Capitolul 1

Structura urbanistică a teritoriului

Urbanism – Definire, obiect, scop

Urbanismul, în trecut, era considerat disciplina care se ocupa de sistematizarea şi

dezvoltarea oraşelor, căutând cu ajutorul tuturor resurselor tehnice disponibile să determine cea
mai bună dispunere a străzilor, clădirilor şi instalaţiilor publice, precum şi a locuinţelor private,
în aşa fel încât populaţia să ducă o viaţă comodă, plăcută şi sănătoasă.
Cauza apariţiei şi afirmării acestei discipline derivă din importanţa pe care a primit-o, în
lumea modernă, oraşul ca fenomen, precum şi problemele care rezultă de aici.
În civilizaţia occidentală urbanismul datează de pe vremea lui Hippodamos din Milleto
(mare urbanist grec, matematician şi arhitect, care a trăit în sec IV î. Hr.), dar disciplina în sine s-
a născut pornind de la revoluţia industrială şi de la prima mare expansiune urbană pe care aceasta
a determinat-o.
Specialiştii în domeniu sunt de acord în privinţa faptului că oraşul nu mai este o entitate
autonomă desprinsă din teritoriul din care s-a format, ci dimpotrivă este un perimetru cu mult
mai vast decât cel delimitat de graniţele sale fizice.
Teritoriul care înconjoară oraşul este în strânsă legătură cu acesta şi este astfel structurat,
încât funcţionarea sa este inseparabilă aceleia a oraşului însuşi.
Obiectul de studiu al urbanismului este astfel lărgit, cuprinzând nu numai oraşul, ci
întregul teritoriu, în zona sa urbană, cât şi cea rurală.

Urbanismul este ştiinţa care, pe plan social şi uman, studiază sistematizarea

raţională a oraşelor, comunelor, teritoriilor, mijloacelor de comunicaţie, cu scopul de a
realiza cele mai bune condiţii de viaţă pentru colectivităţi.

Sfera de cuprindere

Din definiţia urbanismului, derivă următoarele aspecte:

− Sfera de cuprindere a urbanismului este întregul teritoriu: urban şi rural, construit şi
neconstruit, construibil şi neconstruibil;
− Elementele pe care urbanismul, ca ştiinţă, le foloseşte sunt: cercetările, dispoziţiile,
regulile, regulamentele, proiectele necesare pentru a se ajunge la o sistematizare raţională
şi la cea mai bună utilizare a teritoriului;
− Scopul urbanismului este acela de a favoriza bunăstarea comunităţii prin perfecţionarea
structurilor.

Scopul urmărit de urbanism stă la baza importanţei sale ca ştiinţă, dar şi la baza dificultăţilor cu
care se confruntă. În realitate, acesta presupune acceptarea principiului solidarităţii sociale, adică
acela de a pune interesul colectiv mai presus de cel individual. În acest sens, statul este în măsură

1
 să impună limite şi să stabilească legături între interesele diferiţilor cetăţeni, cu scopul de a
satisface exigenţele colective.

Urbanismul este o îmbinare între morală, politică, ştiinţă, tehnică şi artă.

∗
Un mare specialist în domeniu afirma că importanţa urbanismului rezidă chiar din scopul pe care acesta
îl urmăreşte: scop de natură etică, la a cărei atingere ştiinţa, tehnica şi arta îşi aduc contribuţii indispensabile.
Ştiinţa, studiind fenomene naturale şi comportamente umane investighează cauze, corelaţii, legi şi formulează
norme pentru atingerea obiectivelor determinate. Tehnica, având ca scop satisfacerea numeroaselor exigenţe ale
vieţii cotidiene pune în valoare cercetările ştiinţelor aplicate. Arta, ca expresie a inteligenţei şi creativităţii umane,
se regăseşte în procesele de sistematizare a teritoriului şi de construire a diferitelor obiective.
Aşadar, în urbanism, ca ştiinţă, latura ştiinţifică şi cea artistică se întâlnesc, se întrepătrund, se
completează reciproc şi se exprimă prin intermediul tehnicii.

Teritoriul şi componentele sale

Teritoriul actual este rezultatul unui lung proces de transformare a spaţiului terestru şi este opera
omului. Acesta este un sistem complex format din următoarele elemente principale:
− aşezările umane;
− infrastructurile de reţele, compuse din utilaje şi instalaţii pentru transportul persoanelor şi
obiectelor, cele destinate producerii şi distribuţiei de energie electrică, apă, gaz, cele pentru
colectarea şi evacuarea apelor reziduale, linii speciale de comunicaţie etc.
− marile spaţii libere, cuprinzând terenurile folosite în activităţile agricole şi silvice,
parcurile şi rezervaţiile naturale, munţii, râurile şi lacurile etc.

Întrucât numim structură ansamblul relaţiilor care au loc între elementele unui sistem, se poate
defini structura urbanistică - totalitatea relaţiilor existente între elementele unui teritoriu dat.

De exemplu, structura urbanistică a unui mare oraş cuprinde elemente precum: zonele
rezidenţiale de diferite tipologii, spaţiile de folosinţă colectivă, marile artere de circulaţie, străzile
de legătură, pasajele pietonale, zonele verzi, spaţiile agricole etc.

Aşezările umane

Aşezarea umană reprezintă orice formă de adăpost pentru om. Fiecare aşezare umană se
naşte din necesităţile de locuire, apărare şi organizare a spaţiului terestru şi constituie amprenta
cea mai vizibilă pe care omul o poate lăsa prin prezenţa sa pe suprafaţa pământului. Aşezările
umane evoluează în timp şi influenţează mai mult sau mai puţin teritoriul, modificând aspectul
spaţiului construit.
Cunoaşterea caracteristicilor aşezărilor umane, elemente precum: localizare, construcţie,
poziţie, formă, structură, este necesară din motive culturale şi de mediu, istorice, etnice,
economice, politice şi sociale, care se modifică în timp. O aşezare umană apare iniţial acolo unde
există condiţii naturale şi de mediu favorabile, precum prezenţa unui curs de apă, fertilitatea
solului, iluminare naturală, accesul la drumurile publice etc. Astfel, se întâlnesc aşezări

C. Doddi, „Citta e territorio”, Masson, Italia, Milano 1985

2
construite la altitudini mari, departe de câmpii şi de litoraluri. Aşezările umane construite în zone
înalte suferă un fenomen de despopulare, tendinţa fiind aceea de amplasare a aşezărilor în zone
de altitudine mai redusă, unde nu apar probleme privind asanarea, iar construcţia drumurilor şi a
căilor ferate este mai uşoară.
În ceea ce priveşte dezvoltarea aşezărilor umane, motivul principal are de obicei caracter
economic. Viaţa în colectivitate prezintă avantajul producţiei de bunuri de consum, a mijloacelor
de muncă şi a tuturor produselor în exces, în raport cu nevoile interne ale comunităţilor, fiind
destinate schimbului între acestea. Astfel, aşezările umane devin centre de trafic şi puncte de
convergenţă a curentelor comerciale şi culturale, de asemenea centre de răspândire a civilizaţiei
şi producătoare nu numai de bunuri materiale, ci şi de valori culturale.
Caracteristicile unei aşezări sunt considerate şi în raport cu timpul. Astfel, poziţia nu are
sens, iar transformările însele, ale aşezării, nu sunt înţelese dacă nu sunt situate în epoca din care
provin. Se pot explica astfel abandonările totale sau parţiale ale unor anumite aşezări umane,
precum şi dezvoltarea sau naşterea altora. Un exemplu de abandonare este cel al portului antic
din Ravenna – Classe, fondat în secolul al V-lea, din care acum a rămas doar faimoasa biserică
San Apollinare. Se pot da, însă, şi exemple de noi aşezări: oraşele din Agro Pontico, răsărite în
anii ’30 în sudul Romei sau New Towns din împrejurimile Londrei sau Villes Nouvelles din
regiunea Parisului.
Este interesant de reţinut faptul că modul de dispunere a construcţiilor influenţează modul
de extindere şi de dezvoltarea a unei aşezări umane. Astfel, există oraşe care se extind în mod
radial, situându-se pe câmpii extinse (de exemplu, oraşul italian Milano) sau oraşe care se extind
în mod liniar, fiind amplasate în zone strâmte între munte şi mare (este cazul numeroaselor oraşe
greceşti şi italiene).
Aşezările umane, din punct de vedere morfologic sau, altfel spus, al formei şi organizării
lor, se clasifică astfel:
− case izolate sau risipite;
− nuclee locuite sau aşezări elementare;
− centre locuite, categorie care cuprinde toate aşezările urbane, de la sat, până la oraş.

Casele izolate sau risipite sunt cele situate la distanţe mari în teritoriu, în aşa fel încât nu
pot constitui un nucleu locuit. Deseori, acestea se regăsesc în număr foarte redus, alcătuind
nuclee sau aşezări elementare, care constituie elemente de tranziţie dintre casele izolate şi
centrele locuite.
Nucleul locuit reprezintă o localitate constituită dintr-un grup de case alăturate sau
învecinate pentru cel puţin cinci familii cu străzi intercalate cu poteci, luminişuri, curţi, grădini,
cu condiţia ca distanţa dintre două case să nu depăşească 30 metri, inferioară distanţei dintre
nucleul însuşi şi cea mai apropiată casă din categoria celor izolate.
Centru locuit este un ansamblu de case alăturate sau învecinate, străbătut de străzi şi
pieţe, caracterizat de existenţa serviciilor publice (de exemplu: biserică, şcoală, gară, staţii de
tramvai sau autobuz, poştă, farmacie, magazine etc.) care constituie condiţii pentru o formă de
viaţă socială independentă, la care au acces şi contribuie de asemenea locuitorii din zonele
învecinate din motive precum: instruire (educaţie), afaceri, religie, aprovizionare etc.
Centrul locuit elementar îl constituie satul, în timp ce oraşul reprezintă forma cea mai
complexă de concentrare de indivizi şi de servicii publice.
Satul a fost primul tip de aşezare umană de sine-stătătoare. Apărut încă din preistorie, el
s-a constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din

3
 sfera păstoritului. Agricultura i-a permis omului emanciparea de constrângerile cadrului natural
şi stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul de producţie. Prima delimitare, marcând
excluderea naturii din cadrul construit a fost aparentă, zidul, fortificaţia- de utilitate strict
defensivă- constituind simbolul desprinderii, izolării de natură.
Ca tip de aşezare, satul se caracterizează prin:
- număr relativ mic de locuitori;
- suprafaţă redusă a vetrei(centrului aşezarii);
- ocuparea extensivă a vetrei;
- înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc;
- prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare.
Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea
locuitorilor satelor în numeroase privinţe, printre care dimensiunea aşezării şi numărul de
locuitori. Eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost transferate în teritoriile
din împrejurimi, luând astfel naştere noi aşezări, de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură,
configuraţia nou apărută fiind dispersată, formată din mici localităţi. Treptat s-a impus lărgirea
capacităţilor de producţie, profilarea lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns la relaţii de
colaborare şi cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce. A urmat apoi
o accentuată înflorire a unora dintre acestea, ele impunându-şi supremaţia şi dominaţia asupra
celorlalte. Acestea vor constitui nucleele viitoarelor oraşe.
În limbajul urbanistic, pentru centrul locuit se mai pot folosi denumiri precum: agregat
urban, aglomerare urbană, centru urban, pol urban. Ultimul termen se foloseşte de obicei când se
doreşte a se indica prezenţa fenomenelor socio-economice de atracţie pentru teritoriul
înconjurător. Aglomerarea urbană se referă la un pol urban unic, în timp ce prin termenul de
conurbaţie se indică o aglomerare care implică mai mulţi poli urbani, de importanţă diferită, uniţi
printr-un spaţiu urbanizat unic. Prin spaţiu urbanizat se înţelege o porţiune dintr-un teritoriu,
posibil chiar foarte extins, dotat în totalitate sau parţial cu principalele lucrări de urbanizare
(străzi, parcări, reţele de canalizare, de energie electrică, spaţii verzi etc.).
Din punct de vedere funcţional sau al destinaţiei stabilite, aşezările umane se clasifică
după mai multe categorii. Se vorbeşte despre destinaţia stabilită, deoarece în majoritatea
cazurilor o clădire poate îndeplini mai multe funcţiuni. Aceasta se întâmplă de regulă în cazul
centrelor locuite. Există, însă, şi clădiri care îndeplinesc o funcţiune unică (de exemplu un sat
turistic este un nucleu locuit destinat activităţii turistice sau o mânăstire este un locaş de cult).
Astfel, clasificarea funcţională este următoarea:

a. Zonele rezidenţiale, sunt construite din clădiri de locuit, clădiri alocate serviciilor
de bază (birouri, magazine, mici ateliere de prelucrare), clădiri de folosinţă colectivă (şcoli,
biserici, spitale, clădiri pentru manifestări culturale, sociale, administrative, sportive etc.). Toate
acestea pot fi de la construcţiile cu multe etaje, până la cele cu parter şi un etaj sau două, de la
casele izolate, până la cele înşiruite, de la cele unifamiliale, până la cele colective. Din punct de
vedere urbanistic, sunt considerate rezidenţiale şi centrele istorice ale oraşelor precum şi părţi ale
oraşelor construite recent sau cele care urmează a fi extinse în viitor.
b. Zonele industriale, cuprind clădiri, echipamente, utilaje şi instalaţii în care are loc
transformarea materiei prime în produse finite necesare satisfacerii trebuinţelor umane. Acestea
cuprind o vastă tipologie, de la ateliere şi întreprinderi artizanale, la fabrici şi uzine, până la
marile combinate industriale.

4
c. Zonele comerciale, sunt constituite din instalaţii pentru pieţe, târguri şi expoziţii,
din complexele destinate centrelor comerciale şi din sediile administrative, instituţiile publice şi
private, instituţiile bancare, societăţile industriale şi comerciale etc.
d. Aşezările turistice, sunt constituite din centre de agrement şi de însănătoşire
(staţiuni balneoclimaterice, maritime, montane, termale etc.) de la staţiunile sportive de iarnă,
până la satele turistice de vacanţă.
e. Aşezările rurale, sunt reprezentate de complexele edilitare ale întreprinderilor
agricole, constituite în mod normal din casele de locuit şi din construcţiile rustice precum:
grajduri, fânării, silozuri, magazii, adăposturi pentru utilaje şi unelte.
f. Construcţiile destinate serviciilor de interes general, includ centrele medicale,
spitalele, complexele şcolare care ocupă spaţii mari, complexele universitare etc. Din această
categorie mai fac parte şi locaşurile de cult: biserici, mânăstiri, temple, dar şi bazele militare şi
cazărmile.

Oraşul

Cu toate că toţi cunoaştem înţelesul aproximativ al termenului „oraş” şi mulţi specialişti

din diferite domenii, de la sociologi la arheologi, de la geografi, la economişti, istorici,
demografi, urbanişti, au încercat să dezvolte acest concept, definirea sa exactă şi univocă este
destul de dificilă.
∗
Astfel, potrivit lui Lewis Mumford , unul dintre cei mai mari cercetători ai fenomenului
urbanizării, „oraşul este un fapt natural ca un cuib sau ca un furnicar. Dar, de asemenea, este şi o
operă de artă conştientă care cuprinde în structura sa de ansamblu multe forme de artă mai
simple şi mai individuale. Gândirea prinde formă în oraş; şi la rândul lor, formele urbane
condiţionează gândirea. Deoarece spaţiul, nu în mai mică măsură decât timpul, este reorganizat
în mod ingenios în oraşe, în liniile şi în contururile zidurilor, în stabilirea planurilor orizontale şi
a înălţimilor, în utilizarea sau contrastarea conformaţiei naturale, oraşul înregistrează atitudinea
unei culturi şi a unei epoci în faţa evenimentelor fundamentale ale existenţei sale. Cupola şi
clopotniţa, strada deschisă şi curtea interioară închisă, nu povestesc doar istoria diverselor
adaptări materiale, ci şi aceea a unor concepţii total diferite ale destinului uman. Oraşul este în
prezent un instrument material al vieţii colective şi un simbol al acelei concordanţe de ţeluri şi de
consimţăminte care se naşte în circumstanţe favorabile. Ca şi graiul, acesta rămâne poate cea mai
mare operă de artă a omului.”
Pentru sociologi, oraşul este o aşezare umană relativ întinsă, densă şi permanentă,
alcătuită din indivizi eterogeni din punct de vedere social.
Pentru economişti, oraşul este un spaţiu economic în care se concentrează pe o suprafaţă
relativ mică numeroase activităţi şi deci fluxuri de capital, de bunuri, de forţă de muncă, servicii
etc.
Pentru geografia urbană, oraşul este o concentrare, într-un anumit spaţiu construit, de
locuitori care desfăşoară activităţi fundamentale din sectorul secundar şi terţiar.
O altă direcţie de definire a oraşului este cea de convenienţă, agreată atât de demografi,
cât şi de cercetătorii din domeniul administraţiei publice, şi se bazează, de obicei, pe o clasificare

Lewis Mumford – cercetător şi critic american al arhitecturii moderne. În studiile sale, el propune rezolvarea
problemelor specifice oraşului la fel ca şi organizarea unei comunităţi reglabile printr-o lege internă de dezvoltare de
natură aproape biologică.

5
a numărului populaţiei. Dar numărul populaţiei nu se exprimă în mod necesar şi direct în funcţie
de structura, forma şi funcţia oraşului, ci variază de la o cultură la alta şi de la o epocă la alta. În
realitate oraşul, mai mult decât numărul de locuitori, este caracterizat de numeroase funcţii care
se reflectă în diferenţele, uneori nete, dintre diferitele cartiere: comerciale, industriale, culturale,
birocratice, rezidenţiale etc. Nu este luată în calcul funcţia agricolă, în timp ce prezintă o mare
importanţă sectorul comerţului şi transporturilor, organizarea financiară şi politică.
Geograful german Fr. Retzel considera că în definirea oraşului trebuie avute în vedere
activitatea profesională, concentrarea locuinţelor şi numărul de locuitori. Sau, W. Christaller
considera că la baza activităţii umane stau comerţul, administraţia, micile meşteşuguri, şi mai
puţin industria. Geograful român Vintilă Mihăilescu (1941) aprecia că oraşul este un element
legat de spaţiul geografic, înăuntrul căruia sunt concentrate bunuri materiale şi spirituale –
„oraşul este un organism legat de spaţiul geografic, înlăuntrul căruia el îndeplineşte o funcţie
precisă (concentrează, transformă şi redistribuie bunurile materiale şi spirituale)”.
Există şi explicaţii mai complexe a ceea ce reprezintă oraşul, îndeosebi dacă îl raportăm
la lumea contemporană. Sociologii, în general, au elaborat definiţii mai apropiate zilelor noastre.
Peter Lauger (1984) propune o clasificare sociografică a oraşului: „oraşul - bazar”, considerat a
fi centru de schimb, dar nu numai material, ci şi de mentalităţi, idei, experienţe de viaţă, stări de
spirit etc. „Oraşul - junglă” este considerat a fi un spaţiu supraaglomerat şi periculos, cu locuitori
care îşi caută un loc şi un mod de relaţionare. Sociologul Max Weber, la începutul sec. XX,
definea oraşul ca fiind o entitate umană, caracterizată prin acţiuni, relaţii şi instituţii sociale
complexe. Fernard Brandel, istoric contemporan, caracteriza oraşele ca fiind „nişte
transformatori electrici, pentru că ridică tensiunile, grăbesc schimbările, agită viaţa oamenilor”.
Oraşele au fost şi rămân „motorul progresului şi leagănul a numeroase cuceriri
intelectuale, culturale (...) şi tehnologice” (Kofi Annan, 1997, Bonn, Congresul ONU asupra
Habitatului), cea mai bună organizarea a coabitării umane, deşi proporţiile urbanizării sunt şi vor
rămâne mult timp diferite de la o regiune la alta, de la o ţară la alta şi în funcţie de nivelul de
dezvoltare economico-social, tradiţii culturale şi istorice etc.
În concluzie,

Oraşul este o formă complexă de aşezare umană, cu un număr mare de locuitori, având
dimensiuni variabile şi multiple dotări edilitare, de obicei cu funcţie politico-administrativă,
industrială, comercială şi culturală; construcţiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice şi
organizate în zone cu utilităţi definite (industriale, comerciale, administrative, de locuinţe etc.);
se dezvoltă relaţii şi comunităţi bine organizate, cu funcţii multiple şi complexe, exercitate de o
populaţie care trăieşte în cea mai mare parte din activităţi mai puţin agricole; exercită o mare
influenţă economică şi organizatorică asupra zonei înconjurătoare.

Oraşul, oricum l-am defini, prezintă întotdeauna un raport strâns de interdependenţă, de

schimburi reciproce cu teritoriul înconjurător, spre care transmite efectul propriilor sale activităţi
şi de la care primeşte impulsuri şi solicitări. Oraşul şi teritoriul sunt aşadar două entităţi distincte,
dar complementare.

Clasificarea oraşelor

6
 Dintre numeroasele clasificări ale oraşului (poziţie geografică, dimensiune demografică,
formă urbană, funcţii principale etc.) cele mai semnificative din punct de vedere urbanistic sunt:
cea funcţională şi cea privind forma fizică a oraşului.
Clasificarea funcţională se bazează pe activităţi ce caracterizează şi definesc rolul unui
oraş. Clasificarea în funcţie de formă se bazează pe configuraţia fizică pe care o prezintă oraşul.
Cele două aspecte sunt în mod evident corelate între ele.
În orice oraş, populaţia desfăşoară anumite activităţi socio-economice, îndreptate atât
spre satisfacerea trebuinţelor propriilor locuitori, cât şi pentru cei din afara localităţii, situaţi într-
un hinterland mai mult sau mai puţin restrâns.
Oraşele au funcţii preponderent neagricole, din sectorul secundar (industriile
prelucrătoare şi construcţiile) şi terţiar (o gamă largă de servicii). Funcţiile oraşului au caracter
istoric, aşadar se pot schimba în timp. De exemplu, unele centre urbane care au astăzi funcţii
complexe, au avut iniţial doar o singură funcţie. În raport cu activităţile de bază pe care le
desfăşoară populaţia, oraşele se pot clasifica în:
− Oraşe specializate, în care predomină populaţia ocupată într-un anumit sector de
activitate:
o Industriale – Sochaux (Franţa – sediul uzinelor Peugeot), Torino (Italia – oraş
monoindustrial datorită predominării industriei automobilistice în raport cu toate
celelalte sectoare productive), Kiruna (Suedia), Tubarao (Brazilia), Lupeni
(România);
o De servicii – individualizându-se mai ales oraşe turistice (Cannes în Franţa,
Mecca în Arabia Saudită, Miami în SUA, Veneţia în Italia, Predeal în România);
oraşe financiar – bancare (Frankfurt, Hong Kong), culturale (oraşele universitare:
Oxford şi Cambridge în Marea Britanie, Uppsala în Suedia);
o Agricole – foarte numeroase în ţările în curs de dezvoltare şi încă numeroase în
ţările fost comuniste;
o Oraşe cu funcţii politico-administrative, remarcându-se oraşele special construite
pentru a îndeplini funcţia de capitală (Washington – SUA, Canberra – Australia,
Moscova - Rusia);
− Oraşe cu funcţii multiple: majoritatea oraşelor din ţările dezvoltate, precum şi unele
centre urbane din ţările în curs de dezvoltare, respectiv toate marile oraşe ale lumii: New
York, Tokyo, Paris, Londra, Cairo, Rio de Janeiro, Beijing.

Prin forma oraşului se înţelege aspectul său vizibil, având în vedere ansamblul tuturor
părţilor sale fizice: reţeaua de străzi, pieţe, clădiri izolate, suprafeţe deschise de dimensiuni
variabile precum: curţi interioare, grădini, parcuri etc., elemente naturale şi artificiale definite
geometric, precum: canale, şanţuri, ziduri etc.
Toate oraşele se caracterizează printr-o anumită organizare a acestor părţi în interiorul
suprafeţelor proprii; această organizare poate fi rezultatul unei planificări sau a unei evoluţii în
timp.
O posibilă clasificare a oraşelor în funcţie de formă este aceea care analizează planul
oraşului. În funcţie de acest criteriu, oraşele pot avea:
- plan rectangular
Planul rectangular este unul dintre cele mai utilizate în construcţia oraşelor. Avantajele
acestuia constau în simpla sa schiţare, buna posibilitate de divizare a oraşelor, simpla proiectare a

7
reţelelor de transport şi maxima folosire a terenului prin construirea de case sau blocuri
paralelipipedice.
Pe de altă parte, inconvenientele acestui tip de oraş sunt cele de îngreunare a circulaţiei,
aceasta efectuându-se în linii frânte ceea ce duce la pierderi însemnate de timp.
Pentru eliminarea acestora, în unele oraşe ale lumii s-au construit artere diagonale care
micşorează timpul de transport, dar ridică la rândul lor, probleme de ordin arhitectural, fiind
necesară construirea unor clădiri prismatice triunghiulare nu întotdeauna încadrate perfect în
concepţia arhitecturală de ansamblu.
Exemple de oraşe cu plan rectangular sunt: New York (zona Manhattan) (fig.1), San
Francisco (fig.2) sau în România oraşul Drobeta Turnu Severin (fig.3).

Figura 1 – New York – zona Manhattan – porţiune din planul rectangular al oraşului

8
Figura 2 – San Francisco – porţiune din planul rectangular al oraşului

9
 Figura 3 – Drobeta Turnu-Severin – porţiune din planul rectangular al oraşului

- plan radial concentric

Planul radial-concentric este conceput în scopul unei distribuiri armonioase a străzilor în jurul
unui centru de unde pleacă toate arterele sub forma unor raze. Ele sunt de regulă întretăiate de
cercuri concentrice.
Dezavantajul acestui tip de plan este acela că pe arterele circulare circulaţia este mult
încetinită, iar intersecţiile au o vizibilitate redusă. Uneori, pentru a înlătura acest tip de
inconvenient, străzile circulare sunt înlocuite cu linii poligonale. Acest tip de plan este specific
Evului Mediu atunci când în centru se înălţa castelul feudal, iar în jurul acestuia, apăreau în
dispunere circulară noi locuinţe.
În perioada actuală întâlnim o astfel de organizare în oraşe cum ar fi: Odessa (Ucraina),
Milano (Italia), Brăila (România) etc. În cel de-al treilea caz, străzile sunt dispuse în semicercuri
concentrice ce au diametrul trasat aproximativ în lungul Dunării (fig.4).

10
 Figura 4 – Brăila - porţiune din planul radial concentric al oraşului

-plan liniar
Planul liniar este specific oraşelor mici sau celor constrânse de condiţiile de relief.
Principalul inconvenient , la acest tip de plan, este distanţa mare între punctele extreme ale
oraşului.
Exemple de plan liniar întâlnim în cazul Marsiliei dispusă de-a lungul litoralului
mediteranean (fig.5).
În ţara noastră astfel de oraşe sunt Petroşani, Târgu Jiu şi cele de pe Valea Prahovei:
Sinaia, Buşteni, Predeal.

11
 Figura 5 – Marsilia – porţiune din planul liniar al oraşului

-plan adaptat la conditiile de relief

Condiţiile de relief pot impune structurarea oraşului. Astfel, amplasarea sa în lungul unor
văi impune un plan radial. Dacă în apropierea oraşului există o culme deluroasă sau muntoasă
acesta se va putea extinde, în viitor, în jurul acesteia (cazul oraşului Braşov). Insulele formate pe
albia unui râu sau fluviu care traversează oraşul pot genera amplasamente de o parte şi de alta
sau chiar în interiorul acesteia. Exemplul oraşului Paris este cel mai celebru (fig.6) sau al
Budapestei, situată de o parte şi de alta a Dunării.
Diferitele împrejurări au generat modificări ale planurilor oraşelor. Astfel, războaiele au
condus uneori la distrugeri totale sau parţiale ale acestora (Varşovia, Gdansk în Polonia),
incendii sau cutremure au provocat mari distrugeri în arhitectura acestora (San Francisco- 1906,
Tokyo- 1923) sau au distrus din temelii aşezări precum Zimnicea (România- 1977).

12
 Figura 6 – Paris – porţiune din planul oraşului

Forma oraşului este în mod evident rezultatul culturii care l-a definit, adică acel ansamblu
de situaţii ce caracterizează o societate într-o anumită perioadă a existenţei sale. Chiar de-a
lungul timpului se poate verifica suprapunerea sau coincidenţa de modele care formează
structura complexă formală a oraşului.
Critica cea mai mare pe care o poate primi un oraş contemporan este aceea de a nu avea
formă. Tocmai de aceea, este foarte sugestivă reprezentarea realizată de Rob Krier (în Lo spazio
della cittá, CLUP Ed., Milano, 1982) – celebru cercetător al fenomenului „oraş” – pentru oraşul
antic şi cel modern (fig. 7).

a) b)

Figura 7 – Oraşul antic (a) şi oraşul modern (b), în viziunea lui Rob Krier

13
 În comparaţie cu oraşele tradiţionale, antice, în cazul oraşelor moderne se scuză lipsa
formei acestora, în cazul separării diferitelor funcţiuni urbane, adică la împărţirea oraşului în
unităţi funcţionale (zonă rezidenţială, zonă de petrecere a timpului liber, zonă de lucru etc.). Este
un lucru ştiut că azi, centrele oraşelor se transformă în centre exclusiv administrative şi
comerciale, chiar dacă rămân pustii după închiderea magazinelor şi a birourilor, iar cartierele
rezidenţiale de la periferia oraşelor devin tot mai monotone.
Nu au lipsit, desigur, în ultimii ani propunerile şi ideile teoretice pentru îmbunătăţirea
acestei situaţii. Tendinţele actuale sunt îndreptate spre recuperarea periferiilor urbane,
introducându-le funcţii complementare pe lângă cea rezidenţială şi spre revitalizarea centrelor
istorice cu iniţiative cu caracter comercial şi cultural destinate frecventării prelungite a acestora.
De-a lungul timpului s-au succedat mai multe generaţii de oraşe, marcând tot atâtea etape
şi tipuri de creştere urbană, fiecare cu specificul său:
1. Oraşe antice

Cele mai vechi oraşe de pe întinderea Planetei au apărut, de regulă, în:

− zona unor văi fertile (precum Ur, Nippur şi Babilon, pe văile Tigrului şi
Eufratului, Memfis pe valea Nilului);
− la încrucişarea marilor drumuri comerciale, fie ele maritime (Cartagina, Babilon,
Micene, Atena, Sparta) sau terestre (Bactria şi Horezm în Asia Centrală, Ierusalim
şi Damasc în Orientul Apropiat, Susa în platoul Iranian).
Unele dintre aceste oraşe, toate întărite cu cetăţi, au ajuns, cu timpul, din simple centre urbane,
capitalele unor mari imperii (Atena, Roma). Toate aveau în schimb o structură şi o textură
urbană tipice, impuse de cadrul natural şi de necesităţile de apărare, creşterea teritorială urbană
fiind determinată de aceşti factori.

2. Oraşe feudale

Mai numeroase şi cu funcţii mai diversificate decât cel antice, oraşele feudale au apărut
îndeosebi în Europa (Kiev, Moscova, Praga, Berlin, Lyon, Madrid, Bucureşti, Budapesta), dar şi
Asia (Teheran, Shanghai, Tokyo, Jakarta, Manill). În afară de Lumea Veche, Evul Mediu este şi
perioada în care încep să apară oraşe în Lumea Nouă, îndeosebi în America (New York,
Philadelphia, Rio de Janeiro, Buenos Aires, Lima, Santiago de Chile, Havana).
Oraşele feudale au apărut datorită unor factori dintre cei mai diferiţi, în jurul sau în
apropierea unor castele, reşedinţe regale sau religioase, la încrucişarea unor căi comerciale, pe
ţărmurile marine cu facilităţi portuare. Condiţiile istorice specifice au imprimat o anumită
fizionomie şi structură oraşelor medievale: desimea caselor, străzi foarte înguste şi întortocheate.
„Strada-coridor” ce caracterizează vechile oraşe avea pereţi continui şi amplasare frontală de
clădiri lipite una de alta. Deşi mai costisitor, amplasamentul dispersat al clădirilor este preferabil
din motive de igienă urbană. Totuşi, distanţele prea mari între locuinţe duc la risipa de teren şi la
lungirea peste măsură a lucrărilor edilitare.

3. Oraşele perioadei capitaliste

Datorită unor factori favorizanţi precum revoluţia industrială, dezvoltarea transporturilor

(apariţia căilor ferate, extinderea căilor rutiere, construirea de nave maritime tot mai mari),
creşterea spectaculoasă a comerţului mondial, apar numeroase oraşe noi, iar cele vechi se extind.

14
 4. Oraşele secolului al XX-lea

Ultimul secol al mileniului II a constituit perioada cu cea mai mare proliferare a oraşelor,
îndeosebi în ţările socialiste şi în cele în curs de dezvoltare (din Africa, America Latină, Asia de
Sud şi Sud-Est). Multe dintre acestea nu au însă un minimum necesar de infrastructură şi dotări
tehnico-edilitare.
Secolul al XX-lea este, totodată, secolul exploziei urbane şi al înmulţirii marilor oraşe, al
configurării unor mari aglomeraţii urbane.
Dacă în perioadele anterioare celei capitaliste creşterea teritorială a oraşelor este redusă,
în primul rând din motive de siguranţă (din cauza invaziilor, războaielor), o dată cu trecerea la
economia de piaţă oraşele se revarsă în teritoriu, cele mari înglobând cu timpul alte aşezări,
rurale sau chiar oraşe, metamorfozându-se vizibil.

1.4.2 Extinderea oraşelor

Datorită creşterii populaţiei extinderea oraşelor a devenit inevitabilă de-a lungul timpului.
Acest fenomen a existat şi există în continuare şi se desfăşoară în general haotic. Putem întâlni
următoarele situaţii:

-extinderea prin aglomerare

Datorită faptului că oraşele medievale erau împrejmuite cu fortificaţii, terenul din
interiorul acestora devenea foarte scump şi greu de găsit. Din acest motiv, cel mai uşor,
extinderea se făcea circular. Din multitudinea de posibilităţi de extindere era preferată aceea care
oferea o distanţă minimă faţă de oraş şi de locurile de muncă. În acea perioadă, deplasarea la
locul de muncă se făcea pe jos şi deci trebuia aleasă deplasarea cea mai convenabilă. Au apărut
deci succesiv centuri circulare în afara zidurilor oraşelor care au impus ulterior împingerea
fortificaţiilor dincolo de aceste limite.
Fenomenul extinderii se poate vedea şi astăzi. Dacă structura stradală centrală este
dezordonată, la o anumită distanţă ea devine în multe oraşe, circulară.
De exemplu, în figura 6 se observă o serie de bulevarde, cu o formă aproximativ
circulară, în jurul Parisului. Şi Moscova este un exemplu tipic. În jurul Kremlinului s-au
construit o serie de artere circulare (fig.8).

15
 Figura 8 – Moscova-artere circulare în jurul Kremlin-ului

Un alt mod de extindere, specific vremurilor moderne este cel al cartierelor noi dispuse
fie în reţele rectangulare de străzi, fie în reţele artistice cu străzi dispuse ordonat în jurul unui
centru, care înlătură monotonia.
Fenomenul extinderii este însă întreţinut uneori şi din raţiuni pur financiare. Astfel,
terenurile din jurul oraşului sunt mai ieftine. Întreprinzătorii cumpără mari suprafeţe de terenuri
pe care le vând după o perioadă de timp celor care doresc să se stabilească departe de tumultul
citadin. Tentaţia preţului şi a relativei apropieri de oraş conduc la apariţia de cartiere satelit ale
oraşului. Un exemplul este Bucureştiului în care s-au construit practic întregi cartiere în zonele
Afumaţi, Otopeni, Baneasa, Pantelimon ce beneficiază şi de adevărate centre comerciale.
Constrângerile geografice au determinat uneori extinderi inedite. Astfel, oraşul
Stockholm (Suedia) a fost iniţial construit pe insula Staden. Ulterior, oraşul s-a legat de continent
spre nord, apoi s-a orientat spre insula vecină Kungsholmen şi ulterior spre sud (fig.9).

16
 Figura 9 – Stockholm – porţiune din planul oraşului

New York-ul este de asemenea un exemplu al unui mod de extindere. Nucleul iniţial
construit pe insula Manhattan a trebuit să anexeze insulele vecine trecând spre Hudson şi East
River printr-un sistem de poduri şi tuneluri.
Alt element perturbator în calea extinderii oraşului este reprezentat de căile ferate.
Acestea sunt construite, de regulă, la marginea oraşului pentru a nu afecta calitatea vieţii
cotidiene. Atunci când oraşul nu mai are posibilităţi de extindere, calea ferată devine un obstacol
greu de depăşit. De exemplul Ankara este împărţită în două părţi de calea ferată, de o parte şi de
alta a ei situându-se oraşul nou şi cel vechi.
Un factor de o mare importanţă în extinderea oraşului şi în amplasarea locuinţelor este cel
climatic. Astfel, zona industrială a oraşului combinată cu direcţia predominantă a vânturilor pot
împiedica extinderea oraşului în anumite zone. Se pot cita în acest sens oraşele Paris şi Londra
care s-au dezvoltat către vest.

-extinderea stelară şi absorbţia satelor

Acest tip de extindere se datorează în special căilor de acces. Dacă drumurile ce părăsesc
oraşul oferă în zonele învecinate posibilităţi de amplasare a locuinţelor atunci, în timp, aici vor
apare întregi cartiere.
Avantajele acestui tip de extindere constă în faptul că nu mai trebuie creată infrastructura
de drumuri, ea existând şi oferind posibilităţi de deplasare rapidă până în centrul acestuia.

17
 Extinderea oraşului pe diverse direcţii are o importantă consecinţă şi anume cea a
absorbţiei satelor din vecinătatea acestuia.
Satele ajung să fie tangente periferiilor oraşului. Mult timp ele păstrează caracterul rural,
dar migraţia zilnică a populaţiei la oraş spre locurile de muncă conduce la o schimbare a
mentalităţii şi a aspectului sătesc. Prin hotărâri administrative, aceste sate sunt înglobate oraşului,
ele devenind suburbii.
Un aspect negativ al extinderii constă în cartierele de tip “bidonville” în care populaţia
săracă îşi construieşte case primitive din panouri cu acoperiş de tablă sau chiar bordeie. Aceste
cartiere sunt, de regulă, locuri prielnice ale dezvoltării infracţionalităţii şi posibile terenuri de
apariţie a epidemiilor datorită condiţiilor precare de igienă şi curăţenie. Se pot cita în acest sens
cartiere din Rio de Janeiro sau Ciudad de Mexico.

-zonele suburbane
Zonele suburbane reprezintă zone periferice ale oraşului care nu întrunesc toate
caracteristicile oraşului iniţial. Zonele suburbane sunt în general noi, apărute în urma extinderii
oraşului, dar pot fi în acelaşi timp bazate pe vechile sate care au fost absorbite de către acesta.
Aspectul acestora îmbracă diferite forme:
٠ zona suburbană destinată culturilor agricole, care apare ca o necesitate pentru
asigurarea hranei orăşenilor;
٠ zona suburbană de tip reşedinţă permanentă, este caracteristică oraşelor aglomerate în
care cetăţeanul, pentru a evita stressul agitaţiei urbane îşi construieşte o casă în exteriorul
oraşului. În ciuda avantajelor pe care le oferă aceste zone, din care nu se poate omite preţul
scăzut al terenurilor, trebuie luaţi în seamă şi o serie de alţi factori, de exemplu distanţa mare
până la instituţiile oraşului şi la locurile de muncă;
٠ zona suburbană industrială, este suprafaţa limitrofă oraşului în care sunt amplasate
uzine. Terenurile acestei zone sunt mult mai ieftine decât cele ale oraşului, iar uneori chiar
legislaţia impune amplasarea acestora la o oarecare distanţă de oraş;
٠ zona suburbană de agrement este constituită din parcuri amenajate pe fondul unor zone
împădurite, pe malul unor cursuri de apă etc. Această zonă trebuie să fie permanent întreţinută
pentru că ea asigură unor mase mari de oameni posibilitatea de recreere.

1.4.3 Aglomeraţiile urbane

În perioada actuală, în care raportul de interdependenţă între oraş şi teritoriul înconjurător

devine tot mai dinamic şi complex, tind să se formeze aşa-numitele sisteme urbane sau
conurbaţii, reprezentând ansambluri constituite din oraşe care se dezvoltă independent, sunt
apropiate spaţial, îşi păstrează personalitatea, rămânând distincte şi au de rezolvat probleme
comune: alimentarea cu apă, cu energie electrică, amenajarea şi protecţia mediului înconjurător.
Cazul cel mai simplu de conurbaţii este cel al oraşelor gemene, ca de exemplu Saint Paul şi
Minneapolis din SUA, de o parte şi de alta a fluviului Mississippi, Ludwighshafen şi Mannhein
din Germania, situate de o parte şi de alta a Rhinului, Messina şi Reggio di Calabria din Italia, de
o parte şi de alta a strâmtorii Messina.
În prezenţa formelor particulare accentuate de dezvoltare socio-economică şi de
specializare a producţiei, sistemele urbane pot forma aşa-numitele zone metropolitane, arii sau
sisteme metropolitane sau mai simplu, metropole.

18
 Metropolele sunt oraşe mari, atât ca populaţie (peste un milion de locuitori), cât şi ca
întindere, cu o mare influenţă în teritoriu, jucând de regulă rolul de capitale regionale şi
naţionale. Din această categorie fac parte aproape toate marile oraşe ale lumii (Londra, Rio de
Janeiro, Moscova). Metropolele au funcţii complexe, fiind în egală măsură centre economico-
financiare, culturale şi politico-administrative. Au în jurul lor câteva sau mai multe oraşe-satelit,
centre urbane mici sau mijlocii cu profil specializat (de obicei oraşe care îndeplinesc funcţia de
cazare a populaţiei din marile oraşe, către care gravitează, fără a-şi crea o bază economică
proprie) sau cu un profil complex, dar care întreţin relaţii intense de cooperare cu marele oraş.
Metropolele se numesc monocentrice atunci când se extind în jurul unui centru unic care
desfăşoară o funcţie centripetă la nivel local şi naţional şi unde dezvoltarea industrială se
datorează marilor industrii de bază, iar sistemul de relaţii urmează itinerarii radiale.
Metropolele policentrice sunt caracterizate prin prezenţa unui centru principal care
stabileşte cu alte centre mai mici sau mai puţin dinamice împărţirea sarcinilor privind serviciile şi
infrastructura, precum şi dezvoltarea activităţilor productive şi economice în general.
Megalopolisul constituie stadiul de gigantism al conurbaţiilor, teritoriu organizat într-o
imensă conurbaţie policentrică.
Cel mai mare megalopolis este cel situat pe coasta estică a Statelor Unite ale Americii în
zona dintre oraşul Boston până la Washington D.C.(fig.10).

Figura 10 – Megalopolisul american Boswash

Acesta cuprinde marile oraşe Boston, Philadelphia, Baltimore, New York şi Washington
D.C. denumite sub numele generic de Boswash (Boston- Washington). Zona este întinsă pe

19
aproximativ 650 km, având o suprafaţă de 140000 km 2 şi o populaţie de peste 50 milioane de
locuitori. Oraşele ce alcătuiesc Boswash-ul au administraţii independente, dar în fapt nu există
graniţe între ele. Potenţialul economic al zonei este foarte mare, practic întâlnindu-se toate
industriile.
Până în prezent s-au constituit peste 30 de megalopolisuri, printre care se mai pot
enumera:
− Tokaido din Japonia, cel mai populat, care acoperă o zonă de 70.000 km 2 , pe o
lungime de aproximativ 750 km, concentrând peste 70 de milioane de locuitori, de-a
lungul ţărmului pacific al insulei japoneze Honshu; înglobează oraşe precum Tokyo,
Kawasaki, Nogoya, Osaka, Kyoto, Yokohama. Între aceste oraşe există un număr de
aproximativ 30 de oraşe dezvoltate fie global, fie specializate pe diferite industrii,
comerţ sau pur si simplu rezidenţiale.
− Megalopolisul Brazilian, cel mai dinamic din punct de vedere demografic (peste
40 de milioane de locuitori în prezent, faţă de mai puţin de 30 milioane în 1980), dar
şi din punct de vedere economic; cuprinde metropole precum Sao Paulo, Rio de
Janeiro, Belo Horizonte;
− Alte megalopolisuri: Middlands, Randstadt, Holland, Ruhr-Rhin, Megalopolisul
australian, Megalopolisul californian, Megalopolisul Marilor Lacuri.

Un alt fenomen al aglomeraţiilor urbane este cel al oraşelor- satelit. Aceste oraşe se află în
imediata apropiere a oraşelor mari nefiind încă înghiţite de acestea. Oraşele satelit pot fi
caracterizate prin mai multe aspecte ce le conferă acest statut. Primul dintre ele constă în faptul
că populaţia acestor oraşe lucrează în centrul oraşului mai dezvoltat şi cu perspective mai mari
de afirmare profesională.
Al doilea aspect constă în reciprocitate şi anume în faptul că oraşul- centru asigură o serie
de servicii în special de ordin cultural, având în componenţa sa universităţi, şcoli superioare,
muzee, teatre, săli de concerte, biblioteci, pe care oraşul- satelit nu le-ar putea susţine financiar.
Un alt aspect este cel al funcţiei de recreere a oraşului- satelit în care locuitorii centrului vin
pentru destindere, ei construindu-şi case de vacanţă pentru petrecerea timpului liber.
Oraşele- satelit se prezintă în statistici sub forma aglomeraţiilor urbane care depăşesc
uneori semnificativ populaţia centrului. Un exemplu este oraşul Leningrad care are 39 de sateliţi
dispuşi pe o rază de 70 km.
Uneori existenţa oraşelor- satelit este binevenită pentru oraşul- centru. Acesta are
posibilitatea descongestionării pe plan locativ, dar pe de altă parte se aglomerează căile de
comunicaţie.
Oraşele- satelit au un statut oarecum temporar. Astfel, o distanţă prea mare de oraşul-
centru poate duce la o scădere a importanţei lor, iar una prea mică poate duce, în timp, la
contopirea cu centrul, pierzându-şi identitatea şi semnificaţia de satelit.

20