O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

-1884, comedie-

-Eseu despre particularitățile comediei –

În constelația marilor clasici ai literaturii române,
personalitatea lui Caragiale se impune de pe poziția de
maestru incontenstabil și neegalat încă al comediei și al
prozei de mici dimensiuni. Așa cum obervă Tudor
Vianu, Caragiale este un scriitor obiectiv, supus
realitățiilumii exterioare pe care năzuiește s-o redea ca
senzație nemijlocită. El se integrează acestei lumi căreia
îi ia pulsul și încearcă să-i înțeleagă rosturile și evoluția
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare
pierdută” de I.L.Caragiale este a treia piesă din cele patru
scrise de autor și o capodoperă a genului dramatic. Este o
comedie de moravuri inspirată din lupta electorală din anul
1883, în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnște
râsul pein surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau
a unor situații neașteptate, cu final fericit. Personajele
comediei aprațin unor tipologii clasice, surasa principală a
comicului fiind contrastul dintre aparență și esență.
Sursele comicului sunt variate : de moravuri, de
situație, de intenție, de caracter, de limbaj și de nume. Ele
seervesc intenția autorului de a satiriza defectele omenești
puse în evidență de campania electorală.
Titlul pune în evidență intriga și contrastul comic dintre
aparență și esență. Lupta pentru puterea politică se realizează
prin lupta de culise, având ca instrument un șsantaj politic.
Articolul nehotărât indică banalitatea întâmplării dar și
repetabilitatea ei.
Tema comediei constă în satirizarea vieții publice și de
familie a unor politicieni din societatea românească de la
sfârșitul secolului XIX. Comedia înfățișează aspecte din viața
politică, lupta pentru putere în contextul alegerilor și de
familie, triunghiu amoros, al unor politicieni corupți.
Intriga piesei pornește de la o întâmplare banală,
indicată de titlu : pierderea unei scrisori intime,
comprpmițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului aflat
la putere și găsirea ei de către adversarul politic, care o
folosește ca armă a șantajului.
Scena inițială prezintă personajele Ștefan Tipătescu și
Pristanda, care cites ziarul lui Nae Cațavencu „Răcnetul
Carpaților” și numărul steagurilor. Venirea lui Trahanache cu
vestea deținerii scrisorii de amor de către adversarul lor politic
declanșează conflictul dramatic principal.
 Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea
pentru puterea politică a două forțe opuse : reprezentanții
partidului aflat la putere și gruparea independentă constituită
în jurul lui Nae. Conflictul secundar este reprezentat de grupul
Farfuridi- Brânzovenescu , care se teme de trădarea
prefectului. Tensiunea dramatică este susșinută gradat prin
înlănțuirea evenimentelor care conduc spre rezolvarea
conflictului, în finalul fericit al piesei și prin tehnica
amplificării treptate a conflictului.
Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște
marionete, ca niște marionete, fără a evolua pe parcursul
acțiunii. Ele aparțin tipologiei comice clasice pentru că au o
dominantă de caracter, dar se apropie de realism, fiind
individualizate prin limbaj și elemente de statut social și
psihologic, care diversifică tipurile.
În concluzie, Caragiale vine în literatura română cu o
nouă abordare a realității care îl conduce spre instituirea unui
nou tip de discurs literar :noncomformist și deloc superficial,
dramaturgul pare a rescrie realitatea însăși, viața cotidiană ăn
expresia ei frustă, în aparențele sale, în formele sale viciate,
din care s-a excavat întrega esență. Acest lucru l-a făcut pe
criticul Ion Simut să afirme că dramaturgul este unul dintre
acei autori care vin singuri spre noi,nu e nevoie să facem
eforturi de istorie literară de a merge noi spre ei, el este și
rămâne contemporanul nostru.
 -Eseu despre particularitățile de construcție a
personajului principal-
În constelația marilor clasici ai literaturii române,
personalitatea lui Caragiale se impune de pe poziția de
maestru incontenstabil și neegalat încă al comediei și al
prozei de mici dimensiuni. Așa cum obervă Tudor
Vianu, Caragiale este un scriitor obiectiv, supus
realitățiilumii exterioare pe care năzuiește s-o redea ca
senzație nemijlocită. El se integrează acestei lumi căreia
îi ia pulsul și încearcă să-i înțeleagă rosturile și evoluția
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare
pierdută” de I.L.Caragiale este a treia piesă din cele patru
scrise de autor și o capodoperă a genului dramatic. Este o
comedie de moravuri inspirată din lupta electorală din anul
1883, în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului.
Zoe Trahanache, cea mai distinsă femeie din comediile
lui Caragiale, reprezintă tipul cochetei și a femeii voluntare. În
lista cu personaje de la începutul piesei, autorul îi fixează
statutul social prin raportare la soțul ei , Zaharia Trahanache,
cel mai important om politic al județului. În ciuda faptului că
atunci, femeile nu aveau drept de vot, Zoe îi poate manevra pe
ceilalți după voința sa.
Stâlpi ai puterii locale și prieteni cu interese comune,
Ștefan Tipătescu și Zaharia Trahanache alcătuiesc un triunghi
conjugal împreună cu Zoe, soția adulterină, fapt care
consolidează relația politică.
Pierderea scrisorii de amor, care este folosită drept
armă a șantajului provoacă teama femeii doarece scandalul i-
ar putea distruge viața politică.
În actul al II-lea din scena IV, Zoe se folosește de
mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe
Tipătescu să susțină candidatura avocatului din opoziție, în
schimbul scrisorii. În ciuda văicărerilor, a leșinurilor, Zoe, este
stăpână pe sine și reușește să-i manipuleze pe toți după
propriile dorințe.
În actul al IV-lea, când Cetățeanul turmentat îi restituie
scrisoarea găsită de el în căptușeala pălăriei pierdute de
Cațavencu, Zoe devine triumfătoare, se comportă ca o
adevărată doamnă și își recapătă superioritaea .
Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea pentru
puterea politică a două forțe opuse : reprezentanții partidului
aflat la putere și gruparea independentă constituită în jurul lui
Nae. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu , care se teme de trădarea prefectului.
Tensiunea dramatică este susșinută gradat prin înlănțuirea
evenimentelor care conduc spre rezolvarea conflictului, în
finalul fericit al piesei și prin tehnica amplificării treptate a
conflictului.
Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște
marionete, ca niște marionete, fără a evolua pe parcursul
acțiunii. Ele aparțin tipologiei comice clasice pentru că au o
dominantă de caracter, dar se apropie de realism, fiind
individualizate prin limbaj și elemente de statut social și
psihologic, care diversifică tipurile.
Lumea eroilor lui Caragiale acționează după principiul
„Scopul scuză mijloacele”. Zoe Trahanche trăiește fără
mustrări de conștiință, se preocupă doar de păstrarea imaginii
punlice, pentru că lumea orașului de provincie are o singură
pasiune, bârfa, devenită un inamic de temut pentru ea în
timpul farsei electorale. Caragiale vine în literatura română cu
o nouă abordare a realității care îl conduce spre instituirea
unui nou tip de discurs literar :noncomformist și deloc
superficial, dramaturgul pare a rescrie realitatea însăși, viața
cotidiană ăn expresia ei frustă, în aparențele sale, în formele
sale viciate, din care s-a excavat întrega esență. Acest lucru l-a
făcut pe criticul Ion Simut să afirme că dramaturgul este unul
dintre acei autori care vin singuri spre noi,nu e nevoie să
facem eforturi de istorie literară de a merge noi spre ei, el este
și rămâne contemporanul nostru.