Sunteți pe pagina 1din 18

2.

Reţele de sprijin pentru ridicări la scări mari

2.1 Generalităţi

Un sistem de referinţă geodezic ia naştere prin determinarea sau stabilirea unui corp de
referinţă, a unei suprafeţe de referinţă, a unei linii de referinţă, a unui punct de referinţă sau chiar
a unei valori iniţiale de referinţă, bine fundamentate matematic sau fizic. Descrierea matematică
sau fizică a sistemului de referinţă şi materializarea lui în teren, conduce la reţeaua de sprijin.
Când efectuăm măsurători asupra unui obiect din teren, se crează legături matematice sau
fizice între acest corp şi reţeaua de sprijin, el fiind descris (definit) ca poziţie planimetrică,
altimetrică sau gravimetrică faţă de această reţea.
În practica curentă ne confruntăm în esenţă cu determinarea poziţiei spaţiale a obiectelor
din teren. Datorită unor limite în precizia de determinare a punctelor, a fost necesară o separare a
sistemelor de referinţă planimetrice, altimetrice şi gravimetrice. Dacă pentru determinarea
altitudinilor relaţia fizică este primordială (suprafaţa de nivel “zero”, apa să nu curgă între două
puncte de aceeaşi cotă etc.), pentru determinarea poziţiei planimetrice, legătura la o suprafaţă
matematică bine fundamentată este de importanţă majoră.
Pentru a păstra nivelul de precizie al informaţiilor cuprinse în măsurători, în locul unui
sistem de referinţă tridimensional (3D) s-a optat pentru un sistem planimetric bidimensional (2D)
şi un sistem de altitudini unidimensional (1D). Această separare nu este prea fericită, mai ales în
reţele de dimensiuni mici, unde sistemul de referinţă este de regulă local, iar unele date
definitorii ale sistemului de referinţă sunt alese sau stabilite arbitrar.
Reţelele de sprijin pentru lucrări specifice de topografie inginerească depind de mărimea
suprafeţei teritoriului de ridicat, de existenţa şi densitatea detaliilor, de scara şi precizia
reprezentării grafice ca produs al ridicării.
Din experienţa practică , principalele tipuri de reţele folosite ca bază topografică pentru
ridicări la scări mari sunt:
a. Pe suprafeţe mai mari de 25 km2
a.1 Pentru reţeaua planimetrică de sprijin
- triangulaţie;
- trilateraţie;
- poligonometrie de precizie;
- drumuiri poligonometrice;
- drumuiri obişnuite ca bază de ridicare;
a.2 Pentru reţeaua altimetrică de sprijin
- reţea de nivelment geometric sub formă de poligoane şi cu precizia ordinului II-
IV;
- drumuiri de nivelment geometric şi trigonometric ca bază de ridicare.

b. Pe suprafeţe cuprinse între 2,5 şi 25 km2


b.1. Pentru reţeaua planimetrică de sprijin
- reţele poligonometrice;
- drumuiri obişnuite ca bază de ridicare;
b.2 Pentru reţeaua altimetrică de sprijin
- poligonaţii de nivelment geometric;
- drumuiri de nivelment geometric şi tigonometric.

c. Pe suprafeţe mici până la 2,5 km2


- se foloseşte numai baza de ridicare sub formă de drumuiri planimetrice şi
nivelitice.

8
2.2 Reţele poligonometrice

Pe suprafeţe relaitv mici sau pentru teritoriile localităţilor se poate renunţa la reţele de
triangulaţie sau trilateraţie ca reţele de sprijin, poligonometria oferind posibilitatea realizării unei
reţele de sprijin compacte sub formă de poligoane. Aceste reţele constituie în numeroase situaţii
baza topografică de sprijin pentru ridicări la scări mari şi de asemenea pentru proiectarea,
trasarea şi urmărirea unor lucrări de investiţii de întindere mare (platforme industriale, execuţia
sau reabilitarea căilor de comunicaţie, sistematizarea cvartalelor în localităţi, reperaj
fotogrametric ş.a.). Staţiile totale care asigură astăzi o precizie ridicată în măsurarea distanţelor şi
a unghiurilor, au făcut să crească randamentul lucrărilor de teren, poligonometria fiind o metodă
de realizare a reţelelor de sprijin preferată de specialişti în multe aplicaţii.
Drumuirea poligonometrică – reprezintă o drumuire de precizie, laturile (de ordinul
sutelor de metri) şi unghiurile fiind măsurate cu o precizie mai mare decât la o drumuire
obişnuită, corespunzător scopului urmărit. La capete o drumuire poligonometrică se sprijină pe
puncte şi laturi din reţeaua geodezică de ordin superior.
Reţele poligonometrice – reprezintă o conexiune de drumuiri, care au unul sau mai multe
puncte comune, numite puncte nodale, care aparţin la două sau mai multe trasee de drumuiri
poligonometrice. În foarte multe situaţii, o astfel de reţea poate să substituie cu succes reţelele de
triangulaţie sau de trilateraţie.

Condiţii generale pe care trebuie să le îndeplinească drumuirile poligonometrice sunt:


- lungimile laturilor să fie cât mai mari, pentru a micşora propagarea erorilor datorate
centrării instrumentelor, măsurării unghiurilor etc. Lungimile laturilor se aleg în anumite limite
în funcţie de ordinul drumuirii;
- lungimea totală a unei drumuiri poligonometrice să se încadreze în limitele stabilite prin
norme tehnice;
- laturile şi unghiurile trebuie să se măsoare cu o precizie ridicată, pentru a justifica
substituirea unei reţele de triangulaţie sau trilateraţie.

Ordinul e.m.p. Eroarea Lungimea maximă în km Lungimea unei laturi


drumuirii de relativă Intravilan Extravilan Medie Minime Maxime
poligonometrice măsurare limită de Sc. Sc Sc
a închidere Sc 1:500 1:1000 1:2000 1:5000 (m) (m) (m)
unghiurilor liniară
De precizie ±10cc 1/25000 5 7 10 15 400 250 1000
superioară
Ordinul I ± 15cc 1/15000 3 4 6 10 250 100 600
Ordinul II ± 25cc 1/8000 2 2,5 4 6 175 80 400
Ordinul III ± 30cc 1/5000 1 1,5 2,5 4 150 70 300

- drumuirea poligonometrică de precizie superioară înlocuieşte uneori reţeaua de


triangulaţie de ordinul III, IV şi V în special în localităţi, când există dificultăţi în
realizarea acesteia;
- drumuirea poligonometrică de ordinul I se sprijină pe puncte din reţeaua de triangulaţie
şi/sau puncte din drumuirea polidonometrică de precizie superioară. Traseul este de
regulă întins şi se desfşoară în lungul arterelor mari de circulaţie, pe văi, căi de
comunicaţie etc.;
- ordinele II şi III au scopul de îndesire a reţelei poligonometrice de ordin superior.

9
2.2.2 Proiectarea reţelelor poligonometrice:

Se realizează de regulă pe planuri la sc. 1:10.000 sau mai mari, cu curbe de nivel, care
conţin toate informaţiile referitoare la reţeaua de triangulaţie şi de nivelment din zonă.
Drumuririle de precizie superioară şi ordinul I sunt stabilite încă din faza recunoaşterii
punctelor de triangulaţie ce vor servi ca sprijin pentru reţeaua poligonometrică. Între punctele
drumuirilor de ordinul I şi ordin superior se proiectează drumuiri de ordinul II şi apoi analog
de ordinul III.

Punctele reţelei poligonometrice se vor amplasa în teren stabil şi concomitent trebuie


asigurate între ele cele mai bune condiţii de vizibilitate.

Pentru o reţea planimetrică insă, sau chiar spaţială, când sunt măsurate şi determinate
concomitent şi unghiurile verticale în vederea calculării diferenţelor de nivel, se recomandă
metoda măsurătorilor indirecte în compensare. Metoda măsurătorilor indirecte fiind
cunoscută, se va reaminti în acest loc doar forma ecuaţiilor de corecţii pentru diferite tipuri
de măsurători geodezice.
Ecuaţiile de corecţii pentru o direcţie şi de unghi măsurat:

• Pentru 2 direcţii măsurate din A spre punctele I şi K se pot scrie ecuaţiile liniare pentru
direcţiile măsurate:
Ecuaţii liniare de direcţie

∆Y AK
v AK = − dz A + ρ 2
(δx K − δx A ) − ρ ∆X2AK (δy A − δy K ) − l AK
D AK D AK

∆Y AI
v AI = − dz A + ρ 2
(δx I − δx A ) − ρ ∆X2AI (δy A − δy I ) − l AI
D AI D AI

cu :
− dz A - necunoscută de orientare a staţiei A;

10
− δx A, K , I - corecţiile coordonatelor provizorii X 0 A, K , I
− δy A, K , I - corecţiile coordonatelor provizorii Y 0 A, K , I
- li , j - termenii liberi calculaţi conform relaţiei cunoscute θ i0, j − θ i , j
unde θ ij = Directia (ij) + z i0
− D = ∆X 2 + ∆Y 2 din coordonate provizorii.

• Pentru un unghi măsurat în staţia A, se vor scădea cele două ecuaţii, şi va rezulta ecuaţia:

vω = aω ⋅ δx A + bω ⋅ δy A − a A, I ⋅ δxI − bA, I ⋅ δy I + a A, K ⋅ δxK + bA, K δy K − lω

unde sau folosit notaţiile:

∆ Y A ,I ∆ X A ,I ∆ Y A ,K ∆ X A ,K
a A ,I = ρ ⋅ 2
; b A ,I = ρ ⋅ ; a A ,K = ρ ⋅ ; b A ,K = ρ ⋅
D A ,I D A2 , I 2
D A ,K D A2 , K

aω = (a A, I − a A, K ), b ω = (b A, I − b A, K )

D = este distanţa orizontală (calculată din coordonatele provizorii) între punctele marcate prin
indicii corespunzători.

• Ecuaţia pentru o lungime înclinată LA,I măsurate între punctele A şi I:

 ∆X AI   ∆Y   ∆Z AI 
v L , AI =   ⋅ (δx I − δx A ) +  AI  ⋅ (δy I − δy A ) +   ⋅ (δz I − δz A ) − l L , AI
 L AI   L AI   L AI 

cu : l L = L0 − L diferenţa dintre lungimea calculată din coordonate provizorii :


L0 = ∆X 2 + ∆Y 2 + ∆Z 2 şi lungimea măsurată.

• Ecuaţiile pentru unghiurile zenitale măsurate, notate aici cu β pentru a nu face confuzii cu
notaţia uzuală folosită pentru unghiul de orientare a staţiei (z i0 ) .

Din relaţia generală cunoscută, unghiul zenital poate fi exprimat ca fiind egal cu:
D
β = arctg
∆Z

rezultă

∆Z A, I ∆X A, I ∆Z A, I ∆Y A, I D A, I
v β , AI = ρ ⋅ (δx I − δx A ) + ρ ⋅ (δy I − δy A ) − ρ (δz I − δz A ) −l β , AI
S A2 , I ⋅ D A, I S A2 , I ⋅ D A, I S A2 , I

unde : l β , AI = β 0 − β masurat ;

D
β 0 - calculat din coordonatele provizorii conform relaţiei β = arctg
∆Z

11
O problemă care ar trebui discutată o reprezintă stabilirea judicioasă a ponderilor.

- Ponderile pentru o direcţie măsurată se vor stabili conform relaţiei


sα'
pα =
1
; (sα ) = eroarea madie patratică rezultată din compensarea în staţie;
' 2

(sα' )2 t
- Ponderile pentru un unghi măsurat pω , β ,.. = 0,5 ⋅ pα
const.
- Ponderile pentru lungimile măsurate p s = '
; cu s Dm eroarea medie pătratică de
(s )
'
Dm
2

măsurare a aparatului, scos din cartea tehnică. Const. se va alege o constantă care să
conducă la ponderi apropiate de unitate.

Prin metoda măsurătorilor indirecte vom avea deci pentru fiecare măsurătoare efectuată
în reţeaua poligonometrică câte o ecuaţie. Grupând toţi coeficienţii necunoscutelor într-o
matrice A, ponderile într-o matrice diagonală P, necunoscutele în vectorul x şi termenii
liberi în vectorul l , se ajunge la relaţia matricială cunoscută.

v = A⋅ x − l cu matricea ponderilor P care defineşte modelul stochastic compensarea


are loc sub condiţia v T pv = min şi rezultă sistemul normal:

AT PAx − AT Pl = 0
din care rezultă:
(
x = AT PA ) ⋅ (A Pl )
−1 T

Corecţiile se vor calcula apoi conform v = A ⋅ x − l

Precizia în reţea va fi calculată cu relaţia cunoscută pentru abaterea standard:

v T Pv
s0 = ±
n−u

unde: n = numărul observaţiilor efectuate în reţea


u = numărul necunoscutelor

Probleme de singularitate nu vor exista, întrucât reţeaua se sprijină pe puncte vechi, care
fixează datumul reţelei. Acest mod de abordare este astăzi des folosit în rezolvarea reţelelor
eterogene (direcţii şi unghiuri, cu distanţe măsurate) rezolvarea sistemelor mari care iau naştere
prin multitudinea de elemente măsurate, ne mai reprezentând astăzi o problemă. Ca o măsură a
preciziei realizate pentru fiecare punct în parte se calculează adesea “abaterea standard totală”
(eroarea medie Helmert)
2 2
s P = s X + sY

care este un invariant al matricei de covarianţă a necunoascutelor

s P = s 0 (q XX + qYY )
2 2

Din punct de vedere geometric s P reprezintă jumătate din diagonala dreptunghiului în care este
înscrisă elipsa erorilor corespunzătoare punctului respectiv.
12
Cateva aspecte privind precizia interioara si exterioara in retelele de sprijin

Eroarea medie a punctelor „ s p ” este adesea preferata în prelucrarile geodezice, întrucât


exprima precizia de determinare a unui punct printr-un numar şi spre deosebire de erorile medii
ale coordonatelor „ s x ” si „ s y ” este univocă, fiind invariabilă la transformări (invariant al
matricei de covarianţă). În cazul prelucrării măsurătorilor prin metoda observaţiilor indirecte,
eroarea medie a punctelor, se obţine relativ uşor, coeficienţii de pondere ale punctelor noi,
rezultând oricum pe diagonala principală a inversei matricii sistemului normal:

s H i = s 0 q hi ,hi - retele nivelitice

2 2
s pi = s0 q xi xi + q yi yi = s xi + s yi - reţele planimetrice

Majoritatea reţelelor locale, sunt în prezent prelucrate ca reţele libere, fiecare punct din reţea
fiind considerat punct nou. Calculându-se erorile medii ale punctelor în reţeaua liberă, acestea
sunt semnificativ mai mici, decât cele dintr-o reţea constransă cu aceeaşi configuraţie. Este
interesant de urmărit faptul, că erorile medii ale punctelor cresc atunci când se reduce numarul
punctelor de constrângere în reţea acestea devenind brusc şi semnificativ mai mici. Explicaţia
acestui fenomen, conduce la întrebarea: care este semnificaţia geometrică a erorilor medii ale
punctelor în reţele constrânse şi libere.

a) Semnificaţia geometrică a erorii medii a unui punct într-o reţea constrânsă:

- Reţele de nivelment:
Eroarea medie a altitudinii sH i a unui punct nou este egală cu eroarea medie a diferenţei
de nivel dintre punctul nou şi un punct vechi Pi .

∆H RN − I = H I − H RN ⇒ s ∆H RN − I = s H i (eroarea unei functii)

- Reţele planimetrice:
În reţele planimetrice constrânse, pentru eroarea medie s Pi a unui punct nou Pi de
coordonate X Pi şi YPi se pot da două explicaţii:

1. Prima rezulta din creşterile de coordonate:

∆X A, Pi = X Pi − X A ∆YA,Pi = YPi − Y A

conform legii de propagare a erorilor obţinem:

s ∆X A, Pi = s X P i s ∆YA, Pi = sYPi

şi cu aceasta : s pi = s∆2X A,Pi + s∆2Y A ,Pi = s X2 Pi + sY2Pi deci eroarea medie a unui punct nou spi este
egala cu radicalul sumei erorilor medii patratice a diferenţelor de coordonate între punctul nou Pi
şi un punct vechi oarecare.
13
2. Considerând acum legatura între punctul vechi şi punctul nou exprimat prin coordonate
polare: DA, Pi si θ A, Pi
unde DA, Pi = (X Pi − X A + YPi − YA ) (
2
)
2
respectiv
YPi − YA
θ A, P = arctg
i
X Pi − X A
rezultă prin aplicarea legii de propagare a erorilor:
2 2
 XP − XA  2  Y − YA  2
s 2
D A− Pi = i  s X +  Pi  s = cos 2 θ A, P ⋅ s X2 + sin 2 θ A, P ⋅ sY2
 DA − P  Pi  DA − P  YPi i Pi i Pi
 i   i 

2 2

s 2
θ A , Pi
 YP − YA  2
= − i 2
 D A, P  Pi
 X − XA  2
 s X +  Pi  s = 1 sin 2 θ A, P ⋅ s X2 + cos 2 θ A, P ⋅ sY2
 DA2 , P  YPi D 2 A, Pi i Pi i Pi
( )
 i   i 

Dacă considerăm că influenţa erorii orietării actioneaza ca o eroare transversală corespunzătoare


distantei DA, Pi , rezultă:
sq A ,P = DA, Pi sθ A ,P = ± sin 2 θ A, Pi ⋅ s X2 P + cos 2 θ A, Pi ⋅ sY2P
i i i i

Deci eroarea medie totală va fi:

( )
sD2 A ,P + sθ2A ,P = ± cos 2 θ A, Pi + sin 2θ A, Pi s X2 P + sin 2 θ A, Pi + cos 2 θ A, Pi sY2P =
i i i
( ) i

= s X2 P + sY2P = sPi
i i

rezultă deci că eroarea medie totala sPi este egală cu radicalul sumei erorii medii a distanţei şi a
erorii medii a orientării dintre punctul nou Pi şi un punct vechi oarecare.

b) Semnificaţia geometrică a erorilor medii a unui punct într-o reţea liberă.

- Reţele de nivelment:

Semnificaţia geometrică de la punctul a), nu se mai poate folosi neavând puncte vechi. Dacă
calculăm însă diferenţa de nivel între un punct nou şi altitudinea medie a tuturor punctelor din
reţea (centrul de greutate al altitudinilor, punctelor reţelei atunci obtinem in cazul unei retele cu
n p puncte noi:
B – Baricentru
n
H 1 + H 2 + ..... + H n n − 1 1 p
∆H 1− B = H 1 − = ⋅ H1 − ∑ H i
n n n i =2

 n −1 np − 1
2
n −1
q ∆ H1 B ∆ H1 B =   q H1 B H1 B − 2 2 q H1H 2 ..... − 2 2 q H1H n +
 n  n n

1 1 1
+ 2
qH H2 + ..... + 2
qH Hn + qH Hn
n 2
n 2
n2 n

sau, grupând convenabil termenii:


14
2n − 1
q∆H1 B ∆H1 B = q H1H1 −
n2
(
q H1H1 + q H1H 2 + ..... + q H1H n + )
1
(
+ 2 q H H + q H H + .......... + q H Hn )+
n 1 2 2 2 2

+
1
(q H H + ................... + q H Hn )
n2 1 n n

În cazul reţelelor libere parantezele sunt egale cu zero şi rezultă:

q∆H ∆H = q H H1 sau s ∆H1∆H1 = s H1


1 1 1

Se poate concluziona, că eroarea medie a altitudinii unui punct nou sH i într-o reţea liberă, este
egală cu eroarea medie a diferenţei de nivel între punctul respectiv şi centrul de greutate (cota
medie) a tuturor punctelor din reţea.

- Reţea planimetrică

Urmând raţionamentele de mai sus, se obţine în mod asemănător:

q ∆X ∆X 1 B = qX X1
respectiv q∆Y ∆Y1 B = qY Y
1B 1 1B 1 1

şi deci:

s ∆X1 B = s X1 s ∆Y1 B = sY1

sPi = ± s∆2X iB + s 2 ∆YiB = ± s 2 X i + s 2Yi

sau folosindu-ne de forma de exprimare prin coordonate polare:

± s D2 i + s q2θ = ± s 0
i
(cos 2
θ i + sin 2 θ i )q X X + (sin 2 θ i + cos 2 θ i )qY Y =
i i i i

= ± s0 q X i X i + qYi Yi = s pi

Se poate concluziona, că într-o reţea planimetrică liberă, eroarea medie s pi a unui punct este
egală cu radicalul sumei patratelor erorilor medii ale creşterilor de coordonate între punctul
considerat şi centrul de greutate al reţelei - sau cu radicalul sumei patratelor erorilor distanţei şi a
orientării dintre punctul considerat Pi şi centrul de greutate.
Concluzii
- Eroarea medie totala a unui punct:
sH i = s0 qii - pentru reţele de nivelment,

s pi = s0 q X i X i + qYi Yi - pentru reţele planimetrice,

15
are semnificaţii total diferite în reţele constrânse şi în reţele libere, deşi forma de exprimare este
aceeaşi.
- În reţele de aceeaşi configuraţie, dar prelucrate ca reţea constransă şi liberă, comparaţii
între erorile medii totale nu au sens, ele având semnificaţii geometrice diferite.
- Pentru a scoate în evidenţă aceasta deosebire, sp este denumit în reţele libere „eroare medie
interioară a punctelor”.
Pe lângă preciziile totale ale punctelor, în reţele locale adesea se mai prezintă şi precizia
întregii reţele. Pentru aceasta se foloseşte media patratică a tuturor erorilor punctelor ”n”din
reţea.

1 1
sR =
n
∑ s 2p = s0
n
∑ (q XX + qYY )

În reţele constrânse aceasta se numeşte „eroarea medie exterioară a reţelei” , iar


în reţele libere „eroare medie interioara a reţelei”. Comparaţii între aceste doua mărimi nu au
sens, ele referindu-se la semnificaţii geometrice total diferite.

Criteriul „siguranţă sau încrederea” ≡ „O măsură a calităţii – care se referă la


controlul datelor intrate în compensare, dacă sunt afectate de efecte anormale” -
O.HEUNK
Toate măsurătorile şi calculele într-o reţea trebuie astfel efectuate, încât valorile obţinute
pentru poziţia punctelor să fie de încredere, sigure (controlabile daca sunt afectate de valori
externe).
Pentru evitarea valorilor externe în setul de observaţii, încă din faza de teren se asigura
urmatoarele:
a) măsurători de control;
b) transferul controlat al datelor;
c) automatizarea fluxului de date;
d) utilizarea unor programe verificate care asigură controale intermediare.

Parametrii cei mai importanţi pentru analiza siguranţei (încrederii) sunt:


1) contributul la redundanţă (contributul fiecarei masuratori în parte la totalul
supradeterminarilor din reţea);
2) încrederea interioară a valorilor măsurate (posibilitatea de control a valorilor masurate)
3) încrederea exterioară a coordonatelor (influenţa maximă a valorii externe nedepistate
asupra coordonatelor).

1. Contributul la redundanţă ri :
Numărul supradeterminarilor într-o reţea se distribuie asupra tuturor măsurătorilor.
Cotributul la redundanţă pentru o măsuratoare depinde de precizia ei şi de legaturile geometrice
din vecinatatea valorii măsurate.
El se calculeaza cu relaţia:
()s2 l
ri = qViVi ⋅ pii = 1 − 02 i Qll = Aθ XX A T ; QVV = P −1 − Qll
s0 (li )
qViVi = cofactorul corecţiei masuratorii li
pii = ponderea observatiei li
()
s 0 l i = abaterea standard a valorii măsurate după compensare (a posteriori)
s 0 (l i ) = abaterea standard a valorii măsurate li înainte de compensare (a priori)

16
Contributul la redundanţă are următoarea semnificaţie:
- ce contribut are o măsuratoare la redundanţa totală
- cu ce expresivitate se răsfrânge o eroare din măsuratoarea respectivă, asupra conrecţiei
sale.
ri este adimensional şi este mereu cuprins în intervalul (0,1).
“0” înseamnă că nu există supradeterminare pentru determinarea unui punct, iar “1” înseamnă că
punctul este 100% supradeterminat şi măsurătoarea redundantă nu contribuie cu nimic la
determinarea punctului.
Din valoarea contributului la redunţă se poate trage concluzia: câte părţi dintr-o eventuala eroare
externă se răsfrânge în corecţia măsurătorii respective. Cu cât ri este mai mare, cu atât şi oeroare
se va răsfrânge mai puternic în corecţia corespunzatoare.
Pentru a asigura ri cât mai bune (0,3-0,6) este necesar ca în reţea să se asigure măsurători
suplimentare independente.

2. Încrederea interioară

Încrederea interioară cuprinde aşa numitele procedee şi tehnici de depistare a erorilori mari
(valori externe).
Controlul reciproc al măsurătorilor se face prin teste statistice.
Testarea se face cu valorile corecţiilor vi , folosind relaţia:
vi vi
wi = =
s 0 (Vi ) s 0 (li ) ⋅ ri
de la care se pretinde a avea o distribuţie normală, şi care devine mărimea de testat (statistica).
Ea se compara cu V.L.T.D.- valoarea limita pentru testarea datelor (VLDS - valoarea limită
pentru “data snooping”[Baarda]).
Din experienţa practică, pentru reţele planimetrice de ridicare valoarea limita pentru testarea
datelor (V.L.T.D.) este considerată de regulă ca fiind egală cu 3,6.
Dacă: wi >VLTD atunci măsurătoare „i” este bănuită a fi afectată de o valoare externă.
Pentru a depista o valoare externă, se calculează o valoare limita ∇li , care depinde de datele
iniţiale ale testului, de precizia de măsurare şi de contributul la redundanţă.
VLTD
∇ li = ⋅ s 0 (li )
ri
Erori mari (valori externe) care sunt mai mici decât ∇li nu mai pot fi depistate. ∇li fiind
dependent de contributul la redundanţă, este bine şi se tinde în lucrările geodezice ca ri să fie cât
mai mare pentru a obţine valori ∇li cât mai mici.
Exemplu: ∇ l = 7 cc ⋅ 3,6 pentru un set de directii masurate cu o precizie de 7cc.
i
ri
ri ∇ li
(cc )
0,06 102,9
0,08 89,1
0,1 79,7
0,3 46,0
0,5 36,1
0,8 28,2
1,0 25,2

17
3. Încrederea exterioară:

Erorile care sunt mai mici decat ∇li nu mai pot fi depistate. În cazul cel mai nefavorabil când
eroarea este egala cu ∇li , eroarea în coordonate sau a unor funcţii ale acestora, se numeste
“încrederea exterioară”.
Încrederea exterioară a coordonatelor ofera numai informaţii în sensul celor două axe de
coordonate. La rotaţii ale sistemului de axe, ar rezulta evident alte valori.

Exemplul 2: Într-o reţea eterogenă (triangulaţie-trilateraţie) s-a modificat succesiv din 5cc
în 5 valoarea direcţiei P002 – R002. Valoarea măsurată a acestei direcţii a fost 35.2264g.
cc

Direcţia a fost depistată ca valoare externă, când a fost modificată cu - 35cc.


NR.OBS. Pct.ST. Pct.Vizat Dir.Comp. V AB.STD. REDUNDANŢA NAB.L NVi
(GR.) (cc) (cc) (cc)

1 P002 P005 399.9999 - 1 4 0.85241 40 0.07


2 P006 13.4442 8 4 0.85822 40 0.91
3 P004 12.5463 - 16 4 0.86502 40 1.76
4 P003 24.4800 - 11 4 0.86460 40 1.21
5 R002 35.2269 5 4 0.86603 39 0.55
6 R007 40.8176 4 4 0.86216 40 0.40
7 R001 48.3303 - 8 4 0.85851 40 0.91
8 R001 128.7000 6 6 0.67136 45 0.77
9 R003 322.2175 13 6 0.65092 46 1.63

NR.OBS. Pct.ST. Pct.Vizat Direcţia V AB.STD. REDUNDANŢA NAB.L NVi


(GR.) (cc) (cc) (cc)

1 P002 P005 399.9996 - 4 4 0.85241 40 0.46


2 P006 13.4439 5 4 0.85822 40 0.50
3 P004 12.5459 - 20 4 0.86502 40 2.17
4 P003 24.4796 - 15 4 0.86460 40 1.63
5 R002 35.2265 35 4 0.86603 39 3.72
Valoare externă şi depistată după ce a fost modificată cu 35cc
6 R007 40.8172 0 4 0.86216 40 0.04
7 R001 48.3299 - 12 4 0.85851 40 1.34
8 R001 128.6997 3 6 0.67136 45 0.36
9 R003 322.2172 10 6 0.65092 46 1.26

18
3.3. Reţele locale tridimensionale

3.3.1. Mărimi geodezice în reţele tridimensionale

Pornind de la principala problemă geodezică, de determinare a coordonatelor unui punct


Pi referitor la un punct cunoscut P0 , în cazul reţelelor tridimensionale se vor considera două
sisteme de coordonate topocentrice, care au originea în punctul P0 .

Figura 3.1

Axele sunt definite după cum urmează:

Sistemul topocentric astronomic:

Axa u – este orientată spre Nord astronomic


Axa v – este perpendiculară pe axa u şi este orientată spre Est
Axa w – este orientată spre zenitul astronomic (în sens opus direcţiei verticalei)

Sistemul topocentric elipsoidal:

Axa x – este orientată spre Nordul geodezic


Axa y – este perpendiculară pe axa x şi este orientată spre Est
Axa z – este orientată spre zenitul geodezic (în sensul opus normalei la elipsoid)

Cele două sisteme se deosebesc deci după modul în care este definită direcţia Nord şi
zenitul. Ambele deosebiri pot fi interpretate ca deviaţii ale verticalei.
În sistemele topocentrice putem defini poziţia unui punct Pi prin coordonatele sale
polare:
Sistemul astronomic: Sistemul elipsoidal:

A - azimutul astronomic α - azimutul elipsoidal


z A - unghiul zenital corectat cu unghiul de refracţie z E - unghiul zenital elipsoidal
S r - lungimea spaţială S r - lungimea spaţială
19
O explicitaţie pentru mărimile introduse poate fi urmărită în figura 3.2. Unghiul zenital măsurat
z nu apare în figură ci doar unghiul zenital corectat de refracţie z A :

zA = z + β

cu : β = ungiul de refracţie.
În mod similar nu apare drumul optic L - care de fapt se măsoară - ci direct distanţa spaţială.

Figura 3.2

Toate măsurătorile de teren se fac în sistemul astronomic, fiindcă numai acesta este
definit pe baze fizice şi poate fi realizat în realitate. Însă o prelucrare practică a măsurătorilor
într-o reţea geodezică, este posibilă numai într-un sistem de referinţă simplu, cum este sistemul
elipsoidal.
Trebuie deci să stabilim într-o primă etapă diferenţele unghiulare între sistemul
astronomic şi sistemul elipsoidal, şi după aceea să transformăm elementele măsurate.

Deviaţia verticalei

Normala la elipsoid formează cu verticala locului în punctul P un unghi denumit deviaţia


verticalei – notat aici cu ε.
Dacă prin punctul P se consideră o sferă cu raza egală cu unitatea, atunci o paralelă la
axa Pământului va înţepa această sferă în punctul N. Punctul de intersecţie a sferei cu normala la
elipsoid va fi Z E , definit ca poziţie prin ϕ si λ :
ϕ − latitudinea elipsoidală
λ − longitudinea elipsoidală
Verticala locului va înţepa sfera în punctul Z A cu unghiurile care-l definesc Φ si Λ ,
Φ − latitudinea astronomică
Λ − longitudinea astronomică.

20
Figura 3.3

În triunghiul sferic N , Z E , Z A poate fi determinată acum deviaţia verticalei ε, respectiv


componentele acesteia η si ξ :

ξ = Φ −ϕ (3.1)
η = (Λ − λ ) cos ϕ
şi de aici:
ε = ξ 2 +η2 (3.2)

Cele două componente ξ si η pot fi interpretate ca mici unghiuri de rotaţie , cu care se poate face
trecerea de la sistemul topocentric elipsoidal în sistemul topocentric astronomic.
Cel de-al treilea unghi de rotaţie ψ în jurul axei verticale este unghiul diferenţă între direcţia nord
astronomic şi nord geodezic. Acest lucru este plauzibil dacă considerăm un instrument geodezic
instalat şi calat în punctul P . Axa principală de rotaţie a instrumentului va coincide cu verticala
locului. Faţă de normala la elipsoid, instrumentul va avea o eroare a axei principale ε . Dacă cu
teodolitul s-ar viza polul ceresc, atunci componenta η pe direcţia est-vest va fi ca o eroare de
neverticabilitate a axei principale pe această direcţie. Întrucât polul ceresc va apare sub unghiul
zenital 900, rezultă din relaţia cunoscută de la topografie (influenţa asupra lecturilor de pe limb a
înclinării axei principale de rotaţie)
ψ = η ⋅ tgϕ = (Λ − λ ) ⋅ sinϕ (3.3)

3.3.2 Relaţii de transformare între coordonate polare topocentrice

Vom căuta o transformare a coordonatelor polare topocentrice, din sistemul astronomic,


în sistemul elipsoidal. Transformarea se poate face referitor la fig. 3.1 conform relaţiilor:

 u   S r sin z A cos A
u =  v  =  S r sin z A sin A  (3.4)
 w  S r sin z A 
Ecuaţiile de transformare vor fi deci:

21
 x u 
x =  y  = R ⋅ u = R ⋅  v 
  (3.5)
 z   w

unde R este o matrice de rotaţie (pentru unghi de rotaţii mici):

 1 ψ ξ
R = − ψ 1 η  (3.6)
 − ξ −η 1 

Coordonatele polare spaţiale în sistemul elipsoidal, pot fi calculate din coordonatele carteziene:

y
α = arctg (3.7)
x
x2 + y2
z E = arctg (3.8)
z
Sr = x2 + y 2 + z 2 (3.9)

Prin înlocuirea lui (3.4) şi (3.6) în (3.5) şi neglijarea unor termeni nesemnificativi, rezultă
relaţiile de legătură:

α = A + (η cos A − ξ sin A) ⋅ ctg ⋅ z A − η ⋅ tgΦ (3.10)


z E = z A + ξ cos A + η sin A (3.11)
Sr = Sr (3.12)

Concluzii:
- Distanţa spaţială S r este invariabilă în cadrul transformărilor între două sisteme topocentrice –
adică nu este afectată de deviaţia verticalei;
- atât azimutul elipsoidal α, cât şi unghiul zenital elipsoidal z E diferă de mărimile astronomice
corespondente.
Dacă componentele deviaţiei verticalei ξ si η sunt cunoscute într-un punct, atunci aceste
diferenţe între sisteme sunt funcţii ale azimutului şi a unghiului zenital;
- independent de mărimea deviaţiei verticalei, termenul al doilea din relaţia (3.10) dispare când
vizele sunt orizontale (z A = 90 0 ).
- diferenţele dintre coordonatele polare topocentrice astronomice şi elipsoidale tind spre zero,
când componentele deviaţiei verticalei ξ si η tind spre zero.

3.3.3. Relaţiile care există între diferenţe de nivel artometrice şi elipsoidale

Din relaţia (3.5) se poate deduce o relaţie între diferenţele de nivel ortometrice şi cele
elipsoidale corespondente.
În figura 3.4. (stânga) este definită diferenţa de nivel ortometrică ∆H a unui punct P
faţă de punctul P0 . Raţionamentul introdus aici se bazează pe faptul că suprafeţele de nivel –
inclusiv suprafaţa de nivel de referinţă – s-au putut aproxima destul de precis prin suprafeţe
sferice. Acest lucru ar putea fi îndeplinit în reţele locale, la distanţe între puncte de cca. 3 km.

22
În partea dreaptă a figurii este prezentată în mod similar diferenţa de nivel ∆h
elipsoidală. Diferenţa de nivel se referă aici la o suprafaţă paralelă la elipsoidul de referinţă, care
pentru zone restrânse poate fi asimilată cu o suprafaţă sferică.

Fig.3.4. Diferenţe de nivel ortometrice şi elipsoidale în sistemele de coordonate


topocentrice.

Presupunând acum că cele două suprafeţe de referinţă au aceeaşi rază de curbură, rezultă
din figurile 3.4 relaţia:
∆H ∆h
= (3.13)
w z

Relaţia pentru mărimea z scoasă din (3.5) şi (3.6)

z = −ξ ⋅ u − η ⋅ v + w (3.14)
poate fi restrânsă sub forma:

∆h = ∆H − ξ ⋅ u − η ⋅ v (3.15)

sau,dacă se folosesc coordonatele în sistem elipsoidal:

∆h = ∆H − ξ ⋅ x − η ⋅ y (3.16)

De asemenea se poate remarca din figura 3.4, că în cazul suprafeţelor cu întindere redusă,
măsurătorile de nivelment trigonometric oferă diferenţe de nivel ortometrice, când deviaţia
verticalei nu este luată în considerare.

3.3.4. Aspecte practice referitoare la măsurătorile efectuate în reţele tridimensionale

În reţele tridimensionale toate măsurătorile efectuate într-o reţea pot fi prelucrate în bloc,
cum ar fi de exemplu:
- coordonate polare topocentrice: direcţii orientate sau neorientate, unghiuri zenitale şi
lungimi spaţiale;
- diferenţe de nivel ortometrice rezultate din nivelment geometric sau în cazuri speciale din
nivelment trigonometric.

23
S-a arătat aici cum aceste măsurători pot fi transformate în mărimi elipsoidale. Hotărâtoare
rămâne însă concluzia că abordarea tridimensională a unei reţele are sens numai atunci când
deviaţia verticalei în punctele reţelei este cunoscută şi acest lucru se întâlneşte destul de rar. Din
această dilemă, în funcţie de cerinţele care se ridică, există trei ieşiri:
a) Măsurarea deviaţiei verticalei:
În reţelele naţionale, determinarea pe cale astronomică a deviaţiei verticalei rămâne
singură soluţie, densitatea punctelor în care se fac astfel de determinări fiind dependentă de
relief. În teren şes este suficientă determinarea deviaţiei verticalei în puncte alese arbitrar, pentru
restul putându-se efectua interpolări. În terenuri accidentate densitatea acestor determinări
trebuie să fie însă mult mai mare.
b) Apelarea la sisteme de sprijin locale:
În reţelele special întocmite pentru lucrări inginereşti se aleg sisteme locale care ulterior
sunt transcalculate în sistemul naţional. Până în prezent s-a remarcat că o separare a sistemelor
de referinţă pentru planimetrie şi altimetrie, rămâne încă de actualitate fiindcă:
- elipsoidul ca suprafaţă de referinţă pentru altimetrie nu este adecvat, acesta nefiind o
suprafaţă de nivel;
- suprafeţele de nivel nu pot fi reprezentate geometric şi deci nu pot constitui suprafeţe de
referinţă pentru planimetrie;
- sisteme de referinţă intermediare nu au fost până în prezent suficient de bine studiate.
Este însă de dorit ca sistemele de referinţă pentru planimetrie şi relief să coincidă pe cât
posibil. Această situaţie este realizabilă în următoarele situaţii:
- unghiul de deviaţie a verticalei într-un punt fundamental P0 este foarte mic sau chiar
eliminat;
- diferenţele dintre cotele ortometrice şi elipsoidale sunt foarte mici şi pot fi egelate în
punctul fundamental P0 .
În această situaţie suprafeţele de referinţă pentru planimetrie şi altimetrie se interpătrund în
punctul P0′ .

Figura 3.5

În sisteme locale înlocuirea elipsoidului de referinţă printr-o sferă, poate fi acceptată fără
diminuarea preciziei.
Munca laborioasă pentru determinarea deviaţiei verticalei poate fi eliminată sau redusă,
dacă prelucrările se efectuează în sisteme locale. Suprafeţele de referinţă pentru planimetrie şi
altimetrie se deosebesc în acest caz doar printr-un unghi mic δ de curbură a verticalei în punctul
fundamental. Deviaţia verticalei rămâne în zone de întindere redusă şi în teren plan de cele mai
multe ori sub precizia de măsurare şi poate fi considerată zero.

ξ =η = 0 (3.17)

24
În zone muntoase însă şi pe suprafeţe mai întinse, această simplificare nu este acceptabilă
şi singura soluţie rămâne determinarea deviaţiei verticalei prin metode astronomo-geodezice.
c) Sisteme de referinţă quasi-locale, incluse în sistemul de referinţă naţional.
În practică, când se lucrează în sistemul de coordonate naţional, adesea se renunţă în
calcule la includerea deviaţiei verticalei, aceasta nefiind de regulă cunoscută. Se remarcă deci că
de fapt suntem în situaţia unui sistem de referinţă quasi-local. Se procedează deci voit ca în cazul
precedent. Nu vor apare deci nici aici complicaţii, atâta timp cât terenul este plan şi suprafată nu
este prea mare.
Complicaţii pot apare atunci când reţeaua este compensată ca o reţea locală şi se încearcă
încadrarea ei în reţeaua naţională. Din acest motiv se recomandă ca încadrarea să se efectueze tot
timpul printr-o transformare Helmert şi nu prin constrângeri.

25