INSTRUMENTAL - OPERATIONALE

Reuşita oamenilor în diferite domenii de activitate se datorează unor insuşiri numite "aptitudini".
Demonstrându-se prin activităţi, aptitudinile reprezintă latura instrumentală şi executivă a
personalităţii.
Aptitudinile se manifestă cu grade diferite: slab, mediu, puternic. Despre prezenţa lor se vorbeşte
însă doar acolo unde ele se constată la nivelul cel mai ridicat.
Aptitudinea reprezintă o insuşire sau un complex de insuşiri psihice, fizice, care asigură reuşita
într-o activitate.
Termenul "aptitudine" este sinonim cu "capacitate".
Originea aptitudinilor este explicată diferit:
a) orientarea ce pune accentul pe ereditate, le consideră insuşiri innăscute; în acest sens se
folosesc termenii ”dotat" sau "nedotat" pentru un anumit subiect care are sau nu o anumită aptitudine; in
spijinul acestei păreri se aduc, drept argumente, exemple de familii din care, în generaţii succesive, s-au
remarcat reprezentanţi cu inteligenţă deosebită în domenii diferite, precum în familia lui Darwin.
b) o altă orientare, susţinută de psihologul american Watson, pune accent pe mediu şi educaţie.
c) in psihologia contemporană se susţine dubla determinare a aptitudinilor (ereditară şi din partea
mediului şi a educatiei).
Pentru ca o însuşire psihică să fie aptitudine trebuie satisfacă o serie de cerinţe:
1) să fie individuală, diferenţiatoare pe planul randamentului activitătii;
2) să asigure efectiv finalitatea activitatii;
3) sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior activităţii;
4) sâ dispuna de un mare grad de operaţionalitate şi eficienţa.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.
Un rol aparte, în configurarea unui anumit profil al aptitudinilor, îl au şi deprinderile. La prima
vedere, cele două componente psihice par a fi total opuse: deprinderile sunt componente automatizate
ale actîvitâţii, pe când aptitudinile componente plastice, maleabile; deprinderile asigură realizarea
activitâţii la acelaşi nivel, aptitudinile conduc la perfecţionarea activităţii, aceasta recurgând nu numai la
modalităţi executive anterior formate, ci elaboreaza soluţii noi; deprinderile, pe mâsurâ ce se elaboreazâ,
îşi reduc numârul proceselor implicale în ele, aptitudinile abia pe măsură ce se formeazâ îşi amplifica şi
îşi complică structura internâ. Aceste diferenţieri ar putea conduce la ideea lipsei de interactiune între
deprinderi şi aptitudini. In realitate, deprinderile sunt încadrate in aptitudini, ele devin elemente
operationale ale aptitudinilor, mărind in felul acesta productivitatea. Cu cât un individ dispune de mai
multe deprinderi, cu atât este mai probabil ca acestea sâ fie folosite în găsirea unor soluţii noi. Dar nu
orice deprindere este favorabilâ aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat formată. O deprindere
insuficient consolidata sau greşit elaboratâ poate perturba sau inhiba aptitudinile.
Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivaţionale, la mecanismele energizant-
stimulatoare explica şi mai bine diferenţele aptitudinale existente intre oameni. Aşadar, motivaţia are un
dublu rol, atât în formarea, în elaborarea aptitudinilor, cât şi în valorizarea lor maximală.
Dupa opinia lui Zlate, in procesul formarii aptitudinilor nu conteaza atat ereditatea si mediul, cat
calitatea lor.
Clasificare:
a) aptitudini simple, au la bază un singur tip de fenomen psihic sau un singur fel de operaţii
(acuitate vizuală sau tactilă sau olfactivă, rapiditatea întipăririi).
b) aptitudini complexe, rezultate din îmbinarea mai multor aptitudini simple (ex. inteligenţa).
c) aptitudini speciale, care asigură eficienţa într-un domeniu de activitate (aptitudini sportive).
d) aptitudini generale, asigură eficienţă în mai multe domenii.