10.

BOLILE FICATULUI

10.1. Clasificarea și etiopatogeneza hepatopatiilor

Ca și alte organe, ficatul suferă de procese alterative progresive şi numai în ultima fază
se ajunge la starea de insuficienţă hepatică.
Stadiile incipiente de hepatopatie nu se manifestă clinic (ficatul este un organ „tăcut”,
din punct de vedere clinic); unele funcţii pot ceda, înaintea altora (asinhronie funcțională), iar
debutul insuficienţei hepatice variază în funcţie de specie şi de procesele implicate. Ficatul
posedă o mare capacitate de rezervă și regenerare; aproximativ 80% din capacitatea,
funcţională poate fi pierdută înainte ca regenerarea şi refacerea să fie imposibilă. Regenerarea
începe în zona portală, unde s-au observat cele mai multe diviziuni celulare.
Ficatul este într-un continuu proces de refacere, iar la om, se estimează că hepatocitele
sunt reînnoite la fiecare 50-75 zile.
Regenerarea nu apare în prezenţa unor agenţi antimitotici, precum metaboliţii
alcaloizilor pirolizidinici sau a folosirii medicamentelor chimio-terapice.

Factori patogeni care pot să afecteze ficatul:

1. virali: hepatita Rubarth, hepatita bobocilor de gâscă, avortul infecţios şi anemia

infecţioasă a cailor, virusul febrei Văii Rift, herpesvirusul ecvin 1, virusul arteritei
virale;
2. bacterieni: coli, pasteurele, salmonele, streptococi, corinebacterii, necroforul, Bacillus
piliformis (boala Tyzzer la mânji), leptospirele;
3. parazitari: larve migrante de F.hepatica, dicrocelii, echinococoză;
4. nutriţionali: deficit şi exces glucidic, deficit şi exces de proteină, de oligominerale
(seleniu, cobalt, iod), excesul de cupru, subnutriţia globală;
5. hepatotoxici: vegetali - plante care conţin alcaloizi pirolizidinici, cum ar fi: crotalaria,
Senecio, trichodesma, micotoxinele: ochratoxinele produse de Aspergilus ochraceus şi
Penicillium viridicatum; sporidesmina produsă de Pithomyces chartarum; fumonizina
Bi, produsă de Fusarium moniliforme; toxine chimice anorganice (săruri ale metalelor
Pb, Cu, Hg, As etc.); endointoxicaţiile, ca uremia, anaerobiozele;
6. autoimunopatiile: boala hemolitică neonatală, glumerulonefritele autoimune, anemia
infecţioasă, amiloidoza;
7. traumatici: extermi şi interni;
8. boli cardiovasculare: insuficienţa cardiacă congestivă, sindromul venei cave
1
 posterioare la bovine;
9. endocrini: diabetul, sindromul Cushing, hipotiroidismul;
10. genetici: defecte biochimice ale ciclului ureei, ale metabolismului cuprului (la câini).

Patogeneza generală a hepatopatiilor

De o manieră generală leziunile se succed în ordinea: infiltraţie (lipidoză) —» distrofie

—> necroză —> fibroză
Steatoza este reversibilă, iar necroza şi mai ales fibroza sunt ireversibile.

Mijloace de diagnostic în hepatopatii

Marile metode semiologice rămân ineficiente în recunoaşterea hepato- patiilor, cu

excepţia celor avansate şi grave. Ca atare, se impune explorarea paraclinică, prin utilizarea unui
set de teste funcţionale hepatice, cât mai hepatospecifice pentru fiecare specie în parte, de la
cele biochimice, la biopuncţia hepatică.

Examenul clinic

Anamneza cuprinde date despre regimul alimentar, de exploatare, de mediu, despre

starea fiziologică, despre tulburările digestive (diaree, constipaţie, decolorarea fecalelor,
vomitări, inapetenţă, hipotonia prestomacelor, eventual despre colorarea galbenă sau portocalie
a tegumentelor şi mucoaselor), prezenţa tulburărilor nervoase (stare de somnolenţă sau
dimpotrivă agitaţie).
Niciunul din aceste simptome nu este patognomonic şi niciunul nu este prezent constant
în toate hepatopatiile.

Examenul obiectiv
A. Inspecţia confirmă unele date anamnestice, cum ar fi:
- culoarea mucoaselor şi a tegumentelor: icter, subicter, peteşii,
sufuziuni;
- simptome nervoase: stare de depresie sau hiperexcitabilitate;
- aspectul fecalelor: onctuos, decolorate.
B. Palpaţia ficatului reuşeşte practic numai la carnivore; se pot sesiza modificări de

2
volum şi consistenţă, suprafaţa neregulată, eventual sensibilitate crescută în hepatita acută.
C. Percuţia oferă date legate de proiecţia ficatului.
D. Termometria: febră în hepatita acută, febră intermitentă în hepatita
apostematoasă; în hepatopatiile cronice se înregistrează normotermie sau chiar hipotermie.

Teste funcţionale hepatice

Testele funcţionale hepatice (TFH) măsoară, direct sau indirect, unele din funcţiile
ficatului.
Unii constituenţi serici pot fi alteraţi în hepatopatiile severe:
- glicemia scade, ca urmare a reducerii capacităţii de gluconeogeneză a ficatului bolnav;
- amoniemia poate creşte, de peste patru ori, din cauza scăderii ureazei hepatice şi
reducerii conversiei amoniacului în uree;
- nivelul seric al azotului ureic scade, în special în fazele terminale ale hepatopatiei;
- factorii coagulării cresc, timpul de protrombină, la câini, >5,3±0,63 secunde, iar timpul
de tromboplastină parţial activată, la câini, >12,36±0,68 secunde;
- albuminemia serică scade; timpul de înjumătăţire al albuminei, la bovine, este e 16,5
zile, la cabaline de 19,4 zile, iar la ovine, de 14 zile;
- raportul albumină/globulină este scăzut;
- aminoacizii cu lanţuri scurte scad, pe când cei aromatici cresc;
- valoarea activităţii GGT (gama-glutamiltransferazei) creşte în hepatopatiile cronice.
GGT este prezentă şi în pancreas, în glanda mamară, pulmoni, la nivelul tubilor renali.
Concentraţiile serice sunt ridicate, în mod normal, la viţeii nou-născuţi, după colostrare, uneori
peste 4.000 UI/L;
- activitatea PA (fosfatazei alcaline) creşte în hepatopatii cronice, la cai şi la rumegătoare.
Atât PA, cât şi GGT sunt crescute în caz de colestază:
- activitatea SDH (sorbitol-dehidrogenazei) a LDH (lactat-dehidro- genazei) şi GLDH
(glutamat-dehidrogenazei) este crescută în hepatopatii acute;
- SDH (sorbitol-dehidrogenaza) este o enzimă cu specificitate hepatică;
- activitatea AST (aspartat-aminotransferazei), creşte în miocardopatii, traumatisme
musculare, la cai după efort, şi nu are semnificaţie pentru diagnosticul suferinţelor
hepatobiliare;
- activitatea ALT (alanin-aminotransferazei) creşte în hepatopatii, la câine, pisică şi la
om, creşte în caz de hepatite acute sau cronice, hipercorticism, hipertiroidism, amiloidoză
hepatică, la câine, pisică şi la om.

3
- teste măsurând epurarea (clearence-ul) unor substanţe străine: bromsulfonftaleina
(BSP), Roz-Bengal, indocianină. La animalele mari clearence-ul BSP este folosit destul de des.
Pentru testare se administrează 500- 1000 mg (2 mg/kg) BSP, IV. Se recoltează probe de sânge
înainte de administrare şi de 2-4 ori după administrare (5,7,9,11 min); se determină clearence-
ul, prin proiectarea punctelor pe o hârtie logaritmică. La cai se înregistrează o valoare de 3-5
minute, la rumegătoare, mai mică de 5 minute.
Alte teste hepatice speciale: biopuncţia ficatului, examenul radiologic şi ecografia (utile
pentru diagnosticul șunturilor portosistemice, a calculilor biliari, în ciroza hepatică sau
neoplazia hepatică).