Sistemul respirator si

respiratia
Aparatul respirator (Apparatus respiratorius) sau sistemul respirator
(Sistema respiratorium) constituie totalitatea organelor care servesc la
schimbul gazos între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen,
indispensabil vieții celulelor, și eliminând din organism dioxidul de carbon
rezultat din oxidări.
La mamifere și la om aparatul respirator este format din două categorii de
organe: căile respiratorii și organele respiratorii – plămânii. Căile respiratorii
(cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și bronhii de calibru diferit, inclusiv și
bronhiolele) nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a conduce aerul la
plămâni și de a-l purifica, a încălzi și a umezi aerul inspirat. Se deosebesc: căile
respiratorii superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile respiratorii
inferioare (laringele, traheea și bronhiile). Plămânii au rolul cel mai important în
respirație, la nivelul lor are loc respirația pulmonară, schimbul gazos între
organism și mediu realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare.
Structura aparatului respirator este adaptată modului de viață al animalului
și tipului de respirație. Ființele unicelulare nu au un aparat respirator, ele fiind
ușor pătrunse de gaze și de lichidele care le înconjură. Nu același lucru se
petrece la ființele pluricelulare, unde absorbția oxigenului de către lichidul
circulant (sângele) și eliminarea bioxidului de carbon are loc la nivelul unor
organe special diferențiate, care constituie aparatul respirator. Multe
nevertebrate inferioare (spongieri, celenterate, oligochete, hirudinee,
platelminte, crustacei inferiori) nu au un aparat respirator diferențiat și
schimburile gazoase au loc prin toată suprafața corpului (respirație cutanată),
dar și la animalele care îl au, există o respirație cutanată, mai mult sau mai
puțin importantă. Organele respiratorii diferențiate există la multe
nevertebrate și la toate vertebratele. La animalele acvatice, ele sunt branhiile
(la echinoderme, crustaceii superiori, polichete, majoritatea moluștelor,
ciclostomi, pești); la cele terestre, ele sunt traheele (la insecte) și plămânii (la
araneide, gasteropodele pulmonate, majoritatea vertebratelor). Se pot distinge
astfel trei feluri de respirații: respirația branhială, în care schimburile gazoase
au loc cu ajutorul unor expansiuni membranoase mai mult sau mai puțin cutate
și puternic vascularizate, care atârnă în apă, numite branhii (la pești); respirația
traheală, în care distribuția aerului în tot corpul animalului are loc prin tuburi
ramificate, numite trahee (la insecte); respirația pulmonară, în care aerul este
introdus printr-un mecanism special în saci membranoși, puternic vascularizați,
care sunt plămânii (la vertebratele tetrapode). În raport cu mediul se
deosebesc 2 tipuri de respirație: respirația acvatică unde aparatul respirator
este reprezentat prin branhii și respirația aeriană unde aparatul respirator este
alcătuit dintr-un sistem de trahee ramificate și anastomozate (la insecte) sau
din plămâni și din căile respiratorii (la vertebratele tetrapode). Respirația
privită în totalitatea ei cuprinde două etape fundamentale: respirația externă
(respirația pulmonară, branhială sau traheală), asigurată de aparatul respirator,
și respirația internă (respirația tisulară) care se realizează la nivelul celulelor din
organism.

Nasul
Nasul (lat. nasus) în anatomie înseamnă un organ al vertebratelor care este
compus din orificiul nărilor și cavitatea nazală.
 La om ca și la celelalte mamifere, nasul este situat în centrul feței sau în
vârful botului, după cavitatea nazală urmând faringele unde se întâlnește calea
respiratorie cu calea digestivă.
Funcția respiratorie, prin nas se inspiră și expiră aerul necesar respirației,
nasul având și un rol de filtrare a impurităților din curentul de aer inspirat prin
perișorii și mucoasa nazală umedă.
La om prin inspirație sunt folosite nările alternativ (la un interval de 20 -30
de minute), astfel există posibilitatea de regenerare a mucoasei nazale.
Funcția mirosului este îndeplinit de Regio olfactoria din nas.Fosele comunica
cu exteriorul prin nari si cu faringele prin coane.Este captusit cu mucoasa
nazala prevazuta cu perisori si glande ce secreta mucus.

Calea de conducere a analizorului olfactiv

Protoneuronul caii olfactive este reprezentat de celulele bipolare din
mucoasa olfactiva. Acestea, au o dendrita scurta si groasa prevazuta la capat cu
mici vezicule constituind butonul olfactiv care contin cili. Axonii celulelor
(neuronilor) bipolare strabat lama ciuruita a osului etmoid si patrund in craniu,
cu traseu pana la bulbul olfactiv. Aici face sinapsa cu cel de-al II-lea neuron al
caii olfactive si anume neuronii mitrali. Axonii neuronilor mitrali ajung in
paleocortex (pe fata mediala a lobului temporal-aria olfactiva girul hipocampic
si nucleul amigdalian) unde este perceput mirosul.
 Laringele
Laringele sau organul fonației este un organ al aparatului respirator al
mamiferelor, situat în partea anterioară a gâtului, în partea superioară a
traheii, care realizează legătura între faringe și trahee, și în care sunt situate
coardele.
Laringele este un organ musculo-cartilaginos în formă de trunchi de piramidă
triunghiulară, având baza în sus. Este format din:
 3 cartilaje neperechi: cricoid, epiglotă, si tiroid;
 3 cartilaje perechi: aritenoide, corniculate si cuneiforme;
 mușchii: cricotenoid, cricotenoid posterior, tiroaritenoid.
 Traheea
Traheea este un tub elastic fibros și cartilaginos, la oameni și la animale, care
leagă laringele de bronhii și prin care circulă aerul necesar respirației din
cavitatea bucală sau nazală în bronhii.
Traheea este un organ sub forma unui tub care continuă laringele până la
vertebra toracică T4, unde se împarte în cele două bronhii. Traheea se întinde
de la cartilajul cricoid imediat sub laringe, la limita dintre gât și torace. Are o
lungime de 10 - 12 cm. Traheea este alcătuită dintr-un țesut fibroelastic
rezistent, în interiorul căruia se găsesc un număr de 16 - 20 de inele incomplete
de cartilaj hialin, cartilajele traheale. Diametrul traheii la adult este destul de
mare (2,5 cm), dar la copii traheea este mult mai îngustă. Suprafața posterioară
a traheii nu are suport cartilaginos, ci este alcătuită numai din țesut fibros și
fibre musculare traheale. Acest perete posterior se află în contact direct cu
esofagul, aflat imediat în spatele traheii. Faptul că traheea este incompletă
posterior, are o importanță fiziologică mare, deoarece permite destinderea
esofagului în timpul trecerii bolului alimentar prin acesta catre stomac.
 Bronhiile
Bronhiile sunt ramificații ale traheei care au inelele cartilaginoase complet
închise. La om traheea se continuă cu două bronhii principale, dreaptă și
stângă, care se ramifică în cinci bronhii secundare sau lobare, două bronhii
secundare pentru plămânul stâng și trei bronhii secundare pentru plămânul
drept. Bronhiile lobare se continuă cu bronhiile segmentare care se divid în
bronhiole lobulare, care la rândul lor se ramifică în bronhiole respiratorii,
ramificații care nu mai conțin cartilaj.
Totalitatea bronhiilor constituie arborele bronhic, sistem de tuburi care
permite transportul aerului către alveolele pulmonare, locul în care se
realizează schimburile gazoase la nivelul plămânului.
Inflamația mucoasei bronhiilor se numește bronșită.
Arborele bronșic este totalitatea ramificațiilor intrapulmonare ale bronhiei
principale și anume: Bronhie principală => bronhii lobare => bronhii
segmentare => bronhiole preterminale => bronhiole terminale => bronhiole
respiratorii => ducte alveolare => saci alveolari => alveole pulmonare.
Ramificațiile intrapulmonare au formă cilindrică regulată, peretele lor fiind
format dintr-o tunică fibro-cartilaginoasă, musculară și mucoasă. Tunica fibro-
cartilaginoasă este formată din insule de cartilaj (diferită de cea din traheea,
care prezintă inele de cartilaj cu forma literei „C”).
 Plamanii
Plămânul este principalul organ respirator la numeroase animale de uscat,
dar și la amfibieni. La un om adult, în 24 de ore, plămânii sunt traversați de
10.000 litri de aer și 800 litri de sânge.
Plămânul este alcătuit dintr-un sistem de canale rezultat din ramificarea
bronhiilor principale care poartă denumirea de arborele bronșic si un sistem de
saci în care se află arborele bronșic și care sunt denumiți lobuli pulmonari.
Arborele bronșic este totalitatea ramificațiilor intrapulmonare ale bronhiei
principale și anume: Bronhie principală => bronhii lobare => bronhii
segmentare => bronhiole preterminale => bronhiole terminale => bronhiole
respiratorii => ducte alveolare => saci alveolari => alveole pulmonare. Bronhiile
intrapulmonare au formă cilindrică regulată, peretele lor fiind format dintr-o
tunică fibro-cartilaginoasă musculară și mucoasă. Pe măsură ce bronhiile se
ramifică, fibrele musculare netede devin din ce în ce mai numeroase astfel încât
bronhiolele respiratorii și terminale sunt lipite de tunica fibro-cartilaginoasă.
Arborele bronșic poate prezenta dilatații patologice în care se poate strânge
puroi sau secreții. Lobul pulmonar Continuă ultimele ramificații ale arborelui
bronșic și reprezintă unitatea morfologică și funcțională a plămânului la nivelul
căruia se realizează schimbul de gaze.