PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

PRINCIPII DE BAZĂ

• Principiul sic utero tuo

In dreptul internaţional, maxima sic utere tuo’’ a fost recunoscută, pentru prima dată, în a
doua jumătate a secolului XIX, ca un principiu specific dreptului fluvial. Potrivit unui tratat din
1935 încheiat intre S.U.A. şi Canada, un stat nu trebuie ,,să altereze condiţiile naturale ale
propriului său teritoriu in dezavantajul condiţiilor naturale ale teritoriului statului vecin’’.
Principiul sic utere tuo şi-a găsit aplicarea şi în diferendul dintre S.U.A. şi Canada referitor la
poluarea aerului, din 1941. Cu această ocazie, Tribunalul de Arbitraj a afirmat existenţa unei
reguli de drept internaţional, impunând statelor obligaţia de a se abţine de la orice acte
explozii, evacuări care pot cauza prejudicii pe teritoriile vecine obligaţie de abţinere .
În capitolul III al ,,Actului Final de la Helsinki’’ din 1975, care se referă la mediul înconjurător
, se subliniază că fiecare dintre statele participante, în acord cu principiile dreptului internaţional
trebuie într-un spirit de cooperare, să asigure că activităţile desfăşurate pe teritoriul lor, nu
cauzează degradarea mediului înconjurător într-un alt stat sau în regiuni situate dincolo de
limitele jurisdicţiei sale naţionale.

• Principiul informării şi cooperării între state

Conform principiului 24 al Declaraţiei de la Stockholm, ,, chestiunile internaţionale

raportându-se la protecţia şi amelioararea mediului ar trebui să fie abordate într-un spirit de
cooperare de către toate ţările mari sau mici, pe picior de egalitate. O cooperare printr-un sistem
de acorduri multilaterale sau bilaterale sau prin alte mijloace apropiate şi indispensabile pentru a
limita în mod eficace a preveni , a reduce şi a elimina atingerile aduse mediului rezultând din
activităţile exercitate în toate domeniile şi din respectul suveranităţii şi intereselor tuturor
statelor.’’

• Principiul bunei vecinătaţi

Vecinătatea - ca fenomen obiectiv şi permanent oricărei relaţii sociale dintre indivizi şi

colectivităţile naţionale – a dobândit, pe lângă dimensiunile politice şi dimensiunile juridice, în
condiţiile în care raporturile, multiple şi complexe, dintre state în zona de frontieră şi-au găsit
reflectarea în convenţiile şi tratatele încheiate. Vecinătatea poate constitui atât un factor negativ,
de eroziune pentru relaţiile internaţionale şi pentru drept, cât şi un factor pozitiv, dacă ne referim
numai la faptul că valorile cele mai de preţ ale tuturor popoarelor – securitatea şi pacea
internaţională – au depins şi depind încă, în mare măsură, de raporturile stabilite între statele
vecine. În condiţiile actuale, zona de vecinătate de facto, poate fi cauza unor conflicte sau
incidente, dacă avem în vedere că anumite activităţi desfăşurate într-un stat, pot avea consecinţe
vătămătoare asupra teritoriului vecin . Dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi tehnicii, progresele
înregistrate în toate domeniile, au făcut să crească posibilitatea prin care să se afecteze nu numai
statele vecine, limitrofe, ci şi celelalte state ale lumii de exemplu, experienţele nucleare
efectuate pe continentul american pot afecta ţările Europei sau Asiei ). Este mult mai greu de
determinat mediul poluant a tot mai multor ţări, decât se poate determina poluarea gravă pe
teritoriul naţional. Aceasta nu înseamnă că statele industrializate care poluează şi cel mai mult
mediul înconjurător să se dezindustrializeze şi nici ca ţările mai puţin dezvoltate să renunţe la
politica lor de industrializare ci să se găsească cele mai eficiente mijloace pentru protecţia vieţii
şi sănătăţii omului, a mediului său natural.
O idee fundamentală rezultată din situaţia de vecinătate şi din intervenţia în atmosferă, arată că
un stat poate întreprinde acţiuni pe propriul său teritoriu care ar putea afecta mediul vecin, daca
dintr-un studiu comparativ rezultă avantajele clare şi considerabile şi inconvenientele minime şi
previzibile, cu condiţia ca asemenea acţiuni să fie de natură să amelioreze condiţiile de viaţă ale
populaţiei.
O astfel de permisiune se încadrează în ideea de toleranţă care trebuie să existe între vecini,
atunci când efectele negative sunt nesimnificative în raport cu avantajele considerabile pentru
propria populaţie.
Necesitatea de a tolera, acceptată în limitele unor standarde stabilite, este înţeleasă, mai curând,
de o manieră, implicită, atât în practica statelor, şi în jurisprudenţă.
Constituţia ţării noastre prevede în art. 10 că ,, România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu
toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate întemeiate pe principiile şi pe celelalte
norme generale admise de dreptul internaţional. Statul român ,, se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte’’.

• Principiul notificării şi consultării

În domeniul protecţiei mediului, acest principiu este considerat ca având valoarea unei
recomandări. Potrivit Planului de acţiune al Conferinţei de la Stockholm 1972, statele sunt
invitate să procedeze la un schimb de informaţii ori consultaţii bilaterale sau regionale, de fiecare
dată în condiţiile mediului unei ţări sau anumite activităţi ale acesteia, pot avea efecte
păgubitoare în una sau mai multe ţări.
 Rezoluţia Consiliului Europei asupra poluării aerului în zonele de frontieră merge însă mai
departe, prevăzând obligaţia părţilor de a se informa reciproc în timp util despre orice proiect de
activitate susceptibilă de poluare a aerului în afara graniţei .

• Principiul protejării drepturilor individuale la un mediu sănătos

Declaraţia de la Stockholm proclamă în mod solemn dreptul fundamental al omului la un

mediu a ,, cărui calitate să îi permită omului să trăiască în demnitate şi bunăstare’’ şi prevede în
acelaşi timp, obligaţia statelor de a proteja şi îmbunătăţi starea mediului în folosul generaţiilor
prezente şi viitoare.
În acelaşi context, dezvoltarea durabilă este cea care poate asigura satisfacerea necesităţilor
prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor.

• Principiul protejării patrimoniului comun

Prin ,, patrimoniu comun” se înţeleg, pe de o parte, ,, bunuri’’ ori ,, resurse’’ naţionale care
prezintă pe plan mondial, o importanţă deosebită, sub raport ştiinţific, estetic şi conservativ pe
de altă parte ,, zona’’ ori,, saţiul extra atmosferic şi corpurile cereşti în dreptul spaţial ,aflate
dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, care reclamă măsuri specifice de protecţie, conservare şi
utilizare întregii comunităţi internaţionale
patrimoniu comun al întregii umanităţi

• Principiul prevenirii

Pentru a fi eficientă funcţia preventivă a dreptului internaţional în domeniul mediului

înconjurător implică elaborarea reglementări juridice. Statele au încheiat deja un număr de
convenţii internaţionale şi regionale, cu caracter preventiv , scopul lor esenţial fiind acela de a
determina măsurile ce le revin, prin aplicarea noului principiu .
Proiectul de Convenţie European din 1974 asupra protecţiei cursurilor de apă internaţionale
împotriva poluării, reprezintă o abordare multilaterală a problemelor prevenirii poluării apelor,
incluzând atât obligaţiile generale cât şi cele specifice.
PRINCIPII CU CARACTER RESTRANS

• Principiul interzicerii poluării

În practica internaţională nu s-a ajuns la formare unei reguli integrate în acest domeniu.
Convenţia O.N.U. din anul 1982 asupra dreptului mării, stabileşte în art. 192, o obligaţie
specifică de ordin general protecţia şi conservarea mediului marin împotriva poluării, iar în art.
195, stabileşte obligaţia de a nu deplasa prejudiciul sau riscurile şi de a nu înlocui un tip de
poluare cu altul.

• Principiul nediscriminării

Sistemul regulilor de cooperare prevăzut de Convenţia Nordică din 1974 asupra protecţiei
mediului, se bazează pe acest principiu enunţat în art.2 , care presupune asimilarea pagubelor sau
prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state contractante.
Potrivit Recomandării Organizaţiei pentru Cooperaţie şi Dezvoltare Economică, acest
principiu indică conduita după care politicile privind mediul nu trebuie să fie mai puţin severe în
afara graniţelor, decât în ţara de origine a poluării. Cei care polează sau pot afecta prin poluare
populaţii peste hotare nu trebuie să constituie subiectul unor constrângerii mai puţin severe, decât
dacă afectează prin poluare pe proprii lor cetăţeni.
Deşi Recomandarea Organizaţiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economică nu creează
obligaţii ferme pentru guverne, ci grupează doar nişte obligaţii morale, în prezent un număr de
ţări au O.C.D.E. au introdus în legislaţia lor naţională, principiul nediscriminării ele acordă
astfel pe plan subregional, o egală protecţie a victimelor poluării reale sau potenţiale de pe
teritoriul lor, ca şi victimelor aceleaşi poluări, reale sau potenţiale, de pe alte teritorii.

• Principiul poluatorul plăteşte

Pe plan regional, Declaraţia Consiliului Europei din anul 1968 privind lupta împotriva poluării
aerului afirmă că, cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării trebuie să cadă în
sarcina autorului. Acesta figurează, de asemenea, între principiile directoare ale relaţiilor
economice internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei şi exploatării
resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale O.C.D.E., în anul 1972.
 Punerea în aplicare a principiului “poluatorul plăteşte” ar trebui să aibă în vedere asigurarea
unei veritabile depoluări, care să permită colectivităţilor şi fiecărei persoane să trăiască într-un
mediu satisfăcător. Pentru suportarea unei asemenea depoluări de către poluator s-ar putea avea
în vedere o serie de instrumente care, conjugate, ar putea deveni eficiente.
În acest sens se poate institui un sistem de taxe de poluare, impunerea unor norme
restrictive (antipoluare) şi punerea în aplicare a unor mecanisme financiare diverse (compensaţii,
scutiri de impozite etc.).
Principiul poluatorul plăteşte ar trebui, de asemenea, să se traducă juridic, prin abolirea
drepturilor câştigate în materie de poluare.

A. Taxele de poluare reprezintă, în principal, o prelevare obligatorie în sarcina poluatorului şi

care să fie destinată pentru restaurarea şi supravegherea mediului.

B. Normele antipoluare menite să reducă poluările, impunând un prag obligatoriu poluatorului

(norme tehnice antipoluare).

C. Mecanisme financiare. În dreptul mediului înconjurător se face din ce în ce mai mult apel la
anumite facilităţi financiare care să încurajeze investiţiile pentru reducerea poluării sau pentru
depoluare.

D. Abolirea drepturilor câştigate - are în vedere pe acelea care aduc atingere mediului.

Astfel, titularii unor autorizaţii administrative în materie de mediu au adeseori tendinţa

să considere că se află în posesia unui act administrativ individual creator de drept şi, deci,
intangibil. Intervenţia unei noi reglementări legale faţă de care condiţiile din autorizaţia eliberată
anterior nu mai corespund, va putea atrage, în opinia noastră, invalidarea respectivei autorizaţii.
Alte opinii care încearcă să susţină inaplicabilitatea noii reglementări la situaţiile deja
existente ar consacra un drept câştigat de a polua.
De altfel, principiul general al aplicării imediate a legii ori a noilor reglementări, sub
rezerva drepturilor câştigate, este tranşat în materia protecţiei mediului este tranşat chiar de noua
lege-cadru de protecţie a mediului, care prevede reautorizarea obligatorie a activităţilor existente,
cererea de reautorizare trebuind depusă în termen de un an de la intrarea în vigoare a noii legi.
 Mai mult decât atât, art.10 al aceluiaşi act normativ prevede în mod expres posibilitatea
revizuirii acordului său autorizaţiei de mediu, dacă apar elemente noi ce nu au fost avute în
vedere la eliberarea acestora.