Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Toaz - Info Gblrverb PR
Toaz - Info Gblrverb PR
CARACTERISTICI GENERALE
Sintactic, verbul este centrul grupului verbal, care, la rândul său, reprezintă nucleul
enunţului. Verbul impune (prin „valenţele” sale, actualizate prin complemente) o anumită configuraţie
sintactică (a da cineva – ceva – cuiva: Ion îi dă Mariei o carte).
O categorie gramaticală specifică verbului, având o manifestare sintactică, este diateza: Ion
mănâncă un măr (activ) − Mărul este mâncat de Ion (pasiv); Bucureştenii merg cu metroul (activ-
personal) − Se merge cu metroul în Bucureşti (impersonal); vezi Categoria diatezei.
Semantic, verbele denumesc acţiuni, evenimente sau stări. Aceste tipuri foarte generale
presupun (a) dinamism şi intenţionalitate, voinţă umană (acţiunile şi activităţile), (b) dinamism şi
independenţă de voinţa umană (evenimentele şi procesele), (c) lipsă de dinamism (stările):
Pragmatic, verbele realizează, prin morfemele de timp, mod, persoană şi număr (= morfemele
predicativităţii), o ancorare în realitate care transformă un grup verbal (a pleca la Ploieşti) în enunţ (El
pleacă la Ploieşti).
Categoriile gramaticale ale verbului sunt modul, timpul şi aspectul, persoana şi numărul.
Modul indică actul de limbaj la care participă verbul (aserţiune, ordin, urare etc.) sau aprecierea
acţiunii din punct de vedere cognitiv (siguranţă, dubiu, posibilitate etc.). Timpul plasează acţiunea pe o
axă temporală (trecut – prezent – viitor), iar aspectul indică anumite trăsături ale desfăşurării acţiunii
(momentană, durativă, repetitivă etc.).
Persoana şi numărul sunt categorii impuse verbului de legătura sa cu subiectul (sau indicând
absenţa acestuia).
1. Modurile verbale
Verbul are serii de forme, numite moduri, specializate pentru diferite utilizări predicative. În
română, modurile verbului sunt: indicativul (mergi, ai mers, vei merge etc.), conjunctivul (să mergi),
condiţionalul (ai merge), prezumtivul (oi fi mergând) şi imperativul (mergi!).
Prin intermediul enunţurilor, locutorii realizează acte de limbaj: descrierea unor stări de
lucruri şi evenimente (aserţiuni), provocarea unor reacţii ale interlocutorilor (interogaţii, cereri, ordine,
rugăminţi etc.), angajarea în producerea unor schimbări (promisiuni, jurăminte), exprimarea unor
aprecieri subiective (complimente, felicitări, mulţumiri, insulte etc.), modificarea unor situaţii şi
raporturi reglementate de norme (declaraţii de tipul „Şedinţa e închisă”, „Intrăm în război” etc.).
Enunţurile sunt – în funcţie de actele de limbaj pe care le realizează – asertive (Dan pleacă
acasă), interogative (Dan pleacă acasă?), imperative (Hai, pleacă acasă, Dane!) sau exclamative (Ce
repede pleacă acasă Dan!).
Modalitatea exprimă atitudinea vorbitorului, filtrul subiectiv prin care trece în enunţ conţinutul
propoziţional. Modalitatea este epistemică (sau cognitivă), deontică (prescriptivă sau volitivă) şi
apreciativă (evaluativă).
1.1. Indicativul
Indicativul este modul referenţialităţii, caracteristic aserţiunii (afirmative sau negative) despre
un fapt. În absenţa altor mărci, aserţiunea printr-un verb la indicativ exprimă şi certitudinea
vorbitorului.
● Forme
Indicativul cuprinde mai multe serii de forme (timpurile indicativului), specializate pentru a
exprima valori temporale şi aspectuale. Formele temporal-aspectuale ale indicativului românesc sunt
simple, sintetice (cu sufixe şi desinenţe: dorm, dormii, dormeam, dormisem) şi compuse, analitice (cu
auxiliare şi alte morfeme nelegate: am dormit, voi dormi, voi fi dormit, o să dorm, am să dorm). Pentru
descrierea lor, vezi infra, 2.3.
● Valori şi utilizare
Pe lângă valorile fundamentale, prototipice, modurile pot avea şi alte valori, mai ales în funcţie
de folosirea lor în propoziţii principale şi în subordonate. În cazul modului indicativ, asemenea
diferenţieri nu sunt semnificative: valorile sale pot fi însă modificate de prezenţa unor modalizatori,
indiferent dacă aceştia sunt inseraţi în text prin construcţii incidente (A plecat, poate, la mare) sau ca
regenţi (Poate că a plecat la mare).
În propoziţii principale, afirmative, indicativul este modul acţiunii reale, în curs de
desfăşurare (a) sau deja petrecute (b). Şi acţiunea viitoare (încă nerealizată) este inclusă în modul
indicativ (c), în măsura în care este prezentată ca referenţială, reală (într-o aserţiune despre fapte
viitoare). Negaţia verbală şi interogaţia nu anulează referenţialitatea formei verbale:
1.2. Conjunctivul
Conjunctivul (numit şi subjonctiv) este prin excelenţă (şi prin origine) modul subordonării faţă
de un alt verb (vrea să plece, ştie să înoate). Conjunctivul este modul non-referenţialităţii, al acţiunii
sau al stării prezentate ca posibilitate (potenţialitate). Folosit independent, conjunctivul este non-
asertiv, având valoare injonctivă (în enunţuri imperative: Să plece!) sau de dubiu asupra unei acţiuni
viitoare şi supoziţie asupra unei acţiuni prezente sau trecute (în interogaţii Să plece?, Să fie oare asta
strada?, Să fi greşit eu?).
● Forme
Conjunctivul are două serii de forme: să merg (prezent) şi să fi mers (perfect). Modul
conjunctiv este caracterizat de morfemul să, care precedă forma verbală propriu-zisă. Morfemul să
poate lipsi doar la conjunctivul prezent de persoana a 3-a singular sau plural, în propoziţii principale
(Fie şi-aşa!, Meargă ei toţi!).
Să a păstrat şi valoarea de conjuncţie, pe care şi-o actualizează în subordonarea faţă de un
centru. Dacă în enunţurile (a) şi (b) să este doar morfem de conjunctiv, în (c) şi (d) să cumulează
valoarea de marcă a conjunctivului cu aceea de conjuncţie subordonatoare:
(a) Să plecăm!
(b) N-am găsit ideea care să ne salveze.
(c) Vreau să plecăm.
(d) La gândul să plecăm, mi se face lene.
● Valori şi utilizare
În propoziţii principale non-asertive (imperative), conjunctivul are rol de modalizator
deontic sau volitiv, enunţul având valoare de propunere (a), ordin (b), urare (c) sau imprecaţie (d):
Conjunctivul din aceste enunţuri este asemănător unui imperativ; spre deosebire de imperativ
(care are doar forme de persoana a 2-a), conjunctivul permite injoncţiunea şi la persoana 1 plural, şi la
persoana a 3-a singular şi plural:
pers. 1 sg. pers. 2 sg. pers. 3 sg. pers. 1 pl. pers. 2 pl. pers. 3 pl.
Conjunctiv – să pleci! să plece! să plecăm! să plecaţi! să plece!
cu valoare
injonctivă
Imperativ – pleacă! plecaţi!
Acolo unde există o concurenţă între conjunctiv şi imperativ (la persoana a 2-a),
conjunctivul este simţit ca mai puţin agresiv, diferenţa fiind, în linii generale, cea dintre sugestie şi
ordin (Să-mi dai o carte! vs Dă-mi o carte!)
În formulele de imprecaţie, se reia adesea la forma de conjunctiv verbul principal, exprimat
deja prin condiţional sau printr-un alt conjunctiv (fără să): Fir-ar să fie!, Ducă-se să se ducă!
În interogative, conjunctivul indică o intenţie (a 1-2) şi marchează dubiul asupra acesteia (în
interogaţia totală, a1) sau asupra circumstanţelor acţiunii (în interogaţia parţială, a 2) ori marchează
supoziţii asupra unor situaţii şi evenimente prezente (b 1) sau trecute (b2):
(a1) Să plece?
(a2) Unde să mergem?
(b1) Să fie ora 9?
(b2) Să fi plecat trenul?
Formele de conjunctiv ale unor verbe au căpătat anumite valori specifice, derivate din cele
de mai sus: să zicem (aproximare), fie (ipoteză), să (tot) fie (presupunere) etc.
În propoziţii subordonate, conjunctivul are mai multe valori din sfera non-referenţialităţii:
este echivalent cu un nume al acţiunii, indică orientarea spre realizabil, injoncţiunea sau ipoteza.
În acest tip de construcţie, conjunctivul este echivalent cu un substantiv nume de acţiune (de
ex.: plecarea) şi cu forme verbale non-finite (infinitiv: a pleca; supin: de plecat);
b. alcătuind, împreună cu operatorul modal sau aspectual, un predicat complex (vezi
Predicatul, 2.2.), analizabil, în care ocupă tot o funcţie de complement:
Pot [să plec]CD.
Începe [să plouă]S.
Spre deosebire de alte limbi europene (engleza, franceza), care utilizează ca „verb al doilea”
(când subiectul este acelaşi, este „controlat”) forma de infinitiv, româna (ca şi unele limbi balcanice)
preferă în această construcţie conjunctivul. Cu verbul a trebui, nu se foloseşte infinitivul (*Trebuie a
veni), ci doar conjunctivul (Trebuie să vină). La verbul a putea există în uzul general ambele
construcţii (cu conjunctivul şi cu infinitivul fără a): Pot să plec / Pot pleca.
Regional (în Transilvania), şi verbul a şti are (ca în limba veche) dublă construcţie: ştie să
citească / ştie citi.
În aceste cazuri, subiectul verbului regent este diferit de cel al verbului subordonat.
Conjunctivul poate avea, în structuri condiţionale (a, b) şi concesive (c), o valoare ipotetică
explicabilă etimologic (să provine din lat. si, care avea sensul „dacă”):
1.3. Condiţionalul
Condiţionalul (numit şi condiţional-optativ) este modul ipotezei şi al consecinţei acesteia
într-o construcţie condiţională (Dacă ai vrea, ai putea) sau exprimă o modalizare volitivă (dorinţa), în
enunţuri optative şi exclamative (Aş mânca o îngheţată; De-aş dormi puţin!).
● Forme
Formele condiţionalului sunt compuse cu auxiliarul aş, ai, ar, am, aţi, ar (variabil după
persoană şi număr), urmat direct de infinitiv (aş pleca – forma de prezent) sau de morfemul invariabil
fi şi de participiu (aş fi plecat – forma de perfect); vezi Forme verbale non-finite: infinitiv, supin,
participiu, gerunziu, 1.2.
● Valori şi utilizare
În propoziţii independente, condiţionalul are mai ales valoare optativă.
○ Condiţionalul optativ indică, la persoana 1, modalizarea volitivă din partea locutorului (a);
la persoana a 2-a sau a 3-a, descrie o dorinţă (b); perfectul (c) este contrafactiv, adică implică faptul că
dorinţa este nerealizată:
(a) Lua-l-ar!
(b) Nu ţi-ar mai veni odată mintea la cap!
(c) Dacă / De-ar ajunge mai repede acasă!
○ O altă valoare modală epistemică (evidenţială) este cea de marcare a neasumării unei
informaţii preluate din altă sursă (vezi Modalizarea, 2.2.):
Ministrul ar fi în Spania.
Autorul ar fi declarat că nu s-a inspirat de nicăieri.
În propoziţii subordonate, multe din valorile de mai sus sunt posibile şi dezambiguizate.
○ Principala valoare optativă (a) şi cele epistemice (b, c) se pot păstra şi chiar explicita:
1.4. Prezumtivul
Prezumtivul este modul supoziţiei, al presupunerii, indicând faptul că o aserţiune este produsul
unui proces mental, deci are un grad ridicat de incertitudine. Valoarea specifică a prezumtivului este
modalizarea epistemică.
Descrierea prezumtivului a suferit multe variaţii, inclusiv negarea statului său de mod. A
fost acceptat târziu în descrierile gramaticale, pentru că s-a specializat, mai târziu şi incomplet, din
valorile viitorului cu sens epistemic.
● Forme
Prezumtivul include două serii de forme de prezent (o dormi şi o fi dormind / va fi dormind) şi
una de perfect (o fi dormit / va fi dormit). Singura specifică (şi datorită căreia prezumtivul a căpătat în
descrieri statutul de mod) este perifraza cu gerunziul (o fi dormind / va fi dormind). Celelalte sunt
identice cu o variantă populară de viitor I (o dormi) sau cu variantele populară (foarte rară) şi standard
de viitor anterior (o fi dormit / va fi dormit).
În alte gramatici, prezumtivul apare cu forme fie mai puţine (pentru că se exclud seriile
omonime cu cele ale indicativului viitor: tiparul o dormi şi o fi dormit), fie mai multe, pentru că se
includ în prezumtiv şi forme cu valoare epistemică ale condiţionalului (ar fi dormind, ar fi dormit) şi ale
conjunctivului (să fi dormind, să fi dormit). Perifrazele alcătuite din verbul a fi la condiţional şi la
conjunctiv urmat de un gerunziu sunt foarte rare în limba actuală şi au valori epistemice caracteristice
condiţionalului şi conjunctivului (Se zice că ar fi dormind; Să fi dormind toţi?), de aceea este mai firesc
să fie considerare realizări speciale, marcate suplimentar, ale acestor moduri, şi nu forme de prezumtiv.
● Valori şi utilizări
În propoziţii principale, prezumtivul indică supoziţia asupra unor evenimente prezente ((a),
(e)) sau trecute (c), deosebindu-se astfel semantic de formele de viitor omonime ((b), (d)):
Prezumtivul este un mijloc evidenţial (vezi Modalizarea, 2.2.), prin care se indică faptul că
informaţia transmisă este rezultatul unui proces mental al locutorului.
1.5. Imperativul
Imperativul este modul injoncţiunii (ordin, rugăminte, sfat etc.) şi al enunţului imperativ,
caracterizat de o intonaţie specifică. Imperativul se deosebeşte de toate celelalte moduri prin câteva
trăsături morfosintactice legate de utilizarea sa pragmatică:
– nu are forme pentru toate persoanele gramaticale;
– nu are forme care să marcheze distincţia temporală prezent – trecut;
– are forme diferite pentru a marca distincţia afirmativ (pozitiv) – negativ;
– nu poate să apară în propoziţii subordonate (cu excepţia unei construcţii populare în care
raportul sintactic poate fi interpretat fie ca subordonare finală, fie ca o coordonare copulativă: Vino de
mănâncă!).
În plus, nu toate verbele au imperativ şi nu toate formele de imperativ sunt folosite curent (în
locul unora dintre ele se preferă conjunctivul).
● Forme
Imperativul are doar forme de persoana a 2-a singular şi plural. La persoana a 2-a singular,
formele afirmative au desinenţe specifice, iar cele negative sunt alcătuite din negaţia nu şi infinitivul
verbului. Desinenţele imperativului sunt: -ă, -i, -e; verbele care au la indicativ şi la conjunctiv sufixele
-ez şi -esc le primesc şi la imperativ.
●Valori şi utilizări
Nu toate verbele au forme de imperativ. Cele al căror sens este incompatibil cu ideea de
schimbare prin voinţa umană, deci cu situaţia de ordin (a ninge, a durea etc.), exclud imperativul.
2. Timpul şi aspectul
Ana îmi spune ceva. [acţiunea se desfăşoară în intervalul indicat de Reper (= momentul
comunicării)] (Prezentul – timp absolut)
Ana îmi spunea ceva (ieri /când ai intrat tu). [acţiunea se desfăşoară în trecut faţă de Reperul
1 (= momentul comunicării) şi în intervalul indicat de Reperul 2 (= atunci) (Imperfectul – timp
relativ).
Alte trăsături aspectuale sunt nerelevante în română, dar marcate în alte limbi, în care se
constată prezenţa aspectului progresiv (exemplu: cântă tot mai încet), a aspectului rezultativ (a
construit casa) etc.
Aspectualitatea se indică, în mare măsură, prin mijloace lexicale: prin construcţii cu verbe
având sens aspectual, care alcătuiesc împreună cu verbul principal un predicat complex (a), prin
circumstanţiale (b) şi prin particule adverbiale (sau semiadverbe) (c):
Gramaticile româneşti mai vechi nu includeau aspectul între categoriile verbului, deoarece
în română acesta nu este marcat cu mijloace gramaticale specifice (nu există, de exemplu, ca în alte
limbi, morfeme gramaticale pur aspectuale). Valorile aspectuale ale verbului erau doar amintite în
descrierea timpurilor verbale, iar adverbele şi semiadverbele cu sens aspectual erau incluse în clasele
semantice ale temporalelor sau ale modalelor. Semiadverbul mai (în sensul său continuativ: Mai
aşteptăm puţin) este un marcator aspectual, care nu poate fi calificat ca (semi)adverb de timp sau de
mod; de fapt, aspectul reuneşte ideea de timp şi pe cea de mod, pentru că se referă la modul de
desfăşurare a unei acţiuni în timp.
Timpurile verbale marchează în limba română doar anumite valori aspectuale: aspectul
perfectiv / imperfectiv, aspectul momentan / durativ şi aspectul iterativ.
Mijloacele de marcare a aspectului interferează cu trăsăturile aspectuale inerente ale sensului
lexical al verbului. Verbele pot fi preponderent durative (a rătăci, a creşte, a aştepta) sau punctuale (a
apărea, a adormi). Apariţia lor la timpuri durative sau punctuale întăreşte sau contrazice semnificaţia
primară, creând efecte de sens contextuale.
.
2.3. Timpurile indicativului
Indicativul are serii de forme specializate pentru prezent, trecut (perfect simplu, perfect
compus, imperfect, mai-mult-ca-perfect) şi viitor (viitor simplu, viitor anterior, viitor în trecut).
Viitorul are, pe lângă valori temporale, şi valori modale, pentru că se referă la stări de
lucruri încă nerealizate, iar enunţul cu verb la viitor nu este o simplă aserţiune, ci, adesea, un act de
promisiune, avertizare etc.
Formele temporal-aspectuale ale indicativului românesc sunt simple, sintetice (cu sufixe şi
desinenţe: dorm, dormii, dormeam, dormisem) şi compuse, analitice (cu auxiliare şi alte morfeme
nelegate: am dormit, voi dormi, voi fi dormit, o să dorm, am să dorm).
Timpuri absolute sunt prezentul, perfectul simplu, perfectul compus şi viitorul simplu; timpuri
relative (de relaţie) sunt imperfectul, mai-mult-ca-perfectul, viitorul anterior şi viitorul în trecut.
Majoritatea timpurilor absolute pot avea şi folosiri relative, în anumite condiţii (de exemplu, în
propoziţii subordonate).
2.3.1. Prezentul
● Forme
Prezentul indicativului este format cu sufix şi desinenţe. Sufixul se ataşează radicalului şi
indică simultan modul indicativ şi timpul prezent; este urmat de desinenţele care indică numărul şi
persoana.
Sufixul de indicativ prezent este, în funcţie de subclasa de verbe, -a (care se realizează şi în
varianta -ă), -e , -i şi -î/â: ascultăm, ascultaţi; vedem, vedeţi; mergem, mergeţi; dormim, dormiţi;
coborâ,m coborâţi. Sufixul apare doar la persoanele 1 şi a 2-a plural; în rest, se consideră că verbele au
un sufix zero (marcat Ø): acesta nu are o realizare, un corp fonetic, dar chiar absenţa lui este o marcă a
indicativului prezent. Accentul cuvântului cade pe sufix la toate verbele, cu excepţia celor cu
infinitivul în -e, la care accentul rămâne fixat pe radical (mérge –mérgem, mérgeţi).
Verbele cu infinitivul în -a se împart în două clase, după cum primesc sau nu un sufix
suplimentar de indicativ prezent, -ez-, care apare la celelalte persoane (1, a 2-a, a 3-a singular şi a 3-a
plural). Verbele cu infinitivul în -i se împart în două clase, după cum primesc sau nu sufixul
suplimentar -esc- la persoanele 1, a 2-a, a 3-a singular şi a 3-a plural. Verbele în -î au tot două clase, în
funcţie de prezenţa sau de absenţa sufixului suplimentar -ăsc-.
Sufixul -ez- se realizează în varianta -eaz- la persoana a 3-a singular şi plural. Sufixul -esc-
se realizează în varianta -eşt- la persoana a 2-a singular şi la persoana a 3-a singular. Sufixul -ăsc- se
realizează în varianta -ăşt- la persoana a 2-a singular şi la persoana a 3-a singular.
În seria formelor de prezent, accentul este mobil, deplasându-se de pe radical (atunci când
sufixul e zero) pe sufix (atunci când acesta există): ascúltă – ascultáţi. Verbele conjugate cu -ez- sau
-esc- au sufix la toate persoanele, deci accentul este stabil (pe sufix).
La sufix se ataşează desinenţele (care indică persoana şi numărul). Desinenţele specifice
indicativului prezent sunt:
În plus, din raţiuni fonetice, pot apărea şi alte omonimii, de exemplu, între persoana 1
singular şi a 2-a singular: eu tai – tu tai, eu sui – tu sui. Şi verbul a continua, pentru care se admitea
doar forma de persoana 1 singular continuu, are, în conformitate cu DOOM2, omonimia eu continui – tu
continui.
Clase de verbe Suf. de Suf. supl. Desinenţe Accent Exemple: Exemple:
ind. Prez. ind. prez. infinitiv indicativul prezent
verbele cu infinitivul -a- – -Ø, -i, -ă, mobil (pe a asculta ascult ascultăm
în -a, prima subclasă -m, -ţi, -ă radical/ asculţi ascultaţi
pe sufix) ascultă ascultă
verbele cu infinitivul -a- -ez- -Ø, -i, -ă, fix (pe a lucra lucrez lucrăm
în -a, a doua subclasă -m, -ţi, -ă sufix) lucrezi lucraţi
lucrează lucrează
verbele cu infinitivul -e- – -Ø, -i, -e, mobil (pe a vedea văd vedem
în -ea -m, -ţi, -Ø radical/ vezi vedeţi
pe sufix) vede văd
verbele cu infinitivul -e- – -Ø, -i, -e, fix (pe a merge merg mergem
în -e -m, -ţi, -Ø radical) mergi mergeţi
merge merg
verbele cu infinitivul -i- – -Ø, -i, -e, mobil (pe a dormi dorm dormim
în -i, fără -esc- -m, -ţi, -Ø radical/ dormi dormiţi
pe sufix) doarme dorm
verbele cu infinitivul -i- – -Ø, -Ø, -e, mobil (pe a sui sui suim
în -i, fără -esc-, cu -m, -ţi, -e radical/ sui suiţi
omonimii pe sufix) suie suie
suplimentare
verbele cu infinitivul -i- -esc- -Ø, -i, -e, fix (pe a citi citesc citim
în -i, cu -esc- -m, -ţi, -Ø sufix) citeşti citiţi
citeşte citesc
verbele cu infinitivul -î- – -Ø, -i, -ă, mobil (pe a coborî cobor coborâm
în -î, fără -ăsc- -m, -ţi, -ă radical/ cobori coborâţi
pe sufix) coboară coboară
verbele cu infinitivul -î- -ăsc- -Ø, -i, -e, fix (pe a urî urăsc urâm
în -î, cu -ăsc- -m, -ţi, -Ø sufix) urăşti urâţi
urăşte urăsc
Alternanţele fonetice sunt transformări ale unor foneme/sunete (din radical sau sufix) în
foneme / sunete sau grupuri fonice relativ apropiate, produse în cursul flexiunii sau al derivării, sub
influenţa imediată sau la distanţă a sunetelor din jur şi în funcţie de poziţia accentuată sau neaccentuată.
Alternanţele sunt consonantice (t/ţ, s/ş) sau vocalice (ă/a, o/oa).
Verbele româneşti nu sunt clasificate şi în funcţie de alternanţe. În învăţarea limbii române ca
limbă străină, alternanţele vocalice aduc o dificultate suplimentară. Prezentul verbelor de mai jos,
făcând parte din aceeaşi clasă (verbe cu infinitivul în -a şi fără -ez- prezintă diferenţe în radical:
e/ea: plec – pleci – pleacă – plecăm ...
ă/e/a: învăţ – înveţi – învaţă – învăţăm ...
o/oa/u: port − porţi − poartă − purtăm …
Alternanţele consonantice sunt destul de regulate, sistematice. Orice verb cu radicalul terminat
în -t-, indiferent de clasa căreia îi aparţine, va schimba la persoana a 2-a singular pe t în ţ, sub influenţa
desinenţei -i (pot – poţi), aşa cum în flexiunea nominală desinenţa de plural -i schimbă obligatoriu
finala t în ţ (cot – coţi).
Alternanţele vocalice din radical sunt, în cea mai mare parte, nesistematice. Verbe cu formă
asemănătoare pot avea sau nu astfel de alternaţe: spăl – speli – spală vs sper – speri – speră.
Inventarul verbelor cu sau fără -ez-, cu sau fără -esc- nu este clar delimitat: acelaşi verb poate
oscila între cele două tipuri de conjugare, având prezentul cu sau fără sufixul suplimentar. Unele verbe
s-au specializat (manifest „arăt” / manifestez „merg la manifestaţie”), altele nu. DOOM2 admite
variaţia liberă pentru unele verbe (anticipă / anticipează, cheltuie / cheltuieşte).
● Valori temporale
○ Prototipic, prezentul verbului se referă la un interval de timp (mai mare sau mai mic), care
include momentul comunicării (a); uneori chiar coincide cu el (b):
(a) Locuiesc de zece ani aici, Am un câine (de un an), Sunt student (pentru încă doi ani).
(b) Acum vorbesc cu tine şi te privesc drept în ochi.
○ Prin valoarea sa prototipică, prezentul este un timp deictic, care trimite la situaţia de
comunicare (vezi Deixisul, 2.1.).
○ Intervalul care include prezentul poate fi foarte extins. Prezentul atemporal nu intră în
opoziţie cu alte timpuri, ci se referă, în enunţuri descriptive sau generice, la stări de lucruri prezentate
ca eterne sau indiferente faţă de timp:
Pentru acest tip de prezent, care nu se depărtează foarte mult de valoarea prototipică, s-au
propus mai multe etichete: prezent gnomic, etern, descriptiv etc.
○ Prezentul românesc are o folosire specială, deviantă în raport cu valoarea prototipică, atunci
când reperul său nu mai este momentul enunţării, ci un interval următor acestuia:
În acest caz, prezentul este echivalent cu viitorul. Prezentul cu valoare de viitor adaugă valorii
temporale o valoare modală, de certitudine.
○ Din prezentul cu valoare de viitor s-a dezvoltat un prezent cu valoare modală de imperativ.
Acesta presupune o intonaţie diferită e enunţului:
○ Prezentul narativ (sau istoric) apare în situaţia în care reperul prezentului nu mai este
momentul enunţării, ci un moment din trecut. Folosirea prezentului are în acest caz un rol stilistico-
pragmatic, de actualizare a unei perspective interioare asupra faptelor narate.
Prezentul narativ se foloseşte atât în comunicarea curentă, cât şi în literatură, în relatări
jurnalistice, istorice etc.:
(a) Ne-ntâlnim la colţ, eu îi arăt ce am luat, şi el zice: Asta? [Reper: intervalul din trecut la
care se referă naraţiunea]
(b) Napoleon se naşte în 1869. [Reper trecut: 1869]
Prezentul narativ nu se confundă în mod normal cu prezentul prototipic (deictic), pentru că în
contextul discursiv reperul trecut este, ca în exemplele de mai sus, presupus (a) sau chiar indicat
explicit (b).
În exemplele de mai sus, este vorba de un prezent în trecut (concomitent cu momentul din
trecut al enunţării relatate), respectiv de un prezent în viitor. E posibil ca intervalul la care se referă
prezentul relativ să includă şi momentul enunţării (Acum un an mi-a spus că e bolnav şi, din păcate,
de atunci boala s-a agravat), dar, în sine, folosirea timpului prezent nu oferă nicio indicaţie în acest
sens.
● Valori aspectuale
Prezentul indicativului este compatibil cu oricare dintre valorile aspectuale durativ, punctual,
şi iterativ. Totuşi, chiar condiţia de concordanţă cu momentul enunţării arată că prezentul (deictic)
manifestă o anume afinitate cu aspectul durativ şi o anume incompatibilitate cu aspectul perfectiv.
Doar sensul verbului şi mărcile aspectuale din context pot clarifica valoarea aspectuală:
Iese pe stradă [T1]. Cerul e senin [interval care cuprinde T1]. Se îndreaptă către parc [T2].
Ajunge la lac [T3]. E o zi frumoasă [interval care cuprinde T1, T2, T3]
am venit am venit
ai venit aţi venit
a venit au venit
Ca auxiliar, verbul a avea are toate formele reduse la o silabă: în locul formelor „pline” ale
verbului a avea – are, avem, aveţi –, auxiliarul are formele monosilabice a, am, aţi.
Regional, auxiliarul are la persoana a 3-a formele o/or: (el) o venit, (ei) or venit.
În limba veche, auxiliarul putea fi postpus participiului: venit-au. Forma au era comună
persoanei a 3-a singular şi plural (venit-au domnul, venit-au turcii).
Între auxiliar şi participiu se pot intercala foarte puţine elemente: câteva semiadverbe (mai,
cam, şi, tot): a mai venit, a cam uitat.
Perfectul compus nu are neregularităţi: singurele diferenţe între clasele de verbe provin de la
formele diferite de participiu. Sufixele de participiu sunt -at, -ut, -it, -ît şi -s.
Formele de participiu pot avea şi unele variaţii în radical (alternanţe fonetice), în raport cu
forma de infinitiv: văzut (a vedea), făcut (a face) etc.
Din tabelul de mai sus se poate observa că sufixul de participiu are o formă regulată,
previzibilă, pentru majoritatea verbelor (fiind alcătuit din sufixul de infinitiv + t); verbele în -e, puţine,
moştenite, se împart în subclase de conjugare tocmai în funcţie de formele lor speciale de participiu (şi
de perfect simplu).
● Valori temporale
Perfectul compus este timpul trecut cel mai folosit, în română, pentru a desemna acţiunea sau
starea care precedă momentul vorbirii, fără raportare la alte repere temporale.
Distanţa în timp faţă de momentul vorbirii este indiferentă:
Perfectul compus este, în mod prototipic, un timp deictic (raportat la situaţia de enunţare). De
aceea, el nu se foloseşte în naraţiunile ficţionale, în enunţurile care, în mod voit, nu au un locutor
marcat în text (vezi, mai jos, perfectul simplu).
Perfectul compus este, tot în mod prototipic, un timp absolut, care nu se raportează la alte
repere temporale în afara prezentului situaţiei de comunicare.
○ În subordonare (mai ales faţă de verbe de declaraţie), perfectul compus este adesea folosit ca
timp relativ, indicând un interval de timp trecut, anterior momentului trecut evocat de verbul de
declaraţie:
● Valori aspectuale
Perfectul compus are (aşa cum arată şi denumirea sa) o valoare aspectuală perfectivă, indicând
o acţiune sau o stare încheiată:
Perfectul compus este preponderent punctual, rezumând o desfăşurare în timp (a), dar, în
funcţie de context, este compatibil şi cu aspectul durativ (b):
Succesiunea de verbe la perfect compus poate indica o succesiune de acţiuni (c), dar acest
lucru nu este obligatoriu, pentru că unele enunţuri pot avea sens sintetic, rezultativ (d):
(c) Am ajuns acolo. [T1] Am văzut dezastrul. [T2] Am chemat poliţia. [T3].
(d) Am ajuns acolo pe la prânz. [T1] A fost o zi teribilă. [Tn – care include T1]
În asemenea contexte, nici nu se poate pune problema unei distanţe în timp, pentru că nu
există raportare la vreun moment al vorbirii.
Naraţiunea la perfectul simplu se foloseşte şi în textele istorice şi, mai rar, în cele
jurnalistice „ficţionalizate”.
Perfectul simplu ficţional este un timp absolut, care nu se raportează la alte repere temporale
decât la cel al unui prezent neprecizat.
○ În limba populară, perfectul simplu are un statut diferit în funcţie de zona geografică: în
majoritatea graiurilor, a ieşit cu totul din uz, fiind înlocuit cu perfectul compus. În unele zone se mai
foloseşte sporadic, iar în Oltenia este foarte frecvent, cu o valoare specială, de trecut recent (pentru
evenimente petrecute în ultimele ore sau în ziua precedentă). Cu această valoare, perfectul simplu se
foloseşte mult în conversaţie şi apare frecvent la persoana 1 şi a 2-a:
– Unde fuseşi?
– Mă dusei până la moară.
Pentru mulţi vorbitori nativi de română, perfectul simplu este o formă învăţată târziu, în
şcoală sau prin lecturi.
● Valori aspectuale
○ Perfectul simplu are (ca şi perfectul compus) o valoare aspectuală perfectivă, indicând o
acţiune sau o stare încheiată:
○ Perfectul simplu are o valoare aspectuală mai netă decât a perfectului compus, ca formă
preponderent punctuală (a), potrivită pentru verbele cu sens momentan (de acţiune sau eveniment). Se
poate folosi şi pentru a rezuma activităţi şi stări (b1), dar această valoare este, de obicei, susţinută de
prezenţa unor circumstanţiale specifice; în absenţa acestora, folosirea perfectului simplu este
neobişnuită (b2):
2.3.2.3. Imperfectul
Forme
Imperfectul este o formă verbală în care la radical se ataşează sufixul specific (-a- sau -ea-) şi
desinenţele -m, -i, -Ø, -m, -ţi, -u).
Radicalul imperfectului este identic cu cel al infinitivului: vedeam – a vedea.
Verbele al căror radical se termină în -i- primesc (din raţiuni fonetice) sufixul -a-, chiar dacă
aparţin claselor care ar trebui să formeze imperfectul cu sufixul -ea-: a se sfii (sfiradical+isufix de infinitiv) –
mă sfiam (sfiradical+asufix+mdesinenţă); a scrie – scriam. Toate verbele cu infinitivul în -ui, -ăi, -îi primesc
sufixul -a-: suiam, chiuiam etc., ca şi a şti (ştiam)
● Valori temporale
Imperfectul este un timp relativ, care se raportează la prezent (faţă de care este plasat în
trecut), dar şi la un alt reper din trecut. Din punct de vedere temporal, imperfectul se poate caracteriza
ca timpul unei acţiuni sau stări trecute, care este parţial simultană cu un anumit reper. Reperul poate fi
indicat de un circumstanţial – adverb (a) sau propoziţie temporală (b) – sau de un enunţ cu alt verb (c):
●Valori aspectuale
○ Imperfectul este mai mult un mijloc de indicare a aspectului în trecut, decât un timp propriu-
zis. Valoarea sa prototpică este de a marca aspectul durativ, desfăşurarea unui proces.
Acţiunea sau starea este prezentată în desfăşurare, într-un interval care cuprinde şi reperul
imperfectului.
Dată fiind valoarea sa aspectuală, imperfectul apare mai ales cu verbe cu sens durativ (de
stare, activitate sau proces) etc. (a). Verbele cu sens punctual pot căpăta la imperfect valori stilistice
speciale: sugerează perspectiva din interior asupra unei acţiuni „date cu încetinitorul” (b).
● Valori modale
Înperfectul, deşi dezvoltat în interiorul modului indicativ, are şi unele valori modale.
○ Imperfectul poate exprima irealitatea, fiind echivalent cu un condiţional trecut, contrafactiv,
în construcţii condiţionale ipotetice (ireale):
2.3.2.4. Mai-mult-ca-perfectul
Mai-mult-ca-perfectul este un timp tipic de relaţie, folosit atât în comunicarea curentă, cât şi în
naraţiunea literară. Din punctul de vedere al formei, este un timp sintetic, format cu sufixe şi
desinenţe.
Forme
●
Mai-mult-ca-perfectul este o formă verbală în care la radicalul identic cu al participiului şi al
perfectului simplu se ataşează un sufix cu două componente, una diferită după clasele de verbe şi
identică cu sufixul perfectului simplu (-a-, -u-, -se-, -i-) şi una comună (-se-), precum şi desinenţele
-m, -şi, -Ø, -răm, -răţi, -ră (dintre care doar prima este diferită de a perfectului simplu).
Desinenţele de plural sunt la rândul lor analizabile, ca şi la perfectul simplu, într-un
component care transmite semnificaţia de număr (-ră-) şi unul care indică numărul şi persoana (-m,
-ţi, Ø).
Aşadar, din punct de vedere formal mai-mult-ca-perfectul este un timp fără neregularităţi, care
diferă de perfectul simplu doar prin inserarea sufixului -se- şi prin desinenţa de persoana 1 singular
-m.
Valori temporale
Mai-mult-ca-perfectul desemnează o acţiune sau stare încheiată înaintea unui reper trecut.
Exprimă, aşadar, o anterioritate faţă de momentul enunţării, dar şi faţă de un alt moment din trecut. Ca
şi în cazul imperfectului, reperul poate fi implicit sau explicit, indicat de un circumstanţial sau/şi de alt
verb:
[La ora 5]reper trecut, [când l-am căutat]reper trecut, nu se întorsese încă acasă.
Aşa-zisele folosiri absolute ale mai-mult-ca-perfectului sunt doar situaţii în care reperul
este implicit, deductibil din context: Unde fuseseşi? [reper: când te-am căutat].
În propoziţii subordonate faţă de un verb de declaraţie, acesta fixează reperul temporal, iar
mai-mult-ca-perfectul dezambiguizează raportul dintre acţiuni, indicând în mod clar anterioritatea:
● Valori aspectuale
Mai-mult-ca-perfectul are, ca şi perfectul, valoare perfectivă, desemnând acţiuni sau stări
încheiate. Ca şi perfectul compus, are o afinitate cu aspectul punctual, dar se poate combina uşor şi cu
verbe cu sens durativ (stări, activităţi), cărora le prezintă conţinutul în mod global, rezumativ:
● Forme şi uz
○ Viitorul standard este alcătuit dintr-un auxiliar (cu formele voi, vei, va, vom, veţi, vor) urmat
de forma de infinitiv a verbului: voi pleca, voi vedea, voi face, voi merge, voi citi, voi coborî.
○ Viitorul popular (tipul oi pleca) are în esenţă aceeaşi structură, dar seria de forme a
auxiliarului şi-a pierdut consoana iniţială şi a suferit unele transformări fonetice, având formele oi, ăi
(ei, îi, ii, oi), o, om, ăţi (eţi, îţi, oţi), or. Formele de persoana 1 şi a 3-a sunt stabile, în timp ce acelea de
persoana a 2-a (mai rar folosite) au multe variante fonetice.
○ Viitorul colocvial (tipul o să plec) este alcătuit din morfemul o (invariabil sau cu varianta or
la plural), urmat de o secvenţă care are structura conjunctivului.
○ O altă variantă de viitor colocvial (tipul am să plec), mai puţin utilizată, este alcătuită din
auxiliarul a avea (în forme identice cu prezentul verbului plin) şi o secvenţă identică cu conjunctivul.
În limba mai veche, viitorul literar se putea folosi şi cu ordinea componentelor inversată:
veni-va. Acest tip de inversare s-a păstrat până mai târziu în poezia în stil solemn.
Viitorul literar nu mai este folosit decât foarte rar în comunicarea curentă orală (un dialog în
care ar apărea riscă să sune artificial); seria este asociată cu o anumită solemnitate şi cu varianta scrisă
a limbii standard.
Viitorul colocvial (a) este cel mai folosit în limba vorbită. Echivalentul său (b) este folosit mai
frecvent la persoana 1 şi a 2-a singular (am să merg, ai să mergi), mai rar la celelaltele (avem să
mergem, aveţi să mergeţi etc.). Auxiliarul său nu este complet gramaticalizat şi întreaga construcţie
este o perifrază care păstrează ceva din sensul originar modal („am de mers”, „trebuie să merg”).
● Valori temporal-modale
Din punct de vedere temporal, viitorul propriu-zis este un timp absolut, deictic, care are ca
reper momentul comunicării.
În subordonare faţă de verbe de declaraţie sau cognitive, viitorul I este folosit ca timp relativ.
Dacă verbul regent este la trecut, viitorul I se comportă ca viitor în trecut, posterior unui moment
trecut; din construcţie nu se poate decide dacă este sau nu posterior şi momentului enunţării:
Viitorul se foloseşte, ca artificiu stilistic, în naraţiuni istorice, tot cu valoare relativă, pentru a
indica un punct de vedere intern, raportat la un reper din trecut: În 1852 se va naşte I.L. Caragiale.
Formele de viitor propriu-zis nu au semnificaţie aspectuală. În schimb, semnificaţia modală
este constitutivă viitorului, care exprimă acţiuni ireale, nerealizate.
Viitorul popular (cu o răspândire regională diferită) şi-a specializat în parte formele pentru
semnificaţia epistemică (de supoziţie), constituind prezumtivul prezent: cu această valoare a intrat în
circulaţia familiară mai largă.
Unele gramatici conţin consideraţii asupra valorilor modale ale diferitelor forme de viitor
(conform cărora, de exemplu, tipul am să plec ar exprima o certitudine mai mare decât oi pleca; aceste
deosebiri nu au fost însă confirmate. E probabil ca în ultimul caz impresia de nesiguranţă să provină din
contaminarea între sensul temporal, de viitor, şi cel de prezumtiv.
Sper că, atunci când vei ajunge tu aici, eu voi fi terminat deja romanul.
Viitorul anterior nu se foloseşte deloc în conversaţia curentă; este un timp livresc, specific
scrisului, dar oricum destul de rar (putând fi înlocuit de perfectul compus: Sper că, atunci când vei
ajunge tu aici, eu am terminat deja romanul.).
Valoarea aspectuală a timpului este perfectivitatea (acţiunea e prezentată ca încheiată).
Şi mai puţin fixată este perifraza echivalentă formată cu verbul a urma: urma să plec, urma să
se nască etc.
La unele verbele (cu radical terminat în -i vocalic sau semivocalic), desinenţa -ă se schimbă,
din motive fonetice, în -e, astfel că şi la persoana a 3-a singura diferenţă dintre conjunctiv şi indicativ
poate fi marca să: (el, ei) suie / să suie, (el) scrie / să scrie.
Pentru că sunt diferenţiate de indicativul prezent prin desinenţă, formele de conjunctiv prezent
se pot folosi în propoziţii principale şi fără marca să. De fapt, această posibilitate, mai frecventă în
limba veche, s-a păstrat în limba actuală doar în câteva formule cu valoare pragmatică specială: de
concesie (treacă de la mine), de acceptare (fie!), de imprecaţie (ducă-se!) etc.
● Valori temporale
Conjunctivul prezent, fie că exprimă caracterul potenţial al unei acţiuni, fie că denumeşte
acţiunea, ca un infinitiv, nu are o valoare temporală propriu-zisă. În propoziţii principale este
echivalent cu un imperativ, mod care nu realizează categoria timpului.
Realizabilul nu poate fi însă văzut decât ca posterior unui reper, care poate fi momentul
enunţării (folosire absolută: Să pleci!) sau un alt moment din trecut sau din viitor (folosire relativă:
I-am spus să plece, Îi voi cere să plece).
Conjunctivul prezent nu are valori aspectuale proprii; valorile modale au fost descrise supra,
1.2.
Valoarea sa modală tipică este de irealitate, de posibilitate nerealizată; valoarea temporală este
de anterioritate faţă de momentul enunţării. Faţă de un reper din trecut, acţiunea nerealizată poate fi
anterioară (ca în exemplul de mai sus), simultană sau posterioară.
Conjunctivul perfect poate exprima – în construcţia înainte să... – şi o posibilitate realizată:
aş pleca am pleca
ai pleca aţi pleca
ar pleca ar pleca
Nici prezumtivul perfect nu se foloseşte ca timp relativ. Din punct de vedere aspectual,
prezumtivul perfect exprimă (prin participiu) perfectivitatea.
3. Persoana şi numărul
În limba română nu este necesară exprimarea subiectului printr-un pronume personal (ca în
engleză, franceză etc.), astfel încât, de obicei, doar forma verbală indică persoana 1 sau a 2-a a
subiectului (situaţie denumită „subiect inclus”).
Verbul marchează prin persoana a 3-a acordul cu un substantiv sau un pronume (Dan citeşte,
Ea a venit) sau faptul că subiectul său este:
(a) o entitate identificabilă, care nu participă la comunicare dar este prezentă în context:
Persoana a 2-a are frecvent o valoare generică, indicând faptul că subiectul verbului este
indefinit şi reprezintă o categorie umană largă: Dacă eşti înţelept, eviţi conflictele.
● Flexiune
Majoritatea verbelor au flexiune în funcţie de categoriile de persoană şi număr.
O serie de verbe – aşa-numite unipersonale – au însă o formă unică, de persoana a 3-a
singular.
În această situaţie sunt verbele:
(a) impersonale (vezi infra, Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe, 1.2.), care
– nu au valenţa subiectului: a ploua, a ninge, a tuna; a păsa, a căşuna;
– au un subiect realizabil doar prin propoziţie conjuncţională sau un substitut al acesteia
(demonstrativul aceasta / asta, substantive abstracte de tipul fapt, lucru): a se cădea (Nu se cade să
înjuri / Asta nu se cade), a reieşi (Din ce s-a întâmplat, reiese că ai greşit / reiese acest lucru); a
consta, a coincide, a se întâmpla etc.
(b) al căror sens nu presupune apariţia unui subiect uman, ci non-uman (a se oua, a făta, a
guiţa etc.) sau non-animat (a curge, a se prelinge)
Multe verbe sunt impersonale doar cu anumite sensuri, având şi construcţii personale: a
ajunge (impersonal: Ajunge cât ai turnat! vs personal: Ajungi la Ploieşti), a merita (impersonal:
Merită să încerci vs personal: Meriţi mai mult). Unele verbe au sensuri impersonale, dar şi sensuri şi
construcţii cu subiect non-uman: a trebui (Trebuie să pleci vs Îmi trebuie o lopată).
Verbele unipersonale se pot totuşi folosi personal (la persoanele 1 şi a 2-a), atunci când îşi
modifică sensul şi uzul, prin mecanisme semantice de tip metaforic: constând fie în tratarea non-
animatelor şi a non-umanelor ca animate şi umane (personificare) – De ce miorlăi, motane? –, fie în
extinderea analogică a sensului verbului – Voi guiţaţi aşa?, Te prelingi pe lângă perete etc.
Mult mai rar capătă sensuri şi forme personale verbele cu sens abstract (a rezulta, a consta
etc.).
Unele verbe unipersonale îşi pot completa foarte uşor paradigma, pentru că formele de
persoana 1 şi a 2-a sunt în uz (cu alte sensuri); pentru alte verbe – a ploua, a oua, a consta etc. – astfel
de forme nu există (şi nu este acceptabilă nici crearea lor prin analogie).
● Forme
Categoria persoanei şi cea a numărului se marchează în flexiunea verbului prin desinenţe sau
prin formele auxiliarului.
Persoana şi numărul se marchează, de obicei, solidar prin aceleaşi elemente. Există o desinenţă
(-ră-) care s-a specializat pentru număr (el mersese / ei merseseră), dar care apare suplimentar, alături
de o altă desinenţă care marchează atât persoana, cât şi numărul:
merseserăm
= merradical sesufix de perfect sesufix de mai-mult-ca-perfect rădesinenţă de plural mdesinenţă de pers. 1 plural
Desinenţele variază în funcţie de moduri şi timpuri, dar sunt şi desinenţe comune mai multor
timpuri:
● Valori
Valorile formelor verbale de diferite persoane sunt comune cu cele ale pronumelor (vezi
Pronumele personal, 2.1.).
CLASIFICAREA FLEXIONARĂ A VERBULUI
Cea mai mare parte a verbelor prezintă flexiune regulată şi se repartizează în mai multe
conjugări, adică în subclase care au aceleaşi particularităţi flexionare.
1.1.2. Unele subclase de verbe, cu excepţia celor cu sufixul de infinitiv -ea, prezintă
eterogenitate flexionară. Prin urmare, în interiorul claselor cu acelaşi sufix de infinitiv, se disting
şi alte sufixe importante în flexiune. În funcţie de acestea, cele cinci clase se împart în subclase.
● În funcţie de sufixul de indicativ prezent se separă:
– verbele cu sufixul de infinitiv -a, împărţite în două subclase:
(a) fără sufixul -ez- (a învăţa: eu învăţ, tu înveţi ş.a.);
(b) cu sufixul -ez- (a lucra: eu lucrez, tu lucrezi ş.a.)
– verbele cu sufixul de infinitiv -i împărţite în două subclase:
(c) fără sufixul -esc- (a adormi: eu adorm, tu adormi ş.a.; a descoperi: eu descopăr, tu
descoperi ş.a.);
(d) cu sufixul -esc- (a iscăli: eu iscălesc, tu iscăleşti ş.a.)
– verbele cu sufixul de infinitiv -î împărţite în două subclase:
(e) fără sufixul -ăsc- (a coborî: eu cobor, tu cobori ş.a.);
(f) cu sufixul -ăsc- (a urî: eu urăsc, tu urăşti ş.a.)
● În funcţie de sufixul de perfect simplu şi de participiu, verbele cu sufixul de infinitiv -e se
împart în trei subclase:
(g) verbele cu sufixul de perfect simplu -u- şi de participiu -ut (a face: eu făcui, tu făcuşi
ş.a.; făcut)
(h) verbele cu sufixul de perfect simplu -se- şi de participiu -s (a merge: eu mersei, tu
merseşi ş.a.; mers)
(i) verbele cu sufixul de perfect simplu -se- şi de participiu -t (a rupe: eu rupsei, tu rupseşi
ş.a.; rupt).
● Verbe precum a afla, a intra, a umbla, a apropia, a mângâia, a tăia aparţin subclasei I de
conjugare, chiar dacă prezintă în flexiune alte desinenţe decât cele prototipice. Acestea reprezintă, de
fapt, variante fonetice determinate de finala radicalului: eu aflu / umblu / intru (finala radicalului este
reprezentată de grupul muta cum liquida, adică de grupul format dintr-o consoană şi un l sau un r pe
ultima poziţie), eu tai / apropii / mângâi (radicalul se termină în vocală). Realizările diferite ale
flectivelor pot avea ca efect crearea unor omonimii suplimentare: eu / tu apropii / mângâi / tai, el / ei
apropie / mângâie / taie = el / ei să apropie / să mângâie / să taie. Tot fonetic se explică sufixul de
gerunziu -ind al verbelor a apropia, a mângâia, a tăia: apropiind, mângâind, tăind.
● Verbe precum a sublinia, a îngenunchea, a veghea se încadrează în subclasa a II-a. Sufixul
-ind de gerunziu, diferit de cel întâlnit la verbele subclasei a II-a, primeşte o explicaţie fonetică
(radicalul se termină în vocala e sau i ori în k' / g'): subliniind, veghind, îngenunchind.
● Verbul a scrie se încadrează în subclasa a II-a: desinenţa -u pentru pers. 1 sg., 3 pl. ind.
prez., ca şi omonimia pers. 3 sg. ind. prez. = pers. 3 sg. conj. prez. (el scrie = el să scrie) se datorează
vocalei finale a radicalului.
În forma de pers. 3 sg. ind. prez. a verbului a cânta – cântă, -ă este desinenţă, nu sufix. Faptul
că -ă este desinenţă se verifică prin compararea formei cântă, pe de o parte, cu celelalte forme din
paradigmă, în care se detaşează un sufix şi o desinenţă (vezi eu cânt-Ø-Ø, tu cânţ-Ø-i, noi cânt-ă-m,
voi cânt-a-ţi), pe de altă parte, cu forma unui verb ce prezintă sufix la pers. 3 sg. ind. prez. (vezi
lucrează, unde -eaz- este sufix, iar -ă este desinenţă).
În schimb, în forma de pers. 3 sg. ind. pf. s. cântă, -ă este sufix, nu desinenţă. La pers. 3 sg.
ind. pf. s., desinenţa este întotdeauna -Ø (vezi forme precum el cit-i-Ø, căz-u-Ø, prin-se-Ø, cobor-î-
Ø).
Se înregistrează frecvent oscilaţia dintre formele cu sufixul -ez-, respectiv -esc- şi cele fără
sufixe, în cazul verbelor cu infinitivul în -a şi al celor cu infinitivul în -i, ceea ce implică încadrarea
verbelor în altă subclasă de conjugare.
Pentru a scrie corect cu un i sau cu doi i, se recomandă să se analizeze părţile componente ale
formei verbale (să se facă analiza morfematică). Pentru verificarea scrierii formelor verbale, trebuie
consultat şi DOOM2.