Bunuri, posesiune, proprietate 1

5.3. Proprietatea
5.3.1. Formele prestatale de proprietate

Pentru a explica formele de proprietate din perioada anterioară apariţiei statului, e necesar să
plecăm de la nivelul dezvoltării forţelor de producţie. In societatea gentilică, pentru asigurarea celor
necesare traiului, oamenii trebuiau să muncească în comun, iar aceasta a dat naştere proprietăţii
comune asupra mijloacelor de producţie cât şi asupra produselor.
în etapa de tranziţie de la comuna primitivă la societatea statală apar. în condiţiile prefigurării noii
formaţiuni sociale sclavagismul, următoarele forme primitive de proprietate: proprietatea colectivă
a ginţii, proprietatea familială asupra pământului şi proprietatea individuală asupra sclavilor 1.
Proprietatea colectivă a ginţii - ager gentilicus - constituia prima formă de proprietate asupra
pământului pe care au cunoscut-o romanii. Mărturie în acest sens stau urmele lăsate in formele de
transmitere a proprietăţii, respectiv mancipatio, în formele necesare pentru intentarea succesiunii
legale atribuită sui heredes-ilor, iar în ipsa acestora, agnaţilor. iar în lipsa agnaţilor gentililor conform
Legii celor XII Table prin care a fost consacrată succesiunea.
Mancipaţiunea era cel mai vechi mod de dobândire a proprietăţii, iar accipienis în calitate de
dobânditor trebuia să ţină cu mâna lucrul, ceea ce se putea face în privinţa sclavilor sau a animalelor
şi asupra altor bunuri mobile, nu insă asupra unui teren sau case.
Acţiunea în revendicare - sacramentum in rem - avea loc printr-o acţiune a legii. Se ştie că formula
acestei legislaţiuni impunea prezenţa lucrului în faţa magistratului. Ori în privinţa unui imobil ce avea
obiect un teren, era imposibilă prezenţa obiectului litigios în faţa magistratului. Din faptul că
pământul nu putea fi înstrăinat, rezultă că proprietatea asupra pământului nu exista decât sub
forma comună, cea gentilică .
In perioada prestatală a Romei pământul era deci principalul mijloc de producţie, şi el se afla în
proprietatea colectivă a ginţii, cu excepţia a două iugăre care se găseau în proprietatea familială.
Proprietatea familială - heredium - constituia pământul din cetate atribuit romanilor chiar de la
fondarea cetăţii. Conform legendei dar şi după opiniile istoricilor romani, fiecare pater familias. deci
fiecare familie ar fi primit cu această ocazie două iugăre. adică jumătate de hectar de pământ pentru
casă şi grădină numit heredium'.
Familiile îşi asigurau existenţa din produsele recoltelor obţinute pe acest teren, iar ia moartea lui
pater familias, pământul respectiv nu rămâne cetăţii ci se transmitea din generaţie în generaţie
urmaşilor din cadrul familiei 3.
în acest sens, fragmente din Institutele lui Gaius descoperite în anul 1933 fac dovada herediumului şi
totodată a mecanismului său de transmitere, pe lângă Legea ce - XII Table care-l consfinţea.
Heredium-ul prezenta un prim caracter ce consta în faptul că era inalienabil, adică nu putea fi
înstrăinat, caracter dovedit de însăşi mecanismul mancipaţiunii ca mod originar de dobândire sau
transmitere a proprietăţii la Roma 4.
Alt caracter era cel indivizibil, adică heredium-ul nu putea fi împărţit. Din textele iu: Gaius5 și din
Legea celor XII Table reiese că moştenitorii - sui heredes - după moartea iu: pater familias nu îşi
putea împărţi pământul datorită faptului că ei se aflau într-o stare de indiviziune, numită fie ercto
non cito proprietate neîmpărţită, fie antiquum consortium.
Legea ce r Xii Table consfinţeşte dreptul la o acţiune prin intermediul căreia se putea ieş a n această
stare, acţiune numită actio familiae herciscundae - acţiune de împărţire a bunuri!» r de familie.

1
Cf. C.St. Tomulcscu, Drept privat roman. Bucureşti, 1952; 1. Călurcanu, Curs elementar de drept roman. Bucureşti.
1927; F. Girard. Manuel élémentaire de droit romain. Paris. 1958.
 Drept roman 2

Totuşi antiquum consortium nu a dispărut complet datorită asantu e r pe .are uneori sui heredes -
moştenitorii, le vedeau în nefrag- mentarea pământului Jir punct de vedere al productivităţii Iui.
Proprietatea indivi-
iuală asupra sclavilor constituie o formă prestatală de proprietate căci mancipatiunea nu se putea
face la început asupra pământului ci numai asupra sclavilor ca bunuri mobile.

5.3.2. Proprietatea în epoca veche

O dată cu apariţia statului se observă că formele de proprietate primitivă, prestatală. se
transformăm forme de proprietate specifice societăţii sclavagiste. Astfel proprietatea colectivă a
ginţii se transformă în proprietate publică a statului, proprietatea familială odată cu posibilitatea
ieşirii din indiviziune prin actio familiae herciscundae, se trans- r'ormă în proprietate privată, iar
proprietatea asupra sclavilor, care între fondarea Romei şi apariţia statului constituie mai mult o
stăpânire individuală se transformă acum într-o proprietate privată veritabilă. Deci se poate trage
concluzia că în epoca veche au existat două forme de proprietate, respectiv proprietatea publică sau
colectivă a statului şi proprietatea individuală, privată - adică proprietatea quiritară .

5.3.3. Proprietatea publică a statului

Această formă de proprietate se împarte în două categorii după obiectul asupra căruia poartă
respectiv, proprietatea statului asupra pământului - ager publicus - şi proprietatea statului asupra
sclavilor - servi publicus - ambele aflându-şi originea în cuceririle de război romane datorită politicii
de expansiune promovată de către statul roman.

5.3.4. Proprietatea statului asupra pământului cucerit

O parte din ager publicus, statul îl dădea în folosinţă cetăţenilor romani fie gratuit ie în schimbul
unei sume anuale de bani. Treptat a început un proces de formare a unor ntinse latitudinii în
beneficiul patricienilor, situaţie reieşită din Lex Licinia Sextia din anul 367 î.e.n. care a căutat să
limiteze acest proces prin interzicerea cetăţenilor de a poseda mai mult decât o anumită suprafaţă
limitată de teren. Scopul acesteia a fost de a se acorda celor săraci dreptul să dobândească o parte
din ager publicus2.
Totuşi procesul de concentrare a pământurilor în mâinile patricienilor a continuat formându-se
marile moşii - latifundia. De aceea în anul 134 î.e.n tribunul plebeu pe nume Tiberius Gracchus a
încercat printr-o lege să ia din posesia celor bogaţi ager publicus ce depăşise limitele fixate de legea
Licinia Sextia şi să-l împartă plebei. Legea propusă de acesta a fost votată în senat, dar el a căzut
victimă unui asasinat organizat de către nobili 2.
În anul 122 î.e.n. a fost învestit tribun ai plebei fratele său pe nume Caius Gracchus care a restabilit
într-o anumită măsură aplicarea legii agrare a lui Tiberius. Totodată el a propus şi s-a votat lex
frumentaria. legea privitoare la aprovizionarea cu grâu a populaţiei sărace a Romei. Prin reformele
lor fraţii Gracchi au dat o lovitură puternică marii proprietăţii funciare, dar patricienii continuau să
deţină suprafeţe întinse din „ager publicus".
În anul 111 î.e.n prin lex Thoria s-a hotărât că tot acest pământ public asupra căruia latifundiarii nu
aveau decât folosinţa, să devină proprietatea celor care : deţineau. De la această dată pământul
Italiei - ager italicus - a fost asimilat ce pământul Romei - ager romanus - şi toate acestea devin în
consecinţă res mancipi deci susceptibile de proprietate quiritară1.

2
E. Molcuţ.D Oancea. op cit., pag. 215.
 Bunuri, posesiune, proprietate 3

5.3.5. Proprietatea statului asupra sclavilor

Prizonierii de război erau transformaţi în sclavi şi deveneau proprietatea statuie roman din care o
parte erau vânduţi cetăţenilor romani. Totodată statul îi putea folo? în funcţii publice pe lângă
magistraţi, ca servitori, scribi, dar aceştia nu-i pute3. folosi în interes personal.
Sclavii statului - servi publicus aveau o situaţie similară celor aparţinând persoanelor particulare -
serviprivatus, dar cu anumite avantaje. Astfel:
Puteau fi dezrobiţi de către magistraţii superiori printr-o simplă declaraţie nefiind necesară o formă
solemnă ca Ia cei privaţi;
Primeau anual o sumă de bani pentru întreţinere:
Primeau o suprafaţă din teritoriul public pentru a-şi construi o casă pe acesta Aveau dreptul de a
încheia un fel de căsătorie cu femeile libere;
Aveau dreptul de a dispune pentru cauză de moarte de jumătate din patrimoniul lor.
Această situaţie mai bună a sclavilor publici se datora faptului că în epoca veche statul roman
neavând persoane pregătite pentru sistemul administrativ, se folosea în funcţiile inferioare de sclavi
cărora le acorda anumite privilegii.

5.3.6. Proprietatea quiritară

Proprietatea quiritară - dominium ex iure quiritium - constituia privilegiul excIusiv acordat cetăţenilor
romani. Ea se crea în mod solemn, se transmitea prin forme ' demne, şi de asemenea tot în lorme
solemne era sancţionată în faţa instanţei2.
Dominium ex iure quiritium nu aparţinea la origine decât cetăţenilor persoane suiiuris și patricienilor.
Latinii aveau acces la această proprietate numai în măsura în care beneficiau de ius comercii3 .
Proprietatea conţine trei atribute, prerogative care de fapt definesc proprietate:, quiritară, respectiv
ius utendi, iu fruendi, ius abutendi.
5.3.6.1. Caracterele proprietăţii quiritare
Proprietatea quiritară prezintă trei caractere, respectiv caracterul absolut, caracterul perpetuu şi
caracterul exclusiv.
Caracterul absolut decurge pe de o parte din caracterul absolut al drepturilor reale căci proprietatea
este principalul drept real, care este opozabil tuturor - erga omne iar pe de altă parte datorită
faptului că proprietarului de pământ şi de sclavi îi era recunoscute puten nelimitate asupra
bunurilor. Este deci o interferenţă între ius abutendi ca atribut al dreptului de proprietate prin care
se dispune de bun după voinţă şi caracterul absolut din punct de vedere al opozabilităţii acestui
drept3. Totuşi trebuie remarcat că încă din vremea celor XI! Table se aduc unele limitări caracterului
absolut, cum ar fi de exemplu obligaţia proprietarilor unor terenuri vecine de a lăsa un spaţiu liber
între fonduri de cinci picioare, spaţiu ce nu putea ii uzucapat, de asemenea interdicţia proprietarului
de a nu sădi sau de a clădi in imediata apropiere a terenului, obligaţia proprietarului de a nu permite
vecinului să strângă fructele căzute din arborele său1.
Caracterul perpetuu constă în imposibilitatea de a tî proprietar până la un anumit termen. Deci nu
se putea pierde proprietatea după un anumit timp deoarece proprietatea quiritară avea ca scop
exploatarea lucrului, ori aceasta nu era limitată în timp.
Caracterul perpetuu al proprietăţii quiritare a fost exprimat prin următorul adagiu: proprietas ad
tempus constituiţi non potest, adică „proprietatea nu poate fi stabilită până la un termen2.
Caracterul exclusiv constă în faptul că nu i se poate impune proprietarului să impartă folosinţa
lucrului cu o altă persoană. HI rezultă din faptul că numai anumite persoane se bucurau de dreptul

3
Cf. 1 Adam. Drepturi reale. Ed. AII Beck. Bucureşti, 2001.
 Drept roman 4

de proprietate, respectiv cetăţenii - ex iure quiritium . Totodată caracterul exclusiv se referă şi la

bunurile ce pot face obiectul proprietăţii cât şi la modurile sale de transmitere care se tăceau în
forme specifice. Acestea formează condiţiile care trebuie îndeplinite pentru existenţa proprietăţii
quiritare.
Proprietatea quiritară era de mai multe categorii, respectiv proprietatea quiritară asupra
pământului, proprietatea quiritară asupra sclavilor, proprietatea quiritară asupra vitelor mari şi
proprietatea quiritară asupra vitelor mici.
Proprietatea quiritară asupra pământului data dintr-o perioadă mai recentă apărând după
proprietatea asupra sclavilor şi vitelor. Aceasta se poate dovedi prin faptul că:
Acţiunea în revendicare trebuia să fie intentată printr-o acţiune a legii, respectiv sacramentum in
rem. şi de asemenea formele ei necesitau prezenţa lucrului în faţa magistratului. Această condiţie s-
a modificat în sensul că s-a admis ca în mod simbolic să se aducă în faţa magistratului un bulgăre de
pământ din terenul în cauză .
Proprietatea quiritară asupra sclavilor constituie cea mai veche formă a proprietăţii care luase
naştere sporadic încă din perioada gentilică prestatală existând în germen sub forma stăpânirii
individuale.
Proprietatea asupra sclavilor constituia forma de proprietate fundamentală a societăţii romane
deoarece însăşi baza economică era sclavagistă, se întemeia pe munca sclavilor 4.
Sclavii puteau fi vânduţi, deci să facă obiectul diverselor contracte dar foarte bine puteau la rândul
lor să încheie anumite acte juridice împrumutând personalitatea stăpânului.
Proprietatea quiritară asupra vitelor mari. boi. cai, constituie de asemenea o categorie importantă a
proprietăţii deoarece acestea constituiau mijloacele necesare pentru cultivarea pământului încă
dinainte de apariţia statului6.
Proprietatea quiritară asupra măgarilor şi catârilor era datată mai recent şi a apărut odată cu
dezvoltarea comerţului, ei fiind folosiţi la transportul mărfurilor. Această proprietate era cunoscută
anterior anului 28 î.e.n când lista lucrurilor res mancipi s-a închis, listă în care erau incluse toate
aceste animale mai puţin elefanţii care nu au fost cunoscuţi până atunci1.
Proprietatea quiritară asupra animalelor mici, oi, capre a fost admisă devreme deoarece pe de o
parte Legea celor XII Table cunoştea tradiţia ca mod de dobândire sau transmitere a proprietăţii
lucrurilor nec mancipio iar pe de alta, nu se cunoştea în epoca veche decât un singur fel de
proprietate respectiv proprietatea quiritară. Aceasta reiese din textele lui Gaius care susţinea că se
putea revendica o turmă, dacă în mod simbolic se aducea un singur animal din aceasta în faţa
magistratului2.

5.3.7. Proprietatea în epoca clasică

În epoca clasică s-a menţionat proprietatea quiritară, alături de care au apărut, datorită
transformărilor vieţii economice, sociale şi politice noi forme de proprietate, respectiv prorietatea
pretoriană sau bonitară. proprietatea provincială şi proprietatea peregrină.
Proprietatea quiritară şi-a purtat vechile caractere dar a dobândit şi altele noi, în sensul că a făcut
anumite concesii renunţând in parte la formele sale rigide. Era normal ca o instituţie potrivită cu
nevoile restrânse ale statului - cetate de mici dimensiuni şi cu o economie slab dezvoltată, să devină
cu totul insuficientă unui stat mediteranean mai ales când acesta a devenit imperiu'. Se ştie că
pământul cucerit al provinciilor - ager publicus nu era susceptibil de a fi obiect al proprietăţii
quiritare, dar romanii au căutat soluţii de protejare a proprietăţii din imperiu, prin menţinerea

s
Idem.
 Bunuri, posesiune, proprietate 5

proprietăţii quiritare care a servit drept model tuturor formelor de proprietate, sub un cublu aspect.
în primul rând proprietatea quiritară s-a extins şi asupra peregrinilor cărora ii s-a acordat „ius
comercii”, iar în al doilea rând, după cum se ştie, ea s-a extins şi asupra pământurilor declarate sol
italic prin „ins italicum".
Proprietatea quiritară îşi menţine distincţia faţă de proprietatea peregrină şi cea pr ax ncială, care
sunt inferioare acesteia5. Ele sunt de fapt din punct de vedere tehnic posesiuni, iar pentru doctrina
romană singura proprietate în adevăratul înţeles al cuvântului era cea a cetăţeanului - res mea est,
dominium ex iure c/uiritum, asupra lucrului roman'.
Proprietatea pretoriană sau bonitară era o formă de proprietate care îşi avea sorgintea in cazul
transmiterii proprietăţii asupra unui res mancipi prin tradiţiune. Aceasta nu transmitea proprietatea
quiritară ci numai posesiunea. în secolul 1 î.e.n. vechile forme solemne de transmitere a proprietăţii
au dispărut, iar la nivelul dezvoltării economice şi a schimbului se impuneau moduri de transmitere a
proprietăţii mai simple şi operative la îndemâna oricui indiferent că acesta era cetăţean sau
peregrin.
Proprietarul quiritar care transmitea un res mancipi prin simplă tradiţiune rămânea în continuare
proprietar după dreptul civil. De aceea accipiens, cel care primea lucrul a fost protejat de către
pretor printr-o excepţie de do impotriva lui tradens care dădea dovadă de lipsa bunei credinţe
intentând un proces pentru un bun transmis prin vânzare, donaţie, schimb1.
Proprietatea pretoriană era o situaţie temporară deoarece după un an im i t p în funcţie de cum era
bunul, mobil sau imobil, proprietarul pretori an se transh rma in proprietar quiritar prin
uzucapiune2.
Proprietarul quiritar în calitate de tradens avea un titlu fără eficacitate jur dică - nudum ius quiritium,
iar proprietarul pretorian în calitate de aceipiens avea lucrai ;n bonis şi se folosea de toate avantajele
pe care i le acorda posesiunea. De aceea proprietarul pretorian a mai fost numit şi proprietar
bonitar.
Proprietatea provincială era o formă de proprietate inferioară proprietăţii quiritare. şi consta în
stăpânirea pământurilor lăsate cu titlu de folosinţă locuitorilor din provincii de către statul roman.
Din mai multe puncte de vedere dreptul asupra pământurilor provinciale se apropia de proprietatea
quiritară. Procesul acestora se bucura de toate prerogativele proprietarului - usus, fructus, abusus, şi
era apărată de o sancţiune asemănătoare cu rei \indicatio. De fapt această stăpânire avea unele
trăsături ale drepturilor reale, dar în ochii romanilor stăpânirea pământurilor provinciale nu
constituia o proprietate în adevăratul înţeles al cuvântului şi aceasta rezultă din termenii folosiţi
pentru a desemna - habere, possidere, usus possessio3 .
Proprietatea peregrină era o formă de proprietate inferioară proprietăţii quiritare ce consta în
posesia protejată la Roma de edictul pretorului, iar in provincie de edictul guvernatorului de
provincie.
Se cunoaşte că la Roma un peregrin nu putea dobândi un lucru conform dreptului civil şi în
consecinţă nu putea deveni proprietar peregrin dacă nu avea ..ius co- mercii"4.
Posesiunea peregrinilor mai era protejată printr-o acţiune asemănătoare cu acţiunea în revendicare,
adică o acţiune utilă cu ficţiunea că peregrinul ar fi cetăţean roman. Lex Rubria de Gallia Cisalpina
din secolul I î.e.n. prevedea că pământurile italice posedate de peregrini erau apărate de dispoziţii
din edictul pretorului peregrin. De asemenea proprietatea peregrină mai era apărată şi de
interdictele posesorii. Gaius foloseşte termenul de dominium pentru această proprietate.
După 212 e.n. când s-a dat Constituţia lui Caracalla peregrinii au dispărut, deoarece s-a acordat

5
Idem.
 Drept roman 6

cetăţenia tuturor locuitorilor statului roman.

5.3.8. Proprietatea în epoca postclasică

în epoca postclasică s-a produs o apropiere între proprietatea quiritară şi cea provincială. în secolul
III s-au generalizat concesiunile lui ius italicum, iar pământurile italice au fost supuse impozitului
funciar.
Astfel s-au şters deosebirile dintre cele două categorii de terenuri asupra cărora se exercitau
drepturi de proprietate diferite.
Justinian a unificat proprietatea desfiinţând diferenţele dintre toate formele de proprietate
anterioare, rezultând o proprietate unică numită dominium.

5.3.9. Modurile de dobândire şi de transmitere a proprietăţii

Juristconsulţii au clasificat modurile de dobândire a proprietăţii ţinând seama de variate criterii cum
ar fi in primul rând ramura de drept, apoi după voinţa părţilor, după originea modurilor etc.
După ramura de drept ele sunt moduri de iure civile şi moduri de iure gentium. In prima categorie
intră mancipatio. in iure cessio şi usucapio. iar în a doua traditio, praescriptio longi temporis.
praescriptio longissimi temporis, ocupatio, specificatio, accesio ele. Distincţia dintre ele a fost foarte
importantă numai în epoca clasică. Modurile de dobândire iure civile dădeau posibilitatea
cetăţenilor pe de o parte şi latinilor cât şi peregrinilor care se bucurau de ius comercii să
dobândească proprietatea quiritară. iar pe de altă parte cele de iure gentium erau la îndemâna
tuturor locuitorilor imperiului caracterizându-se prin absenţa formalismului6.
Modurile de dobândire originare erau acelea care confereau proprietatea unor lucruri ce până
atunci nu fuseseră însuşite de nimeni - res nullius. Modurile derivate erau acelea care confereau
proprietatea asupra lucrurilor ce mai înainte au fost însuşite de cineva - res private. Modurile de
dobândire voluntare erau acelea care confereau proprietatea în urma unei convenţii unde intrau
mancipatio. in iure cessio traditio. iar cele nevoluntare erau moduri care cereau manifestarea de
voinţă a unei singure părţi, şi transferau proprietatea tară ca să existe un acord de voinţă. Aici intra
nzucapiunea, praescriptio logi temporis. praescriptio longissimi temporis . Romanii nu au avut
cunoştinţa transmiterii dreptului de proprietate decât mai târziu căci concepţia lor originară
considera dreptul de proprietate ca fiind consecinţa unei puteri asupra lucrurilor, şi această putere
nu se putea transmite şi trebuia creată.
Când proprietatea s-a definit prin lipsa clementului „putere'’ a apărut şi noţiunea de transmitere în
sens de transfer al dreptului de proprietate.

5.3.9.1. Mancipatio
La origine mancipatio constituia un mod de creare a proprietăţii care era considerată o putere
asupra lucrului mancipi. Mai târziu ea apare ca un mod de transmitere a dreptului de proprietate.
Mancipaţiunea se confundă la început cu vânzarea. Per- 'oar.u care transmitea lucrul se numea
mancipio dans sau mancipant - dans. iar cealaltă partea care primea lucrul, se numea accipiens sau
dobânditor. Legea celor XII 1 able consfinţeşte mancipaţiunea care a fost preluată din tradiţia şi
vechile obiceiuri ale romanilor .
Mancipaţiunea era un act solemn, formal ce presupunea îndeplinirea următoarelor condiţii iară de
care ea nu putea exista: prezenţa cel puţin a cinci martori cetăţeni romani, a părţilor, respectiv a lui

6
Idem,
~ VI. .
 Bunuri, posesiune, proprietate 7

mancipio dans, cel care transmitea şi accipiens, cel care dobândeşte, a libripensului - cel care ţinea
balanţa. Accipiens ţinând mâna asupra lucrului pronunţa o formulă vindicatorie: hune ego hominem
ex iure Quiritium mcwn esse aio isque nulii emptus esto pretio ... hoc aere aen aetpie libret, adică
„afirm că acest sclav este al meu conform dreptului Quiritilor. ş acesta -â-ini fie iobândit cu preţul de
... cu această armă şi eu această balanţă1.
Formula era compusă din două părţi ce se aflau pe poziţii opuse. respectiv prima până la cuvântul
isctte afirmă ideea de creeare a puterii. A doua se referă clar trans- niterea proprietăţii asupra
lucrului.
Libripensul cântărea apoi bara de metal cu balanţa, după care accipnrw rerrmea lancipantului
această bară ce constituia preţul. Gaius ne face cunoscut că pană ia apariţia monedei de argint în
secolul III î.e.n. cea de aramă a continuat să fie cântărită datorită neîncrederii particularilor in
moneda pusă în circulaţie, căci însăşi statul m c- şora greutatea unui as ce trebuia să aibă 327 grame
de aramă. Apoi s-a renunţat la cântărirea preţului, acesta numărându-se, dar condiţia prezenţei
balanţei şi a libripentului a rămas, acestea având rolul de a lovi în mod simbolic balanţa de aramă
pentru a se constata dacă moneda produce clinchetul unei veritabile monede de aramă 2.
Efectele mancipaţiunii
Transferă proprietatea quiritară. Dobândirea proprietăţii se produce imediat 'rin actul mancipaţiunii
tară ca aceasta să fie afectată de termen sau de condiţie. în urma renunţării la cântărirea monedei
se putea risca pierderea proprietăţii asupra bunului fără a se primi în schimb preţul. în consecinţă
luându-se drept model un principiu statuat de Legea celor XII Table pentru truditio, s-a subordonat
transmiterea proprietăţii fie plăţii efective a preţului, fie construirii unui garant.
Adio auctoritatis era acţiunea în garanţie. Dacă bunul dobândit de achizitor
- accipiens , era revendicat de către un terţ in calitate de titular ai dreptului de proprietate, şi
în consecinţă accipiens era evins. adică deposedat pe cale juridică de lucru, el avea dreptul la adio
auctoritatis - acţiunea în garanţie ce avea ca obiect restituirea de către mancipant a preţului pe care
îl plătise, la o valoare dublă.
Adio de modo agri era acţiunea relativă la suprafaţa terenului. Dacă manci- pantul declara că terenul
care se transmitea avea o suprafaţă mai mare decât în realitate, el comitea un delict sancţionat prin
această acţiune ce avea drept efect plata de către mancipant a dublului valorii suprafeţei declarate
în plus3.
Atât acrio autoritatis cât şi adio de modo agri s-au născut pe teren delictual.
Maneipaţiunea fiduciară deriva din mancipaţiunea reală şi se deosebea de aceasta prin aceea că era
lipsită de preţ real având doar unul simbolic, un singur sesterţ 7 8 9 10 11. Scopul ei era tot transmiterea
proprietăţii asupra unui lucru, şi a apărut în condiţiile in care cântărirea preţului nu mai constituia o
formă a mancipaţiunii. Ea a avut următoarele aplicaţii: în cazul căsătoriei prin coemptio, se
dobândea putere maritală asupra soţiei, în materia testamentului prin per aes et libram adică prin
aramă şi balanţă s-a extins categoria celor ce îşi puteau întocmi un testament, cât şi în realizarea
operaţiunii juridice a donaţiunii în lipsa unei instituţii juridice de sine stătătoare până la apariţia
donaţiunii propriu-zise. în toate aceste situaţii dobânditorul nu avea decât interesul să-şi creeze o
putere asupra lucrurilor sau persoanelor - mancipium.
Mmicipa|iune;i a dispărui în cele din urma datorita extindem asupra lucrurilor vuncipi a sistemului

7
Gaius 2.66.
8
1. Cătuneanu, op. cit.
3 Cf. VI. Hanga. M. Jacotă, op. cit.
2
A. Guarino. Studia et documenta historiae et tuns. Roma. 1949. pag. 428.
11
1. Cătuneanu. op. cit.
 Drept roman 8

de transmitere .1 bunurilor prin tradtlio

5.3.9.2. In inre cessio

In iure cessio recunoaşterea în faţa magistratului era un mod de transmitere a proprietăţii quiritare
cu ajutorul unui proces fictiv pe care dobânditului îl intentea/â mpotriva celui care înstrăinează un
lucru.
Mecanismul era următorul: dobânditorul afirma în faţa magistratului că el este proprietarul lucrului
pe care urma să-l dobândească, folosind aceeaşi formulă vindi- atorie ca la mancipaţiune şi
sacramentwn in reni. Cealaltă parte avea o atitudine pasivă, de tăcere - cedit in iure, după care
magistratul rostea formula culdico ratifica leclaraţia reclamantului“.
In iure cessio era o procedură solemnă şi totodată un act llctiv deoarece părţile ■intuiau un proces în
revendicare pentru înstrăinarea unui lucru. în spatele acestui act iparent exista un act real de
înstrăinare având la bază acordul părţilor.
Diferenţa între in iure cessio şi mancipado constă în aceea că primul folosea o ormulă vindicatorie în
faţa magistratului, iar al doilea în faţa martorilor. Totodată lin punct de vedere al vechimii,
mancipado era mai vechi decât in iure cessio'.

5.3.9.3. Usucapio
Constituia un mod de dobândire a proprietăţii quiritare prin exercitarea posesiunii isupra uni lucru
un timp îndelungat. Dreptul fostului proprietar se stinge ca o onsecinţă ce decurge din faptul că
lucrul a fost uzucapat de către o altă persoană.
în epoca veche uzucapiunea avea funcţia de a realiza exploatarea lucrurilor man- ipi în conformitate
cu destinaţia lor economică, fapt reieşit din înţelesul termenului le usucapio - luarea în folosinţă.
însăşi apariţia uzucapiunii a fost explicată de către omentatori romanişti moderni, prin tendinţa de a
se înlătura nesiguranţa dreptului de iroprietate legată de ceea ce s-a numit probado diabolica. Adică
proprietarul unui tteru trebuia să dovedească calitatea de proprietar a tuturor predecesorilor săi,
probă iproape imposibil de realizat4.
De aceea uzucapiunea înlăturând această probă prin dovada îndeplinirii condi- iilor sale întronează o
stare de stabilitate în această materie, ilustrată foarte plastic de îicero care susţinea că uzucapiunea
era finis solicitudinis ac perivuli, adică „sfârşitul leliniştii şi fricii de procese"5.
Dacă bunurile nu erau exploatate în conformitate cu destinaţia lor economică de ătre proprietari,
urma sancţiunea prin pierderea dreptului de proprietate pentru cel care manifesta neglijenţă în
acest sens, dar urma pe de altă parte recompensarea celui ce folosea bunul o anumită vreme, prin
dobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia.
Condiţiile uzucapiunii erau: posesiunea, termenul, un lucru susceptibil a fi itzu- apat, buna credinţă şi
justul titlu.
Posesiune - constituia condiţia folosinței îndelungate a unui luciu, deci possewio cui usucaploncrn. Ea
trebuia lipsită de vicii.
Termenul - constituia perioada de timp in care se exercita poso aulica, icspci tiv I an pentru lucrurile
mobile >1 -1 am pentru lucrurile imobile. Icrmcnul liebuia tic nc intre rupt pentru a avea drept efect
uzucapiunea.
Un lucru .susceptibil a fi uzucapat - res furtive, constituia condiţia ce se referă la lucrurile ce nu
puteau face obiectul uzucapiunii.
Huna credinţă constituia convingerea uzucapantului că cel de la care dobândea lucrul îndeplinea
condiţiile pentru a-l înstrăina1.
 Bunuri, posesiune, proprietate 9

5.3.9.4. Prescripţie longi temporis

Prescripţia de timp îndelungat - constituia un mod de dobândire a proprietăţii prin lolosinţa
îndelungată ce avea drept model uzucapiunea. Uzucapiunea fiind o instituţie de drept civil nu
se aplica pământurilor provinciale şi nu putea fi folosită de către peregrini. De aceea la
sfârşitul secolului II e.n. apare prescripţia longi temporis care pie/intă diferenţe faţă de
uzucapiune numai în ceea ce priveşte termenul şi efectele posesiunii: termenul era de 10 ani
între prezenţi, adică dacă părţile aveau domiciliul in aceeaşi cetate, şi 20 de ani între absenţi.
Iniţial ea nu ducea la dobândirea proprietăţii ci numai la respingerea acţiunii proprietarului, fiind
deci o prescripţie extinctivă şi nu una achizitivă.

5.3.9.5. Prescriptio longissimi temporis

Prescripţia de timp foarte îndelungat - constituia un mod de respingere a acţiunii de revendicare a
proprietarului, care se realiza prin posesiunea unui lucru într-un timp foarte îndelungat, respectiv 40
de ani iniţial, şi apoi 30 de ani. Deci proprietarul nu-şi pierdea dreptul de proprietate ci numai cel
privitor la acţiunea în revendicare faţă de posesorul de 40, respectiv 30 de ani.
Aşadar acesta nu este propriu-zis un mod de dobândire a proprietăţii, ci doar un obstacol juridic al
realizării dreptului de proprietate. De asemenea nu se cerea nici justul titlu, nici buna credinţă.

5.3.9.6. Adiudicatio
Adiudkatio - constituie modul de dobândire al proprietăţii realizat prin atribuirea de către judecător
a cotelor părţi din bunul comun fiecărei persoane ce avea un drept în acest sens2. Aceasta se
produce în cazul proceselor de ieşire din indiviziune (ex. împărţirea unui teren care prin moştenire
sau prin cumpărare a aparţinut mai multor persoane).

5.3.9.7. Lex
Legea constituie un mod de dobândire a proprietăţii realizat direct sau indirect prin acest act
normativ. De exemplu Legea celor XII Table recunoştea expres validitatea unei dispoziţii prin care
testatorul atribuia cuiva un sclav, iar cel care beneficia de dispoziţia testamentară devenea
proprietar de plin drept.

5.3.9.8. Ocupatio
Ocupaţiunea constituia un mod de dobândire a proprietăţii realizat prin luarea în posesie a unui
lucru fără stăpân - res nullius.
Era unul din cele mai vechi moduri de dobândire a proprietăţii care s-a menţinut pânî in vremea lui
Justiflian şi a cunoscut mai multe cazuri:
Res hostiles lucrurile luate de la duşmani, puteau fi constituite fie din prada de război dintr-o bătălie,
care devenea proprietatea statului roman, fie prada obţinută de către soldaţi prin incursiunile
proprii la frontieră.
Ocupatione conceditur - animalele sălbatice, peştii, păsările etc. constituiau lucruri aparţinând celui
ce le vânează sau prinde neavând importanţă pe ce teren au lost dobândite astfel, respectiv cel
propriu sau unul străin. Dacă acestea scăpau, nu îi mai aparţineau.
Pietrele preţioase, perlele etc. aparţin celui ce le descoperă.
Thesaurus - comoara consta intr-un număr de obiecte preţioase ascunse în pământ de multă vreme.
încât nu se mai ştia cui au aparţinut, in unele texte, comoara era un res nullius şi revenea celui care a
descoperit-o. între altele, ea este privită ca un accesoriu al pământului şi revenea proprietarului
acestuia. Când comoara a fost găsită de cineva pe un teren străin, ea se atribuia în părţi egale celui
 Drept roman 10

ce a descoperit-o şi proprietarului terenului.

Res derelictae erau lucrurile părăsite de către proprietar. Ele devin proprietatea ocupantului 1.

5.3.9.9. Traditio
Tradiţiunea era un mod voluntar de dobândire a proprietăţii care consta în remiterea posesiunii unui
lucru. Era un mod de dobândire de iure gentium.
Prin tradiţiune se transfera proprietatea quiritară asupra lucrurilor nec mancipi, proprietatea
pretoriană asupra lucrurilor mancipi, proprietatea peregrină şi proprietatea provincială.
Tradiţiunea era cunoscută de Legea celor XII Table şi a constituit cel mai vechi mod de transmitere a
lucrurilor. în epoca postclasică a dreptului a constituit singurul mod de dobândire a proprietăţii
deoarece mancipatio şi in iure cessio dispăruseră.
Condiţiile tradiţiunii sunt două, respectiv remiterea posesiunii lucrului nec mancipi şi iusta cama.
Pentru remiterea efectivă a posesiunii dobânditorul trebuie să aibă corpus.
În epoca veche trebuia să se tacă transmiterea de la mână la mână. Dacă e vorba de un teren, se
parcurg hotarele acestuia - circumambulare . Dacă e vorba de o casă i se parcurg acesteia toate
încăperile de către părţi etc.
În epoca clasică pentru că societatea a evoluat, nemaifiind timp pentru parcurgerea fondurilor sau a
caselor, apar forme noi de tradiţiune mult mai operative şi simple. Astfel: traditio longa mânu,
traditio brevi mânu, traditio simbolica şi constituim» possessoirium.
Traditio longa mânu - transmiterea cu mâna întinsă constituia transmiterea realizată de către
tradens prin indicarea cu mâna întinsă de pe o înălţime, a hotarelor fondului respectiv.
Traditio brevi mânu - era realizată în situaţia când chiriaşul cumpăra casa în care locuia, şi astfel
dintr-un detentor el se transforma în posesor şi proprietar. Nu mai era nevoie deci de o transmitere
în înţelesul adevărul ui cuvântului deoarece bunul se găsea la el dinainte.
Traditio simbolica transmiterea simbolică se realiza prin remiterea cheilor unei case, unui depozit
etc. de către tradens dobânditorului. Nu mai era deci necesară parcurgerea acestora 12.
Constitutum possessorium - era realizat în situaţia când proprietarul își vindea casa urmând să
locuiască mai departe în ea, dar în calitate de chiriaş şi așadar el nu mai exercita acum posesiunea ci
detenţiunea. Nu mai era nevoie de o transmitere deoarece bunul se găsea la el de când avea
calitatea de proprietar.
A doua condiţie a tradiţiunii era justa cauză ce consta din actul luridic ce stătea la baza remiterii
efective a posesiunii asupra bunului. Aceasta preciza scopul urmărit de către părţi cât şi titlul juridic
dobândit de achizitor.
Simpla remitere materială nu transfera proprietatea - nud o traditio. Justa cauză este deci actul
juridic care precede remiterea lucrului şi o motivează. Cauza trebuie să fie iusta - potrivită cu regulile
de drept. O cauză iniusla nu constituie suport juridic pentru transmiterea proprietăţii2.
5.3.9.10. Specificaţii)
Specificatio - constituie situaţia în care o persoană în calitatea de specificator confecţionează un
lucru nou dintr-un material aparţinând altei persoane în calitate de proprietar. Se pune întrebarea
cui aparţine locul nou creat. Institutele lui Justinian dau ca exemple de specificaţiune transformarea
strugurilor în vin, a măslinelor in ulei, a grâului în făină etc. Răspunsul la întrebare este soluţionat
prin rezolvări diferite de către sabinieni şi proculieni.
Sabinienii fiind de orientare stoică susţineau că lucrul creat aparţine proprietarului materiei, pentru
că aceasta este mai importantă.
12
Idem.
:
I. Cătuneanu, op. cit.
 Bunuri, posesiune, proprietate 11

Proculienii fiind de orientare aristotelică susţineau că lucrul nou creat aparține specificatorului
pentru că forma era esenţială, principală - forma dat essei rei și specificatorul a creat o formă nouă3.
Justinian a propus o soluţie de compromis între cele două făcând distincţii între specificaţiunea
imperfectă şi specificaţiunea perfectă. Specificaţi unea imperfectă era cea în care lucrul putea reveni
la starea sa iniţială, respectiv la materia din care era confecţionat cum ar fi de exemplu dintr-o
statuie din aur prin topire se putea obţine iar materia primă.
Specificaţiunea perfectă era aceea în care lucrul nu mai putea fi adus la starea Im originară, cum ar fi
de exemplu faptul că din vin nu se mai pot face struguri
În cazul specificaţiunii imperfecte, proprietarul materiei prime devine proprietarul lucrului nou
creat, iar în cazul specificaţiunii perfecte, proprietar este specificatorul, care va fi obligat să
despăgubească pe proprietarul materiei.

Accesio
5.3.9.11.
Accesiunea constituie un mod de dobândire a proprietăţii prin aceea că un lucrn accesoriu se uneşte
cu un lucru principal. Lucrul accesoriu urmează intotdeauna soarta lucrului principal conform
principiului accesorium sequitur principale.
Accesiunea se clasifică astfel: accesiunea unui lucru mobil la un lucru imobil, accesiunea unui lucru
imobil la un lucru imobil, accesiunea unui lucru mobil la un lucru mobil, confusio, commixtio şi
dobândirea fructelor.
Accesiunea unui lucru mobil la un lucru imobil - Se dă ca exemplu construcţia
ridicată cu materiale proprii pe un teren al altuia, aparţine proprietarului terenului în
virtutea principiului enunţat mai sus, care în această materie se transformă în
sitperficio solo cedit. în materia plantaţiilor şi a însămânţărilor acţionează acelaşi principiu.
Accesiunea unui bun imobil la un lucru imobil - Prezintă aspecte după cum urmează: aluviunea,
civulsiunea şi insula născută dintr-un fluviu.
Aluviunea face ca proprietarul terenului care se găseşte lângă o apă curgătoare să devină
proprietarul pământului depus prin aluviune în virtutea lui ius gentium.
Avulsiunea face ca o porţiune de teren ruptă de un torent de la o proprietate adăugată fondului
vecin să rămână în proprietatea primului până când arborii aduşi
cu parcela de pământ prind rădăcini. Această situaţie era specitică Italiei din cauza torentelor care
schimbau hotarele naturale ale proprietăţilor.
Insula născută intr-un fluviu aparţine proprietarilor de pe ambele maluri, proporţional cu lărgimea
terenului pe care îl au în proprietate.
Accesiunea unui lucru mobil la un lucru mobil, poate fi exemplificată în cazul când cineva scria un
poem pe un pergament străin. Pergamentul cu ceea ce scria pe el, aparţinea proprietarului
pergamentului considerat mai preţios. Opera literară rămânea autorului, dar dacă proprietarul
pergamentului revendica lucrul tară a se oferi să plătească costul scrisului, atunci autorul avea o
excepţie de dol.
O soluţie diferită se dădea în cazul când cineva pictase un tablou pe un suport aparţinând altuia.
Tabloul era socotit principalul şi pictorul, deci autorul dobândea proprietatea materialului cu
condiţia de a plăti suportul.
Confusio era situaţia când în cazul unui amestec nu exista nici principal, nici accesoriu. Când doi
proprietari amestecă vinul lor, când o bucată de aur se topeşte împreună cu una de argint, lucru
rezultat - confusio era proprietate comună.
Commixtio era situaţia în care de exemplu două cantităţi de grâu aparţinând unor pr. prietari diferiţi
erau amestecate. Dacă aceasta a avut loc cu consimţământul lor devenea proprietate comună. Dacă
 Drept roman 12

unul dintre ei a amestecat fără voia celuilalt, fiecare îşi păstrează substanţa. Cel care avea
posesiunea grâului, avea dreptul la revendicare pentru a obţine cantitatea care îi revenea.
Fructele sunt date periodic de un lucru f rugi fer. Ele se deosebesc de produse prin aceea că sunt
date la intervale regulate şi nu consumă substanţa lucrului. Sunt fructe: iarba, grânele, mieii de la o
turmă etc. Sunt produse: lemnele dintr-o pădure care se taie complet etc 13.

5.3.10. Când şi în ce mod se stingea dreptul de proprietate

Atunci când am prezentat modul cum era definită proprietatea quiritară. am arătat că una dintre
caracteristicile dreptului de proprietate era aceea de a tî perpetuă, nestingându-se prin trecerea
timpului, spre deosebire de drepturile de creanţă care erau destinate să se stingă prin executare. în
consecinţă, odată ce apărea un drept de proprietate asupra unui lucru, acest drept exista câtă
vreme exista şi lucrul, iar stin
gerea dreptului de proprietate la Roma era un fapt cu totul excepţional Proprietatea putea totuşi
dispărea prin: distrugerea materială a obiectului ei (moartea unui sclav), prin distrugerea juridică a
obiectului (dezrobirea sclavului), prin scoaterea bun cin comerţ (res sacra sau res religiosa, lucruri
asupra cărora nu putea exista un drept :e proprietate), prin abandonarea lucrului de către
proprietar (derelictioi. Pn pr etatea mai putea să înceteze şi prin dobândirea ei. ca urmare a
uzucapiunii (când dreptul ce proprietate al primului trecea la uzucapant).
În fine, după unii romanişti (v. Collin şi Capitant), dreptul de proprietate se mai stingea, chiar şi prin
simpla transferare a acestuia şi anume: se susţinea că s-ar fi stins proprietalea în persoana vechiului
proprietar şi s-ar fi creat un drept nou de proprietate în persoana dobânditorului. în consecinţă,
orice mod de înstrăinare constituia in acelaşi timp şi un mod de stingere a proprietăţii1.

5.3.11. Sancţiunea dreptului de proprietate

5.3.11.1. Sancţiunea proprietăţii quiritare
Proprietatea quiritară era protejată prin acţiunea în revendicare rei vindicatio. în cazul în care
proprietarul a pierdut posesiunea lucrului el putea cu ajutorul acestei acţiuni să ceară restituirea
lucrului dovedindu-şi dreptul său de proprietate.
În procedura legisacţiunilor acţiunea în revendicare era intentată în forma lui sacrämentum in reni.
În procedura formulară acţiunea în revendicare era intentată cu ajutorul unei formule în care
pretenţiile reclamantului erau precizate in intentio.
În procedura extraordinară deoarece condamnarea viza lucrul însuşi, restituirea era asigurată prin
forţa de constrângere a statului - manii militari.
Pentru exercitarea acţiunii în revendicare era necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
- reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul pe care îl revendică. În ceea ce
priveşte procedura per sacramentum in reni fiecare parte avea dublu rol, respectiv de reclamant şi
pârât, trebuia să afirme că este proprietar dar partea care avea iniţiativa procesului nu trebuia să
posede.
- pârâtul trebuia să posede lucrul. Către sfârşitul epocii clasice s-a admis acţiunea în
revendicare nu numai contra posesorilor, dar şi contra simplilor detentori cum erau locatorii,
comodatorii etc.
- obiectul litigiului trebuia să fie susceptibil de proprietate quiritară, un lucru corporal şi
individual determinat.
Dacă aceste condiţii erau îndeplinite, acţiunea în revendicare putea fi intentată şi reclamantul putea

U. Brasiello, op. cit.

i
 Bunuri, posesiune, proprietate 13

avea câştig de cauză dacă făcea dovada dreptului său şi dacă pârâtul nu paraliza acţiunea printr-o
excepţie.
Excepţiile ce puteau fi invocate de pârât, care puteau duce la respingerea acţiunii reclamantului
erau:
- exceptio rei vendite et traditae - excepţiunea lucrului vândut şi predat se opunea în cazul în
care ar deţine lucrul în baza unei vânzări iar reclamantul ar fi ţinut de obligaţia de garanţie.
- excepţia dolli - excepţiunea de do! se opunea în diferite situaţii, mai ales cu privire la unele
cheltuieli făcute de către posesor.
- excepţia usus fructus - se opunea in cazul în care se invoca un drept real ce să permită
păstrarea posesiunii14.
Dacă pârâtul pierdea procesul, era ţinut să restituie atât lucrul în litigiu cât şi accesoriile în special
fructele. Restituirea lucrului se făcea printr-o simplă remitere a posesiunii.
Pentru că executarea in procedura formulară era pecuniară, după cum se ştie pretorii au căutat să
găsească soluţii pentru a ocoli acest inconvenient introducând acţiunile arbitrarii. în acest sens
judecătorul în calitate de arbitru avea posibilitatea să determine pe pârât să satisfacă cererile
reclamantului, iar dacă acesta nu se conforma putea fi condamnat la plata unei sume duble sau
triple a valorii lucrului în litigiu. Acest fapt era de natură să descurajeze pe pârât care se supunea de
obicei cererii arbitrului pentru a evita consecinţele arătate.
Totuşi de abia procedura extraordinară a fost cea care introducând condamnarea ad ipsani rem a
reuşit să realizeze o executare a sentinţei conformă cu cererile reclamantului.
5.3.11.2. Sancţiunea proprietăţii pretoriene
Sancţiunea proprietăţii pretoriene se realiza prin acţiunea publiciană. după numele pretorului
Publicius. Ea a fost creată pentru situaţia transmiterii unui res mancipi prin tradiţiune. şi a fost
determinată de profundele mutaţii economice ale societăţii romane, de dezvoltarea fără precedent
a comerţului în special cel cu sclavii, asupra cărora era greu a se face operaţii juridice de vânzare
prin vechile proceduri ca mancipaţiunea2.
Acţiunea publiciană era o acţiune reală a cărei formulă era adoptată după formula acţiunii în
revendicare. Ea cerea îndeplinirea tuturor condiţiilor uzucapiunii mai puţin una singură, respectiv
termenul care printr-o ficţiune se considera că s-a scurs.
Reclamantul va trebui să facă dovada că a dobândit proprietatea prin uzucapiune fiind scutit de
condiţia termenului şi totodată să fi avut lucrul în posesie măcar un moment.
Judecătorul dădea câştig de cauză reclamantului care avea lucrul in bonis printre lucrurile sale şi
care se află pe cale de a uzucapa.
Acţiunea publiciană putea aparţine pe de o parte proprietarului pretorian iar pe de alta posesorului
de bună credinţă.
Acţiunea publiciană a proprietarului pretorian se putea introduce unui simplu posesor sau împotriva
proprietarului quiritar.
Acţiunea publiciană a posesorului de bună credinţă protejează pe acesta când cumpăra un lucru de
la o persoană pe care o crede adevăratul proprietar. El este în curs de a uzucapa căci a primit
posesiunea în virtutea unui act judiciar. Posesorul de bună credinţă are o poziţie diferită după cum
se afla în proces cu un proprietar quiritar sau cu un alt posesor de bună sau de rea credinţă. Toate
acestea constituie conflicte soluţionate deseori în avantajul proprietarului pretorian3.

1 C â t u n e a n u . op. cit.
2 Idem.
3 VI. Hanga, M. Jacotă. op. cit.
 Drept roman 14

Dispariţia proprietăţii pretoriene în versiunea lui Justinian a dus !a dispariţia acţiunii publiciene, care
era însă utilă pentru apărarea posesorului de bună credinţă care cumpărase de la un non proprietar
- a non domino şi uneori chiar şi pentru proprietar în menirea care această acţiune constituia un
mijloc de probă mai lesnicios.

Sancţiunea proprietăţii provinciale

5.3.11.3.
Proprietatea provincială era sancţionată printr-o acţiune reală a cărei formulă se asemăna cu aceea
a acţiunii în revendicare - rei vinclicatio deci şi condiţiile de exercitare erau similare. Această acţiune
reală se modela şi după acţiunea publiciană. Astfel, proprietatea provincială neputându-se uzucapa,
dar putând face obiectul unei prescripţii longi temporis. până la împlinirea termenului stabilit,
posesorul de bună credinţă a unui fond provincial era protejat printr-o acţiune publiciană. Totuşi
aceasta era deosebită de cea obişnuită deoarece pe lângă ficţiunea expirării intervalului de timp
necesar mai conţine încă o ficţiune în virtutea căruia fondul respectiv era presupus italic.

5.3.11.4.Sancţiunea proprietăţii peregrine

Proprietatea peregrină nu putea fi ocrotită de dreptul roman prin acţiuni de drept civil, pentru că
acestea presupuneau un proprietar roman. Dar pentru că relaţiile economice dintre romani şi
peregrini erau într-o permanentă dezvoltare către o complexitate ce dădea naştere unor litigii
privitoare la dreptul de proprietate, s-a extins acţiunea în revendicare - rei vinclicatio, cu ajutorul
ficţiunii că peregrinii ar fi cetăţeni romani, şi asupra lor. Deci peregrinul putea fi acum şi reclamant
nu numai pârât în cadru! acestei acţiuni în revendicare.
Cu timpul i-au acordat peregrinilor şi acţiunile delictuale - actio furii şi acţiunea legii Aquila,
înscriindu-se în formulă ficţiunea că era cetăţean.

5.3.12. Stingerea dreptului de proprietate

Se ştie că unul dintre caracterele dreptului de proprietate este de a fi perpetuu, nestingându-se prin
trecerea timpului, comparativ cu drepturile de creanţă care se sting odată cu executarea obligaţiei.
Deci stingerea dreptului de proprietate este un fapt de excepţie.
El se poate astfel stinge din motive fie de ordin material, fie de ordin juridic.
Din punct de vedere material dreptul de proprietate dispare atunci când lucrul a încetat să mai
existe, adică a fost distrus, sau bunul a fost trecut în rândul lucrurilor extra patrimmio etc.
Din punct de vedere juridic dreptul de proprietate încetează a mai exista dacă proprietarul
înstrăinează lucrul, dar va continua să existe în mâinile achizitorului în virtutea caracterului
perpetuu. în consecinţă toate modurile de înstrăinare al dreptului de proprietate ar fi moduri de
stingere a proprietăţii.