Hemotransfuzia – (din lat.

– trans – peste, dincolo de, prin şi fusio – vărsare) – este

o metodă de tratament care constă în injectarea în sistemul cardio – vascular al bolnavului a unei
cantităţi de sînge, recoltat de la persoane sănătoase.
Transfuzia sîngelui la om a fost folosită prima dată în sec. XVII, dar o aplicare largă în practica
medicală are loc la începutul sec. XX; după stabilirea grupelor sanguine şi studierea legităţilor
compatibilităţii sîngelui recipientului cu cel al donatorului.
Persoana care donează sînge se numeşte donator.
Persoana care primeşte sîngele este recipient.
Transfuzia de sînge se face cu diverse scopuri; cele mai importante sînt următoarele:
− restabilirea masei sanguine şi asigurarea numărului de hematii necesare pentru transportul
oxigenului în caz de hemoragii, anemii şi stări de şoc;
− îmbunătăţirea circulaţiei periferice, reducerea anoxemiei şi mobilizarea sîngelui de rezervă
al organismului;
− stimularea hematopoiezei (transfuzii mici şi repetate);
− mărirea capacităţii de coagulabilitate a sîngelui, în vederea hemostazei, prin introducerea în
sîngele primitorului de noi cantităţi de elemente necesare procesului de coagulare în caz de
hemofilie, trombocitopenie;
− aport de substanţe nutritive, proteice;
− stimularea reacţiilor metabolice ale organismului, intensificarea schimburilor celulare;
− stimularea reacţiilor antitoxice şi antiinfecţioase prin acţiunea sîngelui transfuzat asupra
sistemului reticulo – endotelial, în special cînd se administrează sînge de la convalescenţi,
după boala respectivă;
− corectarea imunodeficienţelor;
− depuraţia organismului prin înlocuirea, parţială sau totală, cu sînge proaspăt, a sîngelui
încărcat cu substanţe toxice (autogene sau exogene).
Indicaţii :
● combaterea anemiei acute cauzată de hemoragie,
● combaterea şocului traumatic şi operator,
● combaterea intoxicaţiei în urma infecţiei purulente chirurgicale,
● anemii cronice,
● anemii ereditare,
● hemofilie, trombocitopenie,
● resuscitare în stări terminale.
Contraindicaţii:
● insuficienţă hepatică,
● insuficienţă renală,
● insuficienţă cardio – vasculară,
● boală hipertonică,
● TBC în fază activă,
● stări şi afecţiuni alergice (astm bronşic, exemă acută etc.),
● afecţiuni pulmonare însoţite de stază sanguină în circulaţia mică,
● tromboze şi embolii,
● procese inflamatoare acute a rinichilor, ficatului (nefrite, hepatite).

DETERMINAREA GRUPELOR SANGUINE

1
1. Proba de indentificare a aglutinogenului (Beth-Vincent)
Pe o lamă de sticlă se pun trei picături de ser-test: la stînga o picatură de ser test O(I), la mijlocul
lamei se pune o picătură de ser-test A(II), la dreapta acesteea o a treia picătură din serul B(III). Pe
fiecare dintre aceste picături, cu o pipetă se pune cîte o picătură de singe recoltat în prealabil
careea urmează sa-i determinăm grupa. Picatura de sînge trebuie să fie de zece ori mai mică decît
cea de ser. Picătura de sînge se pune pentru fiecare ser-test cu o altă pipetă,se smestecă bine serul
–test cu picătura de sînge. Rezultatul se citește după 2-3 minute.

1. Aglutinarea nu apare în nici una dintre acele trei picături- sîngele face parte din grupa O (I)
αβ (donator universal).
2. Apare aglutinarea cu serurile –test O(I) și B(III) – sîngele face parte din grupa A(II) β.
3. Aglutinarea se produce cu serurile-test O(I) și A(II)- sîngele face parte din grupa B(III) α.
4. Aglutinarea apare în toate trei picături – sîngele face parte din grupa AB(IV) ( primitor
universal).

2. Proba de identificare a aglutininelor din ser cu hematii-test cunoscute

( Simonin )
Se face punînd în contact serul de cercetatcu hematii-test cunoscute O(I), A(II), B(III). Se folosesc
și eritrocitele O(I) ca martor negativ spre a înlătura greșelile datorate aglutininelor nespecifice sau
aglutinărilor specifice iregulare. Pe o lama de sticlă se pun trei picături mari din serul de cercetat
( optinul prin centrifugarea sîngelui prelevat ). Pe prima picatură din stinga lamei se adauga
eritrocite test O(I), pe picătura ser din mijloc eritrocite test A(II) si pe picătura din dreapta
eritrocite test B(III). Raportul dintre hematiile test si picăturile de ser trebuie să fie 1/10. Citirea se
face in primele 2-3minute. Sunt patru posibilitați,dar reactiia trebuie să fie negativă cu eritrocitele
O(I) pentru toate cele patru posibilități.

1. Aglutinarea apare cu eritrocitele A(II) si B(III)- serul conține ambele aglutinine αβ,deci
sîngele este O(I).
2. Lipsa de aglutinare cu eritrocitele A(II) si aglutinare cu B(III) –serul conține aglutinine β și
grupa este A(II).
3. Aglutinarea cu eritrocite A(II) si lipsa de aglutinare cu B(III) –serul conține aglutinine α si
grupa este B(III).
4. Aglutinarea absentă atît cu eritrocitele A(II) cît și cele B(III) –serul nu conține aglutinine
αβ,aparține grupei AB(IV).

Determinarea Fctorului RH
2
 1.Prin utilizarea serului – test Rh negativ.
Determinare factorului Rh se face cu ajutorul serului –test Rh negativ preparat din sîngele femeilor
izoimunizate ce aparțin grupei AB(IV) cu un titru foarte ridicat de anticorpi compleți,cu astfel de
ser se poate determina factorul Rh la toate grupele sangvine,aglutinările anti A si anti B fiind
exluse . Pe o lama se pun trei picături de ser anti- Rh. Picătura din stinga se amestecă cu eritrocite
Rh pozitive,iar cea din dreapta cu eritrocite RH negative,cea din mijloc cu eritrocite ce urmeaza afi
determinate. Se recomandă ca sîngele să nu fie citrat,iar volumul eritrocitelor să fie de 20 -30 ori
mai mic decit volumul picăturii de ser. După omoginizarea picăturilor de ser anti- Rh cu
eritrocitele,lama se introduce intr-o cutie Petre,suspendata pe o baghetă de sticlă în formă de
potcoavă. Sub lama se introduce o rondelă de hîrtie de filtru îmbibată cu ser fiziologic. Cutia Petrei
se închide si se pune la termostat la 37◦C. Citirea reacției se face după 30min.Aglutinarea prezentă
în picătura din mijloc arată un Rh pozitiv. Se verifica exactitatea determinării prin hematiile
martor.

2.prin metoda cu Țoliclon anti- D super

Această metodă de determinare a factorului Rh a devenit mult mai veridică,mai simpla si
rezultatele se citesc după 3min,cu ajutorul anti-D anticorpi. Țoliclon anti-D super reprezintă un
reagent monoclonal ce conține anticorpi specifici din grupa IgM care determină aglutinarea cu D
antigenul din eritrocitele umane de diverse grupe sanguine. Pe suprafața umedă a lamei se pune
o picătură mare (0,1ml ) de reagent ( Țoliclon anti-D super ). În fță se pune o picătură mica ( 0,01-
0,05 ) din sîngele recoltat în prealabil căruia urmează să i se determine factorul Rh,se amestecă cu
un colț de lamă. Dupa amestec peste 20-30 sec lama se mișcă circulator pentru a amesteca bine
reagentul cu picătura de singe ce contribuie la apariția unei aglutinări. Reacția de aglutinare începe
imediat,in 10-15sec, aglutinarea mai evidentă apare peste 30-60sec. Daca lama este încălzită pînă
la 37-40 ◦C, timpul de aglutinare este mai scurt. Citirea se face în primele 3min.

1. Metodele utilizate pentru transfuzia sîngelui.

Transfuzia de sînge se poate face prin 2 metode:

● transfuzia directă, cu sînge proaspăt, constă în trecerea nemijlocită a sîngelui din
aparatul vascular al donatorului în sistemul vascular al recipientului, printr-un sistem
de tuburi cu ajutorul unei pompe. Se utilizează numai în condiţii de urgenţă, în lipsa
sîngelui conservat. Se alege un donator izo – grup, izo – Rh compatibil. Pacientul şi
donatorul vor fi plasaţi în paturi paralele, apropiate, cu membrele superioare ce vor fi
folosite pentru puncţie aşezate unul lîngă altul pe o măsuţă acoperită cu cîmp steril, la
o distanţă de aproximativ 30-40 cm. Se punctează vena recipientului, apoi vena
donatorului, apoi se face transfuzia. Cantitatea de sînge transfuzat nu va depăşi 500 –
600 ml. (lipotimia donatorului). Se va supraveghea atent pacientul cîteva ore.

3
 ● transfuzia indirectă, cu sînge conservat, cînd sîngele recoltat de la donatori în flacoane
din sticlă sau pungi ori containere din plastic, este păstrat un timp şi apoi administrat,
la nevoie, recipientului.
Indiferent de metoda care se va utiliza, condiţia fundamentală a oricărei transfuzii este
introducerea în organismul recipientului a sîngelui compatibil cu sîngele său.
Transfuzia sîngelui poate fi realizată:
− intravenos (în jet sau mai frecvent în picături 20 – 30/min.),
− intraarterial (se aplică după şocuri grave traumatice, hemoragice, postoperatorii, arsuri,
electro-cutări etc., cînd transfuzia intravenoasă a rămas ineficace),
− intraosos (se utilizează în cazurile cînd nu s-a putut aborda o venă şi dacă se urmăreşte
stimu-larea organelor hematopoietice. Se poate face în stern, creasta iliacă, marele trohanter,
în tuberozitatea tibiei sau în calcaneu),
− exsanguinotransfuzia (este înlocuirea parţială sau aproape totală a sîngelui unui bolnav cu
sînge străin. Se face cu scopul de a înlătura din organism sînge încărcat şi viciat cu substanţe
toxice, sau devenit incompatibil cu organismul bolnavului. Se face în caz de: boală
hemolitică a nou-născutului; intoxicaţii cu substanţe care nu pot fi eliminate din sînge pe altă
cale: CO, toxice methemoglobinizante, sublimat, barbiturice etc.; autointoxicaţii cînd se
suspendă temporar funcţia de depurare a organismului ca în hepatite acute, ciroze hepatice,
stări septice; în bolile hematopoietice ca: leucemii, agranulocitoze; după şocul
posthemotransfuzional, pentru înde-părtarea produselor aglutinante etc.).

2. Pregătirea sîngelui pentru transfuzie. Derivatele sanguine.

Sursa principală care asigură realizarea hemotransfuziei este donarea de sînge. Donatori pot fi
persoanele sănătoase de ambele sexe, cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 55 ani. Persoanele care au
suportat aşa boli ca: TBC, hepatite virale, bruceloza, malaria, sifilisul, nu pot fi donatori. Este
contraindicată donarea sîngelui în caz de sarcină, în perioada de lactaţie, în timpul menstruaţiei. În
cazul suportării gripei sau anginei se poate dona sînge peste o lună după însănătoşire. În funcţie de
vîrstă, masă corporală, constituţie se recoltează de la donatori sînge în volum de 250 ml., mai rar
400 ml. la o donare. O colectare repetată poate avea loc peste un interval de 8 săptămîni, cel puţin.
Înainte de a-i colecta sînge donatorul va fi examinat de medic, i se va determina pulsul, respiraţia,
tensiunea arte-rială. Sîngele se colectează la staţia de donare a sîngelui, în încăperi speciale cu
respectarea strictă a condiţiilor de asepsie. Personalul medical care colectează sîngele este îmbrăcat
ca pentru intervenţie chirurgicală (halat, bonetă, mască, mănuşi). Pacientul la fel este în halat,
bahile. Sîngele se colectează din venele plicii cotului în flacoane sau containere din plastic cu
ajutorul sistemelor speciale. În container sau flacon pînă la colectarea sîngelui este introdus un
conservant. După colectare sîngele se testează la RW, AgHBs, HIV şi alte infecţii. Sîngele
conservat se etichetează unde este indicată grupa sanguină, Rh – factorul, volumul, Nr donatorului,
termenul de valabilitate şi numele şi prenumele medicului care a testat sîngele.
Sîngele poate fi conservat şi prin congelare la temperaturi ultrajoase (-196˚C).
● Sîngele conservat poate fi păstrat în frigider la temperatura de (+)4-(+)6˚C timp de 21 de
zile.
● Plasma sanguină în congelator la temperatura de (-)20-(-)22˚C se păstrează timp de trei
luni.
4
 ● Concentratele eritrocitare – 15 zile la temperatura (+)4-(+)6˚C.
Sîngele necesar pentru transfuzii indirecte se procură de la staţiile de recoltare (donare) şi
conservare a sîngelui şi ajunge în secţia de spital în baza cererilor. Cererile completate în secţia de
spital trebuie să cuprindă clar datele personale ale bolnavului, diagnosticul, felul produsului sanguin
cerut, grupa sanguină, Rh-factorul precum şi cantitatea necesară.
Transportarea sîngelui conservat de la staţia de donare în secţia staţionarului se face în
frigidere portabile sau containere izoterme, care asigură temperatura scăzută de (+)4-(+)6˚C în
interiorul lor. Uşa frigiderului sau capacul containerului trebuie să se închidă ermetic pentru a nu
permite modificarea temperaturii din interior. Flacoanele vor fi aşezate în stative speciale, în poziţie
verticală. În timpul transportării se va avea grijă ca sîngele să nu fie expus scuturării sau
trepidaţiilor care l-ar hemoliza.
Înainte de administrare, sîngele destinat pentru transfuzie trebuie verificat. Se vor cerceta:
a) Integritatea flaconului. Flaconul de sînge trebuie să fie intact, închis ermetic, fără fisuri.
b) Corespondenţa datelor. Datele de pe etichetă şi talonul de control fixat la extremitatea
superioară a flaconului trebuie să corespundă cerinţelor. Se verifică grupa sanguină, Rh
-factorul, Nr. donatorului, volumul, numele medicului.
c) Valabilitatea sîngelui. Termenul de valabilitate este indicat pe etichetă.
d) Aspectul macroscopic al sîngelui din flacon. Sîngele păstrat cîteva ore la frigider se
sedimentează în 3 straturi: stratul inferior cuprinde masa eritrocitară, apărînd mai vîscos,
siropos şi de culoare roşie – închis. Stratul al doilea este reprezentat printr-o peliculă
albicioasă fină, formată din leucocite şi trombocite. Peste acesta se suprapune stratul al
treilea, limpede, de culoare galbenă – verzui, reprezentat de plasmă. Aspectul macroscopic
al sîngelui se poate modifica în caz de :
− Infectarea sîngelui: plasma va fi tulbure, apoasă, murdară şi conţine flocoane, pelicule sau
cheaguri.
− Hemoliza: plasma va avea o culoare roşie, căci hemoglobina, eliberată din eritrocitele
distruse, se răspîndeşte şi în plasmă.
− Coagularea sîngelui: se văd cheaguri de sînge. În aceste cazuri asistenta va prezenta sîngele
medicului.
Derivatele sîngelui.
O largă utilizare şi-au găsit componentele sîngelui, deoarece nu întotdeauna este nevoie de
utilizat sînge integral.
Plasma – se obţine după sedimentarea sîngelui păstrat timp de 48 ore la t. - 4˚C. Este folosită
în orice tip de şoc, în hemoragii – pentru hemostază, în hipoproteinemie. Există şi în formă
uscată.
Serul – standart pentru determinarea grupelor sanguine.
Concentrate eritrocitare – conţin 80 – 90% eritrocite şi 20% plasmă (se utilizează în anemii
pronunţate, hipodisproteinemii, intoxicaţii).
Concentrate leucocitare – conţin leucocite (se utilizează în septicemie, agranulocitoză
medicamentoasă etc.).
Concentrate trombocitare – în formă lichidă şi uscată (se utilizează în dereglări de coagulare a
sîngelui (boala Werlhof, anemie aplastică) cu scop de hemostază).
Hemostatice cu acţiune locală: trombin formă uscată, burete hemostatic, peliculă de fibrină.
Preparate anticoagulante: Fibrinolizin,Trombolitin.
Substituienţi ai sîngelui (plasmei):
5
 I. cu acţiune antişoc: Poliglucină, Jelatinol.
II. cu acţiune de dezintoxicare: Hemodez, Reopoliglucină.
III. pentru nutriţia parenterală: Hidrolizină, Hidrolizatul de cazeină, Aminopeptid,
Aminocrovin.
Soluţii de electroliţi: Clorură de sodiu 0,9%, Ringher – Locke, Aţesoli, Disoli, Trisoli etc.
Albumină umană.
Plasmă antihemofilică.
Gamaglobuline şi imunoglobuline.

3. Pregătirea materialelor necesare.

Pentru executarea hemotransfuziei se pregătesc următoarele:

− flaconul sau containerul din plastic cu sănge conservat izo - grup şi izo - Rh factor şi se
încălzeşte în baia de apă la temperatura corpului,
− set pentru hemotransfuzie (cu filtru în picurător),
− stativ,
− alcool etilic 70%,
− tampoane de vată, şerveţele de tifon,
− pense sterile,
− garou, perna cu nisip,
− scutec,
− romplast,
− cuve sterile, nestrile,
− mască, mănuşi sterile,
− trusa antişoc, seringi sterile cu ace,
− materialele necesare pentru efectuarea probelor de compatibilitate individuală.
Hemotransfuzia se execută în condiţii de respectare a regulilor de asepsie:
− în sala de tratamente;
− în sala de operaţie;
− în salonul de terapie intensivă;
− în salonul pacientului.
4. Pregătirea recipientului.

Pacientul adult, conştient se pregăteşte psihic:

− i se explică necesitatea şi riscul transfuziei;
− dacă este posibil pacientul îşi exprimă consinţămîntul în scris;
− se încurajează, susţine;
− se precizează anamneza alergologică.
Pregătirea fizică:
− se vor determina toţi indicii vital importanţi: Ps, TA, R, t˚, diureza;
− pacientul nu va mînca;
− va evacua conţinutul vezicii urinare;

6
− va ocupa poziţia comodă în decubit dorsal cu braţul în extensie şi supinaţie şi eliberat de
haină.

5. Probele de compatibilitate individuală de grupă, factor – rhesus, proba

biologică.

Hemotransfuzia nu se realizează fără efectuarea probelor de compatibilitate.

● Pentru început se determină grupa sanguină a recipientului şi grupa sanguină a donatorului.
Pentru aceasta se folosesc metodele: cu seruri standart, cu eritrocite standart, cu antiţoliclon
sau cu anticorpi monoclonali.
● După care se determină Rh – factorul recipientului.
● Apoi se face prima probă – se determină compatibilitatea de grup a sîngelui donatorului
cu sîngele recipientului. Pentru aceasta se iau 1 – 3 ml. de sînge a recipientului. După
centrifugare se separă serul. Pe placa de porţelan se pun 2 picături de ser a recipientului şi se
adaogă o picătură de sînge (eritrocite) a donatorului de 5 ori mai mică. Se amestecă
picăturile, placa se agită timp de 5 minute, se observă rezultatul. Pentru a evita aglutinarea
aparentă se adaogă o picătură de ser fiziologic şi se prelungeşte observarea încă 2 minute. La
apariţia aglutinaţiei – sîngele donatorului este incompatibil cu sîngele recipientului şi nu se
poate efectua hemo-transfuzia. Dacă aglutinaţia nu s-a produs se trece la următoarea probă.
● Proba de compatibilitate de Rh – factor se face în cazul compatibilităţii de grup a sîngelui
donatorului cu cel al recipientului.
Pe cutia Petri se picură o picătură de ser a recipientului şi o picătură de sănge a donatorului
în raport de 5:1. Se amestecă picăturile şi cutia se introduce, acoperită, în baia de apă la t˚ 44
- 46˚C pentru 10 minute. Apoi observarea se face pe un fond alb. Dacă aglutinarea lipseşte –
sîngele este compatibil şi se poate trece la următoarea probă.
● Înainte de a executa proba biologică se va monta sistema pentru transfuzie. Se va lua
flaconul încălzit (t˚ - 37˚C) se va dezinfecta dopul îndepărtînd parafina. Se va deschide setul
pentru tansfuzie şi se va introduce troacarul, apoi se va scoate sistema şi se va închide pres –
tubul. Se va introduce acul de cuplare la flacon şi se va fixa flaconul la stativ (sau punga de
plastic). Se va încărca picurătorul pe jumătate, apoi se va evacua aerul din tubul sistemei.
După care se fixează garoul, se dezinfectează pielea şi se punctează vena. De obicei pentru
hemotransfuzie se folosesc mai mult venele membrelor superioare.
● Proba biologică. Compatibilitatea biologică se face după ce a fost montată sistema pentru
transfuzie şi executată venepuncţia. Se deschide pres – tubul şi se administrează 15 ml. de
sînge recipientului, apoi timp de 5 min. se observă reacţia pacientului. Dacă pacientul acuză:
frisoane, cefalee, vertij, dispnee, dureri în piept, în regiunea lombară sau în regiunea
inferioară a abdomenului, transpiraţii reci – hemotransfuzia imediat se întrerupe şi se anunţă
medicul. Dacă nu apar astfel de modificări în starea pacientului, atunci se administrează
următoarele 15 ml. de sînge şi iarăşi se face o pauză de 3-5 min. în care se observă starea
pacientului. Dacă pacientul nu prezintă modificări, atunci se administrează încă 15 ml. de
sînge după care se observă 3-5 min. starea pacientului. Dacă schimbări nu apar, atunci se
continuă hemotransfuzia conform prescripţiei medicului.

7
 6. Tehnica hemotransfuziei.

Dacă proba de compatibilitate biologică a decurs fără modificări în starea pacientului, atunci
se deschide pres – tubul şi se continuă hemotransfuzia, de obicei, viteza de picurare este de la 20 la
30 – 40 picături pe minut.
Asistenta continuă să supravegheze starea pacientului, indicii vital importanţi, locul puncţiei,
viteza de administrare.
Nu se administreză tot sîngele, ci se lasă în flacon 5 – 10 ml. flaconul va fi păstrat în frigider
următoarele 1 – 2 zile, pentru verificări ulterioare, în caz de accidente posttransfuzionale. Se închide
pres – tubul, se aplică tamponul cu alcool în locul puncţiei şi se extrage acul, se comprimă vena.
După transfuzie recipientul trebuie să se găsească în regim de repaus la pat în următoarele 3 –
4 ore. Se serveşte plosca, urinarul la pat. Fiecare oră, următoarele 3 ore, se supraveghează indicii
vital importanţi şi se notează în foaia de observaţie clinică a pacientului. Se observă diureza şi
culoarea urinei. Se oferă bolnavului lichide calde şi se alimentează după 2 ore (dacă este permis).
În ziua următoare se testează analiza sîngelui şi a urinei.
După hemotransfuzie medicul notează în Foaia de observaţie clinică Protocolul
hemotransfuziei, iar în Registrul de evidenţă a transfuziilor de sînge şi plasmă a/m notează: data,
datele pacientului, volumul, datele de pe eticheta flaconului, eventualele reacţii ale pacientului.
După transfuzie sistema de transfuzie, resturile de sînge se colectează în saci cu pictograma
gal-benă „pericol biologic”.

7. Complicaţiile posthemotransfuzionale şi intervenţiile asistentului medical.

● Complicaţiile hemotransfuzionale pot apărea cum în decursul hemotransfuziei aşa şi după

ea.
● De obicei complicaţiile apar la transfuzii repetate, îndelungate şi masive ale sîngelui şi a
substituienţilor sanguini.
Accidente:
● Şocul hemolitic (la determinarea incorectă a grupei sanguine şi a incompatibilităţii
individuale).
● Sepsisul, şocul hemotransfuzional (transfuzia cu sînge infectat).
● Infectarea cu virusul hepatitei epidemice, plasmodiul malariei, spirochete (sifilis) sau
brucele (bruceloza) – manifestările apar după trecerea perioadei respective de incubaţie.
● Febră, frison, cefalee (transfuzia cu sînge alterat, infectat).
● Embolie pulmonară (cu aer).
● Tromboembolie (cu cheaguri de sînge).
● Hemoliza intravasculară cu blocaj renal, şoc posttransfuzional, acidoză metabolică, stop
cardiac prin hipotermie; la transfuzia sîngelui neîncălzit.
● Şocul cu citrat.
Incidente :
− Înfundarea aparatului cu cheag – se schimbă aparatul,
− Sîngele poate să conţină cheaguri sau pelicule de fibrină ce se depun pe filtru – se schimbă
flaconul şi perfuzorul,
− Ieşirea acului din venă,
− Perforarea venei,
8
 − Coagularea sîngelui venos refulat în ac – se schimbă acul.
− transfuzia sîngelui neîncălzit poate provoca hemoliza intravasculară cu blocaj renal, şoc
posttransfuzional, acidoză metabolică, stop cardiac prin hipotermie.
● Cea mai frecventă şi severă complicaţie în hemotransfuzie este şocul hemotransfuzional
(hemolitic). Este legat de aglutinarea eritrocitelor şi hemoliza lor. Aceasta duce la dereglarea
funcţiilor vitale ale organismului.
Semnele pot apărea în primele minute de transfuzie, mai rar la sfîrşitul primei zile.
Bolnavul devine neliniştit, anxios, are frisoane puternice, cefalee, greţuri, vomă, dureri
puternice în regiunea lombară, regiunea retrosternală, în abdomen; bronhospasm. Tegumentele sînt
hiperemiate, apoi devin brusc palide, se acoperă de transpiraţie. Repede creşte temperatura corpului.
Respiraţia e îngreuiată cu expir disfonic, TA scade critic. Ps – e accelerat, filiform. Dispare
conştiinţa, pot apărea convulsii, defecaţie şi micţiune involuntară. Urina, la început e de culoare
roşie, apoi brună. Peste aproximativ 18 – 20 ore după înlăturarea stării de şoc, uneori mai devreme,
apare icter progresiv al tegumentelor şi mucoaselor; oligurie care trece în anurie; proteinurie. La
examinarea sîngelui periferic (hemograma) se observă: anemie, leucopenie, trombocitopenie. De
obicei moartea survine din cauza schimbărilor grave în rinichi şi ficat.
Conduita de urgenţă:
1) Urgent se întrerupe introducerea sîngelui;
2) I/v se administrează 2 ml. sol. 2% Promedol sau 1ml. sol. 1% Morfină;
3) i/v Acid ascorbic 5% 5 – 10 ml.;
4) i/v Suprastină 2% - 1 ml.; Dimedrol 1% - 2 ml.; Pipolfen 2,5% - 1 ml.;
5) i/v Prednisolon 60 – 120 mg.;
6) Ca gluconat 10% - 10 ml.;
7) Dacă a fost introdus sînge incompatibil după grupă – se face infuzia a 200 – 400 ml de
soluţie de Hidrocarbonat de sodiu;
8) 500 – 1000 ml. sol. Glucoză 5% sau „Lactosoli”, „Ringher” (dezintoxicare şi diluare);
9) Diuretice: Lazix 40 – 60 mg (pentru stimularea diurezei);
10) Blocada paranefrală bilaterală cu sol. Novocaină 0,25% 100 – 150 ml. (pentru înlăturarea
spasmului vaselor renale);
11) Sol. Analgină 50% - 2 ml. i/v sau i/m – în hipertermie;
12) Supravegherea şi îngrijirea corectă a bolnavului;
În incompatibilitate după Rh – hemoliza survine mai tîrziu şi simptomatica nu este atît de
pronunţată, ca la incompatibilitatea după ABO.
● Complicaţii alergice şi pirogene posttransfuzionale:
Apar mai des la bolnavii cărora li se face transfuzie îndelungată şi masivă (cu substituienţi
proteici ai plasmei).
Apare acut după administrarea a 50 – 100 ml. de soluţie. Apar frisoane, creşterea rapidă a t˚,
cefalee, dureri lombare, în muşchi, artralgii, urticarie. Poate apărea edem facial, bronhospasm,
uneori edem laringian, scade TA. În cazuri grave rapid creşte edemul pulmonar, apar hemoragii
nazale., uterine.
Asistenţa de urgenţă: urgent se întrerupe administrarea sîngelui; i/v, 2 ml. sol Promedol;
urmează aceleaşi etape ca la şocul hemolitic.
● Complicaţii provocate de încălcarea tehnicii de efectuare a transfuziei (infuziei).
O complicaţie foarte periculoasă, uneori mortală este embolia gazoasă, (din cauza aerului
nimerit în venă). Simptomele apar subit şi cresc rapid, se intensifică. Apare o durere foarte

9
 puternică retrosternal, dispnee, paloarea tegumentelor, piederea cunoştinţei, dereglări a
ritmului cardiac, TA - scade, Ps - filiform. Decesul poate surveni momentan.
Conduita de urgenţă:
Urgent se administrează: 1 ml. sol. Atropină 0,1%;
1ml. sol- Promedol 2%;
10 ml. sol Eufilină 2,4%;
Oxigenoterapie: oxibaroterapie;
În embolia masivă – puncţia cordului pentru aspirarea aerului din ventricolul drept.
● Tromboembolia ramificaţiilor arterei pulmonare.
Apare în folosirea pentru transfuzie a venelor trombate; în transfuzia sîngelui cu termen
mare de păstrare; folosirea aceleiaşi sisteme pentru perfuzie de mai multe ori (în ea se pot forma
cheaguri).
Simptome: dispnee subită, senzaţia de sufocare, dureri retrosternale, tuse, hipoxemie pro-
gresivă, cianoză. La EcG – smnele suprasolicitării ventricolului drept. În ziua 2 – 3 apare
hemoptizia. În trombembolie masivă – deces.
Conduita de urgenţă:
Se administrează:
− Atropină,
− Eufilină;
− Heparină 10000 UI crescînd doza treptat pînă la 30000 – 60000 UI în 24 ore
− În concretizarea diagnozei: fibrinolizină 20000 – 40000 UI în 24 ore sau
Streptochinaza 1 mln. UI pe oră;
− În progresarea insuficienţei respiratorii – ventilarea artificială a plămînilor.
● Flebite şi tromboze a vaselor prin care s-a făcut transfuzia.
Apar în cazul folosirii îndelungate a unor şi acelor vase sanguine (vene, artere); în caz de
îngrijire insuficientă a cateterului introdus în venă.
− Se extrage acul sau cateterul din venă,
− Se aplică la început compresă semialcoolică, după care comprese cu unguient de heparină,
care este schimbat de 2 ori în 24 ore,
Dacă se fac transfuzii masive cu sînge conservat cu soluţie de citrat de sodiu poate apărea
● Şocul cu citrat. Pentru prevenirea acestuia, la fiecare 500 ml. de sînge transfuzat se
administrează i/v sol. CaCl2 10% - 10 ml.

10