Sunteți pe pagina 1din 37

SORIN BULBOACĂ

INTRODUCERE ÎN ISTORIA CULTURII ŞI


CIVILIZAŢIEI
Note de curs

ARAD
2010

1
CUPRINS

Introducere. Conceptele de cultură şi civilizaţie…………………….


Ciocnirea civilizaţiilor ………………………………………………
Renaşterea culturală carolingiană ……………………………………
Intelectualii. Universităţile în evul mediu…………………………….
Renaşterea ………………………………………………………….
Renaşterea în Ţările Române. Umanismul (sec. XVI-XVII)………..
Umanismul românesc din Banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec.
XVI – XVII……………………………………………………………………….
Bibliografie …………………………………………………………

2
INTRODUCERE. CONCEPTELE DE CULTURĂ ŞI
CIVILIZAŢIE

Conceptul de cultură

Termenul de cultură a fost introdus în antropologia sociala, devenind un termen tehnic,


de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În Introducerea la Cultura
Primitiva(1871), el descrie cultura ca „acel complex care include cunoaşterea, credinţele,
artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii“. Însa
extraordinara proliferare a conceptului şi, implicit, a termenului de cultură ne obliga la o
sistematizare după criterii axiologice, funcţionale, structurale şi tehnice ale acestuia.
Definiţiile date culturii vizează, în esenţă, saltul calitativ de la existenţa naturala la cea
bazată pe valori. „Cultura este ridicarea omului deasupra stării
naturale prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W. Lewis). În anul
1952, antropologii americani Alfred Louis Kroeber şi Clyde Kluckhohn au primit sarcina, din
partea UNESCO, sa inventarieze diferitele semnificaţii ale termenului de cultura; ei au
descoperit nu mai puţin de 146! Din punct de vedere tradiţional, conceptul de cultură este
legat de noţiunea „cultura
spiritului“(cultura animi), prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor, prezenta la Horaţiu
şi Cicero, (cultura agrorum, agricultura). Aceasta concepţie presupune ideea unui patrimoniu
cultural, compus din bunuri şi valori universale transmise de la o generaţie la alta. Educaţia
devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a face posibil accesul la acest
patrimoniu cultural. Cultura ia naştere şi se
defineşte în raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai pentru cultura exterioară, obiectivă,
dar şi pentru cea interioară, subiectivă, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o
unitate dintre biologic şi spiritual, dintre natural şi cultural. Cultura este detaşare de natura iar
etapele culturii sunt etape ale umanizării, ale ridicării spirituale a omului.Învăţatul domnitor
Dimitrie Cantemir sublinia superioritatea omului înzestrat cu binefacerile culturii.
Ralph Linter definea conceptul de cultură ca fiind totalitatea cunoştinţelor, aptitudinilor şi
modelelor obişnuite de comportament pe care le au în comun şi pe care le transmit membrii
unei societăţi. Într-o altă accepţiune, termenul de cultură reprezintă un fenomen colectiv,
aceasta fiind acceptată de toţi indivizii care trăiesc în acelaşi mediu social. Cultura este un
fenomen care se dezvoltă în timp şi care presupune o continuitate fluidă trecut-prezent-viitor.
Filosoful francez iluminist Voltaire îngloba în conceptul de cultură: comerţ, industrie, idei,
credinţe şi datini, obiceiuri, aspiraţii şi prejudecăţi. Generaţia marilor filosofi germani Kant,
Fichte şi Hegel defineşte cultura ca fiind perfecţiune şi disciplină a raţiunii, libertatea
spiritului, întruchiparea în activitatea practică a spiritului obiectiv.
„Cultură numim întreaga sumă a acelor dezvoltări ale spiritului, care se nasc spontan
şi nu au nici o pretenţie la o valorificare universală sau constrângătoare" - susţine Jacob
Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renaşterii italiene, dar şi un admirabil filosof
al istoriei. Caracterul de spontaneitate atribuit creaţiilor de cultură în această definiţie ne arată
legătura lor intima cu însăşi esenţa spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decretează, ea se
naşte. Naşterea aceasta, care se numeşte de obicei inspiraţie, e de-a pururea o taină vecină cu
divinitatea, ce scapă încercărilor de explicaţie. Când Burckhardt îi atribuie mai departe lipsa

3
de pretenţie la universalitate şi neconstrângere, o face in primul rând pentru că defineşte
cultura în raport cu statul şi cu religia. După el, trei mari puteri caracterizează istoria: statul,
religia şi cultura. Statul şi religia sunt constantele istoriei, faţă de care cultura e o putere în
necontenită mişcare, în creaţie continuă: totuşi neprevăzută. Lipsa de universalitate vine de
asemenea din caracterul cel mai izbitor al unei culturi, care e limba. "in fruntea tuturor
culturilor – afirmă Burckhardt - sta o minune: limbile!" Şi cum limba e certificatul de
autenticitate al geniului etnic, se înţelege ca fizionomia unei culturi o dă originalitatea
naţională. Suma tuturor creaţiilor spirituale, ce alcătuiesc cultura, e specificată de Burckhardt
în felul următor: artele în număr de cinci: poezia, muzica, pictura, sculptura şi arhitectura,
plus ştiinţele şi filosofia.
Dimitrie Gusti pune în evidenţă trei caracteristici ale culturii:
1. cultura obiectivă reprezentată printr-un sistem de bunuri culturale care determină
stilul unei epoci;
2. cultura instituţională care cuprinde statul, biserica, şcoala, organizaţiile economice,
obiceiurile;
3. cultura personală, cu referire la atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de
cultură, respectiv raportul statuat.
Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, consideră cultura o
permanenţă, a continuitate, exprimată printr-o matrice stilistică.
Indiferent de abordarea adoptată în definirea culturii, se pot identifica următoarele elemente
specifice de bază: Cultura este un fenomen intelectual colectiv, în sensul că reflectă în plan
spiritual modul specific de existenţă al unui grup uman, al unei comunităţi sau a unei naţiuni.
Ea este formată dintr-un ansamblu de valori, comportamente şi simboluri care disting membrii
unui grup de cei ai unui alt grup.
Cultura prezintă următoarele caracteristici:
a) are un caracter dobândit, ea se dobândeşte prin învăţare şi experienţă şi caracterizează omul
ca fiinţă socială;
b)are un caracter colectiv, este împărtăşită de membrii unei comunităţi, grup social;
c) are caracter simbolic, reprezintă reflectarea spirituală a raporturilor interumane şi a
relaţiilor societate-natură;
d)are un caracter structurat, prezintă un model specific;
e) are caracter persistent, se transmite pe fondul unor acumulări treptate de la o generaţie la
alta;
f) are caracter dinamic, se schimbă în timp, se adaptează gradual şi continuu, chiar dacă
individul sau forţele sociale încearcă să se opună schimbării.
Cultura este influenţată de acţiunea mai multor factori, care delimitează clar sferele culturii:
A) cultura naţională – definită prin raportare la un spaţiu naţional determinat, se află în
interacţiune cu culturile regionale şi subregionale, configurate de factori geografici şi istorici,
de forţe politice şi economice, de limbă şi religie;
B)cultura industrială – evidenţiază specificul unei ramuri sau al unor subramuri, fiind
determinată de factori precum: natura procesului decizional, dinamica tehnologică, gradul de
inovare etc;
C) cultura funcţională – exprimă valorile unei anumite specializări funcţionale din cadrul
organizaţiilor: producţie, contabilitate, marketing, financiar etc;
D) cultura profesională – exprimă modul în care persoana este educată, pregătită, instruită şi
motivată pentru realizarea unui efort de muncă specific;
E) cultura organizaţională – este determinată de un sistem de credinţe şi valori împărtăşite
de către toţi membrii unei organizaţii, care se formează în interiorul ei şi care orientează
comportamentul angajaţilor.

4
Sociologul Ioan Mihăilescu, in lucrarea „Sociologie generala”(2000), defineşte
cultura ca fiind „ansamblul modelelor de gândire, atitudine şi acţiune care caracterizează o
populaţie sau o societate, inclusiv materializarea acestor modele in lucru”. Relaţia dintre
cultura şi societate este una de interdependenţă. Legătura dintre cultură şi societate este atât de
puternică, încât specialiştii pun semnul egalităţii între ele. Totuşi, prin cultură înţelegem
produsele ideatice şi spirituale ale unui grup, iar prin societate înţelegem un grup relativ
autonom care se autoreproduce, ocupa acelaşi teritoriu şi participă la o cultura comuna.
Aşadar, nu există cultură în afara unei societăţi şi nici societate fără o anumită cultură.
Adesea, cultura este desemnată prin termeni generali, ca de exemplu, cultura americană,
cultura engleză, franceză, germană ş.a.m.d.. In prezent, conceptul este folosit la nivel
organizaţional pentru a contura politica unei corporaţii. Astfel, se poate vorbi de cultura IBM,
cultura Shell, cultura MacDonald’s, e.t.c.. Dar nu e mai puţin adevărat că o cultură moare cu
poporul care a zămislit-o. Sunt cazuri însă când ea supravieţuieşte ca putere fecundă pentru
alte culturi şi aceste cazuri le determină rasa şi religia.
Poate mai mult decât orice alt domeniu, negocierea internaţională are ca premisă
diversitatea culturală. Există mii de culturi şi subculturi care nu pot fi integrate într-un tot
unitar. Abordarea unei negocieri internaţionale trebuie să aibă ca punct de plecare
recunoaşterea diferenţelor culturale, găsirea punctelor comune şi acceptarea limitelor acestora
din urmă. Diferenţele pot apare nu numai la nivel de naţiune sau regiune, ci şi la nivel de grup
de persoane, departament sau organizaţie. Ele privesc comportamentul şi aptitudinile şi au
calitatea de a fi observabile şi cunoscute de către negociatori. Dar există şi diferenţe legate de
valori, atitudini, credinţe şi identităţi care nu pot fi sesizate decât prin contact direct cu o alta
cultură şi care, de obicei, sunt “ascunse”. Punctele comune pot constitui un avantaj important
în negociere, care trebuie exploatat. Găsirea lor presupune, însă, o bună cunoaştere a unei
culturi. De asemenea, trebuie respectate limitele până la care acestea pot fi folosite pentru a
evita încălcarea principiului diversităţii culturale. O greşeală făcută adesea de negociatorii
neexperimentaţi este considerarea partenerului ca fiind “egal” în ceea ce priveşte valorile
culturale.
Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoştinţe, convingeri, arta, morala,
lege, obiceiuri cât şi alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii. De
asemenea, cultura reprezintă un sistem istoric determinat de modul de viaţă ce tinde sa fie
împărtăşit de toţi membrii unui grup. Cultura include limbajul grupului, tradiţiile, obiceiurile
şi instituţiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile şi valorile cât şi implementarea lor în
instrumentele materiale şi artefacte.

CONCEPTUL DE CIVILIZAŢIE

Etimologic, termenul ''civilizaţie'' derivă din latina clasică unde adjectivul civilis şi
substantivul civilitas desemnează calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu
ceilalţi cetăţeni: politeţea, amabilitatea. La greci şi romani condiţia de cetăţean era sinonimă
cu comportamentul civilizat. Propriul lor stadiu de organizare sociala îl considerau modelul
perfect şi suprem al umanităţii. Tot ceea ce era în afara lumii lor era identificat cu
''barbaria'', stadiu inferior în raport cu lumea lor civilizată. Civilizaţia românească s-a format
sub influenţa Apusului (ex Occidente lux); bunurile materiale componente ale civilizaţiei,
transformându-se în deprinderi adaptate la structura temperamentală, se prefac în valori
sufleteşti – cultură, ceea ce înseamnă transformarea civilizaţiei în cultură (Eugen Lovinescu).
Viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric, civilizaţie, adică tehnica materială, altul ceresc –
cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti; două concepte inseparabile şi simultane, unul

5
privind lumea materială – civilizaţia, altul de natură exclusiv sufletească – cultura, fiecare în
domeniul propriu şi nu într-o conlucrare corelativă (Simion Mehedinţi).

Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, în perioada interbelică,


cultivă concepţii diferenţiate doar prin nuanţe. Blaga consideră cultura o permanenţă, o
continuitate, exprimată printr-o „matrice stilistică”. Civilizaţia este o modalitate existenţială
inferioară culturii. Vianu apreciază civilizaţia drept cultură socială parţială, valoarea tehnico-
economică. Conceptul de cultură ar fi mai cuprinzător, cel de civilizaţie unul din aspectele
culturii.

Termenul civilizaţie, afirmă Alexandru Tănase în lucrarea sa ''Introducere in filozofia


culturii'', a apărut pe la 1766 şi a fost introdus în circulaţie de raţionaliştii secolului al XVIII-
lea, în primul rând de Voltaire şi enciclopediştii francezi, pentru a desemna ''vremurile noi'' în
raport cu ''epocile întunecate'' anterioare (evident, feudalismul). Polisemantismul cuvântului
''civilizaţie'' s-a păstrat până în vremurile noastre. În timp ce unii autori recunosc ca îndreptăţit
numai termenul de ''civilizaţie'', alţii manifestă preferinţă pentru termenul de ''cultură'' atunci
când desemnează ansamblul vieţii materiale şi spirituale. Iată, de exemplu, Kultur din limba
germană corespunde în mare masură cu civilisation din limba franceza, iar culture din
scrierile etnografilor si antropologilor de limba engleza corespunde cu înţelesul ce se conferă
termenului de civilizaţie din alte limbi. Dincolo de aceste dificultăţi de ordin semantic, o altă
categorie de dificultăţi ţine de ceea ce efectiv desemnează termenul de ''civilizaţie''. Aceste
noi dificultăţi se circumscriu întrebării: ce acţiuni şi produse ale acţiunii umane intra în sfera
civilizaţiei? Foarte mulţi autori susţin că de domeniul civilizaţiei aparţin toate cuceririle şi
bunurile tehnico-materiale, ''cultura materială''. Pentru alţii, termenul ''civilizaţie'' se referă
la diverse stări ale societăţii, adică la formele elevate de organizare a societăţii. Guizot
afirmă în acest sens: ''Se poate spune ca civilizaţia este ansamblul elementelor unei vieţi
sociale organizate, care au asigurat umanităţii preponderenţa sa asupra altor animale şi
stăpânirea pământului''. ''Civilizaţia'', raportată la cultură, desemnează cultura conştientă de
rosturile şi valorile ei. Alteori, dimpotrivă, civilizaţia ar fi expresia decăderii culturii, este
''moartea culturii'', cum spune Spengler.
a. Perspectiva criteriului social-economic. Ea distinge civilizaţiile în raport cu ceea ce
Marx numea ''formaţiune social-economică''. In acest caz civilizaţia poartă denumirea
tipurilor istorice fundamentale sub care s-a înfăţişat societatea umană: civilizaţia primitivă,
civilizaţia antică, civilizaţia feudală, civilizaţia moderna (capitalistă), civilizaţia socialistă.

b. Perspectiva criteriului tehnic, proprie îndeosebi arheologiei şi, uneori, etnografiei.


Pornindu-se de la un unghi de vedere particularizat, cel tehnic, se distinge între: civilizaţia
neolitică, civilizaţia bronzului, civilizaţia fierului, civilizaţia industrială etc. Aici criteriul
tehnic rămâne totuşi unul general, el subordonându-şi sau asociindu-şi alte criterii,
îndeosebi axiologice şi economice, şi introduce, într-o oarecare masură, şi o perspectivă
cronologică în raporturile dintre aceste civilizaţii.

c. Perspectiva criteriului antropologic-cultural. Este folosită îndeosebi de istoricii


culturii, înclinaţi să pună în evidenţă originalitatea aproape ireductibilă a diferitelor culturi
şi aportul major al diferitelor popoare la constituirea civilizaţiei umane. Astfel, se face
distincţie între civilizaţii ca: egipteană, mesopotamiană, greco-romană, chineză, indiană
etc. Sau, depaşindu-se ''spaţiul'' unui popor, se identifică ''arii'' de civilizaţie mai largi:
europeană, orientală, africană etc. În foarte multe aspecte, această perspectivă este
asemănătoare cu concepţia etnografiei asupra civilizaţiei.

6
d. Perspectiva criteriului spiritual. Prin criteriu spiritual se înţelege, fie o concepţie
dominantă, care a marcat modul de viata a celor ce au împărtaşit-o în masă, fie, mai nou,
''suportul'' informaţiei dominante. Din acest punct de vedere se poate vorbi de civilizaţia
budistă, creştină, islamică, sau civilizaţia cărţii, civilizaţia tehnotronică etc.

Perspectiva istoriei (istorică). ''Punctul de vedere istoric asupra civilizaţiei, subliniază


Alexandru Tănase, pune accentul pe raportarea sa la ideea de progres, la dezvoltarea
societăţii, civilizaţia fiind astfel definită ca o etapă relativ evoluata în istoria umanităţii, o
formă evoluată de cultură care include folosirea scrisului, existenţa oraşelor, apariţia
organizării politice a societăţii''. Din aceasta perspectivă, civilizaţia ar fi o etapa târzie a
istoriei omenirii, al cărei început s-a făcut doar cu câteva mii de ani în urma, în momentul
în care, în anumite zone şi la anumite populaţii, s-a depăşit stadiul tribal de organizare.
Civilizaţia înseamnă un ansamblu de realizări în economie, politică, cultură, care au facut
posibilă trecerea spre forme mai mobile de viaţă. Pentru Alfred Weber, procesul de
socializare este bazat pe continuitate şi progresul ireversibil al raţiunii. ''Civilizaţia
reprezintă efortul uman de cucerire a lumii naturii şi culturii prin mijloacele inteligenţei,
în sfera ştiinţei, tehnicii şi planificării''. Raymond Aron susţine, la rându-i: ''Civilizaţia
cuprinde pe de o parte, orice cunoaştere pozitivă asupra naturii şi omului, pe de altă parte,
realizarea acestei cunoaşteri în tehnica. Este în acelaşi timp proces de cunoaştere şi
acumulare obiectivă... Civilizaţia duce la realizarea existenţei umane şi la transformarea
mediului exterior prin tehnică''.

CONCEPTUL DE ACULTURAŢIE

Difuzia sau contagiunea culturală poate avea loc de exemplu între state ce au o forţă
militară şi politică aproximativ egala şi au străbătut etape egale în ceea ce priveşte dezvoltarea
culturală. În alte situaţii, acest fenomen are loc între sisteme socioculturale cu totul diferite în
ceea ce priveşte reperele amintite. Exemple clare pot fi văzute în momentele de cucerire şi
colonializare a diferitelor regiuni ale lumii de către statele Europei moderne. Expansiunea
Coca Cola, McDonald constituie un fenomen de contagiune culturală, ca expresie a culturii
corporatiste dar şi aculturaţie. În aceste cazuri se spune că, adesea cultura celor mai puternice
state este impusă celor mai puţin dezvoltate popoare şi culturi. Rămâne de văzut, una este să
construieşti pe un spaţiu străin şi alta este ca acea construcţie/concept să şi fie asimilată în
cultură.Achiziţia unei culturi străine de către un popor se numeşte aculturaţie. Dar chiar şi în
cazul cuceririlor, trăsături ale populaţiei cucerite pot fi difuzate celor cu o cultură aşa zis mult
mai dezvoltată. Ca exemplu, ne putem referi la situaţia englezilor ce „au cucerit” India. Tot la
o astfel de situaţie exemplele pot include plantele cultivate, cuvinte, teme muzicale, jocuri şi
motive artizanale. Fenomenul de difuziune se bazează în parte pe teoria ca oamenii nu sunt
creativi şi că, odată creată o cultură aceasta se răspândeşte peste tot.

7
CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR

“Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” este o carte scrisă de Samuel


P. Huntington, în 1993. Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard și un analist
politic care a obținut notorietatea internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și
refacerea ordinii mondiale” (1993, 1996), în care susține teza unei noi ordini mondiale,
instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru
prima oară în 1993, în “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea
civilizațiilor?”. Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și
ultimul om” (1992). În 1996, el își dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și
refacerea ordinii mondiale”.

În România, lucrarea a apărut la editura Antet, într-o traducere realizată de Radu Carp
și prefațată de Iulia Motoc. Samuel Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii
asupra naturii politicii globale, în perioada de după Războiul Rece. Unii dintre autorii acestor
teorii susțineau că drepturile omului, democrația și capitalismul au devenit singura alternativă
ideologică pentru națiunile contemporane. Astfel, Francis Fukuyama argumenta că lumea a
atins “sfârșitul istoriei”. Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus,
lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el
argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural
și religios. Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizație, ca cea mai înaltă formă de
exprimare a identitații culturale, va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potențialului de
conflict. În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în
această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea
diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele
naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă
principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va
domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” . În
esență, teza provocatoare și importanta a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea că creșterea
violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții
religioase. Samuel Huntington, fost consilier politic a lui Clinton, argumentează că oamenii
politici trebuie să țină cont de această situație în special când intervin în problemele interne
ale altor țări. În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie:

Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a
devenit atât multipolară cât și multicivilizaționala; modernizarea este prezentată distinct față
de occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației si nici o occidentalizare
a acesteia. Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un
relativ declin, în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică, politică și militară. Islamul
cunoaște o explozie demografică cu consecințe negative asupra țărilor musulmane și asupra

8
vecinilor lor. Toate civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale. Partea III:
Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. Aceasta se caracterizează prin: societățile care
au afinități culturale vor coopera între ele; eforturile de a schimba o societate de la o
civilizație la alta vor eșua; țările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesența
civilizației lor. Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai
des conflicte cu celelate civilizații, în special cu Islamul și China; la nivel local se vor
declanșa războaie între musulmani și non-musulmani. Partea V: Supraviețuirea Vestului
depinde de americani care trebuie să-și reafirme identitatea, dar și de restul statelor vestice
care trebuie să accepte că civilizația lor este unică și nu universală, iar țelul lor trebuie să fie
efortul comun de reînoire și prezervare a civilizației lor în fața asaltului civilizațiilor non-
vestice. Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali
vor accepta să coopereze pentru a menține caracterul multicivilizațional al politicii globale. În
cadrul lucrării sale, autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă
diferențiere a civilizațiilor. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în
această clasificare. În unele cazuri el folosește însă și alte criterii, precum proximitatea
geografică sau similitudinile lingvistice. În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele
civilizații:

- Civilizația „vestică”: cuprinde, după el, vestul Europei (Uniunea Europeană) și America de
Nord. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene, precum Australia sau Noua
Zeelandă;

- Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe printre care și România și Grecia;

- America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și populația locală. Poate fi considerată
ca parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de Europa și SUA.

- Civilizația „musulmană”;

- Civilizația „sinică”: cuprinde China, Coreea, Singapore, Taiwan și Vietnam;

- Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și


popoarele altaice...;

- Civilizația hindică (India);

- Civilizația Africii subsahariene: poate să devină, în concepția autorului, a opta civilizație.

Samuel Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece


conflictele între aceste civilizații s-au accentuat. În acest sens el oferă exemplul războaielor
din Iugoslavia, Cecenia sau conflictul dintre India și Pakistan. O cauză fundamentală a acestor
conflicte este credința Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale.
Această idee este naivă și “promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la
accentuarea conflictului dintre civilizații.” Vestul trebuie să țină cont și de “civilizațiile
concurente”, cea Sinică și Musulmană. Ele vor determina o schimbare a puterii politice,
economice și militare, în detrimentul Vestului. Huntington arată că expansiunea civilizației
vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia deja au început. Vestul se confruntă în
zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere economică, stagnarea populației,
șomajul, droguri și criminalitatea. Astfel puterea economică se mută către Asia. Mai mult,
puterea politică și cea militară o vor urma. Asia și islamul au fost cele mai active civilizații

9
din ultimul sfert de secol. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul al
XXI-lea, iar Asia este de așteptat să aibă șapte dintre cele mai puternice economii dintr-un
„Top Ten” până în 2020. În concepția lui Huntington, civilizația sinică se afirmă deja datorită
dezvoltarii economice rapide. El crede că scopul Chinei este acela de a-și reafirma statutul de
hegemon regional. În acel moment, statele din zonă i se vor subordona datorită tradiției
istorice și a confucianismului. Aceste valori sunt opuse pluralismului și individualismului
vestic. Cu alte cuvinte, statele din zonă, ca de pildă Coreea sau Vietnamul, vor accepta
cererile chineze și vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. Astfel Huntington crede
că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest. În ceea ce
priveste civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă a populației
care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei, cât și la granițe.

Pe fondul acestei situații, mișcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai


populare. Manifestări pe care el le numește “Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică
din Iran din 1979 și primul război din Golf (1991). Autorul vede civilizația musulmană ca un
potențial aliat pentru China. Ambele au scopuri revizioniste și împart o istorie comună a
conflictelor cu alte civilizații, în special cu Vestul. Interesele celor doua civilizații sunt
comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului, drepturile omului și democrația și
opuse Vestului. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-islamică“ ; China va colabora îndeosebi
cu Iranul și cu Pakistanul. Conflictele dintre civilizații vor avea loc “între musulmani și ne-
musulmani”, si autorul identifică astfel “granițele însângerate” dintre civilizația islamică și
cea non-islamică. Primele conflicte dintre cele două civilizații datează încă de la începutul
Evului Mediu, odată cu invazia arabă în Europa și continuă cu cruciadele, cu expansiunea
otomană și cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea și
al XX-lea. In istoria recentă, factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt:
Renașterea islamică, explozia demografică in lumea islamică, la care se adauga pretențiile
universaliste ale Vestului. Toți acești factori, istorici și moderni, vor conduce la ciocnirea
dintre civilizația musulmana și cea occidentală. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al
secolului al XXI-lea. Astfel atacurile de la 11 septembrie 2001 și acțiunile ulterioare din
Afganistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui Huntington. În accepțiunea lui
Huntington, conflictele dintre civilizații pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de
contact” și “conflicte între state-nucleu”. Primul tip de conflict se desfașoară la nivel local și
are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în interiorul
aceluiaș stat dar care are populații care apartin unor civilizații diferite. Al doilea tip de conflict
se desfășoară la nivel global între state importante aparținând unor civilizații diferite.

O alta interesantă delimitare facută de autor este aceea între modernizare,


occidentalizare și “state sfâșiate” (ambivalente). Huntington face o distincție între
modernizare și occidentalizare. Criticii tezei sustin că nu este posibilă modernizarea fără
occidentalizare. Ca replică, cei care dau dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument
situația Japoniei. După ei, ea a adoptat tehnologia occidentală, democrația parlamentară,
capitalismul, dar a ramas distinctă din punct de vedere cultural față de Occident. Aceeași
situație o are și China sau “tigrii asiatici”. Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări
fără occidentalizare este Rusia, statul cheie al lumii ortodoxe. Huntington susține ideea că
Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtășește cu Vestul o bună parte din moștenirea
sa culturală. În acelaș timp Occidentul se deosebește de civilizația „ortodoxă” prin faptul că a
cunoscut Renașterea, Reforma și Iluminismul. Autorul se referă la statele care incearcă să se
afilieze la alte civilizații ca “state sfâșiate”. Turcia, a cărei lideri politici au încercat să
occidentalizeze țara încă de la 1920, este cel mai bun exemplu. Istoria, tradițiile și cultura
Turciei sunt derivate din civilizația islamică, dar elita pro-occidentală a imprimat țării o altă

10
orientare, impunând instituții occidentale, alfabetul latin, a aderat la NATO, și caută să adere
la Uniunea European Australia este catalogată la fel, datorită civilizației sale vestice și
orientării economice spre Asia. Un “stat sfâșiat” trebuie să implinească trei cerințe pentru ca
să își redefinească identitatea: elitele trebuie să suporte tranziția; masele trebuie să accepte
redefinirea; elitele civilizației căreia “statul sfâșiat” încearcă să alăture trebuie să accepte
această țară.

Din momentul apariției în 1993, teza lui Huntington a fost foarte criticată. În primul
rând, cartea lui se bazează pe dovezi de o evidență amuzantă. Studii riguroase au arătat ca nu
există o accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de după războiul
rece. De fapt, războaiele regionale, s-au accentuat imediat după sfârșitul Războiului Rece,
însă pe masură ce timpul a trecut ele au devenit din ce in ce mai puține. În orice caz, rămâne
de văzut în ce masură războaiele care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor
intercivilizaționale”. Alții au arătat ca civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au
unitate internă. Lumea musulmană este puternic fracturată de-a lungul granițelor etnice.
Arabii, turcii, pakistanezii sau indonezienii au fiecare viziuni diferite asupra lumii. Ce mai
importantă critică este aceea că autorul nu folosește un criteriu clar de delimitare a
civilizațiilor. De exemplu, diferențele culturale dintre China și Japonia nu sunt mai mari decât
cele dintre China și Vietnam, dar cu toate acestea Vietnamul este alături de China în cadrul
civilizației „sinice”, în timp ce Japonia se află alături de cea occidentală. O altă problemă este
aceea că civilizația „vestică” nu ține cont de: ramura catolică și protestantă, de diferențele
culturale dintre lumea germanică și cea latină etc.

Amartya Sen a scris lucrarea “Identitate și violență: Iluzia unui destin” , o critică la
adresa tezei lui Huntington dupa care va izbucni un inevitabil conflict civilizațional. El
argumentează că principala cauză a violenței este dată de momentul când oamenii se privesc
reciproc din perspectiva unei singure afiliații: hinduiști sau musulmani, catolici sau ortodocși
etc. și nu au o perspectivă multiplă ca de exemplu: hinduist, femeie, soție, mamă, artist, fiică,
etc, toate putând fi o sursă de identitate pentru o persoană. Paul Berman, în cartea sa
“Teroare și liberalism” susține că în ziua de azi nu există o graniță culturală clară, astfel că
nu există o civilizație islamică și nici o civilizație occidentală, iar dovezile pentru o ciocnire a
civilizațiilor nu sunt convingătoare, mai ales când luăm în considerare relațiile deosebite
dintre SUA și Arabia Saudită. Valorile se transmit mult mai ușor decât lasă Huntington să se
înțeleagă. Națiuni precum India, Turcia, Japonia și cea mai mare parte a statelor est-europene
au devenit democrații, iar Vestul însuși a fost dominat de dictatură și fundamentalism în cea
mai mare parte a istoriei sale. Edward Said în lucrarea „Ciocnirea ignoranței” , spunea că
Huntington definește civilizația ca un concept fix, lipsit de dinamism și interacțiune culturală.
Teoria conform căreia fiecare lume este autarhică, închisă este aplicată întregii societăți
umane. Scopul ei, după Said, este acela de a legitima anumite politici, de a menține o stare de
război pe timp de pace. Dupa el, Huntington continuă Războiul Rece prin alte mijloace și nu
face nici un efort în a ne face să înțelegem lumea contemporană sau să ajute la reconcilierea a
mai multor culturi. O alta critică la adresa cărții este lansată de defunctul Papa Ioan Paul II :
“O ciocnire va urma numai când islamul si creștinismul sunt interpretate greșit sau sunt
manipulate în scopuri politice sau ideologice.” În concluzie, lucrarea lui Huntington, în ciuda
caracterului inedit, este o lucrare periculoasă, întrucât deformează realitatea. Ea suferă de
faptul că e prea vagă, iar abordarea amuzantă, nesistematică a unui subiect sensibil a creat o
serie de tensiuni. Ea a contribuit la accentuarea temerilor Vestului față de islam care a fost
perceput ca o mișcare antioccidentală. Aceasta este puterea unui text bine scris și convingător;
aceea de a distorsiona percepția individuală asupra unor civilizații”.

11
DE LA CULTURA ANTICĂ PĂGÂNĂ LA CULTURA CREŞTINĂ:
SFÂNTUL AUGUSTIN
(sec. IV-V)

Biografia intelectuală. Augustin este o personalitate care a avut un impact puternic


asupra gândirii istorice şi filosofice a evului mediu. A fost prin excelenţă un gânditor care a
meditat asupra fenomenelor contemporane şi a încercat să desluşească dinamica dezvoltării
istorice a timpului său. Formaţia intelectuală a sfântului Augustin este tipică pentru o lume în
tranziţie, o lume complexă, contradictorie, începând chiar cu mediul familiar, păgân şi creştin.
Aurelius Augustinus s-a născut la 13 noiembrie 354 în orăşelul Tagaste din provincia
romană Numidia, în Africa de Nord, tatăl său Patricius fiind un păgân convertit la creştinism
în 371 iar mama sa Monica fiind o creştină plină de pietate şi devotament, care s-a străduit
mult pentru convertirea soţului şi a fiului. În oraşul său natal, Tagaste, Augustin a studiat
gramatica, între anii 365-369, apoi literatura şi retorica la Madaura , la dorinţa tatălui său, care
dorea să-l vadă retor.
La Madaura, pe lângă literatura latină, a început să înveţe limba greacă, a cărei
cunoaştere şi a îmbogăţit-o apoi prin lectură. Datorită ajutorului generos al unui prieten al
familiei, Augustin a făcut între anii 370 – 374 studii superioare la Cartagina, metropola
Africii romane. În perioada studiilor, Augustin se apropie de operele lui Cicero, Vergilius,
Tacitus, Suetonius şi manifestă un interes special pentru astrologie. La Cartagina, pe lângă
studii, tânărul Augustin s-a lăsat pradă distracţiilor şi plăcerilor, pe care le va deplânge şi
regreta cu sinceritate în lucrarea sa Confessiones (Mărturisiri).
A început să citească Biblia dar, în anii 373, a fost atras de erezia maniheenilor, cu
care a rămas în legătură peste 10 ani, până în 384, când a început să audieze la Milano
predicile Sfântului Ambrozie. A fost atras îndeosebi de metafizica maniheenilor. La vârsta de
20 de ani, în 374, Augustin a devenit profesor de gramatică în oraşul său natal Tagaste. A
părăsit în 376 Tagaste pentru Cartagina, unde i s-a oferit un post de profesor de retorică,
rămânând în acest oraş până în 383. La Cartagina, Augustin a frecventat cercul maniheilor,
dar aceştia l-au decepţionat cu fanteziile lor referitoare la unele chestiuni de ordin ştiinţific. În
toamna anului 383, a plecat din Cartagina la Roma, unde a deschis o şcoală şi a adunat în
jurul lui un mare număr de discipoli. În acest timp, Augustin a căzut în scepticism, întrucât
îndoielile filosofilor din şcoala numită Noua Academie, după care omul nu poate ajunge la
cunoaşterea şi înţelegerea nici unui adevăr, i se păreau adevărate.
Sprijinit de prefectul Romei, Symmachus, Augustin obţine postul de profesor de
retorică la Milano, atunci reşedinţă imperială, catedră plătită de oraş, unde a început să predea
din 384. Sub influenţa filosofului păgân Manlius Theodorus, Augustin s-a apropiat de ideile
neoplatonicilor Plotin şi Porfiriu. Lectura Eneadelor lui Plotin şi a Sfintei Scripturi l-a
fermecat şi a produs în sufletul său o mutaţie intelectuală şi spirituală care l-a atras spre
cunoaşterea lui Dumnezeu, care-l va preocupa până la sfârşitul vieţii.
Scena convertirii sale la creştinism a avut loc în iulie 386 şi s-a petrecut în liniştea
grădinii casei în care locuia la Milano, pe când se afla retras la umbra unui arbore, în prezenţa
prietenului său Alypius. Aici a auzit, dintr-o casă vecină, glasul unui copil, care-i spunea:
„tolle, lege”(„ia, citeşte”). Deschizând la întâmplare Biblia, Augustin a dat peste textul din
Epistola către Romani, XIII, 13-14, în care Sfântul Apostol Pavel spune: „ Să trăim frumos,
ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în
pizme; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească,
pentruca să-i treziţi poftele”.

12
La scurt timp după convertire, în toamna anului 386, el renunţă la catedra de retor la
Milano. S-a retras la proprietatea prietenului său, gramaticianul Verecundus, la Cassicciacum,
la 35 km depărtare de Milano, spre a se pregăti , sub îndrumarea Sfântului Ambrozie, pentru
primirea botezului. Se afla cu sine, în această retragere mama sa, Monica, fratele său
Navigius, fiul său nelegitim Adeodatus şi câţiva prieteni.
Opera lui Augustin este impresionantă, numărând 113 tratate – dintre care unele de
dimensiuni considerabile-, 218 scrieri şi peste 500 de predici (păstrate doar în parte). Aceste
cifre, evidenţiind un efort intelectual ieşit din comun, sunt cu atât mai impresionante şi
revelatoare cu cât opera augustiniană a fost realizată în contextul în care funcţia episcopală pe
care o exercita i-a pretins asumarea unor atribuţii religioase şi administrativ – juridice
copleşitoare prin diversitatea lor şi prin risipa de timp pe care o presupuneau.
Între anii 386-387, el a compus dialogurile Contra Academicos (Contra
Academicilor), în care combate scepticismul Noii Academii şi lucrările: De vita beata
(Despre viaţa fericită), De ordine (Despre ordine), care tratează originea omului şi
providenţa divină, Soliloquia (Solilocvii), un dialog între Augustin şi sufletul său cu privire la
Dumnezeu. Printre lucrările cele mai importante elaborate de Augustin menţionăm:
Enchiridion (Manual de credinţă), De Fide et Symbolo (Despre credinţă şi crez), De
Symbolo ad catechumenos (Despre Crez către catehumeni), De libero arbitrio (Despre
liberul arbitru), De quantitate animae (Despre cantitatea sufletului), De natura boni
(Despre natura binelui), De agone christiano (Despre lupta creştină), De magistro
(Despre magistru), De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului).
În urma lecturii asidue a Bibliei şi a unor opere filosofice, Augustin a reuşit să
descopere existenţa şi spiritualitatea lui Dumnezeu, spiritualitatea sufletului şi importanţa
liberului arbitru al omului. În noaptea Paştelui din 24 aprilie 387, Augustin a primit botezul
într-o atmosferă de mare şi strălucită sărbătoare, împreună cu fiul său Adeodatus şi cu
prietenul său Alypius, săvârşit chiar de Sfântul Ambrozie în catedrala din Milano.
De la Milano, Augustin s-a întors în 387, împreuna cu mama sa Monica şi cu fratele
său Navigius, la Roma, iar de aici toţi trei au dorit să se întoarcă în Africa. Mama sa s-a
îmbolnăvit însă pe drum şi a murit la 56 de ani în toamna anului 387 la Ostia. Augustin a
încercat la moartea mamei sale o durere profundă şi s-a decis să consacre tot restul zilelor sale
slujirii lui Dumnezeu. După moartea mamei sale a mai rămas un an la Roma, în 387 – 388,
apoi, după o scurtă şedere la Cartagina, s-a întors în toamna anului 388 în oraşul său natal
Tagaste, unde a rămas trei ani (388-390), petrecând o viaţă monastică de meditaţie, reculegere
şi rugăciune şi discutând cu prietenii săi probleme de filozofie, teologie şi de gramatică latină.
Aici Augustin a compus în 389 dialogul De Musica (Despre muzică) şi unele dintre scrierile
contra maniheilor, pe care-i cunoştea mai bine decât oricare altul.
După moartea neaşteptată a fiului său Adeodatus în 390, Augustin a vândut mica sa
proprietate din Tagaste şi a împărţit banii săracilor. S-a stabilit la Hippo – Regius, în Africa de
nord, fiind consacrat preot în 391. La sfârşitul anului 395, Augustin a fost hirotonit episcop de
Hippo, al doilea oraş ca mărime în provincia romană Africa, după Cartagina, unde a păstorit
până la moartea sa, survenită la 28 august 430, întâmplată la vârsta de 76 de ani, în a treia
lună a asediului oraşului de către Genseric, regele vandalilor.
Augustin s-a angajat în polemici cu donatiştii, cu pelagienii şi cu arienii, combătând
vehement aceste doctrine eretice. În Confessiones (Mărturisiri), în 13 cărţi, scrisă între 397-
401, prezintă cu sinceritate întâmplările vieţii sale, căderile şi slăbiciunile sale personale, cu
accent asupra păcatului, până la moartea mamei sale, survenită în toamna anului 387, la Ostia.
Retractiones (Retractări sau Revizuiri), scrisă între 426 şi 428, în două cărţi, este o
lucrare unică în genul ei în vechea literatură creştină medievală, în care se poate urmări
evoluţia gândirii teologice şi filosofice augustiniene. În această lucrare, Augustin face
enumerarea celor 93 de opere ale sale, care cuprind laolaltă 232 de cărţi, scrise până în 427,

13
indicând locul redactării, timpul, scopul şi erorile comise, pe care le retractează sau le
corectează, făcând precizările şi completările necesare.
CONCEPŢIA ISTORICĂ A SFÂNTULUI AUGUSTIN
Cea mai importantă dintre operele lui Augustin şi cea mai celebră este DE
CIVITATE DEI (Despre cetatea lui Dumnezeu), scrisă între 413 şi 426 şi cuprinzând 22 de
cărţi. A fost redactată la dorinţa tribunului Marcellus, căruia autorul i-a adresat primele cărţi.
Ocazia elaborării acestei lucrări se explică printr-un fapt contemporan: devastarea Romei, la
24 august 410, de vizigoţii conduşi de Alaric. Scriind această lucrare, Augustin s-a străduit,
luând exemple din trecutul istoric al romanilor, al grecilor şi al celorlalte popoare, să combată
acuzaţiile păgânilor care susţineau că nenorocirile Imperiului Roman şi căderea Romei sub
barbari se datorează creştinilor, pentru că aceştia au abandonat cultul zeităţilor şi tradiţiile
romane. O vină tragică părea să înceapă să-i domine pe romani, pentru a-şi fi părăsit zeii
cetăţii, aceia care au prezidat la întemeiere şi, de la întemeiere, întreaga istorie.
Nu este o lucrare de istorie propriu-zisă, dar furnizează prin arhitectura gândirii care
stă la baza ei, planul în care istoria va fi scrisă de acum înainte. Cartea, sub presiunea
evenimentelor, urma să fie mai curând de conjunctură decât de teologie şi filosofie a istoriei
în modalitate sistematică. Proiectată ca o apologie, De civitate Dei trebuia sa reînnoiască
argumente devenite aproape tradiţionale, menite să justifice creştinismul atât prin sine, dar
mai ales prin dezvăluirea polemică a gravelor slăbiciuni şi erori ale păgânismului.
Primele 10 cărţi apologetico – polemice sunt continuate de teologie şi metafizică a
istoriei în următoarele 12 cărţi. Politeismul este respins ca un conglomerat care este incapabil
să asigure pacea şi fericirea pe pământ (cărţile I-V), salvarea cerească (cărţile VI –IX), cu
argumente şi dovezi preluate din istoria Romei, preluate de la istorici păgâni ca Marcus
Terentius Varro, din lucrarea acestuia Antiquitas rerum humanorum et divinarum. Zeii
cetăţii, de la întemeierea Romei, nu au putut face nici bine, nici rău, nu atât din neputere sau
nevoinţă, cât din irealitate.
În ceea ce priveşte izvoarele folosite pentru redactarea monumentalei lucrări De
civitate Dei, acestea au fost numeroase şi variate, demonstrând erudiţia lui Augustin:
Republica lui Cicero, Despre poporul roman de Marcus Varro, opera istoricului roman
Sallustius, etc.
Augustin a lărgit termenul de civitas(cetate), făcându-l sinonim cu cel de societas
(societate). Conţinutul istoriei umanităţii reprezintă, în viziunea lui Augustin, lupta dintre
două cetăţi: civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu), numită şi civitas coelestis(cetatea
cerească), care este cetatea celor buni şi virtuoşi în antiteză cu civitas terrena (cetatea
pământească), numită şi civitas diaboli (cetatea diavolului), care este cetatea celor răi şi
păcătoşi dar în cele din urmă biruinţa va fi a celei dintâi.
Fiecare perioadă reprezintă un segment al eternităţii în care se încadrează şi istoria
evreilor dar şi istoria greco – romană. Gândirea politică a lui Augustin s-a forjat în raport de
două mari tradiţii: cultura greco – romană şi cea a scrierilor iudeo – creştine. A reţinut de la
Platon ideea cetăţii ideale. A asociat apoi rolul tradiţiei biblice care i-a furnizat noţiunile
fundamentale cu care va opera: popor, rege etc. (cuvinte cheie ce indică o dimensiune politică
întemeiată pe o experienţă terestră). De civitate Dei se divide în două părţi principale. În
prima parte (cărţile I – X), Augustin dovedeşte cu argumente din istoria grecilor, romanilor şi
a altor popoare vechi, precum şi cu exemple din Vechiul şi Noul Testament că cinstirea şi
venerarea zeilor nu au contribuit la creşterea Imperiului Roman şi la prosperitatea societăţii
romane, cum încercau păgânii să argumenteze. Cultul zeilor, care nu există în realitate, aceştia
fiind doar nişte închipuiri şi născociri ale minţii omeneşti, nu este nici necesar, nici folositor
pentru mântuirea şi fericirea sufletului şi moştenirea vieţii veşnice în împărăţia cea luminoasă
şi eternă a lui Dumnezeu.

14
În partea a doua a lucrării sale (cărţile XI – XXII), Augustin expune,
începând cu căderea îngerilor răi din ceruri şi căderea primei perechi de oameni (Adam şi Eva
) în păcatul originar, care a dus la căderea întregului neam omenesc, lupta permanentă între
cetatea lui Dumnezeu şi cetatea pământească, care va continua până la triumful final al cetăţii
cereşti, la judecata viitoare, când cei buni vor fi răsplătiţi de Dumnezeu iar cei răi şi păcătoşi
vor fi pedepsiţi după gravitatea faptelor lor rele: În timpul desfăşurării istoriei umanităţii, cele
două cetăţi sau împărăţii nu sunt despărţite, ci se întrepătrund. Separarea definitivă se va face
la sfârşitul lumii, la consumarea secolelor, la judecata viitoare.
Statul laic este doar mijlocitor, un instrument, un rău necesar. Timpul devine istoric şi
linear iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu, dar numai prin
civitas Dei, prin comunitatea creştină a credincioşilor, prin care se ajunge la construirea cetăţii
divine.
Cetatea lui Dumnezeu este formată din toate fiinţele umane şi cereşti care îl adoră pe
Dumnezeu şi caută doar slava Lui. Cetatea terestră este formată din acele fiinţe care, iubind
doar eul, îşi caută propria slavă şi propriul bine. După judecată, membrii cetăţii lui Dumnezeu
se vor bucura de fericirea veşnică, iar aceia ai cetăţii terestre vor avea parte de pedeapsa
veşnică. Augustin nu are în vedere un rol viitor pentru evrei în istorie şi crede că epoca
prezentă a Bisericii este mileniul din Apocalipsa. Dumnezeu este Domn al istoriei şi nu este
legat de istorie. La Augustin, istoria este liniară şi nu ciclică. Augustin crede că ţelul sau
scopul istoriei se află dincolo de istorie, în mâinile unui Dumnezeu veşnic. În viziunea lui
Augustin, mileniul reprezintă epoca dintre întrupare şi a doua venire a lui Hristos. În
realitatea istorică, potrivit gândirii lui Augustin, cetatea lui Dumnezeu nu este totdeauna
identică cu Biserica, după cum cetatea pământească nu este identică cu statul civil. De
civitate Dei este nu numai cea mai completă operă apologetico- teologică a antichităţii târzii
ci şi prima mare încercare de filosofie a istoriei, care se ridică la perspectiva universalului, în
care Augustin înfăţişează dezvoltarea întregii omeniri într-o operă de mari proporţii,
gigantică. În prezentarea celor două cetăţi, Augustin a schiţat şi o teologie a istoriei. Cadrul
istoriei universale este prezentat de succcesiunea celor 6 vârste sau epoci:
a. de la Adam la Potopul lui Noe;
b. de la Potop la Avraam;
c. de la Avraam la David;
d. de la David la deportarea evreilor în Babilon;
e. de la exilul evreilor la întruparea lui Hristos;
f. de la naşterea lui Hristos la sfârşitul timpurilor.
Se remarcă la Augustin o tentativă de periodizare a istoriei, care ţine cont, în primul
rând, de reperele biblice. Augustin nu numai că a lărgit viziunea cetăţii antice, dar a reflectat
şi asupra destinului istoriei, repudiind teza succesiunii ciclice a civilizaţiilor. La Augustin
asistăm la o relativizare a viziunii greco – romane a cetăţii, prin rolul acordat individului.
Evoluţia umanităţii depinde de voinţa divină. Conţinutul istoriei sale în plan filosofic este
lupta între cetatea lui Dumnezeu şi sunt cetatea Satanei, în care biruinţa va fi a celei dintâi.
Remarcabile sunt aprecierile Sfântului Augustin referitoare la importanţa timpului în
istoria umana şi divină, definit prin succesiunea generaţiilor şi a civilizaţiilor. Prioritate
absolută o are cronologia biblică.
Augustin, prin gândirea închisă în această carte, a oferit întregului ev mediu o nouă
perspectivă asupra istoriei universale, rupând cu gândirea antichităţii clasice. El a fost
creatorul latinei clasice eclesiastice, care a reprezentat instrumentul unic al culturii în evul
mediu şi Renaştere.

15
RENAŞTEREA CULTURALĂ CAROLINGIANĂ

În Imperiul Carolingian, la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul veacului al IX-


lea, se produce o revigorare în plan cultural, cunoscută sub denumirea de “Renaştere
Carolingiană”. Carol cel Mare a căutat să atragă la curtea sa din Aachen o serie de
personalităţi culturale şi ecleziastice strălucite ale vremii. Cu realizarea acestui program
cultural a fost mandatat eruditul cleric Alcuin din York, fost abate la celebra mănăstire
Jarrow din Anglia. La iniţiativa lui Alcuin se întemeiază o serie de şcoli episcopale şi se
consolidează altele, mai vechi.
Cele mai cunoscute instituţii de învăţământ carolingiene, în care se studiau cele 7 arte
liberale, adică trivium ( gramatica, dialectica, retorica) şi quadrivium ( aritmetica,
geometria, astronomia şi muzica) funcţionau la Tours, Fulda, Reichenau, St. Gallen,
Utrecht, Orleans, Corbie şi Luxeuil. În aceste şcoli sunt descifrate şi multiplicate, prin copiere
manuală, operele unor autori clasici latini: poeţi ( Ovidiu, Lucan, Horaţiu), istorici
( Sallustius, Suetonius, Titus Livius şi parţial Tacitus), filosofi ( Seneca).
În jurul curţii imperiale de la Aachen, s-a format “Academia Palatină”, de fapt un cerc
de cărturari erudiţi care gravitau în jurul împăratului. Printre membrii respectivei grupări
intelectuale se numără, pe lângă Alcuin de York, gramaticianul Petru din Pisa, istoricul Paul
Diaconul, animat de o profundă pasiune pentru antichitate, autor al unei istorii a
longobarzilor, Eginhard care scrie Vita Caroli Magni ( Viaţa lui Carol cel Mare), Theodulf,
istoric preocupat de trecutul vizigoţilor din Spania etc.
Dar, aşa cum remarca celebrul istoric francez Jacques Le Goff, Renaşterea Caroligiană
este una limitată la o elită politică şi socială, doar fiii nobililor şi ai vasalilor având acces la
şcoală şi cultură, masele rămânând în ignoranţă şi incultură.
Resurecţia culturală continuă şi în timpul domniilor succesorilor lui Carol cel Mare
( Ludovic cel Pios şi Carol cel Pleşuv), prin activitatea şi opera unor personalităţi de excepţie
ca gânditorul irlandez John Scotus Eriugena, istoricul Nithard sau polihistorul Hrabanus
Maurus.

16
INTELECTUALII. UNIVERSITĂŢILE ÎN EVUL MEDIU

În primele secole ale evului mediu (V-XI), cultura este în declin, după dispariţia
treptată a şcolilor antice în Galia, Spania şi Italia, în primele decenii ale sec. al VI-lea. În locul
lor s-a organizat, foarte lent, o reţea de şcoli ecleziastice (bisericeşti), instalate pe lângă
catedrale şi mănăstiri, fondate şi controlate de episcopi şi abaţi. În această perioadă a evului
mediu timpuriu, Biserica şi-a impus cvasimonopolul asupra învăţământului, dispărând orice
formă de şcoală laică.
Geneza intelectualului medieval se plasează în sec. al XII-lea în contextul renaşterii
urbane europene. Bologna (Italia) – este prima universitate, fondată la mijlocul sec. al XII-
lea), la începutul sec. al XIII-lea apar universităţi medievale la Sorbona (Paris), Oxford
(Anglia). Originea universităţilor se regăseşte în marile şcoli catedrale episcopale din sec. al
XII-lea. Universitatea medievală, matrice a universităţii moderne, este o instituţie tipic
europeană, absolut originală şi caracteristică evului mediu. Antichitatea greco-romană şi cu
atât mai puţin lumea Orientului n-a cunoscut instituţia universitară, deoarece învăţământul
superior din antichitate nu era organizat pe facultăţi, n-avea o programă de studii ferm
stabilită şi nici nu acorda un titlu academic la finalizarea studiilor.
Universitatea medievală era o instituţie corporativă (legal recunoscută), fiind
denumită sub forma: „universitas scholarium”, „universitas magistrorum”, „universitas
magistrorum et scholarium”, adică era o comunitate, o asociaţie a profesorilor şi studenţilor.
Se numea „studium generale” nu pentru că programa de studiu ar fi inclus toate disciplinele,
ci pentru că studenţii proveneau din toate regiunile Europei, universităţile fiind instituţii de
învăţământ superior internaţionale, limba de predare fiind una singură: latina. Universitatea
era o federaţia de şcoli, fiecare magistru menţinându-şi autoritatea asupra studenţilor săi, însă
şcolile erau grupate în facultăţi: facultatea pregătitoare în „arte”, apoi facultăţile „superioare”
de teologie, drept sau medicină. O universitatea trebuia să aibe cel puţin două facultăţi: una
de „arte liberale” şi o facultate superioară (teologie, drept sau medicină). Cel mai mare număr
de profesori şi de studenţi îl avea facultatea de arte. Rectorul Universităţii era de obicei
decanul Facultăţii de Arte. Celelalte facultăţi erau conduse fiecare de câte un decan, desemnat
de corporaţia profesorilor şi studenţilor.
La Bologna se constată o situaţie specifică deoarece aici profesorii nu fac parte din
universitas. Corporaţia universitară nu regrupează decât studenţii, grupaţi pe „naţiuni”, în
timp ce magistraţii formează Colegiul Doctorilor. Diversele „naţiuni” studenţeşti au reuşit să
se reunească, la începutul sec. al XIII-lea, în două universităţi, cea a italienilor sau a celor de
dincoace de munţi şi cea a străinilor sau a celor de peste munţi. În fruntea fiecăruia se afla un
rector ales o dată pe an. Cele mai vechi statute păstrate ale Universităţii din Bologna datează
din 1252. În aceeaşi perioadă, Comuna ajunge să recunoască autonomia universitară şi
privilegiile ei fiscale şi juridice. În 1219 Universitatea capătă ca şef pe arhidiaconul de
Bologna ce pare să fi jucat rolul de cancelar, fiind uneori desemnat sub acest nume, instituţia
fiind luată sub ocrotire papală. Facultatea de Teologie, monopolizată de călugării cerşetori, nu
va fi înfiinţată decât în 1364.
În primul deceniu al sec. XIII a apărut Universitatea din Paris iar în 1215 un comisar
pontifical i-a acordat primele statute şi privilegii scrise. Universitatea din Paris se compune
din 4 facultăţi: Arte, Drept (drept canonic), Medicină şi Teologie. Facultăţile avea rolul de a
organiza studiile între-un mod uniform şi de a veghea la respectarea strictă a cerinţelor
învăţământului academic. De departe cea mai numeroasă, primind studenţii cei mai tineri,
Facultatea de Arte avea o organizare specială: profesorii şi studenţii erau repartizaţi după
originea geografică în „naţiuni” (franceză, picardă, normandă şi engleză). Universitatea
veghea asupra disciplinei generale a comunităţii de magistri şi studenţi, îi apăra în faţa
puterilor exterioare (regele, episcopul, papa) şi negocia cu acestea acordarea sau confirmarea

17
libertăţilor şi privilegiilor care-i garantau autonomia şi personalitatea morală. Rectorul
Universităţii din Paris era ales doar pentru 3 luni.
Puterea corporaţiei universitare se sprijinea pe 3 privilegii esenţiale: autonomia
jurisdicţională (în cadrul Bisericii catolice, dar cu anumite restricţii la nivel local şi dreptul de
a face apel la papă), dreptul la grevă şi la secesiune şi monopolul conferirii gradelor
universitare.
Studenţii săraci frecventau colegiile, unde li se asigurau cazare şi masă gratuite. Un
asemenea colegiu a fost la origine Sorbona pariziană, înfiinţată de Robert de Sorbon în 1257,
capelanul regelui Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt.
În sec. XIII-XVI, în Europa au apărut şi alte universităţi. Cambridge s-a născut prin
plecarea unor profesori şi studenţi de la Oxford (1209). În Franţa, şcolile de medicină de la
Montpellier au fost ridicate la rang de universitate de un emisar pontifical în 1220 iar în 1234
se formează universitatea din Toulouse. În Peninsula Iberică, după mai multe tentative
nereuşite, doar Universitatea din Salamanca s-a putu impune, întemeiată în 1218 de
regalitate, reconfirmată apoi de papalitate (1255), aici funcţionând o renumită facultate de
teologie. În Italia apar universităţile dinPadova (1222), Palermo (1224), Neapole (1224) iar în
sec. al XIV-lea s-au întemeiat universităţi la Roma (1306), Perugia (1308), Pisa (1343), Siena
(1357), Pavia (1361), Avignon (1303, Franţa), Valladolid (1346, Spania), Praga (1348),
Cracovia (1364), Viena (1365), Heidelber (1385, Germania).
În ceea ce priveşte organizarea studiilor, învăţământul universitar se desfăşoară pe
două nivele. Mai întâi, toţi studenţii urmau cursurile Facultăţii de Arte, unde studiau
programul tradiţional al instrucţiunii antice. El cuprinde două cicluri şi „şapte arte liberale”.
Primul ciclu, format din 3 arte (trivium), cuprinde gramatica, retorica şi dialectica. Următorul,
compus din 4 arte (cvadrivium), reunea aritmetica, geometrica, astronomia şi muzica.
Dispunerea acestor discipline în cele două cicluri şi conţinutul lor cu fost preluate de lumea
medievală din antichitate. La absolvirea, după 6 ani, studenţii universităţilor medievale
susţineau un examen de bacalaureat în arte. Absolvenţii, puteau apoi să urmeze una din cele
trei facultăţi superioare, de teologie, drept sau medicină, încheiate cu un examen de licenţă şi,
pentru cei mai buni absolvenţi, cu doctoratul. Pentru cei care absolveau ciclul integral al
învăţământului universitar, studiile se încheiau, de regulă, la o vârstă ce depăşea 30 de ani.
Comunitatea universitară era, în principiu, diferită de celelalte meserii urbane şi
statutul membrilor săi era apropiat de cel al clericilor. Universitatea îşi putea crea propriile
statute pentru a-şi fixa disciplina internă şi a-şi stabili regulile de funcţionare: programele,
cursurile, examenele, conferirea gradelor succesive (bacalaureat, licenţă, doctorat) erau
definite liber în fiecare facultate de adunarea profesorilor. Universitatea organiza şi întra-
jutorarea frăţească între membrii săi, le asigura apărarea şi-i reprezenta în faţa autorităţilor
exterioare. Singură îşi recruta noii studenţi în vederea înmatriculării şi tot singură îşi alegea
sau coopta noii profesori. Autonomia universitară era reală şi asigura exercitarea unei libertăţi
de gândire favorabilă activităţii intelectuale. Universitatea medievală are o vocaţie
universalistă. Acest universalism era cel al ştiinţei transmise de universitate (scolastica),
pretutindeni aceeaşi. Predată într-o limbă universală (latină), bazându-se pe „autorităţi”
(Priscianus, Aristotel, Galienus, Corpus iuris civilis, Biblia, etc.), această ştiinţă poate fi
regăsită în mod uniform în toate universităţile din lumea creştină. Gradele universitare erau
valabile pretutindeni în Europa, indiferent unde fuseseră obţinute iar studenţii puteau să-şi
aleagă universitatea.
Universităţile erau legate direct şi aşezate sub protecţia papalităţii. Papa le confirma
privilegiile, în numele său cancelarul conferea licenţa şi tot el îi proteja pe profesori şi
studenţi împotriva „abuzurile” autorităţilor locale, laice sau ecleziastice. În schimb,
papalitatea aştepta din partea universităţilor ca ele să fie auxiliarele doctrinale fidele şi
conforme autorităţii romane şi să-i accepte în cadrul lor pe călugării cerşetori (franciscani şi

18
dominicani). În sec. al XIII-lea, în Europa încep să apară noile elite intelectuale, inclusiv de
factură laică. O mare importanţă a căpătat învăţământul juridic. La Bologna, Orleans şi alte
universităţi europene era însuşit dreptul roman, păstrat în Codul lui Iustinian.
Aici s-au format juriştii imperiali ai lui Frederic Barbarosa şi mai târziu „legiştii”
regilor francezi, care au susţinut lupta regalităţii contra papalităţii şi efortul de centralizare a
statului. Tot din rândurile lor au fost recrutaţi consilierii şi dregătorii regali. Se produce treptat
laicizarea funcţionarilor din aparatul birocratic al statului, care aduceau cu ei un spirit nou în
viaţa politică. Tot în aceste universităţi s-au format şi alte elite intelectuale ale sec. XIII-XV:
profesori, notari, medici, avocaţi etc.

19
RENAŞTEREA

Renaşterea este prin excelenţă un fenomen european. Există o multitudine de definiţii


care încearcă să caracterizeze, să explice epoca Renaşterii. Fără îndoială, Renaşterea este un
fenomen complex, în esenţă rezultatul întâlnirii dintre valorile antichităţii clasice şi
creativitatea poporului italian. Pentru istoricul francez Jean Delumeau, Renaşterea înseamnă
promovarea Occidentului în vremea în care civilizaţia europeană a depăşit în mod decisiv
civilizaţiile paralele: China, Japonia, India, civilizaţia arabă, africană, America
precolumbiană.
Umanismul este un termen complementar pentru Renaştere şi desemnează concepţia
optimistă despre om ca măsură a tuturor lucrurilor, încrederea în valorile umane şi
posibilitatea de perfecţionare, de desăvârşire a fiinţei umane. Umanismul înglobează
preocuparea pentru toate problemele omului, de unde rezultă antropocentrismul Renaşterii,
primatul raţiunii, al spiritului critic şi experienţei faţă de autoritate şi biserică. În Renaştere se
dezvoltă o cultură laică şi e cultivată personalitatea umană sub toate aspectele,
individualismul înlocuind ierarhia socială a valorilor cu cea culturală.
Criteriul naşterii pe care se sprijineau privilegiile feudale este înlocuit cu cel al
meritului. Înţelepciunea devine criteriul principal de valoare al oamenilor. Criteriul valorii
oamenilor nu mai rezidă în naştere, ci în meritul personal al acestora. Sistemul educaţiei
umaniste tindea spre formarea omului util societăţii prin „studia humanitatis”. Idealul omului
renascentist este viaţa activă, nu cea contemplativă a călugărilor cufundaţi în meditaţii. În
Renaştere este preţuit omul întreprinzător, inteligent, calculat, echilibrat, fiind timpul
capitalismului în formare. În această perioadă este apreciat omul de afaceri, inventatorul,
navigatorul sau descoperitorul, principele sau condotierul, figuri şi tipuri reprezentative ale
Renaşterii.
Renaşterea apare în Italia, la începutul sec. al XIV –lea, într-un context favorabil,
din mai multe motive. În primul rând, datorită dezvoltării economice a oraşelor italiene unde
au apărut numeroşi mecena, care şi-au permis să sponsorizeze opere de artă. În principal, este
vorba de oraşul Florenţa, unde familia Medici a susţinut construcţia de monumente şi opere de
artă. În al doilea rând, datorită faptului că în Italia s-au păstrat cele mai multe monumente (de
exemplu foruri, apeducte, temple, cetăţi etc.) şi opere de artă (statui ecvestre, picturi,
mozaicuri etc.) din antichitate, care au constituit o sursă de inspiraţie pentru artiştii
renascentişti.

Periodizarea Renaşterii
Istoricul francez Jean Delumeau plasează Renaşterea între sec. XIV-XVI, mai exact
între anii 1320-1620. Renaşterea timpurie apare şi se manifestă în Italia în sec. al XIV-lea,
pentru ca în veacurile XV-XVI Renaşterea se difuzează, se extinde şi în Franţa, Germania,
Ţările de Jos, Anglia şi, într-o formă mai slabă în Ungaria, Polonia şi Ţările Române.
Ipostazele Umanismului
Umanismul cunoaşte mai multe ipostaze, dintre care cele mai importante sunt
următoarele:
1. Umanismul civic apare în jurul anului 1400 la Florenţa, răspândindu-se
ulterior şi în alte oraşe italiene precum Genova, Veneţia, Milano şi
înseamnă în esenţă implicarea activă a cetăţenilor în viaţa politică a cetăţii.
Ideile umanismului civic sunt susţinute de Giordano Bruni sau Leon
Baptista Alberti. Umanismul civic era menit să formeze cetăţeni capabili a

20
servi cu pricepere şi devotament interesele burgheziei şi ale republicii
florentine.
2. Umanismul critic şi erudit este aplicat filologiei, istoriei, filosofiei şi
literaturii. Umanismul critic se referă la dezvoltarea în Renaştere a criticii de
text, la stabilirea regulilor pentru analizarea unei opere istorice, filologice
sau teologice. Cu ajutorul criticii de text, umaniştii au reconstituit textul
operelor originale ale scriitorilor antici Platon, Aristotel, Titus Livius,
Tacitus, Suetonius etc., fiind înlăturate interpolările prin compararea
manuscriselor şi analiza lor riguroasă. Se dezvoltă filologia latină, greacă şi
ebraică. Unul dintre cei mai importanţi erudiţi a fost Erasmus din
Rotterdam, care a realizat o nouă traducere a Noului Testament în limba
latină şi astfel s-a văzut că o serie de dogme susţinute de papalitate, nu îşi
găseau justificări în Biblie, ca de exemplu doctrina Purgatoriului.
În Italia sec. XV, Lorenzo Valla a luat în dezbatere aşa numita donaţie a lui
Constantin cel Mare, pe care se întemeia autoritatea şi domeniile papale în Italia centrală.
Lorenzo Valla, pe baza criticii filologice a demonstrat că donaţia lui Constantin cel Mare este
un fals alcătuit în secolul al VIII-lea de către oamenii din anturajul papei, clerici, pentru că
latina folosită în document nu este din sec. IV, ci aparţine epocii lui Carol cel Mare, adică
sfârşitul sec. VIII. Acesta a făcut adnotări pe textul Vulgatei lui Ieronim. Prin manifestările
sale, Umanismul critic a pregătit terenul pentru Reforma protestantă.

Renaşterea ştiinţifică şi tehnică


O invenţie în oraşul Mainz din Germania, care a revoluţionat lumea, realizată de către
Gutenberg, în jurul anului 1450, este tiparul cu litere mobile, care a permis apariţia cărţii
tipărite.Inventarea tiparului a determinat ieftinirea cărţilor, producerea lor în serie, cartea
devenind accesibilă maselor astfel că devine un instrument de cultură. În 1456, la Mainz,
Gutenberg a tipărit Biblia cu 42 de rânduri pe pagină.
Literatura
În sec. XIV în Italia scriitorii abandonează limba latină în favoarea limbii italiene
populare. Dante Aligheri la sfârşitul secolului al XIII –lea a anunţat Renaşterea prin Divina
Comedie, care cuprinde 3 părţi majore: Infernul, Purgatoriul, Raiul. Dante îl aşază pe papă în
fundul iadului. În secolul al XIV-lea, Francesco Petrarca a compus numeroase poezii, multe
dintre ele dedicate iubitei lui Laura, răpusă de ciumă. Giovanni Boccacccio a realizat
Decameronul, în cadrul căruia se exprimă bucuria de a trăi. Rolul acestor 3 mari autori a
constat în faptul că ei au alcătuit limba italiană literară, contribuind decisiv la formarea acestei
limbi.
În Franţa, Francois Rabelais a scris Gargantua şi Pantagruel, o satiră acidă la adresa
moravurilor clerului din sec. al XVI-lea. În Anglia elisabetană s-a remarcat cel mai mare
dramaturg al tuturor timpurilor, William Shakespeare, care a fost un autodidact. În Spania,
reprezentatul cel mai important al literaturii renascentiste a fost Miguel Cervantes, care a scris
Don Quijote, în care este narată povestea unui cavaler nebun, rupt de realitate care luptă cu
morile de vânt.
Filosofia Renaşterii redeşteaptă interesul pentru antichitate, pentru studierea
aprofundată a filosofiei greceşti, îndeosebi a operelor lui Platon şi Aristotel. Lorenzo
Magnificul a organizat la Florenţa, la mijlocul sec. al XV-lea, o academie platoniciană ,
printre membrii ei numărându-se şi Marsimo Ficino şi Pico de la Mirandola.
Renaşterea este şi vremea utopiei. În Anglia, Thomas Morus a scris o carte intitulată
Utopia(Nicăieri), în care a prezentat tabloul unei societăţi ideale, bazate pe proprietatea
comună asupra bunurilor, pe egalitate şi libertate. Idei asemănătoare se regăsesc şi la italianul
Tommaso Campanella, în lucrarea Cetatea Soarelui.

21
Gândirea politică în Renaştere
Niccolo Machiavelli (1469-1527) reprezintă pentru gândirea politică un spirit original
şi pragmatic prin afirmarea unui discurs inovator. Tratate esenţiale: Principele (1513),
Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1517), Arta războiului (1518), Istoriile
florentine (1525). Deschiderile pe care le face sunt asumate printr-o sinteză eficientă ca
exprimând spiritul politic al Renaşterii florentine, prin:
 Necesitatea de a salva Italia şi de a constitui un stat unitar.
 Afirmarea raţionalităţii şi a statului laic şi separarea lui de religie sau de valori ale
eticii imperativ-comportamentale şi ideale.
 Înţelegerea politicii ca ştiinţă de sine stătătoare, ca artă de a guverna, de a conserva
şi de a dezvolta statul.
 Statul este perceput asemenea unui organism viu, neoplatonic, având o viaţă
proprie.
 Conducătorul principe trebuie să fie foarte bine ancorat în cunoaşterea realităţii
faptelor, a relaţiilor şi necesităţilor sociale.
 Tocmai de aceea politica trebuie înţeleasă, în primul rând, prin renunţarea la idoli
şi aparenţe, prin renunţarea la impresiile imaginative ale lui Platon şi Aristotel,
care ne spun cum ar trebui să ne comportăm în viaţa politică şi nu analizează
suficient realitatea relaţiilor politice.
 Este o identitate între acţiunea politică şi realităţile concrete care trebuie să o
depăşească pe cea a imperativelor: cum trebuie să acţionezi ca sa atingi un bine
iluzoriu.
 Statul, organizarea comunităţii politice, nu este viabil dacă nu are legi şi armată.
 Este necesară separarea politicii de religie, aşa cum este necesară şi separarea
politicii de morală. Ambele nu au nimic în comun cu politica şi cu cunoaşterea
faptelor reale.
 Scopul scuză mijloacele dacă este o consecinţă a faptelor reale şi nu imaginare.
 Luptele dintre principe şi masele de oameni, dintre nobili şi plebei în Imperiu
Roman, de exemplu, au avut şi efecte pozitive deoarece au condus la elaborarea
unor legi mai bune şi, foarte important, la formarea unui spirit educativ civic care
se materializează în dezvoltarea instituţiilor.
 Lupta claselor este diferită de lupta pentru putere între facţiuni. Numai primele au
consecinţe pozitive deoarece nu luptă pentru scopuri particulare ci urmăresc
interese generale, rezultând o lege şi o societate mai bună.
 Statul „sănătos” este cel care-şi inventează instituţii care au rolul unor organe de
control pentru a se menţine un echilibru social.
 Libertatea oamenilor depinde de puterea instituţiilor din stat care sunt un garant al
tuturor libertăţilor prin aplicarea unitară a legii.
 Revoltele şi „tulburările” sociale trebuie soluţionate le nivel instituţional prin
adoptarea unor legi mai bune.
 Constituirea republicii ca forma cea mai bună de guvernare trebuie să ţină seama
de două griji elementare: legiuitorul ales chiar prin sufragiu liber şi public trebuie
să reformeze legile în folos public şi nu în interes personal; puterea de a reprima
trebuie să fie încredinţată cu grijă de către legiuitor, altfel cetăţenii se pot revolta.
Astronomia
În sec. al XVI –lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă: se afirmă
suveranitatea raţiunii şi a experienţei. Însăşi ideea de ştiinţă se schimbă; ea nu mai înseamnă,
ca în evul mediu, o sumă de cunoştinţe date o dată pentru totdeauna şi transmise invariabil din
generaţie în generaţie, ci cunoştinţe dobândite prin observaţie directă a fenomenelor naturii.
Faptul capital este experienţa, care înlocuieşte autoritatea. Galileo Galilei remarca:

22
„Dumnezeu a scris Universul în caractere matematice” şi „Nici o cercetare umană nu se poate
numi ştiinţă adevărată dacă nu trece prin demonstraţiile matematice”. Leonardo da Vinci
afirma că „Universul ascunde sub aparenţele sale un fel de matematică reală”, respingând
toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă, ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor
filosofice.
Se dezvoltă astronomia prin intermediul lui Copernic care în 1453 a dovedit
sfericitatea Pământului, rotaţia sa în jurul axei sale, revoluţiile planetelor în jurul soarelui.
Nicolaus Copernic (1473- 1543) a abandonat teoria scolastică că Pământul este centrul
Universului, A susţinut teoria heliocentrică.
Giordano Bruno (1548- 1600) în lucrarea sa Despre infinit, univers şi lume a
susţinut că lumea constă dintr-un număr nesfârşit de sisteme solare cuprinse într-un univers
infinit. Tezele sale au fost considerate contrare doctrinei oficiale a bisericii catolice iar
Giordano Bruno a fost condamnat de Inchiziţie la arderea pe rug şi opera sa a fost interzisă.
Un astronom german, Kepler, a demonstrat că planetele se învârt în jurul soarelui, pe orbite
eliptice şi meuniforme. Galileo Galilei (1564-1642) era sigur că Dumnezeu a scris universul
în tipare matematice. Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată, dacă nu trece
prin demonstraţiile matematice. Galilei a adus noi argumente în sprijinul teoriei heliocentrice,
a mişcării de rotaţie şi revoluţie a Pământului. Pentru că a susţinut că Pâmântul se învârteşte, a
fost urmărit de Inchiziţie şi obligat să-şi abjure propriile convingeri, pentru a evita moartea pe
rug.
Metoda experimentală a fost aplicată şi în domeniul ştiinţelor experimentale.
Elveţianul Paracelsus (1493-1541) a făcut din stimularea „forţei vitale” a organismului
principiul terapeutic fundametal: medicul trebuie să intervină în punctul în care forţa vitală e
slăbită. Medicul lui carol Quintul, Andre Vesale (1514 – 1564) a întemeiat anatomia umană
modernă.
Progrese importante s-au realizat şi în medicină, cunoaşterea corpului uman făcându-
se prin studii anatomice şi prin disecţia cadavrelor. Spaniolul Miguel Servente a descoperit
circulaţia sângelui iar chirurgul francez Ambroise Pare a reuşit să facă operaţii de amputare şi
a practicat ligatura contra hemoragiilor. A combătut cauterizarea rănilor provocate de armele
de foc.
Invenţiile au nevoie de suportul unui public care exercită asupra tehnicienilor o
presiune fertilă. Utilizarea crescândă a paharului de sticlă, construirea de caleşti, înlocuirea
progresivă a cufărului cu dulapul, obişnuinţa de a utiliza furculiţe, sunt inovaţii ale Renaşterii
care îşi au sorgintea în ridicarea nivelului de viaţă a unei civilizaţii care câştiga în bogăţie.
În Renaştere s-a produs o veritabilă promovare a tehnicii, care devine o preocupare a
principilor şi a statelor din epocă. Astfel, familia Forza a făcut eforturi pentru a regulariza râul
Pad şi a legat Milano de lacul Como prin canalul Martesana, construit între 1457-1460. Papa
Sixtus al V-lea (1585-1590) plănuia, în preajma morţii sale, să instaleze în Colosseum un
atelier pentru prelucrarea lânii, revelator proiect al unei mentalităţi noi.
Consolidarea statului şi creşterea autorităţii sale peste teritorii mai întinse decât în evul
mediu clasic au funcţionat în favoarea tehnicii. Guvernele au putut să organizeze mai bine
spaţiul pe care îl controlau şi au dispus de mijloace financiare sporite pentru a finanţa lucrările
mari şi mai ales pentru a alimenta bugetele militare tot mai consistente. Naşterea politicilor de
factură tehnică a fost comandată cu evidenţă de dezvoltarea armelor de foc şi de necesitatea
de a exista apărare împotriva lor.
În secolul al XVI –lea, literatura tehnică a acordat un loc cu deosebire important
metalurgiei. Prima lucrare tipărită care se ocupă de formarea şi cercetarea zăcămintelor
metalifere a fost Bergbuchlein (1505). Acest tratat a fost eclipsat de tratatul lui Agricola, De
re metalica, carte publicată de un saxon în 1556, care reprezintă un inventar al cunoştinţelor
epocii pentru tot ce are legătură cu activitatea minieră şi de prelucrare a metalelor. În 1540,

23
Biringuccio care era un inginer militar din Sienna, a publicat De la pirotechnia, referindu-se
cu predilecţie la metalurgia metalelor preţioase , meştegul turnării şi fabricării de tunuri.
În Renaştere se dezvoltă noi tehnici miniere. Începând cu sec. XVI se folosesc
pompele pentru evacuarea apei. Ingenioase ventilatoare rotative împrospătau aerul din fundul
galeriilor. Cărbunele fosil începe să fie utilizat şi în forjele din nordul Franţei (sec. XIII –
XIV) în locul cărbunelui de lemn. Aplicarea forţei hidraulice la introducerea forţată a aerului
în cuptoarele de reducere a fierului a dus la construirea de furnale, cuptoare înalte, ajungând
în sec. XVI până la dimensiuni de 9 metri înălţime şi 7 metri diametru, în care se putea
introduce mai mult combustibil şi se puteau realiza temperaturi înalte, necesare obţinerii unui
metal topit fluid. Metalul în stare fluidă putea fi turnat acum în forme, în tipare, fără a trebui
c apiesa să fie modelată dintr-un şingou supus unui lung proces de forjare la cald. Din sec. XV
începe să fie folosită şi fonta (aliaj de fier cu carbon) în Germania, Anglia, Franţa şi Italia.
Leonardo da Vinci (1452-1519) este cea mai complexă personalitate a Renaşterii:
matematician, filosof, fizician, astronom, pictor, arhitect, inginer. Leonardo da Vinci respinge
toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor
filosofice. El studiază legile frecării, echilibrului şi căderii corpurilor şi proclamă
imposibilitatea de a crea forţă din nimic. El formulează teoria formării şi propagării undelor
pe care o aplică la lumină şi la sunete, realizând studii de optică şi mecanică generală. Rocile
stratificate formate din pături de mâl, depuse succesiv de ape, îi sugerează evoluţia geologică.
Desenele lui Leonardo dovedesc că nimic nu l-a pasionat mai mult decât disecţia, pe care a
studiat-o ca anatomist şi artist. El admite circulaţia sângelui, compară ochiul cu o cameră
obscură şi face din creier organul senzaţiilor şi al gândirii. Leonardo a întemeiat anatomia
comparată (urmărind acelaşi organ la diferite specii).
Leonardo da Vinci a realizat invenţii în domeniul tehnologiei militare: care de luptă
echipate cu coase care printr-un sistem de rotaţie puteau tăia picioarele cailor şi ale
luptătorilor. Tot Leonardo a conceput scări diferite de asalt, dispozitive pentru escaladarea
zidurilor, poduri de campanie demontabile sau poduri militare suspendate, arbalete cu targeri
rapide, chiar şi un aruncător de flăcări, un tun montat pe afet cu 33 de ţevi, dintre care 11 pot
trage deodată.
Leonardo a construit canale de irigaţie în Lombardia (la Milano, Padova, Torino), a
confecţionat maşini pentru diferite industrii, a desenat schiţe pentru maşini de zbor, maşini de
dragat canale. Leonardo a realizat devierea râului Arno în Italia precum şi sistematizarea
râului Adda. Planul barajului mobil de pe Isonzo a fost conceput pentru a inunda câmpiile din
jur în scop militar defensiv. Grandios este proiectul unui canal care trebuia să facă legătura
între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic; cu această ocazie, Leonardo formulează legi de
mecanica flidelor, absolut remarcabile. A realizat studii de perfecţionare a ecluzelor, noi
mecanisme de pompe. Maşinile – unelte, vaporul cu roţi, automobilul, aeroplanul, paraşuta,
submarinul, războiul de ţesut mecanic, toate aceste invenţii îşi găsesc o primă schiţă în opera
lui Leonardo da Vinci. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţile mari. A schiţat şi un
aparat care să măsoare greutatea aerului.
Leonardo da Vinci a fost mai degrabă hidrotehnician; a lucrat pentru familia Sforza la
asanarea Vigevano şi i-a propus acestuia să amenajeze cursul Addei. Desenele lui Leonardo
demonstrează un studiu aprofundat de aparate necesare săpării de canale, dar care nu par să fi
fost cu totul originale. Asemenea altor ingineri din Renaştere, Leonardo era pasionat de
mecanică şi a desenat o mulţime de maşini. Astfel, a desenat laminoare, ciocane hidraulice,
maşini de treflat, de făcut şuruburi, de şlefuit suprafaţa oglinzilor. A studiat zborul păsărilor, a
încercat să schiţeze o teorie a zborului şi a conceput o maşină de zbor, de formă aerodinamică,
după modelul păsărilor.
Măreţia tehnicianului Leonardo constă mai puţin în „invenţiile” sale, cât în
curiozitatea minţii sale şi în metodă. Între inginerii Renaşterii, a fost cel dintâi care s-a ocupat

24
de industria textilă şi a căutat să îi mecanizeze mai mult operaţiunile obişnuite. Studiile lui
Leonardo pentru maşini de dărăcit şi tuns lâna sunt printre cele mai originale şi mai bine
concepute din carnetele sale. Fiind pasionat de mecanică, Leonardo a acordat o atenţie
specială problemei angrenajelor, căutând să le facă mai solide şi mai ordonate, desenându-le
conice şi helicoidale. Angrenajele erau utilizabile în industrii multiple. Perfecţionându-le,
Leonardo putea să facă ansamblul producţiei industriale să progreseze. În calitate de arhitect
şi hidrotehnician, a căutat, prin conjugarea de observaţii riguroase şi date cifrice, să obţină
cunoştinţe generale aplicabile în diversitatea cazurilor respective. A studiat apariţia
crăpăturilor, cauzele care provoacă prăbuşirea zidurilor, a depus eforturi să calculeze
rezistenţa grinzilor pătrate şi cilindrice, libere sau încastrate şi repartiţia sarcinii pe care o
poate suporta un arc, a căutat să dea cele mai bune formule matematice cupolelor şi sistemelor
de bolţi. Leonardo preconizase să scrie un tratat despre apă, rămas în stadiul de proiect dar
notaţiile pe care le-a lăsat cu privire la hidraulică sunt importante. A abordat cu precădere 3
mari probleme: formarea albiilor râurilor, studiul vârtejurilor şi cel al mişcării apei. A ajuns la
concluzii pertinente referitoare la vechimea mai mică sau mai mare a unui fluviu în funcţie de
rapiditatea cursului şi de adâncimea albiei. Dacă a ignorat posibilitatea de uzură prin acţiunea
rocilor, Leonardo a înţeles în schimb că un curent este mai rapid în centrul râului decât la
maluri şi a ajuns chiar să distingă, graţie experienţelor de coloraţie, diferitelor filete ale unei
căderi de apă. Limitele inginerului şi inventatorului Leonardo sunt evidente deoarece a fost
lipsit de un limbaj adecvat şi de instrumente de măsură.
În Renaştere, progresele navigaţiei au fost cu mult mai importante decât cele ale
circulaţiei terestre deoarece marile călătorii geografice şi stabilirea de relaţii regulate cu
Lumea Nouă şi Extremul Orient s-au numărat printre faptele majore ale epocii. Vechea ancoră
în U, care exercita o presiune prea puternică asupra fundului corăbiei fusese înlocuită prin
ancora cu braţ scurtat. Începând cu veacul al XIII-lea se răspândise treptat folosirea cârmei cu
chilă, fixată la pupă, în balamale şi afundată chiar sub suprafaţa apei. Mai uşor de manevrat
decât ramele laterale de odinioară, aceasta permitea schimbări iuţi ale direcţiei şi făcea cu
putinţă manevrarea completă, adică şi manevrarea contra vântului.

25
RENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE ROMÂNE. UMANISMUL (Sec. XVI-XVII)

NICOLAUS OLAHUS

Nicolaus Olahus (1493-1568) a fost o vreme aprod la curtea regelui Ungariei,


Vladislav al II-lea (1490-1516), începând astfel o carieră politică şi ecleziastică de excepţie în
sfera Europei Centrale în epoca Renaşterii. Îmbrăţişând cariera preoţească, a fost pentru o
vreme secretarul regelui Ungariei, Ludovic al II-lea (1516-1526) şi, ulterior a ajuns secretarul
reginei Maria, văduva regelui Ungariei, pe care a însoţit-o în Ţările de Jos, stabilindu-se la
Bruxelles, unde a rămas până în 1538. Înapoiat din Ţările de Jos, Olahus a parcurs cele mai
înalte trepte ale ierarhiei bisericii catolice, ajungând în 1553, arhiepiscop primat de
Strigoniu(Ungaria) şi în 1562 regent al Ungariei habsburgice, ca locţiitor al împăratului
Ferdinand. În 1548, Nicolaus Olahus a fost înnobilat de Ferdinand, regele Ungariei Superioare
(stăpânite de Habsburgi) iar în 1558 a fost ridicat de acelaşi suveranla rangul de baronal
Imperiului.
Diploma de înnobilare acordată de Ferdinand lui Olahus îl elogia pe umanistul român
pentru „ excelenta cunoaştere a tuturor artelor frumoase, pentru priceperea în limba greacă şi
latină, pentru talentul la scris, la vorbire, pentru talentul său poetic”. Olahus a folosit originea
sa ilustră – era fiu al judelui regesc Stoian (devenit prin botezul catolic Ştefan), descendent
din ramura Drăculeştilor a dinastiei Basarabilor şi probabil fiind şi nepot de soră al
voievodului Iancu de Hunedoara – pentru a-şi justifica şi în acest fel înnobilarea. Deoarece era
român de descendenţă princiară şi urmaş al romanilor, Nicolaus Olahus considera că merita
aceste onoruri şi pentru că românii erau apărătorii civilizaţiei europene.
Spre finalul vieţii sale a trăit în Slovacia, unde a desfăşurat o vastă operă culturală şi
unde a murit, din această cauză fiind revendicat şi de cultura slovacă. Olahus însă a fost în
primul rând un european, un umanist strălucit, un savant al Renaşterii europene, dar care
niciodată nu a uitat originea sa românească, dovadă clară fiind numele pe care l-a purtat. În
Slovacia, a reorganizat la Tirnavia(Trnava), vechea şcoală capitulară din Strigoniu (ocupată
de turci) şi a pus bazele celui dintâi seminar teologic catolic din Ungaria Superioară. În veacul
al XVII-lea, seminarul înfiinţat de Olahus se va transforma în Universitatea din Trnava. A fost
un puternic susţinător al catolicismului şi a combătut protestantismul (mai ales luteranismul
saşilor) de pe poziţiile Contarreformei şi Reformei Catolice. Olahus a decedat la Trnava în 14
ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la biserica catolică Sf. Nicolae din acelaşi oraş.
Nicolaus Olahus a scris 4 epitafuri la moartea lui Erasmus (1536)şi alte versuri în
latină. A corespondat cu umanişti belgieni, germani, spanioli, danezi şi italieni. Din
corespondenţa sa cu celebrul Erasmus de Rotterdam s-au păstrat vreo 40 de scrisori. Dintre
poeţii latini, Ovidius l-a influenţat pe Olahus cel mai mult.
A dovedit talent în poeziile sale, caracterizate printr-o sensibilitate remarcabilă, fie că
erau scrise în limba greacă, fie în latină, între care se remarcă Elegia cea mare, la mormântul
lui Erasmus de Rotterdam. Este autorul a 4 epitafe dedicate lui Erasmus din Rotterdam, în
limbile latină şi greacă. În opera sa istorică, Hungaria sive de originibus gentis, regionis, situ,
divisione, habitu, atque opportunitatibus (1536) se simte influenţa istoricilor greci şi latini
(Tucidide, Xenofon, Sallustius). Olahus este cel dintâi dintre cărturarii români care subliniază
clar ideea originii latine a poporului român şi unitatea limbii române, peste graniţele artificiale
ce despărţeau Ţările Române din punct de vedere politic. Cuprinde în această lucrare
numeroase informaţii istorice, geografice, etnografice despre Ungaria, Transilvania şi Banat,
Moldova şi Ţara Românească. Olahus a redactat şi un Chronicon, în care sunt prezentate şi
explicate evenimentele timpului său, de la Matia Corvinul până la Ferdinand I.

26
Pe lângă limbile clasice, Olahus stăpânea la perfecţie limbile română, maghiară,
franceză, germană şi turcă, fapt rarisim în epocă. Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi
binele, ca atribute ale divinului şi fericirea care se poate raeliza prin practicarea virtuţilor
autentic creştine. Şi-a scris operele doar în limba latină. A elaborat un Tratat de
alchimie(publicat la Frankfurt în 1525), Istoricul şi diplomatul (Bruxelles, 1536), Principiile
religiei creştine catolice(Viena, 1560), Catehism (Trnava, 1560), precum şi alte opere de
valoare, istorice sau geografice. Viziunea lui Olahus referitoare la naţiune este modernă,
fundamentată pe criteriile etnice şi lingvistice, în contrast cu viziunea medievală, care
accentua privilegiul. Nicolaus Olahus este cel dintâi organizator al învăţământului primar şi
superior din Ungaria. Opera lui nu este o istorie propriu-zisă, cât mai ales un gen de descriere
geografico-etnografică, care se originează în modelul oferit de scrierile umanistului Silvio
Piccolomini. Olahus este un om al Contrareformei care caută să facă cunoscute Europei
realităţile istorico-geografice ale acestei părţi de lume, ameninţate de dominaţia otomană.
Concepţiile umaniste ale lui Olahus se vădesc în atitudinea sa faţă de problemele
sociale ale vremii, de sprijinire a iobagilor şi de înfierare a abuzurilor nobilimii. În calitate de
cancelar al Ungariei Superioare stăpânite de Habsburgi, înfruntând opoziţia înverşunată a
nobililor, a determinat dieta din 1547 să anuleze prevederile draconice cu privire la legarea de
glie a iobagilor şi să le acorde dreptul de liberă strămutare.

GRIGORE URECHE (circa 1590-1647)

Fiu de mare demnitar moldovean, Grigore Ureche studiază la o şcoală umanistă din
Liov (Polonia), unde se accentuau limbile clasice şi valorile culturale ale Renaşterii, opuse
misticii iezuite. Cunoscător al limbilor de cultură slavona, latina, vorbeşte şi polona, însuşită
în mediul pe care l-a frecventat. Învăţământul în limba latină îi deschide drumul studiului lumi
greco-romane, al Antichităţii clasice.
Cronicar umanist, Grigore Ureche este autorul Letopiseţului Ţării Moldovei, redactat
probabil între anii 1642-1647, în timpul domniei lui Vasile Lupu, fiind mare vornic. A utilizat
ca izvoare în Letopiseţul său, Cronica Poloniei, redactată de Ioachim Bielski, care a fost
publicată în Cracovia, în 1597, sub numele lui Martin Bielski, tatăl său. Grigore Ureche a
apelat şi la opera lui Martin Cromer (Polonia sive de origine et rebus gestis polonorum,
Basel, 1555), la Matei Miechowita (Chronica Polonorum, Cracovia, 1519), la Alessandro
Guagnini (Sarmatiae Europeae descriptio, Cracovia, 1578, într-o versiune tradusă în poloneză
de Marcian Paszkowski şi publicată tot la Cracovia, în 1611). Ureche a cunoscut şi
cosmografii, cum sunt cele ale lui Gerard Mercator, Antonius Maginus Patavinus şi Sebastian
Munster. A folosit în cronica sa şi descrierile umaniste ale lui Matei Miechowita, Tractatus
de duabis Sarmatiis (1517) şi opera lui Martin Cromer, Polonia sive de situ, populis, moribus,
magistratibus et republica regni polonici (1576). Ureche a cunoscut şi analistica autohtonă,
anterioară, prin intermediul acelui pomenit „letopiseţ moldovenesc”, atribuit lui Eustratie
logofătul, care încorporează analistica secolului al XV-lea.

MIRON COSTIN (1633-1691)

Umanistul Miron Costin s-a născut în 1633, fiind fiul lui Iancu Costin, mare postelnic
şi mare hatman al Moldovei. Nobil polon de la 5 ani, Miron Costin studiază la colegiul iezuit
din Bar, în Podolia, întemeiat în 1636, unde învaţă latina, istoria antică, geografia, gramatica
şi retorica. Are legături trainice în mediul nobiliar polonez dar şi cu ambianţa culturală a
timpului. Prin 1652-1653, Miron Costin se întoarce în ţară, unde parcurge treptele

27
dregătoriilor: pârcălab de Hotin, mare vornic de Ţara de Sus, mare vornic de Ţara de Jos,
mare logofăt. Îndeplineşte numeroase însărcinări diplomatice, chiar pe lângă hatmanul
Sobieski, în 1674, utilizând mai târziu, legăturile de prietenie cu marii demnitari din jurul
regelui. Moare în 1691, căzând pradă rivalităţilor dintre familiile boiereşti, fiind decapitat la
ordinul lui Constantin Cantemir, împreună cu fratele său Velicico.
Miron Costin a fost un distins cărturar, cu viziune largă asupra marilor probleme
politice ale timpului. Ca umanist şi istoric, a consultat o bogată literatură: Chronicon
gestorum in Europa singularium a polonezului Paul Piasecki (1578-1649), Cronica lui
Aleksander Gwagnin, prin intermediul lui M. Paszkowski, Opisanie Sarmaciej
Europskiej(Cracovia, 1611), opera în versuri a lui Samuel Twardowski (1595-1660), Războiul
civil cu cazacii şi tătarii, apărută în 1651-1657. A utilizat şi pe Laurenţiu Toppeltin, Origines
et occasus Transsylvanorum(Lyon, 1667), Culegeri greceşti de 4 monarhii, Biblia, Vieţile
paralele ale lui Plutarh.
Datorită studiilor sale umaniste, Miron Costin a ajuns în contact cu Horaţiu, Ovidiu,
apreciat ca „dascăl”, Quintus Curtius, De rebus Alexandri regi Macedonum. A cunoscut
literatura istorică românească anterioară, inclusiv cronica lui Grigore Ureche, în versiunea
interpolată de Simion Dascălul. Cultura lui Miron Costin este vastă: ne-o dovedesc aluziile
mitologice, cunoştinţele şi admiraţia sa pentru „antichitatea cea plină de spirit şi foarte
înţeleaptă în creaţiile sale”.
Miron Costin este autor al Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace…,
terminat în 1675. A mai scris: Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei, Cronica Polonă- 1684;
Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema Polonă- 1684); Viaţa
lumii, în 1671-1675. Noutatea pe care o aduce este conturarea unui spirit istoric care
străbate cronicile şi, îndeosebi, apariţia istoriei. Umanismul său apare în primul rând în
domeniul istoriei pe care o scrie, în metodele pe care le foloseşte, în modelul pe care îl
cultivă. Meritul lui Miron Costin a fost acela de a fi „legat umila Moldova de mândra Romă”,
prin mijlocirea unui sistem de dovezi cărora le-a dat coerenţă, la nivelul priceperii lui istorice.
Ca om de cultură, el face elogiul Italiei umanismului. Meritul istoricului umanist rămâne
descifrarea originii poporului român într-o primă operă scrisă de un român pentru români.
Prin De neamul moldovenilor, Miron Costin a făcut posibil efortul cărturăresc cantemirian.

STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO (1640-1716)

S-a născut în 1640, într-o bogată şi prestigioasă familie boierească din Ţara
Românească, cea a Cantacuzinilor. A murit în împrejurările tragice legate de mazilirea fiului
său, Ştefan Cantacuzino(1716). A fost fiul postelnicului Constantin Cantacuzino, mare
dregător şi al domniţei Elina, fiica fostului domn Radu Şerban (1602-1611). Face parte din
influenta familie Cantacauzino, care s-a distins prin destoinicie, hărnicie şi învăţătură.
Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost posesorul uneia din cele mai mari biblioteci, în care
se găseau multe rarităţi bibliofile, care au fost transmise apoi bibliotecii stolnicului. A învăţat
carte în ambianţa culturală creată la Târgovişte de mari cărturari ca Ignatie Petriţiş şi
Pantelimon Ligaridis. Din 1655 se află cu familia la Braşov, studiind la şcoala umanistă de
aici. În 1658 se află la Iaşi, unde îl găsim din nou după 1663, anul uciderii tatălui său.
În anul 1665 a pornit într-o lungă călătorie de studii. Se instruieşte la Şcoala
constantinopolitană, apoi în Italia, începând cu anul 1667, la celebra Universitate din Padova
(unde dobândeşte o temeinică instrucţie umanistă şi o orientare filosofică în sensul
neoaristotelismului). La Padova a învăţat logica, psihologia şi fizica cu Albanius Albanesius,
apoi filosofia cu Valeriano Bonvicino. Din lista cărţilor cumpărate în Italia, rezultă
frecventarea literaturii clasice şi umaniste. După un popas la Viena în 1669, se întoarce în

28
Ţara Românească. Parcurge o carieră politică însemnată, fiind cel care va hotarî destinele
politice ale ţării aproape 40 de ani. Politica lui avea în vedere interesele fundamentale ale ţării,
apreciate de la înălţimea înţelegerii unui mare om de cultură. Poseda o bibliotecă la Mărgineni
care se ridica la circa 500 de volume, fiind o bibliotecă vie, un instrument de cercetare.
Datorită cunoştinţelor sale, stolnicul exercită un adevărat patronaj literar în epocă. A fost însă
şi un autor prestigios în domeniul istoriei şi al cartografiei.
Cu Istoria Ţării Româneşti, pe care începe să o scrie în vremea domniei lui Şerban
Cantacuzino, istoriografia noastră stabileşte contacte cu istoriografia umanistă europeană
(Flavio Biondo, Aeneas Sylvius Piccolomini, Matei Cromer etc.). Stolnicul Constantin
Cantacuzino utilizează nu mai puţin de 26 autori clasici sau umanişti, la care putem adăuga
lucrări care se înscriu în domeniul ştiinţelor auxiliare, spre exemplu, a genealogiei. Cunoaşte
pe istoricul şi geograful Strabo, pe istoricii bizantini Procopius, Zonaras şi Ioan Tzetzes.
Cunoaşte opera umaniştilor Flavio Biondo, Nicolaus Olahus, istoricului italian Filippo
Buonacorsi, opera lui Ioan Sambucus, Philip Cluverius etc. Este un bun cunoscător al
limbilor de cultură (latina, greaca), al limbilor moderne (italiana în primul rând).
Istoria Ţării Româneşti îşi propune descifrarea istoriei neamului, începând cu
originile, în spiritul istoriografiei umaniste. Predoslovia prezintă o deosebită însemnătate,
prin paginile pe care le-a consacrat stolnicul problemelor cunoaşterii istorice şi celor
metodologice. A scris la noi una din cele dintâi pagini de filosofia istoriei, discutând problema
cunoaşterii istorice, pe care o întemeiază pe efortul cărturăresc, disociind-o de cunoaşterea
bazată pe revelaţia divină. Este prezentă în Predoslovie o amplă discuţie despre valoarea
izvoarelor, prima în istoriografia românească. Opiniile lui Constantin Cantacuzino în
problemele cunoaşterii istorice, spiritul critic care îl animă, fac din el un istoric modern.
Istoria este văzută de stolnic nu numai ca un îndrumător moral, ci şi un element necesar
culturii unui popor civilizat. Stolnicul scrie o istorie în care cercetarea prevalează asupra
naraţiunii, o istorie erudită, amintind acel secol al XVII-lea european, care a văzut naşterea
istoriografiei savante. El nu povesteşte istoria, ci o argumentează (Virgil Cândea). Stolnicul
Constantin Cantacuzino rămâne un promotor al spiritului critic şi al istoriografiei moderne
româneşti.

ION NECULCE ( circa 1672-1745)

S-a născut probabil la Prigoreni, lângă Târgul Frumos, prin 1672. După mamă, făcea
parte, din marea boierime moldoveană, din ramura Cantacuzinilor, fiind fiica lui Iordache
Cantacuzino. Tatăl său era Neculce vistierul. A copilărit la Blăgeşti, lângă Paşcani, în casa
bunicei sale, Alexandra Cantacuzino. Ion Neculce trăieşte, timp de 4 ani în Ţara Românească,
la rudele sale cantacuzine, posibil în intimitatea stolnicului Constantin Cantacuzino. Ion
Neculce, reîntors în Moldova, a parcurs treptele dregătoriilor, ajungând mare spătar şi mare
hatman. Sub Dimitrie Cantemir este primul sfetnic al domnului, în problemele politice şi
diplomatice. Neculce împărtăşeşte programul politic al domnului, planurile de eliberare de
sub dominaţia otomană. După înfrângerea de la Stănileşti (1711)urmează până lua o vreme
destinul pribeagului domn, exilându-se în Rusia şi apoi în Polonia. În 1719, Ion Neculce se
întoarce în Moldova iar în 1731, în timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica, ajunge din
nou într-o mare dregătorie, vornic al Ţării de Sus, pe care o deţine, cu o întrerupere provocată
de domnia lui Constantin Mavrocordat şi în vremea celei de-a doua domnii. Ultima demnitate
pe care o ocupă este cea de judecător de divan. Moare, probabil, în cursul anului 1745.
Ion Neculce nu a fost un erudit, cum erau contemporanii săi Nicolae Costin şi Dimitrie
Cantemir. Se pare că avea cunoştinţe de limbă greacă, polonă, probabil şi rusă. În vremea

29
exilului, dobândeşte importante cunoştinţe în sfera istoriei şi geografiei europene. Scrisul său
vădeşte o lărgire de orizont, precizie terminologică modernă. A avut în biblioteca personală
un Hronograf bizantin, transcris parţial de el. A fost înzestrat cu harul naraţiunii, fiind un
excelent memorialist, care a suscitat comparaţia cu Saint-Simon. Izvoarele lui Neculce sunt
autohtone, tradiţiile locale, însuşite în preajma bunicii sale Alexandra Cantacuzino.
Istoriografia anterioară, pe care o cunoaşte, o apreciază critic, cenzurând-o uneori, de pe
poziţiile unui patriot şi istoric obiectiv.
Cronica lui Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat este o scriere memorialistică, întemeiată în mare parte
pe descrierea, prezentarea evenimentelor trăite de autor. Cronicii îi asociază cele 42 de
legende, grupate sub titlul O samă de cuvinte, care au la bază întâmplări istorice reale.
Concepţia istorică a lui Ion Neculce este influenţată de filosofia religioasă, creştină a istoriei,
iar concepţia lui politică este evident boierească. Este însă partizanul atotputerniciei domneşti,
desigur sub influenţa cantemiriană. Critică vehement domnii fanariaţi, pe care-i consideră
responsabili de „stricarea” obiceiurilor bune ale ţării şi de exploatarea fiscală nemiloasă a
contribuabililor.

DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723)

Prin prestigioasa sa activitate ştiinţifică, Dimitrie Cantemir reprezintă în cultura


românească un moment decisiv, în evoluţia spre lumea modernă. A fost un deschizător de
drumuri, în multiple domenii de creaţie, un mare savant (istoric, literat, geograf), dar mai
presus de toate un filosof în toate aceste ramuri de activitate intelectuală pe care le-a ilustrat.
Dimitrie Cantemir s-a născut în 1673, ca fiu la viitorului domn al Moldovei,
Constantin Cantemir (1685-1693). Familia Cantemir este de origine răzăşească din ţinutul
Fălciului, împresurată de nevoi dar urcând în scara socială datorită slujbei militare. Constantin
Cantemir i-a dat o educaţie aleasă, asigurându-i un dascăl de prestigiu sud-est european, cu
studii în Germania, ataşat cercurilor umaniste şi preiluministe. Nu trebuie ocolită valoarea
formativă a umanismului românesc, asimilat de Cantemir, exercitată prin mijlocirea istoriei,
în special a ideilor conţinute în opera lui Miron Costin, De neamul moldovenilor.
O însemnătate majoră a avut în formaţia intelectuală a tânărului Cantemir Şcoala
Fanarului, aşezată sub autoritatea Patriarhiei, în care preda Teofil Corydaleu, ataşat
umanismului padovan, filosofiei neoaristotelice. Studiul lumii clasice, ce se făcea aici cu
iluştri profesori, pregătirea ştiinţifică, creează la Constantinopol un mediu cultural prestigios.
Cantemir învaţă aici între 1688-1691 şi după o întrerupere de 2 ani, în care se înglobează şi o
domnie de 3 săptămâni (1693), se întoarce din nou la Istanbul. Constantinopolul a însemnat
pentru Cantemir un contact cu cultura europeană, impregnată de clasicism a Marii Şcoli a
Fanarului, o cunoaştere profundă a spiritualităţii mahomedane, în general orientale, o întreagă
lume care îmbogăţeşte orizontul cultural al tânărului principe. Pentru formaţia intelectuală a
lui Dimitrie Cantemir este remarcabil contactul cu scrierile filosofice ale antichităţii(operele
lui Thales din Milet, Pitagora, Socrate, Palton, Epictet, Seneca şi Cicero). Constantinopolul i-
a putut sădi lui Dimitrie Cantemir orientarea spre problematica controverselor filosofice şi
teologice care au generat anticonfesionalismul şi preiluminismul european (Pompiliu Teodor).
Dimitrie Cantemir, în special după 1693, se apropie de lumea musulmană, de vechea
înţelepciune arabă, învaţă limbile turcă, arabă, persană, stăruie în lumea ambasadelor, unde se
apropie de trimisul lui Ludovic al XIV-lea, etc., ia parte la lupta de la Zenta, unde vede
dezastrul suferit de armata otomană. În 1699, anul păcii de la Karlowitz, se căsătoreşte cu
fiica lui Şerban Cantacuzino, fostul domn al Ţării Româneşti. La doar 33 de ani,. În 1710,

30
ajunge domn al Moldovei, numit de sultan, care îl considera un fidel al Imperiului Otoman.
Tratatul de alianţă cu Rusia lui Petru I, în 1711, învederează orientarea lui Cantemir spre
obţinerea independenţei Moldovei, înlăturarea facţiunilor boiereşti, domnia autoritară, în
spiritul unor principii care se originează în raţiunile absolutismului. Înfrângerea de la
Stănileşti (iulie 1711) a pus capăt nu numai luptei pentru independenţă, ci şi domniei lui
Dimitrie Cantemir, obligat să se refugieze în Rusia, unde rămâne până la sfârşitul vieţii(1723).
Contactul cu Rusia reformelor moderne ale lui Petru cel Mare deschide în bibliografia
cantemiriană seria unor lucrări fundamentale, elaborate în exil, care se resimt de pe urma
influenţelor iluminismului timpuriu, alimentat de valorile europene cultivate de cercurile
Academiei ruse, ataşate ideilor filosofului german Leibniz. Dimitrie Cantemir a fost sfetnicul
ţarului Petru în problemele lumii orientale, turceşti în mod special, dar şi un cărturar ataşat
politicii de renovare, modernizare a societăţii ruseşti.
Membru al Academiei din Berlin, în corespondenţă literară cu savanţi de prestigiu din
epocă, Cantemir a desfăşurat o vastă activitate literară şi ştiinţifică, fiind autorul a numeroase
lucrări. Descrierea Moldovei (1716), prin problematică şi concepţie, este o lucrare destinată să
facă cunoscută Moldova cercurilor culturale occidentale, fiind o descriere geografică, istorică,
folclorică etc. Istoria Imperiului Otoman, cu titlul originar Incrementa atque decrementa
aulae othomanicae (1714-1716) răspundea unei necesităţi politice, într-un moment în care
criza Imperiului Otoman era evidentă. Cartea descria ascensiunea statului otoman ca mare
putere dar şi explica factorii decadenţei turceşti la începutul veacului al XVIII-lea. Cartea a
devenit o lucrare de căpătâi pentru diplomaţia europeană, datorită traducerilor în limba
engleză (1734, 1735), în franceză (1743), în germană (1745). Tot în Rusia, Cantemir a
redactat Monarchiarum phisica examinatio(1714), o lucrare de filozofie a istoriei, precum şi
Viaţa lui Constantin Cantemir (1716-1717). Evenimentele Cantacuzinilor şi ale
Brâncovenilor (1717-1718) reprezintă un raport prin care înfăţişa lui Petru cel Mare situaţia
politică din Ţările Române. Sistema religiei mahomedane (tipărită în 1722) era o carte scrisă
în scopuri utilitare, prin care urmărea difuzarea unor cunoştinţe despre religia şi cultura
musulmană.
Cea mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne, pentru cultura noastră
medievală, Hronicul româno-moldo-vlahilor (1719-1722). Versiunea latină a fost finalizată în
1717. A fost opera lui capitală, un testament pe care îl transmite posterităţii, neamului său.
Scrierea a fost destinată să cuprindă toată istoria românilor de la origini până în vremea sa.
Este o lucrare critică, care se înscrie în şcoala savantă europeană, prin normele scrisului
istoric pe care le fixează. În operă, stăruie ideea unităţii poporului român, ideea latinităţii şi
continuităţii sale în Dacia. Cantemir a pus în Hronic şi problema rolului românilor în istoria
universală, o concepţie avansată despre cultură. Nobleţea românilor constă în ilustra
ascendenţă romană. Discuţiile critice din Prolegomene ne indică genul de istorie savantă, în
care însă maniera istorică a umanismului rămâne încă o constantă. Aparatul critic pe care îl
mânuieşte cu discernământ, normele sau canoanele scrisului istoric pe care le stabileşte,
comprehensiunea universală a fenomenului istoric în sens larg, predilecţia pentru istoria
culturii, imprimă scrierilor sale sensul modernităţii. Ca metodă, Cantemir a fixat norme şi
astăzi valabile, iar ca interpretare, explicare, se dovedeşte un gânditor realist şi profund.
Prin Cantemir, mai ales teoria originii latine, continuitatea şi unitatea de neam sunt
amplu şi savant argumentate. Are marele merit de a-i fi asigurat teorie o circulaţie europeană,
prin lucrări ca Descriptio Moldaviae. Dimitrie Cantemir posedă conştiinţa unor legităţi
istorice, a unei ordini raţionale, care se fundamentează pe legăturile cauză-efect, pe baza
cărora lumea se află într-un proces evolutiv, într-o direcţie determinată. Pe baza legii
evoluţiei ciclice, istoria statelor se desfăşoară astfel încât creşterea, în mod inevitabil, este
urmată de declin şi cădere. Teoria lui istorică este dominată de o finalitate politică: dispariţia
Imperiului Otoman.

31
Ca filosof al istoriei, Dimitrie Cantemir este autorul unei concepţii evoluţioniste,
ilustrate de istoria Imperiului Otoman, a cărui creştere şi descreştere spaţială este urmărită în
celebra sa lucrare, tradusă în mai multe limbi.

UMANISMUL ROMÂNESC DIN BANATUL LUGOJULUI


ŞI CARANSEBEŞULUI ÎN SECOLELE XVI-XVII

După cele mai noi cercetări, zona bănăţeano-huneodreană este cea care a dat masiv
primele traduceri în limba română în secolul XVI şi nu Maramureşul, aşa cum se
considera până nu demult. Cei doi reputaţi filologi apreciază că: “faptele ne silesc să nu
trecem cu vederea peste rolul pe care Reforma l-a jucat în cultura românească în cursul
secolului al XVI-lea, începând cu traducerile din 1532 şi până la Palia de la Orăştie.
Reforma n-a servit numai un exemplu românilor…ci s-a aflat în spatele multora din
iniţiativele de a traduce şi tipări cărţi religioase în româneşte. Desigur nu al tuturora, căci
nu trebuie să cădem în greşeala opusă de a atribui totul Reformei, negând acţiunea
factorilor interni, fundamentală în problema apariţiei scrisului în limba română”.
Învăţământul în limba română a înregistrat însemnate progrese în banatul Lugojului şi
Caransebeşului în secolele XVI-XVII, fiind însă organizat pe baze confesionale. Astfel, în
mediul ortodox, episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului, Partenie II Cărturarul (1628-1638) a
pus bazele unei şcoli româneşti ortodoxe (“şcoala gramaticească”), în 1635, cu precădere în
limba română, pentru a contracara ofensiva calvină şi a pregăti un cler instruit din punct de
vedere dogmatic. Această “şcoală gramaticească” a continuat să funcţioneze şi după dispariţia
banatului Lugojului şi Caransebeşului.
O şcoală catolică a funcţionat în Caransebeş încă din sec. XV dar ea se închide la
mijlocul sec. XVI, odată cu răspândirea Reformei. Un document din 1566 atestă această
situaţie, referindu-se la un loc părăsit pe care a funcţionat şcoala catolică, dăruit de principele
Ioan Sigismund Zapolya nobilului român Ludovic Fiat. Astfel că timp de mai multe decenii,
în Caransebeş nu mai există o şcoală catolică.
La iniţiativa iezuitului de origine română, Gheorghe Buitul, se deschide la
Caransebeş, în 1626, o şcoală catolică pentru fiii nobilimii din regiune. Predarea se făcea în
limba română, deoarece puţini cunoşteau maghiara. La această şcoală au predat Gheorghe
Buitul dar şi Nicolae Ivul, notar al Caransebeşului, în spiritul programului Contrareformei. La
început această şcoală avea un număr de 33 de elevi, majoritatea fiind nobili, dar cereri de
înscriere în şcoală au venit şi de la familiile catolice din Bulgaria şi Valahia. La sfârşitul
anului 1627, numărul elevilor a crescut la 42. În 1638, şcoala catolică din Caransebeş avea
peste 50 de elevi. În 1643, Gregorius Lonczai, fost iezuit, originar din Lugoj este “maestru al
şcolii şi predicator în limba română” la Caransebeş. Într-un raport al misiunii din Caraşova şi
Caransebeş, adresat în 1645 Congregaţiei de Propaganda Fide, se susţine că şcoala catolică
din Caransebeş trebuie menţinută, solicitându-se subsidii pentru plata profesorilor, datorită
concurenţei în plan şcolar, provocate de calvini. În acelaşi an este consemnat ca “magister
catolicorum” în Caransebeş, Ştefan Lelesz. Nu ştim însă dacă şi după moartea lui Gheorghe
Buitul (1653) la şcoala catolică pe care o întemeiase în Caransebeş, învăţământul în limba
română s-a practicat în continuare. În această şcoală s-a format şi Gabriel (Gavriil) Ivul,
promotor al ideilor Contrareformei, care a fost primit în ordinul iezuit pe parcursul anului
1637.
Cele mai importante şcoli din banatul Lugojului şi Caransebeşului sunt şcolile calvine
din Lugoj şi Caransebeş, înfiinţate la mijlocul secolului al XVI-lea, funcţionând până la

32
finele veacului. Ele au fost reînfiinţate de principele Gabriel Bathory (1607-1612). Fără a avea
importanţa colegiilor reformate din Alba-Iulia, Aidu, Orăştie, şcolile calvine româneşti din
Banat s-au remarcat în epocă prin exemplaritatea învăţământului în limba română iar modelul
didactic, lansat de propaganda calvină printre românii bănăţeni a fost invocat şi adoptat şi de
alte şcoli româneşti calvine, ca de pildă cea din Făgăraş. Dincolo de prozelitismul calvin, se
instalează o achiziţie culturală remarcabilă şi anume promovarea limbii române în instituţiile
şcolare, în grafie latină.
În cadrul acestor şcoli româneşti calvine, au predat câteva marcante personalităţi
culturale de factură umanistă: Efrem Zăcan, Mihail Halici tatăl la Caransebeş, Ştefan Fogaraşi
la Lugoj. În 1582, Efrem Zăcan era “dascăl de dăscălie”, fiind conducătorul spiritual al unei
şcoli româneşti în care erau instruiţi şi educaţi preoţi dar şi învăţători, fiind chemat să
colaboreze la realizarea Paliei de la Orăştie. Şcoala condusă de Efrem Zăcan la Caransebeş
deservea nevoile comunităţilor calvine din sud-estul Banatului. Aceste şcoli calvine din Lugoj
şi Caransebeş sunt sprijinite de oficialitate, fiind puse în slujba răspândirii calvinismului
printre români. După unele informaţii, neverificate însă, Mihail Halici tatăl a fost rectorul
şcolii calvine din Caransebeş timp de 20 de ani (1638-1658). Banul Acaţiu Barcsai a sprijinit
financiar şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş şi traducerea de cărţi în limba română,
necesare elevilor români. În Edictul de înfiinţare a şcolii făgărăşene în 1657 se menţionează
că în această şcoală trebuie să se înveţe şi să se cânte “româneşte, după obiceiul şcolilor din
Caransebeş şi Lugoj” sau cărţile româneşti de care se foloseau cei din Caransebeş şi Lugoj să
fie tipărite şi citite “în toate adunările româneşti”, conform deciziilor luate de superintendentul
calvin.
În mediul catolic, cei mai importanţi umanişti români din Banat în secolele XVI-XVII,
au fost Gheorghe Buitul şi Gabriel (Gavril) Ivul. Gheorghe Buitul s-a născut în 1595 într-o
familie nobiliară din oraşul Caransebeş. A fost educat de misionarul franciscan Ştefan Szent
Andrassy (1571-1630), urmând şcoala catolică din Alba-Iulia iar ulterior, în jurul anului 1610
face studii de teologie şi filosofie la Colegiul iezuit din Viena, unde a fost primit în
Congregaţia “Sfânta Barbara”. Şi-a desăvârşit formaţia intelectuală la Collegium Germanicum
et Hungaricum din Roma (între 1619-1623), dobândind o solidă cultură teologică şi filosofic.
În 1623 a fost admis în ordinul iezuiţilor, fiind primul român primit în acest ordin. Gheorghe
Buitul a tradus din latineşte în româneşte Catehismul catolic al lui Petru Canisius, lucrarea
fiind tipărită la Poszon (Bratislava) în 1636, fiind retipărită la Cluj în 1703.
Gabriel (Gavril) Ivul s-a născut într-o familie nobiliară românească din Caransebeş în
1619, fiind fiul lui Nicolae Ivul, familia sa deţinând funcţii importante în conducerea oraşului
şi a comitatului Severin. A studiat la şcoala catolică din Caransebeş iar ulterior la
universităţile din Târnavia, Viena şi Caşovia (Kosice), devenind şi membru al ordinului iezuit.
În anul 1650, Gabriel Ivul devine doctor în filosofie al Universităţii din Târnavia şi apoi
doctor în teologie la Universitatea din Viena. Gabriel Ivul a predat timp de 6 ani filosofia la
Universitatea din Caşovia (Kosice) iar ulterior, timp de 20 de ani teologia la Viena unde a
fost fără întrerupere cancelar al universităţii timp de 12 ani. Între 1669-1672, Gabriel Ivul a
îndeplinit şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie al Universităţii din Târnavia. Moare la
18 aprilie 1678, la Caşovia.
Este autor al unei impresionante opere de teologie şi filosofie, publicate în limba
latină: Propositione ex universa logica (Craşovia, 1661); Philosophia novella (Zagreb,
1663); Philosophia (Viena, 1663); Theses et antitheses Catholicorum et Acatholicorum
(Caşovia, 1667); Historia Relatio Colloqui Cassoviensis de Judica Controversiarum Fidei
(f. loc, 1666), Lapis Lydius (f.l., f.a.). Iezuitul Gabriel Ivul a dovedit şi aptitudini literare,
redactând în latină, o antologie de 27 de poezii, tipărită în 1655 la Viena sub titlul Poesis
Lyrica.

33
Reforma a stimulat, la românii din banatului Lugojului şi Caransebeşului, traducerea
cărţilor sfinte în limba naţională. O realizare însemnată în acest sens este Palia de la Orăştie
(1582), care conţine cărţile Geneza şi Exodul din Vechiul Testament, traduse în grai bănăţean-
hunedorean, după Pentateucul în limba maghiară, publicat de Gaşpar Heltai în 1551, la Cluj,
cu folosirea Vulgatei (versiunea latină a Bibliei), probabil ediţia din 1573 de la Tubingen, de
către un grup calvin: Ştefan Herce, pastor în Caransebeş; Efrem Zăcan, dascăl în acelaşi oraş;
Moise Peştişel, pastor din Lugoj şi Achirie, protopopul comitatului Hunedoara, cu
participarea şi sub patronajul episcopului calvin Mihail Tordaşi şi cu ajutorul financiar al
nobilului ungur Geszti Ferencz din Deva. Cartea a fost tipărită pe hârtie sibiană la Orăştie,
până la 14 iulie 1582, de tipografii braşoveni Şerban Coresi (fiul diaconului Coresi) şi diacul
Marien. Deşi lucrare de comandă calvină, destinată românilor convertiţi, ea respectă dogma
ortodoxă, fiind menită atragerii la calvinism a românilor ortodocşi din întreg spaţiul
românesc.
Ion Gheţie şi Alexandru Mareş susţin că Palia de la Orăştie a fost produsul unor
factori interni, nu externi: “Cunoscând faptul că traducătorii Cărţii de cântece şi cei ai Paliei
erau români, că textele răspundeau unor necesităţi reale a comunităţii din care făceau parte,
vom putea oare susţine că zelul bănăţenilor şi hunedorenilor de a scrie româneşte este
consecinţa unei influenţe externe, numai pentru că ei erau de confesiune calvină şi nu
ortodoxă? În lumina consideraţiilor de mai sus, este limpede pentru noi că Palia şi Cartea de
cântece, deşi ieşite dintr-un mediu reformat, sunt datorate unui impuls intern, pornit din sânul
societăţii româneşti din Transilvania, care număra în rândurile ei nu numai ortodocşi, ci şi
catolici şi protestanţi”.
Printre umaniştii români de confesiune calvină din banatul Lugojului şi
Caransebeşului în sec. XVI-XVII se remarcă Ştefan Fogaraşi din Lugoj, Francisc Fogaraşi,
Mihail Halici tatăl şi Mihail Halici fiul.
Ştefan Fogaraşi provine dintr-o familie nobiliară din zona Lugojului, care deţine
poziţii de frunte în viaţa confesională, administrativă şi politică din această zonă a Banatului
începând cu secolul XVII până în sec. XIX. În slujba prozelitismului religios calvin Ştefan
Fogaraşi traduce în limba română, pentru şcolile calvine din Caransebeş şi Lugoj,
Catehismul, după o versiune calvină maghiară, care apare la Alba-Iulia, în 1648. Tot Ştefan
Fogoraşi este şi traducătorul unor psalmi, a căror versiune românească era utilizată în şcolile
bănăţene calvine după 1640. Francisc Fogoraşi face parte din aceeaşi familie de preoţi
cărturari din zona Banatului şi traduce „cu greutate” un mic Catehism din limba engleză în
limba maghiară. Francisc Fogoraşi a fost pastor în Caransebeş, după care a ajuns la Ocna
Sibiului, iar în 1658 era „pastor senior” la Aiud. Francisc Fogoraşi a tradus acest Catehism,
stabilind indirect o relaţie între lumea reformată din Transilvania şi biserica reformată din
Anglia.
Mihail Halici tatăl a tradus în limba română doi paslmi, în 1637, din cartea de cântece
a lui Francisc David şi Szegedi Gergeli. El este autorul unei opere de lexicografie:
Dictionarium valachico-latinum. În cadrul operei literare a lui Mihail Halici tatăl pot fi
remarcate şi alte creaţii versificate cu tematică religioasă, menţionate de Mihail Halici fiul în
inventarul bibliotecii sale ca manuscrise ce au aparţinut părintelui său: Cantiones Paschales
paterna manuscriptae, Cantiones Nativitatis et Pentecostales paterna manuscriptae. În
repertoriul de manuscrise al lui Mihail Halici tatăl se află şi dicţionarul latino român
Vocabularium paterna manuscripta şi Phrases Ciceronis paterna manuscriptae.
Mihail Halici fiul se naşte în octombrie 1643 la Caransebeş, unde şi-a început şcoala
pe care a continuat-o la colegiul luteran din Sibiu (1661-1664) şi la colegiul „Bethlen” din
Aiud (1664-1665). După un an petrecut la colegiul reformat din Aiud, unde a putut să se
distingă ca elev, a fost recomandat şi a trecut ca „rector” al şcolii reformate din Orăştie (1665-
1669), care în acest timp a avut şi mulţi elevi români. În anii 1672-1674, la Aiud, Mihail

34
Halici fiul a fost antrenat în vehemente dispute teologice, în care s-a situat pe poziţii
progresiste (puritane şi carteziene), ceea ce i-a atras expulzarea din oraş. Silit să părăsească
Transilvania, Halici a plecat în Ţările de Jos şi apoi în Anglia. În Ardeal se pare că nu s-a mai
întors, murind în jurul anului 1712.
Mihail Halici fiul rămâne cea mai reprezentativă personalitate încadrabilă în
fenomenul cultural bănăţean din secolul XVII. El este exponentul unui model cultural şi
confesional, care a germinat capacităţi culturale şi intelectuale înscrise la nivelul cel mai înalt
în programul umanist din secolul XVII. S-a remarcat prin încercări literare semnificative, în
diverse variante ale genului liric (poezii, imnuri, ode, acristihuri). O bună parte din exerciţiile
poetice ce-i aparţin lui Mihail Halici fiul reprezintă ode dedicate profesorilor şi prietenilor
săi, lirismul său fiind tributar cărţii lui Theodor de Beze, Poematum. Oda închinată
prietenului său din Basel, care-şi luase doctoratul (Papai), publicată în 1674, cu caractere
latine şi ortografie ungurească, este prima creaţie poetică de acest gen în limba română. Deşi
nu este o operă de valoare artistică deosebită, oda lui Mihail Halici fiul marchează
începuturile poeziei lirice româneşti culte cu conţinut profan.
Mihail Halici fiul şi-a constituit o bibliotecă faimoasă, cărţile fiind consemnate într-o
listă autografă, depăşind cifra de 400. Volumele au fost clasificate, chiar de proprietar, pe
domenii: enciclopedii, filosofie, istorii, teologie, retorică, poezie, dicţionare, medicină,
botanică, drept şi miscellance, între care o serie de manuscrise moştenite de la tatăl său.
Biblioteca sa cuprindea şi exemplare tipărite în elină sau ebraică. Mihail Halici fiul se
considera român, având o iscălitură interesantă, semnificativă pentru progresele înregistrate
de conştiinţa etnică în Banat în secolul XVII: Michael Halicius, Nob [ilius] Romanus Civis,
de Caransebeş”. Se pot da şi alte exemple în acelaşi sens: la 1598, pe un document în limba
latină, unul dintre nobilii români beneficiari, menţionat de document ca Stephanus Gerlistey
(Ştefan Gârlişteanu), a ţinut să-şi scrie numele pe verso, în româneşte şi cu caractere chirilice
(Grălişte Ştefan).

35
BIBLIOGRAFIE:

Berstain, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. II-III, Iaşi, 1998.
Bezdechi, Ştefan, Nicoalus Olahus, primul umanist de origine română, Aninoasa –
Cluj, 1939.
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Bucureşti, 1946.
Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, vol. I-II, Editura Meridiane, Bucureşti,
1994.
Bulboacă, Sorin, Filosofia istoriei la Sfântul Augustin, în „Studii de ştiinţă şi
cultură”, III, nr. 3(10), 2007.
Bulboacă, Sorin, Nicolaus Olahus şi Renaşterea europeană, în „Studii de ştiinţă şi
cultură”, IV, nr. 1(12), 2008.
Bulboacă, Sorin, Personalităţi politice, culturale şi ecleziastice sârbe din Arad
(sec. XVII-XIX), în „Studii de ştiinţă şi cultură”, anul VI, nr. 3 (22), 2010.
Bulboacă, Sorin, Umanismul românesc din Banat în sec. XVI – XVII, în „Studii de
ştiinţă şi cultură”, anul II, nr. 3, 4, Arad, 2006.
Capoianul, M., Nicolaus Olahus europeanul, Editura Libra, Bucureşti, 2000.
Clot, Andre, Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 de nopţi, Bucureşti, 1989.
Delumeau, Jean, Civilizaţia Renaşterii, vol. I-II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995.
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II-IV, Bucureşti, 1987-1995.
***Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental ( coordonatori Jacques Le Goff şi
Jean Claude Schmitt), Iaşi, 2002.
Duby, Georges, Vremea catedralelor. Arta şi societatea, 980-1420, ediţia a II-a
revăzută, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998.
Kitagawa, J. M., În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, Bucureşti, 1994.
Le Goff, Jacques, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, 1970.
Marrou, H. I., Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti, 1997.
Miquel, Andre, Islamul şi civilizaţia sa, vol. I-II, Bucureşti, 1994
Mureşan, Camil, Momente din istoria Europei, Cluj-Napoca, 1996.
Mureşan, Ovidiu, Renaşterea europeană în istoriografia românească, Cluj-Napoca, 2010.
Mureşan, Ovidiu, Sinteză de istorie medievală universală( sec. IV-XIII), Editura
Todesco, Cluj – Napoca, 2003.
Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. IV, Editura Dacia, Cluj- Napoca,
1989.
Platon, Alexandru – Florin, Rădvan,Laurenţiu, De la Cetatea lui Dumnezeu la
Edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Pop, Ioan Aurel, Naţiunea română medievală, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1998.
Teodor, Pompiliu, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1970.
***Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), texte alese şi studiu introductiv
de I.S.Firu şi C. Albu, Bucureşti, 1968.
Vianu, Tudor, Filosofia culturii, ediţia a II-a, Bucureşti, 1945.

36
37