Vom reproduce în continuare textul conţinând note testamentare semnate de soţia colecţionarului Gheorghe

Bezviconi.
„Autobiografie
Revoluţia din 1917 a schimbat radical multe. Aveam atunci 6 ani. Multe nu pricepeam. Multe nu vedeam. Multe
aflam, pe parcursul vieţii, de la părinţii mei, cu care mă mândresc. Nu doream să cobor de pe treptele sociale. Ne-am
stabilit cu toţii în România.
Foştii colegi şi subalterni, soldaţii rămaşi în Rusia, spuneau despre tatăl meu: – „Păcat că n-a rămas cu noi, a fost
„narodnic” şi într-adevăr în timpul războiului, când se prezentau ocazii, nu se retrăgea în căsuţe bine încălzite, la
adăpost de vânt şi frig. Dormea lângă cei mici sub stele, bine învelit în mantaua sa groasă, sau cu o „burcă” neagră,
mantaua clasică a cazacilor. Iar mâinile grijulii ale soldaţilor îi acopereau picioarele cu paie, sau ceva cald.
Mama – o floare rară, frumoasă şi gingaşă. O nobilă a veacului trecut. Şi nu-mi aduc aminte să fi ridicat vreodată
vocea, vorbind. Înainte de a veni în România am stat în Rusia sub noul regim, cred 2 ani. Un bătrân evreu,
înconjurat de copiii săi – combativi şi mari comunişti, a luat-o sub protecţia sa, în amintirea vremurilor de altă dată,
când vedea, din partea ei, şi bunătatea şi stima”.
Întotdeauna când citesc mărturii de felul acesta am impresia că dacă nu s-ar fi produs revoluţia în Rusia, dacă din
cele mai oribile smârcuri ale sufletului omenesc nu s-ar fi ridicat deasupra tuturor talazuri de ură distrugătoare, îmi
zic că ţara aceasta ar fi avut cu totul alt destin. Intelectualii ruşi înrădăcinându-se şi menţinând tradiţia nobilă, ar fi
înregistrat o evoluţie impresionantă a societăţii la nivel de gândire, de relaţii economice etc.
„Tatăl meu era originar din Stavropol. Mama – din Petersburg.
Eu m-am născut lângă Kremeneţ (Volân), unde stătea regimentul tatălui meu. Un fel de Buiucani al Chişinăului, dar
amenajat ca un fel de orăşel cu case şi clădiri solide.
Sunt născută la 15 aprilie 1911, când mama mea nu avea încă 18 ani împliniţi. Tata era cu 14 ani mai mare decât
mama.
Mama, Maria Gromova, născută Pavlovschi, casnică, a murit la Spitalul din Căuşeni, jud. Tighina, la 5 martie 1935.
Tata, Alexandru Gromov, colonel, surprins de evenimentele din 1940 în Basarabia, a dispărut fără veste. Niciodată
n-am ştiut dacă a rămas în viaţă sau a murit. Cum şi unde…”.
Toţi foştii ofiţeri din armata ţaristă, surprinşi pe teritoriul Basarabiei în 28 iunie 1940, au fost arestaţi şi împuşcaţi
chiar la Chişinău. Ceilalţi s-au pierdut în G.U.L.A.G.
„În anul 1914, la izbucnirea primului război mondial, regimentul lui, un strălucit regiment de cavalerie, care pe
parcursul existenţei sale a luat parte la lupte istorice ale ţării, a plecat pe front, iar noi cu mama (am rămas) la
Petersburg, devenit Petrograd, la rudele mamei.
Mai târziu un grup de ofiţeri superiori, făcând cererea pe numele Reginei Maria, a cerut intrarea oficială în România.
Mai târziu am venit şi noi cu mama, stabilindu-ne în Basarabia.
Tatăl meu a refuzat toate propunerile strălucite, găsind că uniforma şi jurământul nu se schimbă de 2 ori în viaţă şi a
avut multe şi diferite ocupaţii: dresajul cailor pentru curse, grădinăritul etc. Cu timpul primea şi pensia, fiind
considerat ca ofiţer de rezervă al Armatei române”.
În listele „Asociaţiei foştilor ofiţeri” pe Alexandru Gromov nu l-am găsit. Deci pensia i-a fost acordată printr-o
intervenţie deosebită, probabil, printr-un decret regal. Cert e că a primit-o din partea statului român ca fost ofiţer
superior al armatei ruse. Bolşevicii ruşi, care invadaseră în 1940 Basarabia, au procedat mai simplu, reducând toate
grijile pentru soarta fostului ofiţer la un singur glonte…
Totuşi e firesc să ne punem întrebarea: cum se producea actul de recunoaştere a emigrantului? Doar ştim bine că
mulţi dintre ei nici nu-şi permiteau o emigrare clandestină. O cerere pe numele regelui sau reginei era obligatorie.
Iar România, o ţară devastată de război, cu un teritoriu imens aflat sub ocupaţie străină, primea expatriaţi din Rusia,
încerca să le creeze anumite condiţii. Şi de fiecare dată mă întreb: de ce mâna care îţi întinde ajutorul este muşcată?
„Eu am terminat şcoala primară şi Liceul francez „Jeanne d’Arc” (în anul 1930-1931), iar în toamna aceluiaşi an am
luat bacalaureatul francez, primind diploma sub nr. 75.
În 1934 am intrat în serviciul public, la Prefectura Judeţului Lăpuşna.
În 1940 am plecat din Basarabia cu penultimul tren, ca refugiată.
În 1941 am fost, ca majoritatea colegilor, rechemată la Chişinău.
În 1944 a doua plecare, de data aceasta cu repartizarea oficială în Oltenia.
Am lucrat câţiva ani la Prefectura din Braşov, A.R.L.U.S., şi ultimul serviciu la A.S.I.T., ca secretară.
Pentru activitatea mea în cadrul A.R.L.U.S.-ului am fost decorată, primind şi o insignă.
Înscrisă în Sindicat din 1946.
În 1947 am dat examen de traducător şi interpret ţinut la Curtea de Apel Braşov (reuşit cu Decizia nr. 10/1947).
La 1.XI.1951 transferată la Academia de Ştiinţe din Bucureşti în funcţia de tehnoredactor revizor.
Am lucrat 11 ani şi, în 1962, la cererea mea (am fost) scoasă la pensie, în urma spondilozei. Am lucrat mult şi la
maşina cu caractere slave.
În anul 1952 m-am măritat cu Omul pe care l-am cunoscut, când eram elevă, istoricul George Bezviconi.
Îi plăcea să spună în glumă că l-am persecutat şi urmărit toată viaţa. El născut la Jitomir, eu apărută peste un an în
apropiere de Kremeneţ. El plecat la Chişinău, eu apărută tot acolo venită din Rusia. El plecat în 1937 la Bucureşti,
unde s-a stabilit definitiv, eu apărută tot la Bucureşti, în urma refugiului, în 1940. El locuind în str. Agricultori, unde
m-am mutat şi eu cu locuinţa, în urma transferului meu la Bucureşti, în toamna anului 1951.
Iar eu, fidelă fanteziei mele, care zboară mereu, pot termina această autobiografie destul de ştearsă cu următoarea
destăinuire, pe care o spuneam des, că îl iubesc mult pe Lenin, că dacă nu apărea acest personagiu istoric, eu nu mă
măritam cu George cu care am fost atât de fericită.
Tatiana Bezviconi
Bucureşti, 1981.