Capitolul 4

22 Monedă Credit Bănci şi Burse
Capitolul II
Moneda şi sistemele monetare
2.1. Banii şi sistemele monetare de la apariţie şi până în

epoca modernă
2.2. Conţinutul şi elementele sistemelor monetare
2.2.1. Etalonul monetar
2.2.2. Unitatea monetară
2.2.3. Baterea şi circulaţia monedei
2.2.4. Emisiunea şi circulaţia bancnotelor
2.3. Evoluţia sistemelor monetare
2.3.1. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-
monedă (Gold Specie Standard)
2.3.2. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-
lingouri (Gold Bullion Standard)
2.3.3. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize
(Gold Exchange Standard)
2.3.4. Sistemul monetar bazat pe etalonul devize
(Exchange Standard)
2.4. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods
2.4.1. Instituţii monetare şi de credit internaţionale,
expresii ale acordurilor de la Bretton Woods
2.5. Sisteme monetare regionale
2.5.1. Sistemul monetar european SME
2.5.2. Caracteristicile şi funcţionarea SME
2.5.3. Unificarea Monetară
2.6. Moneda şi schimburile economice: paritate, curs,
cotare, coşuri valutare
2.1. Banii şi sistemele monetare de la apariţie şi până în epoca

modernă
Pe parcursul apariţiei şi dezvoltarii societăţii omeneşti, de-a lungul

unei îndelungate perioade istorice, rolul de bani a fost îndeplinit, ca
echivalent general, de diferite mărfuri metale şi mai apoi de monedele
metalice din metal şi argint. Pe măsura dezvoltării vieţii economice şi
sociale, a dezvoltării şi amplificării producţiei şi schimbului de mărfuri,
Monedă Credit Bănci şi Burse 23
bunuri şi servicii, circulaţia monetară a început să fie deservită şi de

monede fără valoare deplină, bătute din metale nepreţioase.
Mai târziu, pe măsură ce producţia de mărfuri a devansat
producţia de metale preţioase, şi pe măsură ce volumul tranzacţiilor
comerciale a crescut spectaculos, reclamând şi un volum sporit de
monedă, de bani în circulaţie, au apărut şi biletele de bancă. Statul a
recurs la emiterea biletelor de hârtie, la început convertibile în metal
preţios iar mai apoi, după primul război mondial şi neconvertibile.
Convertibilitatea biletelor de bancă în aur a fost abandonată de
drept în anii ‘70. Bancnotele s-au transformat astfel din banii de credit cu
acoperire în metal preţios, în bani fiduciari, fără valoare intrinsecă, fără
acoperire, s-au transformat în simple semne băneşti.
Banii au apărut spontan, în procesul de dezvoltare a schimbului, ca
urmare a unor necesităţi, a unor nevoi reale ale oamenilor, prin
separarea din lumea mărfurilor a unor mărfuri şi mai apoi a unei singure
mărfi, ca echivalent general. Acest rol, a fost îndeplinit în anumite
perioade de timp şi în anumite zone de variate mărfuri (animale, blănuri,
scoici, tutun, sare, ulei, ceai etc.).
Mai apoi, rolul de bani a început să fie deţinut pe o scară tot mai
extinsă de metale şi în mod deosebit de cele preţioase. Folosirea
metalelor ca instrument datează din cele mai vechi timpuri, după unii
autori încă din secolul vi-vii î.H.
La început se foloseau în schimburi lingourile, dar acestea
prezentau inconvenientul că trebuiau divizate şi cântărite în momentul
vânzării. Pentru uşurarea circulaţiei şi comerţului s-a trecut la marcarea
lingourilor. Amplificarea relaţiilor de shimb ca urmare a extinderii ariei
geografice a acestora, necesita transportul lingourilor, operaţiune
greoaie şi costisitoare. Ca urmare lingourile au fost înlocuite cu
monedele propriu-zise.
Tradiţia orală a grecilor şi scrierile lui Herodot atribuie lui Cresus,
regele Lydiei, meritul de a fi bătut prima monedă. Alte scrieri relevă ca
autor al primei monede pe Phidon din Argon. Costin Kiriţescu arată în
cartea sa "Moneda - mica enciclopedie", că moneda ar fi apărut prima
dată în China în secolul XI înainte de Hristos. Odată cu apariţia
monedelor, au apărut primele semne de organizare monetară. Primele
încercări au apărut în Lydia, odată cu o centralizare şi uniformizare a
operaţiunilor de batere a monedelor de aur şi argint. Au apărut astfel
germenii sistemelor monetare, care reprezintă forme de organizare a
baterii şi circulaţiei monedei într-o ţară sau alta, organizare realizată prin
normele dictate de stat, dar şi prin norme ce decurg din cutume.
Pe măsura dezvoltarii societăţii, statele au elaborat norme şi au

creat instituţii care să reglementeze, organizeze şi supravegheze relaţiile
monetare. S-au constituit treptat sistemele monetare naţionale care
reglementau emisiunea, punerea în circulaţie şi retragerea din circulaţie
a monedei. Caracteristicile monedei, succesiunea în timp a formelor sale
de existenţă au determinat un conţinut specific al normelor, cât şi un
anumit profil al instituţiilor monetare. Sistemele monetare din Antichitate
şi Evul Mediu au fost caracterizate, în principal, prin două trăsături:
a. fărâmiţare
b. deteriorarea monedei.
Fărâmiţarea monedei era dată de descentralizarea baterii monedei, de
lipsa de unitate a circulaţiei monetare la nivelul unei ţări. În Grecia antică
fiecare oraş avea propria monedă, existând 1500-2000 de monetării şi
specii de monede. În Germania Evului Mediu funcţionau aproximativ 600
monetării, metalul cel mai răspândit fiind argintul, dar circulau şi monede
de aur.
Deteriorarea monedelor prin uz şi falsificare era o practică curentă
şi o caracteristică a circulaţiei monetare în epocă. Reducerea
conţinutului de metal preţios sau titlului din care erau confecţionate
monedele a fost practicată de conducătorii statelor (regi, împăraţi ), de
seniori, dar şi de negustori şi cămătari. De multe ori monedele erau
bătute din metal comun fiind doar spoite cu argint sau aur, alteori
conţinutul de metal preţios era diminuat în aliaj, sau prin diminuarea
greutăţii monedei faţă de cea declarată legal. Astfel s-a ajuns ca banii
buni să fie retraşi din circulaţie şi tezaurizaţi, conducând la emiterea de
către Thomas Gresham (1519-1579) a aşa-numitei legi Gresham,
conform căreia “moneda rea alungă pe cea bună”.
În lumea antică şi în Evul Mediu, rolul de echivalent general a fost
îndeplinit mai ales de argint, dar şi de aur. În istoria monedei, funcţia de
etalon a fost îndeplinită la începuturi de mărfuri obişnuite, pentru ca
treptat, această poziţie să fie cucerită de metale preţioase, aur şi argint,
locul acestora fiind luat ulterior de valute şi devize.
Etalonul monetar a variat de la o perioadă la alta şi de la o ţară la
alta, fiind adoptat şi dimensionat prin legea monetară din fiecare ţară.
Unii istorici monetari consideră că perioada Evului Mediu s-a caracterizat
prin monometalismul argint, alţii prin bimetalism, cu preponderenţa
argintului. Începând cu secolul al XI-lea şi până la jumatatea secolului al
XIX-lea sistemele băneşti au fost bimetaliste. În cadrul acestui sistem
baterea monedelor etalon pentru ambele metale era liberă, circulaţia lor
fiind simultană şi paralelă.
În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele

două metale, bimetalismul a cunoscut trei variante:
- bimetalismul integral
- bimetalismul paralel
- bimetalismul parţial.
a. Bimetalismul integral se caracteriză prin următoarele trăsături:

- Statul fixa prin lege un raport de schimb de 1 parte aur la 15,5 părţi
argint, pentru menţinera unui raport fix de schimb în circulaţia
monedelor.
- Baterea monedelor din ambele metale era nelimitată, monedele având
putere liberatorie egală.
Acest sistem avea avantajul că asigura o cantitate suficientă de
monedă pentru nevoile schimburilor, dar avea în acelaşi timp
dezavantajul că raportul de schimb fix nu putea fi respectat pe piaţă. La
schimbarea pe piaţă a raportului de valoare dintre cele două metale intra
în funcţiune “Legea lui Gresham”. Moneda din metal mai slab cotat
alunga moneda bună care era tezaurizată. Această variantă a fost
adoptată în SUA, Franţa, România şi alte ţări. În România bimetalismul
introdus în 1867 stabilea un raport de 1kg aur la 14,30 kg argint. În 1890
a fost înlocuit cu monometalismul aur.
b. Bimetalismul paralel se caracteriza prin aceea că raportul de valoare

dintre cele două metale monetare era liber. Legea monetară prevedea
că moneda putea fi confecţionată ca şi în prima variantă din ambele
metale. Monedele de argint şi aur circulau independent, după valoarea
lor proprie, având putere liberatorie nelimitată. Mărfurile aveau două
rânduri de preţuri, în aur şi argint. Această variantă s-a practicat în
Germania.
c. Bimetalismul parţial ( şchiop sau compozit ) s-a caracterizat prin:

- aurul era metalul din care era bătută moneda etalon în mod
nelimitat;
- argintul era folosit atât la baterea monedei etalon pe baza unui
raport de valoare stabilit prin lege, cât şi la baterea de monedă
divizionară care se găsea în alt raport valoric faţă de moneda
etalon, având o putere liberatorie limitată. Tipul clasic de
bimetalism şchiop a fost cel adoptat de Uniunea Monetară
Latină.
În condiţiile permanentelor modificări ale valorilor de schimb între
cele două metale, ca urmare a fluctuaţiilor cantităţilor de metale extrase
şi puse pe piaţă, raporturile fixate nu au putut fi menţinute şi speculaţiile

făcute, au condus la scoaterea uneia sau alteia din monede din circulaţie
în special a celei de aur. Treptat s-a trecut de la bimetalism la
monometalismul aur.
Tranziţia de la bimetalism la monometalism s-a făcut mai întâi în
Anglia în 1818. Germania trece la monometalismul aur în 1875 având ca
suport despăgubirile de război plătite de Franţa. SUA trece la
monometalismul aur în 1900. La sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX monometalismul aur s-a introdus în majoritatea ţărilor,
rămânând numai câteva în care s-a mai practicat monometalismul argint
(Indochina şi China până în 1930, respectiv 1935).
2.2 Conţinutul şi elementele sistemelor monetare
Conţinutul sistemelor monetare evoluează odată cu dezvoltarea

economică şi socială. Sistemele monetare au o serie de trăsături
generale, dar şi particularităţi de epocă şi naţionale. Sistemele monetare
au înregistrat de-a lungul vremurilor o anumită evoluţie cu caracter
general, dar şi particularităţi naţionale. Elementele sistemului monetar
clasic sunt:
1. etalonul monetar
2. unitatea monetară
3. baterea şi circulaţia monedei
4. emisiunea şi circulaţia bancnotelor.
2.2.1 Etalonul monetar
Este reprezentat de marfă, care este luată ca referinţă atunci când

se stabileşte valoarea în circulaţie a banilor. Iniţial, la baza organizării
sistemelor monetare s-a situat metalul monetar. Acesta a fost aurul,
argintul sau chiar ambele. În funcţie de conţinutul etalonului monetar
adoptat s-au consacrat mai multe tipuri de sisteme monetare:
- sistemul monetar având ca etalon metalul monetar în raport cu
care au funcţionat sistemul monetar monometalist şi bimetalist
- sisteme monetare bazate pe etalonul combinat aur - devize
- sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.
În timp, sistemele monetare s-au îndepărtat de metalul preţios.
Principalele momente ale detaşării sistemelor băneşti de metalul preţios
au fost:
- primul război mondial, când s-a sistat baterea monedelor din
metalul preţios şi convertibilitatea bancnotelor în aur;
- anul 1971, când s-a sistat convertibilitatea în aur a dolarului

SUA;
- anul 1973, când s-a generalizat trecerea de la cursurile fixe la
cele flotante;
- anul 1978, când s-a adoptat al doilea amendament la statutul
FMI, prin care ţările membre renunţă la a-şi defini monedele
printr-o cantitate de metal preţios. Ca atare circulaţia monetară
se disociază de metalul preţios.
2.2.2. Unitatea monetară
Unitatea monetară reprezintă "uniforma naţională" pe care o

îmbracă banii. Definirea prin lege a acesteia este atribut al instituţiilor
monetare naţionale. Denumirea unităţii monetare a decurs din metalul
folosit pentru baterea monedei, din cantitatea de metal folosit ca etalon,
sau era împrumutată dintr-o altă ţară. Unitatea monetară are trei
elemente caracteristice:
a. valoarea paritară
b. paritatea monetară
c. cursul de shimb.
a. Valoarea paritară este definită prin cantitatea de metal preţios

stabilită prin lege de autoritatea monetară, să stea la baza monedei în
cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur, aur-devize. Spre
exemplu: dolarul american a fost definit în 1785 prin 1 dolar = 1,504 g
aur fin, iar din 1934, 1 USD = 0,888671 g aur fin, menţinut până în
1971. Lira sterlină a fost definită la început printr-o livră de argint
(0,500 g). Din 1949 conţinutul în aur al unei lire sterline a fost stabilit
la 2,488 g aur fin, iar din 1967 la 2,132 g aur fin. Leul aur instituit prin
Legea din 1867 ca unitate monetară naţională a fost definit prin 290
mg aur fin, iar în 1929 a ajuns la 9 mg aur fin.
În funcţie de etalonul care stă la baza unităţii monetare valoarea paritară
se poate defini şi altfel decât printr-o cantitate de aur, prin raportarea la o
altă monedă sau la un coş de monede, spre exemplu la USD sau la
DST. Începând cu 1973-1974, majoritatea ţărilor renunţă la valorile
paritare. Prin amendamentele aduse la statutul Fondului Monetar
Internaţional la conferinţa de la Kingston - Jamaica din 1976, ţările
membre îşi pot defini monedele naţionale prin:
- stabilirea unei relaţii fixe cu DST sau cu un alt etalon cu
excepţia aurului;
- stabilirea unei relaţii fixe sau suple cu o altă monedă în cadrul

unor aranjamente speciale de tipul celor pe care s-a bazat
Sistemul Monetar European
b. Paritatea monetară exprimă raportul dintre valorile paritare a două
monede. În funcţie de etalonul care a stat la baza unităţilor monetare
aceasta a fost paritate metalică, paritate valutară, paritate DST.
Ex. Pornind de la valorile paritare ale dolarului SUA şi leului românesc la
1900 de 1,504 g pentru USD şi 0,290g pentru leu, paritatea dintre cele
două se determină astfel:
0,290
= 0,1928 $ / leu
1,504
sau
1,504
= 5,1862 leu / $
0,290
c. Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede naţionale sau
internaţionale, exprimat într-o altă monedă cu care se compară. Ca ordin
de mărime paritatea monetară este sinonimă cu cursul oficial. În
condiţiile etalonului aur valorile paritare au fost menţinute multă vreme
nemodificate şi pe această bază parităţile erau şi ele fixe, reflectându-se
în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare). În perioada de aplicare a
etalonului aur, comparaţia unităţilor monetare se realiza, prin raportare la
o altă monedă ($ USA). În cadrul sistemelor monetare actuale cursul de
schimb este dat de piaţă, de raportul cerere-ofertă.
2.2.3. Baterea şi circulaţia monedei
Sistemele monetare clasice au cuprins reglementări privind

baterea şi circulaţia monedelor cu sau fără valoare deplină. Cele cu
valoare deplină erau bătute din aur şi argint iar cele fără valoare deplină
din zinc, aluminiu ca şi din diverse aliaje cu metale nepreţioase.
Monedele cu valoare intrinsecă (deplină) aveau o valoare care
corespundea cu valoarea metalului din care erau confecţionate.
Exemplu dacă un dolar SUA avea un conţinut de 1,5 g aur, moneda de
10 $ cântărea 15 g aur, era o monedă cu valoare integrală.
Pentru monedele cu valoare integrală era specifică baterea liberă,
ceea ce însemna dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria
statului metalul sub formă de lingouri pentru a-l trasforma în aur monedă
contra unui comision, stabilit procentual din valoarea aurului monetar.
Monetizarea liberă, ca şi libera tezaurizare, asigurau adaptarea
spontană a cantităţii de bani în circulaţie la necesităţile economiei.
Cheltuielile de monetizare, ca şi pierderile de metal preţios prin uzură în

timpul circulaţiei erau mari, făcând ca acest model al organizării
monetare să nu reprezinte idealul. Aceasta, cu atât mai mult cu cât
cantităţile de metal preţios extras au rămas mult în urmă faţă de
amplificarea schimburilor.
Baterea monedelor fără valoare integrală a fost determinată de
raţiuni tehnice, de nevoile schimbului. Circulaţia monetară are nevoie şi
de monede de valoare redusă, de monede divizionare. Dacă acestea ar
fi fost bătute din metal preţios, ele ar fi avut dimensiuni foarte mici şi ar fi
generat costuri mari. Monedele fără valoare integrală nu pot face
obiectul baterii libere, ci constituie monopol de stat, apărat cu stricteţe.
Cantitatea de astfel de monede fără valoare deplină, puse în circulaţie,
trebuia menţinută la nivel redus. Valoarea acestor monede nu era
reprezentată de valoarea metalului din care erau confecţionate ci de
valoarea aurului pe care-l reprezentau în circulaţie. Prin limitarea baterii
monedei fără valoare intrinsecă se urmarea evitarea scoaterii din
circulaţie a monedei cu valoare integrală ( de aur şi argint ) şi a
tezaurizării acestora.
Monedele cu valoare deplină au dispărut din circulaţie odată cu
primul război mondial. Sistemele băneşti contemporane nu mai cuprind
ca regulă generală reglementări privind monetizarea metalelor preţioase.
2.2.4 Emisiunea şi circulaţia bancnotelor
Insuficienţa metalului monetar, greutăţile apărute în utilizarea lui

pentru satisfacerea nevoilor schimburilor, care au luat o mare amploare
odată cu noile descoperiri geografice şi cu dezvoltarea producţiei de
mărfuri, a condus la emiterea şi punerea în circulaţie a banilor de hârtie,
a bancnotelor.
Acestea au fost la începuturi convertibile iar mai apoi au devenit
neconvertibile, căpătând un curs forţat. Utilizarea monedei de hârtie în
locul monedei de metal preţios a însemnat un moment decisiv în evoluţia
monedei şi a sistemelor monetare, ea contribuind alături de moneda-
marfă la realizarea în practică a funcţiilor monetare. Are loc treptat
retragerea din circulaţie a monedei marfă în depozitele băncii emitente
de monedă de hârtie, aceasta din urmă împreună cu moneda de cont,
preluând treptat funcţiile monetare şi devenind instrumentul monetar
dominant.
Pentru impunerea în circulaţie a monedei de hârtie a fost necesară
menţinerea pentru o anumită perioadă de timp a legăturii cu metalul
monetar prin mecanismul convertibilităţii. Bancnotele, biletele de bancă,

sunt cambii ale băncilor de emisiune cu următoarele atribute:
- au putere circulatorie în toată ţara;
- sunt poliţe la vedere asupra băncii centrale;
- sunt convertibile în metalul monetar ce stă la baza etalonului;
- sunt numiţi bani reprezentativi, monedă fiduciară.
Iniţial, la emisiunea banilor de hârtie, băncile asigurau
convertibilitatea acestora în aur, prin preschimbarea la cerere a
bancnotelor cu monede-aur, publicul manifestând încredere în
mecanismul monetar.
Treptat, funcţionarea mecanismului a cunoscut contradicţii între
cantitatea de metal monetar din rezerva băncii de emisiune şi cantitatea
de monedă de hârtie emisă şi pusă în circulaţie, cerută de tranzacţiile
comerciale aflate în ascensiune. Ca urmare, convertibilitatea
bancnotelor a fost limitată şi lichidată.
În actualele condiţii, sistemele monetare nu mai cuprind norme şi
proporţii specifice pentru acoperirea metalică a emisiunii de bancnote,
dar cuprind reglementări privind relaţiile create pe linie de emisiune,
norme privind legăturile dintre băncile centrale şi cele comerciale.
Aceste reglementări proliferează şi tind să fie folosite drept
instrument de combatere a emisiunii cu caracter excesiv. Absenţa
mecanismelor de autoreglare a masei monetare în circulaţie şi deosebita
acuitate a proceselor inflaţioniste în anii 70, au determinat intensificarea
şi diversificarea formelor de intervenţie în sfera monetară, atât din partea
băncilor centrale, cât şi a autorităţilor guvernamentale.
2.3 Evoluţia sistemelor monetare
În dezvoltarea lor modernă, sistemele monetare au cunoscut mai

multe etape, care, de la statornicirea monometalismului aur au evoluat în
timp, cunoscând următoarele forme:
a. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur - monedă (Gold Specie
Standard)
b. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri (Gold Bullion
Standard)
c. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize (Gold Exchange
Standard)
d. Sistemul monetar bazat pe etalonul devize (Exchange Standard).
2.3.1 Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă Gold Specie

Standard
Etalonul aur s-a impus asupra bimetalismului aur-argint la sfârşitul

secolului trecut, ca expresie a dezvoltării capitalismului la scară
mondială. Acest sistem a răspuns necesităţilor dezvoltării schimbului şi
circulaţiei, întărind sistemul de credit şi lărgind relaţiile internaţionale.
Acest sistem a fost caracterizat de stabilitate relativă prin aceea că
nu a putut elimina anumite mişcări de preţuri, chiar mişcarea generală a
preţurilor, legată de evoluţia ciclică a economiei, de fazele ciclului, de
evoluţia preţului aurului, generată de schimbările în productivitatea
muncii în extracţia metalului preţios.
Principalele sale caracteristici erau:
1. Stabilirea prin lege a conţinutului în aur al unităţii monetare (valoare
paritară).
2. Stabilirea parităţilor monetare ca raport între valorile paritare ale
respectivelor unităţi monetare.
3. Baterea liberă a monedelor de aur, fiecare cetăţean având dreptul
să predea monetăriei statului o cantitate de aur şi să obţină în
schimb un număr corespunzator de monezi de aur.
4. Convertibilitatea liberă şi nelimitată a bancnotelor în monede de aur
(realizându-se astfel echivalenţa între valoarea nominală a
bancnotelor şi valoarea proprie a monedelor de aur
corespunzătoare).
5. Circulaţia liberă a aurului, atât în interiorul ţării cât şi între ţări, în
general sub forma de monede. .
Unităţile monetare naţionale se raportau numai la aur, numai prin el
se defineau şi se schimbau între ele. Având un conţinut aur stabilit de
fiecare stat în mod suveran, monedele naţionale se schimbau unele pe
altele la un curs fix stabilit în funcţie de paritatea monetară, ce era o
paritate metalică, determinată ca raport între conţinutul în aur a două
monede.
Aurul, în calitate de bani universali, îndeplinea funcţiile de măsură
a valorilor mărfurilor, etalon al preţurilor, mijloc de rezervă şi de plată,
atât pe plan intern cât şi internaţional. Sistemul asigură automatismul
autoreglarii spontane a echilibrului balanţei de plăţi externe. Banii de aur,
atât cei cu valoare intrinsecă, cât şi cei de hârtie convertibili în aur,
asigurau spontan legătura dintre sistemele monetare naţionale. Acest
etalon a fost adoptat de Anglia în 1818, de ţările europene după 1870,
iar de SUA în 1900. România l-a adoptat în 1890. Sistemul a funcţionat
relativ bine până la primul război mondial, când a început să-şi atingă
limitele.
2.3.2. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri.

Gold Bullion Standard
După primul război mondial, datorită dereglărilor apărute în

sistemul etalonului aur, unele ţări ca Anglia, Franţa, etc., au adoptat
sistemul bănesc aur-lingouri, prin care s-a renunţat la punerea în
circulaţie a aurului sub formă de monedă efectivă, aceasta rămânând în
depozitele băncii centrale ca acoperire a semnelor monetare puse în
circulaţie, confecţionate din diverse aliaje şi din hârtie. Acest sistem
reprezintă o variantă a etalonului aur-monedă caracterizată prin
eliminarea monetizării aurului, ca şi a convertibilităţii bancnotelor în
monede de aur.
- 1 lingou standard = 400 uncii = 12,444 kg aur

- 1 uncie = 31,1035 g aur
Etalonul aur-lingouri limitează convertibilitatea, rămânând

convertibile numai sumele care au cel puţin valoarea unui lingou.
În Anglia, care a introdus acest etalon în 1925, convertibilitatea era
admisă când un deţinător de bancnote prezenta la schimb o sumă egală
cu un lingou (1557lire).
În Franţa etalonul aur-lingouri a fost introdus în 1918 iar suma
minimă necesară pentru preschimbarea într-un lingou era de 215.000
franci francezi. România a adoptat o asemenea convertibilitate în
1928.Etalonul aur-lingouri s-a dovedit o soluţie de organizare monetară
neviabilă, limitând excesiv posibilităţile de adaptare a masei monetare la
necesităţile circulaţiei.
Aceasta a condus la căutarea unor soluţii de a depăşi rigidităţile
etalonului aur şi a se asigura capacitatea de plată necesară,
introducându-se etalonul aur-devize.
2.3.3. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize.

Gold Exchange Standard
Etalonul aur-devize a fost adoptat de mai toate statele, pe baza

recomandărilor Conferinţei Monetare Internaţionale de la Genova- Italia,
din 1922, de a introduce în sistemele băneşti naţionale, ca mijloace de
rezervă şi de plată internaţionale, alături de aur şi a monedelor naţionale
ale unor ţări dezvoltate (dolar SUA, lira sterlină, francul francez, etc.). În
categoria devizelor, la aceste valute se adaugă treptat şi toate efectele
comerciale şi publice exprimate în aceste unităţi monetare ($, lira

sterlina şi FF).
Această stare de lucruri a fost impusă de marile rezerve de aur
deţinute mai ales de SUA şi Anglia dar şi de supremaţia lor economică şi
politică, în calitate de lideri ai câştigării primului război mondial. După
marea criză economică din anii 1929 rolul lirei sterline şi al francului
francez a început să scadă şi a crescut mult importanţa dolarului. În
1934 s-a stabilit preţul unciei de aur la 35 dolari, consolidându-se rolul
dolarului în cadrul etalonului aur-devize.
Principalele caracteristici ale sistemului aur-devize au fost:
1. Definirea unităţii monetare naţionale printr-o cantitate de aur
sau în funcţie de o anumită monedă mai puternică, convertibilă
în aur, cum a fost dolarul american
2. Excluderea aurului din circulaţia internă în care apar exclusiv
semne ale valorii (bancnote, monezi divizionare, bani
scripturali).
3. Convertibilitatea externă, la alegerea băncii, în aur sau în
valute-aur, adică în mijloace de plată ale unor ţări în care
moneda era convertibilă în mod legal şi practic în aur, la un
curs oficial.
4. Deţinerea unor rezerve de mijloace de plată internaţionale,
compuse atât din aur cât şi din valute de rezervă şi alte active.
5. Transferabilitatea liberă sau cu anumite restricţii a fondurilor.
Nu se poate face o demarcaţie precisă între trecerea de la sistemul
etalonului aur la sistemul etalonului aur-devize, între acestea existând,
între cele două războaie mondiale, o competiţie şi o întrepătrundere
determinată atât de legităţile economice cât şi de politica monetară
promovată de diferite state. Istoria etalonului aur-devize dovedeşte lipsa
de stabilitate a banilor în acest sistem. El a favorizat starea de
dependenţă a sistemelor băneşti ale ţărilor mai slab dezvoltate de cele
dezvoltate. Astfel, aurul din rezerva statului de provenienţă a devizelor
servea nu numai la acoperirea bancnotelor proprii ci şi a bancnotelor
emise de statul care obţine devizele. Aceeaşi cantitate de metal preţios
serveşte la acoperirea unei circulaţii băneşti cu atât mai mari cu cât
sistemul de includere în stocul de acoperire al devizelor este mai
răspândit.
A apărut astfel posibilitatea emisiunii excesive de semne băneşti şi
a proliferării inflaţiei.Treptat s-au făcut simţite în cadrul acestui sistem
puternice fenomene de dezechilibru financiar-valutar interstatal. Mai ales
în timpul crizei din 1929-1933 au început să apară politici de autarhie
economică şi monetară, diverse blocuri financiar-valutare şi acţiuni

concertate în acest sens.
Pentru contracararea acestor fenomene s-a făcut simţită nevoia
creării unui cadru juridic şi instituţional general care să reglementeze
politica valutară a statelor şi agenţilor economici pe plan internaţional.
A devenit presantă necesitatea creării, prin negocieri şi
reglementări comune, a unui sistem monetar internaţional pentru a se
introduce mai multă ordine şi disciplină în relaţiile financiar-valutare
internaţionale. Ca urmare, în iulie 1944 la Bretton - Woods ( SUA ),
reprezentanţi a 44 state au hotărât crearea celui dintâi sistem monetar
internaţional, prin trecerea de la relaţiile pur bilaterale la o structură a
relaţiilor multilaterale care implică contractul participanţilor.
2.3.4. Sistemul monetar bazat pe etalonul devize.

Exchange Standard
În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, nu se mai

bat monede decât în scopuri jubiliare, metalul galben fiind cotat la bursă
ca orice altă marfă.
În condiţiile etalonului devize, sistemele monetare ale principalelor
ţări ale lumii nu mai au ca referinţă aurul. Aurul nu mai are preţ fix ci
acesta se determină pe baza raportului cerere-ofertă. Monedele nu se
mai definesc în aur, vechile definiţii în aur sunt pur declarative.
FMI recomandă ţărilor membre să nu-şi mai definească monedele
în aur sau faţă de vreo monedă singulară a altei ţări ci faţă de coşuri
valutare de genul DST.
2.4. Sistemul monetar de la Bretton Woods
Pentru a se înlătura dezordinea monetară ce apăruse la sfârşitul

celui de-al doilea război mondial şi a se introduce mai multă rigoare în
relaţiile financiare internaţionale, la 1-22 iulie 1944, la Bretton Woods -
New Hampshire SUA, reprezentanţi a 45 state din coaliţia antifascistă au
pus bazele primului sistem monetar internaţional. La baza tratativelor
purtate au stat două proiecte:
A. Proiectul american elaborat de Harry Dexter White, publicat la 5

aprilie 1943, care viza următoarele aspecte : liberalizarea comerţului
internaţional, circulaţia liberă a capitalurilor în scopul fluidizării plăţilor,
stingerea plăţilor cu ajutorul monedelor naţionale. Se urmărea eliminarea
discriminărilor dintre ţări şi evidenţierea dezavantajelor generate de
instabilitatea cursurilor valutare. Pentru asigurarea supravegherii şi în

acelaşi timp, pentru fluidizarea decontărilor dintre ţări, se propunea
instituirea unui fond mutual de ajutor ( Internaţional Stabilisation Fund).
Resursele acestui fond aveau ca sursă subscrierile ţărilor membre, din
acestea 30% urmau a fi vărsate în aur. Moneda etalon ce se preconiza
să stea la baza SMI propus de planul White era echivalentă cu
cantitatea de aur aferentă unei sume de zece USD . Planul urmărea
consfiinţirea rolului SUA de cea mai mare putere economică şi politică a
vremii.
B. Proiectul englez elaborat de J.M. Keynes, publicat la 7 aprilie

1943, care erea axat pe: preocuparea de revigorare a economiilor,
promovarea creşterii economice, ocuparea deplină a forţei de muncă.
Keynes propunea crearea unui Sistem Monetar Internaţional prin
emiterea unei monede internaţionle- BACOR- monedă de cont.
Emiterea acestei monede trebuia realizată de o bancă centrală
internaţională - Internaţional Clearing Union - baza emiterii acestei
monede reprezentând-o aurul pus la dispoziţie de ţările membre.
Sistemul propus de Keynes prevedea restabilirea echilibrului balanţelor
de plăţi deficitare prin realizarea unei solidarităţi între creditori şi debitori
şi existenţa etalonului aur-devize , dar într-un sens limitat, deoarece
aurul era convertibil în bancor dar reciproca nu era acceptată.. Referitor
la funcţionarea băncii coordonatoare a SMI aceasta erea datoare să
asigure derularea operaţiunilor de compensare a creanţelor şi datoriilor
între ţările membre prin intermediul băncilor centrale ale acestora. Pin
urmare, se putea vorbi de un sistem bancar cu două niveluri:
- International Clearing Union - autoritate centrală

- Băncile centrale ale ţărilor membre
Proiectul preconiza evitarea apariţiei de dezechilibre în planul
balanţei de plăţi externe, în raporturile directe, prin obligarea ţărilor
membre să elimine atât deficitele cât şi excedentele
Sistemul adoptat a fost un compromis între cele două proiecte cu
prevalenţa proiectului american, datorită poziţiei mai tari a economiei
naţionale americane în economia mondială, reconsolidându-se sistemul
monetar aur-devize prin întărirea poziţiei dolarului. În urma acestei
conferinţe, ca urmare a sistemului adoptat, definirea şi convertirea
monedelor naţionale ca şi constituirea rezervelor valutare urmau să se
facă numai prin aur şi dolari SUA şi nu prin aur şi mai multe devize ca
mai înainte. Aceasta a reflectat poziţia economică şi financiar valutară
dominantă a SUA, care a ieşit întărită din război comparativ cu
concurentele. Cum apoximativ 75% din rezervele de aur ale lumii erau
deţinute de SUA şi cum tot aici, se afla şi cea mai mare parte a
potenţialului productiv şi militar, evident, propunerile americane au avut
câştig de cauză.
Sistemul monetar internaţional se defineşte ca fiind ansamblul de
principii, reguli şi reglementări convenite la nivel internaţional pe baza
acordurilor dintre state, privind desfăşurarea raporturilor de plăţi şi de
lichidare a angajamentelor existente între ţări, determinate de
schimburile comerciale, de mişcările de capital şi de creşterea
economică.
Scopul principal al sistemului monetar internaţional creat în 1944 şi
cunoscut ca Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods, l-a
constituit asigurarea, prin intermediul mecanismelor sale de funcţionare,
a unei largi cooperări monetare şi pe această bază creşterea echilibrată
a comerţului internaţional, ca o condiţie a dezvoltării economice a
fiecărei ţări şi a economiei mondiale în ansamblul său.
Urmărind realizarea acestor deziderate, la baza sistemului de la
Bretton Woods au fost puse următoarele principii mai importante:
1. Universalitatea - orice stat care recunoaşte prevederile statutului

FMI poate adera la acest organism şi implicit la principiile Sistemului
Monetar Internaţional.
2. Stabilitatea cursului de schimb - este unul din principiile

fundamentale de funcţionare a SMI, aplicarea lui în practică fiind condiţia
de bază pentru realizarea cooperării monetare şi asigurarea stabilităţii
monetare şi economice.
Acest principiu presupunea fixitatea parităţilor şi cursurilor
valutare. Pentru aceasta, moneda naţională a statului membru trebuia
să aibă o valoare paritară stabilită în aur sau dolari, 1$ = 0.888671 g aur
fin. Modificarea acesteia putea fi efectuată numai la propunerea ţării
membre, în urma consultării cu FMI şi numai pentru corectarea unui
dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi externe. Faţă de paritatea
oficială, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale puteau oscila în
cadrul unor marje de ±1%, ţările membre având obligaţia să
supravegheze strict această evoluţie. Alături de cursurile oficiale (la
paritate) şi cursurile de piaţă, au funcţionat şi noţiunile de curs-planşeu şi
de curs-plafon. Cursul-planşeu este valoarea oficial autorizată cea mai
scazută ce poate fi atinsă pe piaţă de către moneda unei ţări în raport cu
dolarul SUA, iar cursul plafon reprezintă valoarea de schimb oficial
autorizată cea mai ridicată în raport cu dolarul SUA. (vezi graficul nr.
2.1).
Graficul 2.1 Regimul parităţilor fixe
4,950 FF/$ curs plafon

+1%
5,000 FF/$ curs oficial (paritar)
-1%
5,050 F/$ curs planşeu
Menţinerea cursului de piaţă între aceste limite majorate după

1971 la ±2,25% se realiza printr-un mecanism special de intervenţii
repetate pe piaţă, cu operaţiuni de vânzări, cumpărări de monedă. Dacă
nu se ajungea la rezultatul aşteptat se trecea la modificarea valorii
paritare dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental în
economia ţării.
Refacerea echilibrului între conţinutul valoric al unei monede şi
puterea de cumpărare a acesteia, se realiza în ultimă instanţă prin
operaţiuni de devalorizare sau revalorizare oficială a monedei.
3. Convertibilitatea reciprocă a monedelor, prin desfiinţarea
restricţiilor asupra plăţilor curente, precum şi convertibilitatea în aur
a dolarului.
Dolarul reprezintă singura monedă convertibilă în aur, în calitatea sa
de etalon, monedă de rezervă şi de plată în cadrul sistemului, autorităţile
monetare americane garantând convertirea la cererea băncilor centrale,
a deţinerilor acestora în dolari, la preţul oficial de 35$ uncia. Pentru
celelalte monede naţionale convertibilitatea însemna pe de o parte,
desfiinţarea restricţiilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale,
iar pe de altă parte obligaţia băncii centrale de a cumpăra propria
monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia. Suma
respectivă trebuia să provină însă din tranzacţiile curente sau să fie
necesară pentru plăţi curente. Transformarea oficială a unei monede în
alta era limitată la relaţiile dintre autorităţiile monetare. Operaţiunile de
plăţi generate de tranzacţiile comerciale şi financiare desfăşurate între
persoane fizice şi juridice se efectuau pe piaţă fără intervenţia directă a
băncilor centrale. A fost instituită deci o convertibilitate reciprocă oficială
şi de piaţă, monedele putând fi transformate indirect în aur prin
intermediul dolarului SUA.
4. Crearea unui volum de rezerve adecvat nevoilor de echilibrare

a balanţelor de plăţi
Autorităţile monetare ale ţărilor membre la FMI sunt obligate să
constituie rezerve monetare adecvate nevoilor de echilibrare a balanţei
de plăţi compuse din:
- rezervele oficiale de aur
- rezervele valutare, îndeosebi dolariUSA
- creanţe faţă de FMI (excedentul cotei de participare
faţă de deţinerile FMI în moneda naţională a ţării
respective)
- deţinerile de DST (după 1970).
5. Echilibrul balanţelor de plăţi
Ţările membre ale FMI aveau obligaţia să supravegheze şi să

asigure menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi. Pentru asigurarea şi
menţinerea acestui echilibru, precum şi pentru ajustarea deficitelor sau
excedentelor exagerate, se utiliza de comun acord cu FMI, tehnica
devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale.
Singura ţară care făcea excepţie de la acest principiu era SUA,
pentru care deficitul balanţei lor de plăţi se acoperea prin emisiune de
monedă proprie, dat fiind rolul privilegiat al dolarului în cadrul sistemului.
Pe parcursul anilor, ca urmare a evoluţiilor fenomenelor economice şi
monetar-valutare, aceste principii au fost abandonate treptat,
consfiinţându-se prin aceasta abandonarea sistemului conceput să
funcţioneze pe baza lor. În forma sa iniţială, SMI a funcţionat, la
început, în linii mari fără probleme şi în mod satisfăcător, atâta timp cât
s-au menţinut condiţiile iniţiale ale creerii sale, reflectate în capacitatea
SUA de a asigura convertibilitatea în aur a dolarului, de a asigura
stabilitatea dolarului faţă de aur şi de celelalte monede naţionale.
În cadrul acestui sistem schimburile şi plăţile internaţionale au
înregistrat creşteri imporante. Astfel, la lansarea sa în 1944 schimburile
economice internaţionale aveau un volum de circa 50 miliade dolari.
Schimbările structurale intervenite în anii '50 şi '60 în domeniul economic
politic sau social au determinat mutaţii cantitative şi calitative în structura
fenomenelor monetar-financiare internaţionale. În anul 1970 relaţiile
economice internaţionale însumau pete 300 miliarde dolari, iar fluxurile
de fonduri financiare căpătaseră caracter permanent. Pe fondul unor
asemenea creşteri cantitative îşi fac apariţia multiple fenomene de criză.
Sistemul monetar de la Bretton Woods este confruntat cu probleme din

ce în ce mai mai numeroase el suferind în anii '60 şi începutul anilor '70
o dezorganizare progresivă.
Deşi a rezistat mai bine de douazeci de ani în forma configurată
iniţial, Sistemul Monetar Internaţional s-a confruntat cu crize profunde în
preajma anilor ’70, aceste crize fiind generate fie de principiile care
stăteau la baza funcţionării sistemului fie de faptul că acesta nu mai
răspundea la modificările structurale din economia mondială. Pentru că
sistemul era legat de dolar şi fiecare ţară căuta să-şi consolideze
activele de rezervă, au avut loc masive acumulări de dolari la nivelul
băncilor centrale (în special cele europene), pe fondul unei politici
monetare greşite promovate de SUA (care de multe ori a preferat
finanţarea deficitelor interne sau externe prin emisiunea de monedă). În
felul acesta s-a ajuns (în mare parte din cauza SUA) la situaţia în care
masa de dolari emisă de-a lungul timpului să se localizeze în băncile
centrale europene.
Aceste bănci, influenţate de politica monetară fragilă promovată de SUA,
au preferat schimbarea în timp a dolarilor contra unor active de rezervă
mai sigure (aur), astfel că SUA s-a confruntat într-o perioadă relativ
scurtă de timp cu o scădere dramatică a rezervelor sale de aur (care în
mai puţin de 20 de ani s-a diminuat la jumatate)10. În plus, monedele
europene au devenit din ce în ce mai puternice, ameninţând poziţia
dolarului. Criza aurului care a scindat piaţa financiară internaţională şi a
dus la apariţia unor pieţe paralele puternic dereglementate – piaţa
eurovalutelor – a constituit un alt factor destabilizator al sistemului creat
la Bretton Woods.
Ca urmare, începând cu 1971 statele participante la Sistemul
Monetar Internaţional au renunţat la fixitatea cursului de schimb,
instituind după această perioadă devalorizarea monedelor naţionale11. În
condiţiile flotării libere a cursului de schimb, foarte multe ţări s-au
confruntat cu puternice dezechilibre în balanţa de plăţi, fapt ce a condus
până la urmă la o reconsiderare a opţiunii pentru cursul liber. Astfel că
după căderea acestui sistem unele ţări au încercat diferite aranjamente
la nivel regional (Europa, Africa) sau au dezvoltat o serie de regimuri
valutare „hibride” care combinau caracteristici ale cursului fix cu cele ale
cursului liber. În prezent aceste aranjamente monetare la nivel local sau
10 În1944 rezervele de aur ale SUA erau de 24,6 mld. dolari iar în 1968 acestea scăzuseră la 16,6 mld. dolari
11 Începând din acest an au fost abandonate treptat principiile care au stat la baza sistemului: convertibilitatea la 15
august 1971, parităţile şi cursurile fixe începând cu anul 1971, marja de fluctuaţie creşte de la ± 1% la ± 2,25%,
generalizându-se din 1973 cursurile flotante ca urmare a acordului Smithsonian. Din 1978 odată cu ratificarea
modificărilor aduse la statutul FMI hotărâte în 1976 la Kingston -Jamaica, aurul se demonetizează pierzându-şi funcţiile
monetare
regional coexistă cu Sistemul Monetar Internaţional, care a suferit între

timp o serie de modificări şi reformări: a fost eliminat aurul şi dolarul din
poziţia de etalon a sistemului, au fost introduse drepturile speciale de
tragere (DST) ca etalon al sistemului, s-a introdus libertatea fiecărei ţări
de a-şi alege regimul monetar /valutar propriu (inclusiv flotarea liberă), s-
a introdus posibilitatea adoptării unei convertibilităţi depline sau parţiale
în raport cu celelalte valute.
Actualmente, sistemul monetar internaţional este în căutarea unei noi
identităţi, care trebuie să ţină cont de noile mutaţii apărute pe scena
internaţională în materie monetară şi valutară 12 şi, în mod deosebit, de
constituirea şi intrarea în funcţiune a Uniunii Economice şi Monetare cu
noua ei monedă euro. După crizele financiare din anii '90 s-a pus serios
problema regândirii arhitecturii Sitsemului Finanaciar Internaţional.
Reconstrucţia sistemului este una din preocupările organismelor
financiare şi a ţărilor dezvoltate. Crizele financiare din ultimul deceniu,
Mexic 1994, Asia de Sud-Est 1997, Rusia 1998, Argentina 2000-2001,
au reliefat slăbiciunile sitemului financiar internaţional, confirmând
amploarea şi importnţa creşterii masive a fluxurilor de capital
transfrontalier şi a riscurilor de contagiune induse de aceste mişcări.
Aceste crize au pus în evidenţă faptul că mondializarea generează
alături de beneficii substanţiale, în acelaşi timp, riscuri considerabile.
Pentru a limita aceste riscuri, comunitatea internaţională este nevoită
să se mobilizeze în a reconstrui arhitectura Sistemului Monetar
Internaţional. Construirea unui sistem financiar internaţional mai solid şi
mai stabil va reduce vulneabilitatea lumii la crizele financiare
devastatoare şi va permite tuturor ţărilor să beneficieze de avantajele
mondializării.
Fondul Monetar Internaţional şi Bnaca Mondială, care reunesc
184 de ţări, pregătesc actualmente sub imboldul Grupului G813 , un set
de principii şi norme de acţiune în cadrul sitemului, grupate în aşa
numitele Rapoarte de Observare a Normelor şi Codurilor (RONC) -
urmărind în cooperare cu autorităţile naţionale şi organismele de
reglementare (OCDE) progresele atinse de ţările membre în
conformarea cu aceste norme.
Obiectivul acestora este acela de a aduce un plus de informaţie
constructivă care să ajute autorităţile să definească şi să aplice reforme
şi reglementări şi să construiască instituţiile necesare dezvoltării
12
Dacă la instaurarea sa relaţiile economice internaţionale atingeau 50 mld USD acestea au crescut la 300 mld în 1970,
2100 mld. în 1981, 3500 mld. în 1991, 5500 mld în 1997
13
Grupul celor 8 ţări cuprinde 7 ţari industrializate; SUA, Germania, Franţa,Japonia, Anglia, Italia, Canada la care s-a
alăturat şi Rusia
sistemelor lor financiare şi integrării în pieţele mondiale. În ianuarie

2002, aproximativ 142 RONC au fost publicate pentru un număr de 41
de economii avansate, emergente şi în dezvoltare. Se au în vedere cinci
mari domenii de cooperare internaţională în materie de reforme:
1. transparenţa - care presupune punerea în timpul dorit la
dispoziţia pieţelor financiare şi a publicului de date corecte şi
alte informaţii referitoare la politici, practici şi decizii
economice şi financiare;
2. elaborarea de norme universal recunoscute şi controlul
aplicării acestora.
Adeziunea la normele şi codurile internaţionale de bună conduită
permite vegherea la buna funcţionare a economiilor naţionale, condiţie
esenţială a bunei funcţionări a sistemului internaţional. În colaborare cu
alte organisme şi instituţii, FMI a elaborat norme şi coduri de bună
practică cu privire la ; difuzarea de date, transparenţa finanţelor publice,
transparenţa politicilor monetare şi financiare, contabilitatea şi verificarea
conturilor, falimentele, guvernanţa coorporatistă, reglementarea pieţelor
de valori mobiliare, politicilor sociale;
3. întărirea sectorului financiar - care presupune că
băncile şi instiuţiile financiare trebuie să-şi amelioreze practicile interne
referitoare la evaluarea şi gestiunea riscurilor, puterile publice trebuie să
întărească controlul şi reglementarea sectoarelor financiare pentru a
urmări evoluţia economiei mondiale. Cu ajutorul FMI , Comitetul de la
Bale asupra controlului bancar se străduieşte să completeze normele şi
reglementările bancare;
4. participarea sectorului privat la prevenirea şi souţionarea
crizelor.
O participare crescută a sectorului privat la prevenirea şi
soluţionarea cizelor poate limita hazardul moral, întăreşte disciplina de
piaţă facilitând o mai bună evaluare a riscurilor şi îmbunătăţeşte
perspectivele debitorilor şi creditorilor prin promovarea unor dialoguri
constructive între aceştia. Cum crizele sunt inevitabile este important să
fie atraşi şi creditorii privaţi în soluţionarea acestora reducându-se
recursul excesiv la resursele de capital oficiale care sunt limitate;
5. reformularea mecanismelor financiare ale FMI şi altor
aspecte sistemice
În 1999 FMI a creat un nou instrument de prevenire a crizelor,
mecanismul liniilor de credit preventive LCP. Acest mecanism de
apărare preventivă imediat accesibil ţărilor membre care au politici
economice sănătoase dar care doresc să prevină eventuale probleme
de balanţă de plăţi determinate de o contagiune financiară
internaţională. Alte aspecte vizează consolidarea sistemelor financiare

naţionale pentru a ajuta ţările membre să reducă vulnerabilitatea externă
şi să se doteze cu regimuri de schimb apropiate.
În urma aplicării acestor politici şi coduri de conduită Sistemul Monetar
Internaţional actual, a eliminat o parte din disfuncţionalităţile cu care s-a
confruntat în ultimii 30 de ani şi cu pregnanţă în ultimii 15 ani, făcundu-
se progrese notabile pe linia întăririi acestuia. Trebuie însă continuate
eforturile de adaptare a arhitecturii acestuia la transformările
permanente care au loc în domeniul monetar şi financiar, la explozia
extraordinară a tehnologiilor financiare şi monetare, care conduc la
integrarea finaciară pilon al integrării globale.
Este nevoie încă de reformare şi adaptare a sistemului la cerinţele
vremurilor actuale căci, aşa cum arăta Larry Summers secretarul
Trezoreriei americane
" Integrarea globală are nevoie de integrare financiară, de
circulaţia internaţională a capitalului. Dar, aşa cum ne-au arătat
evenimentele din ultimii ani '20 şi primii ani '30 ai acestui secol, crizele
financiare internaţionale pot determina dezintegrarea globală".
Reformarea sistemului financiar-monetar internaţional nu se poate face
însă fără a se ţine cont de de distribuţia puterii economice între cele trei
mari centre economice , Statele Unite, Uniunea Europeană, Japonia şi
de modificările intervenite între aceşti poli.
2.4.1. Instituţii monetare şi de credit internaţionale, expresii

ale acordului de la Bretton Woods
Sarcina punerii în practică şi a urmăriri respectării de către membri

a principiilor Sistemului Monetar Internaţional a fost trasată unor instituţii
financiare internaţionale ca organisme specializate ale O.N.U.
Acordurile de la Bretton Woods din anul 1944 au prevăzut în acest
sens crearea a două noi instituţii: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).
Fondul Monetar Internaţional
Este o instituţie creată, în decembrie 1945 de 29 de ţări, membre

fondatoare, care au semnat Acordul de înfiinţare, în vederea asigurării
dezvoltării relaţiilor economice internaţionale prin facilitarea schimburilor
valutare, echilibrarea şi armonizarea balanţelor de plăţi şi realizarea
stabilităţii cursurilor valutare.
Principala funcţiune a FMI o reprezintă creditarea temporară a

deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor care se angajează să aplice
politicile de redresare economică stabilite prin acordurile încheiate cu
FMI. În general aceste politici sunt politici de austeritate economică şi
financiară (restrângere a cuantumului investiţiilor, cheltuielilor statului).
Pentru majoritatea ţărilor şi mai ales pentru cele în curs de dezvoltare,
FMI reprezintă principala sursă de creditare şi sprijin economic.
FMI este organizat şi funcţionează ca o societate pe acţiuni
bazată pe aşa numitele “cote părţi”, termen care exprimă aportul ţărilor
membre pus la dispoziţia Fondului, cote care depind de potenţialul
fiecărei ţări şi determină numărul de voturi al fiecărui stat membru în
organele de conducere şi, de asemenea, natura şi importanţa
împrumuturilor de care statul respectiv poate beneficia. Mărimea cotei
fiecarei ţări membre, exprimată în dolari, a fost stabilită iniţial în funcţie
de o formulă, bazată pe: mărimea P.I.B., mărimea rezervelor oficiale de
aur şi devize convertibile şi volumul comerţului exterior15. Stabilirea
cotelor ţărilor care au aderat dupa 1963 s-a făcut după criterii mai
elastice, prevalând comparaţia cu cotele ţărilor membre care au
aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare. Prin prevederile celui de-al
doilea amendament al F.M.I. (1978), „tranşa-aur" s-a transformat în
„tranşa-rezervă" şi ea poate fi vărsată, la alegere, în: Drepturi Speciale
de Tragere (DST) sau valute acceptate de Fond.
Periodic, pentru a permite F.M.I. să facă faţă solicitărilor de credite
din ce în ce mai mari, Consiliul de Administraţie al FMI procedează la o
majorare generală a cotelor de participare, anterior la 5 ani, în prezent la
3 ani, care însă nu se face în mod uniform, ci diferenţiat de la ţară la
ţară.. Cotele părţi subscrise se varsă în proporţie de 25% în DST sau
devize (iniţial aur) şi 75% în moneda naţională.. Până în prezent au avut
loc 11 revizuiri generale ale cotelor părţi care au majorat lichiditatea
internaţională. Ultima revizuire a avut loc în 1999 cănd totalul cotelor a
crescut la 212,7 miliarde DST (290 mld. dolari) faţă de 28,4 mliarde
DST în 1970, 59,6 miliarde în 1980, 91,1 miliarde în 1990 şi 144,9
miliarde în 1994. Cele mai importante cote părţi sunt cele ale SUA
17,6%, Germaniei 6,2%, Japoniei 6,5%, Angliei 5,1%, Franţei 5,1% ,
Italia 3,36 %, Arabia Saudită 3,3%, Canada 3.02% China 3,02%, Rusia
2,8%, în timp ce Seychelles, cea mai mică ţară din sistem, are o cotă de
numai o,oo4%.
15
Cotele-parti iniţiale pentru membrii fondatori ai FMI erau calculate, dar nu în mod strict, pe baza mai multor variabile:
2 % din venitul naţional; 5 % din rezervele în aur şi dolari; 10 % din media importului; 10 % din variaţia exporturilor.
Cota parte a României, care este membră a FMI din anul 1972,
este în prezent de 1030.2 milioane DST, iar a Republicii Moldova de 90
milioane DST. Cotele părţi sunt formate din fracţiuni echivalente cu
100.000 DST şi ele dau dreptul de vot deţinătorilor.
Numărul de voturi se determină astfel: fiecărei ţări i se acordă 250
de voturi pentru calitatea de membru FMI şi în plus, câte un vot pentru
fiecare cotă parte de 100.000 DST subscrisă şi vărsată. Astfel România
cu o participare la capitalul fondului de 1.030.200.000 DST, dispune de
250 + 1.030.200.000 / 100.000 = 10.552 voturi, pe când SUA care au o
contribuţie de 37.149.300.000 DST dispun de 250 + 37.149.300.000 /
100.000 = 371.743 voturi.14
F.M.I. are doua categorii de membrii: membrii originari şi alţi
membrii. Membrii originari sunt considerate acele ţări care au ratificat
acordul de creare a F.M.I. pâna la intrarea lui în vigoare (27 decembrie
1945). Alţi membrii sunt socotite toate celelalte ţări care au aderat la
F.M.I. după intrare în vigoare a acordului. Această delimitare a
membrilor F.M.I. în membrii originari şi alţi membrii are, în principal,
caracter onorific, dar uneori se ţine cont de acest lucru în desfăşurarea
activităţii F.M.I.
Conform statutului F.M.I, orice ţară membră se poate retrage
oricând de la Fond, pe baza unui aviz scris. Totodată, orice ţară membră
poate să fie privată de drepturile sale de a folosi resursele F.M.I, dacă
nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin semnarea acordului.
Conducerea FMI
Oraganele de conducere ale FMI sunt:
Consiliul Guvernatorilor, care este instanţa supremă de decize a

Fondului, compusă din miniştrii de finanţe sau guvernatorii băncii
centrale sau alte personalităţi de rang comparabil din fiecare din cele
184 de ţări membre ale FMI. Se întruneşte odată pe an cu ocazia
Adunării anuale a FMI şi a Băncii Mondiale.
Comitetul Monetar şi Financiar Internaţional (CMFI) compus din 24
guvernatori reprezentând ţările sau grupul de ţări care au locul în
Consiliul de Administraţie. Se întruneşte de două ori pe an cu ocazia
reuniunii de primăvară şi a Adunării anuale a FMI şi Băncii Mondiale,
pentru a conseia FMI asupra funcţionării sistemului monetar
internaţional.
14
Elena Drăgoescu , Fondul Monetar Internaţional, Ed. "Dimitrie Cantemir " Tg. Mureş, 2000, pag 32
Consiliul de Administraţie compus din 24 administratori reprezentând

184 ţări membre ale FMI. Consiliul are sediul la Washington, este
responsabil cu conducerea afacerilor curente ale instituţiei şi ţine trei
şedinţe oficiale pe săptămână luând decizii prin consens, rareori prin vot.
La această dată 8 administratori reprezintă fiecare o singură ţară,
Grermania, Arabia Saudită, China, SUA, Franţa; Japonia; Anglia, Rusia,
iar restul de 16 reprezintă fiecare un grup de ţări din restul de ţări
membre.
Directorul General - prezidează Consiliul de Administraţie şi efectuează
operaţiunile curente ale fondului.
Obiectivele fundamentale ale FMI sunt:
1. Promovarea cooperării monetare internaţionale în cadrul unei

instituţii permanente.
2. Stimularea dezvoltării şi creşterii armonioase a comerţului
internaţional şi a realizării şi menţinerii unui nivel ridicat al gradului
de ocupare şi venitului naţional real.
3. Promovarea stabilităţii cursurilor valutare, menţinerea în statele
membre şi în relaţiile dintre acestea a unor regimuri valutare
ordonate şi evitarea deprecierilor concurenţiale ale monedelor
statelor participante.
4. Sprijinirea stabilirii unui sistem multilateral de reglare a tranzacţiilor
curente între statele membre şi eliminarea restricţiilor valutare care
împiedică dezvoltarea comerţului mondial.
5. Întărirea credibilităţii statelor membre, punând la dispoziţia lor în
mod temporar cu garanţii adecvate resursele generale ale Fondului,
pentru a-şi corecta dezechilibrele balanţelor de plăţi.
6. Scurtarea duratei şi reducerea amplorii dezechilibrelor balanţelor de
plăţi ale statelor membre.
Cea mai mare parte a acestor obiective se încearcă a fi atinse prin
mecanismul de creditare practicat de FMI şi prin programele de
asistenţă tehnică şi de pregătire a cadrelor din domeniul guvernamental
şi financiar. În general împrumuturile acordate urmăresc să permită
statelor membre să-şi atenueze dezechilibrele temporare ale balanţelor
de plăţi, acordând acestora răgazul pentru a lua măsurile de
reechilibrare a balanţei de plăţi.
Resursele de creditare ale FMI sunt de două feluri : resurse proprii şi

resurse împrumutate.
Resursele proprii sunt formate din; cotele părţi subscrise şi vărsate de

ţările membre, rezervele constituite pe seama profitului net, alte resurse
proprii.
Resursele atrase cuprind: împrumuturile pe care FMI le contractează

de la state şi bănci centrale şi în mod excepţional şi din surse private ,
pentru a-şi completa resursele proprii în vederea sprijinirii ţărilor
membre. Până în prezent FMI a contractat împrumuturi numai din surse
oficiale în baza a două tipuri de acorduri:
 Acordurile Generale de Împrumut (GAB) încheiate în 1962 între FMI

şi 11 participanţi (guvernele sau băcile centrale ale " Grupului celor
zece" sau "Clubul de la Paris" la care s-a adăugat Elveţia)16 În baza
acestor acorduri împrumuturile se contractau în monedele ţărilor
creditoare care erau cele mai utilizate în tranzacţiile celorlalte ţări
membre, şi erau utilizate pentru rezolvarea dezechilibrelor de balanţă
de plăţi care nu proveneau din balanţa comercială ci din balanţa
mişcărilor de capital.
 Noile Acorduri de Împrumut (NAB) introduse în 1997, care reprezintă

un ansamblu de acorduri de împrumut încheiate între FMI şi 25 de ţări
membre şi instituţii diverse. NAB au fost utilizate pentru prima dată în
1999 pentru a completa sursele de finanţare a creditelor acordate
Braziliei.
Acordurile se încheie pe o perioadă de cinci ani şi pot fi reînoite iar în
urma încheierii acestora capacitatea de creditare a Fondului a crescut la
34 miliarde DST17. Fondul Monetar Internaţional are dreptul de a
încheia "acorduri de împrumut asociate" şi cu alte ţări membre care nu
participă la Acordurile generale. O astfel de ţară este Arabia Saudită cu
care s-a încheiat un acord de împrumut pentru suma de 1,5 miliarde
DST
Mecanismele de creditare ale FMI
Conform statutului, FMI acordă resursele sale numai pentru finanţarea

deficitelor balanţelor conturilor curente (balnţa comercială plus balanţa
serviciilor), iar conform art. VI "nici un stat membru nu va utiliza
16
"Grupul celor zece" cuprinde cele mai industrializate 10 ţări, componenţa şi contribuţia acestora la primul acord de
împrumut fiind următoarea: SUA 2 miliarde; Anglia şi Germania 1 miliard , Italia şi Franţa câte 550 milioane, Japonia 250
milioane, Canada şi Olanda 200 milioane, Belgia 150 milioane, Suedia 100 milioane dolari. Acestora li s-a alăturat în
1964 Elveţia care a acordat 200 milioane dolari.
17
Vezi şi Rapport Annuel, 2001 FMI, Elena Drăgoiescu op citate.
resursele fondului pentru a face faţă ieşirilor importante şi prelungite de

capitaluri" .
Fondul Monetar Internaţional pune resursele sale la dispoziţia ţărilor
membre pentru rezolvarea deficitelor de balanţă de plăţi în două
modalităţi;
a. sub forma "tragerilor de la FMI".

b. sub forma "creditelor propriu zise".
Tragerile asupra F.M.I. se efectuează strict în funcţie de mărimea

cotei de participare a ţării membre care le efectuează, avantajând din
start ţările dezvoltate, cu cote mari la Fond.
Termenul de răscumpărare a monedei naţionale (adică termenul de
rambursare) este stabilit în funcţie de posibilităţile de echilibrare a
balanţei de plăţi, dar, de regulă, nu depăşeşte 5 ani. Asupra „creditelor"
astfel acordate, F.M.I. percepe un comision bancar de 0,50%, aplicat o
singură dată asupra sumelor date şi o dobândă ce variază între 1 si 5%
pe an, în funcţie de mărimea creditului şi de perioada de folosire a
acestuia.
Tragerile obişnuite pot fi efectuate în două mari categorii: tranşele
propriu-zise şi facilităţile de finanţare. Primul mecanism, destinat
finanţării deficitelor generale ale balanţelor de plăţi, prevede 5 tranşe,
fiecare de mărime egală cu 25% din cota de participare a ţării
solicitatoare. Tragerea în prima tranşă, denumita „tranşa rezervă" (fostă
„tranşa-aur") se face automat, în momentul în care doreşte ţara
membră. În plus, faţă de această tranşă, există 4 „tranşe de credit", în
care tragerile în cadrul lor se pot face succesiv, după epuizarea
disponibilităţilor din „tranşa rezervă" şi după examinarea situaţiei
concrete din ţara solicitatoare de către experţii F.M.I.
În acordarea tranşelor de credit, F.M.I. aplică principiul
„conditionalităţii": cu cât sumele trase cumulativ de o ţară membră sunt
mai mari comparativ cu cota sa, cu atât F.M.I. va trebui să se asigure că
politica dusă de statul respectiv este de natură să echilibreze balanţa de
plăţi şi să ramburseze fondurile împrumutate. Prin mecanismul tranşelor,
o ţară poate obţine maxim 125% din cota sa de participare, dar tranşele
de credit superioare se obţin cu conditionalitate sporită.
Mecanismul lărgit de credit - a fost instituit în 1974 - permiţând
Fondului să furnizeze statelor ajutoare echivalente cu un procent mai
mare din cota lor parte şi pentru o perioadă mai lungă decât prin
mecanismul tranşelor de credit. Durata acordului lărgit este în mod
normal de 3 ani ( în cazuri excepţionale ajunge la 4 ani). Obiectivul este
ajutorarea statelor membre pentru a depăşi dificultăţile de origine

structurală ale balanţei de plăţi, care necesită în general o perioadă de
ajustare mai mare.
Tragerile în mecanismele tranşelor se pot face fie sub forma
cumpărării directe şi imediate cu moneda naţională a sumei
corespunzătoare, fie sub forma unor aranjamente speciale, pe baza
cărora ţara solicitatoare poate să obţină sumele cuvenite, atunci când
are nevoie, într-un interval stabilit de 1-3 ani (aranjamente sau credite
„stand - by"). În prezent, majoritatea creditelor acordate de F.M.I. se
efectuează în baza aranjamentelor „stand - by" încheiate de statele
membre, acestea prezentând şi avantajul că, pentru perioada convenită,
condiţiile stabilirii tranşelor de credit se hotărăsc o singură dată. Spre
deosebire de mecanismul „tranşelor", tragerile în cadrul „facilităţilor de
finanţare" pot fi obţinute numai în anumite cazuri, bine specificate, de
deficite ale balanţelor de plăţi, în special de către ţările în dezvoltare,
după cum urmează:
Facilitatea de finanţare compensatorie, creată în 1963, permite ţărilor
membre care înregistrează scăderi bruşte şi importante ale încasărilor
valutare din exporturi (în special de materii prime semifabricate din
acestea) şi, în consecinţă, majorări ale deficitelor balanţelor de plăţi, să
tragă asupra F.M.I. până la 75% din cota de participare.
Facilitatea de finanţare a situaţiilor neprevăzute constă în faptul că ţările

pot obţine în contul acestui mecanism 30 % din cota-parte pentru
deficitul
încasărilor din export, 30 % pentru situaţii neprevăzute. În plus, se
acordă ţării o tranşă de credit facultativă de până la 20 % din cota-parte.
În total, dreptul de tragere în contul acestui mecanism este de 80 % din
cota-parte. Atunci când situaţia balanţei de plăţi este satisfacătoare,
accesul la credite nu poate fi mai mare de 65 % din cota-parte.
Facilitatea de finanţare a stocurilor tampon - este destinată ţărilor care
au dificultăţi ale balanţelor de plăţi cauzate de participarea lor la acorduri
sau aranjamente internaţionale privind formarea şi funcţionarea
stocurilor de materii prime. Tragerile în această facilitatea pot atinge
50% din cotă;
Facilitatea petrolieră - a funcţionat temporar în anii 1974-1975 şi a fost
destinată să finanţeze ţările membre care au înregistrat deficite ale
balanţelor de plăţi ca urmare a majorării preţului ţiţeiului, consecinţă a
primului „şoc" petrolier (octombrie 1973);
Facilitatea de finanţare pe termen prelungit, este destinată ţărilor
membre care înregistrează deficite importante şi de structură ale
balanţelor de plăţi. Tragerile în cadrul acestei facilităţi pot atinge 140%

din cota de participare, iar rambursarea se face într-o perioadă de 4-8
ani. Pentru a beneficia de această facilitate, ţara solicitatoare trebuie să
dovedească şi să aplice um program adecvat de măsuri de corectare a
dezechilibrului;
Facilitatea „ Witteveen" - a fost înfiinţată în 1980 (după numele
directorului general al F.M.I. din acea perioadă) şi este destinată să
acorde asistenţă financiară suplimentară acelor ţări membre care
înregistrează deficite ale balanţelor de plăţi şi care au epuizat celelalte
posibilităţi de tragere asupra F.M.I.
Facilitatea de ajustare structurală ( FAS ) şi facilitatea de ajustare
structurală extinsă ( FASE ).
Aceste credite contribuie la modificarea structurală a economiei. Sunt
credite acordate pe o perioadă de 10 ani, din care 5,5 ani este perioada
de graţie, iar dobânda ce trebuie plătită de ţările debitoare este de 0,5 %
pe an. Eşalonarea plăţilor şi criteriilor de realizare sunt compatibile cu
cele ale acordului stand - by, chiar dacă vărsămintele pot fi semestriale.
Cuantumul total al unui credit F.A.S. este echivalent cu 50 % din cota-
parte a ţării, plătibilă în 3 anuităţi.
Facilitatea pentru Transformare Sistemică (F.T.S.) a fost o facilitate

înfiinţată special pentru a răspunde nevoilor ţărilor în tranziţie. A
funcţionat între aprilie 1993 şi decembrie 1995. A avut ca obiect
asigurarea asistenţei financiare ţărilor membre cu dificultăţi ale balanţei
de plăţi datorate gravelor perturbaţii ale sistemului lor tradiţional de
comerţ şi de plăţi.
Facilităţi concesionale sunt credite proriu-zise pe care F.M.I. le acordă
ţărilor membre foarte sărace. Sunt credite condiţionate şi sunt destinate
numai rezolvării unor dezechilibre ale balanţei de plăţi externe. Creditele
se acordă în condiţii de favoare. Pentru aceste credite se plătesc
dobânzi, nu comisioane.
Facilitatea Liniilor de Credit Preventive (LCP) creată în 1999 în scopul
acordării de credite pe termen scurt ţărilor membre a căror economie
este fundamental sănatoasă şi bine gestionată dar care trebuie , totuşi ,
să înfrunte dificultăţi excepţionale ale balanţei de plăţi, generate de
mişcări bruşte şi necontrolate ale pieţelor de capital generate de
propagarea efectelor unei crize financiare internaţionale.
Facilitatea de Creştere şi Reducere a Sărăciei (PRGF) introdusă în
noiembrie 1999 pentru a ajuta ţările cele mai sărace să facă faţă
balnţelor lor de plăţi.
În noiembrie 2000 Bordul Executiv al Fondului a hotărât ca perioada de

acordare a creditelor să fie de 2¼-4 ani pentru acordurile stand- by şi de
4½-7 ani pentru mecanismul de finanţare extinsă, iar pentru PRGF
perioada de rambursare să fie extinsă la 10 ani cu 5½ ani perioadă de
graţie.
În scopul sporirii lichidităţii monetare internaţionale, cu prilejul sesiunii
anuale a Consiliului Guvernatorilor al F.M.I, din luna septembrie 1969, a
fost hotarâtă crearea de „drepturi speciale de tragere"asupra Fondului.
Noul activ de rezerva creat în cadrul F.M.I. sporeşte posibilitatile ţărilor
membre de tragere asupra Fondului. El a fost denumit „drepturi speciale
de tragere" („Special Drawing Rights"), întrucât - spre deosebire de
drepturile de tragere obişnuite asupra F.M.I. - sumele care sunt utilizate
în cadrul noilor drepturi de tragere urmează să fie rambursate în
proporţie de 30%, restul de 70% fiind alocate cu titlul nerambursabil, iar
folosirea D.S.T. se face fară îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor care
însoţesc drepturile obişnuite de tragere. Alocarea de DST însemnă
deci transcrierea în „contul de drepturi speciale" al unui stat membru al
F.M.I, a unei sume proporţionale cu cota sa de participare la Fond.
D.S.T. constituie o linie automată de credit asupra F.M.I. şi dau
posibilitatea ţărilor membre la Fond cu balanţa de plăţi deficitară să
obţină, prin intermediul F.M.I, devize libere de la ţările membre care au
balanţe de plăţi excedentare, în sopul echilibrării balaţei lor.
Avantajele DST pentru participanţii la FMI sunt numeroase. Astfel,
achiziţionând D.S.T în locul dolarilor, ţările dezvoltate îşi reduc riscurile
legate de operarea pe pieţele valutare. Ţările în curs de dezvoltare pot
oferi creditorilor o garanţie, alocările de DST, pentru împrumuturile
bancare obţinând astfel mai multe fonduri pentru nevoile lor de ajustare
structurală şi de creştere. Noile emisiuni de DST contribuie la
ameliorarea imaginii şi credibilităţii FMI. În urma alocărilor de DST din
anii 1970-1972 , 1973-1977 şi 1997 totalul DST- urilor existente în
circulaţie a ajuns la nivelul de 42,8 miliarde, poziţia DST în totalul
lichidităţilor internaţionale fiind încă nesemnificativă, nerealizându-se
rolul de principal activ de rezervă al Fondului.
Tranzacţiile şi operaţiile efectuate în D.S.T. se pot grupa în două
categorii:
- tranzacţii şi operaţii între deţinătorii de D.S.T.: tranzacţii de
desemnare, tranzacţii prin acord direct şi alte utilizări;
- tranzacţii şi operaţii între ţările membre şi Contul de Resurse
Generale al F.M.I..
Tranzacţiile de desemnare constituie mecanismul iniţial de utilizare al
D.S.T. În cadrul acestui mecanism, ţărilor membre li se asigura
posibilitatea de a cumpăra D.S.T în schimbul valutelor liber-convertibile

numai dacă exista un dezechilibru al balanţei de plăţi.
F.M.I. este cel care decide dacă una dintre ţările membre va primi
D.S.T. şi va da în schimb, echivalentul în valuta liber-convertibilă.
Funcţionarea acestui mecanism este asigurată de Directorii Executivi ai
Fondului, care trimestrial înlocuiesc lista ţărilor şi sumele pentru care
fiecare dintre acestea ar putea fi desemnate în următoarele trei luni.
Stabilirea sumelor de D.S.T. pe care fiecare ţară poate fi desemnată să
le primească, contra valută convertibilă, se face pe baza unor principii.
Statutul F.M.I. stabileşte că un stat membru nu poate furniza moneda
atunci când disponibilităţile sale de D.S.T. ating triplul alocaţiilor sale
cumulative nete. Tranzacţiile cu desemnare reprezintă mecanismul
principal de utilizare al D.S.T. de către ţările membre ale F.M.I.. Totuşi,
din septembrie 1987 nu a avut loc nici o tranzactie cu desemnare.
Tranzactiile prin acord de credit sunt prevazute în noul statut al F.M.I.
Acesta prevede că ţările membre şi ceilalţi deţinători acceptaţi să deţină
DST-uri şi să efectueze tranzacţii prin acord direct , fară a mai fi nevoie
de intermedierea Fondului. Prin aceste tranzacţii ţările membre şi
deţinătorii acceptaţi pot să schimbe D.S.T. contra oricărei monede
pentru care Fondul a stabilit un curs reprezentativ, printr-un acord
mutual. Nu există obligaţia de a demonstra că există nevoi de balanţă şi
nici de a cere aprobarea Fondului. Singura obligaţie este de a informa
Fondul despre efectuarea tranzacţiilor respective.
Alte utilizări ale D.S.T - urmărind ameliorarea caracteristicilor D.S.T ca
unitate de rezervă internaţională, F.M.I. a autorizat pe deţinătorii de
D.S.T. să le utilizeze şi în alte operaţii. Aceste utilizări suplimentare sunt
efectuate tot pe baza de acord direct între participanţi. În prezent există
urmatoarele modalităţi de utilizări de acord:
- în acordurile de swap, în cadrul carora o ţară poate transfera
D.S.T. altei ţări în schimbul echivalentului în altă monedă sau în alt activ
monetar, altul decât aurul;
- în operaţiile la termen, statele membre sau alţi deţinători pot
cumpăra sau vinde D.S.T. cu livrare la o dată ulterioară, în schimbul unei
monede sau a altui activ monetar la un curs convenit mai înainte cu un
alt deţinător;
- pentru efectuarea de împrumuturi în D.S.T., însoţite de dobânda
şi scadenţa convenită între părţi, pentru reglementarea obligaţiilor
financiare;
- pentru efectuarea de donaţii;
Tranzacţiile şi operaţiile cu DST între ţările membre şi Contul de

Resurse Generale ale Fondului cuprind transferurile permanente de
DST-uri între ţările membre şi Fond - intrările şi ieşirile de DST-uri.
Intrările în Contul de resurse , sunt determinate de plata
comisioanelor de către ţările membre, de răscumpărările de monedă
naţională, de vărsăminte ale ţărilor membre în contul majorărilor de cote
părţi, de dobânzi asupra activelor contului de resurse generale.
Ieşirile de DST-uri sunt generate de cumpărările efectuate de
ţările membre, contra monedă naţională şi de rambursarea
imprumuturilor contractate de Fond.
În desfăşurarea proceselor de creditare a ţărilor în curs de
dezvoltare, în special, FMI aplică o politică de condiţionare, având drept
obiectiv reechilibrarea balanţelor de plăţi în contextul de stabilitate a
preţurilor, de creştere economică susţinută şi de evitare a măsurilor de
îngrădire a libertăţii comerţului şi plăţilor externe. În acelaşi scop FMI
inspiră programe de politică economică de ale căror realizări depinde
derularea operaţiunilor de credit curente. Programele sunt în general de
austeritate şi aceste politici sunt din ce în ce mai mult contestate.
Oferind o mare varietate de facilităţi de finanţare, Fondul Monetar
Internaţional rămâne pilonul de bază al Sistemului Monetar Internaţional
actual. Sunt dese însă cazurile în care recomandările sau politice
"impuse" de F.M.I. ca o condiţie prealabilă acordării fondurilor solicitate
s-au dovedit a avea efecte contrare asupra economiilor vizate, adâncind
şi mai mult criza acestora. Există în ultima perioadă tot mai multe voci
care susţin reformarea acestei institutii şi adaptarea ei la noile condiţii
din economia mondială.18
Banca Mondială
Grupul Băncii Mondiale este format din: Banca Internaţională pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Corporaţia Financiară Internaţională
(CFI), Asociaţia Internatională pentru Dezvoltare (IDA), Agenţia pentru
Garantarea Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) şi Centrul Internaţional de
Reglementare a Disputelor în Investiţii (ICSID)
Banca Mondială, ca instituţie internaţională, s-a remarcat printr-o
activitate concretă pe planul reconstrucţiei şi dezvoltării economice a
tuturor ţărilor membre, iar mai apoi în exclusivitate, a ţărilor în curs de
dezvoltare; paradoxul polarizării activităţii Băncii Mondiale în jurul
18
Vezi Daniel Dăianu, Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste? Ed. Polirom Iaşi.2000 pag79-89
procesului de dezvoltare a ţărilor din lumea a treia se explică prin faptul

că aceste ţări nu au fost reprezentate la Conferinţa de la Bretton Woods.
Banca Mondială utilizează resursele sale financiare, calificarea înaltă a
stafului său şi cunoştiinţele sale deosebite pentru a ajuta fiecare ţară în
curs de dezvoltare spre a găsi o cale stabilă, sustenabilă şi echitabilă
de creştere economică. Ea îşi concentrază eforturile pe ajutorarea celor
mai săraci oameni şi ţări focalizând ajutoarele pe:
- investiţii în oameni , în sanătatea şi educaţia acestora;
- dezvoltarea socială , construcţia instituţiilor guvernamentale
cheie a reducerii sărăciei;
- construirea abilităţilor guvernelor de a furniza servicii de calitate
eficiente şi transparente;
- protecţia mediului;
- susţinerea şi încurajarea dezvoltării afacerilor private;
- promovarea reformelor pentru realizarea unei dezvoltări durabile
şi ecologice;
Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a fost

creată în 1945, având iniţial ca scop “facilitarea reconstrucţiei
economiilor ţărilor membre". În prezent BIRD numără 184 de ţări
membre, fiecare ţară membră a FMI devenind şi membră a BIRD
Un stat poate deveni membru al B.I.R.D. când acceptă regulile de
conduită în materie de finanţe internaţionale, respectiv aderă, mai întâi,
la Fondul Monetar Internaţional. În articolul 2, secţiunea 1, punctul b din
statut se prevede că orice stat membru al Fondului poate adera la
Bancă, lista rămânând deschisă. O altă condiţie necesară pentru ca o
ţară să devină membru al Băncii o reprezintă subscrierea unei contribuţii
la fondul statutar. Subscripţia fixată unei ţări doritoare de a deveni
membru al BIRD se negociază, nivelul ei depinzând de situaţia
economică şi financiară a ţării solicitante, care intră în corelaţie şi cu
participarea la FMI. Formal, calitatea de membru al BIRD conferă o
egalitate deplină oricărui stat, faptul fiind reflectat de numărul egal de
voturi în Consiliul Guvernatorilor, câte 250 de fiecare stat membru.
Capitalul autorizat al Băncii la înfiinţare a fost de 10 miliarde dolari
(curs 1 iulie 1944), divizat în 100.000 de acţiuni cu o valoare nominală
de 100.000 dolari fiecare. Decizia de suplimentare a capitalului e
condiţionată de un minim de ¾ din totalul voturilor.
Numarul părţilor subscrise a crescut treptat, ajungând în 1988 la
786 500 cu o valoare totală de aproximativ 98,88 mld dolari, în 1994
valoarea capitalului ridicându-se la 170 miliarde dolari, iar în 1997 la
182,426 miliarde dolari (97% din capitalul autorizat de 188 miliarde
dolari). În timpul anului fiscal 1997, subscripţiile la mărirea de capital din

1988 s-au închis, 27 de ţări au subscris împreună în acest an 1,8
miliarde dolari. Subscripţiile totale la majorarea de capital din 1988 au
fost de 79,1 miliarde dolari. Până în prezent au fost consemnate trei
mari majorări de capital: în 1959 dublarea capitalului de la 10 miliarde la
20 miliarde dolari; în 1979 mărirea cu 97,5% de la 41 la 81 miliarde
dolari şi ultima în 1989, ca urmare a acordului semnat în primavara
anului 1988.
Principalii acţionari ai BIRD sunt: SUA cu 162.773 părţi ce
reprezintă 17% din fondurile subscrise, Japonia cu 94.020 părţi (9,8%),
Germania (7,29%), Marea Britanie (6,99%), Franta (4,76%), Canada
(2,78%), Italia (2,55%).
România a aderat la Banca Mondială în 1972, şi are în prezent o
subscripţie de 4.011 acţiuni cu o valoare de 30.508.591,5 dolari SUA. În
funcţie de mărimea fondurilor subscrise, ţara noastră se plasează între
primele cincizeci de state membre ale BIRD.
Organul superior de conducere al B.I.R.D. îl reprezintă Adunarea
anuală a Consiliului Guvernatorilor, care reuneşte câte un guvernator
(ministrul de finanţe) şi câte un supleant (de obicei, conducătorul băncii
centrale sau al altei bănci din ţara respectivă) din fiecare ţară membră.
Ei sunt numiţi pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi.
Supleantul are drept de vot doar în lipsa guvernatorului.
Consiliul se întruneşte odată pe an, când are loc şi o şedinţă
comună cu Consiliul Guvernatorilor FMI, analizând Raportul anual
prezentat de administratori şi alte probleme legate de desfăşurarea
activităţii viitoare a Băncii Mondiale. Conform statutului Băncii,
guvernatorii deleagă conducerea activităţii Consiliului Directorilor
Executivi, obligat să conducă toate instituţiile membre ale Grupului
Băncii Mondiale, cu excepţia admiterii de noi membrii şi a condiţiilor de
aderare a acestora, a hotărârii de a proceda la majorări sau micşorări de
capital, suspendării de membri, angajării în colaborarea cu alte
organizaţii internaţionale, suspendării operaţiunilor Băncii sau a hotărârii
de distribuire a venitului net realizat.
Consiliul Directorilor Executivi are 24 de membri, primii 5 acţionari
numesc câte un director executiv, iar ceilalţi 19 reprezintă fiecare câte
un grup de ţări (în total 179 de ţări, Banca având în prezent 184 de
membri).
Drepturile de vot sunt distribuite proporţional cu capitalul investit,
administratorii aleşi având un număr de voturi rezultat din numărul
părţilor subscrise. Consiliul este condus de un preşedinte ales pe 5 ani,
care este şi şeful întregului personal. Consiliul Directorilor Executivi se
întruneşte de două ori pe săptămână, luând hotarâri în prezenţa unei

majorităţi a directorilor, cu cel puţin o jumătate din totalul voturilor.
Membrii acestui consiliu trebuie să apere interesele Băncii şi ale celor pe
care îi reprezintă. În subordinea Consiliului Administratorilor se găsesc
mai multe comitete de specialitate permanente sau constituite ad-hoc în
vederea studierii unei anumite probleme a Băncii (Comitetul mixt de
control al gestiunii, Comitetul pentru politica de personal, Comitetul
pentru studierea costurilor şi eficacităţii practicilor bugetare, Comitetul
special pentru determinarea valorii capitalului Băncii, Comitetul mixt
Banca-FMI, Comitetul special pentru studierea atribuirii echitabile a
numărului de voturi etc.).
Potrivit statutului sau, obiectivele BIRD sunt :
- să contribuie la reconstrucţia şi dezvoltarea statelor membre, stimulând
investiţiile de capital în scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor
afectate de război, readaptarea aparatului de producţie la necesităţile
din timp de pace şi încurajarea dezvoltării mijloacelor şi resurselor
productive în ţările mai puţin dezvoltate;
- promovarea investiţiilor străine private prin garanţii sau participatii la
împrumuturi şi alte investiţii efectuate de furnizorii de capitaluri private.
Atunci când nu sunt disponibile capitaluri private în condiţii rezonabile,
Banca completează, cu fonduri suplimentare, investiţia privată;
mijloacele financiare din capitalul său propriu, din cel atras sau din alte
surse sunt furnizate în condiţii favorabile şi pentru scopuri productive;
- promovarea dezvoltşrii echilibrate, pe termen lung, a comerţului
internaţional şi echilibrul balanţelor de plăţi, prin stimularea investiţiilor
destinate dezvoltării resurselor productive ale statelor membre,
contribuind, în acest mod, la creşterea productivităţii, ridicarea nivelului
de trai şi ameliorarea condiţiilor de muncă pe teritoriul statelor membre;
- să coordoneze împrumuturile acordate sau garantate de ea cu
împrumuturile internaţionale de altă provenienţă, vizând acordarea de
prioritate celor mai utile şi mai urgente proiecte, indiferent de
dimensiunile lor;
- să-şi conducă operaţiunile în funcţie de efectele investiţiilor
internaţionale asupra condiţiilor economice din statele membre şi, în
primii ani după război, să faciliteze tranziţia de la economia de razboi la
economia de pace.
Resursele financiare ale BIRD constau în:
- cotele subscrise de fiecare ţară membră;
- veniturile nete rezultate din propriile operaţiuni bancare;
- fondurile obţinute din vânzarea (plasarea) pe pieţele financiare a

obligaţiunilor emise sau prin contracte directe cu băncile centrale ale
ţărilor membre;
- veniturile realizate din dobânzi şi comisioane percepute la creditele
acordate;
- împrumuturile de capital contractate pe pieţele financiare.
BIRD acordă credite guvernelor sau instituţiilor desemnate şi
garantate de guverne cu o perioadă de graţie de 5 ani şi perioadă de
rambursare de până la 20 ani.
Acordarea creditelor se face pe bază de analize economice,
urmărind scopul productiv, refacerea structurilor productive, a
infrastructurilor economice şi sociale. Utilizarea creditelor implică
competiţia şi utilizarea pe scară extinsă a licitaţiilor în adjudecarea
comenzilor de furnituri şi a antreprizelor de execuţie.
România avea la 31 decembrie 2000 înregistrate 30 de proiecte
încheiate cu BIRD, în valoare de 3124,2 milioane dolari
Corporaţia Financiară Internaţională este o filială a Băncii
Mondiale înfiinţată în 1956, are în prezent 175 de membrii, având ca
scop stimularea creşterii economice prin încurajarea înfiinţării în ţările în
curs de dezvoltare de întreprinderi private cu scop lucrativ. Ea stimuleză
şi susţine crearea şi dezvoltarea infrastructurilor în ţările cele mai puţin
dezvoltate şi, de asemenea, apariţia şi dezvoltarea întreprinderilor
private în economie, prin mobilizarea capitalului naţional şi internaţional.
C.F.I. are dreptul să obţină participaţii de capital în întreprinderi, să se
angajeze în proiecte productive private, să se degaje ulterior din aceste
proiecte, cedând drepturile ce li se cuvin ţărilor, reinvestind fondurile, să
lanseze împrumuturi pe piaţă.
Corporaţia Financiară Internaţională are ca principală activitate
finanţarea proiectelor de investiţii private în ţările în curs de dezvoltare,
fără garanţia statelor. Ea este catalizator al investiţiilor, atrăgând şi alţi
investitori la operaţiile pe care le efectuează (cofinanţare). Împrumuturile
acordate de IFC sunt pe termen lung, iar dobânzile sunt fixate pe baza
condiţiilor existente pe pieţele monetare internaţionale pe termen lung, în
strânsă legatură cu volumul investiţiilor, tipul proiectului şi riscurile pe
care le implică. Împrumuturile respective pot fi utilizate în ţările membre
sau în Elveţia, pentru achiziţionări de echipamente, acoperirea
operaţiunilor de schimb, cheltuieli locale, fonduri de rulment sau pentru
oricare alte operaţiuni comerciale legitime; având în vedere toate
acestea, Corporaţia funcţionează ca o bancă de investiţii, participând la
riscurile întreprinderilor în care s-a angajat. În ceea ce priveşte originea
fondurilor de finanţare a proiectelor care au beneficiat de asistenţa
Corporaţiei, contribuţia cea mai mare o aduc ţările în curs de dezvoltare,

beneficiare ale acestor proiecte, urmate de IFC cu circa 21% din fonduri
şi sursele statelor dezvoltate, puţin peste 10%.
România a aderat la IFC în 1990 şi a subscris un capital de 2,6 milione
USD.
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) este o altă
filială a Băncii Mondiale, creată în 1960 cu 162 membrii în prezent,
urmărind aceleaşi obiective ca şi BIRD, dar care sprijină statele cele mai
sărace, aflate în curs de dezvoltare.
Resursele IDA sunt constituite din contribuţiile ţărilor membre,
reconstituirile periodice consimtite de ţările dezvoltate, contribuţiile
speciale vărsate de unele state, împrumuturile şi contribuţiile acordate
de ţările membre, donaţiile BIRD şi beneficiile acumulate de IDA însăşi.
Creditele pentru dezvoltare acordate de IDA sunt rambursabile în
termen de 40 de ani, pentru ţările mai puţin dezvoltate şi respectiv, în
termen de 35 de ani, pentru celelalte ţări beneficiare, conform clasificării
O.N.U. În timp ce împrumuturile BIRD se acordă în condiţii de piaţă,
percepându-se dobânzi corespunzătoare conjuncturii de pe pieţele
financiare, creditele IDA sunt acordate în condiţii de favoare şi cu un
mare grad concesional sau procent de donaţie (subvenţie), ajungând
pâna la 80% ; mai mult decât atât, aceste credite nu sunt purtătoare de
dobânzi, ci doar de un comision de serviciu de 0,75% şi unul de
angajare de 0,50%, ceea ce face din IDA instituţia financiară
internaţională cu cel mai ridicat grad de imobilizare a fondurilor sale,
care incumbă şi posibilele riscuri legate de necunoscut, de insuficienta
previziune, etc. Acest grad sporit de imobilizare a fondurilor IDA este
generat şi de acordarea unei perioade de graţie de 10 ani, urmată de o
altă perioadă de 10 ani, în care se rambursează câte 1% din datorie
anual, în timp ce, în următorii ani se vor rambursa câte 3% anual.
Aceste împrumuturi sunt acordate numai celor mai sărace ţări care
înregistrează un venit pe locuitor foarte scăzut şi de aceea au un acces
scăzut pe piaţa de credit privată.
Sporirea acestor credite este îngreunată de două obstacole:
- capacitatea limitată a ţărilor debitoare de a utiliza în mod eficient
creditele ;
- caracterul limitat al resurselor pe care ţările dezvoltate acceptă să le
pună la dispoziţia IDA.
Asociaţia pentru Garantarea Mutuală a Investiţiilor – MIGA, înfiinţată
în 1988, are ca obiectiv sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare de a
mobiliza investiţiile străine productive, întărirea înţelegerii şi încrederii
între ţările beneficiare şi investitorii străini, o informare mai bună asupra

posibilităţilor investiţionale.
Agenţia şi-a propus atingerea acestui obiectiv prin acoperirea a patru
mari categorii de riscuri necomerciale:
- riscul transferurilor – ce rezultă din restricţiile create de guvernul ţării
gazdă la primirea conversiunii şi la transferurile de devize;
- riscul pierderilor ce rezultă din măsuri legislative, administrative sau de
omisiune a guvernului de primire;
- denunţarea de către un guvern a unui contract care îl leaga pe
investitor, acesta neavând acces la insţante competente;
- riscurile datorate conflictelor armate şi tulburărilor civile.
.Agenţia are la acestă dată 154 de membrii , România devenind membră
în 1990.
Centrul Internaţional de Reglementare a Disputelor în Investiţii

ICSID
Înfiinţat în 1966 are în prezent 134 de membrii şi are ca scop

încurajarea investiţiilor străine prin oferirea unor facilităţi internaţionale
pentru concilierea şi arbitrarea disputelor legate de investiţii. El pune la
dispoziţia investitorilor străini şi a guvernelor interesate proceduri
neimperative de natură să faciliteze rezolvarea diferendelor atunci când
acestea apar.
2.5 Sisteme Monetare Regionale
Crizele manifestate în cadrul sistemului moneatr internaţional ,

eşecurile înregistrate în funcţionarea sa , au determinat o serie de state
să caute soluţii de apărare faţă de speculaţiile valutare datorate deselor
fluctuaţii ale cursurilor valutare. S-au manifestat treptat repetate
contestări a dreptului de monopol mondial al sitemului de la Bretton
Woods şi s-au cristalizat iniţiative de creare la nivel regional a unor noi
poli monetari. Se urmărea în fapt, crearea unor zone de o mai mare
stabilitate monetară şi valutară, a unor sisteme monetare regionale ,
care să suplinească neajunsurile SMI. Astfel de incercări au dus la
construcţia Sistemului Monetar European, Uniunea Economică şi
Monetară Vest-Africană, şi altor căutări de regionalizare monetară.
2.5.1 Sistemul Monetar European

Suspendarea convertibilităţii monetare în aur a dolarului SUA în

1971 a dat naştere la o mare libertate de fluctuaţie a cursurilor de
schimb. În vederea limitării consecinţelor economice şi financiare ale
acestui fenomen, ţările membre ale Comunităţii Europene, au adoptat un
mecanism monetar denumit “şarpele monetar” prin acordul de la Bale, în
decembrie 1971. Acest mecanism a constituit predecesorul viitorului
Sistem Monetar European.
Mecanismul “şarpelui monetar” (1972-1978) a avut în funcţiune
două tipuri de “şarpe monetar”.
Primul a funcţionat între 1971 şi 1973 şi s-a caracterizat printr-o
dublă limitare a fluctuaţiilor cursurilor de schimb ale monedelor naţionale
europene în raport cu dolarul SUA, pe de o parte şi între ele pe de altă
parte.
Cursurile valutare ale monedelor puteau fluctua cu ±2,25% faţă de
dolar şi cu maximum ± 4,5% între ele, faţă de 9% cât era permis prin
acordul Smithsonian18 Când se atingeau marginile extreme ale acestor
benzi de fluctuaţie, băncile centrale europene trebuiau să intervină pe
piaţă pentru a readuce monedele în interiorul benzilor de variaţie.
Datorită acestei constrângeri, noul mecanism a purtat numele de
"şarpele în tunel"
Acest mecanism a fost rapid abandonat datorită eşecurilor
manifestate în funcţionarea sa şi ca urmare a celei de-a doua
devalorizări a dolarului, când ţările europene hotărăsc să lase monedele
lor să floteze liber faţă de dolar, păstrând însă între ele o marjă de
fluctuaţie de ± 2,25%, cu posibilitatea unei ajustări periodice. Astfel
"şarpele monetar " este scos în afara tunelului.
Acest al doilea tip de “şarpe monetar”, şarpele fără tunel, a
funcţionat între 12.03.1973 şi 12.03.1978, fiind caracterizat prin
numeroase intrări şi ieşiri ale monedelor din cadrul mecanismului.
Marjele de fluctuaţie fiind mici iar unele monede fiind
supraevaluate, cu efecte negative asupra exporturilor, din mecanism s-
au retras de multe ori unele ţări, precum Franţa şi Anglia, care au trecut
la flotarea liberă a monedelor naţionale . O evoluţie a fenomenelor
petrecute în cadrul mecanismului şarpelui monetar este redată în
tabloul de mai jos.
18
Prin acordul Smithsonian marja de fluctuaţie a fiecărei monede în raport cu dolarul s-a mărit la ± 2,25% (în total 4,5%).
Aceasta însemna că între celelalte monede marja de fluctuaţie permisă era de ±4,5% , deci în total de 9% Prin mecanismul
şarpelui în tunel această marje dintre monedele europene s-a limitat la maxim 4,5%
Cronologia momentelor de referinţă în evoluţia "şarpelui monetar"

Data Evenimentul
1972
24 aprilie Intră în vigoare acordul de la Basel pentru crearea "şarpelui valutar", semnat de
Belgia,Olanda, Luxemburg, Franţa, Italia, Germania
1 mai Aderă la sistem Marea Britanie şi Danemarca
23 mai Norvegia devine asociată la sistem
23 iunie Marea Britanie se retrage din sistem
27 iunie Danemarca părăseşte sistemul
10 octombrie Danemarca revine în interiorul sistemului
1973
13 februarie Italia părăseşte sistemul
19 martie Tranziţia la flotarea comuna; intervenţiile pentru menţinerea limitelor prealabile faţă
de dolarul american sunt secvenţiale
19 martie Suedia se asociaza la sistem
19 martie Marca germana se reevaluează cu 3%
3 aprilie Este înfiinţat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM)
29 iunie Marca germană este din nou reevaluată cu 5,5%
17 septembrie Guldenul olandez este şi el reevaluat cu 5%
16 noiembrie Coroana norvegiană este reevaluată cu 5%
1974
19 ianuarie Franţa părăseşte "şarpele valutar"
1975
10 iulie Franţa reia participarea la sistem
1976
15 martie Franţa se retrage din nou din sistem
17 octombrie Se semnează un acord cu privire la realinierea parităţilor monetare
("Realinierea de la Frankfurt"); coroana daneză este devalorizată cu 6%, guldenul
olandez şi francul belgian cu 2%, iar coroana suedeză şi coroana norvegiană cu 3%
1977
1 aprilie Coroana suedeză este devalorizată cu 6%, iar coroana daneză şi cea norvegiană cu 3%
28 august Suedia părăseşte sistemul, iar coroanele daneză şi norvegiană sunt didevalorizate cu 5%
1978
13 februarie Coroana norvegiană se devalorizează cu 8%
17 octombrie Marca germană este revalorizată cu 4%, iar guldenul olandez şi francul Belgian cu 2%
12 decembrie Norvegia îsi anunţă intenţia de a părăsi sistemul
Sursa: Daniel Gros, Niels Thygesen, "European Monetary Integration", Longman Ltd., 1998
Ca urmare a acestor dese şi repetate mişcări la 5 decembrie
1978, mecanismul "şarpelui monetar" s-a desfiinţat. În aceste condiţii,
şefii de state europene au hotărât să reconstruiască o zonă de stabilitate
monetară în Europa. Astfel, la 13 martie 1979, Consiliul Europei, la
reuniunea de la Paris, a hotărât crearea Sistemului Monetar European
(SME). Acest sistem face parte din categoria sistemelor cu flexibilitate
limitată, fiind o combinaţie între cursurile fixe şi fluctuante. Sistemul
Monetar European a fost gândit astfel încât să reziste presiunilor
speculative exercitate pe pieţele de schimb asupra monedelor
comunitare şi a avut la bază două mecanisme:
- un sistem de intervenţii pe pieţele de schimb;
- un acord asupra manierei de finanţare a acestor intervenţii.
2.5.2 Caracteristicile şi funcţionarea SME
Sistemul Monetar European a avut la bază următoarele principii:

1. O monedă comună, ECU definită ca o monedă “coş”,

formată din monedele tuturor ţărilor participante. Fiecare monedă intra în
“coş” într-o cantitate care reflecta importanţa economică a ţării emitente.
Această cantitate înmulţită cu cursul monedei respective determina
ponderea monedei în cauză în cadrul “coşului”. Aceste ponderi se
revizuiesc din cinci în cinci ani sau ori de câte ori este nevoie.
2. Cursurile de schimb sunt fixe, dar ajustabile la perioade de timp
relativ lungi.
Aceste cursuri se stabilesc prin definirea şi respectarea unui “curs
pivot” al fiecărei monede participante faţă de etalonul comun reprezentat
de ECU. În jurul acestor “cursuri pivot” bilaterale sunt stabilite marje de
variaţie de ± 2,25% iar pentru unele monde (peseta spaniolă, escudo-ul
portughez, lira italiană, lira sterlină) marja a fost fixată la ± 6%. Dacă
aceste marje sunt depăşite, băncile centrale sunt obligate să intervină
pentru susţinerea monedei lor. De comun acord, ţările participante pot
modifica cursurile pivot. Spre exemplu, la 2 iulie 1985, un ECU a fost
definit în franci francezi şi franci belgieni astfel:
1 ECU = 6,86402 FF
1 ECU = 44,8320 FB
Comparând cursurile centrale între ele au rezultat cursurile pivot
bilaterale ca fiind cursuri oficiale în sistem. Cursurile efective puteau
fluctua în cadrul cursului pivot bilateral influenţat de marjele de fluctuaţie
de ±2,25%. Cursul pivot bilateral între cele două monede luate în
exemplu era de 1FF = 6,53145 FB.
Abaterea de ± 2,25 era ca mărime absolută de ± 0,14696 şi deci
limitele admise ale abaterii se situau la nivelul:
- limita superioară 1FF= 6,67841 FB
- limita inferioară 1FF= 6.38449 FB.
Intervenţiile băncilor de emisiune se produceau când cursul pieţei tindea
să iasă din marjele cursului pivot şi fluctuaţiile admise.
3. Pentru fiecare monedă participantă se stabileşte un “indicator de
divergenţă”
menit să permită repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenţie între
băncile centrale ale statelor membre. Acest indicator de divergenţă a
fost situat la ± 1,70 %, limită care, odată atinsă, declanşa în mod
preventiv acţiuni de intervenţie pe piaţa monetară (vânzări, cumpărări de
valută etc.), adoptarea de măsuri de politică monetară sau economică,
sau în ultimă instanţă modificarea cursului pivot.
4. Solidaritatea ţărilor membre realizată în principal prin crearea
unei rezerve
valutare şi prin credite reciproce acordate în caz de dificultăţi în ceea ce

priveşte balanţa de plăţi sau finanţarea intervenţiilor.
Pentru finanţarea intervenţiilor a fost instituit Fondul European de
Cooperare Monetară (FECOM). Băncile centrale ale ţărilor participante
la SME s-au obligat să depună la acest fond 20% din deţinerile lor de
aur şi dolari în schimbul unei cantităţi echivalente de ECU.
Mecanismele de creditare reciprocă au fost instituite pe termen foarte
scurt în volum nelimitat, pe termen scurt, de 6-9 luni şi pe termen mediu,
de 2-5 ani, în volum mai mare şi condiţionat. La aceste credite reciproce
se adăugau creditele acordate de FECOM pe baza rezervei valutare
comune. Pentru fiecare ţară participantă la sistem se stabilea un plafon
atât pentru datorii cât şi pentru creanţe, în funcţie de starea balanţei sale
de plăţi. Caracteristicile SME au fost ulterior perfecţionate prin adoptarea
unei serii întregi de măsuri care au permis folosirea pe scară din ce în ce
mai mare a ECU-ului în relaţiile dintre băncile centrale (piaţa ECU) şi în
operaţiunile băncilor comerciale şi ale sectorului privat (piaţa privată a
ECU).
ECU (European Currency Unit) a constituit o unitate monetară de
cont creată în cadrul SME, utilizată ca numitor comun pentru
mecanismele cursurilor valutare şi tranzacţiilor FECOM, precum şi ca
mijloc de decontare între autorităţile monetare ale Uniunii Europene. El a
fost definit ca un “coş”, o sumă de 12 monede, fiind o monedă compozită
care are un curs teoretic rezultat din cursurile de schimb ale monedelor
ce îl compun şi un curs de piaţă stabilit de piaţă.
Sistemul Monetar European, s-a născut în epoca bulversărilor
create de şocul petrolier ale cărui consecinţe au fost resimţite de
economiile europene şi a fost cerut şi de experienţa nereuşită a “şarpelui
valutar” ale cărui mecanisme nu au rezistat crizei internaţionale. Dacă
iniţial fluctuaţiile dolarului au introdus o instabilitate cronică în cadrul
SME, ulterior mecanismele acestuia s-au dovedit capabile să
declanşeze ajustările necesare pentru corectarea dezechilibrelor din
economiile europene.
După intrarea în funcţiune a SME stabilitatea cursurilor a fost
relativă, având loc o serie de devalorizări ale monedelor europene (lira
italiană, peseta spaniolă), precum şi mai multe realinieri generale ale
“cursurilor pivot” ale tuturor monedelor participante. Asemenea
fenomene nu au constituit o dovadă de insucces ci au intrat în logica
sistemului, desfăşurându-se în conformitate cu procedurile acestuia.
Reajustările de cursuri nu au fost foarte dese, existând perioade
lungi de timp în care cursurile au rămas stabile şi ele nu au dat naştere
la reacţii ostile de tipul “devalorizărilor concurenţiale” din perioada
interbelică. SME şi mecanismele sale au avut o contribuţie însemnată la

reducerea de-a dreptul spectaculoasă a inflaţiei în ţările participante,
aceasta scăzând în perioada 1980-1987 de la 11,2% la 2,2%. Cu toate
atuurile sale, SME nu a dus la apariţia unei identităţi monetare şi
aceasta datorită rolului limitat conferit ECU-ului. Ca monedă “coş” el nu
este o monedă unică, fapt confirmat de comportamentele de pe piaţa
valutară, de evoluţia ratelor dobânzii etc., care au fost influenţate de
evoluţia monedelor din compunerea “coşului” şi nu de evoluţia unui
instrument monetar compact.
Motivul principal pentru care ECU nu a devenit o adevărată
monedă a Europei nu a fost lipsa sa de calităţi ci absenţa voinţei politice
a statelor membre, care nu au dorit cu adevărat acest lucru.
O altă lipsă a SME este aceea că el nu a dus la o asemenea
coordonare a politicilor monetare şi valutare naţionale, care să fie
considerată satisfăcătoare de către toate statele participante. Costurile
implicate de ajustările economice şi de intervenţiile pe pieţele valutare
nu au fost egal repartizate iar orientările generale de politică economică
au fost determinate de interesele unui singur partener - Germania a
cărui bancă Bundesbank a dat liniile directoare. Imperfecţiunile SME s-a
încearcat a fi depăşite prin urmărirea realizării proiectului de unificare
monetară europeană.
2.5.3 Unificarea Monetară
Prima tentativă spre o uniune monetară în Europa apare odată cu

raportul Werner în 1970. Acest raport schiţează un obiectiv de uniune
monetară pentru anul 1980 şi prevedea:
- convertibilitatea monedelor;
- diminuarea fluctuaţiilor ratelor de schimb până la fixitatea irevocabilă
a parităţilor;
- libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi forţei de muncă;
- liberalizarea mişcărilor de capital;
- integrarea băncilor centrale ale statelor membre într-un sistem
integrat de bănci centrale;
- introducerea unei monede unice;
Acest plan nu a fost realizat, dar obiectivele sale apar ca precursoare ale
planului de mai târziu al uniunii monetare.
Ideea unificării monetare europene a fost relansată în anul 1986 de
către guvernul francez, care a adresat în acest sens un memorandum
partenerilor săi din Comunitatea Europeană. Consiliul Europei care

reuneşte periodic şefii guvernelor statelor comunitare, a decis la 27-28
aprilie 1988 să încredinţeze unui comitet prezidat de Jacques Delors,
preşedintele de la acea dată al Comisiei Europene, misiunea de a
stabili şi a propune etapele concrete pentru a ajunge la Uniunea
Economică şi Monetară (UEM).
Raportul rezultat din lucrările acestui grup a fost aprobat de
Consiliul Europei din 27 iunie 1989 de la Madrid. Arhitectura definitivă a
UEM a fost stabilită prin reuniunea de la Maastricht, Olanda, unde la 9-
10 decembrie 1991, şefii de state şi de guverne ai CE au semnat tratatul
care a pus bazele juridice şi politice ale Uniunii Monetare Europene.
Acest tratat priveşte evoluţia spre Uniunea Monetară în trei etape şi
defineşte principiile esenţiale ale procesului:
a. moneda unică
b. convergenţa în trei faze
c. ireversibilitatea procesului
a. Principiul “monedei unice” presupune emisiunea unei monede

unice europene - denumită “euro” ca o nouă monedă cu putere
circulatorie legală. Moneda Europeană va fi emisă de “Sistemul
European de Bănci Centrale”(SEBC), format din “Banca Centrală
Europeană” (BCE) şi din Băncile Centrale Naţionale (BCN) al cărui rol
principal va fi tocmai această emisiune.
b. Principiul “convergenţei în trei faze” prevedea următoarele:
Faza I
La 1 iulie 1990 a debutat prima fază a Uniunii Economice şi Monetare
care a durat până la finele anului 1993. În această perioadă s-au pus
bazele pieţei europene unice, s-au liberalizat mişcările de capitaluri
dintre statele membre ale Uniunii.
În 1 ianuarie 1993 s-a instituit piaţa unică, iar începând cu 1
noiembrie 1993 s-a definitivat compoziţia coşului valutar de la baza ECU
şi a intrat în vigoare tratatul asupra Uniunii Europene semnat la
Maastricht.
Faza II
Începând cu 1 ianuarie 1994 a debutat cea de a doua fază a UEM

care durează până la finele anului 1998 şi a consemnat următoarele
evenimente:
- Crearea Institutului Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt,

ca precursor al Băncii Central Europene.
- S-au iniţiat procedurile de coordonare a politicilor economice la nivel
european.
- S-a declanşat lupta contra "deficitelor excesive" şi s-au pus în
aplicare politicile de convergenţă economică de către statele
membre.
- La 31 mai 1995 Comisia a adoptat "cartea verde" a monedei unice
(scenariul de referinţă pentru trecerea la moneda unică).
- Între 15-16 decembrie 1995 la Madrid, Consiliul European a adoptat
numele de "euro" pentru moneda unică. De asemenea, a stabilit
scenariul tehnic de introducere a euro şi calendarul de trecere la
moneda unică începând cu anul 1999.
- Între 16-17 iunie 1997 Consiluil European de la Amsterdam a stabilit
Acordul final asupra cadrului juridic relativ de utilizare al euro, pactul
de stabilitate şi de creştere, precum şi mecanismul de schimb care
va înlocui SME. Au fost prezentate de asemenea desenele
bancnotelor euro.
- La 2 mai 1998, şefii de stat şi de guvern au decis care state membre
vor participa primele la moneda unică, pe baza criteriilor de
convergenţă şi în funcţie de rezultatele economice ale anului 1997.
Aceste state au fost: Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg, Spania,
Portugalia, Irlanda, Italia, Olanda, Austria şi Finlanda. Consiliul a fixat
în mod irevocabil ratele de conversie între monedele ţărilor
participante începând cu 1 ianuarie 1999. Ratele oficiale de schimb
ale celor 11 monede europene faţă de Euro la 1 ianuarie 1999 sunt:
Nr.crt. Moneda Paritatea fixa

1 Marca germană - 1,955830
2 Francul francez - 6,559570
3 Francul belgian - 40,33990
4 Francul luxemburghez - 40,33990
5 Peseta spaniolă - 166,386
6 Escudo portughez - 200,482
7 Lira irlandeză - 0,787564
8 Lira italiană - 1936,27
9 Gulden olandez - 2,203710
10 Silingul austriac - 13,7603
11 Marca finlandeză - 5,945730
Din ianuarie 2000 drahma grecească intră şi ea în grupul

monedelor participante la euro, rata de schimb a acesteia fiind de
374,5000 drahme la un euro
În urma acestor decizii, statele participante şi-au numit membri în
conducerea Băncii Centrale Europene (BCE), iar Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC) a început imprimarea bancnotelor euro.
Înainte de 1 ianuarie 1999 au început pregătirile finale ale BCE ai SEBC.
Consilul adoptă legislaţia referitoare la cheia de repartizare pentru
subscripţia de capital, colectarea informaţiilor statistice, rezervele
minime etc. BCE, care a înlocuit în iulie 1998, Institutul Monetar
European (IME) şi SEBC, constituit din băncile centrale naţionale se
pregătesc pentru faza operaţională, adoptarea cadrului de reglementare,
punerea în practică a politicii monetare unice.
Faza III - Pornind de la 1 ianuarie 1999
Aceasta a cuprins două etape B şi C ale scenariului de tranzicţie.
1. Etapa B - de la 1 ianuarie 1999 la 31 decembrie 2001
Această etapă, denumită şi perioada tranzitorie, este cea mai

lungă şi cea mai delicată, ea a reprezentat un veritabil demaraj al Uniunii
Economice şi Monetare. La 1 ianuarie 1999, Euro a devenit o realitate,
dar el nu exista decât sub forma scripturală. Principiile majore ale
acestei etape sunt:
- ratele de schimb între unitaţile monetare participante la Euro sunt
fixate de o manieră irevocabilă de la 1 ianuarie 1999;
- ECU a fost înlocuit de Euro la rata de 1 la 1;
- aplicarea principiului de continuitate a contractelor existente care nu-
şi modifică conţinutul la introducerea Euro;
- aplicarea principiului "nici obligaţii nici interdicţii", menţinându-se
libertatea de a alege utilizarea sau nu a Euro, cu excepţia pieţelor
monetare care funcţionează în Euro de la 1 ianuarie 1999;
- conversia între monedele naţionale şi Euro este făcută după reguli
precise de conversie;
- Banca Central Europeană începe să definească politica monetară
unică. Executarea acesteia va fi asigurată de băncile centrale naţionale
(BCN) şi de la pornire toate operaţiunile sunt efectuate în Euro;
- pieţele monetare basculează către Euro, unităţile monetare
participante la Euro nu mai sunt cotate, Euro va fi cotat în raport cu
monede terţe (USD, Yen) sau cu monedele statelor membre care nu au

aderat încă la Euro;
- plăţile între bănci se efectuează printr-un nou sistem de plăţi
TARGET;
- statele membre emit efecte publice în Euro;
2. Etapa C - de la 1 ianuarie 2002 la 30 iunie 2002 şi mai târziu
Această perioadă este numită "perioada de dublă circulaţie".

Începând cu 1 ianuarie 2002 SEBC vor pune progresiv în circulaţie bilete
în Euro, care vor circula în paralel cu monedele şi biletele naţionale care
treptat sunt retrase din circulaţie.
Pentru a reduce la minim elementele perturbatoare ale acestei
duble circulaţii, această etapă a fost scurtată la minim posibil. În această
perioadă cumpărăturile au putut să fie făcute atât în Euro cât şi în
monede naţionale. Plăţile scripturale, prin virament, cecuri, cărţi de credit
sau debit nu se vor putea face decât în Euro.
Începând cu 1 iulie 2002, unităţile monetare naţionale vor fi retrase
total şi numai euro va putea fi utilizat. Această fază a fost devansată la
28 februarie 2002. Toate tranzacţiile comerciale, financiare şi
investiţionale care se vor face de către statele membre participante vor fi
denominate numai în euro.
c. Principiul “ireversibilitatii procesului de unificare monetară”,

rezultă din modalitatea de trecere de la faza a treia, care este
condiţionată de îndeplinirea unor criterii de convergenţă foarte precise:
- rata inflaţiei nu trebuie să depăşească mai mult 1,5% faţă de
performanţa celor mai bune trei economii ale Comunităţii;
- deficit bugetar de cel mult 3% din PIB;
- datorie publică de cel mult 60% din PIB;
- respectarea marjelor de fluctuaţie restrânse ale cursurilor
valutare din cadrul SME (±2,25%);
- marja anuală a ratei dobânzii nu trebuie să depăşească cu mai
mult de 2% media dobânzilor din trei ţări cu inflaţia cea mai
mică.
Practic, de la 1 ianuarie 1999 Europa a intrat într-o nouă eră,
reprezentată prin intrarea în vigoare şi funcţionarea efectivă a Uniunii
Economice şi Monetare (UEM ) şi lansarea euro ca monedă unică a
Uniunii Europene. UEM are o uriaşă semnificaţie nu numai pentru
Europa ci şi pentru întregul sistem economic şi monetar internaţional.
Avantajele unei monede unice sunt:
- inducerea unei mari stabilităţi pe pieţele financiare, reducerea

volatilităţii, orientarea acestor pieţe către un comportament
macroeconomic al limitelor strânse ale deficitului bugetar;
- eliminarea ineficienţei politicilor monetare naţionale necoordonate;
- expansiunea pieţelor financiare - companiile au la îndemână facilităţi
de finantare mai mari, orientându-şi profiturile spre acţionariat,
stabilitatea monedei unice fiind de natură să atragă o serie de fluxuri
investiţionale semnificative;
- reducerea costurilor de tranzactie;
Alături de avantaje moneda unică are şi anumite limite printre care se
pot aminti:
- costuri ridicate ale conversiei - spre exemplu costurile ridicate ale
implementării la toate nivelele ale sistemelor informatice capabile să
execute prompt tranzacţiile în Euro şi să realizeze automat conversia
monedelor naţionale europene în Euro;
- centralizarea puterii - Euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea
puterii, a diferitelor prerogative la nivel comunitar, ceea ce conduce la
alterarea suveranităţii naţionale a statelor membre cu toate consecinţele
care decurg de aici;
- impactul asupra balanţei de plăţi - dificultăţi de finanţare a deficitelor în
condiţiile impuse de Pactul de Stabilitate şi criteriile de convergenţa;
- reprezentarea SEBC la FMI - conform statutului FMI; calitatea de
membru al fondului revine statelor naţionale, astfel încât, autoritatea
monetară comunitară nu este reprezentată, nu are abilităţi decizionale la
reuniunile FMI, beneficiind de statutul de observator;
- voinţa politică exacerbată care a însoţit procesul de creare a uniunii
monetare, ignorând de multe ori realităţile economice; o astfel de
situaţie, în condiţiile unei recesiuni economice serioase poate avea
repercusiuni serioase asupra viitorului UEM;
- absenţa unor organisme de control în materie de politică monetară şi
fiscală. Relevantă în acest sens este absenţa unei trezorerii europene
care să preia datoriile statelor membre. Crearea unui astfel de organism
ar însemna o şi mai mare diminuare a suveranităţii naţionale;
- ameninţarea deflationistă. Respectarea planului BCE si al Comisiei de
realizare, în spaţiul euro, a unei inflaţii reduse, s-ar putea produce, dacă
acest proces este "scăpat" de sub control, un şoc deflaţionist puternic cu
efecte negative resimţite deplin de piaţa mucii;
- doi conducători ai politicii monetare: ECOFIN şi BCE. Cele două
organisme partajează responsabilităţile politicii monetare: ECOFIN are
responsabilităţi pe linia politicii valutare, iar BCE pe linia politicii
monetare propriu-zise, această partajare a responsabilităţilor putând

genera însă conflicte, deloc benefice, între cele două organisme.
- lipsa de coerenţă şi de instrumente a UEM de a face faţă unor situaţii
de criză. Autorităţile comunitare par a fi luat prea puţin în calcul
modalităţile de gestionare, în cadrul UEM, a unor situaţii de criză de
natură financiară sau ale economiei reale. În cadrul unor crize severe s-
ar putea ca anumite ţări să iasă din sistem, situaţie pentru care, de
asemenea, nu sunt prevăzute nici un fel de proceduri.
Avantaje sau dezavantaje ? Modul de funcţionare de pâna acum al
monedei unice , a făcut să prevaleze avantajele asupra
inconvenientelor arătate, şocul trecerii la noua monedă fiind foarte bine
suportat atăt de populaţie cât şi de firme.
Unitatea monetară este un pas important pentru realizarea în final a
uniunii politice europene.
Ţările din centrul şi estul Europei, printre care şi România,
sesizând miza UEM, negociază şi pregătesc dezideratele tranziţiei,
adaptând reglementările lor juridice, în vederea aderării la UE .
Odată cu prăbuşirea blocului comunist, cea mai mare parte a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est şi-au exprimat deschis opţiunea de a face
parte din Uniunea Europeană. Intrată într-o nouă fază a procesului
integraţionist, Uniunea Europeană a întreprins eforturi susţinute şi în
direcţia integrării monetare a ţărilor est-europene. Aceste eforturi au
căpătat amploare mai ales după Tratatul de la Amsterdam (1998) care
punea bazele creării unei zone monetare ERM II („Exchange Rate
Mechanism II”) pentru ţările candidate. În opinia specialistilor, integrarea
monetară a acestor ţări care mai devreme sau mai târziu vor face parte
din Uniunea Europeană s-ar putea face: înainte de integrarea
economică (mai puţin probabil), în acelaşi moment cu integrarea
economică (dacă procesul de negociere al aderării se va arăta
îndelungat) sau după integrarea economică a acestor ţări (varianta
agreată şi de Uniunea Europeană) cu trecere în prealabil prin ERM II.
ERM II va fi un aranjament monetar destinat ţărilor din Europa Centrală
şi de Est candidate la Uniunea Europeană precum şi ţărilor care nu fac
parte deocamdată din zona EURO.
Tratatul de la Amsterdam precizeazaă condiţiile de includere în
acest aranjament monetar (care deocamdată sunt similare cu cele
pentru zona EURO) precum şi faptul că din acest aranjament monetar
vor face deocamdată parte doar ţări care au dobândit statutul de
membru al Uniuni Europene. Este precizat de asemenea în Tratat că
regimul valutar aplicabil în cazul ERM II va fi o bandă de variaţie multiplă
şi ajustabilă (±15%) stabilită faţă de o rată pivot calculată pe baza
EURO. Problema regimului valutar aplicabil ERM II precum şi condiţiile

de acces rămân încă deschise (există specialişti care recomandă ideea
de Consiliu Monetar sau ancoră valutară simplă pentru ERM II).
Direcţiile de acţiune din această perspectivă pentru ţările est – europene
sunt clare: ţări cu control excesiv asupra circulaţiei capitalurilor vor trebui
să acţioneze în direcţia liberalizării acestora (România, Slovenia,
Polonia), în timp ce alte ţări cu grade de libertate ridicat (Estonia,
Letonia, Ungaria, Cehia) vor trebui să acţioneze în direcţia unui control
mai strict; în plus ţări care au optat pentru un regim valutar liber (Polonia,
Rusia, România, Cehia) vor trebui sa acţioneze în direcţia legării
monedei lor de EURO, în timp ce ţări care deja au optat pentru un curs
fix (Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Macedonia) vor trebui să-şi
revizuiască mecanismul de ancorare şi ancora folosită (unele ţări
folosind o ancora bazată pe un coş valutar în care dolarul are o poziţie
însemnată). Cert este ca Uniunea Europeană sprijină din plin eforturile
de integrare monetară a acestor ţări, sprijinul capatând prin Tratatul de
la Nisa (2000) o bază juridică.
Uniunea Economică şi Monetară Vest-Africană
Cea mai mare parte a statelor francofone din vestul Africii au constituit în
anii '60 o uniune monetară Uniunea Monetară Vest - Africană şi o
comunitate economică CEAO, cu aceeaşi membrii, care după modelul
european, au încercat să realizeze o cooperare economică şi monetară
între ţările din regiune. Acestă uniune a funcţionat cu un relativ succes,
dar mecanismul coordonării macroeconomice şi armonizarea politicilor
financiare a ţărilor membre a rămas la stadiul de intenţie. Uniunea a avut
o monedă comună, francul CFA, care s-a supraevaluat progresiv şi a
fost nevoie ca în anul 1994 să fie devalorizat cu 50 % pentru a da un
nou impuls exporturilor din regiune.
Comunitatea Economică a Africii de Vest (CEAO) a indus un nivel
scăzut de integrare regională în accepţiunea clasică, nu a avut tarif
vamal comun faţă de terţi, programul de liberalizare a schimburilor
comerciale s-a împotmolit, fiecare ţară membră menţinându-şi
posibilitatea practicării unui nivel propriu al protecţiei tarifare şi netarifare
a diferitelor sectoare economice.
Tentativele de liberalizare comercială au prevăzut un mecanism de
compensare fiscală indexat la nivelul de tratament preferenţial pe care
fiecare membru îl practica sau îl obţinea de la ceilalţi parteneri la
grupare.
Coasta de Fildes şi Senegalul, principalele ţări net exportatoare, au fost

contribuabili importanţi la fondurile compensatorii. Nu se poate spune,
însa, ca aceasta grupare a funcţionat ca o piaţă unică, companiile
transnaţionale care operau în zonă netratând-o ca atare. S-a constatat
ca nu pot fi valorificate valenţele economice de scară, derivate din
localizarea unor filiale sau sucursale în diferitele ţări membre ale
grupării. Şi în ceea ce priveşte unele secvenţe ale potenţialei integrări
cum sunt transporturile, agricultura sau serviciile, rezultatele cooperării
au fost limitate. Nu s-au obţinut succesele scontate, în termeni specifici,
în menţinerea unui înalt nivel al comerţului intragrupare.
La finele deceniului '90, presiunile financiare şi economice au dus
la abandonarea aranjamentelor comerciale preferenţiale şi a
aranjamentelor compensatorii ceea ce a condus, implicit, la eşecul
CEAO.
În prezent se încearcă crearea unei uniuni economice şi monetare
UEMOA după modelul celei europene, aceasta fiind încă într-un stadiu
incipient, încă departe de dezideratele de uniune vamală sau de piaţă
comună. Se pot face însa previziuni optimiste cu privire la evoluţia
procesului de integrare, având în vedere voinţa politică fermă de a se
contura noi tipuri de raporturi economice între aceste ţări, bazate pe
tradiţiile comune şi pe perspectiva reducerii semnificative a costurilor de
tranzacţie în condiţiile unei pieţe comune.
De asemenea, o serie de surse reale de conflicte de interese care
au subminat alte tentative de integrare în anii anteriori sunt pe cale de a
dispărea. În principiu, nu există modalităţi nedureroase de finanţare a
unor proiecte sau politici regionale, aceasta depinzând de fondurile
existente şi de credinţa în valorile unei creşteri economice durabile şi în
atributele autonomiei colective.
Alte tendinte de regionalizare monetara
Eşecul funcţionării Sistemului Monetar Internaţional şi succesul

modelului european de integrare economică şi monetară au determinat
şi alte ţări să încerce sub diferite forme aceste aranjamente monetare.
Se apreciază că în viitor dolarul îşi va asuma un rol din ce în ce mai
activ în zona Americii Latine, unde fenomenul de dolarizare este destul
de prezent: ţări cum ar fi Brazilia, Argentina sau Chile au legat moneda
lor naţională de dolarul american. Tendinţa de extindere a regiunii
dolarului este evidentă şi este puternic susţinută şi de eforturile de
integrare economică din America de Nord după modelul european
(NAFTA) sau America Centrală şi de Sud (MERCOSUR, ALADI, Pactul

Andin, CARICOM etc.).
În privinţa zonei asiatice aici tendinţa de regionalizare monetară
este mai slabă, fiind cauzată de rivalitatea puternică dintre China şi
Japonia (mai apropiată de SUA decât de Asia), de poziţia „europeană” a
Rusiei sau de ultimele evoluţii pe pieţele emergente asiatice. Totuşi
Japonia a propus în 1997 înfiinţarea unei Autorităţi Moneatare
Regioanle care să preia o parte din atribuţiile FMI. În aceste condiţii se
poate estima cu uşurinţă că „bătălia monetară” se va da în viitor între
dolar şi euro, monede care câştigă teren în plan regional.
În concluzie, integrarea monetară şi financiară, indiferent dacă este
făcută la nivel global sau regional, determină îmbunatăţirea
mecanismelor de intervenţie în economie, ajustarea structurilor fiscale,
perfecţionarea mecanismelor de regularizare a pieţelor de capital şi
financiare, un alt tip de protejare a pieţei regionale, creşterea forţei de
negociere în arena internaţională, reducerea costurilor de ajustare la
nivelul sistemelor în condiţiile unor mesaje reale ale pieţei. Este deosebit
de impotrant să se reflecteze dacă anvergura efectelor pozitive
potenţiale va depăşi costurile pentru negocierea, implementarea şi
administrarea programelor de integrare şi va fi superioară câştigurilor
rezultate din aplicarea unor politici naţionale autonome.
Există de asemenea şi visători care văd o integrare globală a sistemelor
monetare şi financiare ,o integrare treptată a sistemelor regionale , cu o
monedă internaţională unică la scară planetară. Viitorul ne va arăta
dacă aşa ceva este posibil sau nu .
2.6. Moneda şi schimburile economice paritate, curs, cotare,

coşuri valutare
Viaţa economică şi socială este marcată încă din cele mai vechi
timpuri dar, cu pregnanţă în perioada actuală, de tranzacţiile economice
şi financiare cu străinătatea. Pentru derularea acestor tranzacţii este
necesară preschimbarea unor monede naţionale cu alte monede
naţionale. Exportatorii şi importatorii sunt interesaţi să cunoască care
este corespondentul în moneda lor naţională a încasărilor şi plăţilor
realizate. Operaţiile de convertire a unei monede în alta sunt necesare
atât în cazul tranzacţiilor comerciale, cât şi în cel al turismului
internaţional şi mişcărilor de capital externe.
Paritatea monetară, aşa cum s-a mai arătat, reprezintă raportul
valoric între două monede, funcţie de conţinutul acestora în metal
preţios. Întrucât în 1971 aurul a fost demonetizat, monedele nu se mai

definesc actualmente printr-un conţinut determinat de aur.
Paritatea monetară nu a reflectat decât accidental paritatea puterii
de cumpărare a monedelor iar de la abolirea conţinutului aur, ea nu are
nimic comun cu paritatea puterii de cumpărare.
Raportul real de piaţă dintre monede se reflectă în cursul valutar,
care este denumit de regulă cursul schimbului sau rata schimbului.
Cursul de schimb este raportul efectiv de preschimbare a monedelor
între ele la un moment dat, respectiv preţul unei unităţi sau 100 unităţi
monetare ale unei ţări, exprimat în moneda altei ţări. Cursul de schimb
se abate de la paritate, în funcţie de cererea şi oferta pentru valută
străină. Nivelul cursului de schimb exprimă dinamica comparativă a
preţurilor în ţările date, starea balanţei de plăţi externe, evoluţia
conjuncturii economice, situaţiei politice etc.
Formarea cursului de schimb a suportat modificări substanţiale în
secolul nostru faţă de secolul trecut. În condiţiile etalonului aur-clasic,
abaterile cursului de la paritate se menţineau în aşa numitele “puncte
aur” (gold points) de ±1%. Limitele abaterii erau dependente de costul
relativ al remiterii aurului în străinătate care este format din: cheltuieli de
transport, de asigurare, cheltuieli de ambalare a metalului preţios şi de
transformarea lingourilor aur în monede.
Importatorii îşi plăteau datoriile lor faţă de partenerii străini în două
moduri:
- prin cumpărarea şi emiterea spre creditori a devizelor (titluri de
creanţă exprimate în alte monede), trate, ordine de plată, cecuri etc.;
- prin achitarea sumei în monedă naţională efectivă sub forma
monedelor din metal preţios sau sub forma aurului în care
bancnotele se puteau converti la preţ fix.
În cazul în care balanţa de plăţi a unei ţări era deficitară, cererea pentru
devize era mai mare decât oferta, cursul devizelor creştea peste
paritate. În acest caz cumpărarea de devize era avantajoasă atâta timp
cât costul devizelor nu depăşea costul remiterii aurului. Creşterea
costului devizelor peste 1%, faţă de paritate făcea pentru importator mai
avantajoasă alternativa de a converti bancnotele ţării sale în aur şi să
remită aur pentru stingerea datoriei sale în străinătate, suportând şi
cheltuielile de transport, asigurare.
Punctul la care importatorul solicita plata datoriei în aur şi nu în
devize la cursul de schimb în momentul plăţii, se numeşte punctul
superior al aurului sau de ieşire. Acesta este cursul maxim de schimb al
unei unităţi monetare străine, întrucât la un curs superior nu se mai
găsesc cumpărători, debitorului convenindu-i să cumpere aur şi să-şi

plătească datoria.
Pentru determinarea punctului superior al aurului se poate utiliza
relaţia de calcul:
Ps=Cp+Cp x Pta=Cp(1+Pta) în care :

Ps - punctul superior al aurului
Cp - curs paritar oficial
Pta - ponderea cheltuielilor de transport, asigurare.
Punctul la care exportatorii sau creditorii din străinatate
preschimbă în aur valuta străină ce o au de primit, reprezintă punctul
inferior al aurului sau de intrare, de import şi se calculează după relaţia:
Pi = Cp-Cp x Pta = Cp(1-Pta).
Mecanismul spontan al punctelor aurului a asigurat o stabilitate
relativă a cursurilor valutare. Cunoscând punctele aurului se poate
determina cursul paritar (oficial) între două monede naţionale utilizând
relaţia:
Cp = Pi+(Ps-Pi)/2 = (Pi+Ps)/2.
Generalizarea procesului inflaţionist în timpul primului război
mondial şi suprimarea convertibilităţii în aur a bancnotelor, au eliminat
mecanismul “punctelor aurului”, statornicindu-se posibilitatea abaterii
nelimitate a cursului de schimb faţă de paritate. După cel de-al doilea
război mondial, pe baza acordului de la Breton Woods s-au introdus
măsuri de limitare a abaterilor cursurilor de la paritate mai întâi la nivelul
de ± 1% iar din decembrie 1971, la nivelul de ±2,25%. Noile cursuri fixe
au caracter artificial susţinut deliberat, pe când punctele aur reprezentau
o limitare naturală a abaterii cursului de la paritate.
Din martie-aprilie 1973, cursurile fixe au fost înlocuite prin cursuri
flotante, fără vreo limită de abatere faţă de paritate.
Cotarea monedelor - este operaţiunea prin care se stabileşte
preţul unei monede într-o altă monedă, deci operaţiunea de stabilire a
cursurilor valutare se numeşte cotare. Practica internaţională cunoaşte
două tehnici de cotare: cotarea directă sau incertă şi cotarea indirectă
sau certă.
În cazul cotaţiei directe (incerte) cursul valutar este preţul unei
monede străine exprimat în moneda naţională. De exemplu, la Bucureşti
preţul unui dolar SUA la 28 februarie 1998 era de 1$=8204 lei. La
aceeaşi dată, la New York 1DM = 0,5617 $. Această cotaţie este incertă
datorită faptului că piaţa valutară nu exprimă nemijlocit corespondentul
în valută străină pentru etalonul monetar local. Acest corespondent
trebuie calculat. O astfel de cotaţie este utilizată pe toate pieţele

financiare ale lumii, cu excepţia Londrei.
La cotarea indirectă sau certă cursul valutar este preţul unei unităţi
monetare naţionale exprimat în moneda străină. Astfel, la Londra, la
data de 23 ianuarie 1997, 1 liră sterlină = 1,6280 dolari americani.
Cotarea indirectă este sigură, deoarece corespondentul etalonului
monedei naţionale în valută străină este prezentat nemijlocit în fiecare
caz în parte. Raporturile de preschimbare dintre monede sunt influenţate
de următorii factori mai importanţi:
- mărimea etalonului naţional şi al monedei străine;
- situaţia balanţelor de plăţi zilnice a ţărilor ale căror monede intră
în cotare;
- evoluţia puterii de cumpărare a monedelor respective, rata şi
nivelul inflaţiei;
- factori economici şi conjuncturali, politici şi psihologici.
Sub influenţa raportului cerere-ofertă de monedă, cotarea variază
de la o piaţă la alta, în funcţie de nivelul comparativ al dobânzii, precum
şi de felul operaţiei de cotare - la vedere sau la termen.
Coşurile valutare
În vederea limitării fluctuaţiei cursurilor valutare şi a reducerii marii

instabilităţi monetare instaurate după al doilea război mondial s-a căutat
crearea unor noi mijloace de plată internaţională care să sporească
lichiditatea internaţională
Astfel de mijloace au fost: Drepturile Speciale de Tragere (DST) şi
ECU (European Curency Unit).
DST a fost instituit prin primul amendament la statutul FMI în 1969,
fiind o monedă compozită de creaţie colectivă. Drepturile Speciale de
Tragere (DST) reprezintă o lichiditate internaţională creată de FMI în
anul 1970, constituind o monedă proprie . Acestea sunt puse la
dispoziţia membrilor, proporţional cotelor deţinute, în scopul de a spori
rezervele valutare ale acestor ţări. Alocările de DST nu sunt
rambursabile, iar deţinerile de DST au pentru ţările respective rolul unor
devize şi pot fi utilizate pentru achiziţia de devize efective, efectuarea de
plăţi, acordarea de credite, în principiu în relaţiile dintre băncile centrale
ale ţărilor interesate. Alocările şi deţinerile de DST sunt purtătoare de
dobânzi.
DST funcţionează ca o monedă de cont a FMI şi reprezintă o
monedă convenţională constituită pe principiul coşului de valute fiind o
“monedă coş”. Iniţial DST a avut o valoare paritară egală cu dolarul
1DST = 0,888671g aur fin , dar în 1974 datorită oscilaţiilor preţului

aurului pe piaţă şi abandonării legăturii dintre aur şi valutele diferitelor
ţări membre, la baza DST a fost pus un coş de şaisprezece valute,
aparţinând acelor ţări care deţineau cel puţin 1 % din comerţul mondial.
Din ianuarie 1981 numărul valutelor care forma coşul s-a redus la 5
valute cu vocaţie internaţională (USD, Yen, marca germană, francul
francez, lira sterlină). La 31 decembrie 1988 ponderea acestor valute în
coş era următoarea: $ (40%), DM (21%), YEN (17%), FF (11%) şi Lira
Sterlină (11%).
De la 1 ianuarie 1999 marca germană şi francul francez au fost
înlocuite de euro în cadrul coşului valutar, în prezent DST-ul având doar
patru componente: dolarul american, yenul japonez, euro şi lira sterlină.
Un euro puternic va deţine o pondere de 30% în cadrul DST-ului.
La stabilirea coşului s-au avut în vedere următoarele:
a. ponderea monedelor în coş s-a stabilit pe baza volumului
exporturilor de bunuri şi servicii ale ţărilor membre.;
b. stabilirea de sume fixe din fiecare monedă a coşului, potrivit
ponderilor monedelor în coş. Astfel, începând cu ianuarie 1998
sumele fixe sunt: 0,582 $; 0,446 DM; 27,2 Y; 0,813 FF şi 0,10 5
lira sterlină;
c. stabilirea valorii zilnice a DST-ului, prin însumarea
echivalentelor în dolari ale sumelor fixe aferente monedelor
coşului, pe baza ratei de schimb.;
Spre exemplificare valoarea unui DST la data de 02.12.1997 se
stabileşte astfel :
Tabel nr. 2.2 Determinarea valorii DST-ului la data de 2.12.1997
VALUTA Aportul la DST Cursul valutar Aportul la DST

în moneda naţ. 1$=nx 1x=n$ in $
1 2 3 4 5=2 x 4
Dolar 0,5720 1,0000 1,0000 0,5720
Marca RFG 0,4530 1,7746 0,5635 0,2553
Yen 31,8000 128,6850 0,0078 0,2480
Franc Fr. 0,8000 5,9400 0,1684 0,1347
Lira engl. 0,0812 0,5944 1,6823 0,1366
1DST= 1,3466$
1$= 0,7426 DST
Utilizarea unei monede coş s-a impus datorită unei mari stabilităţi a
acesteia faţă de monedele care intrau în coş. Fluctuând divergent între
ele, deprecierea uneia din monede este compensată în cadrul coşului de

aprecierea alteia şi pe ansamblu moneda coş este relativ mai stabilă.
DST-urile se caracterizează printr-o valoare stabilă fiind o monedă-coş
bazată pe cele mai puternice şi utilizate monede în tranzacţiile
internaţionale. Această monedă este mult mai puţin afectată de variaţia
bruscă a cursurilor decât oricare din monedele naţionale ce o compun.
Datorită acestei calităţi DST are funcţie de: etalon monetar, monedă de
contract, monedă de exprimare a emisiunilor obligatare internaţionale,
instrument de rezervă valutară, instrument de plată.
Ponderile monedelor în “coş” sunt revizuibile din cinci în cinci ani, în
funcţie de modificarea importanţei relative a monedelor în cadrul plăţilor
internaţionale.
O altă monedă “coş” utilizată în tranzacţiile internaţionale a fost ECU.
Născută în ideea contrabalansării inechitaţilor monetare, această
monedă este creată tot pe principiul coşului valutar şi are la bază 12
monede ale statelor membre ale SME. ECU este o unitate monetară de
cont a SME şi a fost utilizată ca numitor comun pentru mecanismul
cursurilor valutare şi tranzacţiilor FECOM, precum şi ca mijloc de
decontare între autorităţile monetare ale ţărilor membre ale CEE. Iniţial
valoarea sa a fost definită ca fiind egală cu 1 DST. Ulterior valoarea sa a
evoluat diferit, datorită structurii diferite a coşului valutar.Structura
coşului valutar ECU a fost stabilită şi publicată direct sub forma
contribuţiei cantitative la coş a monedelor comunitare şi era revizuibilă
la 5 ani.
Spre exemplificare redăm în tabelul alăturat structura coşului
valutar ECU aşa cum a fost constituită în septembrie 1989 pentru
următorii 5 ani:
Tabel nr.2.3 Structura coşului valutar ECU în septembrie 1989

Nr.crt. Moneda Participare Pondere(%)
1. DEM 0,6242 30,1
2. FRF 1,332 19,0
3. GBP 0,08784 13.0
4. ITL 151,8 10,15
5. NLG 0,2198 9,4
6. BEF 3,301 7,6
7. ESP 6,885 5,31
8. DKK 0,1976 2,45
9. IEP 0,008552 1,1
10. GRD 1,44 0,8
11. PTE 1,392 0,8

12. FRL 0,131 0,3
Total SUM=1ECU =100
1ECU=0,6242DEM+1,332FRF+0,08784GBP+151,8ITL+0,2198NLG+3,3
01BEF+6,885ESP+0,1976DKK+0,008552IEP+1,44GRD+1,392PTE+0,1
31FRL
Stabilirea cursului ECU într-o altă monedă se face în mod similar

ca şi în cazul DST, utilizând cursurile valutare ale celorlalte monede din
coş în raport cu moneda de referinţă.
Utilizarea monedei coş este menită să confere acestora o valoare
mai stabilă decât a monedelor utilizate la formarea coşului. Ea este mai
stabilă decât valoarea individuală a monedelor din coş pentru că
evoluţiile în sens diferit ale valutelor se compensează parţial.
De la 1 ianuarie 1999 moneda coş ECU a fost înlocuită cu moneda
unică euro la paritatea de 1 la 1, această nouă monedă având calităţile
şi avantajele .
Sumar
Sistemul monetar reprezintă totalitatea reglementărilor, normelor ,

cutumelor care se aplică în procesul de emisiune, punere şi retragere
din circulaţie a monedei, împreună cu mecanismele funcţionale şi
instituţiile menite să le pună în aplicare şi să supravegheze buna lor
funcţionare.
În Antichitate şi în Evul Mediu sistemele monetare au fost
caracterizate de : fărâmiţare şi deteriorarea monedei.
Elementele sistemului monetar clasic sunt:
- etalonul monetar - reprezentat la începururi de o marfă, apoi de
metalele monetare (argint şi aur);
- unitatea monetară;
- baterea şi circulaţia monedei;
- emisiunea şi circulaţia bancnotelor;
Unitate monetară are trei elemente caracteristice:
- valoarea paritară reprezentată de cantitatea de metal preţios, sau
dintr-o altă altă monedă ($,DST) stabilită, prin legea monetară, să
stea la baza monedei;
- paritatea monetară - raportul dintre valorile paritare a două monede
- cursul de schimb - preţul unei monede naţionale sau internaţionale,

exprimat într-o altă monedă cu crae se compară.
Sistemele monetare au cunoscut mai multe etape de dezvoltare care
în evoluţia lor au cunoscut următoarele forme:
- sitemul mometar bazat pe etalonul aur-monedă (Gold Specie
Standard);
- sitemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri (Gold Bullion
Standard);
- Sitemul monetar bazat pe etalonul aur -devize (Gold Exchange);
- Sitemul monetar bazat pe etalonul devize (Exchange Standard);
Până la cel de-al doile război mondial caracterul relaţiilor comerciale şi
financiare internaţionale erea preponderent bilateral. De atunci ele au
devenit preponderent multilaterale şi astfel s-a simţit nevoia creerii unui
sistem valutar internaţional care să reglementeze aceste relaţii şi să
pună mai multă ordine şi diciplină în relaţiile finaciar-valutare
internaţionale
Sitemul Monetar Internaţional se defineşte ca fiind ansamblul de
principii, reguli şi reglementări, precum şi de mecanisme şi instituţii
menite să pună în practică şi să supravegheze aplicarea acestora,
convenite la nivel internaţional pe baza acordurilor dintre state, în
scopul desfăşurării raporturilor de plăţi şi de lichidare a angajamentelor
existente între ţări, determinate de schimburile comerciale , de mişcările
de capital şi de creşterea economică.
Etape în evoluţia Sistemului Monetar Internaţional;
- 1922 - Conferinţa monetară internaţională de la Genova (Italia) ,
propunerea adoptării etalonului aur - devize;
- 1944 - Conferinţa monetară internaţională de la Bretton Woods, baza
creării Sistemului Monetar Internaţional şi a instituţiilor finaciar-
monetare internaţionale (FMI şi Banca Mondială)
- 1971-1976 renunţarea la principalele principii stabilite la Bretton
Woods;
Prin acordurile de la Bretton Woods din 1944 s-au bazele primului
Sistem Monetar Internaţional care a pus la baza funcţionării sale o serie
de principii; universalitatea, stabiltatea cursului de schimb,
convertibilitatea reciprocă a monedelor, constituirea de rezerve
monetare oficiale, echilibrarea balanţelor de plăţi.
De asemenea s-au creat o serie de instituţii fianciar-monetare
internaţionale menite sa pună în practică aceste principii şi să
supravegheze respectarea lor; Fondul Monetar Internaţional şi grupul
Băncii Mondiale care cuprinde ; Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare (IDA), Corporaţia Financiară Internaţională (IFC), Asociaţia

pentru Garantarea Multilaterală a Investişiilor (MIGA), Centrul
Internaţional de Reglementare a Disputelor din Investiţii (ICSID)
Sitemul de la Bretton Woods, a funcţionat relativ bine până la
finele anilor '60 când în cadrul său au început să se manifeste crize
profunde ce au determinat în final prăbuşirea sa în anul 1971. De atunci
şi pănă în prezent se caută soluţii de adaptare a mecanismelor
funcţionării sale la cerinţele funcţionării relaţiilor financiar-monetare
internaţionale, din ce în ce mai dinamice şi mai de amploare. De
asemenea se încearcă reformarea instituţiilor finaciar-valutare
internaţionale, pentru a servi mai bine la derularea relaţiilor finaciare şi
valutare într-o lume marcată de globalizarea acestora.
Din nevoia de a se apăra de manifestările de criză ale SMI, o serie
de state sau grupuri de state, au construit sau încearcă să construiască
sitseme monetare regionale.
Astfel, ţările din Comunitatea Economică Europeană au construit
Sistemul Monetar European, pornind de la mecanismul şarpelui monetar
în tunel trecănd prin mecanismul şarpelui în afara tunelului şi sfârşiind
cu realizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) actuale, cu moneda
sa unică euro , care a înlocuit în 1999 vechea monedă a SME, ECU.
Ţările din Africa de Vest au creat în anii '60 o uniune monetară ,
Uniunea Monetară Vest-Aficană, şi o comunitate economică,
Comunitatea Econmică a Aficii de Vest (CEAO) care începând cu anii
'90 se încearcă a fi transformae într-o uniune economică şi monetară
UEMOA - Uniunea Economică şi Monetară Vest -Africană, după
modelul celei europene.
În America de Nord ca şi în America Centrală şi de Sud se
încearcă crearea după modelul european a unor uniuni economice şi
monetare, NAFTA în America de Nord, MERCOSUR, ALDI, CARICOM
etc. în America Centrală şi de Sud.
Încercări mai firave de regionalizare monetară se manifestă şi în
Asia de Sud-Est, unde Japonia, care concurează puternic cu China şi
Rusia pentru supremaţia regională, a propus în 1997 , crearea unei
Autorităţi Monetare Regionale, care să preia unele din funcţiile FMI.
În cadrul relaţiilor financiare internaţionale se realizează frecvente
opreaţiuni de schimb valutar, care presupun echivalarea între diversele
monede internaţionale, echivalare care se face prin operaţiunea de
cotare.
Cotarea este operţiunea prin care se stabileşte preţul unei monede
intr-o altă monedă - preţ ce exprimă cursul valutar al monedei respective
Cotarea este de două feluri ; cotarea directă (incertă) şi cotare

indirectă sau certă.
În vederea creşterii licidităţii internaţionale şi furnizării unor
mijloace de plată mai stabile, FMI şi SME au creat noi mijloace de plată
internaţională sub forma unor monede coş. Astfel, FMI au creat
Drepturile Speciale Tragere (DST) în anul 1969 iar SME a creat în
1979, ECU (European Curency Unit) care ulterior, odată cu unificarea
monetară, s-a transformat în 1999 în moneda unică euro, cu existenţă
fizică din 2002.
Temeni cheie
sistem monetar, etalon monetar, unitate monetară, valoare paritară,
paritate monetară, curs de schimb, sistem monetar internaţional, cotare
monetară, sistem monetar regional, moneda coş, instituţii monetare
internaţionale.
Întrebări şi exerciţii
1. Ce reprezintă sistemele monetare naţionale şi care a fost evoluţia

acestora în timp?
2. Care sunt elementele sistemelor monetare?
3. Cum se făcea reglarea masei monetare în circulaţie în sistemele
monetare bazate pe etalonul aur?
4. Ce reprezintă Sistemul Monetar Internaţional , care sunt principiile
care au stat la baza funcţionării acestuia şi care a fost evoluţia sa
în timp?
5. Care sunt principalele mecanisme utilizate de Fondul Monetar
Internaţional pentru creditatrea ţărilor membre?
6. Ce reprezintă Drepturile Speciale de Tragere şi cum se face
alocarea acsetora către ţările membre?
7. Care sunt principalele instituţii financiar- monetare internaţionale
expresii ale acordului de la Bretton Woods şi care este rolul
acestora?
8. Ce reprezintă Sistemul Monetar European şi care au fost
principiile care au stat la baza acestuia?
9. Ce reprezintă ECU şi şarpele monetar şi care au fost principalele
etape din evoluţia acestora?
10. Ce reprezintă Uniune Monetară Europeană şi ce modificări aduce
ea faţă de Sistemul Monetar European?
11. Care este diferenţa dintre ECU şi EURO?
12. Care sunt criteriile de îndeplinit de către ţările candidate la

integrarea în UEM?
13. Care sunt avantajele şi dezavantajele introducerii monedei unice?
14. Ce alte aranjamente monetare regionale mai cunoaşteţi?
15. Ce sunt punctele aurului şi cum se calculează acestea?
16. Definţi operaţiunile de cotare şi formele acestora?
De rezolvat
1.Unitatea monetară propusă de proiectul britanic, prin intermediul
planului lui Keynes, era:
a. DST;
b. UNITAS;
c. ECU;
d. BANCOR;
e. EURO;
Alegeţi soluţia corectă.
2. Fiecare monedă se bazează pe starea economiei sale naţionale.
Pornind de aici , studiaţi raportul actual dintre Euro şi dolar şi
perspectivele acestuia în următorii ani.
3. Apreciaţi în ce măsură integrarea monetară regioanlă corespunde
dezideratului de globalizare a pieţelor fianciare internaţionale.
4. Identificaţi principalele direcţii de urmat pentru reformarea Sistemului
Financiar-Monetar Internaţional
5. Calculaţi cursul DST în dolari la data de 31 dec. 2002 ştiind că aportul
la DST în moneda naţională la această dată este de :
euro 0,3519
yen 27,200
lira st 0.105
dolar 0,582 Utilizaţi cursul dolarului la aceeaşi dată .

Capitolul 4

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

22 Monedă Credit Bănci şi Burse

Moneda şi sistemele monetare

2.1. Banii şi sistemele monetare de la apariţie şi până în

2.1. Banii şi sistemele monetare de la apariţie şi până în epoca

Pe parcursul apariţiei şi dezvoltarii societăţii omeneşti, de-a lungul

bunuri şi servicii, circulaţia monetară a început să fie deservită şi de

Pe măsura dezvoltarii societăţii, statele au elaborat norme şi au

În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele

a. Bimetalismul integral se caracteriză prin următoarele trăsături:

b. Bimetalismul paralel se caracteriza prin aceea că raportul de valoare

c. Bimetalismul parţial ( şchiop sau compozit ) s-a caracterizat prin:

şi puse pe piaţă, raporturile fixate nu au putut fi menţinute şi speculaţiile

2.2 Conţinutul şi elementele sistemelor monetare

Conţinutul sistemelor monetare evoluează odată cu dezvoltarea

2.2.1 Etalonul monetar

Este reprezentat de marfă, care este luată ca referinţă atunci când

- anul 1971, când s-a sistat convertibilitatea în aur a dolarului

2.2.2. Unitatea monetară

Unitatea monetară reprezintă "uniforma naţională" pe care o

a. Valoarea paritară este definită prin cantitatea de metal preţios

- stabilirea unei relaţii fixe sau suple cu o altă monedă în cadrul

2.2.3. Baterea şi circulaţia monedei

Sistemele monetare clasice au cuprins reglementări privind

Cheltuielile de monetizare, ca şi pierderile de metal preţios prin uzură în

2.2.4 Emisiunea şi circulaţia bancnotelor

Insuficienţa metalului monetar, greutăţile apărute în utilizarea lui

monetar prin mecanismul convertibilităţii. Bancnotele, biletele de bancă,

2.3 Evoluţia sistemelor monetare

În dezvoltarea lor modernă, sistemele monetare au cunoscut mai

2.3.1 Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă Gold Specie

Etalonul aur s-a impus asupra bimetalismului aur-argint la sfârşitul

2.3.2. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri.

După primul război mondial, datorită dereglărilor apărute în

- 1 lingou standard = 400 uncii = 12,444 kg aur

Etalonul aur-lingouri limitează convertibilitatea, rămânând

2.3.3. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize.

Etalonul aur-devize a fost adoptat de mai toate statele, pe baza

comerciale şi publice exprimate în aceste unităţi monetare ($, lira

economică şi monetară, diverse blocuri financiar-valutare şi acţiuni

2.3.4. Sistemul monetar bazat pe etalonul devize.

În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, nu se mai

2.4. Sistemul monetar de la Bretton Woods

Pentru a se înlătura dezordinea monetară ce apăruse la sfârşitul

A. Proiectul american elaborat de Harry Dexter White, publicat la 5

instabilitatea cursurilor valutare. Pentru asigurarea supravegherii şi în

B. Proiectul englez elaborat de J.M. Keynes, publicat la 7 aprilie

- International Clearing Union - autoritate centrală

1. Universalitatea - orice stat care recunoaşte prevederile statutului

2. Stabilitatea cursului de schimb - este unul din principiile

Graficul 2.1 Regimul parităţilor fixe

4,950 FF/$ curs plafon

Menţinerea cursului de piaţă între aceste limite majorate după

4. Crearea unui volum de rezerve adecvat nevoilor de echilibrare

5. Echilibrul balanţelor de plăţi

Ţările membre ale FMI aveau obligaţia să supravegheze şi să

Sistemul monetar de la Bretton Woods este confruntat cu probleme din

regional coexistă cu Sistemul Monetar Internaţional, care a suferit între

sistemelor lor financiare şi integrării în pieţele mondiale. În ianuarie

internaţională. Alte aspecte vizează consolidarea sistemelor financiare

2.4.1. Instituţii monetare şi de credit internaţionale, expresii

Sarcina punerii în practică şi a urmăriri respectării de către membri

Fondul Monetar Internaţional

Este o instituţie creată, în decembrie 1945 de 29 de ţări, membre

Principala funcţiune a FMI o reprezintă creditarea temporară a