Ion | Tema și viziunea despre lume

Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie

realitatea vieții rurale din perioada interbelică, și totodată veșnicul conflict
între clasele sociale, ilustrat prin nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități
materiale.

O primă trăsătură a curentului realist prezentă în text, o reprezintă

construirea unui univers ficțional care reușește să creeze iluzia vieții. Prin
prezentarea în mod verosimil a unei realități, autorul prezintă cu fidelitate
lumea satului ardelean. Situațiile de viață relatate dau impresia implicării într-
o lume vie și cunoscută. Scena horei, în care se detaliază jocul tradițional,
respectiv redarea obiceiurilor de nuntă și înmormântare, îi conferă textului un
caracter monografic.

O altă trăsătură a realismului este caracterul tipologic al personajelor. Ion

reprezintă tipologia țăranului sărac, frustrat profund de situația sa socială
și materială, dar care își dorește să se îmbogățească, respectiv tipologia
țăranului ardelean a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că
acesta îi va susține demnitatea și valoarea în comunitate. Societatea îi pune
în prim plan pe cei cu averi semnificative, pe când cei săraci, fără pământ,
sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce stârnește o obsesie în mintea
protagonistului romanului „îi plăcea să muncească și își respecta orele de
muncă, exact ca ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”.
De asemenea, numele acestuia „Ion Pop al Glanetașului” indică tipologia,
numele Ion și Pop, fiind foarte comune, iar apelativul „al
Glanetașului” subliniază categoria socială joasă căreia îi aparține.

Tema principală a romanului este patima pământului, care este ilustrată

evidențiind drama țăranului ardelean, constrâns să supraviețuiască într-o
societate în care pământul reprezintă atât un mijloc de trai, cât și un criteriu
al valorilor individuale.

Aceasta este conturată cel mai clar în secvența intrării cu plugul pe lotul lui
Simion Lungu. Frustrarea lui Ion – aceea de a se fi născut într-o familie
săracă îl face să intre cu plugul în pământul vecinului său. Acest gest este
născut din dorința acestuia de a recupera pământul pierdut de părinții săi în
timp: „Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu”. Monologul este
dublat de notația naratorială   ce dezvăluie intensitatea dorinței sale „cu
obrajii aprinși de o poftă nestăpânită”.

Secvența sărutării pământului din capitolul „Sărutarea”, reprezintă, de

asemenea, un moment ce evidențiază tema operei. Aceasta ilustrează relația
specială dintre protagonist și pământ, pe care îl sărută ca pe o „ibovnică” și
de care se simte atras ca de brațele unei iubiri pătimașe. Gestul său se naște
involuntar datorită intensității trăirilor sale și îi subliniază idolatria față de
pământ, îi justifică patima, respectiv sugerează că pământul este privit
erotizat.

Un element de structură specific romanului Ion îl reprezintă relația de

simetrie între incipit și final. Romanul are o construcție circulară, pentru că
începutul și finalul sunt poziționate simetric, prezentând drumul „șoseaua cea
mare și fără de sfârșit”, care intră și iese din lumea ficțiunii, o iluzie a vieții
care continuă în mod insesizabil. Prezența tehnicii contrapunctului, care
înfățișează două evenimente care încep la fel și sfârșesc diametral opus
conferă textului o coeziune unică și servește la întărirea caracterului
moralizator.

Inițial, intrarea în Pripas este descrisă în ritm alert, ca fiind veselă, marcând
astfel zăpușeala unei duminici liniștite în sat; în antiteză, drumul de la sfârșit
se deplasează „monoton – monoton ca însuși mersul vremii”, obosit și
îmbătrânit de toate patimile cărora le-a fost martor. De asemenea, cadrul
temporal este simetric, evenimentele inițiale, respectiv finale având loc într-o
duminică, iar numele capitolelor „Începutul” și „Sfârșitul” sugerează
momentul desfășurării acțiunii. Incipitul și finalul evidențiază aspectul
de „corp – sferoid” al romanului, care închide în sine un bogat univers rural,
stratificat social și economic, dar și cultural.

Conflictul central îl reprezintă lupta pentru pământ în satul tradițional, în

care statutul social al omului este stabilit în funcție de averea pe care o are.
Drama lui Ion este cea a țăranului nemulțumit de condiția sa, deoarece el nu
poate însemna nimic în ordinea socială și umană a lumii, din cauza lipsei de
avere. Conflictul de natură exterioară îl reprezintă eterna neînțelegere pe
plan social între cei privilegiați și cei marginalizați, și se manifestă între Ion
Pop al Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind
doar un pretext neglijabil al confruntării. De asemenea, conflictul acesta se
manifestă interior prin dificultatea pe care protagonistul o are în a alege între
dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv între glasul pământului și
glasul iubirii. La un moment dat, însă, acestea îi vorbesc cu același glas, iar
această polifonie îi grăbește eroului drumul spre moarte.

Prin opera Ion, Liviu Rebreanu reușește să urmărească firul vieții rurale, și

mai exact, a personajului a cărui obsesie pentru avere și pământ a atins
extremul, arătând că pentru el bogăția este mai importantă decât valorile și
demnitatea.