Ion – Construcția unui personaj

Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie viața

rurală din perioada interbelică și, totodată, veșnicul conflict între clasele
sociale, ilustrat prin nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități materiale.Ion
– protagonistul operei –  este un punct de reper pentru literatura română,
întrucât prin intermediul său este descrisă viața din mediul rural de la
începutul secolului al XX-lea.

Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima
sa pentru pământ izvorând din convingerea că acesta îi va susține demnitatea
și valoarea în comunitate. Inițial, Ion are o poziție socială modestă :
„sărăntocul satului” ceea ce îi generază un puternic complex de inferioritate
însoțit de dorința obsesivă de schimbare a statutului, indiferent de mijloace.
Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu averi semnificative,
pe când cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce
alimentează obsesia protagonistului. În urma căsătoriei cu Ana, statutul
acestuia se transformă, devenind un om înstărit cu o avuție impresionantă,
însă acest nou statut nu îl salvează pe deplin în ochii societății, fiind
considerat principalul vinovat pentru decăderea psihologică și morală a Anei.

Statutul psihologic al personajului îi redă modul de gândire. Pe parcursul

operei, acesta se modifică treptat. Mentalitatea lui Ion este dominată de
încercarea dobândirii pământurilor, punând îmbogățirea mai presus de orice
alt sentiment: acesta renunțând la iubirea pentru Florica în favoarea
oportunității de a-și mări averea „Și pentru o muiere să rămân o viață calic?”.
Căsătoria cu Ana și intrarea în posesia pământurilor lui Vasile Baciu îl face pe
Ion să fie mai încrezător în sine „semeț și cu nasul pe sus”. Ulterior,
realizează că fericirea sufletească nu constă în lucruri materiale, ci în liniștea
și împlinirea pe care o resimte în momentul în care este cu persoana iubită
„Ce folos atâtea pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu e al tău?”. Marcat
de un conflict interior între glasul iubirii și glasul pământului, dilemele eroului
se soluționează prin moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un personaj
profund realist cu o psihologie bine individualizată.

Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Orgoliul

protagonistului reiese din replica sa față de Vasile Baciu „Da’ ce să fac cu
ea?”. Ion este caracterizat atât de hărnicie, care reiese din faptul că „ îi
plăcea să muncească și respectea toate orele de muncă, exact ca ceilalți
săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”, ambiție – atitudinea față
de pământ și dispoziția sa de a trece peste orice ca să își atingă scopul și
inteligența nativă, care se desprinde din ideea lui Ion de a se căsători cu Ana
pentru a se îmbogăți.

Trăsătura dominantă a lui Ion este dragostea sa față de pământ, marcat fiind
de un puternic simț al proprietății „glasul pământului pătrundea năvalnic în
sufletul flăcăului o chemare, copleșindu-l”.
Aceasta este conturată cel mai clar în secvența intrării cu plugul pe lotul lui
Simion Lungu. Frustrarea lui Ion – aceea de a se fi născut într-o familie
săracă îl face să intre cu plugul în pământul vecinului său. Acest gest este
născut din dorința acestuia de a recupera pământul pierdut de părinții săi în
timp: „Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu”. Monologul este
dublat de notația naratorială  ce dezvăluie intensitatea dorinței sale „cu
obrajii aprinși de o poftă nestăpânită”.

Secvența sărutării pământului din capitolul „Sărutarea”, reprezintă, de

asemenea, un moment ce evidențiază tema operei. Aceasta ilustrează relația
specială dintre protagonist și pământ, pe care îl sărută ca pe o „ibovnică” și
de care se simte atras ca de brațele unei iubiri pătimașe. Gestul său se naște
involuntar datorită intensității trăirilor sale și îi subliniază idolatria față de
pământ, îi justifică patima, respectiv sugerează că pământul este privit
erotizat.

Personajul este caracterizat prin mai multe mijloace, construind un personaj

amplu cu numeroase trăsături. Tehnica pluriperspectivismului (părerea altor
personaje) reprezintă unul dintre mijloacele directe de caracterizare. Astfel,
domnul Herdelea evidențiază calitățile țăranului: „e băiat cumsecade, harnic
și isteț”. În contrast, Belciug pune accentul pe latura lui, pune accentul pe
latura lui negativă „ești un bătăuș și un om de nimic”. Faptele, gesturile,
atitudinile și limbajul reliefează în mod indirect agresivitatea acestuia,
impunându-și voința prin forță. În Duminica horei, jignit fiind de Vasile Baciu,
Ion reacționează potrivit firii sale impulsive, violente, fapt ce reiese din
secvența „îi clocotea sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un
deget ca să-l poată apoi sfârteca în bucățele”.

Conflictul central îl reprezintă lupta pentru pământ în satul tradițional, în care

statutul social al omului este stabilit în funcție de averea pe care o are.
Drama lui Ion este cea a țăranului nemulțumit de condiția sa, deoarece el nu
poate însemna nimic în ordinea socială și umană a lumii, din cauza lipsei de
avere. Conflictul de natură exterioară îl reprezintă eterna neînțelegere pe
plan social între cei privilegiați și cei marginalizați, și se manifestă între Ion
Pop al Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind
doar un pretext neglijabil al confruntării. De asemenea, conflictul acesta se
manifestă interior prin dificultatea pe care protagonistul o are în a alege între
dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv între glasul pământului și
glasul iubirii. La un moment dat, însă, acestea îi vorbesc cu același glas, iar
această polifonie îi grăbește eroului drumul spre moarte.

Prin opera  Ion, Liviu Rebreanu reușește să urmărească firul vieții rurale, și

mai exact, a personajului a cărui obsesie pentru avere și pământ a atins
extremul, arătând că pentru el bogăția este mai importantă decât valorile și
demnitatea, făcând din Ion un personaj memorabil, reprezentativ literaturii
române.