Capitol 2.

STRUCTURA ATOMULUI. ISTORIC.

MODELE ATOMICE
 (https://ro.wikipedia.org/wiki/Atom)

COMPONENTELE ATOMULUI
Atomul – cea mai mică parte constitutivă a materiei comune,
are proprietățile unui element chimic și dimensiuni tipice în jur
de 100 pm (a zecea miliardime dintr-un metru).
Atomii sunt sisteme compuse din două părţi:
• nucleul central, încărcat pozitiv, greu, astfel încât în el este
concentrată aproape întreaga masă a atomului;
• electronii, care se mişcă în jurul nucleului, încărcaţi negativ,
cu o masă mult mai mică decât a nucleului şi într-un astfel
de număr sarcinile lor negative să compenseze sarcinile
pozitive ale nucleului.
ISTORIC
SARCINA ELECTRICĂ ELEMENTARĂ (POZITIVĂ și NEGATIVĂ)
• Noţiunea de electricitate derivă de la termenul „elektron" (lb. greacă =
chihlimbar) şi a fost introdusă de William Gilbert (fizician, sec. al XVI-lea) pentru a
defini forţa de atracţie a unei baghete de chihlimbar electrizate prin frecare, asupra
obiectelor uşoare.
• Forţa de atracţie (f) dintre două sarcini electrice opuse, (e1+) şi (e2-), aflate la
distanţa r, este dată de legea lui Coulomb: e ⋅e
f = 1 2

r2
- Sarcinile electrice elementare - sunt aditive, identice şi indestructibile
(nu pot fi detaşate de electroni).

- Sarcina elementară pozitivă (e+) sau protonul, aflată în nucleu sau în stare
liberă, este egală în valoare absolută cu sarcina elementară negativă (e-) sau
electronul, dar are o masă de cca. 1840 ori mai mare.

- Aceste sarcini încarcă corpurile negativ sau pozitiv (exces sau deficit de
electroni) şi le fac conducătoare de electricitate (sarcinile se mişcă liber, în
spaţii largi, independent de temperatură).

Exemple:

- metale, aliaje şi soluţii de electroliţi, izolatoare sau dielectrice

(sarcinile electrice sunt legate)

- gaze inerte, molecule covalente şi substanţele ionice în stare solidă sau

semiconductoare (numărul de sarcini electrice libere depinde de
temperatură).
 LEGILE ELECTROLIZEI
• Michael Faraday (1883, fizician şi chimist) -
enunţă Legile electrolizei – care au permis
deducerea structurii discrete a sarcinilor electrice
elementare.
Substanţele conducătoare de electricitate pot fi:
- conductori metalici (electronici)
Celula electrolitică
- conductori ionici (electroliţi)
Electroliţii - sunt conductori în soluţie şi în stare topită. Sunt electroneutri.
Purtătorii sarcinilor electrice sunt ionii.

- Trecerea curentului (electroliza) se realizează într-o celulă electrolitică,

prin doi electrozi imersaţi, legaţi prin conductori electrici la polul negativ
(Catodul), respectiv la polul pozitiv (Anodul) ai unei surse de curent electric
continuu.

- Catodul atrage cationii (ionii pozitivi), iar Anodul atrage anionii (ionii
negativi). Ionii transportă sarcinile electrice respective, le descarcă pe
electrozi, devin atomi şi se depun pe aceştia.
Experienţele efectuate cu diferiţi electrozi şi electroliţi, au condus la
enunţarea legilor electrolizei ale lui Faraday:

Cantităţile de substanţă dizolvată sau depusă la electrozi sunt

proporţionale cu cantitatea de electricitate care trece prin electrolit sau
cu echivalenţii chimici ai substanţelor, pentru o aceeaşi cantitate de
curent electric.

Echivalentul electrochimic al unui element - este cantitatea din elementul

respectiv, deplasată de pe (sau către) un electrod, de către o cantitate de
electricitate egală cu 1 coulomb = 1 amper • 1 secundă.
- Echivalenţii electrochimici ai elementelor sunt numere subunitare şi mici.
Exemple: 1,0446 • 10-5 pentru hidrogen; 1,118 • 10-3 pentru argint etc.

- Raportul dintre echivalenţii chimici şi cei electrochimici ai tuturor

elementelor este egal cu 96.500 coulombi.

- Cantitatea de electricitate necesară pentru depunerea sau dizolvarea, la un

electrod, a unui echivalent-gram din orice substanţă este egală cu 96.500
coulombi/echivalent-gram şi se numeşte faraday (F).
 DOVEZI EXPERIMENTALE ALE EXISTENŢEI
ELECTRONILOR ŞI IONILOR

DESCĂRCĂRI ELECTRICE ÎN GAZE RAREFIATE

Tub pentru descărcări electrice în
• Jean Picard (1670, fizician) – a făcut gaze (W. Crookes)
observaţii privind descărcările electrice în
gaze. El a observat unele efecte luminoase
care apar în timpul acestor descărcări.

Din experienţe ulterioare s-a dedus că

în condiţii normale, aerul şi alte gaze nu
conduc curentul electric.

 Dacă se aplică o diferenţă de potenţial electric de 10.000 V la doi electrozi

metalici aflați la capetele unui tub de sticlă lung de circa 50 cm, în care se
găseşte aer, nu se observă trecerea curentului electric.
 Dacă se micșorează presiunea aerului din interiorul tubului la 0,1 − 10−5
mmHg, începe trecerea curentului electric şi apar efecte luminoase.
 RAZELE CATODICE (ELECTRONII)
- La presiunea de 0,1 - 0,01 Torr (1 Torr = 1 / 760 mmHg sau 1 / 760 atm), transportul
electricităţii între electrozi se face prin ioni şi apar scintilații colorate.
- Scăzând presiunea sub 0,01 Torr, lumina dispare, iar din catod apare un flux de raze
invizibile, pe care Eugen Goldstein le-a numit raze catodice (1873); mai târziu
William Crookes şi Jean Baptiste Perrin au interpretat că razele catodice sunt
constituite din particule care au masă mică şi încărcare negativă.
Caracteristicile razelor catodice:
 Se propagă în linie dreaptă; un obiect pus în calea lor lasă umbră.
 Au sarcină negativă şi sunt considerate electroni, după semnul deviaţiei lor în
câmp electric sau magnetic.
 Natura razelor catodice (electronilor) este aceeaşi pentru toate gazele.
 Produc efecte mecanice, sunt deviate de un câmp magnetic sau electric, nu sunt de
natură ondulatorie ca lumina, ci sunt corpusculi.
 Descarcă un electroscop încărcat pozitiv și încarcă negativ conductorii întâlniţi.
 Se propagă cu o viteză de circa 1,5 - 10 cm/s.
 Proprietăţile razelor catodice nu sunt influenţate de natura materialului din
care este confecţionat catodul şi nici de natura gazului din tubul de sticlă.
 RAZELE ANODICE (RAZELE CANAL, IONII POZITIVI)

• Eugen Goldstein (1886, fizician) - a descoperit razele anodice (raze

canal). Au fost obţinute prin vaporizarea anodului sub bombardamentul
razelor catodice.

Caracteristicile razelor anodice (canal):

 Razele anodice (canal) sunt formate din ioni pozitivi, având una sau mai
multe sarcini; aceşti ioni se formează prin extragerea electronilor din
atomii sau moleculele gazului din tubul de sticlă vidat.
 Din deviaţia razelor anodice (canal) într-un câmp electric sau magnetic,
deviaţie opusă razelor catodice, s-a dedus încărcarea lor electrică
(pozitivă).
Exemplu: Dacă în tubul de sticlă vidat se află hidrogen, apar ioni pozitivi
ca H+; dacă în tubul de sticlă se află azot, prin creşterea tensiunii
aplicate se formează ioni pozitivi de azot: N+; N2+; N3+; N4+; N5+. Pentru a
extrage şi alţi electroni din azot, este necesară o energie superioară, de
cca. 104 ori mai mare.
 S-a determinat sarcina pozitivă a ionilor de hidrogen, aceasta fiind
egală ca mărime cu unitatea de sarcina negativă, dar de semn contrar.
 Această unitate de sarcină pozitivă a fost denumită proton (H+).
Spectrometria de masă este o aplicaţie importantă a fenomenului de
deviere a ionilor pozitivi în câmpuri electrice sau magnetice.
• Devierea ionilor pozitivi este mai mică decât a electronilor.
• Raportul sarcină / masă (e/m) al ionilor pozitivi, diferă de la gaz la
gaz, în funcţie de masa acestora iar pentru acelaşi gaz, de la ion la ion,
în funcţie de sarcina acestora.

După modul de înregistrare a spectrelor, se disting:

- spectografe de masă (înregistrare pe placă fotografică a spectrelor de
linii, fiecare corespunzând ionilor cu aceeaşi masă)
- spectrometre de masă (înregistrarea curentului ionic sub forma unei
diagrame cu maxime de diferite înălţimi)
 Descoperirea electronului a ajutat la înţelegerea şi explicarea efectelor
termoelectric şi fotoelectric.

EFECTUL TERMOELECTRIC

• Metalele aduse la incandescenţă emit electroni datorită agitaţiei termice,

ceea ce dovedeşte că aceştia sunt componenţi ai atomilor.
• Fenomenul, denumit efect termoelectric, poate fi urmărit cu lampa diodă
(un tub de sticlă vidat, cu un filament metalic şi o placă pozitivă).

Lampa diodă
Evidenţierea efectului termoelectric
 EFECTUL FOTOELECTRIC

• Este fenomenul datorită căruia, sub acţiunea luminii, unele metale emit
electroni denumiţi fotoelectroni.
• Celula fotoelectrică constă dintr-un balon de sticla, vidat, cu o porţiune din
suprafaţa interioară acoperită cu o oglindă de metal alcalin (catodul) şi
un inel de platină (anodul).
• Între cei doi electrozi se stabileşte o diferenţă de potenţial. Dacă asupra
oglinzii metalice se îndreaptă un fascicul luminos, se înregistrează
trecerea unui curent electric. Curba caracteristică a fotocelulei (şi a
diodei) prezintă o limită de saturaţie a intensităţii curentului, la creşterea
voltajului, în momentul în care toţi electronii sunt captaţi de anod.

Celula fotoelectrică
Dispozitiv pentru demonstrarea efectului
fotoelectric
 DESCOPERIREA RAZELOR X

• La sfârşitul secolului al XlX-lea au apărut şi alte descoperiri, care

dovedeau complexitatea structurii materiei.
• Wilhelm Konrad Roentgen (1895, fizician) - a observat că dacă în calea
razelor catodice se introduce o placă metalică (de platină) înclinată la 45°
pe direcţia lor de propagare, denumită anticatod, aceasta emite alte
radiaţii, necunoscute, care au fost denumite radiaţii X (raze X).
Proprietăţile razelor X:
- au mare putere de pătrundere;
- impresionează plăcile fotografice;
- produc fluorescenţa unor săruri;
- ionizează gazele;
- nu sunt influenţate de câmpurile electrice sau magnetice;
- nu au încărcare electrică.
 DESCOPERIREA RADIOACTIVITĂŢII

• Henri Becquerel (1896, fizician) - cercetând unele minerale fluorescente,

a observat că mineralele şi compuşii care conţin uraniu emană
radiaţii invizibile, care manifestă unele proprietăţi specifice:
- descarcă un electroscop;

- străbat hârtia neagră şi diferite

foiţe metalice subţiri;

- impresionează plăcile fotografice

chiar acoperite cu hârtie neagră;

- provoacă fluorescenţa unor

substanţe;

- ionizează aerul.
Radiaţii α, β şi γ
Sub influenţa unui câmp electric sau magnetic, aceste radiaţii se separă în
trei categorii:

- Razele α - sunt nuclee de Heliu şi au viteză foarte mare, de 1,4·107 –

2·107 m·s-1 şi energii de 2-9 MeV. Sarcina lor electrică este de două ori mai
mare decât a electronului. Din modul cum sunt deviate în câmpurile
electrice şi magnetice s-a interpretat că aceste radiaţii au sarcini electrice
pozitive.

- Razele β - sunt mai puternic deviate de un câmp electric sau magnetic

decât razele α şi în sens opus. Sunt compuse din electroni, deci au aceeaşi
natură ca şi razele catodice. Au viteză foarte mare de 1,3 – 3·108 m·s-1 şi
energii de 0,017-16 MeV. Sarcina electrică a particulelor β este negativă și
egală cu cea a electronului.

- Razele γ - nu sunt deviate de câmpurile electrice sau magnetice, deci nu

au sarcini electrice. Au aceeaşi natură ca razele luminoase şi razele X, dar
se caracterizează prin lungimi de undă mai mici (0,0018 - 6,35 . 10-10 m). Au
mare putere de pătrundere şi se propagă cu viteza luminii.
(viteza luminii în vid este o constantă fizică universală = 299.792,458 km/s,
adică aprox. 300.000 km/s)
• Cercetări ulterioare întreprinse de Marie Curie şi soţul său Pierre Curie
au arătat că şi alte substanţe au proprietatea de a produce în mod
spontan radiaţii, descoperind elementele Radiu (1898) şi Poloniu
(1902).
• Proprietatea unor elemente de a emite de la sine, spontan, radiaţii a
fost numită - radioactivitate naturală, iar elementele respective -
radioactive.
• În prezent se cunosc aproximativ 50 specii de atomi radioactivi.
• Radiaţia emanată de un element radioactiv este independentă de forma
sub care se găseşte elementul respectiv și de starea de oxidare a
acestuia.
 NUCLEUL ATOMIC

EXPERIENŢA LUI RUTHERFORD

• O componentă fundamentală a atomului este nucleul - particulă

pozitivă a cărei existenţă a fost presupusă de Ernest Rutherford şi
pusă în evidenţă în anul 1911, împreună cu colaboratorii săi Wilhelm
Geiger şi Marsden.
• Au proiectat un fascicul de raze α (particule de Heliu) asupra unei foiţe
din Aur şi au urmărit scintilaţiile luminoase produse de aceste radiații pe
un ecran fluorescent.

EXPERIENŢA LUI RUTHERFORD - a demonstrat existenţa nucleelor

atomice ale diferitelor elemente
 S-au observat următoarele trei situaţii:

1. majoritatea particulelor α au trecut prin foiţa metalică,

continuându-şi traiectoria rectilinie fără nici o deviere - ceea ce
demonstrează că aceste particule nu au întâlnit nimic în drumul lor,
ele au străbătut un spaţiu gol;

2. unele dintre particulele α au fost puţin deviate din

drumul lor, sub un anumit unghi - ceea ce dovedeşte că acestea
s-au ciocnit de altele, trecând prin foiţa metalică;

3. o parte foarte mică din particulele α au suferit devieri

puternice, mai mari de 90° ajungând chiar la devieri de 180° -
ceea ce arată că au fost refulate pe aceeaşi traiectorie pe care au
parcurs-o până la foiţă (au fost întoarse din drumul parcurs).
• Unele particule α au fost deviate sub un anumit unghi din drumul lor,
ceea ce se explică prin ciocnirea lor cu electronii întâlniţi, deci cu
sarcini negative.
• Devierea puternică şi chiar întoarcerea unora din drum se explică prin
ciocnirea particulelor α pozitive cu alte particule întâlnite în cale tot
cu sarcini pozitive, dar care sunt mai puţin numeroase decât particulele
cu sarcini negative adică electronii.
• Prin calcul s-a stabilit că aceste particule pozitive prezente în foița
metalică de Aur se găsesc la distanţe mari între ele, au mase mult
mai mari decât ale electronilor din foița de Aur sau decât ale
particulelor α. Aceste particule cu sarcini pozitive ce au mase mari, se
găsesc concentrate în spaţii foarte mici, cu diametrul de aprox. 10-12 cm.
• Cunoscându-se dimensiunile atomului de aprox. 10-8 cm, se poate
deduce că este vorba de un nucleu atomic care conţine sarcinile pozitive
şi în care se găseşte aproape întreaga masă a atomului, în atom fiind
mult spaţiu liber.
• Din devierea particulelor α, s-a putut calcula sarcina electrică a
nucleelor unor atomi metalici.

Exemple: Pt are sarcina nucleară pozitivă de 77,4 = 78

Ag are sarcina nucleară pozitivă de 46,3 = 47
Cu are sarcina nucleară pozitivă de 29,4 = 29
 CONCLUZII
• Ernest Rutherford bazat pe experiența sa, concepe Modelul planetar al
atomului, model precuantic.
• El admite că sarcina pozitivă a atomului este concentrată în miezul acestuia
formând nucleul, iar în jurul nucleului se rotește un număr de electroni cu sarcină
negativă, egal cu numărul sarcinilor pozitive din nucleu, între electroni și nucleu
activând forțe de atracție. Rezultă că atomul este neutru din punct de vedere
electric.
• Condiția de echilibru dinamic este dată de egalitatea dintre forța centrifugă a
electronilor și forțele de atracție ale acestora de către nucleu, conform legilor
mecanicii clasice.
• Pe baza unghiurilor de deviație și a energiei particulelor pozitive α deviate din
traiectoria lor rectilinie, Rutherford a calculat:
- raza atomului de hidrogen - de ordinul 10-8 cm
- raza nucleului - de ordinul 10-13 - 10-12 cm
- raza electronului - de ordinul 10-13 cm
• Rezultă că atomul este de 104 – 105 ori mai mare decât nucleul său.
• Experiențele lui Rutherford au demonstrat că:
- atomii au o structură lacunară
- masa unui atom însumează masa nucleului și masa electronilor.
• Masa atomică (A) se calculează cu relația:
A=Z+N
(Z = numărul de protoni din nucleu, N = numărul de particule neutre - neutroni)
 Deficiențe ale Modelului atomic planetar al lui Rutherford

- Electronul fiind un corpuscul, încărcat cu sarcină elementară negativă, supus

unei accelarații, conform legilor mecanicii clasice, ar trebui să iradieze unde
electromagnetice, mișcarea sa ar trebui să aibă loc de-a lungul unei spirale ce
pleacă din nucleu, iar datorită forței centripete, electronul în mișcarea sa ar trebui
să piardă continuu energie, iar în final va cădea pe nucleu.
- Din acest motiv, spectrul luminos al atomului ar trebui să fie continuu, iar viața
atomilor să fie efemeră.
- S-a dovedit experimental că, fiecărui atom îi corespunde un spectru
discontinuu caracteristic, format din serii (grupe) de linii sau benzi
strălucitoare și colorate.
- Modelul atomic planetar al lui Rutherford, deși oferea explicații corecte ale unor
proprietăți ale atomilor, nu a putut să explice, modul de grupare a electronilor în
interiorul atomului, pentru a putea participa la transformări chimice.
- Studiul spectrelor atomilor (combinația de unde electromagnetice emise de o
anumită sursă) a contribuit ulterior la elucidarea modului de grupare a electronilor
în interiorul atomului.

Observații:
• Forța centrifugă (lb.latină „centrul fugit”) - descrie tendința unui obiect care urmează o cale curbă de a zbura spre exterior,
departe de centrul curbei. Nu este chiar o forță; rezultă din inerție - tendința unui obiect de a rezista oricărei schimbări a stării
sale de repaus sau mișcare.
• Forța centripetă - este o forță reală care contracarează forța centrifugă și împiedică obiectul să „zboare”, păstrându-l cu o
viteză uniformă de-a lungul unei traiectorii circulare.
 NOȚIUNI DESPRE SPECTRE ATOMICE
• Este prezentat în figură, spectrul de emisie al Soarelui
(lb. latină spectrum = imagine). Acest spectru se mai
numește și spectru continuu.
• Soarele este singura sursă de lumină care emite toate
radiațiile electromagnetice, de aceea spectrul său se
numește spectru continuu.
• Toate celelalte surse emit doar anumite combinații de
culori, adică au spectre discontinue (discrete).
Clasificarea spectrelor:
1. Dacă substanța care emite lumină este în stare atomică,
ex. hidrogenul, sodiul, mercurul, etc., atunci spectrul
caracteristic se numește spectru de linii (apar linii
luminoase pe fundal întunecat) (Fig. 3a).
2. Dacă substanța care emite lumina este în stare
moleculară, ex. petrolul, metanul, alcoolul, etc., atunci
spectrul caracteristic va fi alcătuit dintr-o succesiune de linii
mai late, denumite benzi spectrale, iar spectrul respectiv se
numește spectru de bandă (apar benzi luminoase pe
fundal întunecat) (Fig. 3b).
3. Dacă lumina care provine de la o anumită sursă, înainte
de a trece prin spectrograf trece printr-un mediu oarecare,
va suferi un proces de absorbție. În acest caz, spectrul va fi
un spectru de absorbție (apar linii întunecate pe fundal
luminos) (Fig. 3c).
ATENȚIE! Într-un spectru de absorbție liniile spectrale care lipsesc (liniile negre) sunt specifice
mediului absorbant, mediul prin care trece lumina.
Ex: Dacă într-un spectru al luminii care a străbătut un anumit mediu lipsesc liniile cu lungimile de undă λ = 410
nm, 434 nm, 486,1 nm, 656,2 nm, atunci mediul absorbant conține și hidrogen.
 SPECTRUL ATOMIC AL HIDROGENULUI
(cel mai simplu spectru de linii)

• Johann Jakob Balmer (1885, matematician, fizician) - stabileşte empiric

relaţia cu ajutorul căreia se poate determina lungimea de undă a liniilor
spectrale ale unui atom:
1  1 1 
ν '= = R H  2 − 2 
λ 2 n 
unde: ν’ = număr de undă, [cm -1 ]
R H = constanta lui Rydberg (pentru Hidrogen are valoarea 109737,58)
λ = lungimea de undă, [cm]; se mai poate exprima și în nm sau Å
(1 nm = 10-9 m = 10-6 mm = 10-3 μm)
(1 Ångström = 100 pm = 10−1 nm = 10−4 μm = 10−7 mm = 10−8 cm = 10−10 m)
n = număr cuantic întreg, n ia valori > 2 (adică 3,4,5,...)

1 ν - reprezintă numărul de unde, aflat pe lungimea de 1 cm

sau: ν '= =
λ C
• Ulterior, datorită perfecționării tehnicii spectrale, au fost descoperite și alte
serii de linii situate în domenii spectrale ce au completat spectrul atomului
de hidrogen.
• Fiecare linie spectrală dintr-o serie de linii, are un număr de undă (ν’),
bine stabilit. De ex. în seria spectrală Balmer, apar:

Linia ν’ = , => λ = 556,279 nm

Linia ν’ = , => λ = 486,133 nm

Linia ν’ = , => λ = 434,047 nm

Pentru ν’ → ∞, λ are cea mai mică valoare şi reprezintă ultima linie distinctă
din seria spectrală de linii a lui Balmer (limita seriei spectrale Balmer).
 SPECTRUL ATOMIC AL HIDROGENULUI
Concluzii:
• Cu cât creşte valoarea numărului de undă (ν’), cu atât liniile spectrale devin
mai strânse, frecvenţele tinzând către o limită de convergenţă, care poate fi
calculată, deci numărul de undă ν’  ∞
• S-a observat că între lungimile de undă (λ) calculate şi cele înregistrate
experimental, pentru liniile spectrale din seria Balmer în domeniul vizibil, există o
perfectă concordanţă.
• Spectrul atomic de emisie al hidrogenului (din seria Balmer, în domeniul
vizibil) – este discontinuu, este alcătuit din linii colorate în roşu, bleu-verde,
indigo şi violet pe un fundal întunecat, linii care se apropie din ce în ce mai
mult, terminându-se cu o zonă de emisie continuă.

Spectrul atomic
continuu al
hidrogenului - în
domeniul vizibil
 SPECTRE ATOMICE
Generalizarea relației lui Balmer:
• Walther Ritz (1908, fizician) – generalizează relaţia lui Balmer și enunță:
Principiul de combinare: Numărul de undă (ν’) al oricărei linii spectrale
poate fi reprezentat ca o combinare de doi termeni, unul constant,
celălalt variabil, pentru fiecare serie spectrală.

Pentru atomul de hidrogen – spectrul atomic se calculează astfel:

Relaţia Ritz-Balmer generalizată pentru numărul de undă (ν’):

unde:
R H = constanta lui Rydberg (Johannes Rydberg, fizician)
n 1 , n 2= numere cuantice întregi - ce caracterizează fiecare linie din serie
(n1 – constant ; n2 – variabil), n 2 > n1
• Principiul de combinare al numerelor de undă al liniilor spectrale se
poate aplica pe întregul domeniu de spectre, de la domeniul razelor X
până la domeniul IR foarte îndepărtat.
ν’ = T2 – T1
T - se numeşte termen spectral
RH
= T1 - termen spectral constant - determină seria spectrală de linii
n 12
RH
2
= T2 - termen spectral variabil - determină liniile fiecărei serii
n2 spectrale
• Theodore Lyman (1906, fizician) – descoperă în regiunea UV a spectrului
hidrogenului, o serie de linii ale căror frecvenţe corespund numărului cuantic
constant n1 = 1 şi numărului cuantic variabil n2 = 2, 3, 4, 5, 6, 7......
• Friedrich Paschen (1908, fizician) – descoperă regiunea IR ce conţine o serie de
linii pentru care numărul cuantic constant n1 = 3 şi numărul cuantic variabil n2 = 4,
5, 6, 7.......
• Frederick Sumner Brackett (1922, fizician spectroscopist) – descoperă regiunea IR
îndepărtat ce conţine o serie de linii pentru care numărul cuantic constant n1 = 4 şi
numărul cuantic variabil n2 = 5, 6, 7, 8......
• August Herman Pfund (1924, fizician) – descoperă regiunea IR îndepărtat ce
conţine o serie de linii pentru care numărul cuantic constant n1 = 5 şi numărul
cuantic variabil n2 = 6, 7, 8.........
 CARACTERISTICILE LINIILOR DIN SPECTRUL ATOMIC AL
HIDROGENULUI

Interpretarea regularităţii frecvenţelor liniilor din spectrul atomic al

hidrogenului a fost posibilă datorită teoriei lui Bohr (Niels Bohr, fizician).
 TRANZIŢII ELECTRONICE PE DIFERITE
NIVELE DE ENERGIE (n) ÎN ATOM

Nivele de energie (n) = 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8……..

DIAGRAMA GROTRIAN
Diagrama GROTRIAN
(Walter Grotrian,
astrofizician) - este o
reprezentare
convenţională schematică
a nivelelor energetice (n),
a salturilor energetice
generatoare ale liniilor
spectrale ale
hidrogenului, respectiv a
termenilor spectrali (T1,
T2).

Cu creşterea numărului
cuantic n, nivelele
energetice se îndesesc,
iar când n  ∞ ,
îndesirea liniilor conduce
la apariţia spectrului
continuu al atomului.
Spectrele atomice de absorbţie şi de emisie ale hidrogenului - în domeniul
vizibil
Spectrele atomice de emisie comparative al atomilor de hidrogen, mercur,
neon - în domeniul vizibil
 MODELE ATOMICE

1. MODELUL ATOMIC AL LUI BOHR (1913, Niels Bohr, fizician) – este un

model semi-cuantic
Ipoteze:
(+ Ze)(−e)
Fa = - forţa de atracţie electrostatică
4πE 0 r 2
me v 2 - forţa centrifugă
Fc =
r
Dacă se consideră modulul celor doi termeni şi se egalează relaţiile:
Ze 2 me v 2
=
4πE 0 r 2
r => 4πE 0 me v 2 r = Ze 2
−
Z = număr atomic (de ordine) me = masa e −
e = sarcina e
− v = viteza e pe orbita circulară
r = raza orbitei circulare E 0 = permitivitatea absolută a vidului =
8,856 ⋅ 10 −12 F/m
 POSTULATELE LUI BOHR
1. Existenţa stărilor staţionare
Din condiţia lui Bohr şi ţinând cont şi de teoria cuantelor Planck:
h
me vr = n , n = 1,2,3,...∞ = nr. cuantic principal
2π
e 2 me v 2 n2h2 rn = n 2 ⋅ 0,5292Å = raza aparentă a
= ⇒ rn = ,
r 2
r 4π me e
2 2
orbitei

Energia stărilor staţionare ale atomului de hidrogen:

me v 2 e2
E cin = ; E pot =
2 r
e 2 me v 2 me v 2 1 e 2
= ⇒ = ⋅
r 2
r 2 2 r
1
Ecin = − E pot ⇒ Etotala = Ecin + E pot
2
Dacă se înlocuieşte valoarea razei permise, se obţine relaţia
pentru energia totală:

Energia totală a atomului de hidrogen, în starea staţionară n:

2π 2 me e 4 n = 1, 2, 3, …
En = − 2 2
,
n h
 2. Condiţia frecvenţei lui Bohr

E n2 − E n1
hν = E n2 − E n1 ⇒ ν =
h

c 1 ν E n2 − E n1 2π 2 me e 4  1 1 
Deoarece ν= ⇒ν '= = = =  2 − 2 
λ λ c c⋅h c ⋅ h3  n1 n2 
unde v’ = număr de undă

2π 2 me e 4 -1 = constanta lui Rydberg (R)

Expresia: = 109677, 76cm
ch 3
 1 1 
- Din relaţia lui Ritz - Balmer generalizată ν ' = R  2 − 2 
pentru atomul de hidrogen:  n 1 n2 
- Se deduce relaţia lui Ritz - Balmer generalizată  1 1 
ν ' = RZ  2 − 2 
2
pentru atomii multielectronici:
 n1 n2 
 MODELUL ATOMIC AL LUI BOHR
Concluzii
Se bazează pe două ipoteze:
1) Prima ipoteză legată de orbitele atomice, presupune că: electronul se
roteşte în jurul nucleului numai pe anumite orbite circulare, permise,
staţionare, fără a emite sau absorbi energie radiantă. Electronul se
menţine pe orbita permisă datorită compensării forţei centrifuge cu
forţa de atracţie coulombiană.
2) A doua ipotezã emisã de Bohr, se referã la faptul cã: în mişcarea sa pe
orbita permisã, electronul nu emite şi nici nu absoarbe energie.
Atomul poate absorbi sau emite energie radiantã de o anumitã
frecvenţã, numai discontinuu, ce corespunde unor tranziţii
electronice care dau naştere liniilor spectrale.
 Deficienţa modelului atomic al lui Bohr - constă în explicarea
spectrelor de emisie şi energiei de ionizare numai pentru sistemele
monoelectronice (atomul de hidrogen şi ionii hidrogenoizi: He+, Li2+,
Be3+, adică ionii care au un singur electron în câmpul de sarcină
efectivă a nucleului).
 2. MODELUL ATOMIC BOHR − SOMMERFELD
CUANTIFICAREA ÎN PLAN. NUMĂR CUANTIC SECUNDAR (l)
• Arnold Sommerfeld şi Niels Bohr (1916-1923, fizicieni) - au dezvoltat modelul
cuantic al atomului, păstrând principiul de bază după care acesta a fost
elaborat - variaţia discontinuă a energiei electronului în atom - dar considerând
că mişcarea pe orbite circulare a electronului este un caz particular al mişcării
periodice pe orbite eliptice.
Traiectoria circulară a electronului
(conform lui N. Bohr)

• Este reprezentat Modelul atomic Bohr pentru atomul

de hidrogen (Z = 1) și ionii hidrogenoizi (Z > 1), care au un
singur electron în câmpul de sarcină nucleară efectivă (+Ze).
• Sunt reprezentate orbitele permise (staționare) și saltul
(tranziția) electronului de pe o orbită staționară superioară pe o
orbită inferioară, cu emisia unei cuante de energie (ΔE = hν).
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Modelul_atomic_Bohr)
• Sommerfeld propune o mişcare a electronului pe orbită eliptică,
având nucleul în unul din focare.
• Pentru a caracteriza mișcarea electronului în atom, introduce numărul
cuantic secundar (orbital, azimutal), notat l.
Traiectoria eliptică a electronului
(conform lui A. Sommerfeld)

a = semiaxa mare
b = semiaxa mică
• Pentru alegerea stărilor staţionare în mişcarea electronului pe orbita eliptică, cele
două grade de libertate impun introducerea a două numere cuantice: nφ şi nr,
adică două condiţii de cuantificare:

2π

1) cuantificarea momentului cinetic orbital: pϕ : ∫ pd ϕ = nϕ h

0

rmax
2) cuantificarea momentului cinetic radial: p r : ∫ p r d r = nr h
rmin

unde: nϕ - număr cuantic secundar (orbital, azimutal) şi n r - număr cuantic radial

• Datorită periodicitaţii concomitente între ϕ şi r se poate scrie:

∫ ( pϕ d ϕ + p l d r ) = (nϕ + n r )h = n ⋅ h

unde: nϕ + n r = n; n este numărul cuantic principal, introdus de N. Bohr.

• În câmpul forţelor centrale, momentul cinetic orbital, pφ este constant.

h
pϕ = nϕ
2π

• Folosind relaţiile dintre parametrii geometrici ai elipsei, se obţine:

b nϕ nϕ
= =
a nϕ + n r n
b
unde este excentricitatea elipsei.
a

• Luând în considerare condiţiile de cuantificare, se obţine expresia energiei totale

corespunzătoare stărilor staţionare ale electronului:
1 Ze 2 1 mZ 2 c 4 1
Et = E p = − ⋅ =− 2 2 ⋅
2 8πε 0 a 8ε 0 h (nϕ + n r ) 2
TRANZIŢII ELECTRONICE PE NIVELE ENERGETICE

ORBITE BOHR ORBITE SOMMERFELD

 • Pentru a le deosebi între ele, orbitele degenerate (care au aceeaşi energie)
pe care se mișcă electronii, caracterizate de numărul cuantic secundar l, se
folosesc simboluri preluate din spectroscopie:
Valori pentru 0 1 2 3
numărul cuantic
secundar, l
s p d f
(sherp) (principal) (diffuse) (fundamental)
simbol
(configuraţie, (esenţial) (difuz, neclar) (central)
aspect)
• Înaintea simbolurilor s, p, d, f - se scrie cifra care indică valoarea numărului
cuantic principal (n) al nivelului din care face parte orbita respectivă.
• Degenerarea orbitelor dispare când atracţia nucleului nu este perfect
coulumbiană, sau atunci când atomul este supus unui câmp magnetic sau
electric perturbator.

• Modelul atomic al lui Bohr - reprezentat pentru un

număr maxim de electroni existent pe primele trei nivele
energetice (K, L, M) din învelișul de electroni al atomului.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Modelul_atomic_Bohr)
ORBITE CIRCULARE BOHR ȘI ORBITE ELIPTICE SOMMERFELD
Simbol Simbol Simbol
strat nϕ Forma orbitei l substrat
(nivel
nr nϕ n nϕ (subnivel)
energetic) n
n nl

1K 0 1 1 11 cerc 0 1s

2L 0 2 1 21 cerc 0 2s

1
1 1 2 22 elipsă 1 2p

3M 0 3 1 31 cerc 0 3s

2
1 2 32 elipsă 1 3p
3
1
2 1 3 33 elipsă 2 3d
 CUANTIFICAREA ÎN SPAŢIU. NUMĂR CUANTIC MAGNETIC (m)

• Dezvoltarea modelului lui Bohr de către Sommerfeld, nu a putut explica în

totalitate fenomenele care apar la excitarea atomilor în câmp magnetic (de ex.
efectul Zeeman, 1895) sau în câmp electric exterior (de ex. efectul Stark, 1910),
respectiv nu a putut explica multiplicarea și despicarea liniilor spectrale
obţinute în aceste condiţii.

• Cele două numere cuantice: principal (n) şi secundar (l) nu sunt suficiente,
după cum insuficientă este şi considerarea mişcării electronului în câmpul
coulombian al nucleului, pe traiectorie plană.

• Rezultă că starea atomului s-ar putea determina numai dacă se acceptă o

mişcare în spaţiu a electronului, luând în considerare trei parametri, respectiv
trei grade de libertate. Se creează posibilitatea determinării atât a poziţiei
electronului cât şi orientarea spaţială a orbitei în prezenţa unui câmp extern
magnetic perturbator.

• Intervenţia celui de al treilea grad de libertate - orientarea orbitelor permise

faţă de câmpul perturbator — explică suprimarea degenerării orbitelor şi
apariţia unui număr mai mare de linii spectrale, care se îndepărtează cu atât
mai mult între ele, cu cât intensitatea câmpului perturbator este mai mare.
 Orientarea vectorilor de mișcare într-un câmp magnetic exterior

Direcţia câmpului h
magnetic perturbator n=
2π

Proiecţia unui vector p n=3
pe direcţia câmpului (axa z)

Segmentele
Orientări permise
ale orbitei
(momentului 
cinetic orbital p)

Orientarea în
câmp magnetic
a momentului
cinetic orbitalal Orientările vectorului momentului
electronului pl h
Orientarea orbitei eliptice
în câmp magnetic exterior
cinetic n= şi valorile lui m
2π
 NUMĂRUL CUANTIC DE SPIN (s)
• Samuel Abraham Goudsmit şi George Uhlenbeck (fizicieni, 1925) – au studiat
structura fină a spectrelor atomilor și au arătat că numărul liniilor este mai mare
decât cel indicat de numerele cuantice n şi l, chiar în absenţa unui câmp
magnetic sau electric perturbator.
• Fiecare linie spectrală este alcătuită din câte două linii foarte apropiate, are
structură de dublet (ex. spectrul de dublet al sodiului la lungimile de undă λ = 589
nm şi 589,6 nm).
• Această structură se poate explica, admiţând că electronul efectuează atât o
mişcare de rotaţie în jurul nucleului, cât şi în jurul axei proprii numită
mişcare de spin (s).
• Mişcarea de spin a electronului conduce la generarea unui moment cinetic de
spin, p s - un vector orientat în direcţia axei de auto-rotaţie a electronului.

• Valorile vectorului p s sunt determinate de condiţia de cuantificare:
 h
ps = s
2π
unde: s – se numește număr cuantic de spin, sau conform mecanicii ondulatorii:
 h
p s = s ( s + 1) ⋅
2π
 MOMENTE CINETICE ALE ELECTRONULUI

 Moment cinetic orbital

h
p l cos L = m = mh
2π
L = unghiul dintre direcţia câmpului magnetic H şi vectorul p l al
momentului cinetic orbital
h = constanta lui Planck, are valoarea 6,6260×10−34 J⋅s
h
Dar: pl = l = l h (a doua condiţie de cuantificare)
2π
h h
Rezultă: l cos L = m ⇒ l cos L = m, m Є [-1, 1]
2π 2π

l = număr cuantic secundar

m = număr cuantic magnetic

 Moment cinetic de spin

h
ps = s = s
2π
 Mişcări de spin electronice :

1 1
s=+ s=− (s = număr cuantic de spin)
2 2
Conform mecanicii cuantice:
h
p s = s ( s + 1) ⋅ = s ( s + 1) h
2π
 ORBITAL ATOMIC
• Termenul de orbital atomic - este o noțiune din fizica cuantică, utilizată la
descrierea atomului, fiind o funcție de undă, ψ, care descrie, în
mod probabilistic, poziția electronilor în jurul nucleului. Orbitalul atomic
individualizează electronul printr-un set de numere cuantice (n, l, m) care
descriu starea electronului (încărcat negativ) aflat în câmpul creat de
nucleu (încărcat pozitiv).

• Funcţia de undă, ψ - descrie electronul și arată probabilitatea statistică

de a găsi electronul într-o regiune spaţială, în vecinătatea nucleului;
aceasta este marcată printr-o multitudine de puncte, ce prezintă aspectul
unui nor de electroni.
 Diferite tipuri de orbitali: s, p, d

• Cunoaşterea formei tuturor orbitalilor atomici ai unui atom, este

importantă pentru cunoaşterea configuraţiei electronice a atomului, care
determină esenţial natura forţelor de coeziune – legăturile dintre atomi.
 Atomul de hidrogen
(sfera norului electronic)

r
(r = 0,529 Å)
 ORBITALII „s”
• Orbitalii de tip s apar de la numărul cuantic principal n ≥ 1 şi se
caracterizează prin numărul cuantic secundar l = 0 şi numărul cuantic
magnetic m = 0.
• Orbitalii s au simetrie sferică.

• În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s, al cărui diametru va fi

din ce în ce mai mare.
• Orbitalul 1s are n = 1, l = 0, m = 0, densitatea electronului maximă este
delimitată de o sferă cu r = 0,529 Å (prezintă 1 maxim).
• Orbitalii 2s au n = 2, l = 0, m = 0. Regiunea de densitate maximă 2s este
delimitată de regiunea de densitate maximă a orbitalului 1s, concentrică
cu aceasta, printr-o suprafaţă nodală (prezintă 2 maxime).
• Orbitalii 3s au n = 3, l = 0, m = 0. Regiunea de densitate de probabilitate
maximă 3s este delimitată de regiunea de densitate de probabilitate
maximă 2s, concentrică cu aceasta, prin două suprafeţe nodale (prezintă
3 maxime).
 • Reprezentarea norului electronic - În fiecare strat (nivel) indiferent de numărul
cuantic principal n, există câte un orbital s.

• Reprezentarea variaţiei funcţiei radiale de undă, ψ şi a densităţii de probabilitate,

ψ 2, în raport cu distanţa la nucleu r = 0,529 Å, în orbitalul 1s al hidrogenului (este raza
primei orbite Bohr pentru hidrogen).
Reprezentări ale variaţiei funcţiei radiale de undă, ψ, în raport cu distanţa
r, în orbitalii atomici 1s, 2s, 3s.
 ORBITALII „p”
• Orbitalii de tip p - apar de la numărul cuantic principal n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de
numărul cuantic secundar l = 1 şi numerele cuantice magnetice m = -1; 0; +1.
• În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. Lobii orbitalilor
devin din ce în ce mai mari, odată cu creşterea numărului cuantic principal n.
• Cei doi lobi ai fiecărui orbital p, care reprezintă regiunile de densitate de
probabilitate maximă de prezenţă a electronului, sunt situaţi de o parte şi de alta a
nucleului, având un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit
niciodată).
• Convenţional, orbitalii p se denumesc în funcţie de sistemul de axe x, y, z, de-a
lungul cărora se dirijează cei doi lobi.

Forma şi orientarea spaţială a celor 3 orbitali 2p în raport cu axele de referinţă x,y,z

Forma şi orientarea celor 3 orbitali 3p în raport cu axele de referinţă x,z,y

Variaţia funcţiei radiale de undă Variaţia densităţii de probabilitate

2
ψ în orbitalul 3p ψ în orbitalul 3p
 ORBITALII „d”
• Orbitalii de tip d - apar de la numărul cuantic principal n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de
număr cuantic secundar l = 2 şi numerele cuantice magnetice m = ± 1, ±2, 0, fiind în
număr de cinci.
• Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi
prezintă o structură mai complicată, tetralobară.
• Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45o faţă de axele de coordonate şi sunt
notaţi dxy, dyz, dxz.
• Pentru ceilalţi doi orbitali, notaţi dx2-y2, dz2, probabilitatea de existenţă a electronilor
este de-a lungul axelor de coordonate.
• Orbitalul dx2-y2 are probabilitatea de existenţă a electronilor de-a lungul axelor x şi y,
iar orbitalul dz2 de-a lungul axei z.

Orientarea celor
5 orbitali 3d în raport cu
axele de referinţă x, y, z
 ORBITALII „f ”
• Orbitalii de tip f - apar la numărul cuantic principal n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi
de numere cuantice secundare l = 3 şi numere cuantice magnetice m = ±1,
±2, ±3, 0, fiind în număr de şapte [fxyz , fx(z2-y2) , fy(x2-z2) , fz(x2-y2) , fx3 , fy3 , fz3].

• Structura acestora este complicată, deoarece aceşti orbitali au trei planuri

nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară.

Orientarea celor 7 orbitali 4f în raport cu axele de referinţă x,y,z

Orientarea orbitalilor atomici de tip s, p, d, f
Simetria orbitalilor atomici (de tip s, p, d) ai stratului exterior al atomilor
elementelor aflate în grupele principale I, II, III ale sistemului periodic