Fericitul Iacov Tsalikis

Stelian G.
Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis
STELIAN PAPADOPOULOS
Profesor la Universitatea din Atena
Fericitul Iacov Tsalikis
Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului David
Traducere din limba elenă

de Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul
Schitul Lacu 2001
Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis
Rândurile ce urmează sunt ale mele şi ale tale deopotrivă.

Ele sunt izvorâte din respect recunoştinţă şi dragoste adâncă fată
de fericitul părinte Iacov Tsalikis, stareţul Sfintei Mănăstiri a
Cuviosului David, cel care a adormit spovedind la 21 noiembrie
1991, în cel de al 71-lea an al vieţii sale.
Aceste rânduri sunt scrise pentru noi toţi, deoarece n-am

scris nicidecum ceea ce am crezut şi cele ce mi-au plăcut, ci
numai acelea pe care toţi le-am auzit din gura lui cea sfântă, ceea
ce am observat din viaţa lui cea cuvioasă, precum şi lucruri
minunate pe care le-am văzut săvârşite cu rugăciunile lui.
Rândurile acestea sunt totodată ale noastre, ale tuturor şi datorită
faptului că ne-am străduit ca ele să exprime simţămintele
noastre, ale tuturor. Unele lucruri despre fericitul stareţ le-am
aflat de la el însuşi fie atunci când îmi vorbea, mai ales în altarul
bisericii mănăstirii, fie când spunea câte ceva din viaţa lui
înaintea mulţimii de închinători, fie când povestea despre
minunile cuviosului David; noi totdeauna îl ascultam cu multă
luare aminte. Multe altele le-am aflat de la numeroase persoane
care l-au cunoscut pe fericitul stareţ Iacov în copilărie, în
tinereţe şi în anii vieţuirii sale monahale. Aceştia nu sunt putini,
şi nici datele ce ni le-au oferit despre stareţ nu sunt puţine.
Citez numai câteva nume ale celor care ne-au ajutat în

adunarea şi completarea datelor despre stareţul Iacov. Mai întâi
rudele lui (Gheorghe Tsaliki, perechea Măria şi Teodor Mikeli,
rudele sale din Farakla), câţiva săteni şi bunul părinte Teodor
Teodosiu. Urmaşul părintelui Iacov la stăreţie, arhim. Kiril
Gherantonis, cunoaşte mai multe decât oricine altul şi sfaturile
sale ne-au fost de mare folos. Părinţii Mănăstirii Serafim,
Alexie, Nicodim, Iacov, Efrem, Gavriil, Pavel şi fratele David, cu
toţii ne-au oferit date mult folositoare despre stareţ. Deosebit
de preţioase şi de bogate au fost amintirile arhimandriţilor Pavel,
Amfilohie şi Hrisostom, protopopului Ioan Vernezu, ale

areopagitului 1 Dimitrie Tzuma şi ale teologului Elefterie
Mazaraki, cărora le mulţumesc din toată inima. De asemenea
mulţumesc şi tuturor acelora care mi-au spus câte ceva în
legătură cu stareţul, sau m-au ajutat să-mi înfrâng
binecuvântatele mele şovăieli în alcătuirea prezentei biografii
duhovniceşti. Despre viaţa în Libisiul din Asia Mică, pe care 1-
am vizitat de două ori, am informaţii atât din cărţi, cât şi de la
scriitori care au trăit evenimentele dezrădăcinării locuitorilor din
Libisi. Cele ce se referă la originea sa din Rodos aparţin lui
Teodor Ţimbidachi, şi el locuitor al insulei.
Lucrarea prezentă, referindu-se la o persoană con-

temporană, la un ascet ajuns la măsuri înalte, la un ieromonah
inspirat de Dumnezeu, înzestrat cu multe virtuţi şi cu
nenumărate daruri dumnezeieşti, putea atinge şi multe uncte
primejdioase, fapt ce s-a evitat cu multă grijă şi atenţie de către
cercetător, îndeosebi trebuia să se evite exagerarea şi dispoziţia
de a lăuda fără măsură şi discernământ. Aceasta a fost
preocuparea noastră constantă până acolo încât, pentru evitarea
suspiciunilor legate de acest subiect, am preferat să lăsăm
neînregistrate multe semne minunate şi dumnezeeşti săvârşite
în viaţa stareţului. Cele pe care le-am prins cu antenele noastre
slabe şi cele ce le-am scris cu micile noastre puteri, sunt totuşi
edificatoare în această privinţă, deşi nu în măsura în care s-ar fi
cuvenit. Credem însă că ele arată, fie şi cu lipsă, cine a fost
fericitul Stareţ Iacov înaintea lui Dumnezeu, a Sfinţilor, a lui
însuşi şi a oamenilor. Dar şi în ceea ce U priveşte este valabil
cuvântul pe care Stareţul însuşi îl spunea despre Cuviosul David:
"Minunile Cuviosului sunt foarte multe. Despre ele ar trebui să se
scrie multe cărţi. Dar nu ajunge nici hârtia, nici cerneala...".
1 Consiliul de Casaţie.
Libisi, satul său natal

şi moartea bunicului său Kremmida
Libisiul a fost zidit de strămoşii noştri pe versantul

apusean al muntelui Anticragos, acolo unde era vechiul orăşel
grecesc Karmilisos. Acest versant se prelungeşte până spre
ţărmul apusean al Asiei Mici, unde se învecinează cu Rodosul.
Dacă începi să sui muntele de la ţărm, din vârf vezi sub tine satul
Libisi întinzându-se pe două laturi. Mica aşezare care nu avea
deschidere la mare, avea vedere mai ales spre răsărit, dar şi spre
miazăzi şi miazănoapte.
Era în 1921, spre sfârşitul primăverii şi începutul verii. Din

partea de nord-este venea un copilaş libisian, fecior de meşter.
Alergând cu opincile în mâini, el a urcat pe caldarâmul cel mare
ce ducea spre Taxiarhi 2 şi Stumbo 3 . Cei ce îl vedeau alergând au
înţeles că aduce o veste rea. Copilul s-a oprit în Stumbo, în piaţa
cu multe magazine. H-a mai putut ajunge la Sfinţii Arhangheli. A
căzut lângă un zid, spunând în şoaptă:
- I-au prins... pe multe dintre grupurile noastre, dintre ai

noştri, pe mulţi libisieni.
îndată s-au adunat vânzătorii de la magazine şi trecătorii.

Era o după-amiază de vară şi au ieşit în piaţă. Primii au aflat cei
care aveau oameni plecaţi ca să lucreze. Aceştia erau mici
grupuri de zidari, spoitori, cizmari şi alte feluri de meseriaşi
care lucrau în satele şi oraşele turceşti. Uneori în subprefectura
Macri sau, în general, în Sandzaki (eparhia) Mougla, iar alteori în
părţile îndepărtate ale judeţului Aidinios şi în Smirna. Mulţi
meşteri libi-sieni au ajuns până în Konia (Iconia), Eregli, Nigdi,
Cesa-reea, Sibas (Sevastia) şi mai sus, în Pont. Erau meşteri
2 Biserica Sfinţilor Arhangheli.
3 Centul satului.

buni şi câştigau parale bune. Satul lor, zidit sus pe stânci, nu avea
ogoare pe care să le cultive. Putinele ogoare bune aflate spre
şes erau stăpânite mai mult de turci. Micile îndeletniciri locale
nu asigurau tuturor pâinea. De aceea s-au făcut meşteşugari şi, în
grupuri mici (de câte doi, trei, patru sau mai mulţi bărbaţi, după
cerinţe), îşi luau putinele unelte şi, vreme de câteva luni bune,
începând din martie-aprilie, străbăteau Turcia. Cei mai mulţi
dintre ei se întorceau acasă în noiembrie-decembrie şi
rămâneau în familiile lor până în martie.
Copilul de meşter a început să-şi revină. Graiul i-a

revenit. Le-a spus toate cele câte le ştia. Au ajuns acolo şi
bătrânii satului şi l-au dus pe copil la Biserică. Au tras clopotul nu
prea de doliu, dar nici ca pentru Biserică. Mulţime de oameni s-
au adunat degrab. Satul Libisi avea cinci-şase mii de suflete şi
toţi erau greci, neaflându-se printre ei nici un locuitor turc.
Despina lui Kremmida - bunica fericitului stareţ Iacov - îşi avea
casa aproape de Stumbo, în piaţă. De îndată ce a auzit gălăgia a
alergat cu sufletul la gură.
A urcat repede caldarâmul şi repede 1-a întrebat din
genunchi pe copil:
- Pe Kremmida, pe Gheorghe al meu...
Ii tremură inima şi n-a mai putut conţină. Voia să spună: "1-

ai văzut", "l-au prins", "ai auzit ceva despre Gheorghe Kremmida"?
Din nefericire copilul a şi văzut şi a şi auzit. L-au prins şi

pe Gheorghe Kremmida. Despina lui Kremmida s-a înnecat de
durere. Mii de persoane - cele mai multe femei - erau în jurul ei,
dar ea nu mai vedea pe nimeni. Bocind cu glas sfâşietor, ca şi
cum ar fi fost singură acolo, a intrat în Biserică şi a căzut cu
fata la pământ înaintea Icoanei arhanghelului Mihail. S-a rugat, s-
a jeluit, a cerut îmbărbătare, 1-a pus drept apărător al fetelor şi al
celor mici ai ei şi s-a întors acasă.
Toate i s-au făcut negre. Prea frumosul Libisi, cu pri-

veliştea lui minunată de munte şi de şes, cu cele două Biserici

mari şi arătoase, a Arhanghelilor şi a Maicii Domnului, cu
drumurile cele foarte curate, cu caldarâmurile, cu multele
bisericuţe, împrăştiate ici şi colo..., toate s-au întunecat. A ajuns
acasă fără să ştie pe unde calcă şi unde se află. A căzut pe o
laviţă şi a început să bocească. Fetele ei alergaseră întâmpinând-o
pe drum. Din casa cea de sus a venit şi Tudora, singura ei fată
măritată, mama fericitului stareţ Iacov. Ţinea în braţe pe cel de-
al doilea prunc al ei (pe Iacov) şi tremura cu totul. A căzut
peste mama ei şi a început să plângă fără să poată întreba dacă a
auzit ceva şi despre Stavros al ei.
Şi bărbatul ei, Stavros, era plecat, împreună cu două

ajutoare cositorea vase de aramă şi făcea zidărie în satele
turceşti. Mama ei de îndată ce a văzut pruncul şi-a revenit şi a
început să-şi mângâie fata. Nu, nu auzise ceva despre cei care
lucrau departe. Au adunat mai ales pe grecii care lucrau la ţărmuri
sau mai aproape de ele. Astfel l-au prins şi pe Gheorghe
Kremmida. Tudora a dat pe prunc surorii ei celei mai mari şi a
plecat repede la Stumbo şi la Biserică. Poate va afla ceva, cel
puţin să fie pregătită pentru orice.
In curtea Bisericii erau acum toţi bătrânii şi preoţii celor

trei parohii, dascălii şi învăţătoarea şcolii de fete. îngrijoraţi, ei
adunau ştiri şi încercau să liniştească lumea, în Biserica mare a
Arhanghelilor, adică în parohia "de sus" se cânta mereu
Paraclisul. Multe dintre femei -căci marea majoritate a
bărbaţilor lipseau - intrau şi ieşeau, aprindeau lumânări,
îngenuncheau şi se rugau sfinţilor de la catapeteasmă şi
iconostase, care erau toate din marmură şi străluceau. L-au aflat
şi pe moutiri, singurul turc al satului, care era, să spunem,
organul de ordine, reprezentant al subprefectului turc de la
Macri (Kazan). Acesta nu ştia nimic concret despre persoanele
care au fost prinse de jandarmii turci. Dar ştia deja cu multe
zile mai înainte - aşa a mărturisit acum - că jandarmii şi armata
îi adună din când în când pe greci pentru batalioane de muncă.

Şi că asta s-ar fi început cu ţinuturile de la ţărmurile mării, însă
cu toţii auziseră lucruri foarte urâte despre aceste batalioane.
Mai mult sau mai puţin ştiau despre concentrări, strămutări şi
deportări deja din 1915 şi 1917 până în 1920.
Turcii îi adunau şi îi puneau pe bărbaţi la munci foarte

grele: la mine, cariere, căi ferate şi altele, îi obligau la multe ore
de lucru, îi băteau fără milă, le dădea mâncare putină şi murdară,
iarna îi punea să doarmă în aer liber... sau în barăci şi cocioabe,
desigur, fără căldură. De altfel, scopurile batalioanelor de
muncă erau două. Să asigure mâini de lucru gratuite şi să
nimicească încet-încet elementul grecesc fără să provoace
puterile europene.
Aveau o experienţă rea cu genocidul armenilor din 1915,

când destui europeni au protestat şi au condamnat pe turci în
toată lumea. De aceea au hotărât să-şi atingă scopul lor printr-
o exterminare periodică mascată.
Şi într-adevăr, din batalioanele acestea putini greci s-au mai

întors. Cei mai mulţi se pierdeau în adâncurile Turciei, totdeauna
departe de zonele cu element grecesc. Se întorceau doar cei care
evadau, acei puţini care izbuteau să dea daruri gardienilor,
subofiţerilor şi ofiţerilor. Uneori, unii dintre cei care reuşiseră
să scape de suferinţe, foame, frig şi chinuri, au avut norocul
să-i repereze mai târziu Crucea Roşie şi Comisia Internaţională.
Aceştia au fost ocrotiţi şi trimişi în Grecia.
Pe Tudora au lăsat-o cu părerea că bărbatul ei Stavros este

bine. Dar în acei ani nimeni nu putea fi sigur pe ceva. Turcii
au răscolit toată Asia Mică; generalul Mustafa Kemal, căruia după
aceea i-au spus Atatiirk (Părintele Turciei) a cutreierat Turcia
centrală şi răsăriteană. Apărea pe neaşteptate la ţărmurile
apusene cu armată şi mai ales lupta din răsputeri să distrugă
elementul grecesc din Pont, care ceruse putină autonomie şi
organizase mici grupuri răsculate înarmate.
Tudora s-a întors acasă, unde a aflat mai multe vecine

care o mângâiau pe mama şi pe surorile ei. Toate îl jeleau pe
omul cel bun, pe Kremmida, ca pe un mort. La fel se petrecea şi
în toate casele unde erau siguri că îl prinseseră pe omul lor.
Preoţii, bătrânii satului şi dascălii i-au încurajat puţin pe

libisioti, dar înlăuntrul lor erau bântuiţi de descurajare. Ceruseră
şi ei să devină autonomi, ca şi Smirna, dar italienii i-au trădat,
iar turcii, prinzându-i pe libisiotii ce semnaseră documentul prin
care cereau autonomie, i-au trimis în lumea cealaltă.
Răul nu arăta semne că se va opri curând. Iar acest

Mustafa Kemal era ca un nor negru peste capetele grecilor. Se
va răzbuna el oare şi asupra lor? Ori se va duce în altă parte ca
să-şi reverse mânia? Lumină lină nu se vedea de nicăieri pentru
greci, înfricoşător lucru este să nu vezi lumină nici măcar în
patria ta, pe pământul unde trăieşti de 3000 de ani! Apoi s-a
dezlănţuit peste comunităţile greceşti şi acel blestemat riouredin
paşa. N-a existat un alt turc mai iubitor de vărsare de sânge ca
el. El era groaza şi spaima grecilor de la Smirna până la Macri şi
Libisi. Ucigaş şi tiran în toată puterea cuvântului.
Prima zi a tânguirii trecând, Despina a stat şi s-a gândit.

Trebuia să cugete ca să vadă cum să procedeze pentru a afla
amănunte despre Gheorghe al ei şi ce va face cu fetele, care
sunt libere, afară de Teodora, cea mai mică dintre ele,
căsătorită de tânără. Ea era deja în doliu, căci moartea îi răpise
şase prunci până în 1922. Despina avea şi doi băieţi, Kiriac şi
Vasile, iar aceştia erau mici şi aveau nevoie de ocrotire.
Gândul i s-a îndreptat către Kremmidei, către cei din

neamul bărbatului ei. Mai aproape de ei erau Kremmideii din
Macri, Kostas şi Kiriac. Bogaţi, ei erau binefăcătorii şcolilor din
Macri şi cunoscuţi la Patriarhia de Constantinopol. Rudele din
neamul ei, cele mai multe trăiau departe alcătuind un neam
mare, cu o tradiţie bisericească însemnată, care dăduse
Bisericii şapte generaţii de clerici căsătoriţi şi ieromonahi.

Despina avea rude chiar şi la Ierusalim, pe ieromonahii Ilie şi
Dimitrie, care slujiseră - mai ales al doilea - cu multă dăruire la
Sfântul.
Dar acum cine si cum să o ajute? Vremurile erau grele si

turcii întărâtaţi. Pentru cele necesare traiului, desigur că nu erau
în lipsă. Bărbaţii lăsaseră casa plină atunci când plecaseră la
treburile lor. Dacă mai târziu lucrurile se vor înrăutăţi, desigur că
va trebui să afle ceva de lucru si pentru fetele ei cele nemăritate.
Aşadar, singurul lucru pe care bunica Despina 1-a cerut de la

cunoscuţi si rude, a fost să se informeze şi să intervină. Să afle
cu exactitate cele despre bărbatul ei şi să facă demersuri pentru
imposibil, adică pentru eliberarea lui. Şi oamenii au făcut tot ce au
putut. Cam într-o lună au sosit şi ştirile. Dar mai bine nu ar fi venit.
Gheorghe al ei murise. N-a putut rezista. Turcii prinseseră de ici si de
colo mulţi greci. I-au adunat pe toţi şi îi duceau spre Anatolia, în
adâncurile Turciei, păziţi de călăreţi sălbateci. Zile nesfârşite au mers
pe jos. Le dădeau puţină pâine şi aceea nu în toată ziua. Alaiul
jalnic se împuţina pe măsură ce treceau zilele. Foamea, oboseala şi
biciul au umplut cărările de cadavre greceşti. Kremmida, care nu
mai era tânăr, suferea mult. Fiind mai firav, jandarmii l-au luat la
ochi. Treceau pe lângă el si din senin îl loveau fără milă. Deşi
puţin câte puţin picioarele l-au lăsat, avea o inimă mare. Dacă
vedea pe vreun grec descurajat, i se alătura şi îl îmbărbăta. Un
zâmbet, un cuvânt, puţină mângâiere. De aceea toţi deportaţii îl
iubeau. Alcătuia şi versuri pe care le rostea ca să mai uite de
necazurile lor. Avea o faţă plăcută, plină de bunătate şi toţi îl ştiau
ca fiind temător de Dumnezeu. Postea regulat şi lua aminte cu
multă grijă să iubească pe Dumnezeu şi pe oameni. Se spunea
despre el că era atât de bun, încât Dumnezeu i-a dăruit harisme
minunate. Astfel odată, acolo unde lucra în satele turceşti fără
biserică, în ziua Cincizecimii, pe când a îngenunchiat la Vecernie,
a văzut spunea, în timp ce îşi făcea rugăciunea, că au
îngenunchiat si copacii. Iar oarecând o vacă a lui, ridicându-se pe

picioarele dinapoi ca să mănânce din vârful unui pom, s-a
dezechilibrat si, deşi a căzut la pământ, n-a păţit absolut nimic.
Bun şi sfânt era aşadar, bunicul Kremmida, dar biciul şi foamea
i-au adus sfârşitul.
îi duceau pe jos din laturile Muglei, Aidiniului,

Bourdourului, Spartei, îi treceau pe sub Iconia, prin Eregli şi se
apropiau de Nigdi. înainte de a ajunge însă în acel oraş, bunul
grec, Gheorghe Kremmida, n-a mai putut. Atunci când acei oameni
sălbateci l-au văzut foarte extenuat, l-au chinuit şi mai mult. A
căzut şi nu se mai putea scula. L-au mai şi bătut, pe deasupra,
pentru că se grăbeau saşi continue drumul. Acolo şi-a dat
sufletul bunicul şi naşul stareţului Iacov. Căci însuşi bunicul
Gheorghe îl botezase pe nepotul său, pe care îl iubea nespus de
mult.
După puţine zile a venit confirmarea scrisă cu mâna a

nepotului bunicii Despina, Hagiduli. Era medic şi îl luaseră şi pe
el. L-au aruncat în acelaşi convoi în care era şi unchiul
Gheorghe. Când s-a săvârşit nenorocirea cu unchiul, n-a putut
să-i fie de vreun ajutor. A putut doar să ia din buzunarele lui
numai 5 Mre. Două le-a dat unor turci dintr-un sat ca să-1
îngroape - şi cine poate şti dacă l-au îngropat sau l-au aruncat în
vreo râpă ca să-1 mănânce păsările, în tot cazul Hagiduli a scris
mătuşii sale că a dat cele două lire şi o întreba ce să facă cu
celelalte. Sărmana bunică Despina, prin omul care îi adusese scri-
soarea, 1-a înştiinţat să le păstreze. După aceea şi Hagiduli s-a
prăpădit în acelaşi mod sau lin vreunul asemănător.
10

Despre tatăl stareţului,
Stavros Tsaliki din Rodos
Stavros Tsaliki, bărbatul tinerei mame Tudora, meşterea

prin turcime. Turcii de prin sate se purtau prieteneşte cu el, le
lucra bine şi îl plăteau după cum se înţelegeau. El nu avusese
ştiri despre socrul său, Gheorghe Kremmida, toată vara. în
noiembrie, întorcându-se în Libisi cu destule parale şi încărcat
cu alimente şi alte cumpărături, află noutăţile. Le află de îndată
ce ajunse în Macri şi descăleca la rudele sale Kremmidei, ca să
răsufle după îndelungata călătorie.
I se strângea inima... Mu ştia nici ce să mai spună şi nici

ce să mai nădăjduiască. Cugeta întru sineşi: dacă preaputernicii
Kremmidei nu aveau modalităţi ca să-1 ocrotească pe omul lor,
care putere va putea izbăvi pe cei mulţi şi slabi? Mai târziu,
numai după câteva luni, s-a pierdut în aceleaşi batalioane şi un
alt Kremmida din Libisi. Un adolescent, pe nume Vasile, s-a
sfârşit în Tars.
Stavros n-a zăbovit mai mult. A băut o cafea, şi-a

încărcat cei doi mulari şi a plecat imediat. Mu mai putea sta
locului. Mintea îi era înfricoşată, iar inima îi era la Teodora -
Dorula sau Dorita, cum îi spunea el - şi la prunci. Numai către ei i
se îndreptau toate gândurile. Cu frică, cugeta el, prin ce
mâhnire a trecut delicata lui Dorula...; ar fi avut poftă să fie acasă
ca să-1 înveţe pe pruncul său Iacovel să facă primii paşi... Un
zâmbet larg flutură pe buzele lui. Urca împreună cu mularii si cu
calfa lui panta din partea de nord a Antikragului. Mintea îi alerga
cu mii de aripi. Ea trecu peste ani, întorcându-se în copilăria sa,
în vecinătatea Rodosului. Acolo s-a născut în 1883, într-o lăture
săracă, situată în afara zidurilor, la Marasia.
Erau vremuri grele atunci în frumoasa insulă. Turcii stă-

pâneau. Grecii erau săraci. L-a luat tatăl său, Iacov Tsaliki, pe când
11

era cam de 15 sau 17 ani şi au mers dincolo, la Marmari, pe
ţărmul asiatic, căutând o soartă mai bună.
Pe aceste ţărmuri binecuvântate era multă lume, cei mai

mulţi fiind bogaţi şi puţini meşteşugari. Acolo puteau să lucreze
bine şi cinstit. Puteau aduna parale ca să se procopsească şi ei,
să se reîntoarcă în iubitul lor Rodos, să-şi zidească o casă bună
şi să trăiască şi ei ca oamenii. Din neamul Tsalikilor mulţi au
plecat în Asia Mică. Primii au plecat în 1756, Gheorghe şi
Avgherin Tsaliki.
Iacov Tsaliki cel de acum era zidar şi spoitor de vase de
aramă. Drept calfă îl avea pe fiul său Stavros şi toate mergeau
bine.
Grecii şi turcii îi preferau pe ei la treabă. Dintru început

s-au stabilit în Libisi. încă din vechime, cu multe veacuri înainte
de Hristos, locuitorii din Rodos mergeau şi se stabileau pentru
totdeauna pe ţărmurile Likiei. Aci, la Libisi, tânărul Stavros a
lucrat mult timp ca zidar, în înstărita casă a lui Gheorghe
Kremmida, cel cu multe fete. Gheorghe s-a gândit să şi-1 facă
ginere pe tânărul Stavros, însurându-1 cu fata Iui cea mare. însă
inima tânărului fusese mişcată de cea mai mică:
Mulţumesc afendi 4 Gheorghe, dar eu mă gândesc numai la

Dorula...
- Dar este mică, a spus tatăl ei.
- Voi aştepta să crească, insistă Stavros (astfel povestea

acestea cu har si simplitate însuşi fericitul stareţ Iacov, după cum
le aflase de la tatăl lui).
Şi toate s-au sfârşit cu bine. Stavros si Teodora s-au căsătorit cu

binecuvântarea Bisericii si petrecerea a ţinut atunci numai trei zile -
pentru că mai demult ţinea o săptămână.
Casa lui Kremmida era mare şi bună. A lucrat şi Stavros cu

tatăl lui si au fâcut-o şi mai bună. în partea de sus locuia tânăra
pereche, iar în cea de jos bătrânii cu celelalte fiice şi cu băieţii.
4 Stăpâne.
12
Dorula lui Stavros era bună şi sensibilă, era toată o

revărsare de dragoste si dăruire. Dar în toată casa stăpânea chipul
mamei ei, Despina. Pentru cele grele şi mari ale familiei ea era
capul.
Nu numai pentru că era mama multor fete şi tatăl lipsea

jumătate din lunile anului, dar si pentru sângele ei rece, pentru
hotărârea ei şi mai ales pentru că ea în mod conştient ţinea şi învia
îndepărtata tradiţie bisericească a familiei ei. Având credinţă adâncă
şi dăruire pentru biserică, mereu o vedeai în sfintele locaşuri la
slujbe, aprindea candelele la bisericuţele dimprejur, făcea metanii,
învăţa pe copii să se roage... Apoi ştia să-i încurajeze pe toţi,
învăţându-i cum să uite necazurile, fiind întâia la treabă, peste tot
în frunte... nimic nu se făcea fără bunica Despina.
Toate acestea îi treceau prin minte lui Stavros şi-i înduioşau

inima, pe când se apropia de vârful Antikra-gului. De îndată ce
ajunse cu bine în vârf, la renumitul Pirnari, privi la dreapta, departe,
către Apus, spre părţile pietroase ale Antikragului apusean, la Libisi.
Pentru întâia oară acesta nu i se mai păru atât de frumos ca
odinioară. Un nor păru să îi acopere mintea şi nu mai putea să vadă
cum va arăta Libisiul de mâine. Toate îi apăreau încurcate şi
înnegurate, mult-putin se întrevedea că aveau să se schimbe toate,
sau cel puţin multe în Asia Mică grecească, deşi grecii
înrădăcinaţi aici nu voiau să creadă asta. Dar trebuia să se facă
cutremurul cel mai de pe urmă, cel catastrofal şi înfricoşător, ca
ei să conştientizeze situaţia. Şi totuşi nu se hotărau să-şi lase
pământul lor cel milenar, locul lor cel sfânt.
In orice caz, odată cu ultimele evenimente inimile lor

muriseră, nu-şi mai făceau vise ca altădată. Acum Stavros Tsaliki
nu mai visa cum să facă să-şi chivernisească copiii lui, cum să-i facă
dascăli, preoţi şi încă mai sus... Acel Părinte Grigorie Tsakiris era
model pentru tot Libisiul şi Makriul. Soacra lui pomenindu-i pe
ieromonahii familiei ei adesea îi spunea: "Bunul meu Stavros, să
dea Dumnezeu ca unul dintre copiii tăi să se facă preot... să ne
13

pomenească copilul nostru, să ne împărtăşească el, să luăm
anaforă din mâna lui..." Aşa dorea şi Stavros şi de aceea muncea
cu râvnă ca să scoată parale pe care să le cheltuiască poimâine
pentru copii. Dar şi pentru clipe grele. Precum au fost cele din anii
de mai înainte când îşi pierduse pruncii - şi gemenii - la puţine luni
după naşterea lor. Au cheltuit mulţi bani şi au pierdut şi copii.
Cugetând la una şi la alta a ajuns în sat. Stavros nu s-a oprit

nicăieri, nici măcar la cafeneaua lui Skiftu. A trecut şi de şesul unde
în locurile mai joase era putină apă şi se formase un mic lac.
De îndată ce intră în sat, copiii alergară să primească

darurile pentru vestea bună ce i-o aduceau despre bunica Despina
şi femeia lui, Teodora. Aceea a ieşit mai jos, pe partea bună de
caldarâm şi a căzut în braţele lui. A luat-o de mână, au urcat câţiva
metri pe caldarâm şi au intrat în casa întunecată. Toţi au plâns
spunându-şi unul altuia cuvinte de mângâiere.
Stavros a urcat în casa de sus (unde era zestrea femeii lui,

cu un magazin în piaţă - la Stumbo). A luat pruncii în braţe şi nu
se sătura să se joace cu ei. Unul din copilaşii lui, Gheorghiţă, care
trăieşte şi acum, avea trei ani. Celălalt, Iacovel, se născuse cu un
an înainte, în 1920, pe 5 Noiembrie. L-a botezat bunicul său,
Gheorghe Cremmida, şi a primit numele celuilalt bunic al lui, Iacov
Tsaliki din Rodos.
14
Robia şi dezrădăcinarea
Greco-turceşti mergeau din rău spre mai rău. După ce s-a

liniştit de războiul ce l-au făcut grecii răsculaţi din Pont, Mustafa
Kemal şi-a aruncat în luptă trupele aici, în părţile apusene ale Asiei
Mici. Desigur acolo unde exista armată grecească (în anii
1919-1922), în Smirna şi în împrejurimi, acolo grecii trăiau fără
primejdie, în altă parte însă situaţia deveni descurajatoare. Teţii 5 , cu
tupeul pe care li-1 dăduse Kemal şi riouredin paşa, se repezeau ca
lupii în satele greceşti, omorând, furând şi îngrozind, înainte deja
de a veni catastrofa finală, toate satele şi oraşele, precum Aidini au
fost rase de pe fata pământului, săvârşindu-se ucideri în masă.
La Libisi lucrurile păreau mai liniştite, însă frica şi grija

pentru ziua de mâine topea mintea şi împietrea inimile locuitorilor
care continuau să trăiască şi să muncească aici. în această
atmosferă Stavros Tsaliki se străduia mai mult acum, deoarece îi
lipsea sprijinul socrului său. Copilaşii creşteau văzându-le pe femei
plângând, în fiecare după-amiază bunica pobora căruia de pe sobă
şi tămâia casa. Toţi îşi făceau cruce, ceva metanii si seara
rugăciuni. Aprindea şi candelele la bisericuţele din jur - unde se
duceau mai ales surorile necăsătorite ale Teodorei. Ea le
aprindea mai des pe cele de la Sfinţii Arhangheli, ţinând un
copil în braţe şi pe celălalt de mână. îi ruga pe arhangheli să-1
păzească pe Stavros al ei, care plecase din nou la muncă în
satele turceşti.
Dar răul n-a întârziat. La începutul anului 1922, turcii l-au

prins şi pe Stavros al ei. O nouă nenorocire, iarăşi planşetele
femeilor casei în fiecare zi. Era timp de iarnă şi marea coloană
de greci deportaţi mergea pe drumurile pline de zăpadă. I-au
trecut prin Capadocia şi urcau tot mai sus. Cei care nu rezistară la
5 Dezertori din armata turcă.
15

asprimile cumplitei călătorii, încasară ultimele biciuri şi se
sfârşiră pe drumul înzăpezit. Jandarmii călare şi militarii foloseau
rar gloanţe. Pe drumul pe care megeau, trecuseră mai înainte şi
alte pâlcuri de greci robiţi. De multe ori vedeau pe lângă
drum ieşite din zăpadă mâini sau picioare de greci, pe care-i
aruncaseră din mers, şi pe care îi acoperise zăpada pe jumătate.
Pâlcul în care era şi Stavros Tsaliki, tatăl fericitului stareţ

Iacov, se zicea că este destinat pentru Caucaz. înainte de a
ajunge acolo i-au pus să lucreze în mine. într-o zi, în timp ce
lucra, Stavros aude în galerie trei lovituri, i s-au părut interesante.
A ieşit din galerie şi îndată ea s-a prăbuşit. L-a păzit Sfântul
Haralambie a cărui iconiţă o avea la gât. Dormeau în nişte
colibe - a povestit mai târziu Stavros fiului său Iacov. Ca să se
încălzească săpau în zăpadă unul sau doi metri ca să afle în
pământ vreo buturugă sau alt lemn şi aprindeau focul.
într-o zi, săpând în zăpadă pentru lemne, Stavros a aflat

o buturugă la care a luat aminte în mod deosebit, i s-a părut
potrivit şi a început să o cioplească ca să facă din ea o
mandolină. Pentru că tatăl lui l-a învăţat să cânte la mandolină, îi
plăcea mult să cânte mantinade 6 şi alte cântece, în zilele bune de
la Libisi, în lunile când rămânea acasă, cânta aproape în fiecare
zi pentru Dorula şi uneori pentru toţi vecinii. Aşadar l-a cioplit,
undeva a aflat şi nişte bani şi trimiţând în oraşul apropiat i-au
adus coarde. Astfel a început, în nenorocita pribegie, ca împreună
cu lucrările absolut necesare ce le făcea, să cânte serie şi câte o
cântare, pentru ca grecii să-şi mai uite de necazurile lor.
Dar de cealaltă parte a colibelor era casa ofiţerului care,

împreună cu militarii lui îi păzea pe greci. Aceia auzind cântările
au cerut de la ofiţer să aibă şi ei muzică. Ofiţerul a chemat pe
Stavros şi el n-a mai lucrat în mina cea primejdioasă. Cânta în
după-amiezi diferite melodii turceşti în casa ofiţerului.
6 Cântece de dragoste.
16

Asta a continuat până a venit un ordin prin care cereau
meşteşugari dintre greci. Stavros a declarat că este zidar. L-au
dus în părţile Trapezuntei şi l-au pus să zidească un spital. Şi
dădeau şi puţini bani, ca să facă treabă bună. însă noutăţi de la
Teodora Iui şi de la copii nu putuse afla.
Pe celelalte ţărmuri, în partea de apus a Asiei Mici se

prăbuşea elenismul ce dăinuia aici de 3.000 de ani. Armata
grecească se retrăgea în dezordine de peste tot, de pe toate
fronturile. Iar în spate turcii, teţii şi armata ardeau, violau,
omorau şi răpeau toate ale grecilor părăsiţi. A venit luna august
cu înfricoşătoarea catastrofă a Smirnei. Anul 1922. în alte părţi
grecii mureau în agonie.
La Libisi au rămas putini bărbaţi. Femeile şi copii se

închideau devreme în case şi cu frică îi auzeau - pentru prima
dată în Libisi - mergând pe caldarâmuri pe jandarmii turci.
Mutirul (omul ordinei), singurul turc care, ca reprezentant al
puterii, locuia în Libisi, dintr-un turc bun şi mâncăcios cum
fusese mai înainte, s-a făcut aspru şi ameninţător. El însuşi, spre
sfârşitul lui septembrie, a pus într-o seară pe crainic să strige: "Să
fie gata toţi căci peste puţine zile plecăm". Unde vor merge, cum
vor pleca, cu ce mijloc, nimeni nu ştia. Fiecare avea dreptul să
ia o boccea, o legătură cu rufe la subţioară. Turcii au pus, cu
scop, să răspândească printre grecii creştini zvonul că nu trebuie
să ia multe lucruri cu ei, deoarece se vor întoarce repede înapoi.
Măsura aceasta chipurile e valabilă până ce se vor aranja
problemele greco-turceşti. Mulţi greci au crezut aceasta. Cei mai
înţelepţi ştiau însă foarte bine că, dacă vor stăpâni neoturcii, nu
vor mai lăsa pe greci în Asia Mică şi nici vreo altă minoritate
puternică.
La Libisi au primit ordinul dezrădăcinării ca ropotul morţi.

Bătrânii satului, preoţii şi dascălii - cu toţi au rămas surprinşi - şi
s-au sfătuit mult cum să afle o modalitate de ocrotire a femeilor şi
a copiilor. Osteneală zadarnică. Turcii deja deveniseră pentru
17

greci bătăuşi, răpitori şi siluitori. Cei mai mari îşi dădeau
cuvântul, dar apoi se petreceau aceleaşi lucruri..., îşi călcau
cuvântul imediat, cel mult a doua zi.
La fiecare casă, în camera cea mare şi bună unde îşi

aveau icoanele, libisiotii plângeau şi cereau mângâiere. Bărbaţii,
de la 12 la 65 de ani, cu toţi erau în pribegie în pâlcuri în
adâncurile Turciei... spre a fi nimiciţi.
într-o dimineaţă, călăreţii din Macri au ajuns la nefericitul

Libisi. în aceeaşi zi, înainte de amiază, trebuiau să pornească
femeile, copii şi bătrânii Libisiului spre Macri, spre Kardoni,
adică pe digul cel nou. Ordinul a născut la început o jale
nedescrisă. Femeile plângeau şi îşi boceau nu numai morţii
lor, ci şi pe cei vii, se boceau pe ele însele.
Bunica Despina si-a adunat fetele în jurul ei. A dat ultimele
îndrumări. Ce va lua fiecare în bocceaua ei. Fireşte, toate
trebuiau să-şi ascundă în hainele lor banii şi bijuteriile. Apoi
fiecare fată să-şi ducă zestrea ei. Cele mai multe copile din
Libisi şi-au stivuit zestrele lor scumpe în partea din spate a
Bisericii Sfinţii Arhangheli. Aceluia i-au încredinţat ceea ce
aveau. Şi el să facă ce poate. Era mişcător să vezi cum umblă
fetele încărcate şi fiecare din ele îşi depunea zestrea ei în
Biserică.
După fete s-a dus la Biserică şi bunica Despina, cu
micul Iacov în braţe. Voia să lase acolo ceva preţios, dar mai
mult voia să aprindă la icoana arhanghelului ultima lumânare şi
să se roage. Dar nu s-a putut ruga. Femeia s-a tulburat de ceea
ce a văzut, în altar, pe Sfânta Masă, 1-a găsit stând pe turcul cu
ordinea. Bunica Despina s-a apropiat şi 1-a privit cu mânie.
Atunci acela i-a spus dispreţuitor şi răzbunător:
- "Aici stătea Hrisos al vostru, acum stau eu!" Şi con-

tinua să-şi taie tutunul pe Sfânta Evanghelie.
Nefericita a plecat neavând putere nici să plângă. L-a

blestemat totuşi în turceşte, care nu ştiu dacă a prins,
18

întorcându-se pe drumul principal, a văzut şi magazinul lor
închis, îl dăduseră Tudorei şi lucra aici altcineva.
Toţi erau gata. Plângeau. Au sărutat iconostasul. Afară, au
sărutat şi uşa. Bunica Despina a luat căţeluşul lor, pe Tăcură,
şi 1-a legat sub adăpostul de jos. A scos şi i-a lăsat 12
"coşuleţe" de smochine ca să aibă ce mânca.
Incet-încet toţi s-au adunat Ia Biserica Maicii Domnului

de jos, a doua biserică mare a Libisiului. Jalnicul alai s-a pus în
mişcare, cam la 2000 de femei, copii si bătrâni. Ochi înfricoşaţi,
picioare tremurânde, inimi întunecate si fără de nădejde. Cu
bocceaua la subţioară şi cu ce încăpea în buzunare. Tudora
avea puţine alimente, câte ceva ca să aibă de mâncare cel puţin
copiii. A tocat multe smochine - din smochinii lor. A luat şi
susan şi ca medicament puţin rachiu, în buzunare si-au pus şi
năut prăjit. Pe Iacov cel mic, care avea 2 ani fără două luni, îl
ţinea în braţe. Gheorghe avea patru ani şi Tasula 7 abia 40 de
zile.
Au trecut câmpul plin de o melancolie de toamnă şi au urcat

Antikragul nordic. După aceea au coborât spre Macri. Seara se
aflau cu toţii la Kordoni, la digul cel nou. Jandarmii i-au alungat
departe pe turcii care ameninţau să-i prade şi să-i fure pe greci.
I-au adunat pe toţi foarte aproape de mare si se părea că

acolo ar avea scopul să-i sfârşească în grup. Cineva a înştiinţat
despre asta şi copii cu toţii împreună au început să plângă şi să
strige. Fiu s-a făcut răul. Femeile şi copii au dormit în aer liber.
Dimineaţa s-a săvârşit tâlhăria cea mare. I-au pus în rând şi i-au
controlat până la piele. Le-au luat totul şi nu le-a lăsat nici o para.
Au adunat mulţi bani, bijuterii de aur şi lire engleze. Nefericitele
femei protestară. Unde să meargă fără bani? însă aceia le-au
răspuns:
- Aici i-aţi câştigat, aici trebuie să-i lăsaţi.

7 Diminutiv de la Anastasia.
19
Astfel le-au golit cu desăvârşire de bani şi aur. La

Kordoni au rămas şi a doua zi, deoarece corabia încă nu se
vedea. Cam la trei zile odată apărea vasul american.
Era de marfă, avea 16 bărci şi era încărcat cu piele. Femeile

şi copii au intrat înăuntru - prima şarjă - şi s-au ridicat ancorele,
nefericitele femei au cerut să sune sirenele de doliu. Şi a început
un bocet care sfâşia rărunchii, nimic nu putea să le mângâie.
Micul Iacov se cocotă pe umărul mamei şi fata lui îngerească arăta
mâhnită. Mâhnire numai pentru că mama sa plângea...
Apoi s-a pus problema unde să-i ducă. Străinii vorbeau

despre Franţa. Libisiotii preferau Grecia. Au pus prora spre Rodos,
apoi au ajuns în Ciclade. Au prins o mare foarte rea. Carena
corăbiei scârtia din greu. Se pri-mejduia. Trebuia uşurată.
Căpitanul se gândea. A fost plătit pentru femei şi copii. Era greu să-
i arunce în mare. Pieile erau asigurate. Le-a aruncat şi oamenii s-au
izbăvit. Călătoria a ţinut zile întregi, o săptămână şi mai bine.
Foamea, setea, păduchii, toate la un loc chinuiau lumea.
într-un târziu au ajuns la Pireu. Nu i-au lăsat să iasă. Bunica

Despina cu Tudora s-au dus în capătul vasului tras la ţărm şi se uitau
la lumea din port. Acolo au auzit pentru prima dată greci înjurând
de cele sfinte. Atunci s-au privit ca şi cum ar fi fost într-o altă lume
şi au spus:
- Dacă aici sunt astfel de antihrist!, să mergem înapoi la

turci!
Aceasta deoarece la Libisi oamenii aveau şi arătau respect

de cele sfinte, din tradiţie şi împotrivire fată de turci. Cu toţii
mergeau la Biserică regulat. Furturile erau rare, iar crimele, cu
desăvârşire necunoscute. Toţi libisiotii aveau acasă, în camera cea
mare, iconostas şi se rugau. Bunica Despina era în mod deosebit
foarte biseri-coasă şi rugătoare. Acasă se ţineau toate posturile şi
tot astfel a învătat-o şi pe Tudora, care a urmat-o în toate. Tudora a
mers la Şcoala de fete numai trei clase, dar ştia şi înţelegea bine
slovele bisericeşti. Citea vieţi de sfinţi pe care le auzeau şi copiii
20

ei. Prin necazurile ce-au aflat-o, a cunoscut mai bine Biserica şi
Tainele ei. încet-încet ea a devenit aproape o pustnică.
Fericitul Stareţ Iacov a cunoscut prima sa dragoste faţă de

cele sfinte de la bunica Despina şi de la mama lui. De la ele a
învăţat să respecte pe preoţi, să se roage, să postească, să-i
iubească pe oameni.
Din Pireu corabia a plecat spre Iţea. Acolo i-au coborât pe

toţi refugiaţii şi i-au îndrumat să meargă pe jos la un sat al
Amfîssei, Sfântul Gheorghe. Bunica Despina, Tudora cu cei trei
copilaşi, cu celelalte surori şi cu Kiriac şi Vasile, au fost cazate
într-o magazie lungă şi îngustă. Fiu era singuri, ci cu alte multe
familii care erau despărţite între ele printr-o pătură agăţată.
Bunica Despina avea purtarea de grijă generală. Tudora nu

ştia dacă este văduvă sau dacă trebuie să-1 aştepte pe Stavros al
ei. Copiilor le spunea că tata va veni repede. Voia şi ea să creadă
asta. Ţinutul nu era bogat şi putinii locuitori erau uniţi la început,
în acele vremuri grele. Atunci când au venit la Sfântul Gheorghe
era vremea pregătirii pentru culesul măslinelor. Fetele bunicii
Despina au lucrat şi ele la cules de măsline. Tudora lucra de obicei
în magazie pentru copii şi pentru ceilalţi ai familiei. Apoi durerile
atâtor naşteri şi mâhnirile au epuizat-o cumplit, căci avea un organism
foarte delicat.
Şi astfel, lucrând peste tot, pe unde puteau, au reuşit să

trăiască doi ani la Sfântul Gheorghe. Micul Iacov s-a făcut de 4 ani.
Pe tatăl lui nimeni nu-1 văzuse, nici nu auzise despre el. Celelalte
familii şi-au aflat pe ai lor - cei care în cele din urmă s-au putut
întoarce - în 1923 şi 1924. Pe Tudora aceasta o neliniştea foarte
mult şi durerea o macină gândindu-se la el.
21
Recunoaşterea lui Stavros
Să ne întoarcem iarăşi la Trapezunda, acolo unde Stavros

Tsalikis lucra la ridicarea spitalului. Deoarece aveau nevoie de
dânsul se purtau bine cu el. De îndată ce se auzea că va trece
prin latura aceea Crucea Roşie sau Comisia Internaţională, cum
se mai numea, îl şi ascundeau, îl piteau pentru o zi, două si
apoi iarăşi relua lucrul la clădirea spitalului ca meşter principal.
Astfel a înţeles el că ceva nu-i în regulă, că acele organizaţii l-ar fi
ajutat să plece în Grecia, însă nu putea acţiona pentru că-1
păzeau ca pe ochii din cap. Şi drama lui era mare, deoarece nu
ştia ce se întâmplă cu familia sa şi cu libisioţi. Auzise numai
despre marea catastrofă a Smirnei, nimic altceva. Trăia izolat.
Odată s-a hotărât. Va evada şi, Doamne ajută. A aşteptat
clipa prielnică, în 1925 a fugit într-o noapte înspre interiorul tării.
Purta haine turceşti - vorbea bine limba -şi a luat-o să taie Turcia
centrală. Nişte ciobani din Capadocia l-au aflat într-o noapte fără
simţire din pricina frigului şi oboselii pe drumul înzăpezit. L-au
cărat la stână, l-au încălzit, i-au făcut trahana 8 să mănânce.
Aceştia l-au priceput. Dar nu l-au trădat, ci l-au ajutat să continue
pe un drum sigur, urmărit de un ciudat nenoroc, nicăieri n-a putut
afla ce s-a întâmplat cu libisiotii. Au plecat, au rămas, s-au
izbăvit, au murit, s-au înnecat? nici nu putea întreba pe oricine,
pentru că îl puteau bănui că este grec. Cu greutăţi nesfârşite,
călătorii de noapte şi primejdii a ajuns la Macri. Acolo a aflat
despre toate cele ce s-au petrecut de la un copil. Acela a văzut-
o pe Tudora cu copiii la Kordoni. Ştia si despre controlul făcut
femeilor. Aşadar, nefericita Tudora a plecat nu numai fără
Mâncare specifică locală.
22

însoţitor, ci şi fără parale. Stavros era cât pe ce să
înnebunească de mâhnire.
La Libisi n-a urcat deloc. A înaintat spre sud cu mii de

precauţii. Făcea pe turcul şi lua aminte dacă nu apărea vreo
corabie din Rodos, din Simos sau Kastelorizo. într-o noapte a
avut noroc. A sărit înăuntru, a dat semn că nu este turc şi astfel
a ajuns în Rodos şi de acolo la Pireu, nimeni însă nu-i putea
spune locul unde lăsase vasul american ultimul grup de
libisioti refugiaţi. Căuta de lucru şi îi căuta şi pe ai lui. A găsit
de lucru în Amfissa, ca zidar.
într-o zi, spre sfârşitul anului 1925, bunica Despina

trebuia să facă putină pâine. A adunat ceva bănuţi şi s-a dus pe
jos la Amfissa. Şi-a făcut treaba şi se întorcea spre sat. La ieşire
din oraş, aşa cum mergea, la o casă vede un meşter, îl vedea
din spate şi ceva s-a mişcat în ea. Ca şi cum ar fi de statura lui
Stavros, se gândea. Suspină şi merse spre el. Dar pe cât înainta,
cu atâta statura devenea tot mai mult a lui Stavros. Emoţionată
şi plină de nădejde, s-a oprit în drum şi a strigat:
- Ei, băiete...
Stavros îşi întoarse capul şi o văzu pe bătrâna lui soacră.

Sări jos ca un nebun şi aceea, înainte de a-1 îmbrăţişa, apucă să-i
spună:
- Dorula noastră şi copiii sunt bine, Stavro...

Iacov se făcuse de 5 ani şi jucăria lui preferată era căruia.
Găsise o ţiglă mică având o scobitură. Punea în ea cărbuni din focul
pe care pregăteau mâncarea şi o purta prin casă tămâind cu multă
seriozitate şi îngăimând: "Ăluia, Ăluia" (aliluia). Tămâia şi pe vecini.
Adică ridica puţin pătura şi trecea în casa alăturată. Ridica şi mai
departe şi se afla în a treia casă. Astfel micul îngeraş cu tigla-cătuie
binecuvânta toate familiile din magazie. Tot în felul acesta 1-a primit
pe tatăl lui, pe care nu-1 cunoştea. Stăteau mereu în magazie,
pentru că le spuneau că repede îi vor muta în altă parte, le vor da
ogoare şi le vor face case.
23

Copiii refugiaţilor se jucau în praf şi în noroi toată ziua.
De la copiii satului au învăţat să spună cuvinte urâte, să ocărască
şi să facă gesturi necuviincioase... Dar micuţul Iacov cu cât le
vedea pe acestea, cu atât mai puţin ieşea cu ceilalţi copii. Aproape
că nu se juca deloc pe uliţă; nu putea auzi cuvintele rele pe care le
spuneau aceia, deşi nici nu le înţelegea, însă în fiecare seară
mergea cu bunica sau cu mama sa şi aprindea candelele. Acolo îi
plăcea nespus de mult şi afla mereu alte pretexte să întârzie cât mai
mult în bisericuţa săracă. O punea pe bunica să-i spună tot ce ştia
despre sfinţi, să-i vorbească despre ieromonahii familiei lor. Nu
se mai sătura să asculte despre Ilie şi Dimitrie, care s-au călugărit la
Sfântul Mormânt. Se spunea despre ei că au sporit mult în
călugărie. Dimitrie mai mult. De aceea şi Patriarhul 1-a trimis să
umble împreună cu Ilie ca să adune milostenii, deoarece
Patriarhia o ducea greu. Pe atunci turcii nu le lăsaseră mai nimic,
iar închinătorii erau putini. Se spunea că lui Ilie i-a fost greu, căci
îi era ruşine să ceară, dar şi acesta a ajuns călugăr bun, s-a întors
şi s-a făcut monah în Palestina şi el.
Anul 1925 sfârşindu-se, i-au mutat pe libisiotii refugiaţi

de la Sfântul Gheorghe la un loc din nordul Eubeii, în micul sat
Farakla, între Limni şi Mantudi. Toată regiunea aparţinea
moşierului englez Filip Ftoel care, după aceea i-a dat moşia ca
zestre fiicei lui Irina, care s-a căsătorit cu senatorul englez Beker.
S-a făcut o înţelegere şi refugiaţii cultivau ogoarele lui Noel,
dând, ca şi locuitorii vechi ai satului, 25% din producţie
proprietarului. Aceste ogoare, cam 45 de pogoane de familie,
au fost despro-prietărite la mulţi ani după aceea... La Farakla, în
loc de case cele 60 de familii de libisioti au aflat nişte corturi.
Casele au fost gata în doi ani, în 1927. Fiecare familie avea
două camere mici. Era ceva şi asta. Micul Iacov era deja de 7 ani,
dintre care 5 ani trăise în condiţii foarte nenorocite.
De la vârsta de 6 ani micul Iacov a învăţat pe dinafară

Sfânta Liturghie fără să ştie căite. Cele ce le spune preotul şi
24
cântăreţul Duminica el le cânta încet singur, făcând foarte puţine
greşeli. Dar le spunea cu atâta seriozitate şi asprime, încât cei din
jurul lui rămâneau uimiţi. Cu toate acestea cine avea vreme să
cugete temeinic ce trebuie să se facă pentru acest copilaş
harismatic? Toţi se luptau să supravieţuiască. Humai bunica şi
mama lui, deşi frânte de oboseală din pricina treburilor, în
nopţile în care se predau somnului îşi făceau v'isuri pentru
Iacov.
Dar bunica a murit repede. Corturile erau vechi, ploua prin

ele şi pământul scotea multă umezeală. A contactat o
pneumonie şi, slăbită precum era, bătrâna n-a rezistat. Micul
Iacov a plâns-o pe bunica Despina, pentru că ea, cea dintâi 1-a
învăţat drumul Bisericii, ea 1-a învăţat cum să stea într-însa şi
cum să iubească Biserica. Şi atunci când bunica îi spunea ceva,
când îl îndemna spre Biserică, micuţul înţelegea imediat, învăţa
din prima. Ziceai că bunica doar ridica un capac, iar înlăuntrul
sufletului celui mic deja exista ceea ce trebuia să înveţe. Astfel,
toate cele bune pe care i le spunea erau imediat înţelese de
micul Iacov, ca şi cum cineva ţi-ar aminti ceva.
După moartea bunicii, îl supraveghea mama sa, pe care

au îmbătrânit-o necazurile înainte de a ajunge la 40 de ani.
Femeie deosebită. Puţin bolnăvicioasă din fire, ea a slăbit din
pricina postului, a supărărilor şi a bolilor, însă le-a dat o educaţie
bună copiilor ei. 1-a învăţat să nu se atingă de lucru străin.
Copilaşi refugiaţi şi străini, dar nu luau rod din pom străin. Odată
treceau printr-o livadă cu peri. Copiilor le era foame. Jos erau
pere căzute şi le mâncau oile. Copiii le pofteau dar însă nu şi-
au întins mâna să le ia nici măcar de jos. Păzeau porunca
mamei.
25
Şcoala şi felul în care se distingea micul Iacov
La Farakla micul Iacov a mers la şcoală în 1927.

Desigur, o clădire specială în acest scop nu exista. Mai sus de
casa lor, la 500 m N-V era bisericuţa Sfintei Parascheva.
La început au făcut aici o şcoală pentru copiii refugiaţi şi

pentru ceilalţi copii ai satului. Un drum mic, mai bine zis o
cărare, trecea pe dinaintea micii lor căsuţe şi ducea urcând în
serpentine la şcoala-bisericută aflată într-o pădure de pini.
Prindea foarte repede lecţiile, astfel că fără nici o
greutate a devenit premiant. Pentru aprecierea compor-
tamentului nu este trebuinţă de spus decât că a făcut o astfel
de impresie, încât pe micul Iacov îl respecta până şi dascălul
său. La fel şi părintele Tudose (Dimitrie Teodosiu), care venea la
fiecare 15 ale lunii în sat ca să liturghisească la Sfântul
Gheorghe, biserica parohiei.
Refugiaţii libisioţi dar şi unii localnici, s-au obişnuit cu

purtările lui Iacov, deşi nu le puteau da nici o explicaţie. Un
copilaş foarte sărac, de 6-7 ani, umblând cele mai multe luni ale
anului desculţ, cu hainele găurite, dar întotdeauna curate,
niciodată descurajat, se deosebea cu uşurinţă, înalt, serios, cu
căpşorul lui totdeauna drept, cu fruntea curată, luminoasă... Mu îl
vedeau jucându-se pe drum, nimeni nu 1-a văzut vreodată purtându-
se necuviincios. La şcoală, copilaşii, mai din nesimţire, mai din
ironie, îl strigau câteodată "bunicule". Fratele lui, Gheorghe, şi unii
care îl ştiau mai bine, adesea îi spuneau "călugărul". Mai târziu,
aproape de la vârsta de 10 ani, mulţi îl vor numi "părinte Iacove" şi
câteodată îi sărutau mâna, deşi el şi-o trăgea.
26
Apariţiile Sfintei Parascheva
In anul în care au lăsat cortul şi au intrat în căsuţa cea

joasă, au hrănit şi un porc care s-a făcut foarte mare. Deoarece
tatăl lui, Stavros Tsaliki lucra undeva cu ziua, a chemat pe copiii
lui - pe Iacov de 7 ani şi pe Gheorghe de 9 - şi le-a spus ce s.ă
facă cu porcul. Trebuia să-1 ducă la Tsonka, un sat mai mare din
apropiere. Acolo se înţelesese cu casapul să-1 taie şi să-1 vândă,
aşa fel încât să nu fie nici unul dintre ei păgubit.
In drum spre Tsonka au întâlnit un consătean de-al lor

care, de cum a văzut porcul cel bine hrănit le-a spus: "Bre,
unde duceţi scroafa aceasta care s-a făcut cât un măgar!?" La
aceste cuvinte îndată animalul a căzut jos spumegând,
pierzându-şi puterile şi fiind gata să piară. Consăteanul a
deochiat animalul. Copiii s-au înfricoşat. Micul Iacov şi-a revenit
repede şi, căutând în jurul lui, a găsit o cutie mică de conservă,
a umplut-o cu apă din uluc, a rupt nişte busuioc din grădina de
alături, s-a dus mai jos unde era un locşor de închinare al
Sfântului Dimitrie, şi-a făcut rugăciunea în genunchi, a luat unt-
delemn din candelă şi s-a întors la animalul care era pe moarte.
A îngenunchiat, s-a rugat, 1-a uns cu untdelemn şi 1-a stropit cu
busuiocul. Peste putină vreme scroafa se ridică şi o duseră la
casap.
Toţi copiii mergeau la şcoală odată pe zi. Iacov mergea de
două ori. O iubea mult deoarece şcoala sa din primii ani a fost
Biserica Sfintei Parascheva. Târziu, după amiază, mergea şi
aprindea candelele. Copilul mergea singur şi-i plăcea să rămână
acolo până înnopta. Se ruga cum ştia şi cât putea. După aceea
lua coborâşul spre casă, lăsând în urmă pădurea cu pini. însă
într-o după-amiază, să fi fost atunci de 8-9 ani, acolo unde se ruga
27

i-a apărut vie Sfânta Parascheva, exact cum era înfăţişată în
icoană. Copilul s-a înfricoşat şi a luat-o la fugă ajungând acasă
istovit, fii ci nu s-a mai uitat în urmă de frică. A doua zi a mers
din nou să aprindă candelele şi i-a apărut din nou. Iarăşi s-a
înfricoşat. A luat-o la fugă la vale, dar Sfânta a ieşit din biserică,
i-a vorbit cu dulceaţă şi copilaşul s-a liniştit. S-a oprit din fugă
şi s-a întors să vadă cine îi vorbeşte. Sfânta i-a explicat cine
este, i-a spus să nu se teamă şi micul Iacov a urcat iarăşi cu
frică spre bisericuţă. A stat lângă ea şi a ascultat-o cu atenţie.
Apariţia Sfintei Parascheva s-a repetat de multe ori. Micul Iacov
s-a obişnuit şi nu se mai temea. Stătea foarte aproape de ea şi
vorbeau... O astfel de intimitate şi îndrăzneală avea cel mic...
In cursul uneia din primele ei apariţii, Sfânta, după ce

copilul a mai prins curaj, i-a spus:
- Ce vrei, Iacov al meu să-ti hărăzesc pentru rugăciunile

ce le faci în casa mea?
Acela nu ştia ce să-i ceară. Dar seara a întrebat-o pe

mama sa Tudora. Aceea 1-a sfătuit cu simplitate: "Să-ţi spună,
să-ti dea soarta ta", în cealaltă după- amiază a apărut Sfânta şi i-a
răspuns copilului:
- Ascultă-mă. Vei vedea multe slave, multă lume va veni

să te vadă, mulţi bani vor veni în mâinile tale, dar nu vor
rămânea. (Şi într-adevăr toate acestea s-au adeverit. Pe stareţul
Iacov l-au cinstit bogaţii şi săracii, înţelepţii şi cei fără de carte,
stăpânitorii şi cei ahtiaţi după putere, profesori universitari şi
înalţi judecători, monahi, preoţi, episcopi şi patriarhi, care au
ajuns în ultimii săi ani la mănăstire să-1 cunoască, să se
mărturisească, să se folosească, să ia binecuvântare de la el. Şi
bani deasemenea, în ultimii ani mai ales, i se dădeau mulţi, dar
el îi oferea pe toţi celor ce aveau nevoie, nu rămâneau în
punga sa - pentru că-i punea într-o pungă care nu se golea
niciodată, oricât ar fi dat.)
El însuşi povestindu-le pe acestea, a adăugat:
28
- Ei, fratele, meu, oare Sfânta Parascheva mi-a spus
minciuni? Oare mic lucru mi-a dat? M-a făcut preotul
Tainelor lui Dumnezeu!
Citeşte rugăciuni, se roagă şi tămăduieşte îndată ce a

învăţat primele slove la şcoală a început deja să citească cu
râvnă cărţi bisericeşti, îl încuraja şi mama sa, dar îi purta de
grijă şi părintele Tudose, părintele Dimitrie Teodosiu, care
mergea la Farakla tot a doua duminică să liturghisească.
Fireşte, fiind atât de mic, nu înţelegea noimele. în câteva

luni - să fi mers în clasa a doua primară, adică la 8-9 ani - citea
cu uşurinţă. Şi nu numai asta, ci atunci când citea imnele sau
rugăciunile glasul lui îşi schimba tonul, rostindu-le într-un mod
solemn, serios. Ba ceva încă şi mai mult: căpăta inflexiuni
măreţe de credeai că vine din altă parte, dintr-un îndepărtat izvor
sfinţit.
Lucrul acesta, adică vocea cea bună a lui Iacov, l-au

observat părinţii şi rudele lui cele mai apropiate. Pentru că
serile, mai ales în sărbători, tatăl său, Stavros, scotea mandolina
şi le cânta.
A învăţat şi micul Iacov cântecele şi le cânta foarte frumos.

Le cânta şi cu mama lui, şi mai dansau câteodată.
Acum însă, cu slovele bisericeşti era ceva ciudat, în

aceeaşi vreme, în timp ce îl ajuta pe părintele în altar, a început
să meargă devreme şi la strană, întâi aranja cele din altar. Cu
frică de Dumnezeu şi cu sârguintă le făcea pe toate, fapt pentru
care degrab a fost răsplătit. Pentru că acolo, la Sfânta Masă, de
multe ori a observat şi a văzut îngeri şi a auzit psalmodii cereşti.
Se pierdea copilul şi se înfricoşa, însă simţea şi o mare bucurie
lăuntrică, deşi nu îşi putea explica cele pe care le auzea şi
vedea. După aceea, la strană citea mult şi cânta pe cât putea. De
îndată ce locuitorii satului l-au văzut şi l-au auzit pe micul Iacov la
strană, li s-a născut în conştiinţa lor convingerea că acest
copilandru este o persoană sfinţită, o fiinţă legată mai mult de
29

Dumnezeu şi mai puţin de cele omeneşti. Toţi ştiau deja că
micul Iacov se are bine cu Sfinţii şi este deplin afierosit Bisericii.
Deoarece satul nu avea preotul lui, cheile bisericii parohiei
Sfântul Gheorghe le avea micul Iacov. îl vedeau cu câtă evlavie
se mişcă în biserică, ca şi în casa lui. Aici era mediul lui firesc
şi nimeni nu se mira văzându-i atât de des în Biserică.
Toate acestea au conlucrat astfel încât cam de la 9 ani micul
Iacov a devenit treptat scăparea locuitorilor simpli şi săraci -
mai mult a refugiaţilor. Doctorii erau departe şi voiau bani, care
nu existau. Părintele Tudose era în alt sat. Dar toţi erau
încredinţaţi că înafară de Liturghie, pe celelalte - rugăciuni,
exorcisme - le putea face şi micul Iacov. Aşadar au început să-1
cheme ori de câte ori se întâmpla ceva rău. Se îmbolnăveau
animalele? îl chemau pe micul Iacov să le citească şi se făceau
bine. La copii cei mici la fel. Chiar şi la femeile ce nu puteau
naşte îl chemau pe micul Iacov. Se ducea cu untdelemn de la
Sfânta Parascheva, de la Sfântul Gheorghe şi de la Sfântul
Haralambie, ungea uşa casei în chipul crucii, se ruga şi pleca. Şi
femeia se uşura.
De la Biserica satului avea Molitfelnicul şi de acasă,

Ceaslovul, în cazurile de boală, atunci când îl chemau să citească
rugăciuni, pe când era mai mic, de 10-11 ani, citea orice se
întâmpla, orice rugăciune ce se ivea la prima deschidere a
acestor două cărţi, deoarece nu putea judeca de fiecare dată
exact ce rugăciune trebuie pentru cazul respectiv.
Adesea spunea rugăciuni alcătuite de el. S-a obişnuit. Era

de nouă ani când l-au trimis împreună cu fratele lui să treiere pe
ogorul lor în luna iulie. Acolo, pe fratele lui Gheorghe 1-a muşcat
un şarpe de mână şi a început să-1 doară tare. Gheorghe striga
după ajutor şi plângea. Iacov îl mângâie pe fratele său, îi spălă
locul muşcat cu apă şi, îngenunchind, a scos crucea mică de
lemn, pe care totdeauna o avea agăţată la gât, a însemnat pe
30

fratele său cu ea în chipul Crucii şi şi-a ridicat mânuţele sale spre
cer:
- Hristoase al meu. Te rog, fă ca otrava să se facă apă, să

nu păţească ceva rău frăţiorul meu... Şi pedepseşte pe şarpele cel
blestemat.
Peste puţin durerea a dat înapoi, răul n-a mai continuat.

Şi nu numai atât. Şarpele s-a dat puţin în lături, a rămas
nemişcat şi a pierit.
31
Un fiu de meşter ascet

In 1933 Iacov a terminat Şcoala primară. Despre
gimnaziu şi altele asemenea, nici vorbă. Sărăcia şi strâmtorarea
nu îngăduiau un astfel de gând. Mama Tudora a devenit foarte
bolnăvicioasă. Tatăl lui, Stavros, alerga după lucru şi cu toate că
era meşter bun câştiga foarte puţin, numai atât cât să
supravieţuiască. Visele lui cele de demult le-a îngropat, în Libisi
şi în satele turceşti lucra zi şi noapte cu gândul la şcolirea şi
procopseala copiilor lui. Acum ceea ce aveau nu le ajungea nici
ca să mănânce. Tudora devenea din ce în ce mai bolnavă. Astfel
micul Iacov a rămas să lucreze pe ogorul lor şi pe cele străine ca
să câştige ceva. După aceea tatăl lui 1-a luat cu el calfă, ajutor la
zidărie. Odată, când s-a făcut o discuţie în casă despre ce se va
face cu micul Iacov, tatăl lui, care ştia oarecum ce este în lume,
i-a spus cu asprime:
- Dacă pleci de la mine, vei ajunge vagabond în Pireu.
Şi-au pus, aşadar, de mâncare într-o desagă şi au plecat în

satele din jur, unde locuitorii săraci aveau nevoie de meşter
pentru zidit, pentru vreo reparaţie, pentru vreun zid..., orice ar
fi numai treabă să fie. Oriunde ar fi mers în laturea aceea, cu toţii
luau aminte la fiul de zidar şi încetul cu încetul peste tot i se
dădea respect. Acolo unde lucrau o zi - două, oamenii
simţeau repede că acest fiu de zidar avea în el ceva deosebit,
avea o altă menire, deşi nu ştiau să-şi explice ce si cum!
După aceea la cele mai multe din satele de prin îm-

prejurimi, îl vedeau din când în când la strană. La sărbători
mergea şi cânta, numai ce îl auzeau cum cântă cu vocea lui
frumoasă, ce răsuna melodios şi impunător din izvorul cel
îndepărtat şi le era de ajuns. Piu trebuia altceva ca să ia aminte la
32
el şi să-1 respecte - să-1 respecte pe prea săracul Iacov cel de 13-

14 ani!
Şi cum s-ar fi putut să fie altfel, de vreme ce copilul de

zidar se ruga în timp ce căra lut şi pietre, spunea paraclise şi
şoptea tropare, însă micul Iacov avea şi noaptea pentru
rugăciune, numai mama lui ştia că slăbuţul ei băietei era un mic
pustnic. Ştia asta, pentru că îl vedea sau pricepea când se scula
noaptea. Făcea multe metanii, citea la opaiţ sau la lună paraclise
şi ore întregi stătea în genunchi, obicei pe care 1-a păstrat până la
adormirea lui. Adesea mergea şi priveghea singur la
bisericuţa Sfintei Parascheva atunci când era de 15-16 ani. De
altfel, cam de la 10 ani copilaşul spunea singur: "Călugăr mă
voi face".
Pentru rugăciunile sale, pentru citirile şi nevointele
duhovniceşti se sfătuia cu părintele Dimitrie. Părintele nu ştia
prea multe şi copilul sporea în cele duhovniceşti în salturi. Cu
toate acestea părintele i-a fost de un real sprijin micului pustnic.
Toate acestea au ajuns şi la urechile mitropolitului

Grigorie al Halkidei. I le-a spus bunul părinte Dimitrie şi alţii.
Mitropolitul nu le-a prea crezut până ce n-a mers să slujească la
Strafilia - un sat mare de lângă Farakla - la praznicul Prea
Sfintei Treimi. Acolo a cântat şi micul Iacov. Mitropolitul a
fost impresionat, 1-a chemat în altar şi 1-a cunoscut, în aceiaşi zi 1-a
hirotesit citeţ. Şi mai târziu, când i-au spus că Iacov a botezat un
prunc, n-a spus să-1 mai boteze din nou. într-adevăr, s-a întâmplat
ca părintele să aibă un botez, dar s-a îmbolnăvit brusc şi n-a
putut face nimic. Iacov, care era acolo să ajute, la insistenta
părintelui a făcut înaintea lui botezul pe care aproape îl ştia pe de
rost.
33
Este vindecat de Sfântul Haralambie

şi de Maica Domnului - Xenia
In 1935, în ajunul Paştelui, s-a îmbolnăvit foarte rău.
Neavând decât puţină îngrijire medicală, se părea că va

muri. Sărmana lui mamă era nemângâiată şi ruga pe Sfinţi. Din
Libisi aduseseră cu ei o iconiţă a Sfântului Haralambie. Era
Duminica Tomei şi aşteptau grabnicul sfârşit al micului pustnic,
însă toţi cugetau acelaşi lucru: pentru ce Dumnezeu nu-1
tămăduieşte pe micul Iacov, care citeşte şi înseamnă cu Sfânta
Cruce de se fac bine şi cei mici, şi cei mari, şi animalele!
Aşadar, în această zi, după amiază, i-a apărut înainte

Sfântul Haralambie. I-a văzut mâna sa cu mânecuţa că îi
înseamnă pieptul în semnul Crucii. Iacov şi-a revenit imediat. A
povestit mamei sale cum şi ce s-a întâmplat şi aceea i-a spus
plângând:
- Copilul meu, astăzi s-a făcut învierea ta din morţi. Să

prăznuieşti această zi.
După câţiva ani, înainte de 1940, 1-a ajuns un alt rău în

privinţa sănătăţii sale. Postul mult, lipsa unei alimentaţii bune,
mersul pe jos - uneori din sărăcie şi alteori din nevoinţă - iarna pe
gheaţă şi prin ploi, au făcut ca picioarele lui să se umfle în
partea de jos. După aceea tălpile şi toată glezna s-au umplut de
răni şi scoteau puroi, îl durea înfricoşător. Le lega cu bucăţi de
pânză veche şi, fireşte, nu putea umbla. Cei ce ştiau leacuri
practice n-au putut face nimic.
în vremea aceea au adus în sate icoana Maicii Domnului

Xenia (din Almiro - Voios). Aveau s-o ducă pentru mai multă
vreme în satul Dafne. Iacov a auzit vestea şi în pofida stării lui, îi
spuse mamei sale:
-Mamă, mă duc şi eu.
34

Aceea a fost surprinsă şi i-a fost milă de fiul ei:
- Băiatul meu, nu vezi în ce hal eşti? Cum vei merge? Dar

Iacov insistă:
- Voi merge şi mă va face bine.
De fată era şi părintele Dimitrie, care şi el a spus:

-Bre, Tudora, lasă-1 pe copil...
A pornit, dar a fost o călătorie chinuitoare. Mucenicie în

adevăratul sens al cuvântului, pentru că s-a dus pe jos având
gleznele pline de răni ce scoteau puroi şi apă.
într-un târziu a ajuns la Dafne (atunci satul se numea

Mandanka). A intrat în biserică, şi s-a închinat la icoana Maicii
Domnului. A ieşit istovit, pe jumătate leşinat. S-a aşezat puţin sa-
şi revină, a intrat din nou să se închine şi ieşind şi-a simţit
picioarele libere. Şi-a desfăcut legăturile de pânză de pe picioare,
dar ele nu mai aveau nimic. Până acum, la adormirea fericitului
stareţ, gleznele lui aveau multe încrestături, urme ale rănilor
vindecate odinioară.
35
Zidarului ascet i se prezice războiul mondial
Chinuirile bolilor, sărăcia şi faptul de a alerga ici şi colo ca

să afle ceva de lucru, nu l-au împiedicat în lucrarea sa lăuntrică:
post aspru, multă rugăciune de noapte, război împotriva ispitelor,
împreună cu aceasta îl durea mult, foarte mult pentru oameni.
Oricine şi oriunde i se cerea mână de ajutor, nu spunea nu. Fiu
putea spune nu. în sat toţi îl aveau ca pe o persoană sfântă, deşi
nu ştiau ce face nopţile şi cum se nevoieşte.
în boli şi în ceasurile grele, totdeauna îl chemau să le

citească rugăciuni şi să-i însemneze cu semnul Crucii, în 1939 sau
la începutul lui 1940 mulţi copii din sat pătimeau de o umflare a
fălcilor. La şcoală unul o transmitea celuilalt. Adunau copii şi pe toţi
împreună îi aduceau la Iacov ca să le citeeiscă. Toţi copiii se
plecau cu respect, le citea şi-i însemna cu semnul Crucii. Numai unul
râdea, întorcându-se la casele lor, toţi s-au făcut bine, înafară de cel
ce râdea. Părinţii lui când au văzut pe ceilalţi copii vindecaţi, au
întrebat, au aflat ce s-a întâmplat şi l-au certat. Apoi au adus pe
copilul lor înapoi, care plângea pocăit, Iacov i-a citit, 1-a însemnat cu
mica lui cruce de lemn şi s-a făcut şi acesta bine.
Pentru toate aceste binefaceri făcute consătenilor lui, dar

şi locuitorilor din satele din jur, nu lua plată, îi iubea pe toţi,
mici şi mari, şi îl durea pentru ei deoarece şi ei erau săraci.
Exact în vremea aceea, adică din 1938 până în 1940, şi-a

mărit mult nevointa sa. Mânca foarte puţin, dormea la fel, se
ruga multe ceasuri din noapte, în timp ce ziua lucra din greu, ca
şi ceilalţi locuitori sau şi mai mult. Mama şi tatăl lui au început
să slăbească din pricina necazurilor şi a mâhnirilor. De acum el
trebuia să fie sprijinul casei.
Totodată, dobândise atâta curăţenie a inimii şi mintii prin

nevointa şi rugăciune, încât prevedea relele mari ce se
36

apropiau, în timp ce avea aceste prevestiri, i-a apărut în somn
născătoarea de Dumnezeu, ca la Izvorul Tămăduirii, şi i-a cerut
să-i zidească o închinăciune în cutare loc (şi i 1-a arătat), pentru
că "aici - i-a spus - a fost casa mea". Tânărul zidar Iacov
împreună cu tatăl lui i-a zidit o bisericuţă mică. După câţiva ani,
în locul acela au descoperit existenta ruinelor unei vechi
biserici creştine.
A venit însă şi marea înştiinţare. De la începutul lui

1940 la bisericuţa Sfintei Parascheva îi apărea adesea Sfânta,
într-o seară i-a apărut foarte serioasă şi întristată şi i-a spus:
- Vino, fiule, să-ti spun ceva. Va fi război.
Iacov a căzut iarăşi la rugăciune şi metanii. Unde era

priveghere şi hramuri de biserici, mergea şi priveghea toată
noaptea cântând, de multe ori şi singur. Acolo unde mergea şi
cânta nu cerea de la nimeni nu numai plată, dar nici de
mâncare, îşi punea putină mâncare în desagă, purta haine de
doc, dar curate, şi cerceta toate bisericile din jur mergând la
ele doar pe jos.
37
Biruieşte drama ocupaţiei
Dar iată că e venit şi răul cel mare. Al doilea război

mondial şi cel greco-italian. Statul Major n-a apucat să-i
încorporeze pe cei de 20 de ani. După aceea ocupaţia şi
foametea. Armată de ocupaţie. Chinurile sărmanilor refugiaţi
erau mai mari decât ale altora. Dar Iacov stătea neclintit, nu s-
a prăbuşit din pricina împrejurărilor. N-a fost atras de vijelia
ticăloşiei, care a explodat în mii de forme. Nu s-a pierdut pe
sine, pentru că ţinuse legătură statornică cu Hristos şi cu Sfinţii
Lui.
Din toamna anului 1941, foamea şi lipsa erau coşmarul

lumii. Toţi îşi vindeau totul pentru o bucată de pâine, pentru o
pereche de papuci. Dar toate acestea nu i-au creat probleme lui
Iacov, ce devenise bărbat acum, având la 21 de ani maturitatea
unuia de 50.
Totdeauna mânca puţin şi căuta modalităţi să mănânce

şi mai puţin. Piu îşi punea în mod simplu problema postului, ci
a unei asceze sporite, în acea vreme rea, a încercat pentru întâia
oară ceea ce va face de multe ori mai târziu. Adică de duminică
după-amiază până sâmbătă, când mergea la Liturghie nu mânca
nimic. Se împărtăşea, lua anaforă şi după aceea mânca putină
mâncare. Duminica mânca normal. Nevointa aceasta n-o
punea în lucrare totdeauna. De 2-3 ori însă, fără voie, ea s-a făcut
fără pauză si astfel şi-a primejduit sănătatea. Se chinuiau să-1 facă
să-şi revină. După săptămâna lui de nemâncare s-a întâmplat o
dată să afle nişte copilaşi flămânzi, iar altă dată nişte bătrâni
necăjiţi. Le-a dat tot ce avea de mâncare pentru 3-4 zile, iar el
a rămas fără nimic. A suferit şi a avut stări continue de leşin.
Avea însă o veselie lăuntrică de nedescris. Cel ce avea

ochii curaţi vedea pe fata lui o bucurie profundă, care îi ajuta pe
38

oameni. Şi lucru ciudat era că acestea nu-1 împiedicau să lucreze.
Fireşte, organismul era silit, trupul era supus până la istovire, dar
el persista. Toate trebuia să se facă corect, chiar dacă uneori
trebuia să se împuţineze lucrul.
In prima parte a foametei, în 1941, în ciuda marii lui
epuizări s-a dus la hramul Mănăstirii Sfântul nicolae, la Galataki,
lângă Lacul Eubeea. Şi-a pus hainele curate de doc, şi-a pus
putină hrană rece în dăsagă, cărţile bisericeşti de trebuinţă şi,
mergând pe jos, a ajuns la Vecernie. La început a cântat cu alţii.
Sfârşindu-se Vecernia, ceilalţi cântăreţi au plecat, în Biserică au
rămas puţine bătrâne, iar apoi au plecat şi acelea.
Iacov, cu toată epuizarea sa, stând în picioare, cu

vocea sa adâncă şi melodioasă a continuat să cânte şi să
citească toată noaptea. Nici călugăritele n-au rămas să pri
vegheze.
O soră începătoare - Stareţă acum - a văzut acestea şi

le-a spus stareţei. S-au ruşinat că la hramul lor prive-ghează omul
cel străin în timp ce călugăritele dorm, de aceea unele au
hotărât să privegheze şi ele în continuare în noaptea aceea pe
cât vor putea.
In timp ce foamea şi celelalte necazuri ale ocupaţiei nu l-au

biruit, puţin a lipsit să fie biruit de dispreţ, în vremea aceea toţi erau
săraci. Iacov era şi mai sărac. Avea nişte haine de doc, dar nu avea
papuci. Cânta la Biserica Sfântul Gheorghe a satului. Acum, ajuns
bărbat, să stea la strană desculţ şi să-1 privească toţi? Se simţea
foarte rău, ruşinându-se nespus de mult. îşi trăgea pantalonii în jos,
dar nu-şi putea ascunde picioarele goale, îi venea să crape de
ruşine. Se întorcea acasă bolnav de supărare. Se gândea să nu
mai meargă să cânte. Dar a nu cânta lui Dumnezeu îi era de
nesuferit, nu putea suporta una ca aceasta. Când fraţii lui au ieşit
din casă, a îngenunchiat înaintea icoanei Sfântului Haralambie - pe
care o aduseseră din Libisi - şi se rugă. S-a ridicat şi s-a hotărât să
39

meargă să cânte fără papuci. A mers una, două duminici. Dar unii
neghiobi, noi veniţi şi bişniţari, au început să spună cu glas tare:
-Nu-i este ruşine, nu-şi vede halul în care este, umblă desculţ
şi vrea să mai şi cânte!
A auzit acestea o dată, de două ori. S-a întors din nou acasă
foarte mâhnit, de moarte, cum se spune. N-a mâncat, nici n-a băut.
Se gândea să nu mai cânte, aproape că se hotărâse. "Se poate să
aibă dreptate oamenii care mă judecă, - cugeta el. Biserica este
casa Celui Sfânt, nu casa oarecăruia". Seara s-a culcat după ce s-a
rugat vreme îndelungată, îndată ce 1-a luat somnul, numai ce îl
vede pe Sfântul Gheorghe care îi spune:
-Eu, fiul meu, nu vreau să pleci, ci vreau să cânţi în casa

mea aşa cum eşti.
Şi a continuat timp de un an să cânte fără papuci, în 1942

a avut o încercare înfricoşătoare. Buna şi mult pătimitoarea lui
mamă, Tudora, fiica lui Gheorghe Kremmida, pe care l-au ucis
turcii lângă Higdin, după o suferinţă crescândă - pierduse şase
dintre copii - copleşind-o şi necazurile ocupaţiei, n-a mai putut
suferi. A murit în 1942. Abia trecuse de 40 de ani, dar arăta ca
o bătrână de 70 de ani si mai mult. îmbolnăvindu-se grav, pe
5 iulie le-a spus copiilor ei:
-Unchiul vostru Kosta a murit pe 12 iulie, eu voi

murit cu 3 zile mai devreme, când soarele va fi răsărit de-o
palmă.
Iacov a întrebat-o: "Oare cum de ştii asta, mamă?" - şi

aceea i-a răspuns:
- M-a înştiinţat îngerul Domnului.
Toate s-au petrecut exact aşa. înainte de a-şi da sufletul 1-a

chemat pe Iacov si 1-a însărcinat:
- Pe sora ta o încredinţez lui Dumnezeu şi în mâinile

tale. nu pleca înainte de a o căpătui.
Cu mult timp înainte de a se îmbolnăvi mama sa i-a

spus ceva important:
40

- Tu, Iacove al meu, vei deveni preot şi prima care va
lua anaforă din mâna ta va fi sora ta. Aşa s-a şi făcut, Iacov
a plâns-o pe mama lui mai mult decât trebuia. Atât de mult,
încât ea i-a apărut şi în somn şi i-a spus să nu mai plângă.
De la moartea mamei lui s-a simţit încă şi mai mult ocrotitorul
sorei lui mai mici. Anastasia. O iubea mult şi a rămas în sat
mai mult decât ar fi voit, lucrând mult pentru ca ea să se
căpătuiască, să se mărite. Avea mare dorire să devină cât
mai devreme monah, dar a întârziat pentru ca mai întâi să o
mărite pe sora lui.
Anii ocupaţiei au trecut chinuitor. La început au răbdat

îndelung, iar apoi, după multă, multă chibzuială, au vândut
toate lucruşoarele bune pe care le mai aveau, dintre putinele ce
le aduseseră în boccele din Libisi. Numai cele două icoane nu
le-a vândut. Iacov lucra pe ogoare, la zidărie, peste tot acolo
unde putea câştiga ceva.
Odată a trecut printr-o mare primejdie din partea armatei

de ocupaţie. Pe munţii înalţi şi împăduriţi ai Eubeii, se afla şi
acţiona armata răzvrătiţilor. Iacov nu s-a amestecat. Cu toate
acestea, în 1943 germanii l-au luat ostatic şi pe el şi pe alţi
săteni, fiind puşi pe represalii. Satul s-a răsculat, dar n-au putut
face nimic. I-au băgat într-un camion mare şi i-au dus într-un alt
sat, mai mare, Strofilia. Toate arătau că va urma un mare rău.
Cei prinşi se rugau lui Dumnezeu să se izbăvească. Cei ce îl ştiau
pe Iacov - şi toţi îl cunoşteau - îl priveau ca şi cum l-ar implora:
"Roagă-te, Părinte Iacov, fă ceva...". Şi fireşte, Iacov s-a rugat
mult, pentru el şi pentru ceilalţi.
Acolo, la Strofilia, cu armele îndreptate spre ei, i-au dus

într-un loc mare, închis, ca să-i controleze mai uşor. în jurul lor
au pus mitraliere. Acum nimeni nu se mai îndoia că va urma
executarea lor. Dar de îndată ce au aranjat toate mitralierele,
germanii au primit o înştiinţare, s-a întâmplat ceva care i-a făcut
să-şi adune lucrurile şi să-i lase pe cei captivi liberi. S-a întors şi
41

Iacov acasă; atunci avea 23 de ani. Dar pe întreg parcursul
drumului nu încetă să spună tuturor: "Sfânta Treime ne-a
izbăvit! Sfânta Treime ne-a izbăvit!" Se rugase fierbinte Prea
Sfintei Treimi pentru izbăvirea tuturor.
42
In anii de după ocupaţie - mii de metanii
Din 1945, când a început războiul civil, al doilea război

al răzvrătiţilor cum îl numim, familia Tsaliki a cunoscut noi
greutăţi. Iacov avea orientarea sa, mintea sa fiind zi şi noapte la
rugăciune şi nevointă, în timp ce mâinile şi picioarele nu-i
conteneau la treburile satului. Alerga ascultător la săpat, la
udat, la secerat, la plantat, la toate. Muncea mult, dar câştiga
puţin şi uneori nu găsea de lucru, căci lumea era foarte săracă.
înainte de a se termina cu ocupaţia, Iacov a avut

parte de o bucurie care 1-a făcut nespus de fericit. O cameră -
din cele două unde locuiau mătuşile lui - i-au dat-o lui Iacov.
Ştiau cât o dorea. Era înspre răsărit şi dădea spre drumul de tară
care vara era plin de praf, iar iarna de mult noroi. Dar nu-i nimic.
Mare bucurie, aşadar.
A făcut din ea o chilie de călugăr. Ba mai mult, o bisericuţă.

Candela, cătuia, analogul unde să pună cărţile sfinte şi să cânte,
icoane vechi din Libisi, altele de hârtie, cruciuliţe de lemn ce le
făcea el însuşi... chiar si o răsută ieftină, vopsită în negru, era
agăţată într-un cui.
Nu numai rudele şi vecinii, ci tot satul ştia de chilia lui Iacov.

Şi este adevărat că sentimentele oamenilor simpli erau
amestecate.
Recunoşteau legătura lui profundă cu Dumnezeu şi cu

Sfinţii, dar îl considerau şi ca pe cineva din cealaltă lume. Nu-1
puneau la socoteală cu ceilalţi bărbaţi. Şi mersul lui îi deruta. El
era puţin cam înalt şi ţeapăn, dar mergea ca şi cum n-ar călca
pe pământ. Era ceva ciudat, ce 1-a avut până acum când a adormit,
îl vedeai că merge prin curtea mănăstirii sau prin grădină şi îţi
dădea impresia că nu calcă pe pământ. Şi asta, independent de
43

faptul că totdeauna era foarte slab - îi distingeai oasele din spate
şi prin rasă.
Aşadar îl găseai ori la treabă, ori în Biserică, ori în chilie

rugându-se. Câteodată stătea seara cu mătuşile lui pe zidul de
pământ de lângă casă. Se ducea şi vreo vecină, dar ştiau că
acolo nu există vorbărie goală şi glume. Se discutau numai
lucruri serioase şi adesea Iacov le povestea din Vieţile Sfinţilor.
Ori se sfătuiau cum să pregătească biserica pentru Liturghia de
duminică, pentru hram, pentru Săptămâna Mare, pentru Vinerea
Mare şi înviere.
într-un an, când Părintele Dimitrie a fost bolnav, n-a putut

face Prohodul în satul lor. Ca să nu rămână fără slujbă, Iacov, cu
ajutorul femeilor, a pregătit şi a împodobit Sfântul Epitaf. Apoi
a sunat clopotul. Seara, cu multă solemnitate şi rânduială au
cântat Prohodul şi toţi au fost foarte mişcaţi, însă, după aceea, la
o oră înaintată a venit un preot din alt sat şi înaintea tuturor 1-a
certat cu asprime pe Iacov. L-a jignit tare pentru că a procedat ast-
fel. Acela şi-a plecat capul, a făcut metanii şi a cerut iertare fără a
se îndreptăţi.
In acelaşi timp, Iacov avea grijă şi de iconostasele 9 laturii

aceleia. Erau candele care aveau nevoie de untdelemn, lucru rar şi
foarte scump atunci. Satul lor avea numai pin şi răşină, nici o
picătură de untdelemn. Se nevoia să procure puţin untdelemn şi-1
vedeau că odată cu amurgul dispărea. Se întorcea târziu, după ce
aprindea câte candele putea. Şi cum îl vedeau că se întoarce nu
încetau cu imputările, bărbaţii cu voce tare, iar femeile şi fetele
cu voce mai potolită.
Dar unii, şi mai ales nişte femei, se mâhneau că cei mai

mulţi îi făceau reproşuri şi-1 dispreţuiau pe Iacov. Aceştia puţini îl
vedeau uneori pe Iacov stând ore întregi în genunchi acolo, la
bisericuţa Sfintei Parascheva. îl vedeau făcând nenumărate metanii
în cămăruţa lui, căci printr-o crăpătură se vedea puţin înlăuntru.
9 Loc de închinăciune realizat din zidărie având o icoană şi o candelă înăuntru.
44

Desigur că nici aceştia puţini nu înţelegeau multe din viaţa lui
Iacov, dar simţeau în sufletul lor că acest bărbat tânăr are în el ceva
cu totul diferit, are ceva sfânt... este mai presus de pământ... Şi îl
simpatizau mult, deşi ei erau puţini. O vecină de aceeaşi vârstă cu
el n-a mai răbdat odată când îl jigneau şi a strigat supărată:
- Veţi vedea că într-o zi ne vom închina la Iacov.
Şi vecinii lui, acum oameni foarte bătrâni, îşi aduc aminte

acestea, şi chiar acea copilă de atunci. Pe mulţi dintre ei i-am
întâlnit în repetate rânduri în Farakla. Am mers acolo să scriem
amintirile şi impresiile consătenilor lui, dintre care unii într-adevăr
îl cinstiseră mult... iar acum cu toţii.
în anii de după ocupaţie, până în 1947 când s-a dus în

armată, Iacov era foarte epuizat. Dar nu atât de munca zilnică de pe
ogoare şi de micile construcţii, şi nici din mâncarea putină şi rea
din acele vremuri grele. Ci îndeosebi de multele metanii şi din
postul cel aspru.
Multe ceasuri din noapte, vară şi iarnă, o luminiţă mică

ardea m chilia lui Iacov. Se ruga şi făcea multe sute şi sute de
metanii. Totdeauna trecea de o mie. Ajungea la două mii, da,
la două mii şi câteodată făcea şi mai mult. Aşa lupta împotriva
ispitelor tinereţii. Mişcările necuvenite ale sufletului, patimile s-au
potolit. S-a făcut în întregime o mătase subţire, o oglindă curată
la care ajungea şi în care se reflecta energia dumnezeiască, în
lăuntrul lui curat se descoperea adevărul şi trăia clipe de fericire
nespusă, pe care n-ar fi schimbat-o cu nimic.
Toate acestea erau sfinte şi dumnezeeşti! Dar dimi-

neaţa, luminându-se de ziuă, trebuia să înceapă lucrul alături
de rudele sau de consătenii săi, care nu ştiau cât s-a ostenit în
cursul nopţii şi cât de puţin a dormit. Aşadar, dimineaţa se scula
împreună cu ceilalţi şi lucra împreună cu ei fără să le explice
vreodată ceva sau să li se justifice pentru marea oboseală de
care era cuprins. Şi mulţi erau cei care credeau că Iacov nu se
numără printre cei mai buni lucrători.
45
De aceea unii îl vedeau oarecum mai prejos decât
ceilalţi. Apoi era şi marea lui prudenţă şi rezervă care îl micşora
în ochii celorlalţi, îl ironizau? Nu spunea nimic, îl ocărau? Nu
răspundea împotrivă.
într-o noapte de vară s-a dus la ogorul lor cu bostani ca să-1 ude
pentru că ogorul lor avea rândul la apă. Tot atunci s-a dus şi
consăteanul lui, Gheorghe, de o vârstă mijlocie, şi a pus apa la
ogorul lui. Peste puţin, văzând că nu curge apa la ulucul lui, vine
Gheorghe cu chip sălbatec şi ameninţător. Iacov i-a explicat
liniştit şi smerit că acum ogorul lor este la rând şi s-ar usca dacă
nu-1 uda. Atunci acela 1-a ocărât cu asprime. Dar Iacov la fiecare
ocară îi răspunde: "mulţumesc, bădie Gheorghe", "mulţumesc,
bădie Gheorghe", "mulţumesc, bădie Gheorghe". Episodul s-a
făcut cunoscut şi cuvintele "mulţumesc, bădie Gheorghe", au
rămas în sat proverbiale.
Aşa se purtau cu el de cele mai multe ori, dar tot la el

scăpau de bolile cele grele. Şi Iacov nu s-a lepădat niciodată, în
vremea aceea citea rugăciuni şi se ruga pentru mulţi, printre
care era şi Gheorghe Anagnostopoulos. Era bolnav grav şi s-a
făcut bine cu rugăciunea lui Iacov.
In aceşti ani, până în 1947, Iacov lucra mult şi cu

osteneală, dar nu pentru sine. El însuşi hotărâse mai demult.
Avea să devină monah, nici nu mai discuta despre asta. Avea
însă pe Tasula, pe sora lui, cu 20 de luni mai mică decât el.
Murind fericita lui mamă, pe ea a încredinţat-o lui Dumnezeu şi
lui în zilele cernite ale anului 1942. Mai era şi tatăl lor, Stavros,
de la care Iacov a moştenit bunătatea. Dar Stavros a slăbit, se
vedea că nu o va mai duce mult, precum a şi fost. A murit
în 1949. Şi a murit mai mult din şoc. S-au aflat nişte ticăloşi
care, deşi era atât de epuizat, l-au ameninţat, l-au înfricoşat
noaptea că îl vor omorî. Şi bietul de el n-a mai putut răbda
mai mult.
46

Aşadar Iacov trebuia să facă orice putea spre a agonisi
puţină zestre ca să se mărite Tasula. Sărmana de ea era şi puţin
bolnăvicioasă, foarte sensibilă şi s-a agăţat de Iacov, aşteptând
ocrotire numai de la el. Dar şi el o iubea într-adevăr mult pe sora
lui mai mică. Şi dovadă este că datorită ei a întârziat să se facă
monah, precum vom vedea şi precum a spus-o însuşi fericitul
stareţ. Dar aici trebuie sa consemnăm şi alţi doi factori care l-au
întârziat. Mai întâi condiţiile epocii: război, ocupaţie, război civil,
lipsa monahismului adevărat în zonă... Apoi judecata lui
Dumnezeu, care a socotit că viitorul Său Cuvios trebuia să
trăiască mulţi ani - 30 în afara mănăstirii, ca să cunoască bine
lumea şi lumea să-1 cunoască bine pe el. Astfel a putut
societatea cea suspicioasă să-I cunoască pe viitorul Cuvios, iar
el să cunoască bine ispitele şi patimile ei.
47
Soldatul "părinte" Iacov
Ar fi trebuit să meargă în armată în 1941. Dar a început

războiul, neorânduielile, ocupaţia, războiul răzvrătiţilor... si
nu 1-a chemat decât abia în 1947, când Iacov era deja de 27 de
ani. S-a prezentat la Voios. Instrucţie de bază, avansare cu
examene. Cu toate că terminase numai Şcoala primară, a reuşit
foarte bine şi l-au trimis la Pireu, la Centrul de Aprovizionare şi
Transporturi. Astfel, fără s-o ceară, a evitat luptele de la Qrammos
şiBitsi*.
Dar şi aici a avut lupte. Trebuia să lupte cu ironiile şi

batjocora soldaţilor, nu pentru că îl urau, căci în dormitor
soldaţii nu se adunau pentru a face ceva. "Părinte Iacov",
încoace, "părinte Iacov", încolo... şi desigur acestea erau cele
mai mici.
Prima lună a fost şi ceva mai grea. De îndată ce intra în

dormitor, soldaţii căutau să se distreze. Şi "părintele Iacov" li se
părea subiectul cel mai potrivit, nu le răspundea, zâmbea puţin si
se ducea la patul său. în tot cazul, cu cât venea mai târziu în
dormitor, cu atât auzea mai puţine ironii.
Sfârşindu-se luna, lucrurile s-au schimbat cumva. Primul

soldat care s-a îmbolnăvit a avut lângă el pe Iacov, care-i dădea
apă, câte o aspirină, medicamentul la ora cuvenită, şi-i cumpăra
câte ceva de afară... La fel s-a petrecut şi cu următorul soldat
bolnav. Se îngrijea de ei cu o răbdare de mamă. Iar aceasta se
vedea mai mult sâmbăta şi duminica, când toţi dispăreau şi
putinii bolnavi ai Centrului de Aprovizionare şi Transporturi
rămâneau fără ajutor şi însoţitori.
48
Şi avea nevoie de putini bani, care îi erau absolut necesari.

Pentru că atunci când avea liber, duminica dis-de-dimineată se
ducea la biserică, unde dădea părintelui pomelnicul cu numele
celor "vii" şi al celor "adormiţi" ca să-i pomenească la
Proscomidie. Dar trebuia să pună şi o drahmă. De unde s-o afle,
cine să i-o dea? Apoi venea miercurea, venea vinerea, ce să
mănânce? în cazanul unităţii toate erau cel puţin cu untdelemn.
El nu voia să strice postul acestor zile. Mici untdelemn nu-şi
îngăduia. Mama lui n-a mâncat niciodată untdelemn miercurea şi
vinerea.
La fel, ba chiar şi mai greu era în Postul Maşterii Domnului

şi în cel al Paştelui. riu ştia ce să facă, unde să afle putini bani ca
să dea părintelui ceva şi să-i rămână şi lui să cumpere putină
halva, să poată trece miercurile şi vinerile.
L-a luminat Dumnezeu pe sărmanul soldat ascet şi a ieşit

în piaţă. Şi-a luat pâinea militară ce i se dădea în unitate şi stătea
s-o vândă. De fiecare dată se găsea cineva s-o ia cu jumătate de
preţ. Astfel aduna de două ori pe săptămână puţine drahme.
Dădea părintelui şi îi rămânea şi lui pentru puţină halva. Desigur,
nu avea destulă pâine, îi revenea acum foarte putină, dar se
simţea minunat că îşi ţinea postul.
Mai mult sau mai puţin militarii le vedeau pe toate

acestea şi desigur că ele îi deranjau. Totdeauna îl necăjeau, dar
odată cu trecerea timpului, tot mai puţin. S-ar putea spune că
începuseră să-1 simpatizeze, ba chiar să-1 iubească. Şi într-adevăr,
pe omul acesta dacă îl cunoşteai îţi venea greau să nu-1
simpatizezi. Poate nu l-ai fi urmat, n-ai fi făcut ce a făcut el -
căci asta era şi foarte greu - dar totodeauna îţi trezea
simpatie. Trebuia să te stăpânească satana ca să-1 urăşti pe
Iacov, pe acel bărbat slab şi ţeapăn, cu faţa luminată şi inima
curată. Şi inima lui curată o vedeai întotdeauna prin faţa lui
luminată şi îngerească. Este caracteristic episodul când un
erudit filolog a spus înaintea lui Iacov:
49
- E băiat bun Iacov, dar 1-a înnebunit Biserica.

Şi a primit imediat răspunsul:
- Biserica îi luminează pe oameni, nu-i înnebuneşte.

Subofiţerii şi ofiţerii vedeau şi auzeau cele despre
Iacov, dar de unde timp să se ocupe de el. nu s-a întâmplat

acelaşi lucru cu comandantul unităţii, cu locotenent-colonelul
Policarp Zois. Acesta de cum s-a înştiinţat de cele despre Iacov
1-a şi chemat în biroul lui. Acolo 1-a văzut şi 1-a ascultat cu
atenţie. Era vineri. Cazanul avea carne cu vinete. "Soldat, du-te
şi mănâncă", i-a ordonat ofiţerul. A refuzat stăruitor. "Dar, nu te
temi?" - 1-a întrebat ofiţerul.
- Nu mă tem de cei ce n-au putere să-mi ia sufletul, nu

vrea asta Hristos al meu.
Făcând pe mâniosul, Zois 1-a întrebat:

De unde le-ai învăţat pe acestea?
Şi a primit răspunsul:
- Acum m-a luminat Duhul Sfânt.
După aceea Zois 1-a luat şi s-au dus într-un local să

mănânce de post. Din ziua următoare 1-a luat în serviciul său
personal, îl trimetea la treburi şi mai ales acasă la el, ca să evite
ironiile soldaţilor. Iar într-o zi i-a chemat pe toţi soldaţii şi le-a
vorbit cu asprime. Le-a spus să nu îşi mai bată joc de Iacov
Tsaliki numindu-1 "părinte", pentru că Iacov "prin cele ce le face
este într-adevăr părinte şi într-o zi va deveni şi părinte".
Locotenet-colonelul acesta era poate primul om care în

mod serios şi conştient 1-a numit pe Iacov "părinte", Iacov le
asculta pe toate cu capul plecat, roşu de emoţie că un om atât de
important s-a ocupat cu săracul copil de refugiat, că o "persoană
oficială" (precum zicea întotdeauna stareţul) i-a făcut atâta
cinste.
Spre marea fericire a lui Iacov s-a întâmplat ca soţia lui Zois şi
mama ei să fie nişte femei foarte evlavioase. Mergeau regulat la
50

Biserică, ajutau bisericile... Astfel Iacov a devenit împreună-
lucrătorul lor. Făceau tămâie împreună, îngrijea bisericuţe mici,
mergea la privegherile bisericilor mai mici, făceau singuri
privegheri... totdeauna cu Iacov. El pleca din Pireu cu bilet de
voie de la locotenent-colonel şi urca în Atena. Casa lui Zois era în
zona Fix.
Urca în Atena cu autobuzul. Din fericire atunci soldaţii nu

plăteau bilet. Nu cunoştea zona şi drumul, însă a doua şi a
treia oară a observat că pe tot parcursul drumului, uneori
foarte aproape de drum erau biserici mari şi mici.
A văzut şi închinăciuni. Şi-a făcut probleme şi s-a

mâhnit:
- Este ruşinos să trec pe lângă biserici şi să nu mă

închin la sfinţi.
A doua zi, la prima biserică pe care deja a reperat-o de
la fereastra autobuzului, a coborât să se închine. A luat acelaşi
autobuz şi mai sus a coborât din nou. încet-încet a descoperit
atâtea biserici, bisericuţe şi închinăciuni în toată zona, încât nu
se putea să te închini la ele şi să foloseşti şi autobuzul. Astfel a
hotărât să pornească foarte devreme din Pireu pe jos, ca să se
poată închina la toate bisericile. A ajuns desigur la Fix obosit,
dar se închinase la toţi sfinţii şi sfintele.. Aceasta îi era îndea-
juns, oboseala trecea...
Dar, fireşte, atâta mers pe jos şi mai ales în fiecare zi a

lăsat semne. Acestea se vor descoperi mai târziu, atunci când, ca
monah, va face nevointe trupeşti şi duhovniceşti încă mai
grele.
Acolo, în casa lui Zois, i s-a dat prilejul să şi citească

puţin, cărţi bisericeşti şi religioase. Arareori mai citea rugăciuni
cuiva, în Hena lucra atunci mătuşa lui, Sevas-tia, sora mamei lui,
la casa unui judecător, Efeti. Acesta, deşi era un om bun, a fost
atras de o femeie. Mare tulburare în familie, diavolul i-a întors
pe toţi pe dos.
51

Mâhnită, mătuşa lui 1-a chemat într-o zi pe nepot.
- Hai, măi Iacove, hai să le citeşti o rugăciune, pentru că

nu sunt oameni răi... Mă mâhnesc mult pentru stăpâna
mea...
Iacov s-a dus cu broşura lui în casa lui Efeti, a citit nişte
rugăciuni, s-a rugat şi a plecat. La amiază, când femeia lui Efeti
s-a culcat puţin, între somn şi trezvie a văzut un înfricoşător
câine negru. Ieşea, spunea ea, din casa ei spunând deznădăjduit:
"M-a alungat ciobănaşul acela!"
Familia s-a eliberat de diavol şi Efeti s-a întors la femeia

sa.
Unele ca acestea se întâmplau şi cu alţii. Astfel familia

Zois era încredinţată de harismele duhovniceşti ale soldatului
"părinte" Iacov. îl iubeau şi- 1 cinsteau atât de mult, încât i-au
făcut diferite propuneri să rămână în Atena împreună cu ei. Cu
câteva luni de a se elibera, la începutul lui 1949, Zois i-a propus,
dacă voia, să-1 înfieze, căci nu avea copii. I-a făgăduit încă să-i
facă şi o bisericuţă pe moşia lui, în judeţul Irachio. I-au mai
făgăduit că se va îngriji să-1 hirotonească preot la biserica Sfântul
Panteleimon din cartierul Fix.
Iacov şi-a arătat prin toate recunoştinţa sa pentru

ofertele familiei Zois, dar răspunsul lui a fost statornic:
- Eu am altă menire, domnule locotenent-colonel.
Şi desigur nu spunea minciuni, deoarece de mic copil

dorea din adâncul inimii lui să meargă la mănăstire şi uneori
spunea:
- Eu mă voi face călugăr.
52
Lucrător pentru sora lui, Anastasia
1949, în anul în care s-a liberat din armată, a «murit şi

tatăl lui, bunul Stavros Tsaliki. A plecat şi el de copil din
Marasia Rodosului cu tatăl său, Iacov. S-a dus la Libisi să se
înavuţească. Şi s-a procopsit, dar turcii le-au dărâmat pe toate. A
plecat din cele de aici descurajat de lume, dar plin de credinţă în
Dumnezeu. Şi-a dat sufletul în mizerabilul spital de la capătul
Ambelokipului 10 . Era bolnav de inimă, dar nu ştia. L-au
înfricoşat unii noaptea şi a fost şocat. L-au adus în Atena şi s-a
sfârşit la 9 februarie 1949, înainte de a se libera din armată
Iacov şi celălalt fiu al lui, Gheorghe. Fiica lui. Anastasia, a rămas
singură în sat. Cu toate acestea ea va avea un ocrotitor, pe
fratele ei, Iacov.
Peste puţin şi Iacov s-a întors în sat, în Farakla. Sărăcia şi

catastrofele războiului civil împărăţeau. Şi sora lui era
necăsătorită. Trebuia s-o ajute să se căsătorească, căci
făgăduise aceasta mamei sale în ziua când ea şi-a dat sufletul.
Desigur era şi celălalt frate, Gheorghe. Acesta deja avea obligaţiile
lui, îşi întemeiase familie în Atena.
Aşadar Iacov s-a pus pe treabă oriunde găsea. Fiumai să

câştige ceva bani. A lucrat pe ogoare, la o fabrică în Manetudi, la
o fabrică de ţiglă din Atena şi la minele de magneziu ale lui
Lambrinidi, din ţinutul lor. La mine mergea cu sandale de lemn în
fiecare dimineaţă înainte de a se lumina, împreună cu alţi săteni.
Iarna era mai întuneric şi ţineau o lampă cu acetilenă, ca să vadă
cărarea spre Canalele Adânci.
10 Cartier din Atena.
53
Pe drum, mergând împreună cu consătenii lui la muncă, nu
vorbea mult, dar când se ivea vreun prilej, le vorbea despre
Biserică, despre Sfinţi, despre credinţă. Ceilalţi nu erau prea
atenţi, însă socoteau ceva foarte firesc ca Iacov să le vorbească
aşa. Precum mergeau împreună, aşa se şi întorceau împreună de
la mine. într-o zi, la întoarcere, într-o după amiază, Iacov a găsit
într-un pârâu sec un craniu, un cap de om. Bunurile războiului
civil! A luat craniul, -a spălat şi i-a oprit pe toţi să stea acolo pe
loc ca să-i cânte nefericitului craniu de om slujba de
înmormântare. L-au îngropat toţi împreună şi aşa au continuat să
meargă spre satul lor, cu "părintele" Iacov liniştit că şi-a făcut
datoria fată de semenul său omorât şi lipsit de slujbă.
54
Bisericile şi oamenii şi-au regăsit protectorul
De îndată ce s-a întors în sat din armată, trebui să facă şi o

altă treabă. Să se îngrijească de biserica satului, de bisericuţele şi
închinăciunile din împrejurimi. Erau părăsite de 2 ani şi jumătate,
de cât timp a lipsit Iacov. Oriunde ar fi lucrat, tot mai apuca să
facă ceva şi pentru casele Sfinţilor, pentru biserici. Părintele
Tudose îmbătrânise, Iacov trebuia să-1 ajute mai mult. Oamenii
ştiau asta şi cereau totul de la Iacov. într-o zi, în 1950, i-au cerut să
citească o rugăciune pentru o demonizată. S-a lepădat spunând că
nu este preot. Rudele bolnavei au insistat şi a fost nevoit să meargă
în biserică să-i citească şi să se roage. Pe când citea vede în gaura
cheii de la uşă dinţii lungi ai diavolului, care îi spunea:
- Cum o să ieşi o să te aranjez eu. înăuntru nu pot intra

că este Acela.
Când bolnava a ieşit din biserică, a căzut la pământ şi

diavolul a ieşit din ea ca o capră.
Iacov, de cum 1-a văzut pe părintele Tudose că vine cu

calul de la Tsuka (astăzi Izvorul Tămăduirii), a alergat să-1 ajute să
coboare, i-a sărutat rasa, i-a luat epitrahilul si 1-a lipit cu evlavie
de fruntea sa în timp ce din inimă spuse cu dorire:
- Ah, Părinte, mă va învrednici şi pe mine vreodată

Dumnezeu...
H-a îndrăznit să termine fraza nici măcar în sinea sa, deoarece
se referea la liturghisirea preotului. Pentru preoţi avea un
respect adânc. Şi 1-a avut, până Ia adormirea lui, într-o
asemenea măsură încât urzea mii de chipuri ca să poată
săruta mâna preoţilor şi a diaconilor ce se mărturiseau la el.
Considera aceasta o binecuvântare aparte.
55
Fericitul stareţ a ajuns până acolo încât atunci când se

mărturisea, săruta papucii şi picioarele duhovnicului său. Pentru
că la mărturisire stătea în genunchi şi în vremea când îi citea
rugăciunea de iertare totdeauna cădea pe brânci, la pământ. Cei
ce îl mărturiseau se simţeau foarte stingheriţi de extrema lui
smerenie.
Când ajungea părintele, biserica Sfântul Gheorghe era

pregătită. Dis-de-dimineaţă era la strană. Iar vocea lui acum se
maturizase mult. Dobândise multă profunzime şi o măreţie
cuvioasă. Nu ştia muzică, dar melodia lui simplă şi calitatea de
neimitat a vocii lui era o desfătare. Mi-a făcut mare impresie
atunci când oarecari consăteni de-ai lui, la întrebarea mea: cum se
auzea vocea lui Iacov atunci? - mi-au spus:
- Ca şi cum ar fi cântat foarte frumos zece oameni

împreună, umplea Biserica...
Şi într-adevăr, fără să aibă o voce puternică, umplea

Biserica de o atmosferă dumnezeiască; şi asta până în ziua
adormirii lui, precum a cântat în dimineaţa si în după amiaza
acelei zile de 21 noiembrie 1991.
La marile sărbători şi în Săptămâna Mare, mai ales, nu

ieşea aproape deloc din biserică. Făcea privegheri şi singur. Cu o
lumânare aprinsă înaintea lui cânta sau citea în picioare la
analog sau cu picioarele încrucişate pe vine. Stătea aşa până
dimineaţa când suna clopotul să se adune lumea. Rar ceda în
privegherile sale şi lăsa să-1 ia puţin somnul. De atunci Iacov s-a
făcut un silitor înfricoşător. Omul acesta care ceda la
slăbiciunile oamenilor, care şi copiilor ce îi vorbeau urât le
spunea "mulţumesc", căruia şi femeile îi luau rândul la cişmeaua
de apă, acest om fără trup, cum îl considerau mulţi, lupta ca un
leu cu trupul şi cu patimile lui, cu gândurile nedumnezeeşti şi
cu diavolii.
Ascundea înlăuntrul lui o nevointă fără măsură, care

spărgea stâncile şi încovoia fierul. De aceea nu l-au putut înţelege
56
semenii lui, clericii, cântăreţii, oamenii simpli, pentru că se
nevoia mult mai presus de măsură. Statura lui era înaltă, măsura
sa era dintr-o voinţă puternică şi o dumnezeiască putere, care îl
ridica la o înălţime ameţitoare. Oamenii îl pierdeau din ochi. De
aceea mulţi nu-1 puteau suferi. Primeau însă uşor facerile lui
de bine. Orice rău li se întâmpla, uitau pe părintele şi alergau la
"părintele Iacov". Să le citească rugăciuni, să se roage pentru
ei.
De altfel am spus că părintele Tudose îmbătrânise, avea

parkenson şi alte chinuri. Atât de mult căzuse, încât odată,
înainte ca fiul său Teodor să devină preot, litur-ghisea şi când a
ieşit să împărtăşească lumea, mâinile lui tremurau înfricoşător. A
chemat pe Iacov. Acesta cu o mişcătoare frică de Dumnezeu a
apucat Sfântul Potir şi a împărtăşit lumea. Toţi considerau
aceasta firesc pentru Iacov, căci numai el avea frică şi cutremur
în orice făcea. In aceeaşi vreme a fost nevoit aproape să săvâr-
şească si Taina Sfântului Botez. Familia Tsioni 1-a chemat pe
părintele Tudose si pe părintele Constantin Kehriotis să le boteze
pe micul Stavros. Primul preot nu vedea si tremura tare, iar al
doilea era surd si vedea puţin. L-au silit pe Iacov să citească
exorcismele, să continue slujba Botezului, să spună rugăciunile
şi să boteze pe copil în colimvitră. Aceia mai spuneau din când
în când câte ceva. Pe toate le-a făcut Iacov.
57
Pleacă la Mănăstirea Cuviosului David.

Dezamăgirea lui.
A dat Dumnezeu şi chinurile sale din afara

mănăstirii păreau să se sfârşească. Sora lui Anastasia s-a măritat.
Şi în luna noiembrie a anului 1951 a îndreptat prora spre
mănăstirea Cuviosului David din Eubeea.
Mănăstirea aceasta, întemeiată de Cuviosul David în

secolul al şaisprezecelea, se află mai sus de Satul Rovies de la
malul mării, sus în masivul muntos al muntelui Xiros. Se află
la înălţimea de 500 m. în partea de sud se înaltă vârful Kabalaris,
iar în partea de nord se află un torent mare, pe malul căruia se
află micul sat Drimonas.
De mic copil auzise de mănăstirea aceasta şi de

Cuviosul David. Tot ţinutul, de la mănăstire şi până la Aidipso îl
avea de ocrotitor pe Cuviosul David. Iar la pomenirea lui, la 1
noiembrie, toţi mergeau pe jos să-i aprindă lumânarea lor şi să
se roage. Astfel au învăţat şi refugiaţii libisioti de la localnici.
Desigur, din când în când trecea prin mintea tânărului Iacov şi
Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Era însă ceva foarte îndepărtat,
de nerealizat pentru el. Sărac cum era, nu putea călători să
cunoască Sfintele Locuri. Şi îşi aducea aminte totdeauna de
cele ce i le spunea mama lui. Că acolo s-au nevoit strămoşii
lui... Dimitrie si Ilie s-au făcut păzitori ai Sfântului Mormânt,
însă acum, de zece ani şi mai mult, mintea lui alerga numai la
Cuviosul David.
Aşadar a pornit din Farakla înainte de a se lumina de ziuă.

A mers pe drumuri şi cărări umbroase. Până la Limni drumul
era suportabil. De acolo înainte erau cărări foarte anevoioase. A
58

ajuns cu puţin mai înainte de amiază. Apropiindu-se 1-a cuprins
deznădejdea şi plânsul. Capre şi oi aflate peste tot ornau intrarea
mănăstirii şi împrejurimile ei. Părăsire şi nepăsare. Ciobanii
stăpâneau locul şi înăuntru şi înafară. Unii dintre ei dormeau deja
cu familiile lor înăuntrul mănăstirii în nişte chilii mizerabile. Piimic
nu era la locul lui. Clădirile le folosiseră mai demult răzvrătiţii ca
spital şi nu mai fuseseră îngrijite deloc. Cei trei monahi care
trăiau acolo păreau a fi resemnaţi cu mizerabilul scăzământ al
mănăstirii. Trăiau idioritmic. Fiecare se îngrijea de sine, de
mâncarea, de îmbrăcămintea sa... Cât despre slujbe... stare
deznădăjduită! Numai bătrânul Eftimie avea o simţire de calitatea
sa. Pentru cei doi monahi, Antim şi Macarie... ploua în altă
parte.
Aceşti doi monahi şi ciobanii, precum şi alţi mulţi factori,

s-au îngrijit cum să-1 descurajeze pe Iacov. Toţi au sărit pe el şi
s-au purtat urât cu el. Iacov nu ceruse lux, dar l-au pus într-o
chilie mizerabilă, cu acoperişul spartei uşa crăpată. I-au vorbit
urât; l-au dispreţuit; nu-i dădeau mâncare, îi spuneau în fată:
"pleacă". Iar tânărul egumen Nicodim Tomos, care abia luase
egumenia, nu putea face mare lucru pentru că locuia permanent
în Limni, unde era si preot slujitor.
Astfel, într-o zi de iarnă, când venise şi sora lui, Anastasia,

să-1 vadă, l-au silit să se întoarcă în satul său.
Aceea, desigur, îl voia pe fratele ei alături de ea. îi spunea

să se călugărească acasă la ei sau undeva pe aproape, Iacov le
auzea pe toate, le vedea pe toate, dar sufletul lui nu avea odihnă.
Casa de la Farakla nu-1 mai încăpea, îl sufoca. Mănăstirea

devenise o peşteră de inconştienţi; îl alungaseră ca să nu-1
omoare. Pentru Iacov nu se întrevedea nici o ieşire. Cu toate
acestea trebuia să o afle.
Simţea aceasta înlăuntrul său, că trebuia să se găsească
o soluţie. Altfel, ce noimă va avea chemarea pe care a sădit-o
Dumnezeu în inima lui? Dacă chemarea pentru monahism era
59

atât de sigură şi de adâncă, trebuia să hotărască ceva, fie şi cu
preţul oricărei jertfe din partea sa. în fata lui avea chilia casei
care îl sufoca şi mănăstirea murdară, unde îl ameninţaseră
chiar să-1 omoare.
S-a rugat ore nesfârşite şi multe nopţi în şir. A făcut mii de

metanii. A postit mai presus de om. O săptămână întreagă n-a
băgat în gură nici o firimitură. Dormea pe pământ, lucru cu care
s-a obişnuit. A privegheat de multe ori şi în bisericuţa Sfintei
Parascheva. în cele din-urmă a luat hotărârea cea eroică. Pe
toate le-a nesocotit. Fie peşteră de inconştienţi, fie şi iad
mănăstirea:
- Trebuie să mă duc, căci acolo mă vrea Dumnezeu!
60
Se întoarce la Mănăstirea Cuviosului David.
Antim face totul ca să-1 alunge.
Prin răbdare fi biruieşte pe satana
De cu noapte şi fără să spună ceva cuiva, a plecat din satul

său pe jos spre Mănăstirea Cuviosului David. Era 15 iulie 1952. A
ajuns înainte de amiază. A bătut la poartă si un monah necunoscut
i-a deschis. S-a dus în biserică. S-a închinat la icoane. A
îngenunchiat şi la icoana Cuviosului David din catapeteasmă. A
stat acolo vreme îndelungată. Apoi îşi ridică ochii către icoană.
A rămas uimit şi pentru o clipă s-a pierdut. A luat aminte mai bine şi
s-a încredinţat: monahul necunoscut, care mai înainte îi
deschisese poarta mănăstirii avea exact chipul Cuviosului David
aşa cum este el înfăţişat în icoana lui. Semn că însuşi Cuviosul David
1-a chemat să se călugărească şi să slujească în mănăstirea lui.
Iacov a tâlcuit corect semnul şi i-a făgăduit Cuviosului să

rămână acolo orice s-ar întâmpla, oricâte ar fi nevoit să sufere. Şi
desigur s-au petrecut multe şi a suferit nenumărate... Dar a făcut
răbdare şi Dumnezeu I-a răsplătit cu îmbelşugare.
L-au pus într-o chilie ruinată, aflată deasupra cişmelei de azi

a mănăstirii. Era vară şi acum nu răcea pentru că acoperişul era
stricat şi uşa spartă. El putea să sufere şi căldura şi frigul, şi
sărăcia şi lipsa, dar ceea ce nu putea suferi acest sărac - dar
totdeauna curat - era murdăria, puricii şi păduchii. Locul era plin
de murdărie şi din pricină că beciurile erau pe timpul nopţii staule
pentru capre şi oi.
Fratele Iacov văzând acestea a încercat să cureţe cumva

chilia sa şi cele dimprejur, în această lucrare a reuşit. Ceea ce n-a
61

reuşit a fost cu monahul Antim şi cu ciobanii. I-au declarat un
război înfricoşător şi periculos. Aceasta deoarece prin prezenta lui
Iacov, egumenul Nicodim avea proba că mănăstirea funcţionează;
că se fac slujbele - Sfânta Liturghie se făcea foarte rar în duminici;
că cineva cântă în biserică. Şi fâcându-se slujbele, deşi numai cu
Iacov şi cu Eftimie, ciobanii trebuiau să plece din mănăstire. Acum
părintele Nicodim putea insista în privinţa asta. Dar Antim şi
ciobanii ştiau pricina cea adevărată, care le stricase atmosfera
nenorocită a mănăstirii. Pricina era Iacov şi pentru aceasta îl
ocărau, îl batjocoreau, îi aruncau în fată lucruri murdare, puneau şi
pe alţii să-1 ameninţe că îl vor omorî.
La începutul lui septembrie, văzând că Iacov le rabdă pe toate, şi-

au pierdut răbdarea şi s-au sălbăticit. Au ajuns la soluţia crimei.
Au dat un cuţit unui cioban tânăr ca să-1 lovească pe ascuns pe
Iacov. Din fericire ciobanul s-a răzgândit. Astfel s-a izbăvit şi
Iacov, s-a izbăvit şi copilul de cioban de pedeapsa cea veşnică.
Această nereuşită a adus o linişte temporară. Lucrurile s-au

potolit oarecum. Şi era trebuinţă de linişte, ca mănăstirea să se
adune puţin, Iacov trebuia să alerge în toate direcţiile. Şi înăuntrul
şi în afara mănăstirii. Nu 1-a văzut nimeni vreodată stând şi
odihnindu-se. Zidea, săpa, mătura, semăna, uda, tăia lemne, avea
grijă de cele două bostănării, pentru sine şi pentru milostenie.
La noile provocări ale lui Antim, care s-a folosit până şi de o

femeie nemernică, aţâţătoare si neruşinată, intenţionând să-1
descurajeze si să-1 facă să plece din mănăstire, nefericitul
începător protestă, spunându-i doar atât:
- îmi pare rău pentru Sfinţia Ta, părinte Antim, îmi pare
rău... Piu te gândeşti cel puţin cât rău poţi face unui tânăr de 32 de
ani? Cui îţi vei da sufletul?
Dar acela îşi cânta melodia lui. Continua chiar şi în biserică

să-şi bată joc de Iacov, pentru că rămânea statornic în a-şi continua
slujba împreună cu bătrânul Eftimie.
62
Pe atunci mănăstirea era de o sărăcie lucie, unică. Nu călca

om în ea, ba nici măcar o lumânare nu aprindea cineva vreodată,
numai la 6 august şi la 1 noiembrie, când era prăznuirea
Sfântului, mergeau creştinii, în cealaltă vreme rămânea în sărăcia şi
ticăloşia ei materială şi duhovnicească.
Cea mai mare parte din ţiglă era spartă. Acoperişurile, cele
mai multe, prăpădite, îngrădirile stricate, în timpul ocupaţiei,
germanii au ajuns până acolo că au vrut să-i dea foc, drept
represalii că o folosiseră răzvrătiţii. Atunci a ieşit înainte monahul
Eftimie şi le-a spus:
- Omorâti-mă pe mine şi lăsaţi mănăstirea. Germanii s-au

minunat de devotamentul şi de eroismul monahului şi au cruţat
mănăstirea.
Nişte bostani, pe care îi udau cu apa adunată de la înălţime

în cisternă, aparţineau monahilor. Fiecare din ei cultiva într-un loc
roşiile, vinetele, ardeii lui..., mânca el şi vindea ţăranilor din
împrejurimi ceea ce rămânea.
Cu banii pe care îi adunau aşa îşi cumpărau o haină,

încălţăminte sau alimente pentru iarnă. Mănăstirea le dădea
untdelemnul, săpunul, puţin grâu şi ceva legume.
Desigur în felul acesta nu se putea întemeia o viaţă de obşte,

să se pună în lucrare viaţa obştească. Hotărârea din anul
precedent, de a transforma mănăstirea într-o chinovie cu viaţă de
obşte a rămas pe hârtie. Cu atât mai mult cu cât egumenul Micodim
locuia permanent la Limni şi venea numai din când în când în
mănăstire.
63
Monah şi econom
Cum însă, prin prezenta lui Iacob, toate au luat un alt drum.
Părintele Nicodim a înţeles foarte bine că odată cu venirea tânărului
începător începe o nouă epocă. Pentru aceasta se îngriji să-1 facă
monah cât mai repede, deoarece devotamentul lui Iacov era
exemplar. Tunderea lui în monahism s-a făcut la 31 noiembrie
seara. Iar a doua zi 1-a făcut economul mănăstirii, i-a încredinţat
toate responsabilităţile... cheile magaziei şi ale porţii, cărţile
mănăstirii... toate. Pentru că a fost presat nu numai de
devotamentul şi de virtutiile lui, dar şi pentru că numai el îşi putea
asuma eficient aceste responsabilităţi.
Când Părintele Antim şi colaboratorii lui, ciobanii, au văzut

toate acestea, s-au făcut fiare. H-a rămas lucru urât si jignire pe care
să nu le fi folosit împotriva lui Iacov... desigur, după ce pleca
părintele Micodim la Limni. Egumenul acesta cu toate că nu ştia
multă carte era un om capabil, se impunea credincioşilor şi predica
foarte impresionant în biserica sa din Limni. Deşi nu stătea în
mănăstire ca să se îngrijească de ea, să lucreze si el însuşi, să
atragă lume, din fericire iubea totuşi mănăstirea şi făcea tot ce
putea pentru reînnoirea ei, deşi de departe, în tot cazul, cea mai
mare vrednicie a sa se află în faptul că a încredinţat aproape toată
răspunderea monahului Iacov şi avea încredere în el în toate cele
pe care i le încredinţase.
In îndatoririle sale, tânărul monah Iacov era neprihănit. Şi

cu cât ceilalţi îl ocărau mai mult, cu atât el se purta mai politicos si
mai smerit. Le vorbea frumos, le dădea mai multe alimente, aşa
64

cum a spus egumenul, ca şi cum nu i-ar fi spus niciodată vreun
cuvânt rău.
Pe cât a putut a pus rânduială în mănăstire. Eftimie încerca

să-1 urmeze. Macarie Karakalinos era leneş şi atras de
neîndreptatul Antim, care totdeauna se împotrivea la tot ceea ce
făcea Iacov. îndeosebi îl întărâta respectul şi moralitatea lui,
insistenta de a face toate slujbele, chiar şi când ceilalţi îl lăsau
singur.
Atunci când egumenul, deşi rar, urca la mănăstire, cei doi perverşi îl
cleveteau pe Iacov în tot felul. Spuneau minciuni, că nu le dă
alimente, că se poartă cu ei cu trufie. Dar cele mai multe se făceau
atunci când egumenul lipsea.
Năvălirile lui Antim împotriva lui Iacov nu aveau nici sfârşit,

nici măsură. Ziceai că Dumnezeu a îngăduit satanei să-1 ispitească
pe Iacov, ca să-1 arate campion al răbdării şi al smereniei. Şi desigur
1-a arătat campion, dar semnele lăsate de lupta sa erau multe.
Sărmanul Iacov s-a umplut de boli şi de răni. Dar toate acestea erau
pentru trup, căci nici una n-a atins sufletul Iui, nici una n-a
supărat duhul lui. Acolo n-a reuşit nimic satana, căci s-a lovit de
răbdarea si de smerenia lui.
65
Preot al Celui Prea înalt
In mănăstire nu exista preot ca să liturghisească regulat.

Părintele Micodim a înştiinţat pe mitropolitul Halkidei, pe bunul
episcop Grigorie despre noul monah şi despre virtuţile lui şi s-
a hotărât să-1 hirotonească, Iacov auzea acestea cu mare dorire
şi cu multă frică. Sufletul lui plângea cugetând la măreţia preoţiei.
Plângea însă si de dorinţă şi de frică, îi venea să îmbrăţişeze
preoţia şi să moară pentru ea, dar se cutremura şi îl cuprindea
panica, acum, când se apropia vremea.
La 17 decembrie a coborât la Halkida. A doua zi

Mitropolitul 1-a hirotonit diacon în bisericuţa Sfintei Var-vara. L-a
chemat de cu seară şi i-a explicat.
Vino, fiul meu, Iacove. Tu nu ştii multă carte,

dar eşti evlavios şi de aceea te hirotonesc...
La 19 decembrie, în ziua următoare, în paraclisul

Episcopiei i-a dat şi preoţia. După aceea a vorbit Mitropolitul. A
vorbit şi a rostit cuvinte ciudate, despre cuvioşii şi sfinţii Bisericii.
Celor putini, care erau de fată, le-a grăit despre virtuţile noului
preot Iacov, care stătea cu capul plecat. Iar lui însuşi i-a spus un
cuvânt proorocesc:
-Şi tu, fiul meu, te vei sfinţi. Să continui cu puterea lui

Dumnezeu şi Biserica te va proclama sfânt. Aceste cuvinte
înfricoşătoare au trecut pe deasupra capetelor si nimeni nu
părea să ia aminte la ele. Dar bătrânul episcop Grigorie ştia
ce spunea, ce i-a pus Sfântul Duh ca să spună. Preotul cel tânăr
a făcut otpustul şi a împărţit anaforă. Prima a luat sora lui
66

Anastasia, aşa precum i-a spus mama lui în clipa morţii. După
aceea Mitropolitul i-a cerut lui Iacov să facă aghiazmă în locuinţa
lui şi în locuinţa surorii sale. Iacov şovăi, se ruşina... dar a făcut
ascultare şi 1-a "sfinţit" pe episcopul său.
In aceeaşi zi a pornit spre mănăstirea metaniei sale, pe

care, în ciuda halului în care se afla, nu o va părăsi niciodată.
De cum s-a întors în mănăstire a început să slujească

zilnic. Făcea toate slujbele, vecenia, Pavecerniţa, miezo-noptica.
Utrenia, Ceasurile si apoi Liturghia... de obicei numai cu bunul
Eftimie. Slujea Liturghia de 3-4 ori pe săptămână, pentru că în
duminici avea poruncă de la mitropolit să liturghisească în
sătuleţele Damnia, Paliohori, Kalamoudi şi Drimona.
Toate acestea erau bune şi plăcute lui Dumnezeu, însă

pentru satana rană.
Când satana a văzut Liturghia făcându-se atât de des în

mănăstire, s-a sălbăticit şi mai mult. Antim si prietenii lui lucrau
mai dur. Şi cu cât încerca Iacov să-i îmblânzească, cu atât mai
sălbatici se făceau. Era în toiul iernii şi tânărul preot se simţea
încolţit de miile de ispite.
Oare stătea el într-o chilie suportabilă, ca să se protejeze

de ploaie şi zăpadă? Chilia lui era mai rea decât toate, deşi era
economul şi preotul mănăstirii. Duşumeaua era crăpată, iar
dedesubt puneau caprele mănăstirii. Dormea puţin, dar şi puţinul
acela devenea primejdios. Prima dată când a nins mult,
sculându-se după puţinul lui somn, avea zăpadă pe spate de
sus până jos. Sufla vântul si prin crăpătură băga zăpadă. Astfel i
s-a albit tot spatele. Şi pentru a stărui In nevoinţă nu aprindea
întotdeauna focul, nici încălţăminte bună nu avea pentru iarnă.
Femeia colonelului Zois i-a trimis nişte cizme militare vechi.
Dar şi acestea, purtate mereu, s-au ros si în loc de talpă, părintele
lacob le-a pus cauciuc de la roţile de maşină aruncate.
De nesuportat si primejdioasă devenea situaţia duminicile

dimineaţa, înainte de a se lumina de ziuă, pe ploaie, pe
67

gheaţă, prin multă zăpadă, uneori până la genunchi trebuia să
plece cu catârul Haido să liturghisească în sătuleţe, înăuntrul
mănăstirii purta orice zdrenţe avea. Punea pe deasupra o cergă
găurită. Dar acolo unde mergea trebuia să fie îmbrăcat
cuviincios. Iar hainele lui cele bune erau subţiri. N-avea haine
bune groase, de aceea tremura de frig şi adesea se îmbolnăvea.
Soţia lui Zois a aflat de asta şi i-a trimis o manta militară veche a
bărbatului ei, pe care a vopsit-o în negru şi i-a făcut ceva ca să
pară rasă. Astfel se mai proteja oarecum. Dar pe toate acestea,
mai mult sau mai puţin, găsea un mod oarecare pentru a le
înfrunta. Dar cu ispitele, lucrurile erau mult mai grele.
68
Noi nevointe ascetice
La începutul lui 1953, după ce s-a topit zăpada de prin

împrejurimi, s-a dus să caute şi a aflat peştera Cuviosului David.
Bucuria îi era de nedescris. în inima sa i se sădise adânc dorinţa de
a-1 imita pe Cuviosul David. Desigur, pe cât va putea.
Acela a trăit atâţia ani în pustie, în tovărăşia sălbăticiunilor,

în mica lui peşteră şi eu - se gândea Iacov - să nu merg? Şi aştept
să mă liniştesc de ispite în mănăstire?
Aştept să sporesc în ascultare şi smerenie...
Din primele luni ale lui 1953, şi-a sporit nevoinţa sa. Cu cât
mai mult prin nevoinţa îşi micşora voinţa trupului, cu atât mai uşor
sporea în ascultare şi smerenie. Şi vedea ca pe cât mai mult avea
aceste virtuţi, cu atât inima şi mintea i se deschideau spre
Dumnezeu. Părintele Iacov n-a citit opere teologice şi niptice
adânci ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Mu ştia deloc de Filocalie. Lua
aminte însă mult la cele scrise în cărţile liturgice. Cu trecerea
anilor le înţelegea mai bine fără să studieze greaca veche.
Penticostarul, Triodul... le sorbea în adevăratul sens al cuvântului.
Dar cartea care i se potrivea cel mai bine era Penticostarul. Bucuria
şi triumful învierii din troparele lui intrau în inima părintelui Iacov. Şi
au fost clipe când îi venea să zboare. Inima lui era inundată atât
de mult de bucurie încât se simţea uşor, gata să zboare la
înălţime. Până acum când a adormit, spunea adesea:
-Inima mea îmi este grădină... Eu, părintele meu, sunt

bucuros... vezi, părintele meu, acum când te-ai mărturisit cât
eşti de fericit şi de bucuros? Eu mereu sunt aşa...
69
Postul Mare 1-a aflat cu multe treburi şi obligaţii în

mănăstire, nimeni nu lucra, nimeni nu se interesa de ceva.
Trebuia să fie prezent peste tot: în grădină, la animale, la
bazinul de apă, la curăţenie, la lemne... peste tot. Şi
slujbele, pe toate el le făcea. Bunul Eftimie numai îl urma. Şi
fiindcă egumenul lipsea, orice străin ar fi venit întreba de
Părintele Iacov. însă treburile erau treburi şi nevointa,
nevoinţă.
A postit trei zile - abstinenţă de la orice fel de mâncare

şi de la apă - după care a continuat cu mâncare uscată.
Punea linte şi bob la înmuiat. Le mânca împreună cu puţină
pâine şi apă. Asta era mâncarea lui.
Noaptea avea alte nevoinţe, altă asceză. După

pavecerniţă mai lucra câteva ore. Apoi mergea la chilie. Aici
era marea arenă, aria 11 de marmură a morţii şi a lui Digheni 12 .
Aici se luptă satana cu omul lui Dumnezeu. Şi copilul de
refugiat s-a luptat cu arma smereniei. Şi Iacov s-a luptat cu
satana şi 1-a biruit, pentru că a iubit mult pe Dumnezeu.
In chiliuţa sa avea un pat de lemn, pe care era pusă o

zdreanţă. Dar nu dormea pe el. A citit de demult despre dormitul
pe jos al pustnicilor. I-a imitat. Dormea şi el pe jos, atâta cât
dormea.
De cu seară chiliuţa era luminată cu o lumânare. O punea

înaintea lui, în mijlocul chiliei, lua epitrahilul, se aşeza jos în
genunchi pe picioarele încrucişate, şi începea cititul. De obicei
începea cu Paraclisele Maicii Domnului, al Cuviosului David şi al
Sfântului Zilei. Acestea totdeauna. Mai citea şi altele, câte putea.
Apoi Psaltirea. O citea toată pe durata nopţii, în fiecare noapte.
Făcea şi metanii. Şi noaptea şi ziua. Trecea totdeauna de o mie şi
ajungea până la trei mii, potrivit cu ziua, cu anotimpul şi ispitele.
11 Loc unde se treiera, care era de obicei de formă rotundă placată cu lespezi
de marmură.
12 Erou bizantin grec.
70

Nopţile, la lumina lumânărilor, a trăit cele mai înfrico-
şătoare şi mai dulci experienţe pe care le poate trăi omul. Diavolii
îl luptau cu turbare. Făceau totul ca să-i ia mintea şi inima de la
Domnul. Uneori reuşeau. Adesea intrau în chilie şi-1 turburau cu
strigăte, zgomote şi chipuri sălbatece. Acela înspăimântat ridica
în sus înaintea sa Crucea de lemn şi Dumnezeu îl ajuta şi diavolii
dispăreau. Şi atletul îşi lua plata sa. Erau nopţi în care, când
priveghea şi îl ruga pe Dumnezeu să-1 elibereze de gânduri, să-1
umple de dragoste pentru El, simţea în el o adiere dulce, răcori-
toare, care îl liniştea aducându-i o pace de nedescris. O
desfătare îl cuprindea cu totul, desfătare pe care o putea da
numai Dumnezeu. Era oarece din fericirea împărăţiei cerurilor.
Le-a trăit pe acestea si era de 33 de ani, la anii lui

Hristos. Vorbea foarte puţin despre astfel de feluri de experienţe
fericitul Stareţ, dar mai spunea câte ceva cuiva.
71
Grădina şi sărăcia Mănăstirii
In martie trebuia să pregătească grădina. Se topea zăpada şi

săpa locul. Monahii vechi nu se puteau obişnui cu viaţa de obşte.
Fiecare avea grădina lui şi fiecare îşi pregătea mâncarea singur.
Părintele Iacov şi-a pregătit-o de puţine ori, pentru că mânca foarte
puţin şi nu ştia nimic din cele ale bucătăriei, de aceea se întreţinea
numai cu verdeţuri şi puţine legume. Evita sistematic mâncărurile
ce făceau plăcere. Niciodată n-a mâncat unt, dulciuri, paste
făinoase, creme şi alte produse plăcute. Atunci când în timpul
postului, în ultimii lui ani, îi duceam kouaker deoarece îl durea
stomacul şi trebuia să ia medicamente pentru bolile lui, nu voia să-1
mănânce, spunând:
- Sfinţii noştri mâncau lucruri atât de plăcute?
Rar, câteodată duminica, mânca puţină supă de pasăre.

Dacă-1 sileau, punea în gură o bucăţică mică de carne. Şi asta din
dreaptă socoteală, ca să nu se ruşineze ceilalţi care mâncau.
In grădiniţa pe care o pregătea cu sârguinţă si dragoste

punea roşii, vinete, bame 13 , ardei, precum şi ceapă şi cartofi. Dar
pe toate acestea nu le consuma el. Le vindea pentru oarecari
puţine drahme, la jumătate de preţ, la ţărani si ciobani. Puţinii
bani îi dădea până la ultimul bănuţ stareţului Nicodim. Şi acela
se mira cum de poate Iacov să-i dea bani, câtă vreme el nu avea
haine si încălţăminte să se încalţe, si nu-i rămâneau să-şi
cumpere alimentele necesare sau alte lucruri de nevoie. Cu
13 Legumă.
72

grădiniţa aceasta s-au întâmplat si multe lucruri comice. Unii
săteni mergeau noaptea sau când lipsea el şi-i furau ceapă, roşii,
bame sau altele. Câteodată îi prindea şi în loc să-i pedepsească
sau să-i denunţe, îi ruga să-i lase şi lui ceva, să nu i le ia pe
toate.
Şi este adevărat că Părintele Nicodim dăruia aceşti

puţini bani pentru nevoile mănăstirii. Odată cu ocupaţia şi cu
războiul răzvrătiţilor, mănăstirea a fost golită de toate. Mu numai
că nu avea pături şi mobilă simplă, dar nici măcar câteva cuţite şi
furculiţe. Când venea cineva, trebuiau să caute mult prin chilii ca
să afle un scaun, o furculiţă...
In asemenea paragină a aflat mănăstirea fericitul

stareţ. Şi nu este deloc ciudat faptul că părintele Nicodim, ca
egumen, a dat poruncă părintelui lacob să nu dea nimic din
mănăstire, nici cel mai mic lucru, nici la vreun străin, nici la
vreo rudenie. Ba şi mai mult, deoarece pentru o perioadă de timp
cumnatul părintelui Iacov, soţul surorii lui. Anastasia, a lucrat
mai târziu în mănăstire, Părintele nicodim, temându-se ca nu
cumva Părintele Iacov să-i dea untdelemn i-a spus apăsat:
- Untdelemnul îl avem pentru Sfinţi (=pentru candele) nu

pentru cutare!
Părintele Iacov ţinea cu scumpătate porunca stareţului.

Trebuia să facă ascultare desăvârşită. După aceea însă au venit
momente în care 1-a durut insuportabil deoarece trebuia să o
facă.
73
O stea coboară şi îl conduce

Peştera Cuviosului David
A reuşit să afle peştera Cuviosului David. O durere

adâncă 1-a cuprins la gândul să pustnicească şi el acolo. Dar
mănăstirea nu avea oameni ca să se poată întreţine. Dacă pleca
şi el, desigur că s-ar fi distrus, în vara anului 1953 a pornit
iarăşi spre Peşteră în timpul zilei. A ieşit pe poarta sudică a
mănăstirii şi a cotit imediat la dreapta. A luat-o pe cărarea ce
mergea alături de apeductul de apă, ce vine din bazinul ce este
în laturea răsăriteană a unui vârf plantat al muntelui Xiros numită
Kabalaris. Cărarea aceea - fie iarnă fie vară - este o desfătare,
înainte de a ajunge la bazinul de apă a luat-o puţin la dreapta şi
a urcat prin pădurea deasă de platani, pini şi brazi, până la
castanul cel mare. Fără să-şi dea răgaz să răsufle a intrat pe
drumul obişnit şi a urcat la stânga spre şeaua de deal pe care
este pusă Crucea de lemn. De pe înălţime a privit înapoi spre
cărare, împrejur erau munţii şi marea. Erau frumoase, foarte
frumoase. Dar nu avea timp.
A coborât, a trecut râuleţul, a lăsat drumul şi a luat-o la

dreapta pe cărarea spre Libadaki. O întindere de teren arabil cu
ogoarele mănăstirii. A luat-o iarăşi la dreapta şi peste puţin a
apărut în dreapta lui "Sendonaki"*. Zărindu-1 a fost impresionat.
"Sendonaki" era o stâncă abruptă de 150-180m înălţime, având
în partea de jos copaci, aflată fată în fată cu Peştera, care este
cam cu 200 m mai jos. Deodată i-a venit dorinţa să urce, acolo
sus, deoarece acolo, precum spune tradiţia, urca şi Cuviosul
David. întindea pe vârful stâncii un cearceaf mic, pe care i-1 dă-
74

duse mama lui, îngenunchea pe el şi se ruga pentru patria lui,
Lokrida. într-adevăr, de cum ajungi acolo ai înainte o privelişte
încântătoare, de basm. înaintea ta şi mai jos se întind coaste,
hăţişuri şi vârfuri plantate. După aceea ochiul se rostogoleşte în
marea de un albastru închis a Eubeii. Şi după ce se satură de
întinderea nesfârşită a mării, urcă să vadă pământul Lokridei, al
Akritei şi a Levantelor, patria Cuviosului David.
Părintele Iacov a rămas acolo numai puţine minute. Ai fi

zis că se temea ca nu cumva să fie prea atras de frumuseţea
locului, şi printr-o nostalgie romantică să nu-şi neglijeze cumva
asceza. A coborât repede şi a luat-o pe cărarea ce ducea
pogorând către Peştera care arăta ca o stâncă ciudată. Sau mai
degrabă erau două stânci care au căzut una peste alta formând
o mare despicătură şi lăsând o parte mică deschisă spre N-V.
Deci aici înăuntru pustnicea Cuviosul David. Părintele Iacov a
îngenunchiat, a aprins lumânarea şi s-a rugat mult timp. Dar
trebuia să se întoarcă pentru Vecernie. Şi-a făcut Cruce, a cerut
ajutorul Cuviosului şi s-a întors. Drumul este cam de 3 km.
In mănăstire toate sporeau neîncetat. Cu adevărat au

sporit toate cele bune făcute de Părintele Iacov cu rugăciunea şi
cu mâna lui. Dar s-au mărit şi problemele create de monahii
nemonahi.
Toamna războiul si ispitele satanei s-au întărit. Se făcea mai

sălbatic văzându-i pe părintele Iacov smerit si statornic. S-a pus
colosul diavolesc să surpe colosul cel sfânt al smereniei; pe
părintele Iacov. Neînchipuite greutăţi l-au ajuns pe sărmanul Părinte.
Fiu le ajungea că îl ocărau şi îl smereau înaintea lumii, ci îl
cleveteau si la stareţ, când acela venea câteodată la mănăstire. în
general acesta avea încredere în părintele Iacov, dar uneori se pleca
clevetirilor şi îl canonisea greu. Antim şi Macarie îl cleveteau cu
măiestrie pe părintele Iacov, iar el nu voia să explice în amănunt
cum stau lucrurile de fiecare dată. De aceea făcea imediat metanie
si cerea iertare, deşi nu era vinovat.
75

Ca să biruiască ispitele, dar şi ca să-1 imite pe Cuviosul
David, s-a hotărât să se roage în timpul nopţilor în Peşteră, atunci
când nu ploua mult şi când nu era multă zăpadă.
Făcea, deci. Vecernia în mănăstire, iar după ce se înnopta

ceilalţi monahi se retrăgeau. Cheile le avea el însuşi, nimeni nu
putea ieşi sau intra. Şi-a luat toiagul, a încuiat porţile mănăstirii si a
ieşit prin partea dinspre sud. Felinar, lanternă nu erau atunci, precum
spunea el însuşi... sărăcie mare. Mergea pe cărarea de pe lângă
apeductul cu apă. S-a silit să urce spre castani. Nu era lună şi era
greu să afle cărarea. Cădea şi se scula. Câteodată intra si pe drum,
unde era mai uşor. Când mai apoi a luat-o la dreapta, spre cealaltă
cărare, s-a rătăcit. Nu mai ştia unde merge. S-a încurcat în rugi, s-a
zgâriat s-a lovit, s-a pierdut în văioagă.
Din fire era fricos, precum spunea el însuşi. Iar acum, în

toiul nopţii, s-a temut mult, foarte mult. Atunci s-a rugat.
-Dumnezeul meu, luminează-mi calea ca să ajung la

Peşteră.
EI însuşi povestea aceste peripeţii nocturne si continuă:
-Şi Bunul Dumnezeu a ascultat cererea mea. Din

multele stele ale cerului mi-a dat si mie una. Ea mergea
înainte si îmi lumina calea. Eu mergeam în urmă. Şi aşa am
ajuns la Peşteră. Acolo m-am rugat. Şi iarăşi steaua
mergând înainte îmi lumină calea până la poarta mă-
năstirii. Părinţii dormeau duşi şi n-au observat nimic din toate
acestea.
Mergerea sa astfel în fiecare noapte era chinuitoare,

dar şi plină de har. Steaua nu se arăta întotdeauna ca să-1
povăţuiască. Numai atunci când era absolută nevoie, adică
atunci când se pierdea în pădure prin văioage si nu mai afla
cărarea. Atunci era mult mai greu să umbli pe acolo decât
este astăzi, pentru că acum pădurile s-au rărit mult si
cărările s-au bătătorit mai mult. Dar şi astăzi, dacă merge
cineva noaptea spre Peşteră, n-o poate afla.
76
Părintele Iacov apropiindu-se de Peşteră era cuprins

de frică. Cum va intra şi cum va rămâne pe timpul nopţii în
peştera pustie. De aceea, înainte de a intra a cerut si un alt
har de la Cuviosul David:
-Sfinte David, dacă vrei, vino si te roagă împreună cu

mine; dar să vii într-un chip cunoscut ca să nu mă
înfricoşez.
Şi intrând a simţit alături de el pe egumenul Micodim. A
aprins două lumânări. Au îngenunchiat. Au citit paraclise. Au
citit toată Psaltirea, au tras la aţe* si făcându-se ziuă s-au ridicat.
Atunci a plecat mai întâi Nicodim şi a dispărut. Era Cuviosul David,
care a stat cu el în chipul egumenului Nicodim, ca să nu se
înfricoşeze.
înainte de a sosi vremea pentru începerea Slujbei,

Părintele Iacov era deja în mănăstire, îşi aruncă putină apă pe fată
şi sună clopotul. Făcea slujba până târziu şi mai întotdeauna
liturghisea de trei patru ori pe săptămână. Fiemonahii monahi se
sculau abia atunci pentru micul dejun. Părintele imediat începea
treburile cele multe ale mănăstirii neapucând să se odihnească
deloc.
Iar când avea să se lupte cu multele şi grelele ispite nu

mânca nimic, îndestulându-se cu Sfânta împărtăşanie şi cu anaforă.
Adică a făcut ceea ce făcuse timp de mai mulţi ani şi Cuviosul
David, pe care îl avea de model şi apărător. Din mâncarea cea
simplă gusta numai sâmbăta la amiaza şi duminica. Şi sâmbăta nu
totdeauna. Cum de rezista într-un astfel de post cu atât de multă
muncă, numai Dumnezeu o ştie. Şi a ştiut-o şi i-a socotit-o Dum-
nezeu ca o dăruire. Vedeţi, 1-a voit pe Iacov, atletul cel ales.... ceva
mai mult, 1-a voit campion. De aceea a îngăduit Satanei să-1
ispitească mult pe Iacov, iubitul Lui, căruia, în acelaşi timp îi
dădea putere nemăsurată să-i poată sta împotrivă. Adică Dumnezeu
i-a dat multă dragoste de Dumnezeu.
77
Şi peştera îl avea întotdeauna pe Iacov, înafară de nopţile

cu ploaie şi zăpadă. Când era lună găsea cărarea. Altfel cobora din
cer steaua pe care i-o hărăzise Dumnezeu. Toate mergeau bine, dar
diavolul nu se liniştea. Astfel, într-o noapte la peşteră i s-a arătat
diavolul în chip de scorpioni. Părintele Iacov stătea în genunchi pe
pământ, cu lumânarea aprinsă înaintea lui şi citea cu atenţie.
De la paraclise trecuse la Psaltire, în noaptea aceasta

rugăciunea lui ieşea altfel. După aceea a început cu "Doamne,
lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieş-te-mă pe mine,
păcătosul!" A simţit o nespusă desfătare lăuntrică, o veselie...
Şi exact în clipa aceasta s-a declanşat ofensiva. Peştera s-a
umplut de scorpioni, mii, nenumăraţi, care se aflau în jurul lui,
înainte, înapoi, oriunde ai privi. Şi-a ridicat mâinile în sus;
nenumăraţi scorpioni stăteau spânzuraţi ca ciorchinii de stâncă.
Războinicul Iacov s-a înspăimântat, s-a pierdut, dar numai pen-
tru câteva secunde. "Sunt diavoli", s-a gândit... Imediat s-a
umplut de o putere necunoscută şi le-a poruncit:
- Până aici! Acolo să staţi. Să nu vă mai apropiaţi!
Şi luând o pietricică a trasat un cerc în jurul lui în care

scorpionii nu aveau voie să intre. Apoi şi-a continuat fără frică
rugăciunea sa şi în tot cursul nopţii, până la ziuă, nici un
scorpion n-a trecut peste cerc. A dat poruncă şi diavolilor, semn
că înlăuntrul lui s-a zămislit împărăţia cerurilor, desigur puţin,
dar marea minune s-a săvârşit. Dumnezeu i-a dat stăpânire,
adică i-a hărăzit să folosească uneori, în parte, puterea
dumnezeiască, facerile de bine ale lui Dumnezeu. Astfel
lucrează El cu şi prin sfinţii Săi.
78
Experienţe dumnezeieşti în Peşteră
Era istovit de muncile obositoare din fiecare zi.
Săpat, măturat, la lemne cu securea cea mare, spălat...

pentru toate trebuia să se îngrijească singur. Mu exista om căruia
să-i fie milă de el, neavând mână de ajutor de nicăieri. Iar
egumenul, atunci când urca singur la mănăstire, le voia pe toate
desăvârşite. Cu toate acestea Părintele Iacov nu s-a împuţinat cu
sufletul. Lucra ca un supraom, postea ca un înger şi asculta ca un
rob netrebnic.
Chiar şi pe jumătate mort încuia mănăstirea şi apuca pe

cărarea spre Peşteră. Suia cu atâta osteneală de ziceai că era
Golgota. în toamna anului 1954, pe când urca 1-a atacat un câine
negru sinistru. Era sălbatec şi pricinuia frică; deoarece era lună 1-
a văzut bine. Sălbăticia lui 1-a făcut imediat să înţeleagă că era
diavolul preschimbat, ca să nu-1 lase să se roage. A scos imediat
Crucea de lemn şi a îndreptat-o spre câine, care a dispărut. Mai
sus, în timp ce mergea a auzit în jurul lui zgomote puternice, un
croncănit sinistru şi altele. Toate ale Satanei.
A ajuns la Peşteră şi a început citirea paracliselor.

Vremea trecea. S-a terminat o lumânare, a aprins o alta şi după
aceea alta. A citit şi Psaltirea în întregime. Acum spunea
rugăciunea cu metaniile... şi a căzut - aşa cum era - în
genunchi la pământ 1-a luat puţin somnul. Atunci îl văzu clar pe
Cuviosul David în chipul lui Nicodim, spu-nându-i cu bunătate:
- Stai, eşti obosit, odihneste-te puţin...

Peste puţin îşi deschise ochii şi văzu pe cineva ieşind din Peşteră.
79
înainte de a se lumina de ziuă s-a întors în mănăstire şi era

plin de bucurie că Sfântul său a stat lângă el. Se simţea foarte
mulţumit că nu s-a mâniat Cuviosul David pentru moţăiala lui.
- Sfântul este atât de mărinimos - cugeta el. Oare cum va

fi Domnul nostru. Dar cine sunt eu, care îndrăznesc să cer milă?...
un nimic... întin aerul, mâhnesc pe Sfântul şi pe Domnul meu...
oare ce voi păţi la judecată, ce voi răspunde?... gândi apoi. Şi
acestea le spunea până la fericita lui adormire. Cine? Cel ce a dat
poruncă Satanei şi cerea poruncitor de la Cuviosul David şi
de la Sfântul Ioan Rusul să facă cutare bine şi un altul.
Intorcându-se, a deschis poarta mănăstirii şi a intrat.

Monahii "dormeau". A sunat clopotul şi înainte de răsăritul
soarelui era gata. A pus samarul pe catâr. Era duminică dimineaţa şi
trebuia să .meargă în sat să liturghi-sească. Şi-a pus cărţile în
desagă, şi-a împăturit cu grijă veşmintele în boccea, le-a luat la
subţioară şi a ieşit din curte. A tras catârul lângă un dâmb, s-a suit
pe samar şi a pornit spre locul unde avea să liturghisească.
Terminând acolo treb uia să urce şi la Drimona, un sătuleţ aflat mai
sus de mănăstire.
Acolo avea să săvârşească o cununie. S-a dus şi terminând

slujbele şi-a luat animalul cugetând să se întoarcă la mănăstire.
Atunci un cioban bine făcut îi spune: "Vom merge împreună,
Părinte". Acela se lepăda, nu vedea pricina pentru care să se
ostenească voinicul, însă deoarece acela a insistat. Părintele
Iacov a cedat.
Pe drum au vorbit despre diferite lucruri. De îndată ce au

ajuns la pârâul cel mare, puţin mai jos de mănăstire, voinicul s-a
oprit spunând: "Ei, de acum du-te, Părinte!" Părintele Iacov insistă
atunci ca să afle pricina. Nu cumva tânărul voia să se spovedească,
nu cumva voia să ceară ceva de la părintele? Dar nimic din toate
acestea. Tânărul voise numai să-1 apere pe Părintele Iacov. I-a
explicat că ceilalţi ciobani şi săteni se înteleseseră să-1 bată pe părin-
tele Iacov. Pe monahul care, prin prezenţa sa nu-i lăsa să devină
80

stăpâni pe mănăstire. Pe monahul care slujea în fiecare zi în
mănăstire şi din pricina căruia se îndrăcise un alt monah. L-ar fi
lovit înainte de a începe suişul spre Mănăstire, la pârâu, căci acolo
nimeni nu i-ar fi putut vedea şi auzi.
81
Cu sfântul cap al Cuviosului David
Nu avea numai evlavie la Cuviosul David. Se încredinţase

lui şi avea în el o încredere fără margini, în Biserică, îi lua capul
atunci când lipseau sau credea că lipsesc ceilalţi, îl punea jos
înaintea lui şi, fie în genunchi, fie cu desăvârşire pe brânci i se
ruga. Se ruga la Sfânt să-i dea smerenie şi ascultare, pentru care
se ruga cu lacrimi fierbinţi, îl ruga pentru mănăstire şi pentru
ceilalţi, pentru monahi şi pentru toţi cei care îi ceruseră ajutorul
Sfântului.
Din când în când, atunci cânt oamenii cereau. Părintele Iacov se

ducea cu capul Cuviosului David în satele Eubeii de nord. Când
într-o parte, când în alta. Şi oamenii alergau să se închine. Mai
lăsau şi ceva drahme... puţine, dar foarte folositoare pentru
mănăstire. Părintele Iacov nu folosea nici una pentru sine. Şi
erau zile când de dimineaţă până seară mânca numai un cartof
mic. Se întâmpla, mai ales iarna, să aştepte dacă nu cumva va
veni cineva din Limni să aducă puţină pâine, fiu se mâhnea
pentru sine, căci astfel avea prilej să postească mai mult. Dar
când era şi cu cineva din mănăstire trebuia să-i dea ceva de
mâncare.
Aşadar îşi punea singura rasă bună pe care o avea, încălţămintea

cârpită, desaga din păr de capră cu sfântul cap şi se ducea.
Toamna sau primăvara nu avea umbrelă, căci costa mult.
Despre a doua rasă... nici nu încăpea discuţie, încălţăminte
bună... de unde să se găsească?
în 1955, la începutul primăverii şi-a făcut Cruce şi s-a dus

pe jos la Spătari şi Ţuca (astăzi Izvorul Tămăduirii). Trebuia să
meargă cale de cinci ceasuri. Satele le cunoştea, căci ca mirean
82

lucrase acolo ca zidar cu tatăl său. Pe când se apropiase de sat
vremea s-a schimbat. Trebuia să apuce înaintea ploii, dar iată
că 1-a apucat ea. Cinstitul cap se primejduia să se vatăme din
pricina apei... Era ierosilie* să îl plouă. Iar el, cum să stea ud de
ploaie, cu capul, ca să se închine sătenii la el? Trebuia să meargă
în vreo casă, să-şi scoată rasa şi dulama, dar să-1 vadă oamenii
astfel, una ca aceasta o resimţea ca un blestem şi o catastrofă.
Au căzut primele picături şi dinspre sud se apropia o
negură. A grăbit pasul pe cât a putut strângând sfântul cap în
braţe. I-a vorbit sfântului precum a ştiut. Ploaia s-a înteţit dar pe el
nu îl uda. Mergea îndoit din mijloc, cu capul în braţe şi grăbit, în
jurul lui lumea se prăpădea de furtuna cea înfricoşătoare. Ziceai
că s-au deschis cerurile. Un metru în jurul lui (da, un metru
înainte, înapoi, la dreapta şi la stânga) nu cădea nici o picătură.
A ajuns în sat şi alergă la biserică uscat... el şi sfântul cap!
A doua zi după-amiază trebuia să se întoarcă. A aşteptat pe

unul şi pe altul să se închine si a întârziat. Ca să ajungă mai
devreme, a luat-o pe cărări. A trecut de Damnia şi a urcat
ajungând la pârâul mare - sau aşa credea el - care era mai jos de
mănăstire. Era întuneric, nu îşi vedea nici nasul. A pierdut cărarea
şi nu mai ştia unde merge. A strâns cu putere sfântul cap în braţe,
şi i-a spus ce i-a spus. A venit o lumină înaintea lui şi 1-a dus pe
cărarea cea bună până la mănăstire.
Ieşind cu capul Cuviosului David şi întorcându-se avea

astfel de semne minunate. Altădată, Cuviosul i-a arătat
bunăvoinţa sa deschizându-i poarta mănăstirii. Se întorcea
noaptea cu sfântul cap şi apropiindu-se de poartă, monahul
Eftimie i-a deschis înainte ca el să bată. I-a făcut închinăciune şi
s-a dus să pună sfântul cap în Biserică. A ieşit şi a urcat la chilia
părintelui Eftimie, care a rămas uimit. Hu ştia deloc că venise
părintele Iacov şi fireşte, nu îi deschisese poarta. I-o deschisese
Cuviosul David în chipul lui Eftimie.
83

Apariţia Cuviosului în chipul unui alt monah devenise un
lucru foarte obişnuit; doar o ceruse odinioară însuşi părintele
Iacov ca să nu se înfricoşeze.
A dus capul Cuviosului David şi în locurile lui natale, în

Livanates. îl cobora în dăsagă până la Rovies, satul de lângă mare.
Ca să nu-1 vadă ciobanii şi sătenii intra într-un desiş şi observa pe
marea Eubeii când va veni de dincolo, din Livanates, barca să
îl ia. De cum o vedea că se apropie se ducea repede la cheiul
mic şi sărea în barcă.
In anul acela ţinutul suferea de o secetă îndelungată.

Oamenii bărcii, care îl cunoşteau pe părintele Iacov, se rugau şi
ei pentru ploaie. Părintele Iacov i-a ascultat şi apoi s-a aşezat
într-un capăt al bărcii, care de acum se apropia de Livanates.
Atunci părintele Iacov ţinând desaga cu capul în braţe îi spuse
Cuviosului:
- Părinte, iată au venit sătenii tăi pentru secetă. Te rog,

ca acum când vom merge să bubuieşti. Ia aminte să nu mă
ruşinezi. Te vei face şi tu de râs, mă voi face şi eu.
Numai ce au ieşit pe uscat şi imediat a început să tune.

După treizeci de ani de la acestea spunea:
- Eu, fratele meu, le spun la urechea Sfântului şi el ia legătură

cu Hristos.
Explicaţia aceasta cuprinde teologia a mii de teologi,

deoarece putere făcătoare de minuni, har dumnezeiesc şi
energii necreate are numai Dumnezeu. Iar El le dă de obicei prin
cei mai aleşi ai Săi, prin Sfinţii care, fiindcă L-au iubit desăvârşit şi
s-au curăţit prin tot felul de nevointe au căpătat harisma
îndrăznelii înaintea Lui.
Adică acestora li s-au hărăzit privilegiul să ceară orice de la

Dumnezeu şi Dumnezeu să-i "asculte", să le împlinească cererile.
84
Ofensivele Satanei îl lovesc fără milă
Arta pe care o are Satana a întrebuintat-o lucrând prin ispite ca

să-1 abată pe părintele Iacov. H-a lăsat ispită nefolosită. Dar n-a
reuşit, căci Părintele Iacov spunea şi iarăşi spunea:
- Pentru tine. Cuvioase al meu David, le voi suferi pe

toate.
A înţeles că pe toate le făcea satana ca să-1 alunge din

mănăstire. Orice s-ar fi întâmplat, se nevoia să facă răbdare şi să
rămână smerit. Ştia că smerenia şi răbdarea îl vor mântui. Şi nu
numai atât. Presimţea că aceste virtuţi "îl vor îmbogăţi într-o
zi". Acestea le spunea şi spre sfârşitul vieţii sale.
Astfel stând lucrurile satana a fost nevoit să joace şi

cartea sa cea mai eficace, şi o juca încă adesea. Trimetea pe
ucenicii lui, diavolii, să-1 atace trupeşte pe Părintele Iacov.
In octombrie 1954 egumenul Nicodim a mers în mă-

năstire pentru două zile. A dat îndrumări tuturor, a văzut ce a
săvârşit Părintele laob şi a plecat dimineaţa, după Sfânta
Liturghie. Părintele Iacov a început de îndată treburile pentru
curăţirea bisericii. Şi o curăţa cu multă atenţie, pentru că,
precum spunea, acolo locuiau Hristos şi Cuviosul David. După
aceea, cu puţin înainte de ora 11, a luat scara ca să se urce în
camera oficială, în chilia cea bună în care dormea părintele
riicodim atunci când venea în mănăstire şi care se afla deasupra
bucătăriei.
Aşadar a intrat în chilie şi a început s-o măture. Era obosit

şi mijlocul îl durea tare. Când a ajuns lângă pat cu maturatul, s-a
gândit să se întindă câteva minute pentru a-şi odihni puţin
85

mijlocul. S-a întins într-adevăr şi, fără să adoarmă, a văzut intrând
pe uşă un diavol sinistru, cu chip de mongol şi foarte aspru. L-a
atacat într-o fracţiune de secundă şi imediat au intrat şi alţi
diavoli.
Părintele Iacov a înţeles, dar era târziu. A vrut să-şi facă

cruce, dar diavolul cel sălbatec şi cu mână puternică l-a lovit tare
peste braţ. A încercat din nou... dar acela i-a mai dat o lovitură şi
mai puternică, în chinul lui a încercat să o cheme pe Maica
Domnului, începând cuvintele, la Ma, diavolii au început să-1
lovească cu pumnii în gură. L-au lovit mult, şi-au bătut joc de el
pentru că nu li se putea împotrivi, îi spuneau ameninţători: "noi
ţi-am făcut atunci aceea..., noi ti-am făcut cealaltă, noi te-am
prins de gât şi nu puteai spune Evanghelia în zilele trecute..." L-
au înjurat, l-au înfricoşat şi mai ales l-au bătut peste mâini, peste
gură, peste piept, l-au tras de barbă...
La un moment dat, după o lovitură puternică peste braţ,

mâna i-a fost azvârlită, lipindu-i-se de frunte şi buzele lui au
apucat să şoptească: "Maica Domnului". Atâta a trebuit, căci
diavolii au dispărut imediat. Dar părintele Iacov era într-un hal de
nedescris. L-au zdrobit. Avea o durere înfricoşătoare, nu avea
putere să strige tare. A rămas acolo pentru puţin timp, căci nu
se putea mişca din loc. Avea nevoie de ajutor, dar nu apărea
nimeni. A încercat să coboare de pe pat. S-a târât şi a căzut jos.
Mâinile îl dureau şi nu le putea folosi. S-a târât cu multă
osteneală multă vreme. A ajuns la scară şi de acolo s-a
rostogolit, Când l-au văzut toţi s-au înfricoşat şi s-au minunat. Era
vânăt şi umflat. L-au luat, dar îl durea peste tot. Părintele
Eftimie l-a ajutat mult. I-a pus cataplasme, îl trată prin metode
practice... Folosea şi alifii. A suferit mult timp. Au trebuit să
treacă 6 luni ca să se facă bine. Dar bine complet nu s-a mai
făcut niciodată. Fălcile l-au durut - atunci când se schimba
timpul şi când era multă umezeală - până la adormirea sa.
86

Aceiaşi tactică a repetat-o satana şi în alte prilejuri. Unui
astfel de atac 1-a supus în 1958, care a fost la fel de groaznic.
Diavolii l-au atacat sub chipul înfricoşător al unei matahale de
om, sălbatic şi negru. Era la muzeul vechi, acolo unde acum
este chilia monahilor Pavel şi Efrem. Cel negru mai întâi, apoi
diavolii cei mai mici care îl însoţeau după el, l-au lovit în fată şi
peste mâini, ca să nu poată face Cruce şi să nu o poată chema pe
Maica Domnului. L-au ocărât urât şi i-au făgăduit că niciodată
nu îl vor lăsa liniştit.
Răul făcut de diavoli, zgomotul şi strigătele lor se

auzeau până jos, deşi puţin. Doi monahi din bucătărie, care au
auzit zgomotul, nu şi-au închipuit că se întâmplă aşa ceva în
chiliile de sus. Părintele Iacov s-a târât anevoie fiind zdrobit şi
pe jumătate leşinat. A stat acolo mult timp, până când din
întâmplare l-au aflat. Când şi-a revenit, li s-a plâns:
- Fraţilor, n-ati auzit ca să veniţi să mă ajutaţi. M-au distrus

diavolii...
Iarăşi cataplasme, iarăşi frectii şi semnele au rămas pe

el luni de zile.
In anul acela, 1958, a avut şi o altă încercare mare. La

începutul lui ianuarie a murit sora lui, Anastasia. O iubea mult
şi pentru ea întârziase să intre în mănăstire. Lăsase si doi orfani,
pe Măria si pe David. Era bolnăvicioasă si săracă. Grav bolnavă
au luat-o cu un catâr din Farakla si au dus-o la Atena. Nu s-a mai
întors.... nici moartă. Această moarte s-a făcut pricină de
durere şi plâns pentru părintele Iacov, ca după o soră după
trup. Acest eveniment dureros el 1-a schimbat în cuptor de gal-
vanizare duhovnicească, într-un nou mod de curăţire, în ciuda
dragostei ce i-o purta şi a binecuvântării ce o primise de la
egumen, şi-a impus sieşi să n-o viziteze în ultimele ei zile, la
spital, nici s-o vadă moartă.
O iubise mult pe sora sa, de aceea a voit ca virtutea

monahală a depărtării de lume şi de rudenii să stăpânească
87

înlăuntrul lui cu desăvârşire, în acest moment critic a încercat
să rupă, ca monah, dependenţa de persoanele înrudite iubite.
Dar se interesa şi se ruga neîncetat pentru mântuirea sufletului
lor. Şi a simţit o odihnă şi o mângâiere nespuse atunci când
Dumnezeu i-a descoperit că sora sa Anastasia se află - plină de
negrăită veselie - "în cortul ceresc al Sfântului Ioan Rusul". Toate
acestea se descriu în chip minunat în scrisoarea de răspuns a sta-
reţului adresată prietenului lui, preotului Teodor Teodosiu.
(Părintele Teodor este fiul părintelui Dimitrie Teodosiu, care ca
preot de mir avea responsabilitatea duhovnicească şi peste satul
Farkala, unde 1-a cunoscut pe micul Iacov). Deoarece conţinutul
scrisorii are un stil caracteristic pentru felul cum gândea şi trăia
stareţul, şi deoarece descrie nişte vedenii şi descoperiri, o
adăugăm întreagă cu ortografia ei, îndreptând numai punctuaţia:
88
Sfânta Mănăstire a Cuviosului, 10 martie 1958
Cine ne desparte de dragostea lui Hristos?
Cucernice şi prea iubite al meu Părinte Teodore, în-

chinăciune, îţi sărut mâna cu multă evlavie şi respect. Am
primit cinstita şi sfânta ta scrisoare şi îţi mulţumesc cu căldură
pentru toate cuvintele tale de mângâiere, care sunt ca un balsam
pentru sufletul meu îndurerat, precum îţi mulţumesc şi pentru
rugăciunile tale făcute pentru sora mea. Şi eu, de asemenea,
cucernice al meu părinte, înalt rugăciuni pentru toţi cei care au
plecat din această viată vremelnică şi mai ales pentru neuitatul
părinte Di-mitrie, pe care atât de mult l-am iubit de mic copil.
Părinte Teodore, m-am mâhnit ca un om pentru sora mea, dar
lucrul cel îmbucurător este că smerita Tasia s-a învrednicit să
se veselească în corturile cele iubite ale Cuviosului Ioan Rusul.
Părintele meu, în descoperire şi în vedenie am văzut-o pe sora
mea în corturile cereşti ale Sfântului Ioan Rusu. Părintele meu,
tremur cu totul de cele ce îţi scriu: n-a avut greutăţi nici la
suire, nici la judecată. A fost însoţită de Cuviosul David şi de
Sfântul Ioan Rusul. Viu este Domnul Dumnezeu. Acum nu mai
mă mâhnesc, deoarece mi s-a poruncit să nu mai plâng, ci să
mă bucur pentru ea, căci s-a învrednicit de cămările cereşti.
Sfinţii Părinţi îţi aduc respectele lor. Harul Cuviosului David să
te umbrească totdeauna şi să te întărească. Respectele mele
preotesei şi lui Dimitraki. în mod deosebit stareţei. Părinte
Teodore, creştinul pleacă din viata cea deşartă de acum şi
ajunge la limanurile cereşti, unde nu îl deranjează valurile şi nu
are loc nici un naufragiu. Acolo nu există duşmani şi prigoane.
89

Mâhnirile, durerile şi primejdiile nu au intrare, întâlnindu-se
acolo cu persoane iubite şi alese, descoperă în aproapele chipul
Mântuitorului şi locuieşte împreună cu El în patria Sa veşnică şi în
preaslăvita casă a Părintelui Său. Desigur, ca oameni ne mâhnim
deoarece a plecat de lângă noi o persoană iubită. Doar şi Domnul
a lăcrimat atunci când s-a apropiat de Lazăr. Voi face răbdare
pentru dragostea Domnului meu şi a Cuviosului David.
Să mă ierţi pentru cele neserioase scrise de mine, dar îl

ştiu pe Cuviosul meu părinte Teodor cât mă iubeşte şi nu mă va
lua în nume de rău. V-am obosit, părintele meu, dar credinţa
este vie şi toate sunt sfinte. Cu multă dragoste, evlavie şi
respect îţi sărută sfântul cap cu sărutare sfântă.
Smeritul rob al Domnului, f Iacov
90
Porunca arhanghelilor
In 1961 egumenul Nicodim şi ieromonahul Iacov au

hotărât să zidească o bisericuţă în cinstea Sfinţilor Arhangheli
Mihail şi Gavril. Egumenul a ales locul şi a pus ţăruşi ca semne.
Apoi el a plecat la Limni şi în noaptea aceea i-a apărut Părintelui
Iacov un ofiţer înalt, blond şi frumos, cu o sabie de aur, care i-a
spus:
- Părinte, sunt arhanghelul Mihail. Nu doresc ca bise rica

mea să se zidească în locul acela ce s-a însmenat cu ţăruşi, ci
aici unde îţi voi arăta.
S-a plecat şi a mutat ţăruşii mai încolo. Dimineaţa

părintele Iacov s-a dus şi a aflat ţăruşii mutaţi. Paraclisul urma să
se zidească provizoriu din lut şi paie, deoarece nu existau
mijloace necesare, în noaptea următoare s-au arătat părintelui
Iacov doi ofiţeri cu săbii de aur şi i-au spus:
- Suntem arhanghelii Mihail şi Gavriil. Să-i spui stareţului că

noi nu voim ca să se zidească din lut şi paie casa noastră, ci din
nisip, var şi lemne. Iar pe acoperiş cu ţiglă.
Dar aceste materiale nu existau sus în munte. Era

sărăcie mare şi nu exista nici un drum bun pentru a fi
transportate. Părintele Iacov i-a întrebat despre acestea şi aceia i-
au răspuns:
- Părinte, nu te mâhni, căci noi ne vom îngriji de aceasta. La

noapte va ploua şi râul va aduce mult nisip. Materialele de
construcţie vor fi dăruite de creştinii evlavioşi.
Şi toate s-au făcut aşa cum au spus mai înainte şi cu ajutor
minunat.
91
Emanaţia harică nu se poate ascunde
în 1962 preotul satului Izvorul Tămăduirii, despre

care am pomenit mai înainte, s-a dus să-1 vadă la mănăstire.
Era fiul preotului Dimitrie, care liturghisea mai demult şi în
Farkla. Se cunoşteau din anii adolescentei lor şi părintele Iacov
putea vorbi liber. I-a vorbit despre câteva din ispitele lui şi mai
ales i-a povestit despre atacurile Satanei, precum şi despre unele
experienţe sfinte ale sale. I-a mărturisit temerile şi îndoielile
sale.
- Cum să le spun, Părintele meu? Unii spun că am păţit

ceva, că sunt bolnav... Deoarece spunea diavolul celorlalţi
diavoli: "Rupeti-i mâna cu care face cruce!" Şi cele pe care le
văd pe sfântul cap, în Sfântul Altar... Cuviosul David este
viu... îmi vor spune că am ceva...?
Şi încet-încet i-a povestit, uneori descoperit, alteori cu

jumătăţi de cuvinte, descoperirile şi intervenţiile Cuviosului
David. La un moment dat nu s-a putut abţine.
- Mă mâhnesc, sufăr, părinte Teodore, o să plec... Stau

pentru Cuviosul. Am venit un copil de refugiat şi nu i-am adus
nimic, i-am dat inima mea... Vezi acum unde am ajuns...!
Fericitul stareţ Iacov le spunea, dar de la începutul

anului 1960 au început să se mărească mult două lucruri pe fata
lui. Amândouă în acelaşi timp. Sporirea lui duhovnicească, ce îi
aducea emanaţia, şi extenuarea organismului său. Amândouă
mergeau una alături de cealaltă.
Acum noaptea nu mai avea lupta diavolilor, ci lupta Sfinţilor

şi a lui Dumnezeu. Mu pentru că s-au asprit cu totul ispitele. Ci avea
92

atât de fierbinte dragoste si afierosire faţă de Sfinţi şi de Dumnezeu,
încât s-a umplut în întregime şi se revărsa înafară. în mintea şi
inima sa n-a rămas nici un colţişor gol în care să se încuibe ispita.
Această dragoste a sa îl încălzea şi îl absorbea atât de mult încât
uita de boala sa trupească şi de înfricoşătoa-rea oboseală. A devenit
cu totul duh. Vorbea cu Sfinţii, în jurul lui zburau îngerii, în
întreaga lui fiinţă stăpânea bucuria. Fericirea împărăţiei cerurilor
era în parte aici, în chilia vasului ales, adică în inima şi în mintea
părintelui Iacov.
Atunci când un monah 1-a silit mult să-i spună despre aceste
experienţe dincolo de jumătăţile de cuvinte şi de subînţelesuri, i-a
spus cu o veselie smerită:
- In seara asta, fiule, m-am aflat şi am împreună liturghisit cu

sfinţii şi cu îngerii! La jertfelnice care nu se pot descrie.
Şi faţa lui devenea lumină. Iar monahul a întrebat cu

naivitate: "Cum se face asta?" Iar fericitul stareţ i-a răspuns:
- Părintele meu, nu întreba, acestea sunt chestiuni

duhovniceşti.
Monahul însă a insistat şi stareţul a cedat cu o condiţie:
- Părintele meu, să nu spui nimic.
Atunci când voi muri, să spui că "un oarecare stareţ mi-a

spus că liturghisea în timpul nopţilor, că trăia împreuna si
împreună-liturghisea în fiecare zi cu Sfânta Treime". (Adică
simţirea prezentei dumnezeieşti).
- Ai văzut, părintele meu, ce fericire avem noi monahii şi

mai ales clericii?
Din acestea poate înţelege oricine de ce nu se temea de

moarte. Dimpotrivă, o aştepta în fiecare zi, în fiecare ceas şi în
fiecare clipă. Unii se sminteau când îl auzeau foarte des cântând
slujba înmormântării în ceasurile în care făcea diferite treburi.
Obişnuia şi altceva, ca să se familiarizeze cu moartea. Se culca la
pământ, îşi încrucişa mâinile şi începea slujba înmormântării.
Câteodată, vrând să folosească pe câte unul, îi spunea:
93

-Vino să-ti cânt un cântecel! - şi cânta tropare din slujba
înmormântării.
Mişcătoare erau şi experienţele lui în biserică, în timpul

Sfintei Liturghii, nespuse şi minunate erau cele ce le vedea şi le
trăia. Făcea proscornidia şi adeseori vedea starea duhovnicească a
morţilor pe care îi pomenea. Prin uşa altarului pe jumătate
deschisă îl vedeau înaintea proscomidiei stând la înălţime,
neatingând podeaua. De data aceea a uitat s-o pomenească pe
mama lui, care i-a apărut dojenindu-1:
- Iacove al meu, tuturor le-ai dat darurile lor, iar mie astăzi
nu mi-ai dat.
Povestea că la fel se întâmpla şi cu Macarie 14 al Ciprului.

Terminând proscornidia şi întorcându-se să meargă la Sfânta Masă,
îl vede că stă la dreapta lui, cu palmele una în alta, aşa cum se
împărtăşeşte preotul cu Trupul Domnului, în pomenirea şi
rugăciunea pentru cei adormiţi era foarte meticulos. Pomenea pe
foarte mulţi. Şi pe monahul Antim, care îl chinuise atâta. Odată 1-a
rugat pe Dumnezeu să-i arate unde s-a dus Antim după moartea sa.
L-a văzut într-o noapte într-un subsol nenorocit şi întunecat şi
foarte mâhnit. L-a heretisit, iar Antim i-a spus:
-Sunt aici... Atunci când mă pomeneşti trece o rază de

soare şi văd puţin.
Toate se făceau într-un mod simplu şi clar. în vremea

heruvicului fericitul liturghisitor de multe ori nu se afla singur în
altar, îngeri de faţă slavosloveau pe Dumnezeu, înveseleau
atmosfera, împreună-lucrau cu liturghisitorul, aripile lor atingeau
liturghisitorul şi el le vedea chipul lor tineresc... Iese, face ieşirea
cea Mare. O călugărită ce era de fată, îl vede că se mişcă prin
aer, că intră în altar fără să calce pe duşumea. S-a minunat şi şi-a
făcut Cruce. S-a pierdut, pentru prima dată a văzut o minune.
Când s-a terminat Liturghia şi călugărita s-a dus să ia binecu-
vântare/şi să plece, îi spune cu naivitate:
Arhiepiscop al Ciprului si conducător al naţiunii (n.t).
94

- Astăzi, Liturghia a fost altfel.
Aceea a prins curaj şi şi-a deschis gura să descrie cum 1-a

văzut la Intrarea cea Mare. Dar stareţul a apucat mai înainte şi i-
a spus să tacă, să nu spună nimănui nimic.
Mai târziu explica datoriile diaconeşti. Ca să-1 facă atent

pe diacon, i-a vorbit despre experienţele şi vedeniile lui cu o
adâncă evlavie:
-Ah, părintele meu, dacă aţi vedea ce se petrece în

timpul heruvicului, când protul citeşte rugăciunea, aţi fugi cu
toţii... îngerii urcă şi coboară nevăzut şi de multe ori simt aripile
lor cum mă lovesc peste umeri.
In vremea Sfintei Liturghii, a heruvicului şi mai ales a

epiclezei strălucea şi emana curăţie, fericire şi măreţie. Da,
acest ieromonah înjosit, care din 1960 şi după aceea trăise şi
lucrase totdeauna cuprins de câte o boală grea, acesta făcea
mişcări măreţe, dar nu teatrale. Avea un mod de a oficia
împărătesc. Şi fiecare simţea că această măreţie iese din
respectul nemărginit ce îl vea fată de Taina Euharistiei. Şi ceva
mai mult: aceasta i se impunea în mod firesc din prezenta
îngerilor şi arhanghelilor "distinşi" şi a sfinţilor în altar. A spus că
de multe ori a văzut pe Sfânta Masă:
- îngerii şi arhanghelii, fiule, Un Trupul Domnului.
Toate acestea s-au făcut foarte repede pricina unei

emanaţii care a început mică, dar statornică în persoana
părintelui Iacov. Acolo unde liturghisea în cătune - şi oriunde
mergea cu capul Cuviosului David, fie că voiau, fie că nu voiau,
creştinii se entuziasmau. Ceva li se transmitea, ceva îi inspira,
deşi nu spunea nici un cuvânt. Această fată lină şi plină de
dragoste, fruntea lui luminată, ochii care înveseleau pe om şi
vocea lui impunătoare şi mângâietoare... toate uimeau pe
oameni. Trebuia să fie cineva de piatră sau lipsit de orice
simţământ ca să nu simtă că monahul acesta are ceva deosebit.
95

Şi acest altceva nu putea fi decât ceva dumnezeiesc, deoarece şi
insufla dragoste şi aducea pace în jurul lui.
într-adevăr, când stăteai lângă el, de vorbea sau nu

vorbea, fără să simţi te linişteai, îţi transmitea blândeţe şi pace
lăuntrică. Darul acesta îl au numai oamenii lui Dumnezeu,
vasele cele alese ale Lui, cei ce îl iubesc mult şi îl slujesc cu
dăruire.
Fericitul Iacov într-adevăr a slujit pe Dumnezeu cu

desăvârşită dăruire. L-a slujit cu patimă în aspectul cel mai
înalt al slujirii, ca liturghisitor. nimic mai înalt, nimic mai sfânt,
nimic mai dulce! Dar totodată nimic mai înfricoşător decât Sfânta
Liturghie. Se scula cu temperatură, cu bătăi neregulate ale inimii,
cu o strângere puternică în piept, cu o flebită înfricoşătoare... dar
liturghisea. Mai ales în ultimii ani, când avusese mereu
probleme cu inima - şi din 1986 i-au pus aparat de reglat bătăile
inimii - se pregătea de foarte devreme în chilie si aştepta să-şi
revină ca să coboare în biserică. Şi îl ruga pe Cuviosul David nu
ca să-1 vindce, ci să-1 ajute să stea în picioare ca să liturghisească. Da,
numai să liturghisească... si apoi săvină orice ar voi Dumnezeu...
numai să apuce să liturghi sească. Atâta râvnă pentru liturghisire
avea fericitul. Se mai întâmpla din pricina bolilor lui şi deoarece
spovedea până la orele 3 dimineaţa, să gândească uneori:
- Astăzi n-o să reuşesc, nu voi putea suporta şi oamenii

mei cei buni au venit de departe la Sfânta Liturghie.
Atunci îi apăreau Sfinţii şi-i spuneau. Iacove, noi am

venit de departe şi tu nu liturghiseşti?
Peste puţin timp începea şi pe măsură ce înainta Slujba

se simţea mai bine. Iar atunci când intra în Liturghie de multe ori
nu mai avea simţământul că este bolnav. La sfârşit, o spunea el
însuşi, devenea atât de uşor încât credea că zboară. Totdeauna se
îmbrăca cu un veşmânt ieftin, niciodată n-a avut şi n-a dat bani
pentru un veşmânt preoţesc mai bun. Numai în anii de pe urmă a
avut veşminte bune, daruri ale fiilor lui duhovniceşti. Dar şi din
96

acestea purta din când în când câte unul, atunci când avea lume şi la
sărbători.
închinătorii de atunci erau cei mai fericiţi oameni. Atunci

părintele Iacov, datorită putinilor închinători putea să-i vadă mai mult
şi să-i asculte în tihnă. Apoi erau anii - din 1960 - în care
bunul episcop Grigorie al Halkidei trimetea vara la mănăstire

copii, studenţi la Teologie şi alţii. Toţi aceştia au cunoscut
nemăsurata dragoste dumnezeiască a părintelui Iacov, pe care si 1-
au făcut părintele lor duhovnicesc şi pe care îl respectau şi iubeau
fără măsură. Aceasta voia şi bunul episcop Grigorie, care a
cunoscut sau a bănuit harismele duhovniceşti ale părintelui Iacov
cel cu putină ştiinţă de carte. De altfel nu i-a spus la hirotonia sa, că
într-o zi Biserica îl va proclama sfânt?
Dar nu toţi aveau sentimentele bătrânului episcop. Vedeau

cum lumea - tineri, bătrâni, ţărani, oameni de ştiinţă, meşteşugari -
îl cinsteau şi îl respectau pe părintele Iacov şi îl invidiau. Egumenul
Hicodim, cu toate că se afla rar în mănăstire, devenea aspru când
vedea că i se sărută cu atâta evlavie şi încredere mâna părintelui
Iacov, care la urma urmei era şi liturghisitor şi duhovnic.
Fericitul părinte Iacov lua aminte atât de mult la virtutea monahală
a ascultării încât el însuşi spunea ca o sfântă laudă:
- Niciodată n-am trecut cu vederea porunca părintelui

Nicodim, nici prin gând nu mi-a trecut să nu-1 ascult.
La fel putea spune şi despre virtutea neagoniselii. Era însă

uşoară şi mică în ochii lui şi de aceea nu vorbea despre ea.
Vorbea şi realiza însă despre cea a milosteniei. Prea sărac şi gol a
trăit şi tot astfel a închis ochii. Deşi în ultimii ani a avut multe,
niciodată n-a ţinut nimic pentru el. începând din 1960 mănăstirea
a început să aibă ceva posibilităţi. Şi el însuşi primea atunci salariu
de preot slujitor. Dar nu-i rămânea nici o drahmă. De atunci a
început milostenia lui proverbială. Mai întâi sute, apoi mii au fost
miluiţi cu sume mari şi mai ales cu trimiteri de bani regulate.
Până a ajunge egumen, totdeauna îl întreba pe părintele
97
riicodim dacă să dea ceva de la mănăstire. După ce, în 1975 a
devenit egumen i s-au oferit mulţi bani, şi dădea milioane la
săraci şi mai ales la bolnavi. Lumea îi ducea sau îi trimetea şi el îi
împărţea acolo unde trebuia. Numai de 2-3 ori l-au înşelat nişte
mici excroci şi le-a dat bani. Dar nu s-a mâhnit, căci foarte
repede i-au trimis cu mult mai mulţi pentru săracii şi bolnavii lui.
98
A.
înmulţirea prescurei şi a pastei făinoase
In august 1963 au venit la mănăstire 75 de livanaţi 15 .
Au lucrat de bunăvoie pentru bazinul de apă al

mănăstirii. Mulţi livanaţi din Livanates, patria Cuviosului David,
au pus făgăduinţă să ofere ceva mănăstirii compatriotului lor în
bani sau muncă. Aşa au ajuns atunci aceşti 75 de bărbaţi să
lucreze la bazin, în mănăstire se mai aflau 15 ca să ajute.
Părintele Iacov coordona în general lucrările, dar era şi singurul
care trebuia să se îngrijească de mâncarea şi găzduirea acestor
oameni buni.
A folosit orice exista şi nu exista în magazie. Dar într-o bună

zi s-au terminat alimentele. Bani nu avea. A căutat pe toate
rafturile, prin toate colţurile. A reuşit să afle 2 ocale şi jumătate
de paste făinoase, iar ca pâine numai o jumătate de prescură. I-a
dat şi bătrânul Eftimie o jumătate de pâine. Cantităţi de glumă
pentru circa 100 oameni care lucrau toată ziua cu mâinile.
Se mâhnea şi nu ştia ce să facă. L-a cuprins deznă-

dejdea şi aproape plângea că trebuia să lase lumea flămândă.
Deodată luă cratiţa cea mare de pe foc, aruncă în ea pastele
făinoase, puse pâinea alături şi aşa cum era se duse în biserică.
S-a oprit înaintea icoanei Cuviosului David şi i-a spus:
- Sfinte al meu, aceşti oameni lucrează pentru mănăstirea ta.

Se întorc obosiţi şi flămânzi. Nu am altceva să le dau ca să
mănânce, fără numai două ocale si jumătate de paste făinoase
cu puţin untdelemn, o jumătate de prescură şi o jumătate de
săteni din Livanates.

99

pâine (si le arătă Sfântului). Te rog să le binecuvintezi, ca să
mâncăm şi să ne saturăm.
A făcut mâncarea în acea cratiţă, apoi lua din ea şi nu se

mai termina. S-au săturat cu toţii si a prisosit o jumătate de
cratită. Asta au văzut-o mulţi, între care şi egumenul de acum,
părintele Kiril. Mulţi ani după aceea, evidenţiind minunea
Cuviosului David, părintele Iacov spunea:
- Fratele meu, repetarea minunii cu cele cinci pâini.
100
Cel prea milostiv a lăsat flămânzi

pe orfanii surorii salei
In primi ani milostenia nu era uşor de făcut. Până în 1975

nici lumea nu-i dădea destui bani şi nici el nu putea milui uşor
fără binecuvântare. Şi atunci când nu putea milui se mâhnea, îl
vedeai şi sufletului tău i se făcea milă de el. Pe acel chip
luminos şi totdeauna încurajator apărea o mâhnire adâncă ce îţi
înduioşa inima. Suferea mult. Odată, în 1965, la 6 august, a
trăit mâhnirea cea mai zguduitoare a vieţii lui.
Sora lui. Anastasia, de care se îngrijise şi pe care o

iubise mult, a lăsat în 1958 doi orfani mici, David şi Măria. Stăteau
în Farakla. Sărăcie mare. Copilaşii nu aveau bunuri materiale
şi nici mamă... Mâncarea, o hăinuţă, încălţămintea... fiind micuţi,
le puteau uita. însă căldura, îmbrăţişările şi afecţiunea mamei
cum să le uite? Tatăl lor s-a recăsătorit. Copilaşii au auzit de la
vecini că vor merge la praznicul Schimbării la Fată, la Cuviosul
David. Inimile le săltau de bucurie. Auziseră că bunul lor unchi
este monah acolo. Fără a sta mult pe gânduri şi fără să aibă
simţământul distantei au spus că merg şi ei. Dar trebuia să
meargă pe jos cel puţin şase ore. Mâncare nu exista să ia cu ei,
nici încălţăminte nu aveau să pună în picioare pentru drumurile
de munte. Aveau în inimile lor numai dorinţa de a-1 vedea pe
unchiul lor. Şi o nădejde adâncă că vor afla ceva despre mama
lor de la sfântul lor unchi.
La 5 august, puţin după amiază au pornit vecinii, în urma
lor şi cei doi frăţiori. Drumurile erau nesfârşite, rele, abrupte,
râuri, păduri... Copiii au obosit, au flămânzit, îi dureau
picioruşele; dar mergeau la unchiul... şi au continuat, într-un
târziu au ajuns. Unchiul lor avea toate grijile şi nici nu l-au putut
101

vedea, noaptea nu s-a îngrijit nimeni de copii. S-au aşezat undeva
într-un colţ, au închis ochii şi au adormit de oboseală. Au
adormit flămânzi.
Dimineaţa i-a trezit zgomotul închinătorilor. N-au intrat

decât câţiva paşi în biserică; nu aveau nici hăinuţe bune, erau
desculţi, înainte de amiază s-a terminat Sfânta Liturghie.
Aşteptau să iasă unchiul lor. A ieşit ultimul. S-au apropiat de el şi
i-au sărutat mâna. Acela i-a văzut şi i s-a bucurat inima, dar
repede o mâhnire adâncă a întunecat faţa sa făcându-1
asemănător cu un mort. A prins curaj, şi-a ridicat mâna şi le
mângâia căpşoarele... sărmanii desculţi ai surorii sale. N-avea
nici o drahmă ca să le dea... nici măcar o prescură. Nu trebuia să
ia nimic din ale mănăstirii. S-a strâns şi s-a topit întru el inima sen-
sibilului ascet care trăia numai pentru dragoste şi miluise pe
mulţi. Faţa lui luminoasă devenise palidă.
Avea poruncă aspră de la egumen să nu dea nimic din

mănăstire la rude. Sfântă e virtutea ascultării, iar el era un
monah adevărat şi trebuia să o ţină. Două lacrimi numai n-a
putut ţine. Le-a mângâiat capetele cu mâna tremurândă şi le-a
spus: "Drum bun, copiii mei!"
Copilaşii au fost cuprinşi de o deznădejde cumplită...

Trăznetul de ar fi căzut peste ei, nu s-ar fi mâhnit atât de mult.
Şi-au plecat capetele..., lumea se prăbuşise. S-au dus mai
încolo... cu toţii mâncau câte ceva şi se pregăteau pentru
drumul de întoarcere spre satele lor. nepoţii cei orfani ai
unchiului sfânt nu aveau nici anaforă să-şi pună în gură.
Peste puţin vecinii lor din Farakla au pornit; trebuia să-i

urmeze şi orfanii flămânzi, pentru că singuri nu ştiau drumul.
Mergeau şi ei în urmă. Coborând spre pârâu, i-a văzut din
întâmplare un monah tânăr, părintele Kiril, egumenul de azi a
Mănăstirii. Le-a vorbit, a văzut în ce hal sunt şi a înţeles. Le-a
găsit o prescură să mănânce, să li se întărească picioruşele lor.
Cineva le-a dat câteva drahme. A dat 20 drahme lui David şi 5
102

Măriei. Copilaşii s-au întors rupţi de oboseală, îi aşteptau durerile
vieţii de orfan din Farakla. Cum ar fi putut înţelege atunci sărmanii
copii sărăcia şi ascultarea unchiului lor? Ar fi putut înţelege
aceasta numai dacă ar fi fost mari, capabili să-1 cerceteze bine, ca
să se convingă că ceea ce s-a întâmplat n-a fost din nepăsare.
Cât despre el însuşi, fericitul cu atât mai mult n-a uitat

mucenicia sa din ziua aceea. Că avusese înaintea lui pe micii
orfani ai sorei lui şi nu-i ajutase.
După 20 de ani şi mai bine, spunea şi iarăşi spunea

nepoatei sale Măria, copilita flămândă şi orfană din 1965:
- Ah, Măria mea, dacă ai ştii cât m-a durut atunci!
103
Bolile l-au marcat devreme
Munca aspră, slujba îndelungată şi privegherea de fiecare

zi din chilie şi-au făcut efectul. Ţinea şi post aspru, care adesea
1-a adus într-o stare de mare slăbiciune trupească. Astfel
epuizarea organismului lui a înaintat mult. Lucru care în mod
normal trebuia să se întâmple încă mai devreme. Dar nu voia sa-
şi micşoreze nevoinţa cu nici un preţ. Cu cât puterile lui
duhovniceşti înfloreau, cu atât insista în nevoinţa aspră. De
altfel, scopul nevointei era exact acesta, să-si menţină puterile
lui duhovniceşti libere de înrâurirea patimilor, a ispitelor şi a
materiei, astfel încât ele să se îndrepte neîmpiedicate spre
Dumnezeu şi să fie sfinţite de El.
Cu toate acestea trupul a cedat. Din 1956 îl durea în chip

de nesuferit mijlocul. Despre durerea din picioare nu spunea
nimic deoarece o răbda. Dar cu mijlocul era cu neputinţă de
suferit. Şi cum să nu-1 doară dacă 22 de ore din 24 nu-1 odihnea?
E de mirare dacă se întindea 2 ore în timpul nopţii. Atunci când
îl durea tare se odihnea vreme de două ore. La fel şi atunci când
nu liturghisea. Deoarece dacă avea să liturghisească şi aceasta se
întâmpla să fie în ajunul unei sărbători mari - naşterea
Domnului, Bobotează şi altele - atunci nu dormea deloc. Mici
măcar în ultimii lui ani, atunci când avea şi aritmia inimii.
Mergea fratele lângă el şi-i spunea:
- Părinte, te-ai obosit, hai să te odihneşti puţin... Iar acela-

i răspundea:
- Du-te, părintele meu, eu voi rămâne aici. E mare

noaptea aceasta, nu sunt obosit.
Dimineaţa, când se sculau cu toţii, îl găseau încă în genunchi, cu
epitrahilul de gât rugându-se.
104

în astfel de zile, după privegherea de toată noaptea,
cobora în biserică fără să vorbească cu cineva. Nici el nu voia să i
se vorbească, căci se afla altundeva, trăia în altă lume!
Aşadar pentru mijlocul lui trebuia un medic. I-au făcut 80

de injecţii, dar răul continua, tămăduire nu se întrezărea. Se
ţâra în adevăratul sens al cuvântului la treburi şi la slujbe. La
amiază n-a mai rezistat şi a căzut pe patul de lemn, pe scânduri.
Acolo i-a apărut Cuviosul David în chipul părintelui Spiridon,
aghioritul pe care îl găzduiau în mănăstire. Părintele Spiridon 1-
a ajutat să se ridice şi i-a spus: "Sprijineşte-ti mijlocul de mijlocul
meu cel îmbătrânit". L-a ajutat să se sprijine. Atunci Sfântul şi-a
întors mâinile sale înapoi şi l-a apucat pe părintele Iacov de
mijloc; s-a auzit o trosnitură. Asta a fost. Durerea a dispărut. Iar
Sfântul l-a întrebat:
- Cine sunt?
- Părintele Spiridon, i-a răspuns el. Atunci sfântul a spus:
- Nu! Mă ştii, dar nu vrei să-mi spui numele. Şi stai şi în

casa mea.
A deschis uşa şi I-a văzut pe Sfântul ieşind şi coborând

scările.
In 1964 a păţit multe din pricina amigdalitelor lui. îl durea

îngrozitor şi-i cădea puroi în rinichi. De multe ori îl cuprindeau
dureri insuportabile în timpul Sfintei Liturghii şi se înnegrea cu
totul. Dar niciodată nu s-a întâmplat să întrerupă Sfânta
Liturghie. Oricât suferea, însă tot o termina.
In 1962 s-a milostivit Dumnezeu de el şi a trimis în

mănăstire un monah bun, pe Chirii. Acesta, care astăzi este
egumenul mănăstirii, l-a îngrijit si l-a ajutat pe cât a putut pe
părintele Iacov, nevoitorul cel bolnav, ale cărui chinuri nu aveau
sfârşit.
In 1967 l-au găsit altele. A făcut o operaţie grea: hernie şi

apendicită, adăugându-se nişte probleme de prostată. A suferit
mult neştiind ce are. La spital nu voia să meargă. Se învineţea,
105
se încovriga şi se zvârcolea de durere. Părintele Chirii 1-a găsit
într-o situaţie deznădăjduită. Nu se putea mişca, se ţâra.
Mergea puţin, apoi cădea şi se ţâra de-a buşilea. A păţit

o criză înfricoşătoare şi l-au dus în nesimţire la spitalul din
Halkida. Acolo au crezut că are o apendicita simplă. După mii
de rugăminţi ale medicilor şi ale cleri cilor a primit să i se facă
operaţie. Dar lepădarea lui se datora faptului că nu voia să-şi
scoată hainele şi doctori? să-i vadă trupul gol. Considera asta o
desăvârşită înjosire.
- Părinţilor, voi deveni teatru. Nici un om nu m-a văzut

vreodată gol.
Şi într-adevăr, a fost atât de curat şi lua aminte atât de mult

să nu-şi vadă trupul, încât el însuşi "niciodată nu şi-a întins
mâna să-şi apuce trupul său", precum spunee egumenul şi bunul
cunoscător Nicodim. Chiar şi pe pruncii pe care îi botezase
atâţia ani la rând, nu-i privise niciodată, îşi ţinea ochii în sus şi
mărturisea cu sfântă simplitate şi fală:
- N-am văzut niciodată cum sunt organele copiilor.
I-au spus, deci, minciuni, că nu-i vor scoate hainele, că

îi vor face o gaură în ciulama. Aşa a primit să i se facă operaţia, în
ziua de 4 octombrie aştepta în salonul mic pentru operaţie. Erau
de fată arhimandriţii Nicodim, Policarp, Vasile şi încă cineva.
Părintele Iacov s-a rugat mult şi, printre altele, a spus, precum a
povestit după aceea:
- Cuvioase David, dacă vrei să mă întorc în mănăstire, vino

şi fâ-măbine...
Intr-un sfert de oră trebuie să fii aici. ..Şi dacă vii, treci te
rog şi ia-1 şi pe cuviosul Ioan. Este în drumul tău, te vei întoarce la
dreapta pe o străduţă strâmtă şi-1 vei afla.
Peste câteva minute - spunea cu o voce solemnă - a

venit cuviosul David (transpirat pentru că îi ceruse să vină
foarte repede) şi cuviosul Ioan. Au stat în uşă şi dând bineţe
i-au spus cu cuvinte şi gesturi:
106
- Eu sunt bătrânul David şi alături (arătând cu mâna) este

cuviosul Ioan Mărturisitorul. Fiu ne-ai chemat? Am venit, nu te
nelinişti, te vei face bine!
Imediat a înţeles că clericii de fată n-au heretisit pe cei

doi Sfinţi şi a protestat:
- Părinţilor, nu vă ridicaţi în picioare? Fiu heretisiti? Aceia
au rămas uimiţi. Iar Micodim a spus limpede:
- S-a terminat, s-a pierdut părintele Iacov...
L-au luat în chirurgie, l-au adormit şi apoi i-au scos rasa,

dulama şi celelalte, înainte de a prinde bine anestezia a văzut
că se deschide uşa şi intră cei doi Sfinţi. Chirurgul Spiridon
Kaloheris 1-a deschis şi a rămas trăsnit. Nu era o simplă
apendicită, ci o situaţie complicată şi periculoasă. Bolnavul ar fi
trebuit să moară. N-avea de ales. A hotărât să pornească fie ce o
fi. A fost bine. Operaţia multiplă a reuşit, şi nevoitorul s-a întors
la chilia sa. Cine mergea să-1 vadă, îi spunea: "ce chirurg bun
este domnul Kaloheris", şi se ruga pentru sănătatea lui. Atunci
Cuviosul Ioan şi-a pierdut răbdarea şi noaptea i s-a arătat mânios:
- Iacove, ce îl tot lauzi mereu pe medic? Eu te-am făcut

bine, eu am avut poruncă să te operez. Ce putea face medicul
singur?
După câteva zile medicul Kaloheris s-a dus la mănăstire să-1 vadă pe
părintele Iacov, căruia i-a mărturisit că în timpul grelei operaţii:
- Am simţit că cineva îmi conducea mâna. Şi am

simţământul că n-am făcut eu operaţia...
Lucrul de zi şi de noapte, de mână şi duhovnicesc, i-a

pricinuit de asemenea o situaţie gravă la picioare. A făcut o flebită
gravă, îl durea înfricoşător şi nu mai putea merge.
In 1974 l-au dus la spitalul NIMITS pentru operaţie. A primit,

pentru că tâlcuia încercările operaţiilor ca o favoare specială a lui
Dumnezeu şi spunea:
- A îngăduit Dumnezeu să merg la spitale de atâtea ori şi

să fac operaţii, ca să mă smeresc.
107

De data aceasta a stat în chirurgie şase ore şi mai mult.
Chirurgul Kordellis G. a trebuit să facă tăieturi foarte mari,
deoarece avea multe vene putrede.
Acolo, în salonul spitalului, în timpul convalescentei i-a apărut

Prea Sfânta născătoare de Dumnezeu ca să-I întărească, precum a
povestit vizitatorului şi fiului său duhovnicesc, Părintele Pavel:
- Ieri, fiul meu, la un moment dat a intrat o oarecare femeie

îmbrăcată ca o infirmieră. Ţinea şi un copilaş în braţele ei. "Ce
faci, părintele meu?" - rn-a întrebat.
"Ce să fac, doamnă, sunt bolnav şi mă mâhnesc că am
plecat din mănăstirea mea", între timp, fiule, m-am întrebat: "aici
infirmierele îşi aduc şi pe copiii lor la spital?" Atunci aceea mi-a
zâmbit şi mi-a spus: "Nu te teme, te vei face bine!" Am întrebat-
o: "Cine sunteţi Domnia Voastră, Doamna mea?" Atunci aceea iar
mi-a zâmbit fără să-mi spună nimic altceva. Eu m-am întors spre
bolnavul de alături ca să-1 întreb dacă nu cumva ştia cine este
Doamna aceea. Dar acela plin de uimire mi-a zis: "Despre care
Doamnă vorbiţi?" M-am întors şi n-am văzut pe nimeni. Atunci
am înţeles, fiule, că a fost Maica Domnului. S-a întors la
mănăstire, dar nu mai putea lucra mult. Multe ceasuri din zi
stătea în genunchi şi mărturisea. Căci până la sfârşitul vieţii sale
cele mai multe spovedanii le-a primit stând în genunchi.
108
"Acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu"
Deoarece părintele Iacov era preot slujitor şi al celor trei

sătuleţe, trebuia să meargă şi acolo în Duminici şi în alte
câteva zile, atunci când îl chema nevoia. Şi trebuie să meargă cu
catârul pe frig, pe zăpadă, pe gheată, prin arşiţa soarelui... riu de
puţine ori odinioară catârul său îl chinuise, lovind cu copita şi
enervân-du-se. Odată, în timp de iarnă cu zăpadă, animalul s-a
poticnit în pădure şi 1-a aruncat pe jos pe părintele Iacov, care s-a
lovit rău pierzându-şi nişte mănuşi de lână groase, pe care i le
trimisese doamna Zois pentru anotimpul rece. Deoarece totdeauna
era epuizat de nevoinţă, a răcit tare, i-au înlemnit mâinile încât era
cât pe ce să nu mai poată să liturghisească.
De multe ori mergea prin sate pentru diferite pricini, fără să

ia catârul. Odată se întorcea de la Damnia fiind încărcat cu destule
kilograme. Cu doi kilometri înainte de a ajunge la mănăstire a
trecut un taxi cu un călător care îl cunoştea pe părintele Iacov şi
de aceea i-a propus şoferului să îl ia şi pe el. Dar şoferul a
răspuns:
- Lasă-i, călugării n-au nevoie!
Au continuat şi de cum au ajuns la mănăstire au bătut şi le-a

deschis însuşi părintele Iacov. Taximetristul şi călătorul s-au
pierdut. Cel dintâi şi-a cerut iertare.
Unele ca acestea erau foarte obişnuite, dar să mai

povestim un caz. O mamă care avea copilaşul bolnav şi venea cu
hăinuţele lui la părintele Iacov să i le "citească", le-a adus în 1970
cu taxiul lui Atanasie Barbouzu. Iarnă, noroaie, încă nu era făcut
drumul cel mare si taxiul a rămas în noroi, exact la intersecţia
unde o ia drumul spre Peştera Cuviosului David. Au coborât şi au
vrut să continue drumul pe jos, când a apărut paratele Iacov
cu catârul mergând spre Damnia ca să împărtăşească pe cineva
109

aflat pe moarte la o distantă de cel puţin 6-7 km de mănăstire.
Mama a vrut să-i vorbească părintelui Iacov, dar acela i-a arătat
"Sfintele" (Sfânta împărtăşanie), i-a spus să-şi facă Cruce şi să
meargă la mănăstire unde se va întoarce si el. Mama şi
taximetristul au mers pe jos 10-15 minute şi au ajuns. Au intrat în
biserică, s-au închinat şi, uimiţi, îl văd pe părintele Iacov că iese
din altar.
- Părinte, Iacov, nu te-am văzut cu puţin înainte pe

drum?
- Da, fiule.
- Nu te duceai la Damnia să împărtăşeşti pe un bolnav de

moarte?
- Da, fiule.
- Şi cum de te-ai dus şi te-ai întors aşa de repede?
- Fiul meu, acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu. (Faptul

acesta 1-a povestit taximetristul înaintea episcopului).
Şi "lucrurile" lui Dumnezeu nu le-a discutat. Le primea aşa

cum veneau. La fel credea despre nevointă şi despre post. îi erau
cu desăvârşire clare şi dumnezeieşti şi le recomanda cu căldură
fără să dea multe explicaţii. Spunea numai despre post că este
prima poruncă pe care a dat-o Dumnezeu omului. De aceea,
atunci când Mitropolitul Nicolae - prin enciclica sa către plinătatea
credincioşilor - a redus Postul Mare, a încercat o mare
amărăciune şi nu şi-a ascuns nemulţumirea sa. Astfel de acţiuni,
precum si când se treceau cu vederea câteodată impedimentele
pentru preoţie, îl făceau să spună:
- Episcopii au agăţat Pidalionul în smochin (nu-1 pun în

lucrare).
S-a mâhnit mult atunci când un episcop a hirotonit întru

preot pe unul căruia stareţul nu-i dăduse recomandare, căci avea
impediment. Ţinând cu scumpătate legile monahismului şi
nevoindu-se cu o asprime fără seamăn, i s-a dat de la Dumnezeu
îndrăzneală fată de sfinţi şi mai ales fată de Cuviosul David, dar
110
şi fată de cuviosul Ioan Rusul. Vorbea cu ei cu simplitate şi
direct. Cerea una şi alta fără şovăială şi ocolişuri. Odată s-a
mâniat şi 1-a "înfricoşat" pe Cuviosul David. Asta s-a întâmplat în
1972, când un oarecare viclean din Robies a tăiat câţiva
măslini, din putinii pe care îi avea mănăstirea, pentru soba lui.
Datorită despropietăririlor îi rămăseseră mănăstirii numai o livadă
cu câţiva măslini şi părintele Iacov s-a mâhnit. Mai greu îi era
pentru faptul că trebuia să alerge la politie, la procuror,
deoarece egumenul îl lăsase responsabil în mănăstire. Avea
atâtea probleme... procese îi mai lipseau. S-a tulburat foarte
mult. Fiu s-a gândit nici o clipă, ci coborând în biserică, s-a dus
înaintea icoanei Cuviosului David şi i-a spus:
- Eu, Sfinte al meu, livezile, casele şi celelalte ale mele

le-am lăsat şi am venit aici din dragoste ca să-ti slujesc ţie. Ştii
cât te iubesc si te cinstesc. Livezile sunt ale tale. Şi totuşi, tu nu
te interesezi de ele şi merge oricine şi taie. Nu pot alerga la
politie. Până după amiază să-mi aduci pe cel ce ti-a tăiat
măslinii. Altfel, o să te închid. Bătrâne, In cutie şi nu te voi mai
tămâia şi nici nu-ţi voi mai aprinde candela!
Şi cuviosul David "s-a conformat". După amiază, înainte de

a începe Vecernia, vede că intră un oarecare ţăran. Părintele
Iacov a înţeles că acela era autorul, dar a aşteptat. La sfârşitul
Vecerniei ţăranul a mărturisit şi apoi a urmat restabilirea
lucrurilor.
Trei ani mai târziu s-a întâmplat iarăşi ceva asemănător,

în timp ce părinţii se pregăteau pentru Vecernie au observat că un
hoţ deschisese pangarul furând banii.
Atunci stareţul s-a dus foarte mâhnit la icoana

Cuviosului David şi i-a spus:
-Dacă nu-mi vei afla pe cel care a furat banii până ce va

începe Vecernia, să nu aştepţi să te tămâiez şi să fac Vecernia.
Peste puţin timp Cuviosul David 1-a adus pe hoţ. A intrat

plângând şi, căzând în genunchi a cerut iertare.
111

Cuviosul David nu umai că-1 asculta pe părintele Iacov,
ci îl şi compătimea, precum se vede din păţania egumenului
riicodim. Cu puţin înainte de a i se lua egumenia, părintele
riicodim mergând la mănăstire 1-a aflat pe părintele Iacov
liturghisind şi 1-a întrebat: "Ce faci, părinte Iacove?"
-Ce să fac, Părinte, sunt bolnav, sunt la pământ - a

răspuns acela.
Părintele Nicodim n-a arătat înţelegere, ci i-a spus ironic:

-Ei, Sfinţia ta întotdeauna eşti bolnav. Ce ai?
A doua zi dimineaţa părintele Nicodim s-a sculat cu
picioarele foarte umflate. A înţeles ce s-a întâmplat si de cum 1-a
văzut în curte pe părintele Iacov i-a spus cu reproş şi căinţă:
- Ei, Părinte Iacove, am spus şi eu un cuvânt şi a fost

nevoie să mi-1 întorci?
Cu toate acestea Cuviosul n-a împiedicat pe Satana, care

din când în când îl ataca. Astfel că acelaşi diavol sinistru, cu chip
de mongol, 1-a atacat iarăşi pe părintele Iacov noaptea, 1-a bătut
cumplit si nimeni n-a auzit atunci când a cerut ajutor din chilia sa.
Diavolul 1-a şi înfricoşat spunându-i:
-Unde o să mai scapi, ciolănosule? Acum nu mai scapi

din mâinile mele!
Dimineaţa, plin de vânătăi şi zdrobit s-a plâns:

-Unde aţi fost Părinţilor? nu m-ati auzit când am cerut
ajutor?
112
La egumenie
începând mai ales din 1970 emanaţia
duhovnicească a ieromonahului Iacov deveni direct pro-

porţională cu chinurile lui. Chinurile erau fără sfârşit, dar şi
emanarea duhovnicească era fără limite.
Se vorbea despre el nu numai în zonă, dar şi în toată

Eubeea. îl cunoşteau mulţi din capitală şi din împrejurimi şi
mergeau să-1 vadă, să-1 asculte şi să se mărturisească, însă atunci
când, puţin mai târziu, în 1972, s-a pus problema unui nou
egumen, n-a fost socotit potrivit de către Nicolae, mitropolitul de
atunci al Halchidei.
Au trecut trei ani. marele nostru nevoitor făcea ascultare

desăvârşită şi fată de noul egumen, tânărul ieromonah de atunci
Hristodul, acum egumenul marii mănăstiri Cotlomuşiu din Sfântul
Munte. Avea atâtea virtuţi şi Dumnezeu i-a dăruit atâtea harisme
extraordinare, încât nu i-a fost greu să se supună tânărului
egumen. Dimpotrivă, îl iubea mult - de altfel îl cunoştea de
mic copil şi îl spovedea.
După trei ani s-a pus iarăşi problema egumeniei, noul

mitropolit Hrisostom s-a orientat atunci foarte bine asupra
părintelui Iacov, care şovăia şi dădea înapoi, în cele din urmă s-
a plecat şi de la 25 iunie 1975 a fost pus "în sfeşnic", a devenit
egumen.
Noi responsabilităţi, multe dureri, dar şi mai mare

emanaţie duhovnicească. Refacerea mănăstirii, care deja începuse
sub părintele Hicodim cu părintele Iacov ca puternic stimulator,
acum înainta în salturi. A purtat de grijă mănăstirii şi la tot
ţinutul înconjurător. De aceea în groaznicii ani 1978-79, când
au ars foarte multe păduri din Grecia, el ieşea la miezul nopţii din
113

mănăstire, uneori singur, alteori cu monahii şi făcea mereu
Paraclise, ca să se izbăvească locul de blestemul incendiilor.
Dar mai mult decât de clădiri - pe care le voia bune şi

solide, dar foarte simple şi călugăreşti - se interesa de viata
lăuntrică a obştii. Lucrul acesta îl durea mai mult. Cu toţii erau
numai trei monahi, în ciuda emanaţiei lui duhovniceşti, în ciuda
minunilor ce le făcea, nu avea monahi tineri. Mulţi tineri ce
doreau să devină monahi îi cereau sfatul şi se mărturiseau aici,
dar se duceau în altă parte şi se închinoviau.
Un egumen tânăr, care în acea vreme s-a dus la el ca să-1

cunoască şi să-i ceară sfat, 1-a întrebat:
- Părinte, cum de nu ai mai mulţi monahi, de vreme ce

atâţia interesaţi de viata duhovnicească trec pe la Sfinţia
Voastră?
La care stareţul a răspuns fără greutate:
- Părinte, se vede treaba că eu ştiu bine numai primele

slove. Pe cele adânci nu le cunosc...
Şi într-adevăr au trecut 12 ani până să vadă un monah

tânăr. A aşteptat până în 1987. Dar asta nu se datora faptului că el
nu ştia "slovele cele adânci". Un harismatic, un văzător de
Dumnezeu la care alergau pentru sfat o mulţime de monahi din
diferite mănăstiri, ştie bine "slovele" monahismului, felul cum să
îl introducă stareţul pe ucenic în duhul şi în atmosfera vieţii
monahale, în altă parte era pricina - sau mai degrabă princinile -
şi este greu să se cerceteze discernământul stareţului Iacov şi
judecata lui Dumnezeu în acest caz. De aceea, să lăsăm chestiu-
nea aceasta.
Aşadar erau puţini monahi, dar slujbele se făceau
normal, virtuţile monahale se vedeau şi pe fete. Şi asta a arătat-o
satana egumenului într-o zi la amiaza în felul lui propriu. Deşi
poarta era închisă a apărut deodată în curte o bătrână urâtă
având aramă în nas.
Stareţul i-a spus:
114
- Vino să te închini. De unde îmi vii? Stai şi te odihneşte

o zi.
- Ce spui? Aici nu stau nici o jumătate de ceas - a

răspuns bătrâna. Aici liturghisiti în fiecare zi, vă rugaţi... Mă duc
la mănăstirea (cutare); o să încurc lucrurile acolo vreo săptămână
şi după aceea mă duc în altă parte.
- "Fiu cumva eşti satana? - şi egumenul îndreaptă

Crucea de lemn înspre ea. Satana în chipul bătrânei a
dispărut imediat, dar nu s-a descurajat. A doua zi, în chilia sa, în
clipa când se pregătea să înceapă rugăciunea sa cea de multe
ceasuri şi punea tămâie în cătuie, cuviosul a văzut un schelet
înfricoşător înaintea lui.
Stareţul a luat icoana Maicii Domnului a pus-o deasupra

lui şi a dispărut. Aceasta s-a întâmplat de mai multe ori.
Altădată Satana a luat chipul unui ţap mare şi urât, care s-a
repezit să-1 lovească pe stareţ în fată.
Dar satana avea şi alt mod de a acţiona, mult mai eficace.

Punea oameni să calce în picioare putinele livezi ale mănăstirii,
sau să-1 nedreptăţească în alt chip. Aşa a procedat şi de data
aceasta. Stareţul s-a împuţinat cu sufletul. Satana a înţeles lucrul
acesta, i s-a arătat şi i-a spus:
-Eu o să ţi-o fac, bre... o să te sugrum. Pi-o să te las să te

linişteşti, mâine vei lua şi o hârtie.
Stareţul şi-a pierdut curajul. A doua zi într-adevăr i-a venit

citaţie pentru tribunal. Măria, nepoata lui 1-a aflat într-o stare
îngrozitoare, în zadar a încercat să-1 încurajeze. Au coborât din
chilie ca să meargă în bucătărie să bea o cafea. Trecând pe
dinaintea uşii centrale a bisericii, stareţul s-a întors către dreapta
şi a intrat în biserică. Măria 1-a urmat, curioasă, oprindu-se la
pangar. Stareţul a înaintat spre catapeteasmă, şi s-a oprit înaintea
icoanei Cuviosului David. De acolo Măria 1-a auzit zicând:
115

-De ce stai, sfinte al meu, Davide? Tu stai în icoană şi-1
laşi pe Iacov să le scoată la capăt singur... Cu Iacov s-a terminat,
nu mai poate, nu-ţi mai face nimic. Coboară şi le rânduieşte...
Stareţul a spus şi altele pe acest ton aspru, dar Măria s-a

înfricoşat şi a ieşit, nemaiauzindu-le pe celelalte.
116
A văzut şi a atins
Sângele cel Prea Sfânt al Domnului
Minunea cea mai mare şi mai minunată, pe care i-a

oferit-o Dumnezeu, s-a săvârşit în dimineaţa zilei de 22
noiembrie 1975. A fost atât de mişcat de această minune, încât
imediat a consemnat-o într-o însemnare pe care am aflat-o în
caietul său. însemnarea începe cu data de mai sus şi cuprinde
exact următoarele cuvinte:
"In 22 noiembrie, într-o zi de sâmbătă dimineaţa, la

Sfânta Proscomidie, după pomenire, în vremea când acopeream
Sfintele Daruri, am văzut real, mărturisesc întru sfinţenie, o
părticică de sânge uscat. Am atins-o şi pe degetul meu a rămas
sânge. Chemând pe unul din fraţii Sfintei Mănăstiri, pe
părintele Serafim, i-am spus toate şi el mi-a spus: "Părinte, noi
nu vedem, dar Sfinţia Ta ai văzut ce este?" Şi eu i-am răspuns
că mă închin şi cred că este însuşi Dumnezeu de fată.
Şi am spus: "Doamne miruieşte!" de trei ori".

t Arhim. Iacov
Dragostea lui pentru Domnul era nemărginită, ne-vointa

îi era peste măsură. Dar şi darurile lui Dumnezeu erau
covârşitoare. A văzut şi a atins însuşi Sângele Cel Prea Sfânt al
Domnului. Slavă Ţie, Doamne! Minunată este puterea Ta,
minunaţi sunt şi cei aleşi ai Tăi. Noi nevrednicii, îţi mulţumim
pentru ei.
117
"Niciodată n-am dorit să am ceva al meu...;

sunt pământ şi cenuşă"
In a doua jumătate a lunii mai a anului 1977, a fost

iarăşi grav bolnav. A făcut răbdare, dar răul continuă. S-a temut
că i se apropie sfârşitul şi la 23 mai a scris fraţilor mănăstirii o
însemnare, pe care am aflat-o în caietul lui. Textul este simplu.
Dar el descoperă adânca cuviosie a monahului neagonisitor.
Cuprinde exact următoarele:
„Sfânta Mănăstire a Cuviosului David, 23 mai 1977"
Cuvioşi Părinţi Chirii şi Serafim, vă cer binecuvântările

voastre cele sfinte.
Părinţii mei sfinţi, să luaţi aminte de Sfânta Mănăstire a

Cuviosului Părintelui nostru David. Tot ce există în Sfânta
Mănăstire, muzeu etc. aparţin Cuviosului Stareţ David. Şi
înlăuntrul chiliei Cuviosului Stareţ, în care stau din 1952, orice
există aparţin Sfântului Stareţ David, cărţi, bani etc. Eu
niciodată n-am dorit să am ceva al meu, ci numai datorită bolii
mele, pentru nevoile mele, am avut aceste lucruri, niciodată nu
m-am gândit la ceva ca să-1 doresc şi să-1 am al meu,
cunoscând că sunt pământ şi cenuşă.
Să luaţi aminte la toate; să aveţi dragoste între voi,

deoarece dragostea acoperă mulţime de păcate, şi din dragoste
pentru noi S-a răstignit Domnul nostru Iisus Hristos.
Dacă avem dragoste între noi, atunci suntem fii ai lui

Dumnezeu. Dacă v-am mâhnit cândva, ca un om, să mă iertaţi şi
harul Domnului să fie cu voi.
Vă sărut cu sărutare sfântă.
Cel mai neînsemnat între ieromonahi, P. Iacov
118
Convorbire cu cuvioşii David şi Ioan Rusul
In anul 1977 părintele Ioan Bernezos, de la satul

Iprocopi din Eubeia i-a cerut să se roage, pentru că în ciuda
tuturor încercărilor n-a putut afla apă, şi toate s-au uscat. Era în
timpul răscoalei organizate pentru pădurile lui Beker, atunci când
mulţi s-au întors şi împotriva părintelui Ioan. Atunci părintele Iacov
i-a făgăduit următoarele:
-Mă voi duce imediat să fac rugăciune la Sfântul

David, ca să afli apă. Voi spune Cuviosului să vină acolo, să ia şi
pe dumnezeiescul Ioan (Rusul) şi precum a lovit cu toiagul său
şi a scos apă în mănăstirea sa, aşa va lovi ca să scoată apă şi
pentru bunul nostru preot.
Degrab s-a aflat apă şi atunci când părintele Ioan a sunat

la telefon să-i mulţumească, înainte de a spune ceva, stareţul 1-
a înştiinţat.
- Părintele meu, după ce m-am rugat fierbinte cuviosul

David mi-a spus: Pleacă-ţi capul, coboară-ţi privirea. Şi,
făcându-mi semn că voi afla apă, adăugă: înaintează!
Este ciudat că se simţea diferit pentru alţi sfinţi şi mai ales

pentru Cuviosul Ioan Rusul, pe care-1 chema în ajutor împreună
cu Cuviosul David. Atunci când îi chema pe amândoi dădea
impresia că pentru Cuviosul Ioan, era mai absolut necesar ca -
fiind mai tânăr - să alerge mai repede, deoarece Cuviosul
David era mai bătrân. Cu cuviosul Ioan nu devenea niciodată
poruncitor, precum cu cuviosul David. Se ruşina chiar să
liturghisească la Biserica Cuviosului Ioan de la Procopi. îi spuneau:
- Părinte Iacove, veniţi să liturghisiţi la Cuviosul Ioan.

Dar acela răspundea:
- Eu, cel din pământ, nu sunt vrednic să mă aflu înaintea

dumnezeiescului Ioan.
119

Şi totdeauna când pronunţa numele Cuviosului Ioan, căruia
adeseori îi spunea "dumnezeiescul Ioan", şi "Mărturisitorul" la
cuvintele 'dumnezeiesc" şi "mărturisitorul" vocea lui lua un ton de
măreţie solemnă, ca şi cum ar vedea pe sfântul înaintea lui şi l-ar
proclama împărat.
Pe cuviosul Ioan nu numai că îl ruga să alerge la nevoile

credincioşilor, dar îl şi vedea viu afară de racla lui, grăbindu-se
spre ajutorarea lor. în 1986 părintele Iacov povestea cum sfântul
Ioan lucrează viu în afară raclei lui. Aşa cum stăteam alături de el
l-am întrebat cu glas scăzut:
- Sfinţia Voastră 1-ati văzut afară? De unde ştiţi aceasta?

Stareţul şi-a continuat naraţiunea, deoarece la discuţie erau de fată
şi alţii. Aceiaşi întrebare i-am pus-o încă de două ori, cu glas
potolit, ca să nu audă ceilalţi. Atunci, dezarmat, a răspuns, dar fără
să schimbe ritmul:
- Deoarece îl vezi dimineaţa, când vine de unde a fost şi intră

în racla lui! Sunt ceasuri în care nu se află în raclă.
Minunea aceasta că Sfântul Ioan uneori nu se află în racla sa, au
adeverit-o şi alţii, precum şi preotul responsabil al Bisericii.
Cuviosul Ioan 1-a învrednicit pe fericitul stareţ de discuţii clare şi
ziditoare cu el. Ba ceva încă şi mai mult, stareţul îl vedea întreg şi
viu pe Sfânt, cu care discuta, întorcându-se de la consultaţii
medicale, trecea, ca întotdeauna să se; închine sfântului Ioan.
Odată îngenunche la racla Cuviosului si peste puţin îl văzu pe
Sfântul că îi spune, precum a povestit însuşi stareţul mai apoi:
- Acum am o treabă si trebuie să plec. Tu să nu

primeşti să faci vecernia până ce mă voi întoarce.
Când s-a întors Sfântul i-a spus:
- Crezi că binecuvintez pe toţi cei care vin aici? Iată, pe

această femeie care s-a închinat acum cu copiii ei n-am
binecuvântat-o:
- De ce? - a întrebat părintele Iacov.
- Pentru că îşi blesteamă copiii.
120
... sunt numai bucurie... privesc la fetele voastre
Marea lui supărare de la sfârşitul anilor '80 era micşorarea

puterilor lui trupeşti. Şi se mâhnea că nu mai putea lucra mult cu
mâinile şi nu mai rezista să se roage 23 de ore din 24. Dar cu
toate acestea lucra 20 de ore, mai ales duhovncieşte. Unul din
duhovniceştii lucrători era şi arhimandritul Pavel. A arat spiritual toată
Eubeia şi mai departe, iar pe cei care aveau de înfruntat probleme
grele îi trimetea la stareţul Iacov. Acela îi primea pe oameni cu o
nesfârşită dragoste, îi privea cu atenţie în ochi şi înţelegea cine are
intenţie bună şi cine a venit din curiozitate.
Odată nu s-a putut stăpâni, pentru că avea înaintea lui

numai oameni duhovniceşti şi le-a spus:
-Fiilor, sunt numai bucurie. Eu mă uit la fetele voastre;

sunt curate. Aşa să fiţi întotdeauna. Eu văd şi înlăuntru. Un preot
m-a întrebat odată: "Pe mine cum mă vezi, părinte Iacove?" Şi
era negru, fiilor, nu vă pot spune. Am zâmbit şi nu i-am spus
preotului cum l-am văzut.
N-a făcut observaţii aspre nici mirenilor, nici clericilor.

Discernământul lui era nespus de mare, fapt care se vede şi din
împrejurarea următoare. Un preot care mergea adesea la stareţ,
1-a întrebat:
-Părinte, nu cumva vă mâhnesc fiindcă îmi tai părul?

Stareţul a răspuns "nu" dar fireşte, voia ca şi el să tină cu tărie
tradiţia. Mai târziu, acelaşi preot venind la Mănăstire fără să
mai aibă părul tăiat. Atunci stareţul a găsit prilejul si i-a spus
îndeosebi:
- Părintele meu, si înainte erai bun, dar acum eşti

majestuos ca Melchisedec.
Fată de toţi era politicos şi sociabil, pe toţi încerca să-i zidească, să-
i îmbărbăteze, însă fafă de cei curaţi şi bine intenţionaţi se
121

deschidea altfel. Şi cel mai mult fată de tineri. Faţă de ei îşi
revărsa bucuria si veselia sa, ce nu se putea descrie. Oamenii nu
înţelegeau lucrul acesta dar, fără să cerceteze mai mult, se
predau şi ei acestei bucurii şi veselii. Şi adesea veselia se
manifesta şi altfel.
Atunci când însoţea închinători bine intenţionaţi la biserică

spre a cânta Paraclisul Cuviosului David, sau simplu, ca să-i
binecuvânteze cu capul lui, din sfintele moaşte ieşea o mireasmă
nespusă. Asta s-a întâmplat si atunci când Mănăstirea a fost
vizitată în aprilie 1983 de Facultatea de Teologie din Atena,
condusă de părintele Gheorghe Eftimiu.
Sosea vremea ca închinătorul să plece şi atunci

simţea că lasă în urmă persoana pe care o iubea mai mult
decât pe oricare alta pe lume. De aceea pleca mâhnit. Acela îi
petrecea şi oamenii plecau cu curaj, cu mângâiere, cu nădejde...
şi mai ales cu dorinţa să revină. O vizită la părintele Iacov era
pentru mulţi un nou punct de plecare, de răscruce pentru viaţa
lor de după aceea.
Ieromonahul H. spunea că atunci când pleca de lângă el

simţea că pleacă din rai. Şi ceea ce simţea era un lucru foarte
firesc, pentru că în fata acestui stareţ fericit se oglindea
Dumnezeu. Mintea şi inima sa erau sălaş al energiilor
dumnezeieşti care se oglindeau si se arătau în sfinţita lui faţă.
Acest fapt era de la sine înţeles, văzând pe faţa lui atâta lumină
şi pace, blândeţe şi dragoste, în chipul acesta se descoperea şi
se slăvea Dumnezeu. Cu alte cuvinte în felul acesta închinătorul
gusta ceva din rai, ceva în mic din împărăţia lui Dumnezeu.
122
"Acesta a avut un mare dar înainte- văzător...

dar îl ascundea ca să nu fie slăvit..."
Mai ales acei care vizitau pentru prima dată Mănăstirea

sufereau din când în când câte un şoc. Ajungeau acolo neştiuţi
de nimeni, dar îi chema pe nume sau le spunea greutăţile ce le-
au înfruntat până a ajunge la mănăstire. Cu toate acestea, cu
harisma mai-înainte-vederii era foarte atent.
Deşi cunoştea adâncurile inimii celui cu care discuta, nu-i

spunea nimic, îşi ascundea harisma mai înainte vederii. Şi
precum a spus Părintele Porfirie, la câteva zile după adormirea
părintelui Iacov, fericitul şi marele avvă:
- Acesta (părintele Iacov) avea un mare dar înainte

văzător, pe care îl ascundea cu grijă, ca să nu fie slăvit. Este
unul din Sfinţii cei mai mari ai secolului nostru.
Dar şi în acest caz nu i-a lipsit discernământul, în 1979

au venit la mănăstire profesorii unui liceu, fără ca să-şi anunţe
vizita lor. Aceştia aveau multe probleme între ei şi de aceea
au mers la stareţ. Stând la o cafea a venit şi stareţul, care a
început să le spună diferite lucruri şi să le dea sfaturi concrete,
care au constituit rezolvări la problemele profesorilor, care fireşte
au rămas trăsniţi. S-a comportat astfel, deoarece nimeni dintre ei nu
îndrăznea să vorbească înaintea celorlalţi despre acele probleme.
La fel făcea atunci când judeca ceva esenţial la cei care

se mărturiseau. Mulţi veneau la mărturisire slăbiţi duhovniceşte,
şovăitori, ruşinoşi, neştiutori. Acela îngenunchea şi începea cu
dibăcie să-i spună ispitele, păcatele, căderile, gândurile celui ce
venise la mărturisire, care şi el şedea în genunchi, căruia cu
dragoste şi asprime alinătoare îi recomanda medicamentele
duhovniceşti necesare. O spun mulţi, chiar şi monahi:
123
- Eu la mărturisire nu i-am spus nimic. Stareţul le-a spus

pe toate şi eu la fiecare din ele îmi mişcăm capul.
Şi deşi n-a mers nici până la prima clasă a gimnaziului*

şi nu ştia despre psihologie şi pedagogie, se adapta uşor la
planul corect al discuţiei şi la măsura înţelegerii celui ce se
mărturisea. Agricultorul îl simţea ca fiind al său, la fel şi
funcţionarul. De asemenea profesorul universitar şi înaltul
judecător, nu numai că nu avea greutăţi cu el, ci le crea
simţământul că stareţul, prin cuvintele pe care le spunea, se afla la
nivelul lui. rt-a fost deloc întâmplător faptul că mulţi profesori
universitari şi înalţi demnitari i-au cerut sfatul şi şi-au mărturisit
înaintea lui. La fel şi foarte mulţi clerici, duhovnici şi ei, de
asemenea epis-copi şi patriarhi s-au plecat şi s-au mărturisit la
stareţul Iacov cel fără diplome. Şi toţi au plecat uşuraţi, mân-
gâiaţi, cu o nouă îmbărbătare pentru nevoinţa duhovnicească.
De altfel avea atâta dorinţă să-i vadă pe oameni

venind la Sfânta Liturghie, încât, de cum distingea o pocăinţă
sinceră, nu punea canoane aspre. Arăta mare compătimire şi
îngăduinţă faţă de cei ce se mărturiseau, însă nu putea trece cu
vederea începuturile de temelie.
Astfel în 1987 n-a îngăduit unei tinere să se împărtă-

şească. Aceea a mers la un oarecare episcop care i-a spus să se
împărtăşească. Dar de două ori când tânăra a venit spre Sfânta
împărtăşanie, a descoperit ceva ciudat: deşi i se dădea Sfânta
împărtăşanie cu linguriţa, în gura ei nu intra nimic. S-a cutremurat,
s-a pocăit şi a alergat să se mărturisească iarăşi la Părintele Iacov.
Ceva asemănător, precum a povestit însuşi părintele Iacov,

s-a întâmplat cu un ziarist, care voia să se împărtăşească, deşi nu
îi era de folos să o facă:
- în clipa când trebuia să-1 împărtăşesc am şovăit... Sfinte al meu,

Davide! Atunci de la sfânta linguriţă iese o strălucire de aur, trece
pe deasupra capului meu şi se duce la Sfânta Masă...
124

Strălucirea aceasta, pe care "a văzut-o, - spunea el -şi un
monah, un om virtuos", a însemnat că Sfântul Duh n-a lăsat ca
Trupul şi Sângele Domnului să intre în omul cel necurat. Persoana
aceea, care avea o negreală pe fată, arăta prin aceasta că are o
oarecare legătură cu vrăjitoria, precum a explicat Părintele Iacov.
125
împlinitor, iar nu doar cinstitor al canoanelor
A trecut de asemenea prin încercări atunci când i-au ut

recomandare ca duhovnic pentru preoţie. Fiii lui duhovniceşti,
care i-o cereau, nu erau îngreuiaţi prin căderi opritoare de
preoţie. Acela însă simţea o adâncă teamă de aşa ceva, adesea
şovăia şi îi lămurea candidatului cât de înfricoşătoare este Taina
preoţiei. Şi amâna recomandarea... îl revedea pe candidat,
spunân-du-i:
- Tu, fiul meu. Ie ştii pe acestea, iartă-mă că ti le mai spun

şi eu... Nu este uşor... să te faci... preot al Celui Prea înalt. Cum
să-ti explic eu acestea...!
Şi proceda în felul acesta, întârziindu-1 pe candidat, ca acela să

conştientizeze sfinţenia Tainei, iar el să depăşească frica ce îl
stăpânea.
Stareţul Iacov cel atât de aspru cu sine, arăta multă

înţelegere pentru greutăţile celorlalţi. Ajungea astfel să dezlege
la untdelemn miercurea şi altele asemenea, cu explicaţia că
"sunt osteniţi oamenii, au făcut atâta osteneală ca să vină să se
închine Cuviosului. Fiu face nimic, pune-le unteldemn...". Dar
aceasta n-a făcut-o niciodată pentru sine. Atunci când stăteau la
masă să mâncăm, în orice zi ar fi fost, stareţul se făcea numai
că mănâncă, îndată ce îşi dădea seama că am observat că el cu
adevărat nu mănâncă, lua o fărâmitură şi o băga în gură. Iar puţina
mâncare ce-o avea în farfuria sa rămânea aceiaşi. Sau se împuţina
numai atunci când dădea o parte din ea vreunuia de alături.
Şi ruga pe oaspeţii lui să mănânce bine şi se bucura mult

atunci când mâncau. De aceea adesea îi îndemna cu bunătate:
- Mănâncă, nu-1 mâhni pe Domnul.

Totuşi dădea o importanţă specială postului şi cumpătării, precum
şi mersului la Biserică. Recomanda oamenilor să meargă la
126

biserică şi să se roage. La prima vedere se pare un lucru simplu
ceea ce el recomanda drept canon sau condiţie de tămăduire:
- Să posteşti de toate trei zile, să te rogi, să te înfrânezi şi

să deschizi trei biserici (să dai să ţi se facă trei Liturghii).
Dar aceste lucruri foarte simple ascund o înţelepciune

teologică. Deoarece ele presupun o credinţă adâncă în Dumnezeu
şi în mijlocirea sfinţilor şi numai acela care o are se hotărăşte să
pună în lucrare această nevoinţă aspră şi să se supună ostenelilor
şi cheltuielilor. "Deschiderea Bisericii" o recomanda pentru că ştia
bine câtă putere simţitoare şi iertătoare are Taina Euharistiei. Şi
dacă afla că un preot a luat mulţi bani pentru astfel de Liturghii,
sau pentru 40 de liturghii, se mâhnea peste măsură şi spunea
credincioşilor:
- Să luaţi aminte unde vă daţi banii!
Dar pe preoţii care ajungeau la Mănăstire cu fiii lor

duhovniceşti îi băga în seamă, îi cinstea şi-i lăuda în public, ca să
aibă autoritate faţă de credincioşi, încerca să le sărute mâna,
chiar şi celor mai tineri. Avea mulţi fii duhovniceşti preoţi şi
urzea mii de chipuri prin care să le sărute mâna.
Dojenea pe monahi în chip blând şi-i introducea în duhul

monahismului, arătându-le dragoste şi ajutându-i. Iar atunci
când se întâmpla să-şi neglijeze datoriile lor sau să-şi slăbească
nevointa lor duhovniceasă, nu-i mustra cu cuvinte aspre. Se purta
cu ei tipiconal, nu-i privea direct în fată. Dar cu toate acestea
monahii îl ştiau plin de dragoste şi simpatie şi când îl vedeau în
curte sau în biserică alergau să ia binecuvântare de la el; un
cuvânt al său, privirea sa mângâietoare erau o părticică de rai.
Când se purta cu ei tipiconal, când nu-i mângâia cu privirea
simţeau adânc că pierd acel rai, pentru care au venit în
Mănăstire. Asta îi cuminţea, se pocăiau şi începeau cu mai multă
râvnă nevointa duhovnicească. Dacă voia să devină mai concret,
le spunea, chipurile, cu indiferentă:
127

- Părinţilor, când eram mai tânăr mergeam la bisericuţe
(adică la paraclisele Mănăstirii), le pregăteam, le curăţăm ca să
fie gata la sărbătorile lor... jertfeam din odihna mea...
Şi ei înţelegeau că trebuie să facă ceva mai mult decât

cele obişnuite, dacă o cerea nevoia.
128
La Sfântul Ioan Rusul
Nu voia să iasă din mănăstire. Mai întâi deoarece

ieşind, credea că iese din rai, se făcea un nou Adam izgonit,
în al doilea rând, deoarece de acest rai pe care îl simţea, era
dator să aibă grijă continuu de el, şi prin urmare trebuia să fie
întotdeauna acolo.
Şi când pricepea că un monah avea de gând să

meargă la cutare loc de închinare, sau la vreo mănăstire în
vizită, spunea, chipurile, cu indiferentă, în trapeză sau în
particular:
- Părinţilor, am cunoscut un monah bun care n-a ieşit deloc

din mănăstirea lui. Şi s-a sfinţit.
Se gândea monahul să ceară binecuvântare să meargă în

Sfântul Munte? Stareţul i-o lua înainte:
- Părinţilor, voiam să merg în Sfântul Munte. Dar cum să

merg... şi aici este Sfântul Munte. Deşi fireşte ştia foarte
bine că agitaţia mănăstirii Cuviosului David, cu atâţia
închinători bărbaţi şi femei, nu o are Sfântul Munte. Clericii, fiii
lui duhovniceşti, îl chemau adesea să vină în enoriile lor sau în
mănăstirile lor, dar stareţul totdeauna se lepăda spunând:
- Ce să faceţi cu mine? Eu sunt hoit şi o să vă întin şi aerul.

Excepţie o constituia Biserica Sfântului Ioan Rusul. Dar ea
era în drumul lui, spre şi de la Halchida, unde trebuia să meargă din

când în când din motive de sănătate sau pentru interesele
mănăstirii. Se oprea, aşadar, totdeauna, să se închine la cuviosul
Ioan.
Intr-o amiază întorcându-se de la Halchida a ajuns la

Procopi. De aici a luat-o la stânga şi s-a aflat lângă Biserica
Cuviosului. A intrat cu evlavie, în pridvor a aprins o lumânare mare şi
a înaintat spre stânga în biserica pro-priu-zisă. S-a apropiat cu
129

respect şi veselie de racla Cuviosului şi a îngenunchiat. A stat aşa
rugându-se mult timp. Aşteptau şi ceilalţi să se închine şi se necăjeau
pentru că întârzia. S-a ridicat, a sărutat sfintele moarte şi a trecut
de cealaltă parte a raclei, în stânga, ca să nu împiedice pe
închinători. Acolo stătea în picioare şi cu ochii aţintiţi la sfinţitul cap
al Cuviosului. Se bucura de priveliştea lui.
Aşa cum privea, a observat că sfintele moaşte se mişcau,

îşi schimbau poziţia, potrivit cu omul care se apropia să se închine.
I s-a părut ceva ciudat şi a luat aminte mai bine la cest fapt. A luat
îndrăzneală şi a întrebat pe Cuviosul:
- Sfinte al meu, de ce pe unii îi laşi să-şi atingă buzele şi să te

sărute, altora le scoţi mâna, altora le dai mâna şi te întorci să-i
vezi, iar altora le dai mâna, te uiţi la ei şi le zâmbeşti? Iar de la alţii
de ce îţi întorci faţa şi te scârbeşti de ei?
Şi a primit imediat răspunsul Cuviosului:
- Iacove, nu trec toţi pe dinaintea mea să se închine... Unii

trec cu evlavie, alţii trec cu mâinile la spate... iar alţii vin din
curiozitate..
Darul acesta 1-a avut părintele Iacov şi alte daţi. Adică

vedea cum sfintele moaşte luau o poziţie de primire sau de
respingere, potrivit cu evlavia şi cu starea lăuntrică a celui ce
venea. Dar de fiecare dată când trecea să se închine, Cuviosul
nu-1 lăsa pe părintele Iacov fără vreun semn dumnezeiesc.
Astfel, mult mai târziu, în 1990, când se întorcea de la nişte
consultaţii medicale din Atena, s-a oprit la Biserica Cuviosului
împreună cu nepotul său Teodor. Era multă lume. A intrat, s-a
apropiat de raclă, a îngenuncheat şi a rămas aşa destule
minute. Femeile care aşteptau să se închine şi-au pierdut răb-
darea din pricina întârzierii părintelui, care nu-şi mai termina
rugăciunea. Deodată, s-au tras înapoi înfricoşate spunând:
"Trosnesc oasele, oasele Sfântului trosnesc". Părintele Iacov a
înţeles neliniştea lor, s-a ridicat în picioare şi le-a spus foarte
firesc:
130

- Creştinilor, Sfântul este viu, şi-a schimbat doar
poziţia, nu vă temeţi!
Iubea mult şi pe preotul Bisericii de aici şi nu se sfia să se

spovedească la tânărul părinte Ioan, care era şi preotul
Cuviosului.
Insă totdeauna mărturisirea părintelui Iacov devenea o

experienţă mişcătoare pentru duhovnicul ce o primea, în 1983 a
cerut să se spovedească. Preotul, care era fiul lui duhovnicesc, n-
a voit. A fost cuprins de frică să-1 mărturisească pe stareţul său,
un ascet cuvios care el însuşi mărturisea mii de oameni şi
sfătuia asceţi de înaltă virtute. Spunea că nu are nimic de
spus unui duhovnic ascet, nu are experienţă... Stareţul insistă
şi ţinea epitrahilul spre a-1 pune la gâtul preotului, de la care a
cerut ascultare fără murmur. Astfel preotul a primit. Au
îngenunchiat amândoi în fata icoanei Cuviosului David din
catapeteasmă şi a început revărsarea smereniei, care zguduia
cetăţi şi lumea întreagă. Biserica a fost inundată de inima
deschisă şi de mintea deschisă a cuviosului ascet, care era şi
egumen cu responsabilităţi, dar era şi povăţuitor duhovnicesc a
mii de credincioşi laici, monahi, preoţi, episcopi şi patriarhi.
Ascetul pe toate le spunea fără reţinere. Şi le spunea conştient,
mai întâi Domnului, apoi Cuviosului David şi în cele din urmă
preotului. Se mărturisea ca şi cum dialoga cu Cuviosul David,
având martor pe preot. Vorbeau în şoaptă amândoi cu-vioşii -
aşa simţea preotul - şi cuviosul cel ce se mărturisea se întorcea
către Domnnul şi arăta Domnului că în cutare caz "am făcut aşa
precum mi-a spus Cuviosul David", pentru cealaltă situaţie
"am făcut asta, precum mi-a arătat cuviosul David..." Descoperea
preotului cugetări, fapte şi gânduri, dar ele erau ca o plângere
conştientă făcută Domnului, Căruia îi sublinia că le-a gândit sau
le-a făcut cu îngăduinţa Cuviosului David. îl avea pe Cuviosul
împreună răspunzător şi ajutător înaintea lui Dumnezeu. Dar îl
avea şi de stareţ, de duhovnic. Căci la sfârşit i-a spus:
131

- Vezi, Sfinte Părinte (David), le spun înaintea bunului
nostru preot...
"Bunul nostru preot" nu avea şi nu îndrăznea să spună

ceva cuviosului ce se mărturisea. Atunci acela cădea pe brânci,
îşi punea fruntea pe încălţămintea preotului şi aştepta
rugăciunea de iertare. Preotul se pierdea, se simţea în aer, nu
ştia dacă trebuia să citească rugăciunea de iertare. Stareţul
aştepta alungit jos. Fără să înţeleagă de ce, preotul citi sfârşitul
rugăciunii şi-1 apucă pe stareţul său ca să-1 ridice de la pământ.
Coltul chiliei sale cu patul de lemn. înainte de a se

îmbolnăvi grav, pe scândurile patului avea numai o zdreanţă. Şi
totuşi puţinul timp în care dormea se culca pe duşumea.
132
Revărsarea de închinători
şi de semne dumnezeieşti.
Suferă, bine miresmuieşte şi "dansează"
După 1980, câţiva ani au trecut greu în Mănăstire. Bolile

stareţului, închinătorii, alte încurcături si ispite... paralel şi
întinderea faimei stareţului. Semn bun şi minunat, dar şi pretext
să nu mai apuce să facă spovedaniile, să nu mai poată răspunde
puţine cuvinte la numeroasele scrisori. Au trecut aşa cam cinci
ani de zile.
De acum înainte toate au devenit mai grele, dar şi mai

minunate. Urcuşul ascetic al stareţului a devenit mai brusc, iar
harismele lui mai impresionante. Picioarele îi erau umflate şi
negre. Flebita nu glumea. Umbla cu greutate. Ca şi cum nu
ajungeau acestea au venit şi problemele inimii şi ale respiraţiei.
Sau mai degrabă s-au intensificat. Insuficientă cardiacă,
insuficientă coronară, ce să vadă şi ce să vindece mai întâi
ştiinţa.
A început, de nevoie, vizitele pe la spitale, înainte de a

intra şi de cum ieşea din ele stătea puţin timp la familia
Teodor şi Măria Mikeli. Amândoi îl aveau la mare evlavie, şi-i
purtau multă recunoştiintă. Cu putini ani mai înainte. Măria, din
pricina unei naşteri grele, ar fi murit împreună cu pruncul. A
salvat-o Părintele Iacov cu multă rugăciune, spre marea uimire a
medicilor. Fără să le spună despre problema lor a cunoscut-o
şi s-a rugat 48 de ore, zi şi noapte, îl vedeau urcând în vârful
muntelui cu Crucea şi când l-au întrebat cum şi ce, le-a răspuns:
- Mă duc acolo sus, fiule, ca să fiu mai aproape de El şi ca

să-L rog pentru Măria noastră. A doua zi a luat un taxi şi s-a dus
la Atena să-i citească. Stareţul a ajuns la timp şi Măria cu
133

pruncul au fost salavati. Ea este Măria cea care, micuţă fiind, nu
avusese să-i dea putină pâine şi câteva drahme.
La fel şi cu Teodor, care era inspector pe un vapor. La 15

august 1979 părintele Iacov a spus:
-Dacă nu s-ar pierde Teodor astăzi... trece o mare

cumpănă... mă duc să fac Paraclisul.
într-adevăr Teodor se primejduia. A căzut cu vasul în nişte stânci în

Marea Roşie. Cu toate că era inspector, a luat responsabilitatea
vaporului şi dădea mereu ordine, pe care, logic nu le controla,
dar ieşiră toate corecte. Simţea că ascultă de o oarecare putere.
Astfel s-a salvat şi el şi ceilalţi ai vasului.
în ceasurile şi zilele petrecute în casa Mikeli trăia ca un

înger fără trup. Nu făcea zgomot, nu cerea nimic, nu deranja... nu
cerea nici un pahar de apă ca să-şi ia medicamentele. Ii plăcea
cafeaua, dar o primea numai dacă Măria insista mult, după care îi
mulţumea mereu până la amiază. De i-ai fi oferit ceva cât de mic,
arăta o adâncă recunoştinţă.
Teodor avea o icoană istorică şi făcătoare de minuni.

Această icoană o avea de la bunicul său care atunci când a ieşit cu
numeroasa sa familie din Mănăstirea lui Arcadie din Creta, când
grecii erau omorâţi de turci, a luat-o cu el. Punând icoana înaintea
lor, turcii au orbit nu i-au văzut si aşa au scăpat. La această icoană
se ruga ceasuri nesfârşite bunicul lor, pustnicul, stând în genunchi.
Măria îl ruga să stea puţin şi in bucătărie, unde ea avea

treburi, ca să nu fie singur. Dar stareţul se ruşina. După un timp a
cedat şi s-a dus. A găsit acolo un scăunel mic de lemn, 1-a pus
într-un colţ si stătea acolo ca un copil de refugiat cuminte şi
ruinos. Deoarece exista scăunelul, fotoliul era pentru el un lux
care nu se potriveşte monahului. Avea şi la chilia lui un scaun
nenorocit, dar nu stătea pe el niciodată. Dar în casa Mikelilor
stareţul trebuia să stea cuviincios dacă venea vreun oarecare
străin. Stătea pe marginea unei canapele. Cam cu două luni
134

înainte 16 a mers la familia Mikeli doamna S.P. A întrebat unde
stătea stareţul. I-au arătat. S-a aşezat în acelaşi loc. Peste puţin
timp a simţit o mireasmă, a luat aminte mai bine, era o
mireasmă nespusă. A prins curaj şi a explicat ceea ce simţea.
Soţii Mikeli au zâmbit şi i-au confirmat nu numai aceasta, dar i-
au spus şi faptul că adeseori, atunci când stareţul era la ei şi
vorbea, din gura lui ieşea o mireasmă dumnezeiască. "Ne
apropiam mai mult de el, chipurile din simplitate, dar de fapt ca
să simţim mai mult acea mireasmă. Acela pricepuse, se strângea
de sfială şi făcea pe neştiutorul..."
La fel se întâmpla şi cu hainele Iui, cu flaneaua lui. Oricât

ar fi purtat-o, nu se murdărea. Şi nu numai atât. Mirosea plăcut.
Ca să nu "se slăvească" însă, precum remarca şi fericitul părinte
Porfirie, spunea monahilor care, în vremea bolii lui îi cereau să-
i spele hainele:
- Le-am spălat. Părinte, nu au nimic.
Adică ţinuse în ascuns nespălarea, când cea particulară,

când cea generală, dar strălucea de curăţenie. Iubea mult pe
copilaşi, îi vedea ca pe nişte îngeraşi, şi ruga pe Măria cu
gingăşie, nu cu vocea sa cea poruncitoare cunoscută nouă:
- Măria, nu certa copilaşii, nu pot...
într-o dimineaţă micul Constantin plângea. Nu voia să

meargă la şcoală, învăţătoarea le-a arătat dansul calama-tian* şi
le-a spus ca luni să-1 ştie. Cel mic nu 1-a învăţat şi mama lui nu
ştia să-i arate aceasta practic. Cel mic nu cedă. Stareţul a auzit
plânsul şi împotrivirea celui mic şi a spus Măriei:
- Bine, Măria, dar nu ştii să dansezi?
Şi fără greutate a luat de mână pe cel mic şi pe Măria şi

cântând "Un pahar de apă, doamnă Vanghelia", i-a învăţat cu
răbdare cum să-1 danseze.
16 Cartea s-a editat în 1993.

135

După ce a aranjat copiii, Măria a luat pe stareţ ca să-1 ducă cu
autobuzul la spital pentru consultaţii. Stăteau pe scaune şi cum
privea stareţul afară vede doi tineri sărutându-se:
- Uite, Măria, ce frăţiori iubitori sunt!
- Părinte, sunt o pereche...
- Măi, măi... adevărat.... acolo a ajuns neruşinarea.
Se uita iarăşi pe fereastră şi se minuna de îmbrăcămintea

uniformă şi fără eleganţă a tinerilor. Erau toţi cu pantaloni blugi
şi cu geacă. Odată a spus unui grup de tineri ce venise la
mănăstire:
- Copiii meu, voi toţi cumpăraţi de la acelaşi magazin, nu vă

călcaţi hăinuţele voastre?
Pustnicul cel atât de aspru şi rupt de lume avea un simţ

estetic atât de dezvoltat, îi voia pe oameni călcaţi, bine
îmbrăcaţi, cu gust şi cuviinţă, nu-i plăcea îmbrăcămintea
extravagantă.
Au ajuns la spital. L-au văzut medicii. Cardiologul D.

Kremastinos a clătinat descurajator din cap. Era nevoie
imediată de aparat pentru reglarea inimii. Iar starea lui
generală era nenorocită. Stareţul nu s-a mâhnit pentru boala
lui gravă şi că în continuare va suferi mult mai mult. Ci se
mâhnea peste măsură că va trebui să mai plece o dată,. de
două ori din mănăstire - aşa credea - în timp ce a trebuit să
plece de mai multe ori.
Ieşind din spital n-a stat nici o zi în casa familiei

Mikeli. S-a dus imediat la mănăstire. A făcut staţie la Procopi
ca să se închine la dumnezeiescul Ioan Rusul mărturisitorul şi
împreună lucrătorul său. îl trimetea împreună cu Cuviosul
David acolo unde era mare nevoie ca să ajute, să stea de faţă.
niciodată nu putuse trece prin Procopi şi să nu se abată puţin
ca să se închine luptătorului cel prea viteaz din războiul cel
nesfârşit împotriva răului.
136
A ajuns la mănăstire obosit. Zguduiturile maşinii pe

drumul cel greu şi plin de gropi de la Robies până la mănăstire
i-au pricinuit probleme la inimă. Pe lângă faptul că avusese
nenorocul să i se facă rău în maşină. S-a închinat în biserică
şi urcă în chiliuţa sa.
Nu apucă bine să-şi scoată rasa, că îi şi bătură în uşă.

Erau părinţii unui copil drăgălaş de cinci ani. Copilaşul nu vorbea. L-
au dus mai întâi în Rusia şi acum se întorceau din America, dar
fără nici un rezultat. I-au explicat totul părintelui Iacov şi l-au rugat.
Acela, fără uimire şi mâhnire le-a spus:
- Dragii mei, acesta este un lucru simplu. Să mergem

(în biserică). Rugaţi-vă şi voi şi mă voi ruga şi eu. Şi copilul va
vorbi.
Aşa s-a şi făcut. S-au rugat şi el a făcut peste copil

semnul crucii cu capul Cuviosului David. Copilul a ieşit să se
joace în curte cu alţi copilaşi şi peste zece minute vorbea ca şi
cum nu s-a întâmplat nimic.
137
Ultima noapte la Peşteră
S-a întors la chilie şi si-a îngăduit putină odihnă. Avea

un motiv special să-şi dăruiască această putină odihnă. L-a
înfricoşat medicul, spunându-i că altfel starea sa se va înrăutăţi.
Mu ştia dacă mai târziu va mai reuşi, de aceea în aceiaşi noapte
a hotărât să meargă la Peşteră, acolo sus, unde se rugase ani
întregi Cuviosul David. Mai înainte mergea şi stareţul Iacov, dar
acum era destulă vreme de când încetase să mai meargă
regulat. Şi a încetat deoarece l-au priceput. Un oarecare cioban l-a
văzut pe când se întorcea de la Peşteră la mănăstire înainte de
a se lumina de ziuă. A spus şi altora. Din vorbă în vorbă s-au creat
rele interpretări. Apoi voia ca monahii să nu afle despre asta. nu
voia să fie pricină de sminteală pentru ţărani şi nici nu voia ca
monahii să ştie despre marea lui nevoinţă. Aşadar a preferat să
înceteze mersul la Peşteră, în care trăise cele mai încântătoare
experienţe ale vieţii sale.
Acum, n-a fost ca atunci, de demult. Avea o lanternă să-i

lumineze cărarea. Piu trebuia să mai ceară de la Dumnezeu să-i
trimită o stea ca să-i lumineze calea. A ajuns, dar înainte de a
coborî spre Peşteră, a privit ca din întâmplare spre dreapta. Se
vedea unghiul întunecat al stâncii şi vârful "Sentonaki" al
Cuviosului, nici acum, dar nici altă dată nu va mai putea urca
acolo, sus.
S-a umplut de nostalgie, aducându-si aminte de

nopţile cu lună când urca acolo sus si se ruga cu ceasurile,
singur cu stelele si cu Stareţul lui, cu Cuviosul David. Acum,
138

numai până la Peşteră... încă şi asta era mult. în mod normal nu
trebuia să meargă atât de mult, mai ales noaptea şi pe cărări
primejdioase, în caz de ceva nici nu-1 puteau găsi. Se gândise
că, poate era ultima oară când merge la Peşteră. Şi a fost
ultima...
S-a rugat neîmpiedicat, nu l-au tulburat nici diavolii,

nici inima. Se bucura în lăuntrul său de pace. Şi când s-a
umplut în întregime de ea, 1-a răcorit adierea duhovnicească,
care i-a îndulcit si ultima celulă. A devenit în întregime har
dumnezeiesc. Trăia, zbura, respira, vorbea cu Cuviosul, îl
cercetau îngerii cu aripi, cu chipurile lor copilăreşti...
slavoslovea împreună cu ei pe Dumnezeul Cel în Treime,
Sfinţii l-au făcut părtaş al lor, stătea cu strângere de inimă
împreună cu ei, cu toţii vedeau slava lui Dumnezeu... Şi ce n-
a trăit în noaptea aceea, fie în trup, fie afară de trup, nu ştia...
nu-şi putuse explica.
139
Să nu vorbească despre cele ce văzuseră
Ştia că dimineaţă trebuia să se întoarcă la Mănăstire.

A prins utrenia, după ca e a Siturghisit el însuşi. Dar în
dimineaţa aceea a liturghisit oarecum altfel. Citea, spunea
rugăciunile, spunea ecteniile cu voce tare şi simţea că o altă
putere le spunea dinlăuntrul lui. Un oarecare altul, mare şi
dulce era prezent în inima lui, care vorbea şi îl umplea de
plăcere dumnezeiască. A ajuns la heruvic. Atunci nu-si mai
putea da seama dacă ceea ce săvârşeşte o face cu mâini
trupeşti, cu buze... A făcut Ieşirea cea Mare şi doi din cei
prezenţi s-au cutremurat. Liturghisitorul înainta spre altar fără
să calce pardoseala... mergea cu Sfintele la o jumătate de
metru înălţime. A ieşit să împărtăşească lumea, "cu frică de
Dumnezeu, cu credinţă si cu dragoste să vă apropiaţi...".
Lumea se apropia. O demonizată, căzută pe brânci de multă
vreme, cu fruntea pe duşumea, fără să ridice capul strigă
deodată din partea dreaptă a bisericii:
- Unde te duci tu, proasto, să te împărtăşeşti... cu îngeraşii
aceia... Tu, proasto, care ai dormit ieri cu cumnatul tău...
Atunci toţi cei din biserică au văzut o tânără îmbrăcată

în negru, pe care demonizată n-a văzut-o, că pleacă înfricoşată
din biserică exact în clipa când trebuia s-o împărtăşească
părintele Iacov.
S-a terminat Liturghia, s-a citit "Mulţumirea" şi părintele

Iacov a ieşit din altar. Văzând acolo doi oameni de-ai lui a prins
curaj şi le-a spus:
- Ce liturghie frumoasă a fost astăzi!...
Aceia însă i-au luat-o înainte şi l-au întrebat de ceea ce

au văzut la Intrarea cea Mare. Atunci a înţeles şi le-a făcut
semn:
140
"Nu spuneţi nicăieri şi nimănui nimic". Nu trebuia să

vorbească, dar aceia au spus la una-două persoane şi acum
spun tuturor.
Şi-a băut cafeaua în trapeză, închinătorii s-au apropiat de

el ca să audă ceva din gura lui, sau cel puţin să vadă acea faţă
lină şi paşnică. Erau mulţi care mergeau numai şi numai să-i
vadă fata, capul lui cel sfânt sprijinit pe un schelet. Abia se
distingea de sub dulamă şi rasă, de sub rasa cea strălucitor de
curată...
Am văzut vizitatori şi închinători care nu voiau să-1

întrebe nimic, cărora le părea rău chiar să-i ceară să se roage pentru
ei... Le ajungea numai să-1 vadă. Numai vocea lui s-o audă, dacă
astfel nu s-ar fi obosit... Pentru că vocea aceea nu era a lui.
Nimeni n-ar fi garantat că vocea care cânta, care sfătuia era a
nevoitorului sărac, în altă parte era şi din altă parte venea
harisma, darul lui Dumnezeu. Nevoitorul avea conştiinţa că
acesta era dar dumnezeiesc. O ştia însă şi diavolul şi de multe
ori a îndrăznit să-1 ispitească.
Cum s-a făcut asta şi o combătea stareţul? Era Joia

Mare a anului 1989. A vrut să cânte un tropar din cele proprii
ale acelei zile. Şi 1-a cântat ca un înger, biserica a fost inundată
de melodia sfântă şi de mireasmă dumnezeiască. Cântăreţii şi
ceilalţi credincioşi n-au mai auzit ceva mai frumos, n-au mai
trăit o astfel de psalmodie. Şi deodată stareţul s-a oprit puţin
după jumătatea troparului, pe care 1-a continuat un altul. A
doua zi dimineaţă însuşi acel cântăreţ 1-a întrebat de ce s-a
oprit din cântarea acelui tropar. Stareţul a explicat că 1-a
ispitit diavolul deoarece îl cânta atât de frumos.
141
"Şi dacă am citit-o bine, pentru Domnul meu am
citit-o"
Dar nici în noaptea învierii nu 1-a lăsat diavolul. Era

obosit peste măsură. Neregularitatea bătăilor inimii şi
presiunea din piept l-au doborât. Părintele Kiril s-a dus "să facă
învierea" la două sătuleţe. L-au văzut pe Părintele Iacov că
transpiră şi se învineţeşte.
Va reuşi să termine Liturghia învierii? în mod firesc

lucrul se vedea cu neputinţă. Şi cu toate acestea a avut o
dăruire în timpul Liturghiei care nu se poate descrie. Mâinile îi
tremurau, picioarele - îl vedeai - nu-1 mai ţineau. Stăruia să
biruiască firea. Şi a biruit-o, pentru că Liturghia trebuia să se
săvârşească. A ajuns la sfârşit. A ieşit la "Cu frică de Dumnezeu,
cu credinţă şi cu dragoste..." Era un martiriu să tină Sfântul Potir...
I-au pus un scaun. A început să împărtăşească lumea. Din
fericire atunci a ajuns şi Părintele Kiril, care a luat Sfântul Potir.
Stareţul s-a întors şi a căzut pe scaun pe jumătate mort. Acolo
şi-a revenit puţin. S-a ridicat şi a terminat Liturghia. Şi nu numai
atât. în ceasul acela, cu toată starea lui de martiriu, a voit să
citească minunatul cuvânt - ce se rosteşte doar în acea noapte - al
Sfântului Ioan Gură de Aur: "De este cineva binecredincios şi
iubitor de Dumnezeu..." Pentru stareţ fără aceasta învierea n-ar fi
fost completă. Trebuia s-o spună şi a spus-o. Dar acea
pronunţare, acea voce vestitoare a învierii, erai sigur că venea din
cer si te învia, te umplea de triumful biruinţei, te umplea de
Hristos Cel înviat, deşi ieşea de pe buzele smeritului părinte
Iacov. După jumătate de oră, pe când serveam prânzul pascal,
doamna S.P., care ştia bine arta dictiei, i-a spus mai de-o parte:
- Părinte Iacov, aţi citit foarte frumos Rugăciunea

Sfântului Ioan Gură de Aur.
142
Iar acela i-a răspuns cu glas scăzut:
-Da, ştiu. Dar m-a ispitit satana, însă i-am spus şi eu: Şi
dacă am citit-o bine, pentru Domnul meu am citit-o.
IMe întoarcem în 1986. Milostenia lui se întindea din ce în ce mai
mult. Sub patul său îşi avea traista. Sacul de aur şi minunat, în el
punea banii ce i se dădeau, iar el la rândul său lua bacnotele, le
făcea mosoraşe şi punea pe fiecare câte o hârtiută prinsă cu
elastic, pe care scria numele căruia i se cuveneau. De multe ori
dădea şi zece şi douăzeci de mii. Iar atunci când era nevoie
mare, sau când tinerii mergeau la operaţie sau să se stabilească
în străinătate, dădea o sută şi două sute şi cinci sute de mii. Se
întâmpla uneori să trimită la intervale de timp sume mari de bani
la bolnavii lui, la cei pe care îi lua sub protecţia sa.
Şi traista lui nu se golea niciodată, precum încredinţa el

însuşi:
- Dau cinci, îmi aduc cincizeci... şi traista are tot

deauna bani în ea, niciodată n-am găsit-o goală.
Miluind pe cineva stareţul Iacov simţea bucurie si ceva mai
mult: recunoştinţă faţă de cel pe care îl miluia. îl puteai vedea
cum primeşte pe cel pe care îl ajutase. Şi dacă cel căruia i-a
făcut bine îi ducea un oarecare dar mic, o dovadă
neînsemnată a marii sale recunoştinţe, atunci el o spunea şi
o răspunea, îi mulţumea de multe ori, ca şi când acela ar fi
fost lucrul cel mai preţios pentru stareţ.
De altfel mulţumirile şi recunoştinţa le avea pentru

toţi. Numai si numai pentru faptul că cineva vizita Mănăstirea,
stareţul îi mulţumea din toată inima sa. Şi faţă de acei clerici
şi mireni care aduceau grupuri de închinători la mănăstire
arăta recunoştinţă ca faţă de nişte făcători de bine şi-i lăuda
mult. Stareţul făcea aceasta deoarece oricât l-ar fi obosit
vizitatorii aceştia, prin prezenţa lor, slăveau pe Dumnezeu şi îi
cinsteau pe Sfinţi. Şi Stareţul dădea totul ca să vadă pe
oameni slăvind pe Dumnezeu şi cinstind pe Sfinţii Lui. numai
143

asta îl odihnea în relaţia sa cu închinătorii. Toate celelalte îl
lăsau indiferent. Şi dacă s-a ostenit atât de mult cu reînnoirea
şi mărirea clădirilor Mănăstirii a făcut-o mai ales pentru ca
închinătorii să afle un pătuţ şi să se odihnească până la
vremea slujbei şi a Liturghiei, Nu avea nicăieri nici un lucru de
lux. Fiu numai chilia trebuia să fie nespus de simplă, ci
întreaga mănăstire.
144

Egumenia şi traista care nu se golea
Trei ani mai târziu unii i-au propus să facă o egu-i

menie stăretiei, pentru că mănăstirea nu avea aşa ceva. Pe cei
străini, de la diacon până la patriarh şi de la aprod până la
ministru îi primea de obicei într-o trapeză strâmtă, simplă şi
ţărănească, acolo unde mâncau şi mănâncă monahii. O cameră
cu puţine scaune bune ce o avea la etaj era şi ea
neîndestulătoare. Nu i-a plăcut ideea egumeniei mari şi când 1-
au silit a spus oarecum aspru:
- Ascultă. Eu n-am dorit nici egumenie, nici slavă, nici

clădiri, nici cinstiri. Am dorit raiul! Sfântul David, care a trăit în
peşteri şi în pustietăţi şi nu le-a avut pe acestea, ce a făcut? Cu
simplitate şi smerenie a dobândit raiul. Ai citit în vreo viată de
sfânt că au făcut cutare egumenie, cutare clădire şi au
dobândit raiul? Ci s-au jertfit, s-au rugat, au postit, trăind în
bordeie de pământ şi în altele asemenea. Au câştigat virtuţi şi
prin ele au dobândit raiul.
Eu vreau măcar un colt în rai, vreau într-o margine...

Şi cu toate acestea ar fi găsit bani pentru egumenie... Trăistuţa
stătea mereu la locul ei, întotdeauna plină:
-Vin săracii mei - spunea - şi le dau şi ea nu se

goleşte. Mă întorc şi o aflu plină.
Ca să nu uite de multele situaţii pe care le avea unde

socotea că trebuie să trimită bani, şi-a făcut cataloage.
Le-am găsit în chiliuţa fericitului stareţ. Şi deoarece uneori

trebuiau sume mari de bani, spunea închinătorilor înstăriţi, la
modul general:
-Dumnezeu nu ne dă toţi banii pentru noi.
Şi lucru minunat era că de cele mai multe ori trăistuţa se

umplea fără ca el însuşi să pună ceva în ea. riu suferea să o vadă
145

plină. Ştia foarte bine că pentru a se umple singură, el trebuia să
dea mereu.
într-o zi 1-a chemat pe părintele P. şi i-a dat mai mulţi bani

pentru cineva care făcuse operaţie în străinătate. Părintele P. şi-a
adus aminte că "am dat cu câteva zile mai înainte" şi că este încă
prea devreme pentru o nouă ofrandă.
-Cei pe care i-am trimis s-au terminat. Ştiu ce spun.
Săculeţul meu s-a umplut din nou. Ce să fac? Dau cinci, vin
cincizeci..
146
"Bre, ai văzut cum m-a priceput pe mine?
Prin toate acestea faima se întindea în mod firesc şi la

cei mai simpli. Astfel, trei bătrâne povesteau foarte
reprezentativ şi în dialectul local ce i-au cerut, deoarece
auziseră că este luminat şi "prooroceşte" şi voiau să se
încredinţeze:
- Părintele, ia spune-mi câţi copii am făcut, câţi mi-au murit

şi câţi mai trăiesc? - 1-a întrebat cea dintâi.
Fireşte, stareţul i-a răspuns că acestea le ştie numai Dumnezeu.

A doua bătrână, cam descurajată de răspuns spuse celorlalte în
fata stareţului:
- Bre, să nu-mi spuneţi mie că acesta prooroceşte. Atunci

a treia bătrână 1-a întrebat:
- Părintele, pe mine cum mă vezi? Stareţul i-a răspuns

zâmbind:
- Ascultă, tu eşti Sfântă si te vom pune în raclă lângă

strana arhierească şi o să ne închinăm ţie.
- Bre, ai văzut cum m-a priceput pe mine? - a răspuns

bătrâna entuziasmată.
Povesteau deasemenea cum se adresa cuviosului David

o bătrână beată care fura bani de la pangar ca să cumpere vin ca
să bea. Foarte adesea si foarte fireşte închinătorii îi spuneau că
este bun si altele asemenea. Acela protesta, insista că n-a oferit
nimic lui Hristos, că este "netrebnic" si "nebun". Şi ca să se demaşte
pe sine, le povestea ce spuneau între ele bătrânele din satul
Kalamudi, unde slujise mai demult:
- Bre, ce spuneţi că Iacov este bun? E rău. L-am văzut în

altar cum făcea cafea (vedeau ibricul folosit pentru căldură la
Sfânta Liturghie), lată, acesta este Iacov!
147
"Părinte, să te duci acum, repede, la Londra"
Anul 1986 a trecut în chip minunat, dar în acelaşi /"ătimp

şi greu. Oameni întristaţi şi grav bolnavi scăpau la rugăciunile
părintelui Iacov. Avea zilnic linie deschisă cu Cuviosul David şi
cu dumnezeescul Ioan Rusul. Nu era zi, nu era ceas în care să nu i
se ceară să se roage pentru tămăduirea sau mângâierea cuiva. Pe
toţi îi mângâia, pe toţi îi întărea şi pe mulţi îi tămăduia. în
aceeaşi clipă trimitea pe unul sau pe amândoi sfinţii să ajute pe
cel bolnav, adică să ceară tămăduirea lui de la însuşi Dumnezeu.
Puterea tămăduitoare vine de la Dumnezeu. Şi de obicei

oamenii o cer de la Sfinţi, de la membrii Bisericii Biruitoare,
cărora Dumnezeu le-a hărăzit îndrăzneala; adică le-a hărăzit
prilejul să ceară de la Dumnezeu Cel atotputernic ceva pentru un
oarecare membru al Bisericii luptătoare, iar Dumnezeu, foarte
adesea, răspunde afirmativ la cerere. Această regulă sfântă pe
care a pus-o Dumnezeu, o ştia bine fericitul Stareţ Iacov. El ştia
că nu este absolut necesar ca toţi cei ce au trăit virtuos în viaţa
lor pământească sau au învăţat ortodox sau, poate, le-a hărăzit
Dumnezeu oarecari semne dumnezeieşti, să fie Sfinţi ai Bisericii,
adică înzestraţi cu harisma îndrăznelii la Dumnezeu. Dumnezeu
judecă si hotărăşte cine dintre cei care au trăit în cuvioşie sau au
învăţat ortodox va rămâne rugător pentru Biserică şi după
moartea lui. Când Biserica vede că un cuvios mângâie în chip
minunat şi săvârşeşte semne dumnezeieşti şi după moartea sa,
numai atunci este sigură că Dumnezeu a ales pe acest cuvios ca
Sfânt, II vrea să liturghisească pentru creştini ca Sfânt. De acum
înainte unuia ca acestuia trebuie şi îşi pot adresa cererile lor
credincioşii, şi acesta are îndrăzneala să le prezinte Domnului.
Aşadar, Părintele Iacov i-a pus pe Sfinţi mijlocitori şi

minunile ce se săvârşeau erau nenumărate. Nu are nici un sens
148

să consemnăm minunile pe care Dumnezeu le-a făcut prin
rugăciunea lui. Pentru toate cazurile se ruga mult, citea paraclise, se
ruga cu "Doamne lisuse!" şi postea mai aspru. Astfel a vindecat
un mare număr de bolnavi de cancer sau suferinzi de alte boli
fără leac.
Intervenea eficace pentru aflarea obiectelor de mare

valoare pierdute, pentru împăcarea în familii, pentru eliberarea
demonizatilor, pentru izbăvirea din naufragii sigure, pentru
evitarea accidentelor de maşină inevitabile.
Toate acestea sunt cu neputinţă să se scrie, pentru că se
întâmplau zilnic, şi nu se îngrijea să le consemneze. Dacă
închinătorii îi cereau să le povestească vreo minune, povestea
una sau unele din ultimile minuni. Şi pe toate - absolut pe
toate - le prezenta ca minuni ale Cuviosului David, pe care
stareţul îl folosea ca mijlocitor între el şi Dumnezeu, ca pe
împreună lucrătorul pe care îl asculta Dumnezeu.
Cu mulţi cunoscuţi ai stareţului se întâmpla următorul

fapt. Cereau, la îndemnul stareţului, ajutorul Cuviosului David
şi în somnul lor sau în veghe le apărea, ca mângâiere sau
tămăduire, Cuviosul David în chipul stareţului Iacov. Aceasta s-a
petrecut de multe ori în Australia şi America. Ştim asta şi din
scrisorile către stareţ si din rarele referiri ale lui însuşi. De altfel
acest semn dumnezeiesc curios 1-a trăit de multe ori şi însuşi
stareţul, îi apărea Cuviosul David în chipul bunului monah Eftimie,
odată ca să-i deschidă poarta, altă dată pentru altă pricină. Şi acest
fapt ciudat s-a răspândit mult în Mănăstire. Astfel din 1988 şi după
aceea, Cuviosul monah Serafim, care a venit în mănăstire Ia o
vârstă înaintată, după moartea soţiei lui, vedea foarte adesea pe
Cuviosul David întodeauna sub înfăţişarea stareţului Iacov.
Aceasta a început odată când era obosit şi descurajat. Atunci 1-a
rugat pe Sfânt să i se arate ca mângâiere şi întărire. Stătea pe
treptele de la uşa de dinafară a altarului şi peste puţin timp vede
că trece pe dinaintea lui părintele Iacov cu multă măreţie. S-a ridicat
149

să-1 urmeze, dar chipul a dispărut. Stareţul se afla în chilia sa.
Altădată iarăşi părintele Serafim aprindea candelele şi vede pe
stareţ că se închină la icoane. S-a dus să ia binecuvântare de la el,
dar acela s-a făcut nevăzut. Când s-a întâmplat pentru prima dată
faptul acesta, părintele Serafim 1-a întrebat pe stareţ şi a primit
răspunsul: "a apărut Cuviosul, aşa cum ai cerut", dar în chipul
părintelui Iacov.
Fericitul stareţ era atât de sigur că Dumnezeu îl ascultă

pe Cuviosul David şi simţea o astfel de intimitate cu el, încât adesea
devenea aproape pretenţios şi exagerat de grăbit. Astfel într-o după-
amiază i-au telefonat din Londra. Se dezmembra o familie, era deja
dezmembrată. S-a tulburat, deoarece credea adânc în sfinţenia
căsătoriei şi a familiei. A aprins lumânarea, a citit în genunchi, ca
întodeauna, paraclise - nu doar unul - după care a coborât în
biserică să-1 roage pe Cuviosul David şi înaintea sfinţitului său cap.
A intrat în Biserică si n-a văzut că fratele mătura într-un colt
din apropierea altarului. S-a dus la cutiuţa cu Sfintele moaşte,
a stat înaintea capului Cuviosului David si fratele a auzit din
altar:
-Acum repede, te rog, e nevoie să mergi Părinte

(David) la Londra. Fiu întârzia de loc, pentru că se distrug
oamenii... Mu trebuie..!
Fratele a rămas uimit, 1-a cuprins frica si a rămas fără
glas într-acel colt. Părintele Iacov a închis cutiuţa cu sfintele
moaşte şi voia să plece. A văzut însă umbra, a luat aminte mai
bine şi 1-a descoperit pe fratele:
-Aici eşti tu...? Ah, fiule, dacă îmbătrâneşte omul nu mai

ştie ce spune, îi scapă vorbele... Piu le da impor tantă...
150
Cinci ani şi opt zile cu aparat

de reglat bătăile inimii
Inima s-a hodorogit. Piu mai mergea. Crizele erau

succesive şi de multe ori s-a primejduit să se sfârşească. Se
ruga pentru alţii şi se vindecau, împreună -lucrătorii lui. Sfinţii
David şi Ioan, nu alergau în ajutorul bolilor lui. Stareţul ştia asta
de la Sfântul Apostol Pavel. L-a rugat şi el pe Dumnezeu să-1
scape de boală, de bold, şi a primit răspunsul: "îţi ajunge harul
Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune". A rămas
aşadar şi părintele Iacov cu harul lui Dumnezeu, care îi era dea-
juns. Şi fiindcă îl avea, nu-1 deranja faptul că bolile lui se vor
termina numai odată cu viata sa pământească. Şi era sigur că
Dumnezeu a hotărât aşa. De aceea, nimeni nu l-a auzit vreodată să
ceară de la Dumnezeu să-1 slobozească cu desăvârşire de
multele sale boli.
Apoi citea adesea Vieţile Sfinţilor şi în ele a aflat

multe cazuri de Sfinţi care vindecau pe mulţi, rugându-L pe
Dumnezeu, dar ei înşişi sufereau nespus de mult din pricina
uneia sau mai multor boli, din pricina cărora au şi murit. Aşadar şi
părintele Iacov călătorea pe urmele acestor bărbaţi sfinţiţi.
I-au explicat că trebuie să-şi pună aparat pentru inimă.

Dar stareţul nu-1 voia. L-a rugat pe Cuviosul David, dar n-a
primit răspuns şi i-a spus mâhnit:
- Se vede că n-am slujit cum trebuie în aceşti treizeci de ani.

Atunci când a ieşit hotărârea pentru aparat şi trebuia să plece la
Atena, s-a întors spre Cuviosul şi i-a spus:
- Acum stai aici şi cântă singur!
L-au dus la Atena, la Spitalul Central de Stat. Grupul

profesorului Kremastinos s-a pregătit şi l-a pregătit pe stareţ
151

pentru operaţie la 13 noiembrie 1986. Nu exista altă soluţie. 1-
au făcut anestezie locală. Mu 1-a prins bine şi-1 durea înfricoşător.
La un moment dat medicul Kre-manstinos 1-a întrebat:
- Părinte, te doare?
- Ah, cum să nu mă doară!
- Şi de ce nu vorbeşti?
- Şi pe Hristos îl durea pe Cruce, dar nu a spus nimic. Mici în

clipa aceea n-a încetat să gândească şi să
trăiască ca ascetul, care trebuie să le sufere pe toate fără murmur.

Acolo în spital unii s-au oferit să-i plătească aparatul. A mulţumit cu
căldură şi n-a primit. Problema s-a rezolvat. S-a oferit atunci şi
mitropolitul Hiceii, Gheorghe, care era internat atunci la acelaşi
Spital. Şi îmi aduc aminte că atunci stareţul mi-a spus că acest
episcop bun nu se va vindeca. Ceea ce s-a şi făcut, în ciuda
speranţelor medicilor.
Când şi-a revenit din operaţie şi a depăşit primele greutăţi

ale acomodării organismului său, s-a grăbit să meargă la
mănăstire. Dar îl aştepta grozava călătorie a întoarcerii. Mu bănuia
că această călătorie va deveni mar-tiricâ din pricina aparatului din
inimă. Şi de acum înainte va trebui să facă adeseori această
călătorie nenorocită din pricina acelui aparat.
Deci a ajuns la Procopi, de unde maşina a luat-o puţin la

stânga si s-a oprit la Biserica Sfântului Ioan Rusul. Stareţul s-a
dus Ia raclă, a îngenunchiat si i-a spus toate. 1-a mulţumit pentru
toate chinurile lui si 1-a rugat să ceara de la Domnul să-1 ierte pe
Iacov "cel de lut", nici nu s-a gândit nici n-a cerut uşurare de
boală. Dumnezeescul Ioan i-a răspuns, în timp ce stătea
înaintea lui în genunchi, a văzut cum sfintele moaşte s-au întors
într-o parte. Au văzut asta şi alţii. Dar s-au si cutremurat de
aceea stareţul i-a liniştit:
- Nu vă înfricoşaţi. Sfântul s-a întors numai.
Şi-a continuat drumul. Din Robies începe drumul de ţară

pestf care au pus pietriş. Dar maşinile mân au făcut mereu urme
152

adânci, care s-au transformat în nesfârşite gropi. Astfel maşina
face pe aici o continuă zguduitură, care răscoleşte în chip
primejdios organismul celui ce suferea de inimă. Şoferul trebuie
să se oprească foarte des, pentru că stareţul să-si revină spre a-şi
putea suporta martiriul. Şi când te gândeşti că medicii
dăduseră porunci severe pentru o desăvârşită linişte şi odihnă,
astfel ca să nu se tulbure deloc, nici trupeşte, nici duhov-
niceşte. Dar ca să ajungă în raiul său, în mănăstire, n-a luat în
seamă nici zguduiturile, nici altceva.
Din noiembrie 1986 toţi - şi el fireşte - au cunoscut că

"sfârşitul este aproape". Oare cât va mai putea rezista, mai având
el si alte probleme înfricoşătoare care nu-i ajutau deloc inima?
Circulaţia sângelui la picioare se făcea cu greutate. Picioarele îi
erau totdeauna vinete. Stăruia în postul său aspru cu toate
greutăţile ce le avea. Iarna adăuga si altele, închinătorii se
înmulţeau, pentru că toţi voiau să-1 asculte si cei mai mulţi să se
mărturisească. Mărturisirea, care pentru duhovnic este o slujire
sfântă dar si istovitoare, dura de multe ori până la primele cea-
suri ale dimineţii, până la ora unu, două sau trei dimineaţa,
niciodată n-a putut refuza spovedania vreunui creştin. Părinţii
Mănăstirii, din porunca medicului si din dragoste faţă de satreţ,
îl luau de multe ori din mijlocul lumii sau îi îndepărtau pe cei
mai mulţi care cereau să se mărturisească. O făceau potrivit
poruncii doctorului, deoarece doreau ca stareţul să mai
trăiască. Păzitorul cel mai sever al lui era părintele Serafim,
apoi părintele Ilarion, dar si toţi ceilalţi în felul lor. Stareţul se
supăra si protesta:
- Oamenii sunt îndureraţi, chinuiţi... nu eşti duhovnic şi

nu ştii...
Pentru lucrul cu mâna nu mai exista timp. Trebuia

însă să meargă pe jos. Dar şi lucrul acesta cerea timp, care
nu-i rămânea deloc de la rugăciune şi spovedanie.
153
Marea lui desfătare:

vorbirea cu păsărelele şi rugăciunea în scorbură
Fiul meu, inima mea este grădină. Aceasta o spunea

adesea monahilor şi celor care îl iubeau mult. Şi ti se părea un
lucru aproape comic să-ti spună aceste lucruri omul care mergea
cu atâta greutate şi respira şi mai greu. Şi nu numai din
comuniune adâncă cu sfinţii şi cu lucrurile dumnezeieşti
spunea că are bucurie continuă în inima sa, ci şi din dragostea
ce-o avea fată de natură, de animale, de păsări...
De aceea, de îndată ce s-au topit zăpezile lui Gerar şi ale
lui Martie 1987 a făcut primele ieşiri de relaxare. Trebuia să
meargă puţin pe jos pentru picioarele şi inima sa, dar avea
nevoie şi de mângâiere.
Prin fereastra chiliei sale vedea o părticică de natură în

partea de sud-est. Dar asta nu ajungea. Aşadar a coborât scările,
a luat-o la stânga şi s-a închinat în biserică la icoane. A ieşit prin
poarta de miază-zi a Mănăstirii, a luat-o la dreapta şi a mers până
la bisericuţa Sfântului Policarp, pe care a zidit-o în amintirea
fericitului colonel Zois Policarp, pe care îl considerase
binefăcătorul său. De altfel, în toată perioada vieţii lui de
dinainte de a se face monah, dar şi până a devenit duhovnicul
harismatic renumit, protecţie şi ajutor n-a aflat decât de la soţii
Zois. In partea de jos a Bisericuţei cobora râul ce începea de
sus, de la Kastania. Primăvara înaintase bine cu toate ale ei şi
totul era veselie ochilor şi urechilor. Stareţul înainta pe cărare şi
în faţa şi în dreapta lui avea toată măreţia lui Dumnezeu. Alături
pădurea de pini şi brazi, mai jos în râu platani deşi, precum şi alţi
copaci ce ieşeau din ape. Acela însă înainta drept înainte, spre
apus. Trecu de atelierul de fierărie de azi, urcă apoi un suiş lin
154

şi ajunsese la apeductul Mănăstirii, ce aducea apă din bazinul
vechi, într-acolo era raiul. Alături de apeduct era o cărare, acum
acoperită cu iarbă. La dreapta şi la stânga erau copaci mari şi
mici, mulţi dintre ei plantaţi de el însuşi cu mulţi ani înainte.
Un fag uriaş făcea începutul, apoi chiparoşi, cumari, ari,

liofati, platani mici, dafini... şi în jurul lor tot felul de plante îşi
dădeau vlăstarele ca să înfrumuseţeze locul. Stareţul înainta şi
duhul i se bucura. Inima i s-a deschis privind şi rândunelele.
Concert în deplină armonie! Toate acestea l-au emoţionat foarte
mult. Şi-a ridicat ochii spre platani, s-a lăsat cucerit de concert
şi fără să-şi dea seama a strigat tare:
- Păsărelele mele iubite, şi voi slavosloviti pe Dumnezeu?

numai noi nu-L slăvim.
S-a oprit înainte de jumătatea cărării ce ducea până la

bazinul de apă, ca să se odihnească. Două sute de metrii şi nu
mai putea merge sărmanul. Trebuia să se oprească. S-a aşezat pe
pragul apeductului şi-a pus capul pe genunchi şi se pregătea.
Slavoslovea, slavoslovea împreună cu păsărelele, dar încet-încet
lăsa lumea, natura şi se aduna în sine, în inima sa. La putini
metri, înainte de pârâu, în partea stângă era un platan. Un
platan uriaş care avea în partea sa de jos o scorbură mare.
Stareţul s-a oprit, a privit înapoi şi n-a văzut pe nimeni. S-a prins
cu grijă de trunchi şi a sărit înăuntru. S-a întors spre răsărit, a
îngenunchiat si a început. S-au dus florile, s-au dus copacii
sălbateci, a uitat si de păsărele...
Imediat a luat legătua cu Cuviosul David, cu Cuviosul Ioan Rusul
si cu Sfânta Paraschiva... Se ostenea si se lupta să-i ţină în inima
sa prin paraclisele ce le ştia pe de rost.
Duhul Sfânt Se întraripa în fiinţa lui si nu mai ştia de

timp si loc. Aceasta se întâmpla tot mai adesea si simp-
tomele deveneau greu de explicat.
Plimbarea aceasta a făcut-o stareţul şi altădată. Şi se

oprea de multe ori să se roage în scorbură. Acum însă, când
155

avea acest aparat, monahii s-au neliniştit de întârzierea mare a
stareţului. Un frate a ieşit să-1 caute. A trecut pe cărare, a ajuns
la scorbură, a trecut pe lângă bazinul de apă strigându-1 pe
stareţ, dar nu 1-a văzut şi nu la aflat nicăieri. Şi numai atunci
când se termina rugăciunea obişnuită şi starea harismatică a
stareţului acesta apărea, nimeni nu ştia de unde, înaintea
monahului sau mireanului uimit, care ieşise să-1 caute.
Plimbarea se termina la bazinul de apă. După scorbură era
pârâul, care aici se îngusta. Avea apă în care erau două pietre
mari pe care călcase şi trecuse de cealaltă parte. Aici pădurea
era din castani, brazi, platani, pini, dafini... toţi laolaltă.
Monahii de mai înainte făcuseră în partea stângă un bazin
mare de apă, în care adunau apa pentru grădinile şi animalele
Mănăstirii.
In ultimii săi ani, plimbarea aceasta însemna pentru

stareţ singura lui desfătare, singura Iui distracţie. Şi din când în
când Dumnezeu îi hărăzea vedenii şi descoperiri nespuse în
săraca scorbură a platanului. Dar nu putea ieşi adesea la
plimbarea aceasta paradisiacă. Uneori din pricina iernii si a
bolilor, iar alteori din pricina nesfârşitelor spovedanii. Şi
spunea cu durere:
- Ah, părinţilor, am zece zile de când n-am ieşit puţin

afară.
Ca să dea curaj monahilor care lucrau mai multe ceasuri

Ia grădină sau în altă parte, le spunea că-i invidiază deoarece
se află în mijlocul naturii. Dar îi sfătuia să-şi aibe mintea lor
la rugăciunea lui Iisus.
Când nu mărturisea ieşea şi, încet-încet mergea până

acolo unde lucrau monahii. Şi aceasta până în ultima lună a
vieţii lui.
La grădină, la păsări, la atelierul de fierărie, la bu-

cătărie... Cobora în grădină şi se făcea că sapă în jurul vreunei
legume:
156
- Ah, părinţilor. Sfinţiile Voastre lucraţi şi Dumnezeu vă

va răsplăti. Eu însă mănânc pâinea degeaba... Ah, Iacove
netrebnicule!
Iar dacă vedea pe vreun monah foarte obosit, îl lua deoparte,

chipurile să-i spună ceva:
- Vino, dragul meu, să-ţi spun ceva.
îi spunea câteva lucruri şi când vedea că s-a odihnit zicea:
- Eu fiule, sunt numai vorbe. Hai să te las, să nu te

fac să-ţi pierzi vremea...
De la vreo fereastră sau vreun monah trecător îl vedea

pe stareţ că mergea mai departe la lucrători. Stătea puţin şi-i
binecuvânta fără ca să-1 vadă si îşi continua drumul.
Câteodată cobora încet-încet la râul din partea nordică a
Mănăstirii. Şi acolo era un râu, desigur mai mare,, cu mai
multă pădure şi apă. însă pe aici trece drumul spre
Mănăstire si spre Drimona, satul din apropiere. Aici nu poţi
simţi desăvârşita singurătate ca sa te rogi.
157
Scoate diavoli şi este ocărât de ei
încă devreme, de atunci de când diavolii l-au bătut şi l-au

lăsat în nesimţire a început să i se dea şi un alt har. Să scoată
diavolii din oameni. Metoda Satanei e veche. Chinuieşte fără
milă şi-1 preface pe om în organul lui sinistru şi orb. Mai ales între
anii 1980-1990 adeseori aduceau demonizati în Mănăstire
pentru ca părintele Iacov să le citească exorcisme şi să-i
însemneze cu capul Cuviosului David.
începând cu 13 septembrie 1987 un diavol îl chinuia pe

Gheorghe -, un tânăr de 22 de ani. în fiecare zi situaţia lui se
înrăutăţea, în octombrie mama şi fratele lui l-au adus pe Gheorghe
la Mănăstire. L-au implorat pe părintele Iacov să se roage şi să-i
citească exorcisme. Aflându-se înaintea bisericii, diavolul din el se
împotrivea înfricoşător, înjurând şi vorbind murdar, dând din
mâini şi ameninţând. Intrând în biserică împotrivirea se făcu şi
mai aprigă. Părintele Iacov a deschis cutia cu sfintele moaşte, a
scos capul Cuviosului şi a început să citească exorcisme. Atunci
s-a auzit un ţipăt venit de la mama copilului:
- Dumnezeul meu, ce văd ochiii mei! O, de s-ar face bine

copilul meu!
Sfârşindu-se exorcismele Gheorghe s-a eliberat de

diavol şi s-a liniştit. Mama lui de îndată ce a ieşit din biserică a
explicat unui monah cum L-a văzut pe părintele Iacov, atunci
când scosese acel strigăt.
L-a văzut tot timpul cât a citit exorcismele ridicat cam cu

o jumătate de metru deasupra pământului şi călcând pe un pitic
negru, cu coarne şi coadă.
La Mănăstire aduceau demonizati, dar aduceau şi bolnavi

psihici de diferite grade şi feluri de schizofrenie. De multe ori
este foarte, chiar nespus de greu să deosebească cineva când
158

anume nefericitul om suferă de schizofrenie şi când este
stăpânit de diavol. Părintele Iacov avea harisma să distingă şi
potrivit cu cazul ce-L avea, spunea:
- Acesta trebuie să meargă la medic.
- Acesta, fiul meu, are diavol (aşadar are nevoie de

exorcisme).
Mulţi ascultau aceste exorcisme şi unii au consemnat

dialogurile dintre părintele Iacov şi diavoli. Diavolii vorbeau prin
gura demonizatilor, care înjurau urât şi adeseori, precum fac
diavolii, arătând că ştiu lucruri pe care oamenii nu le ştiau.
Demonizata Panaghiota se lovea pe sine şi nu voia să meargă la
părintele Iacov, pe care spunea că o să-I orbească în noaptea
aceea ca să nu mai poată citi. Dimineaţa stareţul a întrebat-o de
numele ei şi ea a răspuns: Osman. Altă dată demonizata a
răspuns că o cheamă Veliar. Atunci stareţul îi spuse:
- Tu, Veliar şi tatăl tău sunteţi nişte mincinoşi. Şi tatăl tău

este Beelzebul.
- Da, aşa se numeşte şi mă bate ca să fac rău; nu mai pot

răbda - a adeverit aceea.
- Acum - porunci stareţul - vreau să pleci din Panaghiota.
- Să plec - spuse Panaghiota - să plec bâtrânule

ramolit?
- Să te duci în munţi - continuă stareţul. Atunci

Panaghiota spuse cu tupeu şi insistenţă:
- Să nu mă duc în munţi, să mă duc în vreun om...

Stareţul îi puse capul Cuviosului pe capul ei.
- îmi rupi coarnele... Te războiesc de 65 de ani. Nu te pot

arunca în nici un păcat ca să te duc în iad. Vă rugaţi la acest
Bătrân (la Cuviosul David), altfel v-aş fi distrus.
Apoi diavolul a schimbat tactica şi a strigat stareţului:
- Eşti sfânt... Aveţi un sfânt aici şi nu vă daţi seama. Dar

stareţul i-a închis gura imediat:
159
- Spui astea să mă înşeli, dar nu poţi... Sunt pământ şi

cenuşă... Sunt un om smerit...
Diavolul ştia bine acestea, dar a mărturisit cu răutate:
- Smerenia asta, măi încornoratule, mă arde... pleacă de

aici...
In aceeaşi vreme, nişte părinţi şi-au dus la Mănăstire pe

fiica lor care nu voia să intre în Biserică. Atunci a ieşit stareţul
cu capul Cuviosului. Iar îndrăcită a răbufnit:
-Taci, să nu te aud ramotitule. Să piei (şi se lovea

înfricoşător fata). Sunt ţiitorul lumii (striga diavolul cu gura
ei). Ţin Atena în mâinile mele... Ceea ce am vrut am făcut... I-
am tuns pe preoţi... Războiesc de mulţi ani mănăstirea, vă
păzeşte marele (cuviosul David) aici înăuntru. Piu vă pot
împiedica. Iată picioarele tale! Ţi-au putrezit picioarele (într-
adevăr venele picioarelor stareţului erau putrede şi nu circula
sângele prin ele). S-o mai încetezi, spune că eşti sfânt şi te
duc în iad.
Atunci interveni stareţul:
Piu sunt sfânt, ci Domnul a spus "fiţi sfinţi". Fac

ce pot. Sunt un om de lut.
- Ce să-ti fac, ţapule de popă - spuse îndrăcită cu o

nouă răbufnire -, ai smerenie si ai înăuntrul tău pe
Hristos, altfel te-as fi distrus. Atâtea boli (am pus pe tine) şi tu
mai insişti...
Un alt demonizat vestea cu fală:
-Am opt mii de vrăjitori sub ascultarea mea. Stareţul 1-

a întrebat cum intră si el a răspuns că intră în oamenii "care
nu au credinţă, ca un fum".
Odată citea exorcisme unei demonizate adusă la stareţ

de soţul ei, care era poliţist. Se părea că s-a liniştit şi stareţul a
întins mâna s-o salute. Atunci aceea a spus cu mânie:
-Diavolii apucă mâna preotului care liturghiseşte? Doi

tineri au adus din Veria pe mama lor demonizată.
160
S-a întâmplat să fie în Mănăstire şi Mitropolitul

Samosului. La un moment dat când se părea a fi liniştită spuse
batjocoritor:
-Ramolite Iacove... Părinte Iacov eşti sfânt. Lumea te

cinsteşte ca sfânt.
Atunci stareţul a spus cu vocea ridicată:

-Sunt om de lut şi păcătos.
După puţin femeia se făcu agresivă şi zgârie pe mulţi pe

faţă. A încercat să facă la fel şi stareţului, dar a oprit-o cu capul
Cuviosului.
Un alt demonizat ce reacţiona şi tremura la rugăciunile

stareţului, strigă:
-Taci Iacove, taci ramolitule... ca un fum intru în om şi

ca un fum ies... Mă tem si mă cutremur de Cruce... dacă o
fac (creştinii) fug... Când plecă harul lui Dumnezeu, intrăm
noi (diavolii).
In toate cazurile de demonizaţi, fără excepţie, stareţul

citea exorcismele având capul Cuviosului, în felul acesta se
păzea şi pe sine de lauda oamenilor. Nu puteau spune că însuşi
stareţul îi scoate pe diavoli, deoarece totdeauna îl punea înainte pe
Cuviosul David ca săvârşitor.
Dramatică pentru toţi cei de fată devenea situaţia atunci când

demonizatii luau alte chipuri, înfricoşaţi şi deznădăjduiţi de
rugăciunile părintelui Iacov, luau deodată chip de câine sălbatec
negru, de lup înfricoşător sau de pasăre răpitoare. Alteori lătrau sau
urlau ca fiarele şi răspândeau frică peşte tot.
Demonizatii care se eliberau de satana, cercetau adesea
Mănăstirea ca mulţumire şi ca să se închine, numai că mulţumirile
nu sunt un lucru aşa de simplu, într-o zi monahii s-au mirat când
stareţul n-a luat bani pentru traista sa de la mama unui copil, pe
care 1-a slobozit de diavol. Diavolul s-a dus la bani, a observat
stareţul.
- Eu am scos diavolul din copil şi tu vrei să-1 bagi în mine.
161

Această harismă de a-1 elibera pe om de diavol este o biruinţă
foarte semnificativă. Ea constituie dovada vădită că stăpânirea
satanei în lume, în om şi în natură este vremelnică şi se poate
desfiinţa. Şi fiindcă prin minunea Cuviosului ea se desfiinţa în mod
vădit - în cazul izgonirii diavolilor din oameni - însemna că într-
adevăr Cuviosul trăieşte împărăţia lui Dumnezeu şi arată puterea
acestei împărăţii în lume. Aşadar împărăţia lui Dumnezeu există şi
se poate realiza zilnic, fie si în parte.
162
In fiecare clipă venea moartea.

"Cine eşti tu, bre analfabetule Iacove?"
După 1987, moartea îl aştepta în fiecare clipă. Multiple

boli de inimă, tromboze şi altele îl ameninţau în fiecare zi. Ştia
asta, dar nu le ceda deloc. Prioritatea o dădea rugăciunii şi
mărturisirii. A ajuns la punctul, chiar şi în halul în care se afla, să
nu doarmă - atunci când voia să liturghisească. Priveghea
rugându-se. De aceea în orele de dimineaţă, după rugăciunile
îndelungate, nu voia să fie ţinut de vorbă. Trăia încă iin inima sa
dulceaţa experienţelor nespuse.
Dar şi când nu liturghisea de multe ori mergea la

Biserică tăcut, fără să vadă si să ia aminte la cineva. Stătea în
strana stăreţească din faţa icoanei Domnului şi a Sfântului Ioan
Botezătorul. Mintea şi inima sa erau în altă parte şi vedeau
altceva. Faţa îi era nemişcată. Radia o lumină mai intensă decât
cea obişnuită, în astfel de momente faţa lui te ţinea înlemnit, nu
îndrăzneai să-1 deranjezi. Venea vremea şi cântă cu vocea lui
simplă şi dumnezeiască "Cuvine-se cu adevărat". Şi aşa cum
cânta, cu o astfel de expresie a feţei sale, erai sigur că o vede
pe Prea Sfânta născătoare de Dumnezeu înaintea lui. Aceste
lucruri dumnezeieşti le "suferise" şi altădată, în vremea slujbei
de dimineaţă îşi lăsa strana, se închina la Sfântul Ioan
Botezătorul şi se ducea să stea cu evlavie lângă cutia cu
capul Cuviosului David, făcea închinăciuni şi se întorcea spre uşă
cu respect, îl văzuse pe Cuviosul David viu, plecând şi venind...
şi se dusese să-i facă închinăciune, însă, de cum termina, ca să
nu fie surprinşi fraţii de cele ce le face la cutia cu sfintele
moaşte, pleca nepăsător prefăcându-se că ar căuta - chipurile -
ceva în sertarele pangarului sau aprindea vreo lumânare. După
163

aceea se întorcea la strană, în anul 1990 spunea monahului I.
despre aceste descoperiri ale sale din biserică:
- Dacă aş spune cele pe care le văd aici înăuntru şi le aud

de la Sfântul... ar trebui să se crie cârti întregi... Nu se pot
scrie... Dacă vi le aş spune, aţi fugi toţi din Biserică.
După Sfânta Liturghie îşi bea cafeluta, dădea binecu-

vântarea monahilor pentru ascultări şi se retrăgea. De multe ori
îl vedeau neliniştit. Se întreba cu voce tare sau întreba dacă a
venit cutare sau cutare. Fraţii se mirau, deoarece nu aşteptau
nici pe unul nici pe celălalt. Aceştia însă veneau cu siguranţă, fie
şi cu întârziere, într-o zi, fără să-i telefoneze, a venit la
mănăstire domnul D. T., consilier la Curtea de Casaţie, întârzia.
Părintele Iacov a mers în biserică şi l-au auzind spunând:
-Părinte, du-te te rog, nu cumva să se fi întâmplat ceva

şi să aibă nevoie de ajutor.
într-adevăr, pe drum au trecut printr-o mare primejdie,

dar Sfântul David a preîntâmpinat răul şi oamenii au ajuns cu
bine la mănăstire.
După-amiază, în acelaşi mod a aşteptat pe părintele A.,

care venea la Mănăstire să întrebe despre o oarecare problemă.
Stareţul aştepta Ia poarta Mănăstirii si ajungând părintele A.
i-a spus cum să procedeze, fără ca acela să-i spună ceva.
Citea încă şi gândurile cele mai intime şi se întâmplase să spună
multora:
- Asta pe care o ai în minte s-o faci.
- Aceea pe care o gândeşti să n-o faci.
Şi înăuntrul Mănăstirii, închis în sărăcăcioasa lui chiliută şi

neputând merge uşor, ştia ce se întâmpla şi ce nu se întâmpla, într-
o zi s-a întâmplat ceva şi stareţul, supă-rându-se puţin, a spus:
- Dar eu ce fac aici înăuntru. Părinte? Pe toate le văd. Pe cei

ce vin din curiozitate... telefoanele... ce spuneţi închinătorilor...
toate le văd din chilia mea.
164

Şi crizele cu înăbuşiri şi năduşeli continuau. Dar era hotărât
pentru toate. Dacă îl întrebai: "Ce faceţi, Părinte Stareţ?" -,
totdeauna îţi răspundea "bine". Câteodată mai adăuga:
- Am desigur o strângere în piept şi mă cuprind sudorile...

Dar, nu-i nimic, unul de o boală, altul de alta, toţi vom
pleca din lumea aceasta vremelnică. Şi vom merge în ceruri

înaintea Dreptului Judecător. Lucrul cel mai rău pentru mine e că n-
am făcut nimic pentru Domnul şi ce răspuns voi da lui
Dumnezeu...
Dar Dumnezeu avea altă părere şi o arăta prin harisrnele pe

care le dădea stareţului. Din când în când şi bună mireasmă
ieşea în vremea spovedaniei. Şi sunt mulţi cei care au trăit
aceasta şi o mărturisesc. De fiecare dată când vedea că îl vizitează
persoane distinse şi cu nume mare, spunea monahilor:
- Aţi văzut, aţi văzut câtă lume adună Cuviosul David; cât îl
cinsteşte lumea.
Iar înaintea celor cu renume începea să-şi facă autocritica:
- Ştiţi ce îmi spun, atunci când vad că vin şi

îngenunchiază înaintea mea (pentru spovedanie): Cine eşti tu,
bre analfabetule şi neînsemnatule Iacove, că vin şi
îngenunchiază înaintea ta atâtea persoane înalte, profesori
universitari, consilieri la Curtea de Casaţie, funcţionari la Curtea
de Apel?
înaintea clericilor, fii lui duhovniceşti, autocritica mergea

mai departe şi spunea despre sine:
- Ah, păcătoase Iacove, eşti un netrebnic şi lumea

crede că eşti ceva...
Cât despre minunile vindecărilor, ele se înmulţeau

continuu.
Fotiniei, care suferea de mulţi ani de o boală nevin-

decabilă, la sfârşitul spovedaniei i-a spus:
-Nu te mâhni, Fotinia, până mâine se va rezolva, într-

adevăr, dimineaţa nu mai exista nici o urmă de boală, în
165

acelaşi fel s-a vindecat o preoteasă tânără ce avea patru copii.
Un copil de 13 ani avea cancer la limbă. A făcut semnul crucii
peste el şi s-a făcut bine.
S-a rugat pentru multe perechi de tineri ce nu aveau copii

şi au dobândit copii, cu care mergeau apoi la Mănăstire să-i
mulţumească. Cerea însă şi de la cei interesaţi rugăciune şi
nevointă duhovnicească.
Unei tinere perechi din Halkida, învăţători amândoi, le-a

spus să postească, să se roage mult şi în sâmbete, Sfânta
Liturghie*... "şi veţi veni cu copilaşul la mănăstire". Şi s-au dus cu
copilaşul.
Unei alte perechi, ce au cerut ajutorul stareţului, le-a

spus:
- Terminaţi bisericuţa ce aţi început-o şi veţi face copii.
- Adică să suporte toate cheltuielile Sfintelor Liturghii

de la sfârşitul săptămânii.
Şi au dobândit şi aceştia copii. Aceste semne dum-

nezeieşti, precum şi ajutorul minunat faţă de credincioşii
îndureraţi erau foarte multe şi continue.
Adesea vedeai intrând în Mănăstire oameni plângând sau

mergând în genunchi prin curte până ce îl întâlneau pe părintele
Iacov. îşi revărsau recunoştinţa lor. într-o zi intră cineva în
mănăstire în pijama. Toţi s-au mirat, dar omul era profund
emoţionat. Până să coboare părintele Iacov i-a explicat lui G. D.
situaţia lui. El avea o problemă foarte serioasă la picior. Trebuia să
i-1 taie, să i-1 cureţe şi apoi să i-1 lipească din nou. Bolnavul, aşa
cum era programat, s-a dus la spital ca să-i taie piciorul. Medicul
responsabil a cerut să-1 vadă pentru ultima dată şi a rămas
buimac. Nu-şi credea ochilor. Şi-a revenit şi s-a mâniat crezând
că bolnavul s-a dus în altă parte şi şi-a făcut operaţia. A întrebat
apoi imediat cu asprime dar şi cu mirare, cine i-a făcut operaţia.
Bolnavul i-a explicat că "nimeni".
166
- N-am fost nicăieri, am venit să mi-o faceţi Dumnea

voastră.
Medicul a examinat cu luare aminte şi s-a încredinţat nu

numai că operaţia a fost făcută, dar tăietura şi lipitura arăta că
s-a făcut de cel mai bun chirurg din lume, şi i-a spus numele.
Bolnavul, un om serios, s-a pierdut cu totul. Atunci medicul 1-a
întrebat:
- înainte de a veni aici, ai fost pe la vreo mănăstire?
- Da, a răspuns bolnavul.
- Atunci, aşa cum eşti, ia un taxi şi du-te la acea mănăstire

să mulţumeşti.
Astfel omul a luat un taxi şi, în pijama, a ajuns la

Mănăstire să mulţumească fericitului stareţ Iacov, care s-a
rugat să se facă bine şi fără operaţie.
Când stareţul nu se mai putea mişca din pricina crizelor

sau când lipsea, atunci Părintele Chirii citea rugăciuni la bolnavi
şi însemna cu capul Cuviosului David în chipul crucii. Astfel în
1987 s-a vindecat un ofiţer ce avea cancer la plămâni, caz ce nu se
vindecă, nici nu se operează. Părintele Chirii 1-a însemnat cu
capul Cuviosului David şi ofiţerul a simţit că ceva iese din el. Se
şi vindecase deja.
In vara anului 1988 a vizitat Mănăstirea mitropolitul de

atunci al Calcedonului, Vartolomeu, acum patriarh ecumenic.
Stareţul i-a dăruit o icoană, iar patriarhului Dimitrie i-a trimis o
ramură de busuioc ca "să se roage pentru mănăstirea noastră".
Gata să spună tuturor un cuvânt bun.
167
"Elefterie nu va muri"!
La începutul anului 1989 s-a mâhnit mult datorită

încercărilor prin care treceau persoanele iubite de el. Au
telefonat din Procopi. Abia se întorsese din America - unde se
operase - părintele Ioan, preotul Bisericii Cuviosului Ioan Rusul.
Operaţia de inimă a reuşit în mod neaşteptat. Cuviosul Ioan se
afla acolo şi supraveghea intervenţia. Medicul titular mărturisea
că o oarecare putere conducea mâna lui. în ciuda iernii şi a
sănătăţii lui nenorocite a pornit să-1 viziteze pe părintele Ioan
şi ajungând la el i-a cerut iertare:
- Iertaţi-mă că vă deranjez, dar n-am putut să nu vin la
slujitorul dumnezeiescului Ioan.
Oamenii au avut impresia că a intrat în casa lor un

înger, fără greutate, fără volum. Avea numai chip şi lumină
paşnică. Voia să vadă de unde-i scosese vinele şi s-a plecat - a
căzut la podea - şi a cuprins picioarele preotului, care a rămas
şocat de mişcarea şi de insistenţa stareţului. Fericitul stareţ era
aproape de moarte, dar cinstea pe preoţi mai mult decât îi
cinstea atunci când era copil, pe când credea că nu au trupuri şi
nevoi materiale.
După 15 zile din Halkida au venit veşti rele. La începutul

lui februarie lui Elefterie M. i s-a manifestat o boală de sânge
înfricoşătoare, care a progresat în leucemie şi septicemie.
Medicii erau deznădăjduiţi pentru starea lui Elefterie, teolog şi
cântăreţ, fiu duhovnicesc foarte iubit al stareţului. Prietenii lui au
alergat la mănăstire şi au spus opinia medicilor: "Elefterie va
muri. Părinte". I-a lăsat pe toţi şi s-a dus la Biserică. A citit
paraclisul, s-a rugat mult şi s-a întors către prietenii lui Elefterie:
- Elefterie nu va muri, va trăi şi peste două luni şi
jumătate va veni să cânte la mănăstire.
168

într-adevăr aşa s-a şi făcut cu ajutorul terapiei ce i s-a
aplicat. Dar chinurile lui Elefterie nu s-au terminat. Medicii au
indicat ca ultimă nădejde transplantarea măduvei spinării şi
aceasta la un centru special din Paris, înainte de a pleca la Paris,
după Pastile anului 1990. Elefterie s-a dus la stareţ, căruia, în
chilia sa, i-a explicat situaţia. Un val de mâhnire a căzut pe fata
stareţului care i-a spus sărmanului Elefterie să stea. Iar stareţul a
căzut în genunchi şi s-a rugat multă vreme înaintea Mântuitorului
răstignit. Ce I-a spus n-a auzit, nici n-a înţeles Elefterie. După un
timp stareţul s-a ridicat uşurat şi a spus cu siguranţă:
- Fiul meu Elefterie, nu se va face transplant.
Şi a repetat aceasta de trei ori cu tărie. Elefterie însă i-a

explicat că toate sunt pregătite, şi donatorul aşteaptă...
- Piu, fiul meu. Ţi-aş fi putut spune să nu mergi deloc (la

Paris). Dar du-te, pentru că şi medicii sunt oamenii lui Dumnezeu!
însă transplantul nu se va face.
La Paris au făcut consultaţii noi şi au constatat că pricinile nu

mai sunt valabile şi toate cele de mai înainte s-au schimbat.
Aşadar nu mai era nevoie de transplant.
169
Priveliştea raiului
"Nu-i lipseau stareţului nici altfel de daruri. Avea o

mică pregustare a raiului prin privirea frumuseţilor naturale şi
desfătării lăuntrice. Lucrul acesta s-a făcut pentru prima dată,
se pare, în 1989. îl chinuia gândul şi a cerut de la Dumnezeu să
înţeleagă semnificaţia cuvântului Domnului: "în casa Tatălui Meu
multe locaşuri sunt". Dumnezeu i-a răspuns şi înlăuntrul chiliei
sale, stând în genunchi cu picioarele încrucişate, la fel şi cu
mâinile i-a povestit cu nespusă veselie şi pe scurt lui D. T.:
- Ieri, iubitul meu Dimitrie, m-am văzut că sunt în

ceruri într-o grădină frumoasă, unde erau violete de multe
culori şi diferite alte flori. Mă aflam acolo, dar nu călcam pe
pământ, ci stăteam în aer. Era acolo şi un alt monah, cu rasă,
care îmi arăta nişte căsuţe frumoase şi îmi spunea: "înaintează,
Iacove". Dar cum să înaintez, căci nu era drum şi aş fi călcat şi
stricat florile. Dar un altul, de asemena purtând rasă, mi-a spus:
'Tiu te teme, florile acestea nu se strică, înaintează!" Am înaintat
şi florile nu s-au stricat.
Glasul său, spunea D. T. era schimbat, fata lui era

numai pace şi slavoslovie având acel surâs lin de neuitat.
I-au fost hărăzite multe experienţe de acest fel, cu cât se

apropia mai mult de sfârşitul vieţii lui vremelnice. Şi cugetând
la ele nesocotea orice desfătare lumească... chiar şi pe cea mai
firească, sau pe cea mai neprimej-dioasă. Din recunoştinţă, L. i-a
dus şi i-a pus înaintea icoanei Domnului răstignit un covoraş, căci
după atâtea ore zilnice de rugăciune făcută în genunchi mai că se
tăvălea pe jos din pricina durerii de genunchi. Dar de îndată ce a
văzut covoraşul s-a supărat şi 1-a scos afară: - Eu sunt călugăr!
Iacov 40 de ani... şi acum să pun covor?
170
"Vei deveni Patriarh..."
Dispreţuia orice aducea desfătare sensibilă şi materială.

Se nevoia şi căuta numai desfătarea duhovnicească. Şi i-o dădea
Dumnezeu în timpul nopţilor prin experienţe sfinte, dar şi prin
închinători. Unul dintre aceştia a fost şi mitropolitul
Calcedonului, Bartolomeu, al Patriarhiei ecumenice. La 2
octombrie 1989 a liturghisit în Mănăstire. Stareţul s-a bucurat în
mod special şi i-a "proorocit" cu siguranţă încă de atunci, când
patriarhul Dimitrie nu avea vreo problemă deosebită de
sănătate:
- Prea Sfinţia Voastră veţi deveni Patriarh! Veţi păstori

Biserica lui Hristos şi vă doresc ca să cercetaţi Mănăstirea
Cuviosului David şi ca Patriarh.
Peste doi ani s-a ivit problema alegerii noului patriarh.

Smeritul Dimitrie adormise, în octombrie 1991 stareţul 1-a întrebat
pe părintele P. şi a aflat că multe din cele referitoare la alegere
depind de faptul dacă guvernul turc va şterge numele
mitropolitilor sinodali din catalogul candidaţilor. Atunci a coborât
în Biserică şi s-a rugat Cuviosului David. A ieşit şi a spus părintelui
P.:
- Eu, părintele meu, am făcut rugăciune către Cuviosul

David şi i-am spus: "Tu, Sfinte David, m-ai ascultat în toate cele
ce ti-am cerut. Nu ştiu ce vei face, dar du-te în Turcia şi încurcă-i
pe turci şi hârtiile lor. Şi îngrijeşte-te ca părintele Bartolomeu să
iasă patriarh".
Mai târziu, când l-au înştiinţat că Bartolomeu a fost ales

patriarh strălucea de bucurie, s-a ridicat în picioare, şi-a făcut
Cruce şi a spus de trei ori: "Slavă Ţie, Dumnezeule!"
Fiind tânăr, în 1961 a prăznuit canonizarea Sfântului

Hectarie. Şi de atunci Sfântul întotdeauna îl mângâia pe părintele
171

Iacov, în multe feluri. A fâcut-o şi la pomenirea lui, la 9
noiembrie 1989, atunci când stareţul liturghisea în paraclisului
Sfântului Hectarie din mănăstire, în dimineaţa aceea, până să
spună "Binecuvântată este împărăţia, a Tatălui şi a Fiului a
Sfântului Duh" stătea în genunchi înaintea icoanei lui Hristos. A
început şi a terminat Sfânta Liturghie. Dar şi pentru el însuşi şi
pentru puţinii ce erau în biserică Liturghia a fost deosebită. Toţi
au trăit o participare strălucită, urmărind pe stareţ cum
liturghiseşte. Şi el însuşi a dat explicaţia:
- Spre sfârşitul Doxologiei, fiilor (în timp ce era încă în

genunchi înaintea lui Hristos), l-am văzut, iertaţi-mă, pe Sfântul
Hectarie. Era vesel şi a cântat şi acela împreună cu noi "Sfinte
Dumnezeule...."; după aceea, vă daţi seama cum am eu
continuat Liturghia...!
într-un chip asemănător îl vedea în Biserică şi pe

Cuviosul David. într-o duminică, în timp ce îi cânta troparul, îl
vede în chip de călugăr binecuvântând de lângă icoana
Domnului răstignit. Stareţul vedea foarte adesea sfinţi şi îţi
dădea impresia că faptul acesta constituia hrana lui. Trăia
numai pentru asta. Astfel se explică de ce neglija atât de mult
hrana materială, care îi era puţină şi se împuţina din ce în ce mai
mult. Trăia ca un înger. Şi s-a întâmplat ca, de multe ori, unii să
îl vadă pe stareţ ca sfânt sau înger, mai obişnuit în al doilea chip.
Voi cita un caz caracteristic.
In ajunul riasterii Domnului tânărul monah E. se afla afară,

lângă bucătărie. Aruncând o privire în cealaltă parte, spre chilia
stareţului şi a părintelui Chirii, stareţul actual, 1-a văzut pe stareţ că
merge spre bisericuţa Sfântului Haralambie. Acolo s-a oprit -
spune el. S-a întors spre uşa bisericuţei si spre curte. Deodată a
strălucit, s-a transformat în înger şi s-a făcut cu totul lumină şi
slavă minunată. Peste puţin timp stareţul cobora scările ca un om
normal.
172
Mucenicie trupească, dar şi stihuri
Anii 1989 şi 1990 au trecut muceniceşte. Crizele care le

suferea se înmulţeau. A merge la trei luni odată la Atena la
spital era chinuitor pentru el. Acolo îl cercetau mulţi. Se obosea
nespus de mult, dar nu-i respingea pe oameni. Primea pe mulţi
stând în pat, le asculta durerea, se ruga să se vindece şi dădea şi
bani atunci când era nevoie. Sub pernă într-un plic erau bani, pe
care îi lăsau vizitatorii. Acolo 1-a spital mergeau să-i mulţu-
mească oameni care s-au vindecat prin rugăciunea lui sau care
au trecut peste diferite greutăţi. Toţi voiau să-i ceară ceva sau
să-i mulţumească într-un oarecare fel.
Medicii nu ştiu ce să facă, în ce fel să procedeze.

Vedeau că în organismul lui nimic nu funcţionează cum trebuie.
Şi cu toate acestea stareţul trăia. Şi încă trăia la munte, unde era
zăpadă, gheată şi umiditate. Medicul Kremastinos D. a fost
nevoit să spună că "Bunul Dumnezeu îl tine pe stareţ în viată". Şi
nu era numai inima, în picioarele lui învineţite şi negre nu se
făcea circulaţia sângelui. Le ţâra şi le mişca ca pe nişte corpuri
străine.
A început şi anul 1990. El a început cu o minune: tă-

măduirea lui Costache Papapolihronie. Acesta este nepotul
părintelui Hrisostom (din Sparta) pe care stareţul îl iubea foarte
mult. în ajunul Anului Nou micuţul Costache a prezentat o
urticare cu sânge, o boală înfricoşătoare, de care scapă unul la
zece mii. Părinţii lui au făcut Anul Nou cu plânset şi bocet. Aşa i-
a aflat părintele Hrisostom, care a alergat la stareţ plângând.
Acela, la rândul lui, a alergat la Cuviosul David şi i-a spus:
- Bătrâne, coboară acum, ia-1 şi pe Sfântul Ioan şi duceţi-

vă la nepoţelul părintelui Hrisostom.
173

Când au făcut a treia consultaţie medicii au fost teribil de
şocaţi. Costache era vindecat cu desăvârşire.
Părintele Hrisostom îi era foarte iubit, de aceea s-a ivit

atunci prilejul ca stareţul să-şi exprime talentul său de o
sensibilitate neaşteptată. Faptul că laconicul cuvânt scris al
stareţului, aşa cum îl cunoşteam din multe scrisori pe care le-a
scris, avea frumuseţe, îl ştim. Faptul că frumuseţea aceasta
depăşeşte foarte mult cunoştiintele şcolii primare, este iarăşi
clar. Dar a scrie stihuri şi la subiect presupune un talent care în
alte condiţii ar fi putut spori spre un alt fenomen, mult mai
important. Astfel, atunci când părintele Hrisostom a plecat
mâhnit de la Mănăstire, stareţul i-a scris nişte stihuri spre
mângâiere. Unele noi, altele preschimbate după cele pe care le-
au învăţat părinţii lui în îndepărtatul Libisi şi pe care le rosteau
la Farakla ca să mai uite de necazuri.
Iată trei dintre acestea:
A plecat Hrisostomelul meu
Acolo-n munte, în depărtare.
Şi i-am rugat pe arbori să-i tină umbră
Căci dânsul este
Anaforă sfântă pe disc de argint.
Copacii toţi, copaci rămân Şi toate apele, ape sunt. Dar de

la om la om Deosebirile sunt mari.
Chinurile mele sunt multe Precum zăpada de pe Pilios;

Până să se topească cea de dedesubt O altă nouă se depune.
Am căutat aceleaşi stihuri sau întru câtva asemănătoare in dialectul
libisian, aşa cum le-a adunat şi publicat M. Delisavas (Folclor din
Makri şi Libisiul Likiei din Asia Mică, Atena, 1988), Fi-am aflat vreo
legătură tematică directă. Aceasta înseamnă că stareţul alcătuia
stihuri, dacă voia, cu oarecare uşurinţă. Desigur peisajul pitoresc al
174

muntelui Pilios stareţul nu poate să şi-1 fi amintit, poate, dintr-un
oarecare alt stih, pe care cândva l-ar fi auzit de la părinţii lui.
Lua aminte mult la mâhnirea oamenilor care îl vizitau. Ştia

bine că ea constituie boala cea dureroasă a lumii. Şi asta i-a spus-o
însuşi Cuviosul David într-o zi, pe când 1-a văzut ieşind din icoana
lui:
- Astăzi cea mai mare boală este mâhnirea.
Când îl vedeai pe stareţ vesel, în ciuda bolilor lui înfricoşătoare şi

incurabile, atunci înţelegeai că a biruit lumea şi mâhnirea ei. De
altfel aceasta o spunea adesea, fără s-o explice teologic:
- Mie, inima îmi este grădină.
Cum îi era grădină cu atâtea chinuri o ştia numai el,

Cuviosul David şi Dumnezeu. Ajunsese la o astfel de măsură a
nepătimirii duhovniceşti, încât se mâhnea pentru durerea celorlalţi
şi nu-i mai păsa de durerea sa. Este caracteristic faptul că îl
auzeau în vreme de iarnă grea, când el însuşi suferea mult,
vorbind cu o păsărică:
- Cât de mult mi-e mila de tine, că ti-e frig! Eu port

ciorapi, am acoperământ si căldură. Ah, de-as fi putut să vă
adun pe toate într-o cameră, să vă dau de mâncare şi să vă
încălzesc... Dar, vedeţi, vă temeţi de mine...
După aceea a văzut cum păsărică şi-a băgat capul sub

aripă şi a continuat:
- Dumnezeu s-a îngrijit şi de voi... V-a dat aripi...
175
Aproape zăvorât, dar cu mult har dumnezeiesc?
Pe măsură ce anul 1990 trecea pe atât se măreau şi

greutăţile. Fie şi numai putină mişcare îi pricinuia probleme
înfricoşătoare. Sufocările, insuficientele respiratorii, năduşelile...
erau fără sfârşit. Ieşea din chilie din ce în ce mai puţin şi cel mai
rău lucru pentru nevoitor, care altădată nu se culca nici 2 ore
în 24, era că acum trebuia, de nevoie, să doarmă. Desigur, nu
înceta să spună rugăciunea lui Iisus, dar se simţea foarte rău.
De aceea, de cum îşi revenea, se ridica, îşi punea epitra-hilul,
îngenunchia şi începea paraclisele şi celelalte rugăciuni.
Rugăciunea îi era simplă. Ţinea metania în mâna stângă, pleca
puţin capul spre dreapta, îşi alipea adeseori cotul drept de
dulapul de lemn si ore întregi spunea: "Doamne, lisuse Hristoase,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul" Monahul care îl slujea îl auzea
spunând cu sete rugăciunea. Uneori îi auzea rugăciunea cum iese
cu mare silire, ca si cum se dezlipea toată fiinţa lui. Altădată,
deschizând cu grijă uşa, îl vedea cum rugăciunea îi ieşea paşnic,
uşor, odihnitor, ca şi cum s-ar desfăta de cuvinte. Atunci îl vedea
schimbat. Ochii, fruntea... aveau seninătate, bucurie... şi barba
sa bogată şi albă îi strălucea... Monahul stătea şi îl privea cu
sfială, însă stareţul îl simţea şi-i spunea:
- Fiu mă urmări, fiule! Am făcut şi eu o simplă cerere!

Monahul însă revenea silit de situaţii. Telefonic sau veniţi din
depărtare mulţi îi cereau să se roage pentru ei stareţului, căruia
monahul îi explica pe scurt cazul bolnavului de cancer, al celui ce
nu avea copii, al bolnavului psihic, al celui grav bolnav sau al
deznădăjduitului... Atunci stareţul îşi ridica mâinile în sus:
-Pomeneşte, Doamne, pe robul tău, care suferă de boala

cea rea în Londra... Tu ştii cum îl cheamă.
176

Monahul rămânea uimit de modul acesta de rugăciune şi
într-o zi 1-a întrebat cu curaj:
- Dar bine, Părinte, aşa te rogi?
- Fiule, Dumnezeu nu vrea flecăreli, ci vrea inimă curată

şi simplitate.
De altfel, cererile deveniseră atât de multe, încât nu mai

prididea, oricât ar fi dorit, să dăruiască timp suficient fiecărui caz.
Se află la strâmtorare cu scrisorile ce i se adresau cerându-i-se
rugăciunea pentru mii de subiecte şi boli. Răspundea în scurt la
multe şi se ruga. Dar altele rămâneau. Pe acestea le lua, le ducea la
Cuviosul David şi îi cerea să-i fie milă şi să alerge la diferitele
nevoi ale oamenilor.
- Vezi, Părinte, cele pe care le cer oamenii! Ştii şi

numele lor, le am aici... îngrijeşte-te să aranjezi toate
problemele...
A început să vadă oameni mai puţini şi pentru mai puţin

timp. Ei insistau, dar era cu neputinţă, închinătorii ce plecau din
Mănăstire reuşind să-1 vadă pe stareţ simţeau că pleacă dintr-un fel
de rai. Atât de mult încuraja prezenţa - fie şi scurtă - a stareţului şi
atât de mult conta lipsa lui.
177
Inundaţie de bună mireasmă vreme de trei zile
Tânărul monah N. trăise sub oblăduirea stareţului. Toţi

monahii trebuie să aibă încredere desăvârşită în stareţul lor şi
dăruire. Şi cu adevărat aveau. Puţină mângâiere întăreşte totdeauna
si lucrul cel mai desăvârşit. Dar iată că Monahul N. a reuşit să o
aibă aproape ca pe o furtună timp de trei zile neîntrerupte.
Era într-o duminică după-amiază, pe 17 iunie 1990 şi trebuia

să aranjeze magazia de alimente. Pe când lucra acolo, stareţul a
intrat pe neaşteptate. Părintele N. i-a făcut metanie şi a luat
binecuvântare de la el. Dar în aceeaşi clipă în toată magazia s-a făcut
simţită o mireasmă nespusă. Monahul, uimit, se întoarse să
cerceteze... dar stareţul deja dispăruse. Era pentru prima dată când
monahul trăia o astfel de stare şi mintea i s-a umplut de semne de
întrebare.
In seara aceleiaşi zile, la masă, fiind prezenţi numai părinţii,

a mers si stareţul. La un moment dat monahul n. a fost inundat de
o bună mireasmă, care persista şi se întărea. Atunci a întrebat
deodată:
- Părinţilor, simţiţi cumva o bună mireasmă?
Toţi l-au privit cu uimire şi i-au spus "nu". Atunci, ca din

întâplare, i-a aruncat o privire întrebătoare stareţului pe care 1-a
văzut coborându-şi privirea ca un vinovat.
Ziua următoare, adică luni, au citit - precum făceau de

obicei - pavecerniţa în chilia stareţului. La sfârşit, s-a plecat şi
părintele n. ca sâ-i sărute mâna stareţului. Dar din mâna stareţului
a ieşit iarăşi o mireasmă puternică. I-a întrebat pe ceilalţi dacă simt
si ei aşa ceva şi i-au spus că "nu".
La această a treia izvorâre de mireasmă monahul n. s-a

înfricoşat, ca nu cumva să fie lucrarea satanei. Se gândea să-1
întrebe în acest sens pe A taret, dar nu ştia cum s-o facă. în cealaltă
178

zi, marţi, a cerut stareţului să-i spele o mică bucată de muşama,
pe care stareţul îşi punea picioarele sale învineţite pentru frectie
sau pentru ca să i le examineze medicul. Muşamaua era curată şi
stareţul n-a voit. Dar monahul n. insistă şi stareţul cedă. Monahul o
luă şi se duse la cişmea ca să o spele. Mergând cugeta cu umilinţă
că pe acea muşama au stat "picioarele cele îndurerate şi chinuite
ale stareţului meu celui sfânt", n-a apucat să-şi termine gândul si
să ajungă la cişmea, că iarăşi a izvorât o mireasmă puternică. Şi
venea în fată ca un vânt puternic de iarnă, care însă nu era rece.
S-a umilit mult, a fost răscolit, aproape că plângea. S-a întors la
chilia stareţului şi i-a explicat ce a simţit trei zile la rând:
- Este de la Dumnezeu, Părinte Stareţ?... Părinte Stareţ, eşti

sfânt!...
N-a terminat, deoarece 1-a oprit stareţul şi i-a spus cu multă

seriozitate, plecându-si privirea în jos:
- Fiul meu, noi să ne facem Cruce... Şi ce va spune

Dumnezeu, fiul meu.
179
Vedenia de la praznicul Schimbării la Fată
Lunile iunie şi iulie s-au scurs cu obişnuitele chinuri.

Monahii S. şi I. au devenit păzitorii cei aspri ai stareţului pe care îl
luau din mijlocul lumii, care îl înconjura de cum îl vedea. Luna lui
august a venit cu bucuria marii sărbători a Schimbării la Fată. în
Mănăstire cu acest prilej se face prăznuire mare. Vine şi lume
multă, mai multă decât la 1 noiembrie, la pomenirea Cuviosului
David. Când stareţul vedea multă lume în Mănăstire se bucura
nespus de mult. Se bucura când vedea lumea închinându-se
Domnului şi cinstind pe Sfântul.
începând de la amiaza zilei de 5 august venea multă

lume. După amiază şi mai multă. A ieşit din chilie şi a stat o clipă
la poartă privind lumea. S-a umplut curtea, s-au umplut şi
balcoanele. S-au umplut şi acela se bucura. Şi deodată a început
să se roage:
- Sfinte David, vino şi binecuvântează!

Peste puţin a coborât încet-încet la vecernie, care se
săvârşea în chip sărbătoresc. Au făcut litanie, s-au întors şi s-au
oprit înaintea bisericii pentru rugăciune şi litie. Acolo însă, în
timp ce se săvârşea rugăciunea şi litia, stareţul îşi avea ochii
aţintiţi în partea cealaltă, spre gard. Stătea atras de ceva şi faţa
lui avea o luminozitate ciudată.
S-a terminat litia şi au intrat din nou în altar. Stareţul era

atât de inundat de bucurie încât nu s-a putut abţine să nu spună
unui diacon:
- Părinte, Cuviosul David este viu şi este prezent

binecuvântând mulţimile, îmi vine să iau microfonul şi să strig, ca să
audă lumea. Dar... smerenia. Să nu vorbesc...
180

Dar a simţit îndată înlăuntrul lui un val mai mare de
entuziasm sfânt şi s-a pierdut...
-Pentru că de voi vorbi, îi voi pune jos pe predicatorii şi

teologii ce sunt afară, eu, Iacov cel analfabet.
S-a grăbit însă să preîntâmpine ispita smintelii pentru tânărul

diacon adăugând:
- Acestea nu le spun din egoism şi din aroganţă. Ci le spun din

râvnă, pentru că îl trăiesc pe Cuviosul David în mine însumi. Şi
când îl chem, vine. Căci, văzând după-amiază mulţimile
îndreptându-se spre Mănăstire am spus: "Vino, sfinte al meu
David şi binecuvântează!".
A spus "vino" şi Sfântul s-a grăbit să vină. Ce lucru mai mare

să ceară nevoitorul nostru? Şi ce alt lucru mai important să mai
aştepte ca să se bucure în viaţa aceasta trecătoare? Pentru că, aşa
cum ne spunea totdeauna, ca să nu ne împuţinăm cu sufletul din
pricina chinurilor:
-Aici suntem ca să ne trecem zilele noastre. Şi vor trece..
181
"Sfinte al meu David...

vreau să-mi iei sufletul şi să-1 duci la Hristos".
A trecut şi vara cu toate chinurile. Toamna i-a pricinuit

probleme de netrecut. Dumnezeu şi Sfinţii nu-i luau chinurile,
îi dădea numai răbdare care era, negreşit ca a iui Iov. Poate
văzând cineva aceste iucruri legate de persoana fericitului stareţ
Iacov poate fi cuprins de un sentiment de ironie. Fericitul stareţ
vede pe Sfinţi cum îi ajută pe ceilalţi oameni, roagă el însuşi pe
Sfinţi pentru ceilalţi şi mulţi se vindecă sau îşi rezolvă pro-
blemele lor. Dar el însuşi nu scăpa de bolile înfricoşătoare şi
peste puţine zile îl vor apuca crizele morţii şi-1 vor aduce, într-un
hal de nedescris, la spital şi chiar la urgenţă. Oare aceasta
este ironie?
Nu, cu desăvârşire nu. Dumnezeu nu vindecă pe toţi aceia

care I se roagă singuri sau prin sfinţi. Vindecă puţini, atât numai
cât să slăvească numele Lui şi să se întărească oamenii în
credinţă.
Şi dacă nu se vindecă toţi, însă se mângâie toţi, aşa că

toţi îşi rezolvă problemele lor. Domnul astfel a învăţat şi aşa a
făcut, aşa au propovăduit Apostolii după aceea, aşa au teologhisit
şi Sfinţii Părinţi mai pe urmă, încât prin cele spuse şi tâlcuite să
ne putem rezolva problema de temelie.
Şi ea este că aici suntem trecători, că bolile şi greutăţile

vieţii lucrează ca încercare, ca pedagogie a dragostei
dumnezeieşti, care ne va povăţui către împărăţia lui Dumnezeu.
Fiindcă omul a căzut din raiul în care îl pusese Dumnezeu este
firesc ca el, mai mult sau mai puţin, să se chinuiască în viaţă.
Aşadar el trebuie să rabde cu bună nădejde viaţa şi chinurile ei,
pregătindu-se în Biserică pentru raiul cel ce mai înainte i-a fost
pregătit.
182

Aşa a făcut şi fericitul Părinte Iacov. Nu s-a tămăduit, dar
problema sa şi-a rezolvat-o în Biserică şi prin Sfinţii ei, şi de
aceea nu se neliniştea orice i s-ar fi întâmplat.
Iar aceasta s-a văzut în toată viaţa lui chinuită, dar

cuvioasă. Dar mai curat au văzut-o în noaptea critică de 23
septembrie. A fost cuprins de o criză înfricoşătoare. Bătăi
neregulate ale inimii. O strângere insuportabilă în piept. Apoi
respiraţia i-a devenit foarte cjrea. Chin descurajator. De pe la
ceasurile 10-11 din noapte şi-a simţit plămânii închişi. Părinţii
Mănăstirii nu-1 puteau ajuta. Se pierduseră. Au alergat la
bisericuţa Sfântului Haralambie şi au făcut Paraclisul. Au
telefonat medicului Haralambie Kotta. însă răul înainta neoprit.
Peste puţin stareţul a amorţit şi imediat a început sfârşitul de
moarte. A mai putut însă spune:
- In noaptea aceasta voi muri. Aduceţi-mi Sfântul Cap ca
să-1 pun aici pe inimă, pe piept... Fiu pot respira... Este ultima mea
noapte...
Teodor i-a pus capul Cuviosului pe piept şi stareţul a

rostit cu greutate şi întreruperi:
- Sfinte al meu David, eu de 40 de ani te slujesc în

mănăstire... Am venit la 30 de ani si am ajuns la 70 în
Mănăstirea ta... Tu şti, Sfinte al meu David, cât te-am iubit...
Orice am păţit, boli... le-am suferit pentru dragostea ta... Sfinte al
meu, ajută-mă! Dar dacă a venit ceasul meu ca să plec... ei, am
trăit 70 de ani pe pământ... Dacă mi-a venit ceasul vreau numai
să-mi iei sufletul şi să-I duci la Hristos, la care ai îndrăzneală! Să
te înfăţişezi la tronul lui Dumnezeu şi să-1 spui:
-Vreau ca pe acest Iacov, pe acest păcătos, să-I ierţi

deoarece a stat 40 de ani în mănăstire. Sunt şi eu om... Oare
am ştiut carte?... Am fost vreun ritor? Cum m-ai luminat aşa
am făcut... (Acestea le povestea şi după ce s-a făcut bine)
Cuviosul David 1-a întărit pe Iacov, slujitorul său. Cam într-un sfert
de oră şi-a revenit cumva. La unu după-amiază a ajuns şi
183

medicul. Dimineaţa l-au luat pe stareţ şi l-au dus la Spitalul de
stat din Atena. L-au dus la urgenţă. Au făcut sforţări
supraomeneşti. Trebuia să se regleze aparatul de la inimă, să le
controleze pe toate, însă toate se aflau într-o stare
îngrozitoare. A stat acele 15 zile în timpul cărora a păţit şi altele:
infarct şi imediat edem pulmonar. Dar supravieţuirea lui era
minunea minunilor.
- Şi, o minune! - spunea - m-am făcut bine şi am

venit, îţi mulţumesc Sfinte... numai să-mi ierţi păcatele mele.
Iar eu voi trece zilele mele în rugăciune şi înfrâ- nare. Minunile
Cuviosului David sunt foarte multe. Se pot scrie multe cărţi, nu
ajunge nici hârtie, nici cerneală. Sfântul este un mare făcător
de minuni şi viu.
L-au lăsat pe stareţ la urgenţă şi în următoarele zile, ca

să-I protejeze de multele vizite. Dar a noua zi noaptea a trebuit
să elibereze rezerva cu un pat de la urgenţă, deoarece îi trebuia
lui Andrei Papandreu, şeful partidului PASOK. Cineva i-a spus lui
şi soţiei lui: "Te vei face bine, pentru că pe acest pat a stat un om
sfânt". Soţia lui A. Papandreu a cerut să-1 vadă pe acest "om
sfânt". L-a aflat în camera de alături şi i-a cerut ajutor. Fericitul
stareţ a primit cu plăcere să binecuvânteze şi să însemneze cu
semnul crucii pe bolnavul oficial. L-a dus cu căruciorul până Ia
rezerva bolnavului, înăuntru erau doi gardieni, pe perete erau două
icoane, a Mântuitorului şi a Maicii Domnului. Bolnavul era cu
pansamente pe trup, cu masca de oxigen pe gură ca să respire.
Stareţul intrând încet şi binecuvântând a zis:
- Fiul meu, vă păzesc bine... Soţia a crezut că prezenţa

celor doi gardieni a deranjat pe stareţ şi le-a făcut imediat semn
să plece, dar stareţui a apucat înainte:
- Fiică, pe cine alungi? Dumneavoastră aveţi pe

Hristos şi pe Maica Domnului care vă păzesc.
S-a apropiat de bolnav, l-a însemnat cu semnul crucii şi i-a spus:
184

-Domnul meu Andrei, te vei face bine. Nu te teme, te vei
face bine. Şi eu am fost pe acest pat al durerii, în trei zile te vei
face bine şi te vei duce la casa ta. Te vei face bineî Să faci bine
acolo unde eşti.
Bolnavul a încercat să se mişte şi să-şi scoată masca de

oxigen. L-au ajutat. A sărutat mâna stareţului, a şoptit
"mulţumesc" şi o lacrimă i s-a rostogolit din ochi. Plecând, Stareţul
1-a asigurat:
-Voi face paraclis la Sfântul David căruia îi slujesc ca să te

facă bine în trei zile, aşa cum ţi-am spus.
După patru zile A. Papandreu a ieşit din spital şi s-a dus acasă.
A ieşit şi stareţul din spital şi a stat puţine zile în casa lui Teodor
şi Măriei Mikeli, la Măria, fiica Anastasiei, sora stareţului. La fel
ca si la spital, aşa nici aici nu l-au lăsat în pace. Unul ca să-i
ceară un sfat, altul să-i ceară să-i citească o rugăciune, iar altul
numai să-1 vadă.
Pe la mijlocul lui octombrie Teodor 1-a luat cu maşina şi

mergând încet 1-a dus la Mănăstire, la raiul lui. Simţea atâta
bucurie şi plăcere că se întorcea la mănăstire, încât glumea,
cânta şi spunea chiar şi stihuri, ca să-1 distreze pe şofer.
Astfel, de cum au coborât în fermecătoarea vale a râului Kirea,
puţin mai înainte de satul Procopi a rostit cântând stihurile:
Râul Mantudios
Plouă, nu plouă, el curge.
Greu, dar foarte bucuros, a prăznuit pomenirea Cuvio-

sului David la 1 noiembrie. Şi în aceeaşi zi a făcut o minune.
Dimitrie lanacos suferea de ştrangulare de valvulă şi în aceea zi a
cerut binecuvântarea stareţului. Stareţul a pus capul Cuviosului
David pe inima lui Dimitrie şi i-a prezis:
- Domnul meu Dimitrie, medicii îţi vor spune să faci

operaţie. Nu te nelinişti, toate vor merge bine. Şi eu, cum mă
vezi, am făcut multe operaţii.
185
într-adevăr, trebuia să facă operaţie. Deoarece cazul

era complicat, operaţia s-a făcut la Londra şi a reuşit, însă
au apărut dureri şi temperatură ridicată timp de trei zile.
Atunci femeia lui 1-a rugat cu căldură pe Cuviosul David şi în
timpul nopţilor 1-a văzut pe stareţ cu capul Cuviosului sfânt
lângă patul soţului ei. Dimineaţa bolnavul era cu desăvârşire
bine. Atunci când s-au întors în Grecia s-au dus să mulţumească
Cuviosului David, iar stareţul mai înainte ca aceia să-i spună
ceva, i-a heretisit astfel:
- Vezi, domnul meu Dimitrie, Cuviosul David nu v-a

lăsat. A mers şi la Londra şi înăuntrul sălii de operaţie a intrat
şi la patul tău a venit...
înainte de a se termina luna noiembrie, a vindecat şi pe

Penele Soura, care făcuse operaţie la rinichi si acum îi ieşise un
mare abces înăuntrul abdomenului. Stareţul i-a citit o rugăciune, 1-a
însemnat cruciş cu Capul Cuviosului, 1-a uns cu bumbac înmuiat în
candela de la Cuviosul Ioan Rusul şi i-a spus:
- Harul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor să te ajute.

Abcesul, cu desăvârşire în mod inexplicabil pentru medici a ieşit în
afară şi s-a curăţat, în ciuda insistenţelor medicilor, Soura nu a mai
făcut altă operaţie... Cu rugăciunile stareţului s-a făcut bine cu
desăvârşire.
în noiembrie 1990 a împlinit 70 de ani. Trupeşte era o

ruină, nimic nu-i sta drept, numai oasele îi stăteau drept şi-i
ieşeau afară la umeri lăsând impresia că rasa lui cea uşoară şi
neîncreţită este agăţată în două oase. Ceea ce rămăsese neschimbat
de chinuri era numai faţa lui. A rămas curată, luminată ca şi cum ar
fi fost imaterială. Ea exprima o bunătate covârşitoare şi o pudoare
copilărească. Şi mai ales un zâmbet reţinut, care era îngeresc şi
nevinovat... Era destul numai să iei aminte la ea... Şi ai fi dat mult
ca să te învredniceşti de zâmbetul îngeresc al acelei feţe luminate.
Cu toate acestea nici zâmbetul nu era întâmplător, nici

intenţia vizitatorului inexplicabilă. Pentru că zâmbetul acesta
186

constituia o splendoare. O iradiere a izvorului fierbinte. Inima şi
mintea fericitului stareţ erau inundate de dragoste pentru Hristos şi
de bucuria pe care o dă Hristos. Iată deci, cei care fie şi puţin se
pricepeau în cele duhovniceşti, nu se saturau de vederea
fericitului nevoitor, nu voiau să scape din ochiii lor sfinţita lui faţă.
187
Sfârşitul era aproape...

dar "nu-mi stricaţi nevointa".
Iarna anului 1990/1991 a trecut în chip martiric. Suferea

îngrozitor acolo în munţi, datorită frigului şi umezelii. Ieşea şi mai
puţin din chilie. Rar putea coborî la Trapeză. Iar atunci când
ieşea, trebuia să se întoarcă repede, deoarece nici picioarele nu-1
ţineau, şi nici inima nu-i îngăduia. Foarte adesea îl înnecau
stângeri în piept. Avea crize şi ziua, nu numai noaptea. Cu
ajutorul lui Dumnezeu treceau, dar din ce în ce mai greu. Şi
foarte des trebuia să-şi ia medicamentele... Dar medicamentele
aveau nevoie de hrană, şi încă bună, ca să nu vatăme stomacul.
La asta stareţul se împotrivea. Reacţiona însă şi stomacul, care
s-a îmbolnăvit grav şi-1 chinuia la cea mai mică mişcare.
Părinţii mănăstirii vedeau acestea şi se mâhneau, ne-

ştiind cum să-1 ajute. Medicii insitau să nu se obosească, să nu
spovedească, să nu liturghisească şi să mănânce bine datorită
medicamentelor. Dar nici faptele lui cele Sfinte nu le putea lăsa,
nici nevointa să şi-o împuţineze. Aceasta îi era de neconceput.
Postea cu asprime de la sfârşitul lui februarie şi toată luna lui
martie, adică Postul Mare. S-a epuizat în chip periculos.
Stomacul îl durea foarte tare din pricina medicamentelor, în
Lunea Mare, la 1 aprilie, văzându-i primejduindu-se grav,
părinţii i-au adus puţină fasole cu câteva picături de untdelemn.
Cum a înţeles, s-a mâhnit nespus de mult. h-a vrut să mănânce
şi a protestat:
- Nu-mi stricaţi nevointa!
Timp de patru zile n-a pus nici o fârâmitură în gură, în ciuda

situaţiei lui. numai în Joia Mare, după Sfânta Liturghie a mâncat
ceva. învierea Domnului a prăznuit-o cu o strălucire lăuntrică de
nedescris. l-au fost hărăzite experienţe duhovniceşti foarte
188
veselitoare a văzut şi a trăit bucurii minunate... Puteau fi văzute pe
fata lui strălucitoare şi lină... Bucurie cerească, lumină
triumfătoare... Fata lui devenise o strălucire de rai.
In toate lunile care au urmat l-au însoţit pe stareţ fericitele

experienţe dumnezeieşti şi martiriul trupesc. Şi nu numai atât. S-a
mărit şi la părinţi râvna pentru o adevărată întrecere
duhovnicească.
S-au înmulţit experienţele dumnezeieşti şi harismele? S-au

mărit şi durerile, s-au înmulţit şi micile infarcturi. S-au înmulţit cei
vindecaţi cu rugăciunile lui? S-au înmulţit şi bolile lui şi ispitele în
mănăstire.
In aceste luni tot mai mult timp 1-a dăruit rugăciunii minţii.
Spunea în tăcere aproape mereu "Doamne, lisuse Hristoase,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Uneori în genunchi, rezemându-
şi cotul drept pe dulapul de lemn, alteori întins - atunci când era
absolută nevoie - iar alteori în genunchi cu epitrahilul de gât
înaintea icoanei Domnului. N-a vorbit niciodată despre rugăciunea
minţii. N-a explicat, n-a sfătuit. Poate nu 1-a silit nimeni să vorbească
despre aceasta, despre felul cum se face această rugăciune, despre
ce se întâmplă în cei ce o practică şi mai ales despre cele ce le
câştigă cei sporiţi în ea. Dar deşi nu vorbea cu buzele, vorbea cu
întregul său chip. Şi poate mai grăitor. Pe fata lui un monah
vedea roadele rugăciunii mintii. Lacrimi, strălucire peste tot, si
pe fată şi pe barbă. A fost nespus de sfântă clipa când
rugăciunea minţii a devenit a inimii, înăuntrul lui a izvorât
bucuria negrăită si 1-a strălucit lumina senină.
Pentru că, fireşte, rugăciunea cu mintea, mai mult sau mai

puţin facem toţi. Dar la putini ea se adânceşte şi devine a
inimii. Putini se ostenesc peste măsurile normale şi putini
primesc experienţele dumnezeieşti, care se nasc în latura inimii
şi inundă toată fiinţa.
189
A văzut un arhonte pe un tron slăvit.
A venit şi vara. nădăjduia să i se micşoreze chinu-.

Dar cum să se facă asta cu picioarele învineţite, în ale căror
vene sângele nu mai circula? Cum să funcţioneze inima cum
trebuie, când ea era hârbuită? Ieşea pentru puţin timp şi puţini
erau cei care îl puteau vedea, însă insista să spovedească, să
asculte patimile oamenilor, să sfătuiască neîntrerupt şi să se
roage pentru durerile tuturor. Mai scria încă scrisori. Mai mult de
zece pe zi. Iar atunci când nu se simţea bine, încât să nu se
poată ruga separat pentru toate cazurile, lua scrisorile ce i le
trimiteau şi le ducea la Cuviosul David:
- Aici, Părinte, sunt problemele oamenilor. Tu ştii ce

scriu ei. Fă ce poţi. Nu-i lăsa. Pe tine te am...
Spre sfârşitul ultimei veri, i s-a întâmplat ceva foarte

important. N-a specificat dacă a fost un somn sau în trezie.
Spunea că se afla în ceruri înaintea unui arhonte plin de
măreţie, care şedea pe un tron măreţ şi luminat. Alături de el şi
mai jos stătea un secretar. Ţinea o carte mare în mâini şi
întorcea toate foile, până ce a aflat o oarecare faptă bună a
ieromonahului Uicov. Apoi secretarul a spus: "Părintele Iacov
nu mai are nimic altceva".
Atunci Cel ce şedea pe tronul slavei a insistat: "Cum nu

mai are nimic? Are! întoarce la pagina 365". Acela a deschis şi
a aflat o cutiuţă frumoasă. Fericitul stareţ s-a gândit şi şi-a adus
aminte. Când era încă în Farakla, sfâr-şindu-se războiul, a aflat o
cutiuţă mică, metalică, probabil o cutie de rachete luminoase. Era
foarte frumoasă 1-a impresionat mult si fără să pregete a dus-o la
Biserică. Acolo nu aveau o cutie potrivită pentru tămâie şi de
aceea i-a dăruit-o preotului cu toată inima sa.
190
"Zilele acestea voi pleca... precum o păsărică".
A început toamna cu greutăţile ei pentru bolile

fericitului stareţ. Hu mai putea suferi. Episoade unul după
altul, mici infarcturi. Vrând nevrând la sfârşitul lui septembrie 1-
au dus la Atena. Imediat l-au internat ?n spital, într-o rezervă de
la urgenţă. Au consultat organele care nu funcţionau, au reglat
aparatul de la inimă, au întărit organismul său cel extenuat şi de
nevindecat... Au încercat, dar nimeni nu mai nădăjduia nimic.
Kremastinos i-a spus iarăşi deschis că nimic nu funcţionează... în
fiecare clipă se primejduia o tromboză... puterea dumnezeiască
îl ţinea pe bătrân...
Simptomatic, rezerva de la urgenţă îi trebuia iarăşi

şefului PASOK-ului. Iarăşi l-au pus pe stareţ într-un salon şi i s-a
cerut din nou să-1 binecuvânteze pe A. Papandreu. De data asta 1-a
binecuvântat pe bolnav de dinafară uşii urgenţei, pentru că
înăuntru îi făceau un test.
- Nu-i nimic, - a spus stareţul - îl voi binecuvânta de aici
ca să se facă bine şi să se ducă la casa sa.
Şi bolnavul s-a dus acasă. A ieşit şi stareţul din spital şi a

stat puţine zile la familia Mikeli. în dimineaţa când trebuia să
plece la mănăstire i-au cerut să le facă o aghiazmă în casă. S-
au sculat cu toţii la ora 4 şi au început. Dar toţi - de faţă era şi
monahia Teodora - îl vedeau pe stareţ mai îngeresc ca
altădată şi peste puţin timp s-a răspândit peste tot o bună
mireasmă nespusă. De îndată ce au simtit-o au început să
plângă cu toţii.
Ajungând la mănăstire a suferit o infecţie primejdioasă.

Puţin mai târziu, la începutul lui octombrie, starea lui a avansat
la pneumonie. Moi probleme şi primejdia să se sfârşească din
clipă în clipă. Medicul, Kottas care îl cerceta adesea şi îl
191

respecta mult, 1-a rugat insistent să meargă din nou la spital.
Stareţul n-a cedat:
- Orice vrei, fiul meu, numai nu mă trimite la spital. De

altfel plecând de la spitalul general de Stat, l-au programat
pentru 4 decembrie, când trebuia să-1 consulte din nou în
amănunt. Acela însă spunea:
- Nu voi merge iarăşi acolo... nu voi mai apuca...
Şi n-a apucat, în felul acesta a spus multora de mai înainte

despre adormirea sa şi chiar cu exactitate. Oamenilor care în
luna octombrie şi noiembrie îi spuneau: "Părinte, vom veni şi te
vom vedea în decembrie", sau "la Crăciun", le răspundea cu
siguranţă:
- N-o să mai apucaţi.

Părintelui Iacov din Larisa i-a spus:
- Să vii la mănăstire, dar pe mine nu mă vei mai afla. Şi

chiar mai mult, cu trei sau patru zile mai înainte a spus Fotiniei:
- Zilele acestea voi pleca. Dar ştii cum voi pleca? Iată, aşa...
ca o păsărică (şi a suflat în palmă ca să arate cât de simplu şi
uşor îşi va da duhul său).
192

"Mă cred prost şi nebun".
Toată luna octombrie 1-a durut şi a suferit neîn-chipuit

de mult. Devenise foarte palid, de pe fata sa pierea orice urmă
de viaţă şi părea ca un mort. l-au interzis orice fel de
îndeletnicire, să spovedească şi să coboare la slujbele bisericii.
Dar acela cum îşi revenea puţin şi spovedea şi la biserică
venea.
Se ruga mai ales pentru problemele oamenilor care îi

cereau rugăciunea. Vindecările se înmulţeau şi tot mai multă
lume venea la mănăstire. Dar nu veneau numai oameni cuminţi
şi evlavioşi. Erau unii care gândeau şi spuneau lucruri
necuvenite despre stareţ, cum că într-un-mod propriu lui
cunoştea lucrurile. Pentru asta s-a mâhnit şi într-o zi n-a mai
răbdat şi a spus:
- Părinte, mă cred prost, nebun... dar după ce voi

muri vor vedea cine este Iacov... Mu spun asta din ego ism şi
mândrie, ci o spun spre slava lui Dumnezeu.
Şi într-adevăr, cu cât i se apropia sfârşitul, deşi implora

neîncetat mila lui Dumnezeu, deşi spunea şi iarăşi spunea că
"n-am făcut nimic pentru Hristos", câteodată lăsa să-i scape
ceva şi despre harismele ce i le-a dat Dumnezeu.
-Am ascultare şi smerită cugetare. De ce să n-o spun, dacă

Dumnezeu mi le-a dat?
Altădată iarăşi, într-un mod mai ocolit, voind să încredinţeze că le

uită pe toate cele ce i le mărturisesc oamenii, a spus:
- Dumnezeul meu, mi-ai dat multe harisme. Te rog să-mi mai

dai una: să uit toate cele ce mi se spun la mărturisire.
Ceva încă şi mai mult. între 15 şi 20 octombrie părintele Chirii 1-a

auzit vorbind cu sine:
193

- La înmormântarea mea se va aduna lume. Vor veni ca
frunza şi iarba... Va veni multă lume şi ce dacă voi face aşa
ca să îi binecuvintez...
într-adevăr, atunci când, la ieşirea din biserică, au ridicat

sicriul lui la înălţime, ca să-1 vadă pe stareţ miile de oameni, unii
au mărturisit că l-au văzut pe stareţ în picioare binecuvântând pe
cei de fată.
In această perioadă din urmă era neliniştit în privinţa
episcopului locului. De mult timp nu mai comunicase cu Prea
Sfinţitul Mitropolit Hrisostom al Halkidei şi căuta prilej să o
facă. A luat legătura cu episcopul său, i-a cerut binecuvântarea şi
pentru aceasta a simţit o bucurie adâncă. Fericitul stareţ trăia o
viată bisericească tradiţională şi curată. Avea conştiinţa slujirii
liturgice a episcopului şi cinstea pe toţi episcopii, îl mâhnea şi
condamna faptele urâte făcute împotriva episcopilor, oricare ar
fi fost ei. "Este episcop", spunea el "nu încetează să fie
arhiereu".
Folosea mult cuvântul arhiereu şi numai modul cum îl

pronunţa, arăta că înţelegea profunzimea lui. De aceea a
condamnat toate tulburările bisericeşti din ultimile luni.
194
Liturghiseşte împreună cu sfinţii şi îngerii...
Noiembrie, ultima lună a vieţii stareţului, a început cu

intenţii bune. Erau destule clipele şi ceasurile în care se simţea
suportabil. Avea şi bucuria întronizării Patriarhului. Vartolomeu
al Halkedonului a urcat pe tronul ecumenic, precum ceruse stareţul
de la Cuviosul David. Părintele Pavel a hotărât să meargă la
Constantinopol, la întronizare şi s-a gândit să treacă şi pe la
mănăstire. L-a aflat pe stareţ în chilie într-o bună dispoziţie. A
discutat în legătură cu întronizarea şi stareţul a întrebat:
- Oare mă va lua în nume de rău Patriarhul dacă îi voi

trimite un mic dar?
I-a trimis o mică sumă de bani "pentru a oferi câte o

prăjitură celorlalţi sinodali la alegerea sa" precum a spus
Părintelui Pavel. Prea Fericitul a primit foarte mişcat "micul dar"
spunând, cu plecăciune, cuvintele stareţului rostite cu multă
smerenie: "iertati-mă".
Dar nu s-au scurs multe zile din luna noiembrie şi orele

vieţii lui au devenit tiranice. Cuviosul nevoitor suferea din ce în ce
mai mult. Dar şi harul îl adumbrea tot mai mult. Deşi era chinuit
trupeşte, se nevoia să privegheze şi să se roage. Se dăruia în
întregime rugăciunii şi singurul lucru pe care îl ceruse de la
Dumnezeu era să se poată ruga neîncetat. Dumnezeu a îngăduit
să-1 tiranzeze atâtea boli, dar i-a dăruit şi o vigoare nemăsurată în
rugăciune. O trăia şi se desfăta în ea în chip pascal. Adeseori se
lăsa pradă lacrimilor de bucurie şi de recunoştinţă fată de
Dumnezeu, noaptea sau dimineaţa, înainte de a trece la Biserică,
monahii treceau pe la chilia sa şi îl vedeau plângând, curgându-i
lacrimile ca pârâiaşele, însă expresia sa era tot mai luminoasă.
Monahul tânăr ce îi slujea s-a înfricoşat atunci când l-a văzut aşa
pentru întâia dată şi îngenunchind înaintea lui l-a întrebat:
195
- Părinte Stareţ, ce ai? Te doare?
Ce să răspundă văzătorul de Dumnezeu? Cum să-i

explice tânărului vlăstar al petrecerii îngereşti cele pe care i le-
a hărăzit Dumnezeu?
- Nu fiule, ci mă aflam şi împreună liturghiseam cu

sfinţii şi cu îngerii... La jertfelnicele ce nu se pot descrie...
Mu putea să explice multe, nu era teolog, însă era cu adevărat

văzător de Dumnezeu. Şl putea exprima experienţa vederii
dumnezeieşti şi s-o arate prin puterea şi cugetarea sa. niciodată
n-a crezut că poate rosti predici, însă el însuşi era o predică vie.
Pentru cei ce aveau adevăraţi ochi ca să vadă, el constituia
prezenta lui Dumnezeu pe pământ. Pentru cei ce aveau inimă
cumpătată, el constituia în întregime descoperirea lucrărilor
dumnezeieşti. Cuvintele ce le rostea, sfaturile pe care le dădea
închinătorilor care insistau să asculte ceva din gura lui erau
simple şi practice, nu analize şi explicaţii. Ci o propoziţie scurtă,
un cuvânt verbal şi de multe ori incomplet. Dar atunci când îl
cunoştea cineva şi urmărea ce îl întrebau şi felul cum le
răspundea, cugeta fără să vrea: "De ce îl mai întreabă? Nu-1 văd?
C suficient că îl văd..." nu era nevoie să-ţi vorbească ca să te
foloseşti. Ci era destul să apară şi să-1 priveşti... rară desfătare,
binecuvântarea lui Dumnezeu, plăcere sfântă... Şi toate acestea
sunt adevărate, aşa cum este adevărat că toate cuvintele lui
aveau putere şi înrâurire sfântă. Toţi le sorbeau ajungând în
inimile lor ca o mângâiere, ceva ca o lumină. Simţământul
acesta era general şi deloc întâmplător. El are legătură cu harul
şi cu cuvioşia stareţului. Energiile dumnezeieşti îl inundau şi
cuvintele lui constituiau revărsarea răsuflării dumnezeieşti, pe
care cel ce o primea o simţea binefăcătoare. Cuvintele au
ecou atunci când se rostesc de o persoană insuflată de
Dumnezeu şi sunt expresii seci, lingvistice, atunci când se
pronunţă din obişnuinţă, tipiconal. Răsunetul, lucrarea
binefăcătoare a cuvintelor nu se datorează cuvintelor înseşi, ci
196

persoanei care exprimă cuvintele. Deoarece persoana este
purtătoare şi generatoare a enegiilor dumnezeieşti.
In cazul acesta aveau ceva asemănător cu ceea ce se
petrece în Taina Mărturisirii. Acolo preotul cere prin cuvinte
iertarea credinciosului ce se pocăieşte, care se eliberează de
greutatea păcatului şi, fireşte, trăieşte şi simte în multe feluri
această eliberare. Tot astfel, cuvintele unui harismatic insuflat
de Dumnezeu se aseamănă cu cuvintele unei rugăciuni sau al
unui paraclis citit de preotul care săvârşeşte rugăciunea.
Cuvintele Evangheliei, rostite de buzele dumnezeieşti ale

Domnului aveau un răsunet binefăcător, în timp ce rostite de un
oarecare nu au nici unul. Fericitul stareţ avea conştiinţa
acestor stări. Aceasta se vedea din faptul că uneori insista şi
poruncea "ca cel ce avea stăpânire", însă stăpânire
duhovnicească. Paralel, precum am spus, el însuşi nu avea
sentimentul că prezintă o oarecare învăţătură deosebită. Ci era
vorba de sfaturi simple, cu scopul de a mângâia.
Luând aminte la cuvintele lui, ne încredinţăm şi de un alt

fel de înţelepciune a sa. Adică cele mai multe din cele pe care le
spunea închinătorilor nu aveau înfăţişarea de învăţătură într-o
problemă sau alta. Erau povestiri ale unor minuni şi semne
dumnezeieşti, care erau făcute -precum spunea - de Cuviosul
David şi de Sfântul Ioan Rusul. Prezentarea m chip minunat a
minunilor Sfinţilor constituia modul de bază prin care învăţa. Şi el
însuşi era un comentator convingător al minunilor acestora şi,
prin urmare, al "învăţăturii" lui. Sfârşind povestirea despre felul
cum s-a pocăit unul, sau cum s-a vindecat altul prin rugăciune,
sau cum un al treilea s-a eliberat de diavol prin atingerea lui cu
capul Cuviosului David, afla prilejul să dea un oarecare sfat
potrivit cu cazul persoanelor ce îl ascultau.
197
Ultima zi a vieţii sale
Noaptea de 20 noiembrie - dimineaţa lui 21. A venit

ceasul să-şi sfârşească mucenicia acestei vieţi. Erau destule
bolile, era destulă şi nevoinţa marelui silitor, însuşi fericitul
stareţ o ştia bine. A căzut cortina peste lumea cea mică şi s-a
deschis pentru nemărginit, pentru lumea cea fără sfârşit, a
fericirii şi a slavei. Pentru lumea aceea căreia îi sunt meniţi cei ce
au suferit mult şi cei ce au iubit pe Domnul fără limite.
Fericitul stareţ Iacov a privegheat de cu seară în rugă-

ciune. Dar istovitul n-a uitat pe cei îndureraţi. A citit ultimele
scrisori şi a răspuns la vreo 15. A mângâiat, a sfătuit după caz.
Era 21 noiembrie. Luminându-se de ziuă începea sărbătoarea
Intrării în Biserică a Maicii Domnului. S-a pregătit toată
noaptea. Era gata să coboare la Biserică, în mod normal nu
trebuia, dar el dorea mult, atât de mult încât nimic n-ar fi putut
să-1 oprească de la ultima lui împărtăşanie. A coborât cu multă
osteneală, era încă întuneric. Unii monahi au observat o altă
expresie pe faţa stareţului. Faţa lui avea o luminozitate nemă-
surată, revărsa numai dragoste, iar zâmbetul lui îngeresc nu se
mai termina. S-a săvârşit slujba de dimineaţă. A cântat stând în
genunchi cu atâta uşurinţă şi măreţie, de ziceai că nu este
bolnav.
Glasul lui dumnezeiesc a umplut biserica cu o melodie

minunată, de ziceai că auzi cântarea mai multor îngeri
împreună. Acea zi a fost sfântă şi pentru părintele Ilarion, pentru
că în dimineaţa aceea a fost hirotonit iero-diacon la Filla de
mitropolitul Halkidei. Se vedea că Liturghia aceea nu era una
obişnuită. Cu toate acestea nici n-a spus, nici n-a arătat ce a trăit
în timpul ultimei lui Liturghii. A văzut iarăşi heruvimi şi serafimi?
A văzut sfinţi în jurul său? A văzut Sângele cel Prea Sfânt al
198

Domnului sau pe Iisus Domnul ca miel pe Sfânta Masă, ca
altădată? Nu ştim nimic.
Liturghia terminându-se cu puţin înainte de ora 9 a ieşit

din biserică şi s-a dus la bucătărie având o dispoziţie bună şi a
băut o cafea, însă îl aşteptau pentru spovedanie. S-a ridicat, a
ieşit încet-încet, a coborât scările până la poarta centrală a
mănăstirii, a trecut în partea cealaltă şi a urcat putinele scări ale
celeilalte aripi a mănăstirii. La câţiva metri era bisericuţa Sfântului
Haralambie. De obicei acolo spovedea. La fel a făcut şi acum. La
ora 10 1-a spovedit pe diaconul aghiorit Ghenadie, căruia i-a
spus bine dispus şi apăsat:
- Bine că ai venit! Nu pleca, să fii aici când mă vor

schimba.
Diaconul a protestat spunând diferite fată de cele pe care

le auzise de la stareţ despre moartea sa, dar acela insistă.
Sfârşind spovedania, s-a simţit obosit, dar păstra o

dispoziţie veselă. S-a ridicat, 1-a luat pe diacon de mână şi au
ieşit din Bisericuţă. Au coborât scările şi au intrat în Biserică. Şi-a
făcut rugăciunea, a sărutat toate icoanele, a mulţumit şi a
preaslăvit. Dar deja trăia alte stări. Cele dinăuntrul şi cele
dinafară ale sale se luminau de lumina dumnezeiască - de aici şi
veselia şi strălucirea fetei sale. Această stare duhovnicească s-a
învrednicit s-o vadă numai un singur monah, Efrem. Curătea
sfeşnicele şi 1-a văzut pe fericitul stareţ intrând schimbat la
fată. Strălucea în întregime şi răspândea bucurie şi veselie. A
stat nemişcat şi 1-a observat în această stare, fiind inundat şi el
însuşi (Efrem) de veselie şi uimire.
A ieşit din biserică şi împreună cu diaconul au înconjurat

mănăstirea pe dinăuntru. A mers peste tot, pe la toţi monahii, îi
binecuvânta şi le transmitea veselia ce se revărsa din belşug de
pe fata lui îngerească. După ce a terminat înconjurul acesta a
dorit să iasă afară din mănăstire. A ieşit prin poarta de miazăzi.
A luat-o încet-încet la dreapta. S-a oprit la atelier şi a
199

binecuvântat cu nespusă dragoste pe monahii de acolo. A luat-o
iarăşi la dreapta oprindu-se la bisericuţe şi făcând cruce de
multe ori. A urcat mai sus, spre nord-est. A cerut de la diacon
să-1 ajute să mai urce puţin. De acolo se vedea toată
mănăstirea ca din avion. Era frumoasă, reînoită, îngrijită... O
aflase în ruină, distrusă, dărâmată şi foarte mică. Acum era şi
reînnoită şi plină de monahi buni.
O privea de acolo de sus şi nu se sătura. Privirea sa era

plină de multă dragoste pentru mănăstire. A stat destul timp
privindu-o. Oare cugeta la cum a aflat mănăstirea atunci când a
venit? Cred că nu, pentru că de pe fata lui n-a dispărut deloc
bucuria. Nu era vreme de amintiri neplăcute... Acum slavoslovea
numai, căci clipele mai erau puţine şi le afierosea unor lucruri
mari...
Picioarele nu-1 mai ţineau.
- Hai, fiule, să mergem.
S-au întors pe cealaltă parte. Era aproape amiază.
Amiaza zilei de 21 noiembrie.
Rupt de oboseală, după amiază s-a retras puţin în chilia sa.

între timp apare părintele Alexie, care trebuia pentru prima oară
să facă o înmormântare. Noul preot nu ştia nici tipicul, nici cum
să cânte. Fericitul stareţ i-a spus cu răbdare cum să facă asta,
cum cealaltă. Şi a început să cânte stihirile slujbei de
înmormântare. Cânta şi părintele Alexie, dar stareţul cânta foarte
frumos, minunat şi se bucura din ce în ce mai mult. La un
moment dat părintele Alexie a crezut că a învăţat să cânte slujba
înmormântării şi a vrut să plece, mulţumind şi luând binecu-
vântare de la stareţ. Dar acela a insistat s-o cânte toată de la
început. Aşa s-a şi făcut. A cântat-o în întregime şi stareţul era
numai bucurie şi încântare.
200
Părintele Alexie a plecat după ora 2 şi stareţul a rămas
singur. La 3 şi 15 minute i-au bătut la uşă pentru cafea şi i-au
spus că a venit Gherasima. Şi deşi primea cu mare greutate în
chilie a spus:
- Să vină. Copilul acesta are nevoie. Trebuie s-o văd. A

primit-o pe Gherasima pentru spovedanie. Şi-a pus
epitrahilul, s-a aşezat pe marginea patului, ca să vadă pe Cel
răstignit şi a început. A ascultat-o cu atenţie, a sfătuit-o, a încurajat-
o... şi deodată, cu o înfăţişare schimbată, îi spune:
- Aici, fiica mea, este Cuviosul David... Şi Sfântul

Iacov fratele Domnului... Cântă-le troparele!...
Intre timp minutele treceau şi agonia stareţului creştea

înlăuntrul său. Voia să apuce să-1 vadă diacon pe ucenicul său
Ilarion, care în acea dimineaţă, la Liturghie, fusese hirotonit
ierodiacon de mitropolitul Hrisostom al Halkidei.
Fără să audă vreun zgomot, la 4 şi 15 minute îi spuse

Gherasimei:
- Fiică, deschide uşa că au venit părinţii,

într-adevăr, părinţii ajunseseră la uşă. în clipa în care
Gherasima a deschis uşa stareţul a încercat să se scoale, să stea

pe picioarele lui... Dar în aceaşi clipă a spus "ameţesc,
ameţesc..." şi s-a prăbuşit, pierzându-şi echilibrul. Fata a apucat
să-1 tină puţin pe stareţ şi 1-a ajutat să nu se lovească tare căzând
pe podea. Răsuflarea îi era foarte greoaie, în acelaşi timp au
intrat părinţii în frunte cu părintele Ilarion. Imediat s-a creat
zăpăceală, frică, panică, planşete. Părintele Chirii a îngenunchiat
şi a început să-i frece mâinile... iar alţi monahi au alergat la bi-
sericuţa Sfântului Haralambie şi plângând, au citit paraclisul. Un
altul a alergat să telefoneze la medic. Pulsul marelui nevoitor era
firav, imperceptibil... Fata a luat putină culoare roşie... A rămas
liniştit, fără agonie... Şi după puţin timp de pe buzele sale sfinte
s-a auzit o mică răsuflare...
201

Aşa a fost. Şi-a dat duhul ca o păsărică. Toate s-au ter-
minat. La ora 4 şi 17 minute după amiază, fericitul stareţ a lăsat
lumea cea stricăcioasă a durerii. A intrat în cortul cel fericit al lui
Dumnezeu Cel în Treime.
Părinţii mănăstirii nu voiau să creadă că stareţul a plecat, încercau
să-i dea ceva... Se creiase o învălmăşală de nedescris. Vorbeau
plângând... şi cu greu se puteau înţelege. Aşadar toate s-au
sfârşit.
202
înmormântarea
Acolo jos pe podea l-au îmbrăcat. Era de fată şi diaconul

Ghenadie, căruia de dimineaţă îi ceruse să rămână şi să fie de
fată când îl vor îmbrăca.
Nevoitorul, care în toată viata sa a fost veghetor, a

liturghisit, a lucrat sau s-a războit cu diavolii, acum zace
nemişcat, fără suflare. Mâinile lui care binecuvântau şi dădeau
necurmat, acum stau nemişcate pe piept şi toţi îl plâng pe
cuviosul, însă în inimile monahilor, în adâncul lor îşi face cuib
mângâierea pe care o dau Sfinţii. Şi nu numai pentru că au
cunoscut că stareţul lor a fost un cuvios, dar şi pentru că văd
aceasta pe fata lui sfinţită. Imediat a dispărut acea putină
roşeală, ce apăruse pe fata lui în primele minute, întipărindu-se
o înfăţişare cuvioasă şi mângâietoare de culoare galben deschis.
Desigur, minunata înfăţişare a cuvioşilor nu se poate

descrie, însemnătate are faptul că toţi au văzut-o. Ea a rămas
aceeiaşi şi în ziua următoare, când a avut loc înmormântarea.
Au trecut multe ceasuri, dar fata sfinţită a fericitului stareţ avea
o luminozitate inexplicabilă. Cu toţii au simţit că trupul
stareţului se află într-o strălucire.
Spre lumea dinafară au fost date foarte puţine tele-

foane. Se pot măsura pe degetele unei mâini, însă unul a
chemat zece, după care au devenit mii. în scurt timp au devenit
iască, foc care s-a întins şi a pricinuit durere în mii de inimi.
Toţi transmiteau noutatea înfricoşătoare la cât mai mulţi. Şi era
ca şi cum însuşi stareţul trăgea clopotul. Invitaţia era personală,
însăşi stareţul îi chema pe oamenii lui dragi.
Când oamenii au început să se înştiinţeze între ei era

noapte, erau zile de lucru şi toţi erau plecaţi la treburile lor...,
iar mănăstirea era departe, la capătul lumii, sus în munţi. Toate
203
acestea erau adevărate, dar vestea a pricinuit o zguduitură
puternică. Cei care l-au cunoscut au început să plângă oriunde
erau atunci când au aflat, chiar şi pe drum... Şi se înmuiau
picioarele şi căutau să se sprijine de ceva... Şi se simţeau rău
dacă în jurul lor alţii nu înţelegeau.
Cu toate acestea stareţul a sunat clopotul şi o mare

nesfârşită de lume s-a pornit spre sfintele moaşte. Au hotărât să
meargă orice s-ar întâmpla. Au lăsat treburile, au lăsat copiii, au
lăsat pe bătrâni... şi alergau spre Halkida. Apoi din munte în
munte au urcat pe muntele Sec. Iar de pe vârful muntelui se
coborau la mănăstire, acolo unde aşteptau moaştele sfinte ale
stareţului lor, ale nevoitorului Iacov, făcătorul de minuni. Mulţi
au ajuns noaptea şi au privegheat şi s-au rugat împreună cu
monahii.
încă din zorii zilei, drumurile s-au umplut de maşini. O

mulţime nenumărată a ajuns pe drumul rău ce ducea la
mănăstire. Toate cărările erau pline de o mulţime nesfârşită de
fii duhovniceşti ai stareţului care şiroia blocând drumurile.
Mulţi poliţai se osteneau să facă rânduială. Toţi voiau să se
închine cu evlavie stareţului.
Mii de oameni au mers pe jos kilometrii întregi, pentru că

maşinile nu mai încăpeau. Dar toţi au ajuns, chiar şi cei de
departe, şi i-au făcut metanie stareţului cerându-i binecuvântarea.
Curtea cea mare a mănăstirii era plină până la refuz.

Balcoanele mari, ca nişte verande, din interiorul clădirilor
mănăstirii erau în pericol să cedeze. Afară şi în jurul mănăstirii
erau iarăşi mii de oameni. Episcopi, preoţi, diaconi şi monahi au
inundat biserica, care nu mai încăpea şi pe mireni, înăuntrul şi
înafara bisericii toţi plângeau cu durere, lacrimile tuturor curgeau
ca râurile... ici şi colo, cu bocete.
204
Iar fericitul stareţ păstra înfăţişarea galben deschis a

cuvioşiei, care îi mângâia în întristarea generală. Nu te mai
saturai privind acea strălucire a sfinţitei lui feţe.
Fericitul devenise... mai viu decât atunci când era viu. Şi

mai adaug că, mort fiind, era mai frumos şi mai luminos.
Dumnezeu, Care i-a dat harisma înfăţişării luminate a

cuvioşiei, i-a dat şi altceva. La stareţ s-a desfiinţat legea naturală,
n-a înţepenit, precum se întâmplă totdeauna cu morţii. Mâinile
lui cuvioase au păstrat moliciunea şi temperatura lor firească. Toţi
le sărutau cu evlavie şi toţi s-au încredinţat de aceasta. La orele 12
ale amiazei zile următoare, cu puţine ceasuri înainte de
înmormântare, mitropolitul Procopie al Kefaloniei, care se
spovedise la stareţ, căuta încă atât de mult binecuvântarea
stareţului, încât a făcut un lucru de mirare. A luat mâna dreaptă
a stareţului, i-a unit primele trei degete şi a ridicat-o la fruntea
sa ca să-1 binecuvânteze. După aceea a pus mâna neînsufleţită a
stareţului iarăşi pe pieptul său, unind din nou cele două
degete în formă de binecuvântare, în cazul acestei mărimi a
nesfârşitei iubiri de oameni s-au desfiinţat legile naturale.
In Biserica mănăstirii se cânta slujba înmormântării, în

timp ce multe mii de monahi treceau să-1 heretisească şi să-1
sărute pe stareţ. Dar pentru ca şi miile de credincioşi să-1 poată
urmări şi să vadă sfintele moaşte ale cuviosului, fie si de departe,
au scos sicriul afară din biserică. Au cântat şi afară slujba
înmormântării pe scurt. Şi unii creştini, deşi nu toţi, au văzut pe
fericitul stareţ zburând pe deasupra mulţimilor şi binecuvântându-
le.
Văzând sfintele moaşte şi auzind stihirile de înmormântare,

lumea a conştientizat mai profund adormirea cuviosului stareţ,
pierderea cea înfricoşătoare. Simţămintele au biruit si pe cei cu
sânge rece. Inimile credincioşilor erau apăsate, lacrimile curgeau,
nimeni nu se putea abţine. Toţi încercau să se apropie de sfintele
moaşte... îmbulzeală şi zăpăceală... numai o privire să arunce, să-1
205

vadă pe cuviosul pentru ultima oară... Doi clerici, părintele Dionisie
şi părintele Pavel, au vorbit foarte frumos despre fericitul stareţ
Iacov. Cuvântul lor a pătruns în inimi. A sosit şi clipa cea mare.
Puţine minute mai aveau înaintea lor sfintele moaşte.
In clipa aceasta, înaintea a mii de oameni, mitropolitul

Procopie al Kefaloniei a poruncit să se înalte sicriul, să-1 ridice la
înălţime ca să-1 vadă şi credincoşii pe cuviosul. Şi de cum au înălţat
sicriul şi îndată ce au fost văzute de toţi sfintele moaşte, din miile de
inimi a ieşit un strigăt mişcător. Şi-au deschis buzele şi s-a umplut
incinta şi au fost inundaţi toţi munţii de strigătul: "Sfânt, Sfânt...
Sfânt eşti!" S-a deschis cerul şi a primit mărturisirea unanimă,
izvorâtă din mii de guri ca un tunet. Acum însă nu mai era un
strigăt de jale, nici de protest pentru adormirea lui. A fost un
strigăt de biruinţă, o doxologie.... Sfânt, sfânt strigau toţi şi
simţeai că spun: "viu este Domnul Dumnezeu", Care întotdeauna
ne dăruieşte sfinţi!
206
Continuare
Mormântul fericitului stareţ Iacov se află în partea de

miazăzi a Bisericii, între biserică - unde a litur-ghisit de
nenumărate ori si s-a învrednicit de semne dumnezeieşti - şi chilia
sa, unde s-a nevoit mai presus de om.
"Analfabetul" şi multchinuitul Iacov s-a odihnit în

şanurile lui Dumnezeu Tatăl, dar n-a lăsat pe oameni. De aceea nu
l-au lăsat nici ei. Supraveghează viata mănăstirii, îi întăreşte pe
fraţi. Liturghisesc si liturghiseşte împreună cu ei. A spus-o el
însuşi unei persoane cunoscute. Se arată şi îmbărbătează. A
rânduit pe urmaşul său. L-au văzut viu dăruind Crucea de egumen
părintelui Chirii. A denumit, prin arătarea sa, chiar şi pe al doilea
urmaş al său... în mănăstire toate se fac după voia sa.
închinătorii nu încetează să inunde mănăstirea. Acum vin

şi mai mulţi. Mai mulţi deoarece, după adormirea fericitului
stareţ, au conştientizat toţi eficienta harismelor sale dumnezeieşti.
Toţi au fost pe deplin încredinţaţi că stareţul a avut îndrăzneală la
Dumnezeu şi la Sfinţii Lui. încă şi mai mult: cu toţii ştim, din
experienţă personală sau din istorisiri, că stareţul are mai mare
îndrăzneală la Dumnezeu după adormirea sa. El continuă să
săvârşească semne dumnezeieşti mai dese decât atunci când
trăia pe pământ. Apariţiile sale nu se mai pot număra. Mulţi îl
cheamă şi stareţul se grăbeşte să-i ajute. Se vindecă bolnavi,
mulţi sunt ajutaţi în înfruntarea problemelor duhovniceşti şi
lumeşti... Peste tot răspândeşte mângâiere.
Deoarece semnele dumnezeieşti săvârşite după moartea

unui cuvios constituie criteriul hotărâtor al sfinţeniei lui, am judecat
cu prudenţă ca acum să nu prezentăm apariţiile de după moarte,
tămăduirile şi intervenţiile binefăcătoare ale fericitului stareţ.
Trebuie evitată orice rea interpretare posibilă. Biserica, în timp,
207

încet şi cu prudenţă, va adeveri ce harisrnă a dat sau va da
Dumnezeu fericitului stareţ Iacov şi atunci va propovădui ceea
ce a constatat.
Acum însă ne vom referi numai la două vedenii:
In noaptea de 4 spre 5 aprilie luminându-se de ziuă

spre Duminică, preotul responsabil al bisericii Sfântului Ioan
Rusul 1-a văzut pe fericitul stareţ aflându-se în Biserică şi
cerându-i să-i aducă racla Cuviosului Ioan ca să se închine, l-au
adus-o şi s-a închinat cu veselie rostind rugăciuni cu cuvinte
deosebit de frumoase, care înveseleau nespus pe cei din jur.
La un moment dat, stareţul a terminat şi a spus: "Luaţi-1 pe
Cuviosul". Atunci preotul şi alţii ce erau cu el s-au plecat să se
închine şi ei, ca apoi să ia racla. Dar, uimiţi, văzură că în raclă
era stareţul Iacov, iar nu cuviosul Ioan. Tot în dimineaţa acelei
duminici scriitorul cărţii de faţă, fără nici o înştiinţare, s-a dus
către Procopi şi Farakla să adune date despre stareţul Iacov.
Un stareţ aghiorit, care era la îndoială dacă fericitul stareţ s-

a sfinţit sau nu, a văzut în vedenie că se închină unor moaşte
bine mirositoare, care aparţineau părintelui Iacov.
Şi încă ceva foarte important. Fericitul stareţ s-a arătat

unei femei sporite duhovniceşte şi i-a spus că altădată ruga
pe Cuviosul David să meargă la Dumnezeu să mijlocească
pentru oameni; acum însă "mă duc eu însumi". De aceea şi
semnele dumnezeieşti de după adormirea sa sunt cu
neasemănare mai multe. Şi se fac din ce în ce mai multe
pentru credincioşii cei ce se nevoiesc si suferă, astfel ca noi
toţi să ne mângâiem şi să se slăvească Dumnezeu.
208
In loc de postfaţă
«Inima mea este grădină» - mărturisea unui fiu duhov-

nicesc apropiat Cuviosul Iacov cu puţină vreme înaintea
fericitului său sfârşit. Oare unde am mai auzit noi nu demult
cuvinte întrucâtva asemănătoare? «Simt în mine ca un fel de
rai» - se destăinuia Gheron losif (t 1959) ucenicilor săi nu cu
mult înaintea fericitei sale mutări dintru vremelnicie. Deoarece
- după ce am parcurs filele cărţii de faţă - cititorii noştri au
văzut că toată viaţa fericitului Stareţ nu a fost decât o silire şi
o adăugire crescândă de sfinte nevoinţe spre o agonisire tot
mai deplină de sfinte virtuţi, adevărate răsădiri şi arvuni ale
raiului, desigur că s-a vădit tuturor faptul că grădina pe care el
a dobândit-o întru sine, după o viaţă de aspre nevoinţe, nu este
alta decât cea din care au căzut odinioară, prin neascultarea lor
şi viclenia şarpelui, cei întâi zidiţi.
Şi cum ar fi putut să nu ajungă aici acela care - cu o

simplitate dezarmantă pentru toţi potrivnicii săi, văzuţi şi
nevăzuţi - a parcurs fără abatere calea cea bătătorită de toţi
Sfinţii Părinţi, a ascultării şi a tăierii voii până în sfârşit, prin
care a dobândit cele patru mari virtuţi atotcuprinzătoare,
mântuitoare şi sfinţitoare: curăţia, smerita cugetare, răbdarea şi
dragostea. Astfel minunatul Iacov a dovedit tuturor că a fost
cu adevărat vrednic să fie îndrumat, sprijinit, cercetat şi
mângâiat din pruncie şi până la adânci bătrâneţi de Sfânta
Paraschiva, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfinţii David
şi Ioan Rusul, Sfântul Sfinţitul Mucenic Haralambie, Sfântul
Apostol Iacov. Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavriil, de Prea Sfânta
născătoare de Dumnezeu şi de însuşi Mântuitorul Hristos, Mielul
lui Dumnezeu Cel Ce ridică prin jertfa Sa mântuitoare păcatele
lumii, al Cărui Sânge Prea Sfânt 1-a văzut aevea.
209

Astfel stând lucrurile, nu mai poate surprinde pe ni-
meni că alţi doi giganţi ai Ortodoxiei contemporane, ajunşi
de asemenea la prea înaltă măsură duhovnicească. Fericitul
Porfirie (f 1991) şi Fericitul Paisie Aghioritul (f 1994), l-au
caracterizat pe Egumenul Mănăstirii Cuviosului David, cel
dintâi, ca fiind «unul dintre cei mai mari sfinţi ai secolului
nostru», iar cel de-al doilea ca având «harismele Sfântului Ierarh
Nectarie de Eghina».
Milostivirea arătată de harismaticul Părinte - de

înainte văzătorul, de cunoscătorul celor tainice, de izgonitorul
şi biruitorul diavolilor, de tămăduitorul sufletelor şi al
trupurilor, de miluitorul şi mângâietorul tuturor celor întru
nevoi - mulţimilor care l-au căutat cu dorire în timpul vieţii sale
pământeşti, ne umple de nădejdea mult veselitoare că şi
acum, ca unul ce stă cu îndrăzneală şi mijloceşte neîncetat
înaintea Prea Sfintei Treimi, va soli de sus mile şi îndurări
bogate şi îmbelşugate peste toţi cei ce prăznuiesc cu smerită
râvnă strălucitele biruinţe ale Sfinţilor lui Dumnezeu, în
aprigul şi neîncetatul război împotriva puterilor întunericului.
15 Aprilie 2001
La prăznuirea Sărbătorii sărbătorilor,
prea luminata, slăvită şi Sfânta înviere
a Domnului şi Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
Editorii
210

Fericitul Iacov Tsalikis
de
Stelian Papadopulos
FOLOSIŢI TEXTUL DOAR DACA AVEŢI CERTITUDINEA
CA ESTE CONFORM CU ORIGINALUL ROMANESC
EDITAT DE SCHITUL LACU, 2001. PENTRU ACEASTA
PROCURAŢI- VA LUCRAREA DOAR DE LA PERSOANE DE
ÎNCREDERE CARE AU VERIFICAT INTEGRITATEA
TEXTULUI, SAU DESCARCATI-0 DE PE SITEUL
http://www.angelfire.com/blues2/carti/
Rugati-va pentru cei ce au trudit la realizarea

acestei versiuni digitale.
APOLOGETICUM
2003
211

Fericitul Iacov Tsalikis

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fericitul Iacov Tsalikis

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Stelian G.

Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Profesor la Universitatea din Atena

Fericitul Iacov Tsalikis

Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului David

Traducere din limba elenă

Schitul Lacu 2001

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Rândurile ce urmează sunt ale mele şi ale tale deopotrivă.

Aceste rânduri sunt scrise pentru noi toţi, deoarece n-am

Citez numai câteva nume ale celor care ne-au ajutat în

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Lucrarea prezentă, referindu-se la o persoană con-

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Libisi, satul său natal

Libisiul a fost zidit de strămoşii noştri pe versantul

Era în 1921, spre sfârşitul primăverii şi începutul verii. Din

- I-au prins... pe multe dintre grupurile noastre, dintre ai

îndată s-au adunat vânzătorii de la magazine şi trecătorii.

2 Biserica Sfinţilor Arhangheli.

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Copilul de meşter a început să-şi revină. Graiul i-a

- Pe Kremmida, pe Gheorghe al meu...

Ii tremură inima şi n-a mai putut conţină. Voia să spună: "1-

Din nefericire copilul a şi văzut şi a şi auzit. L-au prins şi

Toate i s-au făcut negre. Prea frumosul Libisi, cu pri-

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Şi bărbatul ei, Stavros, era plecat, împreună cu două

In curtea Bisericii erau acum toţi bătrânii şi preoţii celor

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Turcii îi adunau şi îi puneau pe bărbaţi la munci foarte

Aveau o experienţă rea cu genocidul armenilor din 1915,

Şi într-adevăr, din batalioanele acestea putini greci s-au mai

Pe Tudora au lăsat-o cu părerea că bărbatul ei Stavros este

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Tudora s-a întors acasă, unde a aflat mai multe vecine

Preoţii, bătrânii satului şi dascălii i-au încurajat puţin pe

Răul nu arăta semne că se va opri curând. Iar acest

Prima zi a tânguirii trecând, Despina a stat şi s-a gândit.

Gândul i s-a îndreptat către Kremmidei, către cei din

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Dar acum cine si cum să o ajute? Vremurile erau grele si

Aşadar, singurul lucru pe care bunica Despina 1-a cerut de la

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

îi duceau pe jos din laturile Muglei, Aidiniului,

După puţine zile a venit confirmarea scrisă cu mâna a

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Stavros Tsaliki, bărbatul tinerei mame Tudora, meşterea

I se strângea inima... Mu ştia nici ce să mai spună şi nici

Stavros n-a zăbovit mai mult. A băut o cafea, şi-a

Erau vremuri grele atunci în frumoasa insulă. Turcii stă-

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Pe aceste ţărmuri binecuvântate era multă lume, cei mai

Grecii şi turcii îi preferau pe ei la treabă. Dintru început

Mulţumesc afendi 4 Gheorghe, dar eu mă gândesc numai la

- Dar este mică, a spus tatăl ei.

- Voi aştepta să crească, insistă Stavros (astfel povestea

Şi toate s-au sfârşit cu bine. Stavros si Teodora s-au căsătorit cu

Casa lui Kremmida era mare şi bună. A lucrat şi Stavros cu

Stelian G. Papadopoulos - Fericitul Iacov Tsalikis

Dorula lui Stavros era bună şi sensibilă, era toată o

Nu numai pentru că era mama multor fete şi tatăl lipsea

Toate acestea îi treceau prin minte lui Stavros şi-i înduioşau