 În natură microorganismele vieţuiesc în cadrul

asociaţiilor, care includ bacterii, micete, alge,

protozoare ş.a. Astfel de asociaţii se întâlnesc în
variate habitate naturale: apă, sol, pe plante, pe
suprafaţa şi în corpul uman şi animal.
 BIOTOP – spaţiu cu condiţii de viaţă particulare
(conjunctiva, mucoasa intestinală, orofaringe, vagin,
tegument, etc), populat şi transformat de asociaţii de
fiinţe vii.
 MICROBIOCENOZĂ (comunitate microbiană) –
asociaţii microbiene ce populează un biotop.
Microorganismele prezente într-un biotop particular
constituie microflora acestui habitat (m/f cutanată,
intestinală, etc)
Aceasta joacă un rol important în protejarea gazdei faţă
de o invazie microbiană ulterioară, actionând prin
următoarele mecanisme:
a. competiţia pentru aceiaşi nutrienţi;
b. competiţia pentru aceiaşi receptori de pe celulele
gazdei;
c. producţia de bacteriocine; vitamine;
d. producerea de acizi graşi volatili sau alţi
metaboliţi;
e. stimularea continuă a sistemului imun;
stimularea producerii unor factori imuni de
protecţie (anticorpii naturali).
Între microorganismele unui biotop se pot stabili
relaţii:
I. Indiferente (neutralism)
II. Favorabile (comensalism/satelitism,
simbioză/mutualism, sinergism)
III. Defavorabile (parazitism, antagonism)
Antagonism – o specie inhibă sau omoară altă specie
prin mecanisme specifice sau nespecifice
Mi/o care manifestă activitate inhibitoare – antagonist
(A), mi/o care suferă – concurent (C).
Antagonism nespecific:
- Antagonistul este mai activ, utilizând nutrienţii,
oxigenul
- Antagonistul produce metaboliţi toxici (acizi, indol,
H2S, amoniac, peroxid, etc)
Antagonism specific – antagonistul produce substanţe
cu acţiune specifică asupra unui sau mai multor
concurenţi (antibiotice, bacteriocine).
Efectul acţiunii unui antagonist asupra concurentului
poate fi bacteriostatic sau bactericid (uneori
bacteriolitic).
Utilizarea practică a antagonismului microbian:
1. Pentru depistarea mi/o – producenţi de
antibiotice (micete, actinomicete, bacterii)
2. Pentru obţinerea produselor biologice curative
de origine microbiană (probiotice,
eubiotice/sinbiotice): Lactobacterina,
Colibacterina, Bifidumbacterina, Bificol, etc
3. Crearea biocenozelor favorabile organismului
Probioticele sunt preparate ce conţin bacterii vii sau
substanţe de origine microbiană care, întroduse pe
cale naturală, manifestă efecte benefice (fiziologice,
biochimice şi imune) pentru organismul-gazdă prin
stabilizarea şi optimizarea funcţiilor microflorei
normale.
Prebioticele sunt preparate ce conţin un ingredient
alimentar nedigerabil care stimulează selectiv
creşterea şi activitatea unui număr limitat de
bacterii rezidente ale microflorei normale
intestinale.
Sinbioticele sunt preparate obţinute în urma
combinării raţionale dintre probiotice şi prebiotice.
METODELE DE STUDIU AL ANTAGONISMULUI
1. În mediu solid (metoda tranşeei) – antagonistul se
însămânţează în centrul cutiei, concurenţii –
perpendicular. Termostat 24h. Aprecierea – după
dimensiunea zonei de inhibiţie a creşterii culturii
concurentului.
2. În mediu semisolid – I strat – antagonistul, II strat
– concurentul. Termostat 24h. Aprecierea – zonă
clară între straturi.
3. Însămânţarea în mediu lichid (BP) a unui număr
egal de A şi C. După 24 h de incubaţie se
reînsămânţează 0,1 ml pe placa cu geloză. Se
compară numărul coloniilor de A şi C.
• ANTIBIOTICE (AB)– produse de origine
naturală (microbiană, animală sau vegetală),
derivaţi semi-sintetici sau produse sintetice care
inhibă sau omoară selectiv unele mi/o sau/şi
celule tumorale, fără a exercita ca regulă efecte
toxice asupra macroorganismului.
• Clasificarea AB
I. După efectul asupra celulei
- Bacteriostatic (tetraciclina, cloramfenicol…)
- Bactericid (streptomicina, polimixina)
- Bacteriolitic (peniciline, cefalosporine)
II. După spectrul de acţiune
- AB cu spectru restrâns (îngust) de acţiune (AB anti-
G+, anti-G-, anti-tuberculoase, anti-micotice, anti-
tumorale, etc)
- AB cu spectru larg de acţiune (G+ şi G-)
III. După producent (origine)
1. De origine fungică (peniciline, cefalosporine,...)
2. Din actinomicete (aminoglicozide, macrolide,
cloramfenicol, etc)
3. De origine microbiană (bacitracina din Bacillus
subtilis, gramicidina din Bacillus brevis, polimixina
din Bacillus polimyxa)
4. De origine vegetală – fitoncidele (alicina, rafanină,
imanină)
5. De origine animală (lizozimul – din albuş de ou,
ecmolina – din oase de peşte, eritrina – din masă
eritrocitară, splenocitina – din splină)
IV. După compoziţia chimică (beta-lactamice,
macrolide, aminoglicozide, fenicoli, polipeptide,
poliene, sulfamide, chinolone şi fluorochinolone,
nitrofurani, etc)
 Mecanismul de acţiune al AB
1. AB cu acţiune asupra sintezei peretelui celular
(dereglarea sintezei peptidoglicanului)
- Beta-lactamice (peniciline, cefalosporine). Dereglează
procesul de sinteză a PG, inhibând transpeptidazele
(ţinta - PFP)
- Vancomicina, teicoplanina (blochează transferul
pentapeptidului din MCP spre peretele celular)
- Bacitracina (blochează reciclarea moleculelor de
transport transmembranar - bactoprenol)
- Fosfomicina (blochează piruviltransferaza, implicată
în sinteza acidului N-acetil muramic)
Efectul acestor AB este bactericid/litic, doar celulele
metabolic active sunt omorâte. Nu afectează celulele
eucariote (lipsa PG).
SPECTRU DE ACTIUNE Beta-lactamice (peniciline,
cefalosporine).
– Bacterii gram pozitive:
• Pneumococi
• Streptococi
• Enterococi
• Stafilococi
• Corynebacterium diphtheriae
– Bacterii gram negative
• Neisseria meningitidis
• Neisseria gonorrhoeae
– Treponema pallidum
– anaerobi
• Dezavantaje:
– 1. Nu sunt suficient de eficiente asupra bacililor G-
– 2. Hidrolizata de aciditatea sucului gastric, nu se pot administra
oraladministrare im/iv.
– 3. Inactivate de beta-lactamaze
– 4. Pot declansa reactii de hipersensibilitate, chiar soc anafilactic la unele
persoane !!!
Este un glicopeptid complex
• Inhiba formarea PG interactionand cu D-alanin-D-
alanina, blocheaza transpeptidarea, nu se mai
formeaza punţile dintre lanţurile polizaharidice
• Utilizată in infectii cu
–Stafilococi oxacilino-rezistenţi,
–Enterococi
–Bacterii G+ rezistente la betalactamine
• Inactiva la G-, molecula este prea mare pentru a
strabate ME
• Efecte adverse: ototoxica, nefrotoxica, duce la
elimerare de histamina
2. AB cu acţiune asupra ME şi a MCP
- AB polipeptidice (polimixina, colistina). Se fixează
pe membrane bacteriene (în special pe lipidul A (ME
la bacterii G-), provocând dezorganizarea lor. Efect
bactericid.
- AB polienice (nistatina, levorina, amfotericina B,
etc). Se fixează pe sterolii MCP ale micetelor,
perturbând respiraţia şi dezorganizând MCP
(permeabilitate excesivă şi moartea celulei).
Aceste AB acţionează şi asupra celulelor în repaos.
Relativ toxice, în special nefro.
3. AB cu acţiune asupra ribozomilor
- 30S (aminoside: streptomicina, kanamicina,
gentamicina, tobramicina, amikacina; tetracicline)
- 50S (cloramfenicol, triamfenicol; macrolide:
eritromicina, oleandomicina; lincosamide: clindamicina,
lincomicina).
Se leagă pe receptori specifici de pe subunităţile 30S sau
50S, perturbând sinteza proteică (inhibiţia
transpeptidazei, a translocaţiei peptidelor, etc). Rezultă
inhibiţia sintezei proteice sau sinteza proteinelor
nefuncţionale. Efectul este bacteriostatic (aminosidele –
bactericid), doar asupra celulelor active metabolic.
– Infectii cu bacili Gram negativi aerobi (Pseudomonas,
Acinetobacter, Enterobacter), unii bacili Gram pozitivi
– Se utilizeaza in tratamentul empiric al infectiilor grave:
septicemii, infectii intraabdominale, infectii urinare
complicate, etc
– Tratamentul tuberculozei (streptomicina)
– Gentamicina si Tobramicina au un spectru larg
– Se pot utiliza si in tratamentul infectiilor cu bacterii
Gram pozitive
– Au efect sinergic cu betalactaminele de ex. in
tratamentul inf. streptococice: penicilina + gentamicina
– Ototoxice
– Toxice renale
– Ineficiente asupra anaerobilor
– Ineficiente asupra bacteriilor situate in zone ale corpului cu
concentratii crescute de acizi sau saruri
– Penetreaza greu celula gazda, nu prea au efect asupra
bacteriilor cu dezvoltare intracelulara
4. AB cu acţiune asupra acizilor nucleici
- Rifampicina – inhibă ARN-polimeraza ADN-
dependentă. Rezultă stoparea sintezei ARNm
- Novobiocina , Chinolonele (acidul nalidixic,
ciprofloxacina, ofloxacina) – blochează activitatea
topo-izomerazelor, intervenind în conformaţia ADN-
ului. Efect bactericid.
- Sulfamidele şi trimetoprimul perturbă sinteza
acidului folic şi folaţilor (cofactori în sinteza AN).
Activitate bacteriostatică.
 Producerea AB
1. Metoda biologică
2. Metoda sintetică
3. Metoda semi-sintetică
Etapele metodei biologice:
1. Cultivarea tulpinilor-producente (ex.: Penicillium
notatum, Actinomyces griseum, etc) în mediu lichid
adecvat
2. Extragerea AB
3. Purificarea şi concentrarea AB
4. Controlul toxicităţii
5. Determinarea activităţii AB
Activitatea AB se măsoară în unităţi de masă
(g, mg, µg) sau de acţiune (UA).
1 UA – cantitatea minimală de AB care inhibă creşterea
unei tulpini de referinţă în condiţii standarde.
Penicilina – 1UA = 0,6 µg de substanţă pură
Cerinţele faţă de AB:
- Toxicitate selectivă
- Efect terapeutic cu doze minime
- Activitate de lungă durată
- Spectru restrâns de acţiune
- Să fie solubile şi absorbite uşor
- Să nu provoace efecte secundare
- Să nu se dezvolte rezistenţa m/o contra AB
- Să fie ieftine
 Sensibilitatea microbilor la AB
În funcţie de rezultatele clinice, bacteriile se divizează
în 3 clase: sensibile la AB (S), rezistente (R) şi
intermediare (I, moderat sensibile).
Tulpinile S – efectul terapeutic este obţinut cu doze
terapeutice uzuale
Tulpinile R – efectul terapeutic nu poate fi obţinut cu
doze terapeutice
Tulpinile I – succesul terapeutic este imprevizibil. Ar fi
posibil cu doze mari sau la administarea locală a AB.
Fiecare tulpină izolată manifestă
sensibilitate particulară. Ea poate fi
studiată în laborator pentru determinarea
profilului de sensibilităţi al acestei
tulpini, ceea ce constituie o
antibiogramă.
Rezultatele testelor de sensibilitate permit
medicului să claseze tulpinile bacteriene
după categoriile terapeutice (S, R, I),
uneori sunt utile în identificarea
tulpinilor.
 Testarea sensibilităţii bacteriilor la AB
Metoda difuzimetrică (rondelelor). Utilizată uzual în
infecţii banale.
Condiţii: mediu standard, concentraţie standardă de mi/o
(105/ml), rondele/discuri (comprimate) cu % standarde
de AB, condiţii standarde.
Mediul este inoculat cu suspensia bacteriană. După uscare
în termostat se aplică rondelele – 24h, 37°C.
Lectura – diametrul zonei de inhibiţie a creşterii culturii
bacteriene este comparat cu diametrele standarde pentru
fiecare AB. Valori sub acest diametru – tulpina este R,
dacă este depăşit – S.
 METODA DILUTIILOR
Într-un şir de tuburi cu 1 ml BP se efectuează diluţia
AB (256 UA, 128, 64, 32, 16, 8, 4, 2, 1, 0,5, etc). Se
adaugă în fiecare tub (cu excepţia celui martor) 0,1
ml de suspensie bacteriană 105/ml. Termostat - 24h.
Lectura – cea mai mică doză de AB care inhibă
creşterea culturii după 24h de incubare (mediu clar)
constituie Concentraţia Minimă de Inhibiţie (CMI) a
AB pentru tulpina testată.
CMI măsoară efectul bacteriostatic.
Concentraţia Minimă Bactericidă (CMB) – cantitatea
minimă de AB care omoară 99,9% din inoculum
după 18h de incubare.
Determinarea CMB – din ultimele tuburi fără creştere
se repică 0,1 ml de mediu pe placa cu geloză. După
24h se compară numărul celulelor ce au supravieţuit
cu nr iniţial de bacterii (105/ml).
 Corelaţia dintre studii in vitro
şi rezultate in vivo
În studii in vitro parametrii (densitatea suspensiei
bacteriene, concentraţia AB, etc) nu se modifică în
timp. In vivo, la pacienţi, concentraţia AB variază în
timp şi în funcţie de ţesut.
Pentru a stabili dacă tulpina izolată este sensibilă sau
rezistentă la un AB se cere cunoaşterea Concentraţiei
Terapeutice (CT) (cantitatea de AB prezent în focarul
infecţios în cursul tratamentului cu doze terapeutice)
a fiecărui AB testat.
 Tulpini Sensibile – CMI/CT <1, ex.: 2/8, 2/16 -
efect terapeutic posibil cu doze uzuale
 Tulpini Rezistente – CMI/CT>1, ex.: 8/2, efect
terapeutic imposibil
 Tulpini Intermediare – CMI/CT=1, efect terapeutic
imprevizibil. Pot fi utilizate doze maxime de AB sau
administrarea lor locală
Testarea CMI / CMB este indicată în tratamentul
infecţiilor grave : meningite, septicemii,
endocardite, infecţii cronice sau la persoane cu
imunosupresie.
Monitorizatea (supravegherea) tratamentului cu AB.
Verificarea eficacităţii antibioterapiei.
1. Determinarea concentraţiilor umorale sau tisulare
ale AB
Indicaţii:
- Utilizarea unui AB toxic
- În caz când bolnavul suferă de deficienţe metabolice
sau excretoare (renale, hepatice)
Se compară concentraţiile obţinute cu CMI a
antibioticului testat (sau cu CT).
2. Studiul activităţii inhibitorii a lichidelor biologice
(NEI)
Indicaţii: infecţii grave care nu răspund rapid la
tratament.
Efectuarea: la diluţii duble (1/2, ¼...) ale lichidului
examinat (ser, LCR, urină) se adaugă suspensia
bacteriană (din tulpina izolată de la bolnav).
Lectura: după 24h de incubaţie la 37° C se apreciază
diluţia maximă cu efect bacteriostatic/cid.
NEI ≥1:8 reflectă eficienţa antibioticoterapiei
 Rezistenţa mi/o la antibiotice
Cauzele:
1. Factori genetici, proprii bacteriilor
2. Factori ce favorizează selecţia şi difuzarea tulpinilor
bacteriene rezistente
Tipurile de rezistenţă:
1. Naturală, ereditară, de specie, prezentă la toţi membrii
unei specii sau gen
- lipsa ţintei – ex.: micoplasme, micete;
- imposibilitatea de a atinge ţinta – ex.: Mycobacterium
(cerurile, lipidele împiedică pătrunderea AB în
citoplasmă);
- bacteriile nu efectuează procesul inhibat de AB – ex.:
acidul folic este preluat din mediu – rezistenţă la
sulfamide
2. Achiziţionată, dobândită, afectează tulpinile unei specii
sensibile. Depinde de acţiunea de selecţie exercitată de AB utilizate în
tratament, urmată de răspândirea ei (între bacterii, interuman,
transmisie de origine animală).
Mecanismele rezistenţei dobândite:
- Diminuarea permeabilităţii membranare
- Modificarea ţintei moleculare
- Eliminarea excesivă a AB
- Inactivarea enzimatică a AB, care poate fi hidrolizat
(penicilinază, cefalosporinază) sau modificat
structural (acetilaze, adenilaze, fosforilaze), etc.
Rezistenţa dobândită se poate manifesta fenotipic
(bacteriile în faza de repaos, formele “L” de bacterii)
sau genetic (genotipic)
Rezistenţa genetică poate fi:
- Cromozomială, determinată de mutaţii (10%)
Mecanisme: modificarea ţintei moleculare, diminuarea
permeabilităţii membranare
- Plasmidică, epidemică, realizată prin transfer de gene
prin intermediul plasmidelor R (poate fi rezistenţă
multiplă).
Mecanisme: inactivarea enzimatică, modificarea ţintei,
substituţia sau supraproducţia ţintei, excreţie excesivă a
AB.
 Prevenirea rezistenţei
1. Supravegherea epidemiologică a tulpinilor rezistente
2. Politică strictă de prescriere a AB
3. Respectarea dozelor terapeutice corecte şi a timpului de
tratament necesar
4. Asocierea AB cu mecanisme de acţiune diferite
5. Prescrierea AB care nu sunt sensibile la beta-lactamaze,
utilizând inhibitori (acidul clavulanic, sulbactamul,
tazobactamul). Ex.: augmentina – amoxicilina+acid
clavulanic
6. Reciclarea AB
7. Producerea AB noi
Efectele negative ale antibioticoterapiei
1. Efect toxic (streptomicina – surditate,
cloramfenicolul – toxică pentru măduva osoasă,
polipeptidele – nefrotoxice, etc)
2. Efect teratogen
3. Acţiune sensibilizantă (penicilina, etc)
4. Disbacterioză
5. Dereglarea imunogenezei
6. Selecţia suşelor rezistente
Bacteriocinele – substanţe proteice bactericide
produse de numeroase specii bacteriene şi active
asupra altor tulpini ale aceeaşi specii sau asupra
speciilor înrudite. Producerea bacteriocinelor este
determinată plasmidic (plasmide Col).
Tipuri de bacteriocine: colicine (secretate de
Escherichia coli), corinecine (Corynebacterium),
vibriocine (Vibrio), piocine (Pseudomonas), etc.
Studiul sensibilităţii unei tulpini la bacteriocine
(bacteriocinotipia) se utilizează în scopuri
epidemiologice
IMUNIZAREA ARTIFICIALĂ
FORMELE IMUNIZĂRII ARTIFICIALE:

-Imunizare activă–prin administrarea în organism a

unor Ag microbiene (vaccinuri)
-Imunizare pasivă–bazată pe întroducerea în organism
a unor preparate ce conţin Ac specifici
•Imunoprofilaxia –o metodă specifică de prevenire
colectivă sau individuală a maladiilor infecţioase, ce
are la bază crearea imunităţii artificiale specifice.
•Imunoterapia–metode specifice de tratament prin
intermediul vaccinurilor, serurilor imune,etc.
 VACCINURILE
sunt produse biologice cu proprietăţi de imunogen,
constituite din microorganisme vii sau omorâte, din
componentele lor sau din toxine modificate.
Fiind administrate la om sau animale induc o imunitate
artificială activă –IAA-(umorală, celulară, mixtă)
fără să provoace efecte nocive.
Imunitatea postvaccinală (IAA) se instaurează relativ
lent, la 15-20 zile de la ultima inoculare, şi durează
timp variabil (luni-ani-toată viaţa).
Primul vaccin –1885 (contra rabiei, Louis Pasteur)
In prezent –milioane de vieti salvate anual gratie vaccinarii
contra 6 maladii ale copiilor (difterie, tetanos neonatal,
tuse convulsiva, tuberculoza, rujeola, poliomielita).
Aceste vaccinuri sunt administrate la 80% copii din toata
lumea.
Variola –maladie eradicata in 1970, dupa 10 ani de la
lansarea de OMS a campaniei mondiale de vaccinare.
Urmatoarea maladie –poliomielita
Maladiile infectioase raman un mare pericol –anual 13 mln de
decese.
Nu exista (este imposibil de obţinut) vaccinuri contra tuturor
agentilor patogeni.
Aparitia mi/o noi, modificarea continua a mi/o (HIV, HCV,
virusul gripal…)
Vaccinarea primară(de bază) conferă organismului memorie
imunologică. Vaccinările de rapel (revaccinarea)se utilizează
pentru stimularea unui răspuns imun secundar, mai rapid si
mai intens
Calităţile unui vaccin ideal:
-Imunogenitate înaltă
-Lipsit de efecte secundare
-Uşor disponibil
-Stabil
-Ieftin
-Simplu la administrare şi eficace.
 Eficienţa vaccinării depinde de:
-Calităţile imunogene ale vaccinului.
-Durata persistenţei vaccinului în organism.
-Capacitatea organismului vaccinat de a elabora răspuns
imun eficient.
 Clasificarea vaccinurilor
T R A D I Ţ I O N A L E (clasice)
1.Corpusculare (vii atenuate, inactivate)
2.Subunitare (vaccinuri chimice, anatoxinele)
DE PERSPECTIVĂ
1.Sintetice
2.Ribosomale
3.Anti-adezive
4.Recombinante
5.Vaccinuri hibride
6.Vaccinuri nucleotidice
Vaccinurile vii atenuate reprezintă tulpini de bacterii sau
virusuri vii cu virulenţa redusă, dar cu capacitate imunogenă
păstrată.
Căile de obţinere
A. Selecţia tulpinilor naturale cu virulenţa redusă
-Vaccinul E (contra tifosului exantematic)
-Vaccinul EV (antipestos)
-Vaccinul Brucella N19 (antibrucelos)

B. Utilizarea mi/o înrudite genetic, avirulente pentru specia

umană
(ex.: virusul vacciniei utilizat în profilaxia variolei)
C. Atenuarea dirijată a virulenţei prin:

-Factori fizici (cultivare la t°neadecvate –vaccinul anti-antrax

(42°C), vaccinul anti-pestos (16°C))
-Cultivarea în prezenţa unor compuşi chimicinefavorabili
(ex.: BCG –obţinut de Calmette şi Guerin prin cultivarea
tulpinii de Mycobacterium bovis timp de 13 ani pe medii cu
bilă)
-Prin factori biologici–pasaje multiple pe animale sau pe culturi
celulare(Pasteur a efectuat 133 pasaje a suspensiei de creier de
la câine turbat intracerebral iepurilor, obţinând un virus
atenuat)
-Prin inginerie genetica (inactivarea genelor de patogenitate -
mutaţii la nivelul genelor de patogenitate)
 Alte vaccinuri vii atenuate:
anti-tularemic, anti-poliomielitic, anti-gripal,
ROR, etc.
Avantajele vaccinurilor vii:
-Imunogenitate înaltă, o inoculare unică induce imunitate solidă
şi de lungă durată.
-Se administrează pe cale naturală (intranazal, per os, percutan,
etc)
 Dezavantaje:
Pot provoca complicaţii postvaccinale (accidente alergice, efect
teratogen)
Revenirea la forma virulentă cu riscul bolii infecţioase induse
(ex.: poliomielită paralitică, etc)
Pericol de inducere a maladiei la persoane cu imunodeficienţe
(BCG-ita, etc)
Multiple contraindicaţii.
Durată de păstrare limitată.
Vaccinurile inactivate (omorâte)
constau din culturi bacteriene sau virale înalt
virulente inactivate prin căldură (60°C –1 oră), prin
agenţi chimici (formaldehidă, fenol, acetonă), radiaţii,
ultrasunet, etc.
Exemple de vaccinuri inactivate:
anti-tifoidic,
anti-dizenteric,
anti-choleric,
anti-pertusic, anti-stafilococic, anti-gripal, anti-
poliomielitic, etc.
 Autovaccinul
este un vaccin inactivat preparat din tulpina
microbiană izolată de la un bolnav şi inoculat
aceluiaşi bolnav pentru stimularea imunităţii
specifice.
Autovaccinul este indicat pacienţilor care suferă de
procese cronice: stafilodermii, streptodermii,
candidoze, dizenterie cronica, etc
Obţinerea vaccinurilor inactivate şi a autovaccinului –în
Ghidul practic
 Avantajele vaccinurilor inactivate:
Exclud riscul infecţiei post-vaccinale
Stabile la păstrare
Dezavantaje:
Imunogenitate redusă (sunt necesare inoculări repetate)
Durată limitată a imunităţii 6 –12 luni
Eficacitate variabilă
Necesitatea unei concentraţii mari de Ag
Administrarea prin injecţii (stimulează slab sau deloc
imunitatea locala.
 Vaccinurile subunitare (acelulare, chimice)
constau din componente antigenice majore, capabile
să inducă un răspuns imun protector, extrase prin
diferite metode din celulele bacteriene (digestie
enzimatică, hidroliză cu acidul tricloracetic, etc)
Ex.: vaccinul anti-pneumococic, anti-meningococic,
anti-hemofilus(conţin polizaharide capsulare), etc.
 Anatoxinele
sunt vaccinuri subunitare obţinute din exotoxine bacteriene.

Etapele de obţinere a anatoxinelor

1.Cultivarea tulpinii toxigene în mediu lichid
2.Separarea exotoxinei prin filtrare
3.Tratarea cu formol 0,3-0,4 % timp de 3-4 săptămâni la 39-40°C.
Toxinele pierd toxicitatea, dar îşi păstrează capacitatea
imunogenă
4.Purificarea anatoxinei (salinizare cu săruri de amoniu,
precipitare cu alcool...)
5.Concentrarea
6.Determinarea puterii anatoxinei în RN (floculare) cu seruri
antitoxice specifice
Anatoxinele se utilizează în profilaxia specifică a
infecţiilor cauzate de mi/o toxigene stimulând
producerea antitoxinelor.
Exemple de anatoxine: difterică, tetanică, gangrenoasă,
botulinică, holerică, stafilococică, etc.
Avantajele vaccinurilor subunitare:
sunt lipsite de efecte secundare
stabilitate la păstrare
Dezavantaje –imunogenitate redusă, necesitatea
inoculărilor repetate
 Pentru sporirea imunogenităţii vaccinurilor inactivate şi
subunitare se utilizează substanţe speciale -adjuvanţi.
I.Adjuvanţii minerali
hidroxidul de Al, fosfatul de Ca, emulsii uleioase generează o
reacţie inflamatoare care reţine eliminarea Ag şi favorizează
prezentarea lui limfocitelor T.
II.Adjuvanţii biologici
bacterii: Bordetella pertussis, Corynebacterium parvum,
Mycobacterium tuberculosis, sau componente bacteriene –ex.
ribosomi bacterieni induc expresia moleculelor de co-
stimulare pe suprafata CPA, stimuland aceste celule sa secrete
citokine care vor activa limfocitele T.
 Strategii vaccinale noi
(vaccinuri de perspectivă)
I.Vaccinuri sintetice: se obţin prin sinteza polipeptidelor
ce reprezintă epitopii liniari (ex.: toxina cholerică,
virusul poliomielitic).Sunt lipsite de efecte secundare.
Dezavantaje: dificil de identificat epitopii,
imunogenitate foarte redusă.
II.Vaccinuri ribosomale (Ag adsorbite pe ribosomi din
tulpina de Mycobacterium bovis din vaccinul BCG)
III.Vaccinuri anti-adezive (din fimbrii sau
mucopolizaharide de adeziune). Administrate pe
mucoase stimulează imunitatea locală (sIg A).

Ex.: vaccinul antidizenteric, antipertusic

IV. Vaccinuri recombinante (vaccinuri moleculare,
sub-unitare): gene ce codifică polipeptide imunogene
sunt integrate prin intermediul unor vectori
(plasmide, fagi moderaţi) în cromosomul unor levuri,
bacterii sau celule animale, care vor produce
polipeptidul vaccinant (ex.: vaccinul anti-hepatită B,
anti-gripal)
V. Vaccinuri constituite din vectori infecţioşi
recombinanţi (vaccinuri hibride).Se obţin prin inserţia
unor gene ce codifică Ag vaccinante (epitopi) în
genomul unui vector viral sau bacterian, care ulterior
se inoculează la persoanele imunizate.
Vectorii nu sunt patogeni, dar sunt capabili să se multiplice un
timp îndelungat în organism, inducând un răspuns imun mixt
(umoral si celular) contra produsului genei inserate şi contra
vectorului.
Ex.: vaccinuri contra hepatitei B, rujeolei, infecţiei herpetice
tip1(vectori–virusul vacciniei, adenovirusuri).
Sunt în studiu vaccinurile contra hepatitei B şi tetanosului, în
calitate de vectori servind salmonele (S.Typhimurium, S.Typhi),
vaccinul recombinant HIV-rujeola, HIV-BCG , vaccin
anticancer.
O varianta a vaccinurilor hibride reprezintă utilizarea anvelopelor
virale (goale) sau a anatoxinelor pentru livrarea Ag straine si
prezentarea lor celulelor imunocompetente (sisteme de
delivrare si prezentare a antigenelor).
Aceste sisteme nu se multiplica in organism (vectori ne-
replicativi), fiind inofensivi si in acelasi timp foarte
imunogeni.
VACCINUL OXFORD UNIVERSITY/ASTRAZENECA (DENUMIT
IN PREZENT VAXZEVRIA)

Este un vaccin in care gena care codifica proteina-S a SARS-CoV-2

este introdusa intr-un virus vector – un virus respirator de la
cimpanzei, atenuat, care a fost modificat astfel incat sa nu se replice
la oameni
Vaccinul Janssen (Johnson & Johnson)
Se bazeaza pe tehnologie similara cu cea a vaccinurilor AstraZeneca si
Sputnik V
Contine un vector viral - vaccinul este alcatuit dintr-un alt virus (din
familia adenovirusurilor) care a fost modificat pentru a contine gena
pentru producerea proteinei tinta („spike”) a virusului SARS-CoV-2
CUM FUNCȚIONEAZĂ SPUTNIK V?
Sputnik V este un vaccin cu virus viral, ce folosește o versiune modificată a
unui virus diferit pentru transportul materialului genetic către o celulă.
Sputnik V a fost dezvoltat folosind adenovirusuri, care cauzează în mod normal
infecții respiratorii.
Virusul, care este folosit ca vector, este modificat astfel încât nu prezintă nicio
amenințare de a provoca o boală.
Este inserat cu o genă suplimentară care este unică pentru virusul vizat. Pentru
vaccinurile COVID-19, această genă conține instrucțiuni despre cum se face
o proteină spike, care se găsește pe suprafața coronavirusului.
Odată ce o persoană primește vaccinul, vectorul intră într-o celulă și îl folosește
pentru a produce proteine spike.
Sistemul imunitar recunoaște proteinele spike, începe să producă anticorpi și
activează alte procese imune din organism.
 VI. Imunizarea genetică, bazată pe utilizarea ADN
microbian(vaccinuri nucleotidice).
Consta in imunizarea persoanelor cu ADN ce codeaza un Ag microbian
inserat intr-o plasmida bacteriana. Plasmida este captata de CPA ale
gazdei si Ag este produs in interiorul CPA cu stimularea ulterioara a
limf T si inducerea imunitatii celulare.
Gena ce codifică Ag vaccinant este introdusa în unele celule ale
organismului (ex.: celule musculare). Administrarea se face i/m sau
prin “bombardarea” cu particule a tegumentului. ADN patrunde in
celula musculara care va sintetiza ulterior Ag. Se induce un răspuns
imun umoral şi celular puternic si de lunga durata.
Se află în testare vaccinuri contra HIV şi gripei, contra hepatitei B.
Avantaje: ieftine, eficace, lipsite de riscuri post-vaccinale
Temeri: mutaţii oncogene, răspuns imun anti-ADN
VII. VACCINURILE PE BAZĂ DE ARN

1. Vaccinurile pe bază de ARN mesager împotriva COVID-19 dezvoltate de Pfizer-

BioNTech și Moderna nu conțin substanțe care au capacitatea de a modifica ADN-ul.
2. ARN-ul mesager din vaccin este o copie a unei mici părți din ARN-ul virusului
SARS-CoV-2. Această moleculă are rolul de a oferi celulelor umane instrucțiunile
necesare pentru a produce proteina Spike, proteină la care sistemul imun va reacționa
prin producerea de anticorpi specifici.
3. Acest vaccin functioneaza astfel: vaccinul contine ARN mesager (mRNA) care poarta
informatia genetica pentru ca celulele din corp sa sintetizeze o proteina inofensiva a
virusului SARS-CoV-2 si anume proteina-S (S vine de la „Spike”, aspectul
caracteristic, cu “tepi” al virusului), al carei rol este sa-i permita virusului sa se
ataseze de celulele din organism..
4. ARN-ul mesager este o moleculă neinfecțioasă, care nu se poate integra în ADN-ul
uman și care este repede înlăturată odată ce și-a îndeplinit scopul, acela de a produce
proteina Spike.
CUM FUNCȚIONEAZĂ VACCINURILE PE
BAZĂ DE ARN MESAGER
De indata ce ARN mesager intra in celula musculara, aceasta decodifica informatia din
ARN si va incepe sa sintetizeze proteina-S. ARN mesager este apoi distrus de catre
celula musculara. Ulterior, proteina-S este transportata pe suprafata celulei
musculare.
Sistemul imun va recunoaste ca straina aceasta proteina si va incepe sa dezvolte un
raspuns imun (de aparare) la nivelul celulelor T si celulelor B care vor forma
anticorpi.
Vaccinul are o eficacitate de 95%
In ianuarie 2021, Moderna a inceput dezvoltarea unei noi forme de vaccin, denumita
mRNA-1273.351, care ar putea fi utilizata ca rapel impotriva variantei 501.V2 a
SARS-CoV-2 detectata pentru prima data in Africa de Sud. De asemenea, a inceput
testarea pentru a vedea daca o a treia doza din vaccinul existent ar putea fi folosita
pentru a combate variantele de virus existente.
În funcţie de nr Ag din componenţa unui vaccin se
disting:
-Vaccinuri monovalente(anatoxina botulinică A, sau B,
sau C...)
-Vaccinuri polivalente(anatoxina botulinică polivalentă
ABCDEF)
-Vaccinuri complexe, compuse din Ag provenite din
specii microbiene diferite (DT, DTP, TABTe)
-Vaccinuri adsorbite(deponente, conjugate) –au Ag
fixate pe adjuvanţi (AD, ADT, ADTP, etc)
 INDICAŢIILE VACCINĂRILOR

Vaccinări generale, conform calendarului de vaccinări(in

Caietul pentru lucrari de laborator). Sunt specifice pentru
fiecare ţară şi sunt obligatorii.
Vaccinări selective(contingente de risc, situaţie epidemică,
etc)

Vaccinurile sunt utilizate cu scop de imunoprofilaxie,

uneori pentru terapia infecţiilor cronice (bruceloză,
dizenterie, gonoree, stafilo-, streptodermii)
 IMUNIZAREA ARTIFICIALĂ PASIVĂ
se realizează cu preparate biologice ce conţin Ac
(seruri imune, Ig, gamma-globuline, etc), utilizate cu
scop de seroterapie sau seroprofilaxie.
Imunitatea artificială pasivă se instalează imediat după
administrarea preparatului, fiind limitată în timp
(max. 3 săptămâni).
Din momentul în care Ac exogeni sunt eliminaţi,
organismul redevine receptiv la infecţie.
 SERURILE IMUNE
sunt preparate biologice ce conţin Ac specifici faţă
de diferiţi agenţi patogeni şi produse ale acestora.
După provenienţă există:
1. Seruri imune omologe
-De la convalescenţi
-De la voluntari imunizaţi activ (seruri hiperimune,
specifice)
-Din sângele donatorilor şi sânge placentar (seruri
standarde, normale)
 AVANTAJELE SERURILOR OMOLOAGE

-Nu provoacă sensibilizarea organismului

-Asigură o protecţie de durată maximă (aprox. 30 zile)

Dezavantaje:

-Pericolul transmiterii virusurilor hepatice, HIV, etc

-Titruri variabile de Ac
-Volum limitat
 SERURI IMUNE HETEROLOAGE

obţinute prin hiperimunizarea animalelor (cai, cămile, lame)

Avantaje: titru dozat de Ac, lipsa pericolului de infectare cu HIV,
virusuri hepatice, etc
Dezavantaje:
-Sunt eliminate mai rapid (aprox. 7 zile)
-Conţinând proteine străine, produc sensibilizarea organismului.
DUPĂ MODUL DE ACŢIUNE SE DISTING:

1. Seruri antibacteriene (anti-meningococic, anti-antrax), ridică

sensibilitatea bacteriilor la acţiunea fagocitelor şi complementului.
Se dozează în ml (seruri netitrate)

2. Seruri antivirale (ex.: ser anti-rabic). Neutralizează infecţiozitatea

virusurilor.

3. Seruri antitoxice (anti-difteric, anti-tetanic, anti-botulinic, etc).

Neutralizează exotoxinele bacteriene (blochează fixarea de
receptorii celulari). Activitatea lor este apreciată prin titrare şi
măsurată în UA (UI).
4. Seruri mixte (ex.: antigangrenos)
Serurile imune native conţin pe lângă Ig şi alte proteine
ale sângelui (albumine) responsabile de reacţii
alergice.
Serurile imune purificate şi concentrate sunt lipsite de
albumine, care sunt eliminate prin procedee speciale
(precipitare cu sulfat de amoniu, prin digestie
enzimatică, electroforeza).
Imunoglobulinele (gamma-globulinele)
Se obţin din seruri omologe rafinate prin procedee care
extrag numai gamma-globulinele şi realizează o
concentraţie a Ig de 15-20 ori faţă de serul nativ.
Ig normale sunt extrase din amestecuri de plasmă de la
sute-mii de donatori sau sânge placentar. Se utilizează
în seroprofilaxia rujeolei, hepatitei A şi în terapia
pacienţilor cu deficit umoral primar.
Ig hiperimune (specifice)se obţin din seruri de
convalescenţi sau ale persoanelor imunizate (Ig anti-
antrax, Ig anti-leptospirozică)
 CĂILE DE ADMINISTRARE
intramuscular, intravenos.
Modul de administrare
-Serurile imune omologe, Ig se administrează în doză unică
fără precauţii
-Serurile heterologe, administrate parenteral, pot provoca
reacţii adverse (reacţii anafilactice, boala serului, febră).
Cauza:albuminele se comportă ca un alergen.
 COMBATEREA REACŢIILOR SERICE

1.Utilizarea serurilor imune purificate şi concentrate

2.Utilizarea Ig (gamma-globulinelor)
3.Anamneza pentru recunoaşterea unei eventuale stări
de sensibilizare
4.Efectuarea testării pentru depistarea sensibilităţii la
serul heterolog. În acest scop se utilizează testul
intradermic cu 0,1 ml din diluţia 1:100 a serului
prescris.
Dacă testul este negativ(peste 20-30 minute reacţie
locală până la 9 mm) se întroduce subcutan a
doua doză de 0,1-0,5 ml de ser nediluat. Peste
30-60 minute în lipsa reacţiei se recurge la
întroducerea întregii doze curative.

Dacă testul este pozitiv(reacţie locală peste 10 mm)

există pericolul reacţiilor alergice.
În acest caz se recurge la metoda de desensibilizare
acută,propusă de Besredca. Ea constă în
administrarea repetată, la interval de 20 min., a
dozelor crescânde din serul respectiv, la început diluat
1:100 subcutan, trecându-se treptat la ser nediluat
intramuscular.
Mecanismul:la întroducerea dozelor mici de ser se evită
acumularea cantităţilor mari de substanţe biologic-
active (histamină, serotonină, bradikinină, etc),
responsabile de declanşarea anafilaxiei.
În caz de necesitate administrarea serului va fi însoţită de
administrarea preparatelor anti-histaminice sau serul va fi
administrat sub narcoză (scoaterea din funcţie a scoarţei
cerebrale).
Cerinţele faţă de preparatele biologice ce conţin Ac:
-Sterilitate
-Inofensivitate
-Apirogenitate
-Aviditate înaltă
-Activitate de lungă durată
 Bolile infecţioase provoacă anual o treime din toate
decesele de pe glob, 17 000 000 de decese, dintre
care 1 000 000 de copii mor de rujeolă în ţările lumii
a treia.
 Avem la dispoziţie 3 mijloace de a ne apăra: igiena,
medicamentele şi vaccinurile.
 În lupta cu microbii, nu microbii au învins, ci
oamenii. Vom învinge şi de această dată,
 INFECŢIE (lat. Inficere = a otrăvi, a deteriora)
- capacitatea agentului patogen de a se localiza şi multiplica în
organismul-gazdă prin colonizare tranzitorie sau pe termen lung şi de
a se transmite cu succes la o gazdă nouă sensibilă
- totalitatea proceselor biologice care se produc în ma/o în urma
penetrării mi/o patogene sau potenţial patogene

 PROCES INFECŢIOS – interacţiunea dintre mi/o şi ma/o în

diverse condiţii ale mediului ambiant. Manifestarea lui poate fi
inaparentă / asimptomatică (stare de portaj sănătos, eliminarea
rapidă a mi/o) sau simptomatică

 MALADIE/BOALĂ INFECŢIOASĂ – manifestarea supremă a

procesului infecţios. Se caracterizează prin diferite simptome,
determinate de efectele metaboliţilor microbieni (toxine, enzime, etc)
sau de reacţia imună a gazdei la prezenţa bacteriei.
• Pentru ca un anumit microorganism sa fie considerat
agentul etiologic al unei anumite infectii trebuie sa
indeplineasca urmatoarele conditii:
• 1. microorganismul trebuie să fie prezent în toate
cazurile de boală;
• 2. microorganismul trebuie izolat de la organismul
bolnav şi cultivat în cultură pură;
• 3. boala trebuie să fie reprodusă când cultura pură este
inoculată la o gazdă sănătoasă (animal de laborator),
susceptibilă;
• 4. agentul (microorganismul) trebuie să poată fi din
nou izolat de la animalul infectat experimental.
 poate evolua fie aparent, simptomatic, ca boală
infecţioasă, fie ca infecţie inaparentă, asimptomatică.
 În primul caz, evoluţia poate fi acută sau cronică, iar
în raport cu intensitatea infecţia acută poate evolua
diferit, subacut sau supraacut.
 În infecţia inaparentă sau “subclinică”, martorul
evoluţiei ei într-un organism este numai punerea în
evidenţă a apariţiei anticorpilor elaboraţi, care asigură
imunitatea.
 Endemice: infectii prezente la un numar redus de
subiecti dintr-o populatie prezenta intr-o zona
geografica limitata.
 Epidemice: afecteaza un numar mai mare de
persoane decat in mod uzual si pe suprafete mai
extinse.
 Pandemice: infectii distribuite pe toata suprafata
globului pamantesc.
 Particularităţile bolii infecţioase

1. Este provocata de agenţi patogeni

2. Contagiozitate (capacitatea de a se transmite de la o
sursă la o persoană receptivă)
3. Specificitate (un agent provoacă o infecţie, ex.:
Clostridium tetani este agentul tetanosului, etc.)
4. Evoluţie clinică stadială
5. Imunitate la reinfecţie (durată variabilă)

Apariţia maladiei depinde de multipli factori, în special de

capacitatea agentului cauzal de a provoca maladia şi de
gradul de rezistenţă a gazdei la această invazie, dar şi de
influenţa factorilor externi
Factorii procesului infectios

Agentul cauzal Factorii mediului

Gazda
 ROLUL MICROORGANISMULUI ÎN PROCESUL
INFECŢIOS. PATOGENITATEA ŞI VIRULENŢA

Relaţiile dintre mi/o şi ma/o gazdă:

1. Comensalism (microflora normală)
2. Parazitism (prezenţa mi/o este dăunătoare pentru ma/o)
Orice mi/o “parazit” capabil să provoace o infecţie (în condiţii adecvate)
este considerat p a t o g e n.
Există 2 tipuri de mi/o patogene:
1. Obligat (cert) patogene, care infectează persoane imunocompetente
cu doze mici
2. Potenţial patogene (oportuniste), care pot cauza
infecţie numai cu doze mari sau la persoane imunocompromise (deseori
fac parte din flora normală a organismului)

Mi/o patogene pot fi găzduite uneori fără a provoca maladia, astfel de

persoane sunt numite purtători sănătoşi de germeni
Microorganismele patogene se caracterizează prin:
 Patogenitate – capacitatea potenţială a
bacteriilor de a declanşa infecţia. Este un
caracter de specie determinat genetic
(cromosom, plasmide, bacteriofagi).
În cadrul unei specii patogene pot exista tulpini cu
manifestare variată a patogenităţii – de la absenţa
totală până la foarte înaltă.
 Virulenţă – gradul de patogenitate al unei tulpini
(măsură cantitativă a patogenităţii). Se apreciază
prin infectarea animalelor de laborator cu
cantităţi diferite de mi/o.
 Unităţile de virulenţă:
- DLM (dosis letalis minima)– numărul de bacterii
necesar pentru a ucide 80% din animalele infectate
- DL50 – 50% letalitate
- DCL (dosis certae letalis)– 100% letalitate
- DI50/DI (dosis infectiosis)– provoacă boala la
50%/80% animale
Modificarea virulenţei:
- Amplificarea prin transfer de gene şi recombinare
genetică, condiţii optime pentru creştere
- Reducerea (atenuarea) prin menţinerea bacteriilor în
condiţii nefavorabile (t, factori chimici, etc), mutaţii
Patogenitatea implică existenţa unor proprietăţi
esenţiale:
1. Capacitatea de a pătrunde şi a se localiza în
organismul-gazdă
2. Multiplicarea în ţesuturile acestuia şi/sau
invadarea lor
3. Capacitatea de a rezista mecanismelor de
apărare ale gazdei sau de a impiedica
declanşarea lor (persistenţa)
4. Producerea de leziuni
Aceste capacităţi sunt asigurate de factorii de
patogenitate.
 FACTORII DE PATOGENITATE AI BACTERIILOR
I. Factori structurali (somatici)
1. Adezine - fimbriile, glicocalixul, proteine de adeziune ale
peretelui celular. Asigură aderarea bacteriilor la receptorii
de pe suprafaţa celulelor-ţintă sau la proteine matriciale
extracelulare (colagen, fibronectină, laminină, elastină,
etc)
2. Sisteme de secreţie (tipuri I-VI)
3. Capsula – antifagocitar, anti-complement
4. Antigenul O - antifagocitar
5. Peptidoglicanul (agresie tisulară- efect artritogen,
pirogenitate, stimularea producerii de citokine - şoc)
6. Acizii teichoici/lipoteichoici (adeziune, toxicitate)
7. Proteina A la stafilococi (acţiune antifagocitară prin
fixarea Fc a IgG)
8. Proteina M la streptococi (adeziune, a/fagocitar)
II. Enzime de patogenitate (responsabile de persistenţa
mi/o, diseminare şi producerea leziunilor)
- Plasmocoagulaza (formarea trombilor septici - efect
antifagocitar, propagare în organism)
- Fibrinolizina (eliberarea bacteriilor din trombi)
- Hialuronidaza (diseminare, leziuni tisulare)
- Colagenaza (diseminare, leziuni tisulare)
- Neuraminidaza (lichefierea mucusului)
- Proteaze (ex.: distrugerea Ig A secretorii)
- ADNaze
- Dezaminaze
- Decarboxilaze
- Fosfataze, etc
III. Toxine bacteriene (responsabile de leziuni)

- Exotoxine (proteice, secretate în mediul extracelular)

- Endotoxina (LPZ, legată de celula bacteriană
gramnegativă, efectul se manifestă în urma lizei
celulei)
Caracteristica exotoxinelor:
- Proteine produse de bacterii G+/G-
- Pot fi secretate în mediul extracelular sau injectate
direct în celula-ţintă prin sisteme de secreţie
- Termolabile (excepţie – enterotoxina stafilococică şi
toxina termostabilă (TS) a E. coli)
- Hidrosolubile şi acţionează la distanţă
- Efectul se instalează după o perioadă de latenţă
- Manifestă tropism (specificitate de acţiune,
selectivitate)
- Toxicitate înaltă (DLM de ordinul ng/kg)
1 mg de toxină botulinică de tip A conţine 1 200 000 DLM
pentru 1 kg/corp cobai (poate să omoare
1 200 tone de cobai sau 2 mln de şoareci)
100-200 g de toxină botulinică sau tetanică ar putea omorî
întreaga populaţie a globului
DL50 pentru om a toxinei botulinice = 1.3-2.1 ng/kg i/v sau
i/m, 10-13 ng/kg inhalată
2.5 ng/kg de toxină tetanică este fatală pentru om
- Exotoxinele sunt imunogene (induc sinteza anticorpilor -
antitoxine)
- Antitoxinele neutralizează activitatea exotoxinei (faza de
fixare pe receptorii celulari)
- Exotoxinele tratate cu formol 0,4% şi menţinute la 39-
40°C timp de 3-4 săptămâni se transformă în anatoxine.
Ele sunt lipsite de toxicitate, dar păstrează
imunogenitatea (utilizate în calitate de vaccin).
Suportul genetic al exotoxinelor: cromozom (toxina
dizenterică, botulinică), plasmide (toxina
antraxului, toxinele produse de E.coli), profagi
(toxina difterică, holerică).

Tipurile de exotoxine:
I. Toxine citolitice
Dereglează membranele celulare prin acţiune
enzimatică (fosfolipaza /lecitinaza,
sfingomielinaza) sau prin formarea porilor
(streptolizina O, α-toxina/hemolizina S.aureus,
leucocidina).
Responsabile de liză hematiilor, leucocitelor,
trombocitelor, leziuni tisulare si necroză
II. Toxine citotoxice, de tip A-B (acţionează în
interiorul celulei). Ex.: toxina difterică, botulinică,
tetanică, holerică, etc
Au structură bipartită: fracţia polipeptidică B (cell
binding) este responsabilă de legarea de receptorii
specifici din membrana celulei-ţintă, fracţia
polipeptidică A (active) pătrunde în celulă (prin
endocitoză sau translocare) şi determină activitatea
toxică.
a) TETANOSPASMINA (toxina tetanica)
Fragmentul B - are afinitate pt receptori gangliozidici din
membrana neuronala, la nivelul sinapselor si mediaza patrunderea
subunitatii A in celula neuronala.Tetanospasmina este transportata
retrograd intra-axonal in SNC (maduva si cerebel) la nivelul
motoneuronilor.
• Fragmentul A blocheaza eliberarea mediatorilor GABA (acid
gamaaminobutiric) si glicina.
• Ca urmare, are loc o stimulare continua a muschilor respecivi o
paralizie spastica , convulsii generalizate.
b) TOXINA BOTULINICA
8 tipuri antigenice A,B,C1,C2…G Fragmentul B se leaga de
receptorul gangliozidic la nivelul jonctiunii neuromusculare si
mediaza patrunderea subunitatii A, care inhiba eliberarea de
acetilcolina, ducand la paralizie flasca.
• Vibrio cholerae,
• E coli enteropatogen si
• E coli enterohemoragic,
• Shigella dysenteriae,
• Clostridium perfringens,
• S. aureus,
elibereaza in tractul digestiv o serie de toxine care
cauzeaza diaree si voma prin actiune directa asupra
terminatiilor nervoase din peretele intestinal
 Enterotoxina holerica elaborata de Vibrio cholerae
Alcatuita din 5 subunitati B si o subunitate
A.Subunitatile B se leaga de receptorul gangliozidic
GM1, fragmentul A intra in celula epiteliului intestinal.
Subunitatea A catalizeaza ADP-ribozilarea unui factor
celular care regleaza activitatea adenilatciclazei, duce
la cresterea nivelului AMPc intracelular, si iesirea
masiva a apei si electrolitilor din celula cu “margine in
perie”
 E. coli enterotoxina- produce o toxina asemanatoare
TOXINA DIFTERICA
Elaborata de Corynebacterium diphtheriae
Fragmentul B se leaga de un receptor celular, iar
fragmentul A are activitate de ADP-riboziltransferaza,
riboziland factorul de elongare EF2, care devine astfel
inactiv, inhiband astfel sinteza proteica si duce la necroza
celulara.
Toxina difterica produce leziuni tesuturilor cardiac,
hepatic, renal, nervos
Pseudomonas aeruginosa are o toxina identica.
Exotoxine pirogene care actioneaza ca superantigene (induc
eliberare de citokine):
• S. aureus (toxina sindromului de soc toxic1 TSST1)
• Streptococcus pyogenes
Toxina epidermolitica a S. aureus (exfoliatina) cliveaza
desmozomii celulelor stratului granulos din piele, ducand la
exfoliere si necroza
Eritrotoxina S. pyogenes actioneaza asupra capilarelor sangvine
 Obţinerea exotoxinelor bacteriene

- Cultivarea tulpinii toxigene în mediu lichid

- Filtrarea culturii pentru separarea toxinei
- Purificarea toxinei
- Concentrarea toxinei
- Determinarea activităţii toxinei (se măsoară in
unităţi de floculare – Lf )
 Caracteristica endotoxinei bacteriene
• Elaborate numai de bacterii gram-negative)
• Sunt Lipopolizaharide (LPZ)
• Termostabile (rezista si la 100˚C)
• Nu induc formare de Ac neutralizanti
• Nu se transforma in anatoxine
• Slab toxice (sute de µg)
• Au mecanisme comune de actiune
• Codificate de gene cromozomiale
• Puternice stimulatoare ale raspunsului imun
• Activeaza limfocitele B
• Induc eliberare de interleukine IL-1, IL-2, IL-6, TNF alfa din
macrofage si alte celule, oxid nitric si alte molecule raspunzatoare de
febra, tromboza, hipotensiune
• Activeaza Complementul pe cale alternativa
• Cauzeaza febra
• Pot cauza socul endotoxinic, soc septic
• Eliberarea unor cantitati crescute de LPS in sange pot cauza
sindromul CID (coagulare intravasculara diseminata)
Mecanismul de acţiune al endotoxinei

LPZ induce secreţia unor substanţe biologic active

(citokine pro-inflamatoare: IL-1, IL-6, IL-8, IL-12, TNF-
α) de către macrofage şi alte celule (monocite, celule
dendritice, limfocite B).
Iniţial LPZ se leagă de o proteină serică (LPS-binding
protein), ulterior acest complex interacţionează cu un
receptor de pe membrana macrofagului, CD 14. Există şi
molecule solubile de CD 14, astfel endotoxina poate să
acţioneze asupra altor celule, de ex.: celulele epiteliale.
Un alt receptor macrofagic poate interacţiona cu LPZ –
receptorul toll-like 4 (TLR4) (descoperit de Bruce Beutler,
imunolog american, 2011 premiul Nobel în medicină)
În doze mari citokinele pot provoca şocul endotoxinic
(septic), comun pentru toate bacteriile G-:
- Febră (eliberarea pirogenilor IL-1, TNF de către
celulele care au captat endotoxina)
- Leucopenie, urmată de leucocitoză
- Creşterea permeabilităţii vasculare
- Tulburări de coagulare (activarea factorului XII –
formarea fibrinei şi obstrucţia capilarelor sanguine –
coagulare intravenoasă diseminată)
- Hemoragii (consumarea factorilor de coagulare) în
diverse organe (rinichi, suprarenale, plămâni, creier)
- Vasodilatare, urmată de colaps vascular (sechestrarea
periferică a sângelui, hipovolemie, acidoză metabolică,
scăderea bruscă a presiunii sanguine)
În consecinţă au loc leziuni hemoragice şi
necroză în diverse organe (rinichi, suprarenale,
plămâni, creier...).
Pronosticul este foarte sever.
IV. Moduline şi invazine
- Injectate la suprafaţa sau direct în interiorul celulei-ţintă
- Induc penetrarea şi propagarea intracelulară a bacteriilor ( Yersinia,
Shigella, Salmonella, Escherichia)
V. Factori ce asigură persistenţa mi/o:
- Variaţii antigenice (sinteza succesivă a unui număr mare
de diferite variante ale moleculelor sau structurilor de
suprafaţă, pentru a se proteja de răspunsul imun al
gazdei)
- Mimicria antigenică
P A T O G E N E Z A BOLII INFECŢIOASE
Pătrunderea şi răspândirea mi/o în ma/o
 Sursa de infecţie: omul bolnav, reconvalescent,
purtător sănătos (infecţii antroponoze) sau
animalele (infecţii zooantroponoze)
 Mecanismele de transmitere

1. Prin contact (direct, indirect)

2. Fecal-oral (alimentar, hidric, etc)
3. Aerogen (aer-praf, aer-picături)
4. Transmisiv (prin intermediul vectorilor)
5. Vertical (transplacentar)
In functie de sursa agentului etiologic infectiile pot fi:
endogene –determinate de microorganisme
apartinand microbiocenozei proprii
exogene – determinate de microorganisme provenite
de la un rezervor de infectie care a străbătut o cale de
transmitere si a găsit o gazdă receptivă.
Rezervorul (sursa) de infectie este organismul care
adăposteste agentul infectios asigurând supravietuirea
si/sau înmultirea acestuia.
Rezervor de infectie poate fi:
omul
cu boli infectioase acute sau cronice;
purtător asimptomatic de germeni patogeni.
animalul domestic sau sălbatic,
bolnav sau
purtător de germeni;
mediul înconjurător:
apa (Vibrio cholerae, virusul hepatitic A),
solul (Clostridium tetani, Pseudomonas aeruginosa),
Direct – de la o persoana infectata la persoana sanatoasa pe cale
• sexuala,
• sarut,
• transplacentar, intrapartum, perinatal
Indirect – prin aer, apa, alimente, obiecte contaminate (lenjerie,
prosoape, jucarii, pahare,etc), maini murdare, vectori (muste,
tantari, capuse, purici), parenteral (ace, seringi, insrtumental
medical incorect sterilizat)
Transmitere
• Verticala (de la mama la fat/nou nascut - transplacentar,
intrapartum, prin alaptare)
• Orizontala – de la o persoana la alta
 ◦ mucoasele tractului respirator,
◦ digestiv,
◦ genital,
◦ plăgile,
◦ tegumentele.
Microorganismul poate rămâne cantonat aici, rezultând o
infecţie locală;
El poate să să se multiplice aici, la poarta de intrare şi
toxinele produse să se răspândească in organism
(Corynebacterium diphtheriae) ducand la manifestari
sistemice
Microorganismul poate să se răspandească (sa disemineze)
spre alte organe şi ţesuturi (meningococul)
 Microbii penetrează prin tegument, mucoase sau direct
în sânge (porţi de intrare). Un microb poate avea una sau
mai multe porţi de intrare.
 Doza infecţioasă – ex.: dizenterie – 102 mi/o, febră
tifoidă – 105 , holeră – 109 .
 La poarta de intrare bacteria aderă la celule (adeziunea)
şi se multiplică local (colonizarea), formând focarul
primar de infecţie.
 Infecţia poate rămâne localizată sau poate să se
răspândească (invazia) pe cale limfatică, sanguină, pe
calea nervilor sau prin continuitate (din aproape în
aproape).
 În ţesutul afectat mi/o se multiplică şi provoacă leziuni
direct prin intermediul enzimelor sau toxinelor sau
indirect, via mecanisme imune.
 Mi/o se elimină cu diferite secreții sau excreții ale ma/o,
prin care are loc contaminarea altor gazde sau obiecte
 Dinamica evoluţiei bolii infecţioase
I. Perioada de incubaţie (de la penetrarea mi/o până la
apariţia primelor simptome). Durata variabilă (ore –
ani). Microbul se adaptează, se multiplică, produce
toxine, enzime, etc.
II. Perioada de invazie (prodromală, de debut). Apar
primele semne clinice, nespecifice (febră, frison,
inapetenţă, astenie, etc). Durata – 2-3 zile.
III. Perioada de stare (a manifestărilor clinice specifice).
Durata variabilă.
IV. Perioada terminală (convalescenţă şi vindecare, sau
cronicizare, sau stare de portaj, sau deces)
1. Evoluţia stadială:
a) incubaţia:
este perioada de timp care se scurge de la pătrunderea
microorganismului (contaminare) şi apariţia primelor semne de boală.
Durata incubaţiei este variabilă in raport cu
• specia microbiană,
• gradul ei de patogenitate,
• masivitatea contaminării şi
• gradul de rezistenţă al organismului invadat.
Durata incubaţiei se măsoară în zile, săptămâni, luni sau chiar ore
b) debutul bolii:
caracterizat prin apariţia semnelor clinice, de obicei nespecifice:
• febră,
• indispoziţie,
• cefalee,
• frison,
• algii.
c) perioada de stare:
pentru cele mai multe boli infectocontagioase se desfăşoară
după un tablou clinic caracteristic, care permite
diagnosticul clinic, uneori chiar cu precizarea etiologiei:
• curbă febrilă cu anumite particularităţi,
• modificări caracteristice ale hemoleucogramei,
• fenomene respiratorii,
• circulatorii,
• digestive,
• nervoase,
• diferite erupţii (exanteme şi enanteme), etc.
este perioada decisivă pentru prognosticul bolii, în care
poate interveni decesul.
d) perioada de teminare
poate avea un final letal sau evoluează spre vindecare trecand
prin periada de convalescenta.
Dupa aceasta faza de convalescenta, unii indivizi devin
“purtatori cronici”
Altii dezvolta o infectie latenta in care pot surveni
recurente ale infectiei primare
Rolul mediului ambiant şi social în infecţie
(condiţiile economice, condiţiile de viaţă,
catastrofe ecologice sau naturale, progresul în
igiena publică, etc).

Maladii sociale: tuberculoza, pediculoza

(tifosul exantematic), sifilisul, legioneloza,
etc.
 Rolul macroorganismului în procesul infecţios.
Rezistenţa nespecifică a ma/o.

Pentru menţinerea coerenţei celulelor şi ţesuturilor şi

păstrarea integrităţii sale ma/o pune în joc 2 categorii de
procese apărute succesiv în cursul evoluţiei:
- Imunitatea (rezistenţa) naturală, înnăscută, nespecifică –
dezvoltată filogenetic, asigurată de factori constituţionali.
Răspuns maxim imediat, nespecific, antigen-independent.
Asigură protecţie contra microorganismelor în general.
- Imunitatea achiziţionată, dobandita, specifică – s-a
dezvoltat ontogenetic, antigen-dependentă şi antigen-
specifică (contra unui mi/o particular), răspuns maxim
peste câteva zile de la agresie, se caracterizează prin
memorie imunologică.
 Mecanismele înnăscute de protecție sunt
activate prin contact direct cu structuri
repetitive de pe suprafața microbilor sau a
genomului, numite PAMPs (pathogen-
associated molecular patterns) – structuri
moleculare asociate cu patogenul
 In contrast, răspunsurile antigen-specifice
sunt activate de structuri microbiene mici,
numite epitopi.
 Imunitatea naturală (rezistenţa nespecifică)
Imunitatea naturală este asigurată de factori tisulari (de barieră),
factori umorali și celulari.
Factori tisulari (de barieră)
- Tegumentul (barieră mecanică - integritatea, descuamarea
stratului cornos; barieră biologică - flora normală, chimică
– secrețiile glandelor sebacee şi sudoripare, pH acid al
tegumentului)
- Mucoasele (barieră mecanică - integritatea, mişcarea
cililor, mucusul, scurgerea secrețiilor; chimică -secreţiile
digestive, acidul gastric, pH acid al urinei; biologică -flora
normală; barieră enzimatică – enzimele din secreţiile
mucoaselor, ex.: lizozimul, lactoferina, defensinele din
tractul gastrointestinal şi respirator)
 Dacă barierele au fost depăşite, atunci
organismul dispune de alţi factori de
rezistenţă nespecifică: factori celulari şi
umorali.

Factorii celulari ai imunităţii naturale:

- Fagocitele (leucocite, macrofage)

- Celulele dendritice
- Celulele NK (killeri naturali)
- Celulele NKT (killeri naturali tisulari)
 Pentru a fi activate celulele trebuie să recunoască
bacteriile prin interacțiuni directe cu structuri
superficiale repetitive microbiene sau cu ADN
sau ARN microbian – PAMPs.
 Astfel de structuri se găsesc în LPZ bacteriilor
gramnegative, acizii teichoici, flagelină, glicanii
din fungi, ARN-dublu catenar, ș.a.
Pe suprafața celulelor există receptori pentru
PAMPs – receptori de manoză, receptorul CD 14
pentru LPZ, receptori Toll-like (TLR1-10). TLR
pot recunoaşte diferite molecule bacteriene:
LPZ, peptidoglicanul, lipoproteine, acizi
lipoteichoici, flagelina, etc.
• Există și molecule solubile care pot recunoaşte
diverse componente bacteriene:
- lectinele care se pot lega de manoza din peretele
celular bacterian;
- proteine plasmatice ce leagă LPZ bacterian
• Prin intermediul lor se realizează interacțiunea cu
receptorii de pe fagocite și alte celule.

• Activarea celulelor duce la producerea

citokinelor specifice (IL-1, IL-6, FNT-α,
interferoni α și β, chemokine) – rol în stimularea
inflamației, activarea limfocitelor T, B, rol în
răspunsul imun specific.
- Reacţia inflamatoare împiedică
multiplicarea şi răspândirea microbilor
şi asigură distrugerea lor.
- Fagocitoza (component al reacţiei
inflamatoare) asigură captarea şi
distrugerea substanţelor străine,
inclusiv a mi/o, celulelor infectate,
celulelor tumorale.
PMN neutrofile, ocazional eozinofile si bazofile
MACROFAGELE – fagocite “profesioniste” =
Sistemul fagocitar mononuclear (SFM)
Celulele SFM (macrofagele)
Provin din maduva osoasa si dupa migrarea in:
Tesuturi – devin macrofage fixe (cel sinusoidale din splina,
din MO, ggl limfatici, ficat, plaman,etc)
Sange – monocite – macrofage mobile
Celule cu viata lunga
Au receptori pentru
• Fc al IgG
• C3b
Au un nr. mic de lizozomi
NU au mieloperoxidaza
Fagocitoza
Secretorie:
• IL-1, IL-6, IL-12
• TNF, GM-CSF, G-CSF, M-CSF
• Chemokine la stimularea cu LPS
• IFN –alfa
• Componente ale C’ (C1- C5, properdina, Factorii B,D,I,H)
• Factori ai coagularii
• Proteine plasmatice
• Prostaglandine, tromboxani, leucotriene (metaboliti ai acidului
arahidonic)
• Enzime hidrolitice (colagenaze, lipaze, fosfataze)
• Specii reactive ale oxigenului OH-, O-2 , NO
• Factori citotoxici
Moduleaza raspunsul imun, inflamatia, etc
• PMN – neutrofile
• Origine medulara
• Viata scurta
• Au receptori pentru Fc IgG, C3b
• numar mare si diferit de granule in citoplasma:
• Granule primare (azurofile):
• Mieloperoxidaza
• Hidrolaze acide
• Lizozim
• Proteine cationice (defensine)
• Granule secundare:
• Lactoferina, lizozim
• Sunt foarte mobile
• Sunt primele care ajung la locul infectiei, reprezentand “prima
linie de celule fagocitante”
• Digera total bacteriile fagocitate.
 FAZELE FAGOCITOZEI

I. Chemotaxisul (atractanţi – fracțiile C3a și C5a,

provenite din activarea complementului,
peptide bacteriene cu un rest de formil-metionil,
chemokine, etc)
II. Adeziunea mi/o la fagocit este mediată de către
receptorii pentru glucide bacteriene (lectine),
receptorul de manoză, receptori pentru
opsonine (C3b, fibronectină, Fc al IgG)
 Inhibitori – capsula, antigenul O, proteine
superficiale (proteina M, proteina A,
plasmo-coagulaza), etc. Bacteriile
patogene care nu pot fi fagocitate se
numesc extracelulare
Stimulatori – cationi de Ca2+, proteina C - reactivă,
opsonine (grec. opsein –a aduce de mâncare) - fracţii
de complement (C3b), fibronectina, unii anticorpi
(IgG). Datorită receptorilor opsoninele acoperă
suprafaţa bacteriilor (opsonizare). Fagocitele la rândul
lor posedă receptori pentru opsonine şi astfel facilitează
adeziunea şi ingestia mi/o.

III. Ingestia (înglobarea) şi formarea fagosomei.

IV. Distrugerea (digestia) intracitoplasmatică
Fagosoma fuzionează cu lizosoma, în interiorul
fagolizosomei formate mi/o va fi omorât sub acţiunea
enzimelor, anionilor superoxizi, H2O2, pH acid, apoi
digerat de enzimele hidrolitice.
Produsele degradate pot fi eliminate din celulă (PMN,
macrofage) sau după o selecţie şi pregătire prealabilă
(processing) unele peptide vor fi expuse pe membrana
macrofagelor în asociaţie cu molecule ale CMH
(Complexul Major de Histocompatibilitate). Ele vor
contribui la stimularea imunităţii dobândite prin
interacţiunea cu receptorul pentru Ag de pe limfocitele
T. Aceasta este fagocitoza completă.
Fagocitoza incompletă – agentul persistă şi se
multiplică în fagocit (micobacterii, gonococi).
Cauze: inhibiţia formării fagolizosomei, eliminarea
bacteriei din fagosomă înainte de fuziunea cu
lizosoma, rezistenţă la enzimele lizosomale, etc.
Aceştia sunt patogeni facultativ intracelulari.
 Aprecierea stării funcţionale a fagocitelor
1. Procentul fagocitelor active (N - 30-60%) – ponderea
fagocitelor care au înglobat cel puţin un mi/o
2. Numărul fagocitar (N 4 - 24) – nr de mi/o înglobate în mediu
de un fagocit

Alte celule cu activitate nespecifică: celulele dendritice, celulele

NK și NKT.

Factori umorali de rezistenţă nespecifică

Proteine de fază acută – organismul supus unei agresiuni
reacţionează prin sinteza şi secreţia crescută a unor proteine
plasmatice: inhibitori de proteaze, proteine ale sistemului
complement şi ale coagulării, proteina C reactivă,
protrombina, fibrinogenul, etc. Acestea măresc rezistenţa
gazdei, limitează leziunile tisulare şi favorizează vindecarea.
1. Complementul (C) – reprezintă un sistem complex de
proteine termolabile solubile şi membranare. Se
întâlnesc în plasma sangvină, limfă şi exsudate. Nu se
detectează în salivă, lacrimi, urină, transsudate.
Există peste 30 de fracţii ale C. Fractiile C1-C9 sunt
solubile, celelalte au rol de receptori membranari.
Fracţiile C1-C9 circulă în ser sub formă inactivă, care în
procesul activării capătă proprietăţi enzimatice.
Activitatea biologică a complementului:
- Opsonizarea bacteriilor
- Acţiune citolitică
- Activitate anafilactică – stimulează chimiotaxisul şi
activează neutrofilele, determină degranularea
mastocitelor şi bazofilelor
- Activarea limfocitelor B
• Activarea complementului
Sistemul complement include mai multe proteine (C1-C9).
Activarea lor necesita un clivaj proteolitic consecutiv al
acestor proteine cu generarea moleculelor efectoare care
participa la eliminarea microbilor prin diferite mecanisme.
I. Sistemul complement poate fi activat de catre microbi in
absenta anticorpilor, în cadrul imunitatii/rezistenței
nespecifice, ereditare:
- Calea alternativă
- Calea lectinică
II. Sistemul complement poate fi activat de catre Ac fixati pe
microbi, în cadrul imunitatii specifice, dobandite:
- Calea clasică
Proteina plasmatica C3 joaca rolul central in toate cele 3 cai de
activare a complementului. C3 este hidrolizata spontan in
permanenta, dar componentele generate sunt instabile si de
regula sunt rapid degradate.
• Activarea C pe cale clasică
Este declanşată ca urmare a fixării Ac (IgG1, IgG3, IgM) pe
diverse Ag, inclusiv microbiene.
Consecutivitatea activării C: Fracţia C1qrs se leagă de
fragmentele Fc adiacente ale Ig din complexele Ag-Ac
formate. Proteina C1 capătă ulterior activitate esterazică (în
prezenţa obligatorie a Ca++)
C1 determină legarea si clivarea proteinelor C4 si
C2. Complexul C4bC2b format se fixează
covalent pe Ac şi pe suprafaţa bacteriei unde este
fixat Ac. Acest complex asigură funcţii de
convertază ce acţionează asupra proteinei C3
Urmează clivarea masivă a C3 în C3a
(anafilatoxină) şi C3b, care se fixează covalent pe
suprafaţa celulelor (opsonizare). O parte din C3b
se leaga de complexul C4bC2b si complexul astfel
format C4bC2bC3b capata proprietate de C5-
convertaza, care clivează C5 în C5a şi C5b
C5b se leagă de membrana celulei-ţintă. Urmează
fixarea consecutivă a fractiilor C,6,7,8 şi 9.
Proteina C9 se polimerizează formând pori în
membrana celulară, provocând liza osmotica a
celulei. Componentele C5-C9 formează
“complexul de atac membranar”.
Calea alternativă de activare a C
Activatori: endotoxina, polizaharide bacteriene, celule
infectate cu virus, levuri, paraziţi, venin de cobră,
agregate de IgA sau IgE.

Este declanşată atunci când fracţia C3b se fixeaza covalent

pe suprafaţa microbilor. Acest proces nu poate fi
controlat, deoarece proteine regulatoare lipsesc pe
microbi (dar sunt prezente pe celulele gazdei).
C3b este un substrat pentru fixarea altei proteine,
factorul B. Complexul format C3bBb manifesta activitate
de C3 convertaza, cu producerea masiva a proteinei C3b,
care acopera suprafata bacteriei. Se formeaza complexul
C3bBbC3b, cu efect de C5 convertaza. Properdina, o
proteina serica, este necesara pentru stabilizarea
complexului C3bBb.

Fazele ulterioare coincid cu cele ale activarii pe cale

clasica.
• Calea lectinică de activare a C este iniţiată în absenţa Ac prin
legarea unei lectine (proteina serică MBL) de reziduurile
terminale de manoza ale glicoproteinelor de pe suprafaţa multor
mi/o (absente la ma/o). Lectina este echivalentă fracţiei C1q.
Etapele ulterioare sunt identice celor din calea clasică.
2. Properdina – proteine serice care participă la
activarea complementului pe cale alternativă.
3. β-lizinele – proteine serice termostabile (63 grade) cu
activitate antimicrobiană asupra bacteriilor G+ în
special
4. X – lizina, proteină serică termostabilă
(70-100 grade), produce liza bacteriilor G -
5. Lizozimul – prezent în lacrimi, salivă, ser sanguin,
favorizează liza bacteriilor
6. Anticorpii normali
7. Interferonii (glicoproteine cu acţiune antivirală,
antiproliferativă şi imunomodulatoare)
 Rolul imunităţii naturale în stimularea
răspunsurilor imune specifice, dobândite
- În cursul proceselor imune înnăscute are loc
generarea unor molecule (citokine, chemokine,
interferoni, fracții ale complementului) care
asigură funcţia de semnal secundar , de
costimulare, pentru activarea, în rând cu
antigenele (primul semnal activator), a
limfocitelor T şi B.
- Prelucrarea și prezentarea antigenelor asociate cu
molecule CMH limfocitelor T.
 Serologia este ştiință care se ocupă cu

• identificarea antigenelor microbiene și celulare și al toxinelor

• studiul metodelor pentru punerea în evidență a anticorpilor din

serul sangvin

• studiul care constă în analizarea modificărilor serice din cursul

diferitelor boli
• studiul serurilor terapeutice, specifice sau nespecifice

;
Deşi cultivarea microorganismelor şi identificarea lor

prin metodele tradiţionale rămân “golden standard” în

diagnosticarea bolilor infecţioase, totuşi, în multe

cazuri, diagnosticul serologic permite o orientare

rapidă a medicului în vederea instituirii unui

tratament precoce.
Diagnosticul serologic are în vedere atât detectarea
antigenelor direct din produsul biologic, cât şi detectarea
calitativă sau cantitativă a anticorpilor prezenţi ca răspuns al
unei infecţii microbiene. Produsele biologice supuse testelor
serologice sunt sângele, LCR, secreţii etc.
Cu siguranţă, există situaţii în care diagnosticarea etiologică
a unei infecţii rămâne în exclusivitate serologiei: urmărirea
în dinamică a titrului de anticorpi în cazul unei infecţii acute,
precum şi diferenţierea între o infecţie acută recentă (IgM)
sau infecţie în antecedente (IgG).
• Studiul şi aprecierea imunităţii poate fi efectuată prin
intermediul diferitor teste realizate in vitro sau in vivo
(reacţii imunologice).

• Pentru aprecierea răspunsului imun umoral se studiază

interacţiunea dintre Ag şi Ac, iar pentru aprecierea
imunităţii celulare se determină numărul total de
limfocite, subclasele limfocitelor T, se evaluează
citokinele, etc.
• REACŢIILE ANTIGEN-ANTICORP in vitro (REACŢIILE
SEROLOGICE)
• Reacţia Ag-Ac este determinată de interacţiunea specifică dintre
epitopii Antigenului şi paratopii Anticorpilor. În acest proces intervin
patru tipuri de legături: legături de hidrogen, legături
electrostatice, legături hidrofobe. forţele Van der Waals şi
• Legătura Ag-Ac are trei caracteristici: este exotermică,
specifică şi reversibilă.
• Afinitatea unui Ac pentru un Ag specific
caracterizează intensitatea forţelor de legătură a
complexului Ag-Ac. Ea depinde de
complementaritatea sterică dintre paratop şi epitop.
• Aviditatea unui Ac pentru un Ag specific reprezintă
rapiditatea apariţiei manifestării reacţiei Ag-Ac (precipitare,
aglutinare, etc.). Ea depinde de
• constanta de asociere
• de valenţa Ac
• de numărul de epitopi
• de temperatură
• de pH
• de forţa ionică a mediului
Un paratop se poate combina cu un singur epitop, numit
“specific”. Astfel, dacă este cunoscut unul din elementele
reacţiei - Ag sau Ac, poate fi identificat celălalt
• Reacţiile Ag-Ac (reacţiile serologice) au două direcţii de
aplicare practică:
I. Seroidentificare: Detectarea şi dozarea Ag (element
necunoscut – mi/o prezente in prelevat sau tulpini
microbiene izolate din diferite prelevate) cu ajutorul Ac
specifici cunoscuţi.

Pot fi utilizate două surse de Ac: Ac monoclonali, absolut

omogeni, dar care recunosc doar un singur epitop şi Ac
policlonali, ce se conţin în seruri imune (antiseruri), care
permit legături de aviditate înaltă cu Ag.
Serurile imune se obţin prin injectarea la un animal de
laborator a antigenelor cunoscute. După o perioadă
de timp, serul animalului va conţine anticorpi contra
acestor antigene. Dar natura exactă a Ac din acest ser
nu poate fi cunoscută cu exactitate (Ac policlonali).
Specificitatea serului trebuie să fie permanent
controlată şi Ac nedoriţi trebuie să fie eliminaţi prin
adsorbţie.
II. Serodiagnostic: Detectarea şi titrarea Ac din serul
bolnavilor (component necunoscut) faţă de un Ag
specific cunoscut (conţinut în diagnosticuri).
Unele reacţii Ag-Ac se manifestă direct şi pot fi
observate de experimentator: de exemplu
precipitarea sau aglutinarea complexelor Ag-Ac,
liza unor celule purtătoare de Ag pe membrana lor
(hemoliză, bacterioliză, etc).
• Alte reacţii Ag-Ac nu se vizualizează “spontan” in
vitro. În acest caz se va recurge la nişte artificii
experimentale, cum ar fi utilizarea Ac “marcaţi”:
• Ac marcaţi cu un fluorocrom: imunofluorescenţa.
• Ac marcaţi cu un izotop radioactiv: analiza radio-
imună.
• Ac marcaţi cu o enzimă: analiza imunoenzimatică.
INTERACŢIUNEA ANTIGEN-ANTICORP

I. Faza specifică: are loc interacţiunea dintre Ag şi

Ac specific corespunzător. Este un fenomen
rapid, invizibil, comun de 37 C, în prezenţa unui
electrolit (sol. fiziologică).

II. Faza nespecifică, vizibil pentru toate reacţiile

Ag-Ac, se manifestă prin precipitare, aglutinare,
liză, etc - fenomene determinate de anumite
condiţii (valenţa Ac, dimensiunile Ag, etc).
REACŢIA DE AGLUTINARE
Din latină – agglutinatio - încleiere
• Reacţia Ag-Ac se poate manifesta prin aglutinare atunci
când determinantele antigenice sunt purtate de particule
figurate (Ag insolubile, corpusculare), iar Ac specifici sunt
compleţi (cel puţin bivalenţi).

• Aglutinarea este determinată de formarea unei reţele între Ag

şi Ac, ce permite apropierea unui număr suficient de particule
figurate pentru a constitui aglutinate vizibile cu ochiul liber.
Ac IgM cu 10 epitopi potenţiali aglutinează mai activ decât
Ac IgG.
 Clasificarea reacţiilor de aglutinare
1. Aglutinare “activă” sau “directă”, în care particula figurată
(Ag corpuscular) este el însuşi purtător de determinante
antigenice specifice (hematii, leucocite, trombocite, bacterii)

2. Aglutinare “pasivă” sau “indirectă”, în care particula

antigenic solubila este fixat artificial pe suprafaţa suportului.
Frecvent sunt utilizate ca suport hematii formolate, particule de
latex sau microcristale de colesterol.
• Reactii de aglutinare activa (directa)
• Aspect calitativ
Reactia poate fi efectuata pe lama de sticla sau in
tuburi.
Reactia pe lama
Se amesteca o picatura de ser si o picatura de
suspensie bacteriana (Ag). Lectura se face la
microscop sau cu ochiul liber. In caz de reactie
pozitiva apar conglomerate, iar lichidul se clarifica;
in caz de reactie negativa,
lichidul ramane tulbure.
Reactia in tuburi
In eprubeta se amesteca serul si Ag figurate
( bacterii, antigene bacteriene O, H).
Reactia pozitiva se manifesta prin formarea unui sediment
cu aspect de umbrela inversata la fundul tuburilor (peste
20-24 ore) şi clarificarea lichidului. Aprecierea intensitaţii
reacţiei se efectueaza dupa sistema de 4 plusuri (++++).
Celulele neaglutinate se sedimenteaza la fundul tuburilor
sub forma de buton sau inel (reactie negativa). Lectura se
face cu ochiul liber, folosind oglinda concava a
microscopului sau aglutinoscop.
• Aspect cantitativ
Metoda dilutiilor succesive
Initial se efectueaza dilutii succesive ale serului (1/50, 1/100,
1/200, etc) in care se introduc ulterior cantitati egale de Ag.
Termostat – 2 ore, apoi la t camerei 18-20 ore.
Aprecierea: cea mai mare dilutie a serului in care se manifesta
aglutinare de cel putin 3 “+” (+++) se numeste titrul anticorpilor
aglutinanti (titrul serului aglutinant).
• Aglutinarea directa este utilizata pentru determinarea grupelor
sangvine sau in diagnosticul unor maladii infectioase
(seroidentificarea Ag sau depistarea şi titrarea Ac din serul
bolnavilor) .
Reactile de aglutinare pasiva (indirecta)

• Aglutinarea pasiva consta in fixarea unui Ag solubil (sau al

unui Ac) pe un suport corpuscular inert, care nu intervine in
reactia Ag-Ac.
• In calitate de suport inert pot servi hematiile, particule de latex,
cristale de colesterol.
• Suspensia de particule sensibilizate cu Ag sau Ac este pusa in
contact cu serul imun (respectiv cu Ag), ca si in cazul
aglutinarii directe.
• Avantajele reactiilor indirecte: facilitatea lecturii si
sensibilitatea inalta.
• Reactia de hemaglutinare indirecta (pasiva) – RHAI
/ RHAP
• Unele antigene de origine polizaharidica se fixeaza
practic spontan, dupa o scurta incubatie, pe suprafata
hematiilor. Antigenele proteice se fixeaza doar dupa o
pregatire prealabila a hematiilor (de ex.: tratarea cu
tanina, formol).
• RHAI se efectuează in godeurile unei placi din
polistiren. Reactia pozitiva se manifesta prin
aglutinarea eritrocitelor sensibilizate (umbrela inversata
de culoare bruna la fundul godeurilor).
• În reacţia de latex-aglutinare Ac sau Ag sunt fixaţi pe
particule de latex. Reacţia se efectuează pe lama de
sticlă.
• Reacţia de latex-aglutinare este utilizata in
identificarea factorului reumatoid la bolnavi suspecti
de poliartrita reumatoida, in bacteriologie pentru
identificarea rapidă a mi/o sau Ag lor în prelevate, sau
identificarea tulpinilor izolate, de asemenea pentru
serodiagnosticul unor infecţii.
•Reacţia de Co-aglutinare
La baza acestei reacţii se află proprietatea unei
bacterii – Staphylococcus aureus (tulpina Cowan) -
ce are în componenţa peretelui celular proteina A - să
fixeze IgG prin intermediul fragmentului Fc. Astfel
se formează diagnosticuri cu Ac, cu ajutorul carora
pot fi identificate Ag respective necunoscute. Reacţia
se efectuează pe lamă.
• REACŢIA COOMBS

Unii Ac (monovalenţi) nu sunt aglutinanţi în condiţii

normale, fiind monovalenti (ex.: anticorpii anti-Rh,
responsabili de incompatibilitatea materno-fetală în
sistemul Rh). Ei pot fi depistaţi graţie testelor Coombs.
Sunt posibile 2 tehnici, în funcţie de prelevat: sânge de la
nou-născut sau de la femeia gravidă.
- Tehnica Coombs directă. La un nou-născut se caută
prezenţa Ac materni anti-Rh fixaţi pe hematii, dacă
mama este Rh-. La aceste hematii suspecte se adaugă un
ser anti-Ig umană. Acest ser nu aglutinează hematiile
normale, din contra, el provoacă aglutinarea hematiilor
pe care sunt fixaţi Ac anti-Rh.
- Tehnica Coombs indirectă. La o femeie gravidă Rh-
Ac anti-Rh sunt prezenţi în ser. Iniţial la acest ser se
agaugă hematii Rh+ (pentru formarea complexului
Ag-Ac), apoi se aplică serul anti-Ig.
In diferite infectii (dizenterie, bruceloza) de asemenea se
produc Ac monovalenti. Depistarea loc se efectueaza cu
ajutorul testului Coombs varianta indirecta.
REACTIILE DE PRECIPITARE
• Imunoprecipitarea se manifesta doar atunci cand Ag
solubil este amestecat cu Ac corespunzator. Ea poate fi
observata sau in mediu lichid, sau solid, fiind sau
calitativa, sau cantitativa. Acestea sunt reactii specifice
dar putin sensibile, ce necesita cantitati importante de
anticorpi.
• Precipitarea complexelor moleculare rezultate din
uniunea Ag-Ac este determinata de formarea unei retele
tridimensionale de Ag reunite prin Ac.
Condiţiile de formare a reţelei de precipitare:

• Ac sa fie cel putin bivalent (Ac completi)

• Ag sa fie multivalent (haptenele nu pot fi precipitate)
• Precipitarea maxima corespunde cu zona de echivalenţă, unde
Ac si Ag sunt in raport optimal de concentraţie, ce permite
precipitarea tuturor moleculelor de Ac cu Ag corespunzator. În
exces de Ag sau de Ac precipitatul nu se formează.

• Utilizare: în medicina legala (determinarea apartenenţei de

specie a diferitor proteine: sânge, spermă, etc), în igiena
alimentară (depistarea falsificării alimentelor), în diagnosticul
maladiilor infectioase, etc
PRECIPITAREA IN MEDIU LICHID

• Reactia de precipitare inelara

Intr-un tub cu diametrul de cinci millimetri se introduce serul imun;
eprubeta se inclina si pe peretii ei se lasa sa se prelinga incet solutia de
Ag, ca sa nu se amestece cu serul. Daca Ac din ser corespund cu Ag, in
zona de separare a celor doua lichide se formeaza un inel alb, ceea ce
semnifica precipitarea
complexului Ag-Ac.

Avantajul metodei – rapiditatea si simplicitatea.

Utilizarea practica: identificarea petelor de sange,

depistarea falsificarilor produselor alimentare,
depistarea antigenului polizaharidic al agentului
antraxului in omogenat de organe (reactia Ascoli).
•Reacţia de floculare (tehnica Ramon)
Se efectuează diluţia succesivă a serului imun (Ac) la
care se adauga cantităţi egale de Ag. Se întroduc
probele în termostat şi periodic se examinează pentru
depistarea tubului în care apare precipitatul iniţial
(zona de echivalenţă).

Utilizare: pentru determinarea cantităţii de toxină,

antitoxină sau anatoxină.
 PRECIPITAREA ÎN MEDIU SOLID (ÎN GEL)

În aceste reacţii Ag şi Ac difuzează unul spre altul prin geloză şi

în zona de concentraţie optimă a acestor două reactive se
produce precipitarea sub formă de linii albe-cenuşii. Dacă
există mai multe sisteme Ag-Ac, se vor forma linii de
precipitare distincte.
Poate fi utilizată în analiza calitativă a unui amestec de Ag într-
o soluţie.
 Imunodifuzia simplă radială (tehnica Mancini)

Se efectuează pe o placă acoperită cu geloză, în care sunt

încorporaţi Ac specifici. Ag este depus în godeurile din stratul
de geloză. Ag difuzează radial în geloză pe parcursul a 48 ore.
Dacă Ag corespunde Ac, atunci are loc formarea de discuri de
precipitare, cu suprafaţa proporţională concentraţiei Ag din
godeu.
Se utilizeză pentru depistarea şi cuantificarea Ig, hormonilor,
enzimelor, etc.
Imunodifuzie dublă
(tehnicile Ouchterlony şi Elek)
Se acoperă cu geloză o placă de sticlă sau se toarnă geloza în
cutia Petri.
• În tehnica Ouchterlony Ag şi Ac difuzează din godeurile
situate la o distanţă de 15 mm unul de altul.
• În tehnica Elek cele 2 reactive difuzează din benzile de hârtie
plasate pe suprafaţa gelozei.
• Moleculele difuzează în gel în funcţie de greutatea lor şi
formează linii de precipitare pentru fiecare sistem Ag-Ac ce
corespund în zona lor de echivalenţă. Dacă două Ag sunt
identice, liniile lor se unesc, dacă sunt diferite – se
intersectează. Utilizarea – determinarea toxinelor
(toxigeneza), antitoxinelor, Ag proteice
•Contraimunoelectroforeza (CIEF)
Este utilă la examinarea amestecurilor antigenice
complexe. Lectura este posibila peste 90 minute.
Geloza este turnată pe o placă de sticlă, Ag şi Ac sunt
dispuşi în rezervoare circulare de 2 mm diametru, la o
distanţă de 10 mm. În timpul electroforezei Ag, încărcat
negativ, migrează spre polul pozitiv, întâlnind Ac care
migrează spre catod. La interacţiunea Ag şi Ac omologi
are loc formarea liniei de precipitare. CIEF serveşte la
examinarea componentelor Ag din lichide biologice:
LCR, urină, lichid pleural, ascită, etc.
• REACŢII DE CITOLIZĂ IMUNĂ
Componentele reactiilor de citoliza:
1. Ag corpuscular (hematii, bacterii, diverse celule...)
2. Ac fixatori de complement - lizine (Ig M, Ig G1, Ig G3)
3. Complement (ser proaspat de cobai sau complement
liofilizat)

• Proteinele sistemului complement au capacitatea de a

“complementa” activitatea antimicrobiana a anticorpilor,
inclusiv prin inducerea lizei celulei purtătoare de Ag
Componentele reacţiilor de liză:
- Ag (celule bacteriene, hematii, etc)
- Ac (lizine - IgG şi IgM)
- Complement– ser proaspăt de cobai sau ser de cobai liofilizat
Reacţia de bacterioliză (RBL)
- Ag – suspensie de bacterii vii (vibrioni, leptospire...)
- Ac – serul imun sau serul bolnavului
- Complement
• RBL in vitro
- Se efectuează diluţia succesivă a serului
- Se adaugă suspensie microbiană vie
- Se adaugă complement

(martor: Ag+ser fiziologic+C)

- Incubare 2 h la 37°C
- Reînsămânţare pe cutii cu geloză câte 0,1 ml din fiecare diluţie
(24h – 37° C)
- Lectura – se compară nr coloniilor crescute din martor şi
probele studiate
- Titrul reactiei de bacterioliza – cea mai mare diluţie a serului în
care au fost lizate cel puţin 50% din celule
• RBL in vivo
- Amestecul dintre Ag şi Ac se inoculează intra-peritoneal la
animale de laborator (ex.: şoareci albi)
- Peste fiecare 10 min, timp de o oră, se extrage lichidul
peritoneal, se pregăteşte un preparat nativ şi se examinează pe
fond negru sau cu contrast de fază.
- Rezultat pozitiv – numărul bacteriilor scade treptat până la
dispariţie.
Utilizarea RBL – diagnosticul holerei (reactia de vibrioliza),
leptospirozelor (reactia de aglutinare si liza a leptospirelor -
RALL)
Reacţia de hemoliză (RHL)
- Ag – hematii de berbec, suspensie de 3%
- Ac – ser imun de iepure anti-hematii de berbec (serul hemolitic)
- Complement
Principiul reacţiei: complexele Ag-Ac formate fixează C şi-l
activează pe cale clasică, provocând hemoliza.
Intensitatea hemolizei se apreciază vizual (++++) sau prin
măsurarea densităţii optice a hemoglobinei eliberate.
Utilizarea practică a RHL: pentru dozarea C, precum şi în
montarea reacţiei de fixare a complementului.
REACŢIA DE FIXARE A COMPLEMENTULUI
(RFC)
• Este o reacţie complexă, constituită din 2 sisteme Ag-Ac
şi cu participarea C.
• În RFC participă Ig capabile să fixeze C – IgM şi IgG.
• RFC se utilizează în diagnosticul virozelor, infecţiilor
bacteriene, etc
• Toate componentele RFC sunt utilizate în acelaşi volum
fiind titrate în prealabil pentru aprecierea dozelor de
lucru.
• Reacţia este însoţită de martori ai tuturor componentelor
• Reacţia se efectuează în 2 etape utilizând 2 sisteme.
I etapă – Sistemul de bază este constituit din Ag1
(diagnosticuri sau Ag necunoscute), Ac1 (serul bolnavului sau
serul imun) şi complement în doza de lucru.
Amestecul este incubat 1h la 37° C sau menţinut 16-18 ore la
4° C.
Dacă Ac se combină cu Ag omolog va avea loc şi fixarea C
(efect frecvent invizibil).
II etapă – la sistemul de bază se adaugă sistemul indicator
(hemolitic), constituit din hematii de berbec (Ag2) combinate cu
Ac specifici – serul hemolitic (Ac2).
Peste 1h incubare la 37° C reacţia este terminată.
Evaluarea rezultatelor – dacă complementul a fost fixat de primul
sistem Ag-Ac hemoliza nu se observă (rezultat pozitiv). Dacă
Ag1 nu corespunde cu Ac1, complementul rămâne disponibil
pentru fixare pe sistemul indicator Ag2-Ac2, provocând
hemoliza (rezultat negativ)
 Ag No Ag
Ag
Patient’s
serum
Ag
Tehnici serologice cu utilizarea Ac marcaţi

În unele cazuri este imposibil de a detecta o reacţie Ag-Ac: unii

Ac nu precipitează, alţii nici nu precipitează, nici nu
aglutinează, există complexe Ag-Ac care nu fixează C. În
aceste cazuri pot fi utilizaţi Ac marcaţi pentru a vizualiza Ag
respectiv. Conjugarea Ac cu marcanţi nu afectează
proprietăţile lor imunologice.
Aceste reacţii se montează pe suport solid (lamă, plăci din
plastic)
• Marcanţii utilizaţi uzual:
- Fluorocromi (rodamina, fluoresceina), care emit
respectiv o lumină roşu-oranj sau verde-galbenă la
tratarea lor cu raze UV (Reacţia de Imuno-
Fluorescenţă)

- Enzime (fosfataza alcalină, peroxidaza), capabile să

modifice culoarea unui substrat (Reacţia Imuno-
enzimatică)

- Radio-izotopi (125I sau 3H), care emit respectiv raze

gamma şi beta (Analiza Radio-Imună)
•Reacţia de imunofluorescenţă (RIF, reacţia COONS)
Metoda directă (numai în scop de seroidentificare). Din
materialul ce conţine Ag (material nativ, cultură pură, biopsie
tisulară) se prepară un frotiu, peste care se aplică serul imun
specific cu Ac marcaţi cu fluorocrom. Peste 20 min de incubare
într-o cameră umedă preparatul este studiat la microscopul
luminiscent. În caz de reacţie pozitivă se observă luminiscenţă
locală.
Dezavantaj – necesitatea de a avea seruri
imune marcate specifice pentru fiecare Ag.
• positive test for rabies • negative test for rabies
•Metoda indirectă. Poate fi utilizată pentru sero-
identificare şi sero-diagnostic.
Pe frotiul ce conţine Ag se aplică Ac corespunzători
nemarcaţi. Peste 20 min se spală minuţios preparatul,
apoi se adaugă anti-Ig fluorescentă, care se va
combina cu Ac din complex. Acest reactiv poate fi
utilizat în numeroase reacţii.
Anti-Ig se obţine prin imunizarea iepurilor (sau altor
animale) cu Ig umane.
• Tehnica fondată pe fixarea C: Markerul fluorescent
este un ser anti-complement care se va lega de
complementul fixat pe complexul Ag-Ac.

• RIF se utilizează pentru identificarea rapidă a Ag

din biosubstrate sau pentru serodiagnostic.
•Reacţia Imuno-Enzimatică (RIE, ELISA –
Enzyme Linked Immunosorbent Assay).
RIE directă (metoda sandwich Utilizată doar în sero-
identificarea Ag. În godeurile din placa de polistiren în care sunt
fixaţi Ac cunoscuţi se toarnă soluţia de Ag necunoscut. Se
incubează 1h. După o spălare minuţioasă a godeurilor se adaugă
Ac marcaţi cu enzime, care se fixează pe epitopii liberi ai Ag
polivalent. După incubare de 30 min-1h se spală iarăşi godeurile.
Prezenţa complexului Ac-Ag-Ac-marcat se depistează cu ajutorul
substratului cromogen (substanţă iniţial incoloră, dar care se
colorează sub acţiunea enzimei, ex. apa oxigenata si
orthofenilendiamina).
-RIE indirectă. Utilizată în serodiagnostic.
Ag cunoscut este fixat la fundul godeurilor. Ac (serul testat)
se întroduce în godeu, după 1h se spală totul şi se adaugă
ligandul marcat cu enzimă (anti-Ig sau proteina A cuplate cu
enzimă). Acest ligand se fixează pe Fc al Ac testaţi. Se
adaugă apoi substratul cromogen. Cantitatea de Ac se
măsoară după densitatea optică a lichidului din godeuri.
 Este mai sensibila si mai rapida decat ELISA
 Enzima (fosfataza alcalina), conjugata cu anticorpii
descompune substratul (MUP – 4-metil umbeliferil
fosfat) cu formarea unui compus fluorescent (metil
umbeliferil), care va fi detectat cu ajutorul unui
spectrofluorometru.
Tehnica imunoblot (western blot) permite identificarea
proteinelor dintr-un amestec.
I etapă – electroforeza în gel a probei de Ag
II etapă – transferul electric al Ag pe membrana de nitroceluloză
III etapă – pe membrană sunt aplicaţi succesiv Ac dirijaţi contra
Ag, apoi conjugatul marcat cu enzimă, care permite depistarea
Ac fixaţi. După o spălare se adaugă substratul cromogen.
Fiecare complex Ag-Ac formează zone colorate distincte.

Utilizare: depistarea Ac anti-HIV, caracterizarea Ac

monoclonali...
• Proteinele sunt separate electroforetic în gel poliacrilamid. Sub acţiunea
câmpului electric are loc difuzia proteinelor conform greutăţii
moleculare, aranjându-se în zone liniare subţiri diferite: mai aproape de
start se aranjează proteinele cu masă moleculară mare (120-150 kDa), la
final se aranjează proteinele cu masă moleculară mică (5-10kDa).

• Apoi lamela de gel este transferată pe o foaie de nitroceluloză amplasată

între electrozii unei surse de curent continuu. Sub acţiunea câmpului
electric are loc trecerea proteinelor din gel pe nitroceluloză, unde se
fixează foarte bine pe hârtie.

• Proteinele fixate sunt marcate cu o enzimă (e.g. alkaline phosphatase sau

peroxidase) incoloră.

• Procedura ulterioară de montare a reacţiei este similară tehnicii ELISA.

 Analiza radioimună (ARI)
Principiul este identic cu cel al RIE
Ag se fixează la fundul godeurilor din placa de plastic. Se
adaugă Ac testaţi care se vor combina cu Ag omolog. După
spălarea godeurilor, se adaugă un ligand radiomarcat (anti-
Ig). După eliminarea excesului de izotopi prin spălare, se
măsoară radio-activitatea: ea este proporţională cu
concentraţia Ac dozaţi.
• Reacţia de neutralizare (RN): formarea complexelor
Ag-Ac duce la neutralizarea efectului biologic al Ag
(neutralizarea toxinelor, enzimelor, virusurilor).
• Reacţia de imobilizare
Unii anticorpi anti-bacterieni pot provoca imobilizarea
bacteriilor mobile (vibrioni, spirochete)