1984 de George Orwell- Recenzie

Date despre autor:

George Orwell (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Etic Arthur Blair) s-a născut în
1903 în India şi a murit de tuberculoză la Londra, în 1950. A fost un romancier,
eseist, nuvelist, critic literar și jurnalist britanic, comentator al radio BBC,
editorialist și reporter. El a luptat ca voluntar în Războiul Civil din Spania
de partea comuniștilor. A scris romane, eseuri și critică literară.
George Orwell este autorul a două faimoase romane satiră în care atacă
totalitarismul:
 Ferma Animalelor (1945) și
 mie nouă sute optzeci și patru (1949).

In formații despre carte:

O mie nouă sute optzeci și patru, scris și 1984, este un roman politic creat
de George Orwell în 1948 și tipărit în 1949. Acțiunea romanului are loc
într-un viitor distopic și prezintă o parte din viața intelectualului Winston
Smith sub opresiunea guvernului totalitar al Oceaniei. O mie nouă sute
optzeci și patru a imprimat foarte mulți termeni și idei în cultura
contemporană, și mai ales în limba engleză, de exemplu Fratele cel Mare,
dubla gândire, poliția gândirii, Soceng. „Fratele cel Mare stă cu ochii pe
tine” este un simbol al controlului excesiv, iar adjectivul orwellian este
folosit pentru a descrie acțiunile și organizațiile Oceaniei.
Principala figură a romanului, Big Brother (în română: „Fratele cel Mare”),
a devenit o figură metaforică a regimului polițienesc și totalitar, precum și
a reducerii libertăților. În 2005, publicația Time a clasat romanul 1984 în
lista celor mai bune romane și nuvele englezești din 1923 până în acel an.
Din punt de vedere structural romanul politic este împărțit în 3 părți;
prima parte este împărțită în 8 capitole, a doua parte în 10 capitole și a
treia parte în 6 capitole.

Rezumatul cărții:

Prima parte

Romanul 1984 începe cu Winston Smith care vine acasă la micul său
apartament degradat din Blocul Victoria unde tot blocul miroase a varză
călită și preșuri vechi. La 39 de ani, Winston este în vârstă dincolo de anii
săi și în timp ce urcă scările este întâmpinat la fiecare pas de un afiș în
care se spune că FRATUL MARE TE VEDE. În micul său apartament, poate
diminua ecranul telescopic de perete și reduce volumul, dar nu îl poate
opri. El își ține spatele la ea, deoarece este un ecran bidirecțional.

Anul 1984 repezintă în Londra conturată de Orwell o lume aflată sub

impactul lozincilor:
RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANȚA ESTE PUTERE
Controlul asupra societății este preluat de Partidul menit a conduce la
degradarea acesteia prin control strict și planificare minuțioasă.
Guvernarea țării se împarte între cele patru ministere, descrise de Orwell
astfel: „Ministerul Adevărului, care se ocupă cu știrile, cu educația și cu
artele frumoase; Ministerul Păcii, care se ocupă cu războiul; Ministerul
Iubirii, care se ocupă cu menținerea ordinii și disciplinei, și Ministerul
Abundenței, care răspunde de treburile economice.” În plus, stereotipia –
nu unul dintre exemplele cele mai relevante: toate produsele de larg
consum se numesc Victoria, cărțile proaste (scrise de mașini), filmele de
aceeași factură, au rolul de a menține nivelul de educație și de inteligență
cât mai scăzute în rândul claselor de mijloc.

Winston trăiește în ceea ce este cunoscut sub numele de Airstrip One,

fostă Britanie, o provincie a unui mare stat național cunoscut sub numele
de Oceania. Se uită pe fereastră la Ministerul Adevărului, unde lucrează
revizuind înregistrările istorice pentru a se conforma noilor versiuni ale
istoriei pe care guvernul le produce întotdeauna. Winston lucrează din
greu pentru a părea un membru sârguincios al partidului, dar îl
disprețuiește în mod privat și în lumea în care trăiește. Știe că acest lucru
îl face ceea ce este cunoscut ca un criminal de gândire și presupune că va
fi inevitabil expus și pedepsit.

Winston a achiziționat un jurnal de la un magazin dintr-un cartier al

proletariatului (clasa inferioară a oamenilor denumiți proli ) și a
descoperit că amplasarea ecranului în apartamentul său permite o zonă
mică unde nu poate fi observat. Trece peste masa de prânz la cantină
pentru a se întoarce acasă și a-și scrie gândurile interzise în acest jurnal în
afara razei de acțiune a ecranului. Deși Winston e diferit de majoritatea
celorlalți, viața pe care este obligat să o trăiască își lasă o amprentă
puternică și asupra personalității lui: Scrie „cu greu” în jurnal, povestind
frânturi din seara precedentă, când a fost la „un film foarte bun”, film de
război cu femei terifiate și „un braț de copil zburând sus, sus, sus”.
Publicul era încântat și aplauda; s-au auzit însă câteva proteste, dar
acestea veneau din partea prolilor. Cei care „au început brusc să facă gură
și să țipe că n-ar fi trebuit să arate așa ceva, nu de față cu copiii” au fost
scoși din sală, însă probabil că nu au pățit nimic, căci „cui îi pasă ce zic
prolii?”. Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului (adică toți în afara
prolilor) ar fi fost cu siguranță omorâți, iar existența lor ștearsă până la
ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți.
 Zilnic, la ora unsprezece, toți oamenii – inclusiv cei care ocupă funcții
destul de importante în cadrul Partidului Interior (cum ar fi cazul lui
O’Brian) – își întrerup orice altă activitate pentru a participa – în grup – la
„Cele două minute de ură”, în care, pe câte un tele-ecran imens amplasat
în holul principal al fiecărei clădiri, apare figura lui Emmanuel Goldstein,
inamicul numărul unu al Partidului (al statului Oceania), iar cei care asistă
se exteriorizează vehement, stăpâniți de sentimente care alunecă dinspre
frică spre mânie, apoi ură. Chiar și Winston – care îl simpatizează în secret
pe Goldstein – doar mimând inițial aceeași adversitate împărtășită de
ceilalți, se lasă dus de val (sau poate e vorba de hipnoză în masă),
surprinzându-se în final că strigă cu ură și gesticulează furios spre figura
de pe tele-ecran. Prin aceste „două minute de ură” se urmărea atât
amplificarea celor mai negative sentimente umane, cât și menținerea
trează a atenției asupra inamicului (intern: Goldstein, și extern: Eurasia,
cu care acesta se spune că ar fi colaborat, iar Oceania, aflată sub
guvernarea Fratelui cel Mare, ar fi fost în război): inamicul există, este
activ, iar Partidul luptă pentru a-și proteja poporul.
Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe parcursul
romanului, se lasă chiar de înțeles că el nici măcar nu ar exista), dar se tot
vorbește despre organizația lui secretă și misterioasă, Frăția. El e
pretextul atât pentru nenumăratele arestări făcute de Poliția Gândirii, cât
și pentru a arunca vina asupra unui singur dușman: unul singur care nu
vede Adevărul, ceilalți fiind doar victime nefericite ale acestui nebun
puternic și viclean. Relevant este și pasajul în care apar pentru prima
oară copiii familiei Parsons (familie vecină cu Winston în Blocul Victoria),
de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente
exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu, să-și denunțe chiar tatăl
ca fiind „criminal al gândirii”). Orwell nu alocă un spațiu foarte larg
subiectului, însă pasajele sunt relevante, aproape terifiante.
În capitolul următor întâlnim una dintre frazele cheie ale cărții – una
dintre ideile care fundamentează teoria lui Orwell cu privire la puterea
extraordinară a regimurilor totalitare:
„Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul”

În funcție de interesele Partidului, orice urmă a vreunui eveniment,

lucru (articol de ziar, carte, etc.) ori persoană poate lua calea „găurilor de
memorie”, ajungând scrum, și fiind cu desăvârșire uitat (sau înlocuit –
cum se întâmplă în cazul dușmanului, respectiv aliatului de război al
Oceaniei: rolul era schimbat odată la câțiva ani între Eurasia și Estasia ,
dar totul ca și cum alianța, respectiv adversitatea, ar fi durat de o
veșnicie, fiind neschimbate și imposibil de schimbat vreodată.
Despre perioada de dinainte de revoluție – de dinainte de Era Fratelui cel
Mare – nimeni nu are amintiri clare, și nici nu poate ști cât e adevăr și cât
fantezie din ceea ce se scrie in manualele și cărțile de istorie. E „ca o
ecuație cu două necunoscute”.
„Dacă există vreo speranță ea stă în proli” scrie Winston în jurnal,
amintindu-și o experiență sexuală cu o femeie bătrână într-un cartier al
prolilor, care avusese loc cu vreo trei ani în urmă. Prolii (aproximativ
optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei) nu erau îndoctrinați, nici
supravegheați („Prolii și animalele sunt liberi” – spunea o lozincă a
Partidului), însă trăiau într-o mizerie și sărăcie îngrozitoare, nefiind
conștienți de forța lor. „Dacă există vreo scăpare, ea stă în proli”, se
gândește Winston, pentru că cei din Partid sunt atât de strict
supravegheați, încât nu au cum să se organizeze în grupuri, și nici măcar
nu pot avea încredere pentru a-și exprima – eventualele – păreri
neortodoxe.
Winston admite o atracție sexuală față de o femeie de la Ministerul
Adevărului, Julia. El nu a acționat în ceea ce privește atracția sa, deoarece
crede că s-ar putea să-l spioneze și suspectează că l-ar putea denunța
Poliției Gândirii. De asemenea, este paranoic în legătură cu superiorul
său, un om pe nume O'Brien despre care suspectează că face parte din
Frăție, o mișcare de rezistență condusă de celebrul terorist Emmanuel
Goldstein.
În finalul primei părți (dintre cele trei în care este structurat romanul)
este descrisă o lungă plimbare pe care o face Winston prin cartierele
prolilor – univers de care se simte tot mai atras de când și-a spus că
aceștia ar fi singura speranță. De reținut din acest pasaj sunt trei
momente: În urma unei explozii datorate căderii unei rachete în imediata
lui apropiere, Winston dă peste o mână retezată de la încheietură, pe
care, fără să ezite, o împinge cu piciorul spre marginea străzii. Deși lucid
într-o mai mare măsură decât mulți dintre cei printre care trăia, își
pierduse și el – ca urmare a peste treizeci de ani în care Regimul controla
faptele, gândurile și sentimentele fiecăruia – aproape total sensibilitatea.
Atenția lui – ca și un scurt comentariu pe care îl face doar pentru sine – se
îndreaptă asupra unui grup de trei bărbați care discutau cu înflăcărare
despre Loterie. Cifrele de câștig declarate oficial – de altfel sume imense –
nu erau niciodată cele reale, însă important era faptul că prolii aveau un
motiv pentru a trăi; mai exact, atenția le era oarecum distrasă de la
mizeria și neajunsurile în care trăiau. (Singurele distracții ale prolilor în
afară de Loterie erau berea ieftină și articole pornografice editate și
distribuite în acest scop de Partid).
Un ultim episod din plimbarea lui Winston o constituie vizita sa la
anticariatul de unde, cu ani în urmă, își cumpărase caietul devenit ulterior
jurnal, însă acest fragment nu are relevanță decât pentru firul narativ al
povestirii, în vederea unor evenimente care urmează. Până atunci însă,
văzând un bătrân – care prinsese cu siguranță perioada de dinainte de
Revoluție, de dinaintea Erei Fratelui cel Mare – intrând într-un bar –
cârciumă, în argoul prolilor – îl urmează sperând să obțină răspunsuri la
numeroasele întrebări pe care și le punea referitor la vremea uitată (când
el era încă un copil). Însă concluzia la care ajunge – în urma discuției cu
bătrânul – e aceea că puținii oameni rămași în viață care să fi cunoscut
istoria și altfel decât din actualele manuale școlare – erau prea senili
pentru a-l putea lămuri.
Partea a doua

Partea a doua a cărții începe cu prefigurarea unei povești de dragoste

dintre Winston și Julia, neînsemnat membru al Partidului Exterior – pe
care el o suspecta inițial de spionaj din partea Poliției Gândirii – care-i
strecoară, într-un context favorabil, un bilețel cu mesajul „Te iubesc” și cu
care reușește chiar să stabilească o întâlnire într-un loc unde nu erau
supravegheați.
Așa cum sensibilitatea îi era într-o mare măsură atrofiată (vezi pasajul cu
descrierea „unui film foarte bun”, ori a celui cu mâna sfârtecată de la
încheietură) nici instinctul sexual al lui Winston nu era cel al unui om
normal: Ajunși într-o pădure – loc fără tele-ecrane, ori microfoane: „O
trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea nu i se împotrivește
deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar adevărul este că nu-și
poate defini vreo senzație fizică; își dă seama de atingere și atât. Nu simte
nimic altceva decât neîncredere și mândrie. Îi pare bine de ce face dar nu
are nici o dorință fizică” . De fiecare dată când voiau să se întâlnească
trebuia să schimbe locația pentru a nu fi prinși.
Acesta era și unul dintre obiectivele Partidului, pentru că atunci „când te
regulezi, îți consumi energia și pe urmă te simți fericit și ți se rupe de-
orice altceva” (idem, pag 169). Și dacă sexualitatea nu poate fi reprimată
cu totul, atunci ea este transformată într-o practică animalică, trivială,
care – privită intrinsec – repugnă (Datoria față de Partid, după cum se
spunea în școli) și permisă doar între soț și soție (cu toate că se tolerează
parțial și sexul cu prostituatele din lumea prolilor); ceva asemănător se
întâmplă și cu instituția familiei. Ea este permisă, chiar încurajată – de
asemenea dragostea părinților față de copiii lor. „Pe de altă parte însă,
copiii sunt sistematic montați împotriva părinților și învățați să-i spioneze
și să raporteze orice formă de deviație de la linie. Familia a devenit nici
mai mult, nici mai puțin decât un auxiliar al Poliției Gândirii, o metodă
prin care tot omul trăiește, zi și noapte, înconjurat de niște turnători care-
i cunosc orice intimitate” (idem, pag. 170).
Winston și Julia nu rezistă tentației de a închiria o cameră doar pentru ei
doi, un interior unde să nu fie supravegheați de nimeni. Închiriază camera
de deasupra anticariatului din zona prolilor, în care Winston mai intrase
de două ori până atunci.
La scurt timp după aceea, O’Brien îl invită pe Winston la el acasă,
pretextând că intenționează să-i împrumute ultima ediție a Dicționarului
de Nouvorbă. Acesta se duce împreună cu Julia, iar O’Brien (după ce
închide tele-ecranul – ceea ce le este permis doar membrilor Partidulului
Interior) îi asigură că Frăția există, este activă, și-i promite să-i trimită o
carte scrisă de Goldstein însuși.

Partea a treia

La scurt timp după, Julia și Winston sunt arestați de Poliția Gândirii (în
spatele unui tablou din camera închiriată fiind amplasat un tele-ecran).
Winston și Julia sunt duși la Ministerul Iubirii pentru pedeapsă și află că
O'Brien este de fapt un membru loial al partidului care se prezintă ca un
susținător al Frăției pentru a-i expune pe cei neloiali.
O'Brien începe să-l tortureze pe Winston. O'Brien este foarte deschis
cu privire la dorința de putere a partidului și îi spune deschis lui Winston
că, odată ce este rupt și forțat să-și schimbe gândurile în sprijinul
partidului, va fi pus înapoi în lume pentru un timp ca exemplu și apoi ucis
când se epuizează utilitatea sa în această calitate. Winston suportă dureri
oribile și stres psihologic, fiind obligat să adopte poziții evident
neadevărate, cum ar fi afirmarea faptului că 2 + 2 + = 5. Scopul torturii
este de a-l obliga pe Winston să abandoneze logica în favoarea absorbției
și repetării a ceea ce spune Partidul l. Winston mărturisește o listă lungă
de crime imaginare.
Winston se rupe, dar O'Brien nu este mulțumit, deoarece Winston îi
spune sfidător că încă o iubește pe Julia și O'Brien nu-i poate lua asta.
O'Brien îi spune că o va trăda pe Julia în camera 101. Winston este dus
acolo și O'Brien dezvăluie că știu tot ce trebuie să știe despre Winston -
inclusiv cea mai mare frică irațională a sa, șobolanii. Deasupra feței i se
așează o cușcă de sârmă, iar șobolanii sunt așezați în cușcă. O'Brien îi
spune lui Winston că șobolanii îi vor scoate ochii, iar Winston își pierde
ultimele bucăți din sănătatea sa îngrozită și, exact când șobolanii vin după
el, îi spune lui O'Brien să o înlocuiască pe Julia.
După ce a trădat-o complet pe Julia, Winston este cu adevărat rupt.
Este „reeducat” și eliberat. Își petrece zilele bând mult la o cafenea.
Câteva zile mai târziu, o întâlnește pe Julia într-un parc și discută despre
tortura lor. Julia recunoaște că a rupt și ea și l-a trădat. Amândoi își dau
seama că dragostea lor unul pentru celălalt a fost distrusă. Nu se mai
îngrijesc unul de celălalt, ca odinioară.
Winston merge la o cafenea și stă acolo singur, în timp ce ecranele
telescopice raportează o victorie importantă pentru Oceania în războiul
împotriva Eurasiei. Winston este fericit și nu mai are gânduri de
rebeliune, crezând că îl iubește pe Big Brother și nu poate aștepta să fie
executat în cele din urmă.
 Citate din cartea 1984:

„Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul

controlează trecutul.”=> Oamenii reprezintă istoria prin propriile amintiri
și identități. Orwell are grijă să observe remarcabila generație care se
deschide în Oceania; copiii sunt membri entuziaști ai Poliției Gândirii, dar
persoanele mai în vârstă, precum Winston Smith, păstrează amintiri din
vremea anterioară și, prin urmare, trebuie tratate ca întreaga istorie -
modificate cu forța dacă este posibil, eliminate și șterse dacă nu.

„Dacă vrei să păstrezi un secret, trebuie să-l ascunzi și de tine.”

„Ne vom întâlni în locul unde nu există întuneric.”

„Puterea constă în sfâșierea minților umane în bucăți și reunirea lor din

nou în forme noi pe care le alegi tu.”

„ Ortodoxismul înseamnă lipsa gândirii - lipsa nevoii de a gândi.

Ortodoxismul este inconştienţă.”

"Până când nu vor deveni conștienți, nu se vor revolta niciodată și până

când nu se vor răzvrăti, ei nu pot deveni conștienți". [Cartea 1, Capitolul
7]