Tema 4.

Metode de calculaţie a costului produselor fabricate şi serviciilor prestate

1. Obiecte de evidenţă şi obiecte de calculaţie;
2. Esenţa metodelor de evidenţă a costurilor de producţie şi calculaţia costului produselor
fabricate/serviciilor prestate.
3. Metoda globală de evidenţă a costurilor de producţie şi de calculaţie a costului produselor
fabricate/serviciilor prestate.
4. Metoda de calculaţie a costului pe comenzi;
5. Metoda de calculaţie a costului pe faze.

1. Obiecte de evidenţă şi obiecte de calculaţie

Un moment important în calculaţie îl constituie stabilirea obiectelor de evidenţă a
costurilor de producție, obiectelor de calculaţie şi unităţilor de calculaţie.
În multe cazuri, obiectele de evidenţă a costurilor de producție şi obiectele de calculaţie nu
corespund. Obiectele de evidenţă a costurilor de producție reprezintă loc (centru) de apariţie a
costurilor (de exemplu, activitate, secţie, sector, fază), produs, lucrare, serviciu, comandă, grupă
de produse (servicii) pe care se ţine contabilitatea costurilor de producţie. În contabilitatea de
gestiune, prin locuri de apariţie a costurilor de producție se înţeleg unităţile structurale şi
subdiviziunile, în care are lor utilizarea iniţială a resurselor de producţie (locuri de muncă, brigăzi,
secţii etc.).
Obiectele de calculaţie (purtători de costuri) se prezintă ca un tip de produs, lucrare, serviciu,
comandă, grupă de produse (servicii) costul căruia trebuie calculat. Ca obiecte de calculaţie pot
servi: producţia totală la nivelul entității, producţia dintr-o anumită secţie, un produs sau o grupă
de produse etc. Obiectele de calculaţie trebuie evaluate. Unitatea de măsură a obiectelor de
calculaţie este numită unitate de calculaţie. Alegerea unităţii de calculaţie depinde de
particularităţile de producţie ale produselor fabricate (serviciilor prestate, lucrărilor executate).
Conform Indicațiilor metodice privind contabilitatea costurilor de producție și calculația
costului produselor fabicate/serviciilor prestate, calculaţia costului produselor/serviciilor
cuprinde următoarele etape principale:
1) determinarea producţiei în curs de execuţie la începutul perioadei de gestiune;
2) înregistrarea costurilor directe şi indirecte pe activităţi de bază şi auxiliare;
3) repartizarea costurilor indirecte de producţie între costul produselor fabricate /serviciilor
prestate şi cheltuielile curente;
4) repartizarea costurilor indirecte de producţie repartizabile pe tipuri de produse
fabricate/servicii prestate ale subdiviziunilor auxiliare;
5) repartizarea costurilor indirecte de producţie repartizabile pe tipuri de produse
fabricate/servicii prestate ale subdiviziunilor de bază;
6) repartizarea costurilor activităţilor auxiliare pe tipurile activităţilor de bază;
7) evaluarea deşeurilor recuperabile şi excluderea valorii lor din costurile de producţie;
8) determinarea costului rebuturilor definitive şi scăderea lui din costurile de producţie;
9) determinarea costului produselor secundare şi scăderea lui din costurile de producţie;
10) determinarea costului producţiei în curs de execuţie la sfîrşitul perioadei de calculaţie
conform SNC „Stocuri” şi excluderea acestuia din costul de producţie.

După cum se menţionează în literatura de specialitate, calculaţia costurilor produselor

fabricate sau serviciilor prestate este precedată de un şir de paşi raportaţi, în prealabil, la
contabilitatea costurilor de producție, şi anume:
1. Documentarea şi gruparea costurilor de producție pe obiecte de evidenţă şi de
calculaţie.
2. Înregistrarea costurilor de producție directe și repartizabile pe feluri de activităţi –
producţia de bază şi auxiliară (conturile 811 “Activităţi de bază” şi 812 “Activităţi
auxiliare”).
 3. Înregistrarea costurilor indirecte de producţie pe feluri de activităţi – producţia de bază
şi auxiliară (contul 821 “Costuri indirecte de producţie”).
4. Repartizarea costurilor indirecte de producţie ale secţiilor auxiliare pe obiecte de
calculaţie.
5. Repartizarea serviciilor activităţilor auxiliare, care pot fi incluse:
- nemijlocit în costul producţiei de bază;
- în calitate de servicii reciproce (în costul altor servicii ale secţiilor auxiliare);
- în componenţa costurilor indirecte de producţie ale secţiilor de bază.
6. Repartizarea costurilor indirecte de producţie ale secţiei de bază pe obiecte de
calculaţie.
7. Evaluarea deşeurilor recuperabile şi scăderea lor din totalul costurilor de materiale.
8. Calculul costului rebutului definitiv şi scăderea lui din totalul costurilor de producţie
colectate.
9. Determinarea valorii producţiei în curs de execuţie şi scăderea ei din totalul costurilor
de producţie colectate.
10. Determinarea costului efectiv total şi unitar al produselor fabricate sau serviciilor
prestate prin metoda de calculaţie stabilită.

2. Esenţa metodelor de evidenţă a costurilor de producţie şi calculaţia costului

produselor fabricate/serviciilor prestate.
Furnizarea de informaţii privind costul produselor constituie o funcţie importantă a
contabilităţii de gestiune în cadrul unei entități de producţie. Aceste informaţii permit managerilor
să identifice domeniile de producţie problematice, să exercite un control asupra costurilor de
producție, să fundamenteze deciziile de fixare a preţurilor şi să stabilească valoarea stocurilor.
Costul produselor fabricate sau serviciilor prestate presupune:
1) determinarea valorică a resurselor materiale şi de muncă utilizate. În scopuri de gestiune, se
formează atât indicatori de planificare a costului produselor fabricate sau serviciilor prestate,
cât şi indicatori efectivi;
2) estimarea recuperării de către entitate a costurilor de producţie suportate;
3) fundamentul sistemului normativelor şi al indicatorilor economici: profitul, rentabilitatea,
preţul;
4) baza conducerii economice interne a activităţii subdiviziunilor entității.
Astfel, costul produselor fabricate sau serviciilor prestate reprezintă un atribut indispensabil
de gestiune internă, joacă un rol major în depistarea şi folosirea rezervelor interne în scopul
obţinerii unor indicatori mai desăvârşiţi ai activităţii entității cu costuri de producție cât mai reduse.
Costul produselor fabricate sau serviciilor prestate reprezintă un element-cheie în conducerea
sistemelor economice. Determinarea şi analiza lui, în vederea eficientizării performanţelor
decizionale, au constituit preocupări permanente atât în domeniul cercetărilor ştiinţifice, cât şi în
practica economică.
Calculația costului – totalitatea procedeelor folosite pentru determinarea costului
produselor fabricate/serviciilor prestate.
În literatura de specialitate, se prezintă diverse criterii de clasificare a calculaţiei costului.
Astfel, în funcţie de perioada elaborării calculaţiei, se evidenţiază antecalculaţiile şi
postcalculaţiile.
- Antecalculaţiile se elaborează până la începutul fabricării produselor. Acestea pot fi
bugetare, planificate şi normative.
Calculaţia bugetară constă în calculul costului unitar presupus al unui tip nou de produs. Se
elaborează pe baza costurilor de producție normate stabilite în urma unei perioade îndelungate de
timp sau a normelor prelucrate artificial.
Calculaţia planificată reprezintă calculul costului produselor fabricate sau serviciilor
prestate unitar, pornind de la normele planificate stabilite, luând în consideraţie sarcina de reducere
a costului în perioada următoare.
Calculaţia normativă constituie calculul costului produselor fabricate sau serviciilor prestate
unitar, pornind de la normele tehnologice de costuri de producție aflate în vigoare la o anumită
dată.
- Postcalculaţiile determină costurile de producție efective pe unitatea de produs. Ea poate
fi efectivă şi de gestiune economică proprie. Calculaţia efectivă se elaborează în baza datelor reale
privind costurile de producție pe unitatea de produs, care sunt reflectate în conturile contabile.
În funcţie de volumul costurilor de producție incluse în calculaţie, se evidenţiază
calculaţia costului produselor fabricate sau serviciilor prestate şi calculaţia costului total al
produselor fabricate sau serviciilor prestate.
Calculația costului produselor fabricate sau serviciilor prestate include toate costurile de
producție ale entității la fabricarea produselor. Acestea cuprind costurile de materiale, costurile cu
personalul, contribuțiile la asigurările sociale, costurile indirecte de producţie. Această calculaţie
se utilizează pentru determinarea costului unui produs concret, a producţiei în curs de execuţie,
costului rebutului definitiv intern etc.
Calculația costului produselor fabricate sau serviciilor prestate total cuprinde toate
costurile de producție şi cheltuielile legate de fabricarea şi vânzarea produselor. Astfel, în afară de
costurile de producție, aici se mai includ cheltuielile legate de vânzarea produselor. Această
calculaţie se utilizează de entitate pentru determinarea rezultatului operaţional (profit sau
pierdere).
Calculaţiile, de asemenea, se deosebesc după perioada de cuprindere a calculaţiei. Astfel,
calculaţiile pot fi întocmite lunar – cu date mai puţin exacte, trimestrial sau anual la prezentarea
situațiilor financiare.
Metoda de calculație a costului cuprinde totalitatea proceselor de colectare, după anumite
procedee, a costurilor de producție dintr-o anumită perioadă de gestiune (de regulă lună) și a
procedeelor ce conduc la cuantificarea corelației dintre aceste costuri și producția care le-a generat,
în vederea determinării costului întregii producții și pe unitate de produs.
Actualmente, în practica internaţională şi naţională, sunt utilizate diverse metode de
calculaţie a costurilor produselor fabricate sau serviciilor prestate, care, în literatura de specialitate,
sunt grupate după diverse criterii de clasificare. Fiecare metodă de calculaţie a costului produselor
fabricate sau serviciilor prestate are trăsăturile sale specifice, avantajele şi dezavantajele utilizării
lor. Studiul clasificării metodelor de calculaţie, după diverse criterii, a indicat faptul că fiecare
criteriu poate cuprinde o clasificare mai îngustă. Astfel, de exemplu, în cadrul utilizării metodei
costurilor complete de calculaţie a costurilor produselor fabricate sau serviciilor prestate poate fi
aplicată metoda efectivă sau normativă.
La clasificarea metodelor de calculaţie, se evidenţiază metode de calculaţie de gradul 2 şi 3
care au la bază alte criterii de clasificare, ce formează un circuit şi revin la criteriul iniţial de
clasificare.
Astfel, după plenitudinea costurilor de producție incluse în costul produselor fabricate
sau serviciilor prestate metodele se împart în metode de calculaţie a costurilor complete
„absorbtion-costing” şi a costurilor parţiale „direct-costing”. În Marea Britanie, metoda „direct-
costing” se mai numeşte „marginal-costing” – evidenţa costurilor de producție marginale; în
Franţa – „la comptabilite marginale” – evidenţă marginală.
Conform metodei costurilor complete, costul cuprinde toate costurile de producție de
producţie efectuate în decursul unei perioade de gestiune. Informaţia privind costul complet se
foloseşte atât în contabilitatea de gestiune la luarea deciziilor manageriale, cât şi în cea financiară
la întocmirea bilanţului contabil (costul stocului) şi situației de profit și pierdere (costul
vânzărilor).
Metoda costurilor parţiale „direct-costing” prevede includerea în cost doar a anumitor
costuri de producție generate de procesul de fabricare a produselor. Astfel, numai costurile de
producție variabile compun costul produselor, deoarece numai acestea sunt considerate ca
ocazionate de fabricarea produselor.
 Metoda „direct-costing” permite conducerii să delimiteze clar costurile de producție care
variază direct cu volumul producţiei şi costurile de producție care se menţin la un nivel constant,
indiferent de acest volum. Prin însăşi concepţia sa, sunt urmărite abaterile în volumul producţiei,
în preţ, în cost şi în capacitatea pe produse, oferind un tablou relativ clar asupra eficienţei
operaţiilor unităţii economice.
Relaţiile de bază folosite în metoda „diret-costing” sunt următoarele:
Venitul din vânzări – Costurile de producție variabile = Marja de contribuţie.
Marja de contribuţie – Costurile de producție constante = Profit (sau pierderi) brut.
Metoda „direct-costing” oferă posibilitatea să se cunoască dacă volumul vânzărilor este
suficient pentru a acoperi costurile de producție constante.
Sondajul realizat la entitățile din Republica Moldova demonstrează că aceste întreprinderi
folosesc metoda costurilor complete la luarea deciziilor manageriale. Costurile parţiale, ca obiect
al contabilităţii manageriale, sunt utilizate foarte rar în procesul de luare a deciziilor, deoarece
modul de ţinere a contabilităţii costurilor de producție la majoritatea întreprinderilor nu este
capabil să furnizeze un atare tip de informaţie, condiţionată de cunoştinţele reduse ale
specialiştilor, precum şi lipsa de practică în utilizarea costurilor adecvate pentru luarea deciziilor
manageriale. Contabilitatea, la aceste întreprinderi, în mod tradiţional, acumulează şi prelucrează
informaţia financiară în acord cu principiile contabile generale, fără a urmări şi separa costurile de
producție variabile şi cele constante, ce ar permite să fie determinate mai clar costurile de producție
legate nemijlocit de produsele şi serviciile concrete.
După operativitatea efectuării controlului şi analizei costului produselor fabricate sau
serviciilor prestate, se disting metodele efectivă şi normată.
Metoda calculaţiei costului produselor fabricate sau serviciilor prestate efectiv se bazează
pe următoarele principii:
1) reflectarea deplină şi perfectată documentar a costurilor de producţie în sistemul
conturilor contabile;
2) localizarea costurilor după tipurile de producţie, caracterul costurilor de producție,
locurile de apariţie, obiectele de evidenţă şi purtătorii de costuri;
3) compararea indicatorilor efectivi cu cei de plan.
Însă, metoda în cauză nu permite asigurarea personalului administrativ cu informaţia
necesară: datele despre costul produselor sunt prezentate numai peste o lună după finalizarea
perioadei de gestiune, în timpul căreia se îndeplineşte comanda, iar în lipsa standardelor
(normelor), unicul mod de utilizare a datelor contabile pentru analiza eficienţei producţiei constă
în compararea costului de producţie al fiecărei operaţii ulterioare cu cea analogică anterioară. Fără
a dispune de o bază sigură pentru evidenţierea clară a factorilor de producţie principali,
administraţia nu poate să-şi concentreze atenţia asupra problemelor principale la evidenţierea şi
înlăturarea cauzelor depăşirii consumului de resurse şi a lacunelor din organizarea producerii,
încălcărilor proceselor tehnologice, cercetării şi mobilizării rezervelor interne de producţie.
Condiţia utilizării metodei normate de calculaţie a costului produselor fabricate sau
serviciilor prestate este prezenţa normelor (standardelor) privind costurile de producție de
materiale, retribuirea muncii, costurile indirecte de producţie, precum şi întocmirea calculaţiei
normative (standard). Evidenţa costurilor de producție efective la utilizarea metodei date se
organizează astfel, încât se reflectă costurile de producție pe norme şi abaterile de la norme. Datele
despre abaterile evidenţiate permit calcularea costului efectiv al produselor fabricate sau serviciilor
prestate pe calea adăugării la costul normativ al produselor fabricate sau serviciilor prestate (sau
reţinerea din el) a părţii corespunzătoare de abateri de la norme. Metoda normată de calculaţie a
costului produselor fabricate sau serviciilor prestate include metoda normativă şi metoda
standard-cost.
În dependenţă de obiectul de calculaţie a costurilor, se disting metode de calculaţie a
costului pe comenzi, faze şi pe activităţi.
Condiţia obligatorie de aplicare a metodei pe comenzi de calculaţie a costului este
deschiderea comenzilor de producţie. După deschiderea comenzii la un tip de produs sau lucrare,
toată documentaţia tehnologică şi de evidenţă primară trebuie să se întocmească cu indicarea
obligatorie a caracterului (codului) comenzii. La sfârşitul fabricării produselor sau îndeplinirii
lucrării, comanda se închide. Metoda în cauză se aplică la întreprinderile industriale cu tip de
producţie unic sau în serie mică de producţie. Dezavantajul de bază al metodei pe comenzi îl
constituie lipsa controlului operativ al nivelului costurilor de producție, complexitatea şi
masivitatea inventarierii producţiei în curs de execuţie.
Metoda pe faze de calculaţie a costului se foloseşte pentru executările cu utilizarea
complexă a materiei prime, precum şi în ramurile industriei cu producţie în serie mare, unde
materia primă prelucrată şi materialele trec prin câteva etape de prelucrare (faze).
O importanţă deosebită pentru calculaţia costurilor produselor fabricate sau serviciilor
prestate prezintă modul de stabilire a fazelor de calculaţie care pot să includă una sau mai multe
faze de prelucrare, care să corespundă sau nu cu secţia de fabricaţie.
Odată stabilite fazele de calculaţie se simbolizează (fie după operaţia care o execută, fie în
cifre etc.) pentru a uşura munca de înregistrare, prelucrare şi transmitere a datelor privind costurile
de producție. În acest scop pe fiecare document se atestă consumuri ocazionate de procesul de
producţie obţinută, se înscriu în mod obligatoriu simbolurile atribuite fazei respective.
Întreprinderile utilizează două variante ale metodei de calculaţie a costului pe faze – varianta
fără contabilizarea semifabricatelor şi cu contabilizarea semifabricatelor. Alegerea variantei
depinde de necesitatea determinării costului de producţie al unor semifabricate. Aceasta, în primul
rând, este provocată, în practică, de prezenţa operaţiilor de vânzare a semifabricatelor, costul
cărora este necesar să se determine.
Metoda bazată pe activităţi (Activity Based Costing) presupune căutarea unei puternice
relaţii între produse şi activităţi. Această metodă plasează, între centrele de lucru şi produse, o
categorie intermediară numită activitate. Conform acestui model de calculaţie a costurilor,
activităţile determină costurile, iar produsele şi serviciile consumă activităţi.
Calculaţia costului produselor fabricate sau serviciilor prestate bazată pe activităţi reprezintă
o metodă de abordare a repartizării costurilor de producție prin care se identifică principalele
activităţi operaţionale, se localizează toate costurile de producție pe activităţi, se reduc sau se
elimină activităţile negeneratoare de valoare şi se repartizează costurile de producție utilizând ca
bază activitatea care le generează.
După evoluţia metodelor de calculaţie în timp, deosebim metode tradiţionale şi metode
moderne de calculaţie a costului.
Metodele tradiţionale de calculaţie a costului se bazează pe calcularea exactă a costului
efectiv al produselor fabricate sau serviciilor prestate, şi nu pe operativitatea obţinerii informaţiei
necesare luării deciziilor manageriale.
Metodele moderne de calculaţie a costului se bazează pe operativitatea obţinerii informaţiei
necesare luării deciziilor manageriale, ci nu pe calcularea costului efectiv al produselor fabricate
sau serviciilor prestate, ca în cazul metodelor tradiţionale de calculaţie.
Generalizând cele expuse, putem concluziona că, în practică, întreprinderile nu aplică
metode „pure” de calculaţie a costurilor ci se observă o îmbinare a metodelor în raport cu diverse
criterii, astfel, se poate stabili un raport de subordonare una faţă de cealaltă în dependenţă de scopul
prioritar urmărit de către întreprindere. Astfel, de exemplu, întreprinderile pot utiliza în scopul
efectuării controlului şi analizei costului produselor fabricate sau serviciilor prestate metoda de
calculaţie a costului pe faze în cadrul metodei normative, iar pentru luarea deciziilor manageriale
- metoda costurilor parţiale „direct-costing”.
Pentru alegerea unei anumite metode de calculaţie a costurilor produselor fabricate sau
serviciilor prestate este necesar de a avea în vedere o serie de factori care influenţează organizarea
calculaţiei costurilor, şi anume:
1. mărimea şi dimensiunea entități;
2. structura organizatorică a unităţilor economice;
3. tipul producţiei (cu producţie individuală, de serie şi de masă);
4. tehnologia de producţie (cu producţie simplă sau cu producţie complexă);
 5. progresul tehnic (gradul de mecanizare şi automatizare a producţiei);
6. caracterul procesului de producţie (continuu sau sezonier).

3. Metoda globală de evidenţă a costurilor de producţie şi de calculaţie a costului

produselor fabricate/serviciilor prestate.

Metoda globală de calculație constă în faptul că toate costurile de producție (directe și

indirecte) sunt colectate la un loc în scopul calculării costului produselor fabricate. Se utilizează
la entitățile care fabrică un singur produs, execută o singură lucrare sau prestează un singur serviciu
(de exemplu, producerea de energie electrică, extragerea de piatră, prestarea serviciilor de
transport)..
În cazul aplicării metodei globale toate costurile de producţie sînt considerate costuri directe.
Costul unitar pe produs sau serviciu la aplicarea metodei globale se determină prin raportarea
totalului costurilor directe la cantitatea de produse fabricate/servicii prestate în perioada de
calculaţie.
Exemplul 5. În iunie 201X o entitate a fabricat 150 kg de produs şi a suportat următoarele
costuri:
- materiale în sumă de 20 000 lei,
- cu personalul (inclusiv contribuţiile pentru asigurările sociale obligatorii de stat şi primele
de asigurare obligatorie de asistenţă medicală) – 6 000 lei; şi
- amortizarea utilajului de producţie – 6 250 lei.
În baza datelor din exemplu, entitatea în iunie 201X contabilizează:
a) costurile de producţie suportate în sumă de 32 250 lei (20 000 lei + 6 000 lei + 6 250 lei)
- ca majorare a costurilor activităţilor de bază şi:
 diminuare a stocurilor - 20 000 lei,
 majorare a datoriilor curente - 6 000 lei,
 majorarea amortizării imobilizărilor corporale - 6 250 lei;
b) costul produselor fabricate în sumă de 32 250 lei – ca majorare a stocurilor (produselor
finite) şi diminuare a costurilor activităţilor de bază.
Conform datelor din exemplu, costul unitar al produsului fabricat constituie 215 lei/kg
(32 250 lei : 150 kg).

4. Metoda de calculaţie a costului pe comenzi

Calculaţia costurilor prin metoda pe comenzi se aplică de regulă la producţia lansată în
baza unei comenzi pentru o anumită cantitate de produse (lot) sau o serie care se individualizează
într-un număr de ordine (cod) ce se menţionează pe toate documentele primare de evidenţă pornind
de la lansare până la predarea produselor la depozit. În calitate de obiect de evidență se consideră
comanda, iar ca obiect de calculație servește tipul de produs lansat cu comanda respectivă.
Pentru determinarea costului efectiv la momentul lansării unei comenzi de fabricaţie se
deschid fişe de cont analitice de calculaţie care poartă numărul de cod al comenzii respective şi în
care se colectează toate costurile de producție directe ocazionate de fabricarea comenzii şi
repartizarea costurilor indirecte de producţie pe fiecare comandă în parte prin procedee
convenţionale obţinându-se costul efectiv. Costul unitar se calculează, după terminarea comenzii,
prin împărţirea acestor costuri de producție la numărul de unităţi produse din fiecare comandă.
Metoda pe comenzi se foloseşte în industria constructoare de maşini, industria confecţiilor,
industria mobilei etc.
În cazul în care la sfârşitul perioadei de calculaţie unele comenzi sunt neterminate, costurile
de producție efectuate cu comenzile respective se consideră în întregime ca producţie în curs de
execuţie.
 În cazul unor comenzi cu ciclu îndelungat de execuţie din care rezultă unele piese care se
predau la depozit înainte de terminarea comenzii, ele se predau la depozit sau se expediază
clienţilor, fiind înregistrate la preţul prestabilit, urmând ca diferenţele rezultate la terminarea
comenzii între costul efectiv şi costul la care au fost înregistrate piesele respective să efectueze
costul ultimului lot.

5. Metoda de calculaţie a costului pe faze

Calculaţia costurilor prin metoda pe faze îşi găseşte aplicabilitatea în unităţile patrimoniale
de producţie de masă, unde materia primă şi materialele folosite în procesul de fabricaţie trec prin
diferite faze succesive de prelucrare. Asemenea procese de fabricaţie sunt în industria alimentară,
industria textilă, industria chimică, industria berii etc.
O importanţă deosebită pentru calculaţia costurilor prezintă modul de stabilire a fazelor de
calculaţie care pot să includă una sau mai multe faze de prelucrare, care să corespundă sau nu cu
secţia de fabricaţie.
Odată stabilite fazele de calculaţie se simbolizează (fie după operaţia care o execută, fie în
cifre etc.) pentru a uşura munca de înregistrare, prelucrare şi transmitere a datelor privind
consumurile de producţie. În acest scop pe fiecare document se atestă consumuri ocazionate de
procesul de producţie obţinută, se înscriu în mod obligatoriu simbolurile atribuite fazei respective.
Metoda de calculație pe faze cunoaște două variante:
- Cu semifabricate,
- Fără semifabricate.
Medoda pe faze cu semifabricate este utilizată de întreprinderile cu procese tehnologice
îndelungate şi în care la nivelul fazelor se obţin semifabricate depozitabile sau destinate vânzării.
In asemenea condiţii trebuie cunoscut costul semifabricatului în toate stadiile parcurse. În această
variantă, semifabricatele obţinute au ca destinaţie fie prelucrarea lor în fazele următoare, fie
vânzarea în afara unităţii. Costul efectiv se stabileşte pe fiecare fază de calculaţie şi se transferă de
la o fază la alta, la care se adaugă consumurile ocazionate de faza în cauză, astfel încât în ultima
fază se obţine costul de producţie al produsului finit.
În cazul aplicării metodei pe faze fără semifabricate nu se determină costul după fiecare
fază, ci numai pentru produsul finit care rezultă din ultima fază sau etapă de prelucrare. Aceasta
se bazează pe faptul că din toate fazele de calculație anterioare ultimei faze nu rezultă semifabricate
ci numai producție în curs de execuție care trece de la o fază de prelucrare la alta, fără depozitare
intermediară sau dacă aceasta are loc, ea se face pentru o perioadă scurtă de timp.