II.

AUTONOMII LOCALE SI INSTITUTII CENTRALE IN

SPATIUL ROMÂNESC ( SECOLELE IX-XVIII)-ZOE PETRE
Din secolul al IX-lea insă, în contextul in care unguni asezati in Pannonia incep să-si manifeste
interesul pentru Transilvania, sursele mentionează formatiuni politice ale populatiei romānesti de
la nord de Dunăre. Astfel, Cronica notarului anonim (Anonymus) al regelui Ungariei Bela al III-lea,
scrisă probabil prin secolul al XII-lea, dar oglindind evenimente de la sfârșitul secollullui al IX-lea,
relatează conflictele care i-au opus pe unguri in expansIiune spre răsărit unor formatiuni politice de
dincolo de Tisa. Aceste formatiuni, de tipul cnezatelor sau voievodatelior, forme de organizare
influentate de cele ale slavillor, dar devenite specifice populatiei românesti, erau situate în Biharea
(condusă de Menumorut), în Banat, cu centrul probabil la Cuvin (Glad) și în inima Transilvaniei,
având drept centru posibil Dăbâca (Gelu). Gelu este sigurul dintre acesti conducători locali numit
de Anonymus blach, adică român, in conditile în care populatia din zonă era departe de a fi omogenă
din punct de vedere etnic.
Din secolul al X-lea datează mențiunile unor formatiuni politice in Dobr gea, reintrată în sfera de
dominatie bizantină. Chiar dacă nu putem spune nimic sigur despre etnia unor conducătoni precum
jupan Dimitrie, consemnat intro inscriptie de la Mircea Vodā, sau despre jupan Gheorghe,
mentionat in complexul de la Basarabi, probalbil ca formatiunile politice pe care le conduceau îi
conduceau și pe români. Tot in Dobrogea, în secolul all XI-lea, în conditiile aparitiei unor noi valuri
de migiraitori, precum pecenegii, uzii, cumanii, Ana Comnena îi pomeneste pe Tatos, Seslav și Satza,
(in Alexiada), de origine probabil pecenegã, şefi ai unor formatiuni politice din care insã puteau face
parte și români.
Cumani popor asiatic mongol, aflat in secollul al IX-lea între fluvile Ural și Volga, de unde a inaintat
treptat până în teritoriul Cuiprins intre filuviul Don si Carpati, au stāpānit aceste teritori, sub mumele
de Cunmainia, până după mijlocul secollullui all XIII-lea.
loaniți (cavaleri) - ordin călugăresc militar al Sfântului loan de lerusalim, întemeiat în secolul al XI-lea
pentru a oferi asistență pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte.
Teutoni (cavaleri) - ordin religios și militar creat de cruciații germani în 1198, cu recrutare din rândul
nobilimii germane; atinge apogeul în secolul al XIV-lea; decade datorită Reformei în secolul al XVI-
lea și este suprimat de Napoleon în 1809.
Turanic (populație) - populații turcice din Asia Centrală.
În Transilvania, regalitatea maghiară își impunea autoritatea prin intermediul nobililor unguri,
deținători de fiefuri, în virtutea relațiilor vasalice care îi legau de regele Ungariei. Parte din aceste
fiefuri, care se bucurau, la rândul lor, de o importantă autonomie față de regalitatea magiară, se
constituiseră pe structurile vechilor formațiuni politice premaghiare, pe care le cuceriseră. Astfel, pe
la 1003, regele maghiar Ştefan I îl înfrânge cu greu pe Gyula, stăpânitor al fostei tări a lui Gelu, care
avea centrul la Alba-lulia (Bălgrad). **Voievodul Gyula se predă regelui ungariei**
Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendință generală de extindere teritorială și de amplificare
a funcțiilor formațiunilor existente în spațiul românesc, mai ales în interiorul arcului carpatic. E
posibil ca în această zonă procesul de constituire și de maturizare a formațiunilor politice să fi fost
impulsionat si accelerat de confruntarea cu tendințele expansioniste ale regatului maghiar. Acestea
s-au materializat în cucerirea treptată a Transilvaniei, pe parcursul a câtorva sute de ani, între
secolul al IX si secolul al XI-lea.
O confirmare indirectă a acestor realităti (exista constinta unei anterioritati a romānilor in
Transilvania și a unor formatiuni politice în stare să opună rezistență ungurilor) o aduce Cronica lui
Nestor, din secolul al XII-lea, care pästra amintirea faptului că, la trecerea lor prim Carpatii Pădurosi,
spre Panonia, unguri au găsit acolo pe români și pe slavi.
Întărirea autorității regale maghiare asupra Transilvaniei a fost marcată de tendința generală de
reducere a autonomiilor locale în favoarea unor instituti centrale, chiar dacă procesul nu a fost nici
rapid, nici întotdeauna reușit. Astfel regii maghiari impun instituții inspirate de modelul occidental,
dintre care comitatele, tocmai pentru că ofereau o bază legală de manifestare a autonomiei locale,
au fost acceptate. Dar încercarea de a organiza Transilvania într-un principat (ceea ce, de altfel, și
ilustra perceperea ei ca o entitate aparte în cadrul regatului), în 1111, a eşuat. In 1176 se revenea la
instituția voievodatului, de îndelungată tradiție. Dacă zonele centrale ale Transilvaniei sunt cuprinse
în structura instituțiilor regalități maghiare, în regiunile mărginaşe supraviețuiesc autonomiile
românești, sub forma tărilor Bârsei, Amlaşului, Făgăraşului, Maramureşului, cu importante funcții de
apărare a granitelor. În schimbul serviciilor lor militare și a fidelității față de regatul maghiar, acesta le
recunoștea autonomia. Tocmai din astfel de autonomii românești tradiția vrea să fi pornit inițiativa
întemeierii statelor românești extracarpatice Moldova și Țara Românească.
Prezenta cumană pe teritoriul românesc a fost importantă, intrucât acestia constituie in zonă, pentru
câteva generatii, un factor politic și militar influent, iar colaborarea lor cu români de la nord, dar si de
la sud de Dunăre a avut de spus un cuvânt în procesul constituini statelor medievale românesti.
Colaborarea dintre cumani si romäni avea să iasă cu putere in evidentă in timpul răscoalei
antibizantine a vlahillor si bulgarilor de la sud de Dunāre (1185-1186), condusă de fratii Petru și
Asan. Lupta impotriva impăratului Isaac al-ll lea Angelos a fost urmată de constituirea taratului
vlaho-bulgar (numit in istoriografie și al doilea tarat bulgar). Romanitatea conducătorilor noi
formatiuni politice de la sud de Dunăre este consemnată cu daritate în corespondența purtată de
lonită Caloian (fratele mai mic al lui Petru și Asan) cu papa inocentiu al III-ea, de la care încerca să
obtină recunoasterea titlului de țar. Din nevoi militare și politice, taratul vlaho-bulgar se orientează
spre o consolidare a legăturilor cu populația cumană de la nord de Dunăre (a cărei stăpânire îi
cuprindea și pe români).
In Banat, în regiunile stăpânite altădată de Glad, domnea Ahtum, cu centrul la Morisena, unde
întemeiase și o mănăstire ortodoxă. Rezistența din partea aristocrației maghiare, dornice să-și
păstreze autonomia dobândită, dar și a elementului românesc i-a determinat pe regii maghiari să
colonizeze alte neamuri, precum secuii, de origine turcică, stabiliți în sud-estul Transilvaniei, sașii
(aşezați în zonele unde aveau să întemeieze Sibiul, Braşovul, Sighisoara, Bistrița etc.), cavalerii
teutoni (care primesc în 1211 Tara Bârsei, în schimbul căreia trebuiau să apere frontierele răsăritene
ale regatului și să facă și prozelitism catolic în rândul populației românești sau turanice).
În secolul al XIII-lea, în vreme ce Transilvania își continua existența în cadrul regatului maghiar, se
conturează din ce în ce mai clar formațiunile politice ale românilor din exteriorul arcului carpatic.
Astfel, în 1234, o bulă papală mentiona existența unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă,
ceea ce implica și o organizare politică.( Andrei al II-lea al Ungariei 1205-1235 )
BULA PAPALĂ DIN 1234 (DATA DE CATRE PAPA GRIGORE AL IX-LEA CATRE VIITORUL REGE BELA AL
IV-LEA (1235-1270)
În secolul al XIII-lea, întreg spațiul românesc avea să fie marcat de marea invazie tătară din 1241,
care a distrus și a dezorganizat totul, în pofida unor încercări de rezistență locale, ce demonstrează că
existau deja elemente de organizare politică. Românii încercaseră, împreună cu secuii, să apere
trecătorile transilvănene, iar în exteriorul Carpaților tătarii se confruntă cu un așa-numit Mişelau,
probabil Seneslau, care apare mai târziu în documente. Marea invazie tătară a pulverizat cnezatele
și voievodatele românești preexistente, dar a dezorganizat și regatul ungar, care, în ultima
perioadă, își extinsese dominația și asupra spațiului extracarpatic. Astfel, presiunea maghiară
asupra spațiului românesc scade și sunt create condiții favorabile afirmării politice la sud și la
răsărit de Carpați. Dominația mongolă instituită în zonă a permis, pe de o parte, cristalizarea unor
instituții rămase apoi carac- teristice statelor medievale românești (birurile, scutirile, organizarea
sistemului de poștă etc.), iar pe de alta, a făcut apel, în guvernare, la reprezentanți din rândul
populației românești. Aceștia, spre sfârșitul secolului, în condițiile diminuării puterii mongolilor, au
profitat de situația dobândită, în scopul definirii unor autonomii românești care au stat la baza
viitoarelor state medievale.
După trecerea primului șoc al invaziei (tatari), regalitatea maghiară încearcă să recâștige terenul
pierdut la sud de Carpați, aducându-i, în 1247, în Tara Severinului, pe cavalerii ioaniți. Diploma de
privilegii care le este acordată permite surprinderea tipurilor de formațiuni teritoriale care existau
în zonă. În primul rând, se contura Tara Severinului (Banatul), creație a regalității maghiare în
vederea asigurării controlului asupra zonei. Apoi, existau voievodatele lui Litovoi, în Țara Hațegului și
nordul Olteniei, și al lui Seneslau, în nord-vestul Munteniei. În al treilea rând, în câmpia olteană
ființau cnezatele lui loan și Farcaş. Diploma oferă și informații asupra stratificării sociale, care este
întotdeauna legată de apariția statului, consemnând diferențele dintre tărani și mai-marii pământului
(rustici, în opoziție cu majores terrae, sugerează deja existența unor categorii privilegiate). De
asemenea, aceste formațiuni statale, aflate sub autoritatea, măcar nominală, a regelui maghiar,
aveau propriile forte militare, întrucât se specifica obligația lor de a da ajutor armat ioaniților.
(Diploma cavalerilor Ioaniti)
În 1277, încercarea voievodului Litovoi (cel de la 1247 sau un urmas cu același nume) de a înlătura
suzeranitatea maghiară duce la moartea acestuia și la capturarea fratelui său, Bărbat. Acesta se
răscumpără, spun documentele, „cu o sumă nu mică de bani", ceea ce ilustrează forța economică pe
care o avea formațiunea politică olteană. Teritoriile recucerite de regele maghiar rămân totuși, în
virtutea sistemului feudo-vasalic, în stăpânirea voievodului, cu condiția ca acesta să-i recunoască
suzeranitatea.
Inlāturarea totalā a suzeranitătIi maghiare asupra teritoriului de la sud de Carpati are loc la
cumpäna secollelor XIII-XIV. Traditia pāstratä de cronicile muntene vorbeste de un „descălecat" al lui
Negru Vodă, pornit cu ai sãi din Tara Fagāraşului pe la 1290. Sâmburele real all tradiție se leagă de
desfiintarea, de către regalitatea maghiarā, a automomiei Tari Făgāraşului la 1291, ceea ce ia putut
determina pe uni dintre fruintasi românilor de acolo să treacă la sud de Carpati. Oraşul Câmpulung,
unde s-ar fi asezat Negru Vodă, poartă și el amprenta elementului transilvan, prin colonistii sasi care
il locuiesc, si devine prima capitală a Țări Românești si necropolă domnească. De asemenea,
realitatea unui descălecat de la nord de Carpati pare a fi sugerată chiar de numele de Basarab, de
origine cumană, consemnat în documente in Tara Hategului.
Mai car este documentată istoric intemeierea Țārii Romaineşti prin unirea teritorilor oltene ale
voievodatului lui Litovoi au cele ale voievodatului argesean al lui Seneslau sub domnia lui Basarab,
pe la 1300. Afirmarea independentei fată de regatul maghiar se făcea in contextul colaborāri
românilor cu tātarii bulgari și sârbi. Factorul de putere reprezentait de regatul miaghiar nu putea fi
insā ignorat si, în 1324, Basarab se recunoștea vasal al regelui Carol Robert de Anjou, care, la rândul
său,îi recunostea domnia asupra unei țări sud-carpatice unificate (Terra Transalpina). La scurtă vreme
insă, regele maghiar considera că Basarab si-a nesocotit obligatile vasalice și in 1330 era declanşată o
campanie impotriva Tārii Românesti, condusă chiar de Carol Robert de Anjou. Pentru a evita
distrugerile războiului, Basarab se oferă se restituie regelui Banatul Severinului și să-i plātească 7 000
de mărci de argint, echivallând cu 74 kg aur. Suma este un indiciu al fortei economice detinute de
voievodatul muntean, care poate fi legată și de controlul segmentului final al druimului comercial
care lega Europa Centrală și Marea Neagiră prin intermediul gurilor Dunării. Carol Robert refuză
oferta, armata maghiară aparent victiorioasă se intoarce spre Transilvania, dar intr-o trecătoare,
nelocalizată cu exactitate, dar intrată în istorie sub numele Posada, pe care i l-a dat lorga, români îi
surprind si îi masacrează pe unguri, al căror rege scapă cu greu. Victoria de la 1330 consfintea
independenta Tārii Românesti și demonstra forta noului stat.
Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate în contextul necesități de a duce o luptă comună
pentru eliminarea tătarilor din regiune. Acesta este contextul în care Basarab cucereste sudul
Moldovei actuale, ceea ce explică numele de Basarabia extins apoi asupra intregului teritoriu dintre
Prut și Nistru. Regele ungar interpreta insă jurământul de vasalitate prestat de domnul Tari
Românești ca o recunoaștere a faptului că acesta ar fi detinut întreaga tară (inclusiv teritorile nou
cucerite de Basarab) ca feudă, de la el.
In contextul unor astfel de pretenti maghiare, urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, işi ia în
1359 titlul de „singur stäpānitor" (samodîrjet, autocrat) si creează mitropolia Tări Româneşti,
dependentă de Constantinopol. Erau măsuri care respingeau, in acelasi timp, și pretentiile politice,
și incercarile de catolicizare, vāzute ca un mijloc de mai bună integrare a voievodatului muntean
sfera de influență și chiar de dominatie directă maghiară.
 După noi confruntări, Vladislav Vlaicu (1364-1377) se recunoaste din nou vasal al regelui Ungariei,
de la care primește ca feude Severinul și Făgăraşul, inaugurând astfel o indelungatā traditie de
stăpānire munteană asupra acestor regiuni integrate regatului maghiar.( Infrangerea armatei regelui
maghiar de catre oastea lui Basarab (Cronica pictata de la Viena))
Apariția primelor formatiuni politice românești se plasează în cadrul unor evolutii interne care au
făcut posibilă cristalizarea stiructurilor statale, dar si al unui context imternational favorabil. In
centrul și răsăritul Europei, ultimele invazii se prelungesc până în secolul all XIII-lea, iar mariile puteri
din zonă, Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei (după anul 1000) și Regatul Poloniei, işi impart sferele
de influență, iar uneori incearcă să-și impună stăpânirea propriu-zisă asupra spațiului românesc.
MOLDOVA
Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominația tătarilor, care isi stabiliseră un
centru politic la gurile Dunäri. Pe aici trecea și importantul drum comercial care lega zone din
Europa Centrală (Polonia) cu Marea Neagrā, ceea ce a favorizat in mare mäsură unificarea
economică a acestui spatiu. Evolutia spre cristalizarea unor formatiuni politice in această zonă este
ilustrată de un document din 1332 al cancelariei papale; acesta vorbea despre „puterniai acelor
locuri" care confiscaseră bunurile episcopiei Cumaniei. Unirea acestor formatiuni a fost favorizată de
lupta regalitāti maghiare pentru inläturarea dominatiei tătare și de succesele lui Basarab. Imitiativa
regelui maghiar de a apăra hotarele răsăritene ale Ungariei a condus la crearea unei mārci de
apărare in nordul Moldovei, condusă de Voievodul Dragos din Maramures, la 1347. Traditia istorică
a păstrat amintirea participāri romānilor de peste Carpati la intemeiere in legenda „descălecatului".
în realitate, dependenta lui Dragos fată de coroana maghiară și nemultumirile românilor
maramureseni față de politica regelui maghiar de desfintare a autonomiei Maramuresului au condus
la o primă incercare, nereusită, de inlāturare a dominatiei ungare, sub conducerea altui voievod din
Maramures, Bogdan. în 1364-1365, in acelasi timp cu conflictele care aveau loc între Muntenia si
Ungaria, suzeranitatea maghiară este inläturată și statul moldovean se constituie ca entitate de sine
stătätoare.
Pänă la sfârșitul secolului al XIV-lea, Moldova se extinde spre sud, ingloband gurile Dunării, astfel
incât Roman I (1392-1394) se putea intitula „domn din munte până la mare". Extinderea teritoriallă
a fost întovărășită și de o necesară centralizare a institutilor statului și o clarificare religioasă, in
vremea lui Petru I (1377-1392); după ezitările între Roma și Constantinopol, domnia optează
pentiru ortodoxie, punānd astfel bazele intemeieri Mitropoliei de la Suceava. Pentru a contracara
pretentiile maghiare, in 1387, Petru I depune jurāmânt de vasalitate regelui Polloniei, Vladislav I
lagello, imaugurând astfel principala directie de politică extemă a Moldovei pentru viitoarea
perioadā.
DOBROGEA
În secolul all XIV-lea se constituia și la sud de Dunăre un stat independent, al cărui nucleu a fost
reprezentat de Tara Cavarnei, cu centrul la Caliacra, condusă de Balica (1346-1354). Ulterior, în uma
participări la un război civil in Imperiul Bizantin, Dobrotici (1354-1386) a primit titlul de *despot*,
care era acordat rudelor sau aliatilor imperiului și care il plasa, cel putin formal, in cadrul ierarhiei
imperiale. Urmasul său, Ivanco (1386-1391), se desprinde din sfera stāpâniri bizantine și bate
monedā proprie, pentru a-și marca independenta. in conditile apropieri limperiului Otoman de linia
Dunăni, Dobrogea, all cărei conducător dispărea in luptele cu turci, risca să fie transformată în
pașalâc.Acesta este momentul in care domnitorul Tării Românesti, Mircea cel Bātrân (1386-1418)
intervine și o ia in stāpâniire. Dobrogea avea să rămână în componența statului munteain pänä in
1417 sau 1420, când este cucerită de turci si rămâne sub stāpânire otomană până la 1878.
EVOLUTIA TRANSILVANIEI IN CADRUL REGATULUI MAGHIAR
Transilvania fusese organizată ca un voievodat, ceea ce sugerează cả is menținea o anumită
individualitate politico-administrativă in cadrul regatului maghiar. Conducerea sa se baza pe
colaborarea stărilor" sau „națiunilor" privilegiate: nobilimea (in special maghiară), patriciatul
(orășenii bogați – in special sași) și fruntaşii secuilor. Fruntasii românilor au făcut inițial parte dintre
stările privilegiate, dar, din secolul al XIV-lea, ei sunt excluși treptat din rändul acestora. In 1366, în
contextul afirmării Independentei românilor la sud și est de Carpati, ca și al optiunii statelor
extracarpatice pentru ortodoxie, regele Ludovic I condiționează calitatea de nobil de apartenența la
catolicism. În acest fel, nobilii români care doresc să-și păstreze statutul acceptă catolicismul și
treptat se maghiarizează, iar cei care rāmân credincioși propriei confesiuni religioase iși pierd
statutul privilegiat si decad în rândul tăranilor. Românii işi păstrează, măcar pentru o vreme, o
autonomie relativă și o organizare proprie, sub conducerea cnezilor si voievozilor in unele zone
mărginașe ale Transilvaniei, precum Țara Hațegului, Tara Făgăraşului, a Maramureșului și în
districtele românești ca Tara Zarandului sau Banat. În timp însă, în contextul acțiunii de centralizare
politică și de restaurare a autorității regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restrânse In
concluzie, în vreme ce la sud și la răsărit de Carpați românii isi consolidau independența, în
Transilvania se producea evoluția inversă, aceasta fiind tot mai profund integrată în structurile
regatului ungar. Această evolutie divergentă este una din principalele cauze pentru care, în condițile
în care în perioada medievalā, în Europa, se constata o tendință destul de răspânditā de unificare
teritorială a populațiilor de același neam, în spațiul românesc se mentine diviziunea politică. Pe de
altă parte, constituirea statelor medievale romānești extracarpatice a creat cadrul propice unei
dezvoltări economice și culturale care a permis, alături de lupta impotriva expansiunil otomane,
conservarea identității poporului român.
În cronicile maghiare medievale se spune că, în urma așezării secuilor în re- giunile răsăritene ale
Transilvaniei, aceștia ar fi preluat de la români scrierea (cel mai probabil fiind vorba de sistemul
însemnărilor pe răboj)
După constituirea ca state în secolul al XIV-lea, în cele două tări extracarpatice se constată un lent
proces de cristalizare instituțională. Principala instituție era domnia, asumată de un „mare voievod
și domn", „de sine stätätor", proprietar, de drept, al întregului teritoriu al țării și căruia toți locui
torii îi datorau ascultare in calitate de supusi. Domnul avea atribuții militare, ca sef al ostirii,
administrative numind dregătorii de cancelaria domnească, luând deciziile necesare conducerii țării,
judiciare fiind instanță supremă de judecată. De asemenea, domnul era apărător al bisericii și
colabora din punct de vedere religios cu ierarhia ecieziastică. Mitropoliile celor două țări
extracarpatice au avut un rol important in conso- lidarea autorității domnești și a structurilor statale,
în general. În primele secole de după întemeiere, fiscalitatea era relativ redusă, veniturile domniei
provenind nu atât din impozite (biruri), cât din beneficiile aduse de drumurile comerciale care
străbăteau spațiul românesc. Tendința generală, în secolele XV-XVI, era de intărire a autoritătii
domnului în raport cu marea boierime și alte posibile centre ajutat de sfatul boieresc și de putere
(cum au fost orașele). Sfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn și era la început compus din
marii boieri, în calitatea acestora de mari proprietari de pământuri, iar apoi, pe măsura cristalizării
instituționale, din boierii cu dregătorii precizate. Se constată în acest caz o evoluție similară celei din
Occident, unde la început din consiliul regal făceau parte persoane importante din anturajul regal și
doar în timp atribuțiile acestora au fost precizate. De asemenea, boierii care alcătuiau sfatul se vor
transforma treptat, în limbajul documentelor vremii, din boieri ai domniei mele, în boieri ai tării,
marcând astfel procesul de cristalizare a instituțiilor domniei ca stat.
Adunările stărilor privilegiate nu au cunoscut însă aceeași evoluție din Occident, unde din secolul al
XIV-lea au devenit parteneri ai puterii centrale în procesul de luare a deciziilor. Acestea nu au fost
convocate cu regularitate, fiind rar consultate în probleme fiscale sau administrative. Au avut uneori
rolul de a sancționa alegerea unui domn, anumite măsuri de politică externă (legate în general de
cuantumul obligațiilor bănești față de Înalta Poartă) sau de reorganizare generală a societății
(reformele lui Constantin Mavrocordat, la jumătatea secolului XVIII-lea).
Integrată politic regatului maghiar, Transilvania cunoaște o organizare instituțională de tip occidental,
care presupune, la nivel local, instituții de tipul comitatelor și scaunelor săsesti si secuiești. În
comitate existau adunări ale stărilor privilegiate, adunări ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se
adunau congregații generale ale nobilimii. Acestea discutau și rezolvau în principal probleme
judiciare. Voievodul era reprezentantul regalității, dar simpla mentinere a funcției sugerează, dacă nu
autonomia Transilvaniei în cadrul regatului, măcar conștiința unei individualități distincte a acesteia.
După înfrângerea armatei maghiare în fata turcilor la Mohacs (1526) și prăbușirea regatului ungar
în 1541, Transilvania se organizează ca un principat autonom sub suzeranitate otomană. Instituția
voievodului dispare treptat, iar congregațiile nobiliare se transformă în adunare a privilegiaților
(Dieta), care avea între atribuții alegerea principelui. Se mențineau autonomiile săsești și secuiești. In
ceea ce-i privește pe români, aceștia nu mai făceau parte din 1437 din sistemul națiunilor
privilegiate (în sensul națiunii medievale, ca parte a corpului politic). Feudalizarea accentuată a
societății ardelene în cadrul regatului maghiar dusese la maghiarizarea (însoțită de catolicizarea)
treptată a nobilimii românești, astfel încât românii participă din ce în ce mai rar congregațiile
generale, sfârșind prin a fi înlăturați complet din viața politică a tării. Corolarul religios al acestei
excluderi politice l-a reprezentat nerecu- noașterea ortodoxiei între religiile oficial acceptate în
voievodat și ulterior în principat.
După instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, la sfârșitul secolului al XVII-
lea, organizarea politico-administrativă a principatului este, în linii mari, Sf sec-XVII
menținută. Impăratul prelua și titlul de principe, iar conducerea propriu-zisă a
Transilvaniei nu mai era asigurată de Dietă, ale cărei atribuții au fost restrânse, ci
de un „guberniu", condus de un guvernator militar. Cancelaria aulică de la Viena
coordona conducerea principatului.
Din punct de vedere religios, secolul al XVIII-lea aduce un element nou, și anume Unirea cu Roma,
acceptată de o parte a românilor transilvăneni în schimbul promisiunilor de a li se conferi drepturi
similare cu ale celorlalte națiuni. Promisiunile din Diploma leopoldină (1701), care îi număra pe uniți
între privilegiați, din punct de vedere politic, indiferent de statutul lor social (inclusiv tăranii), nu au
fost niciodată onorate, dar contactele mai sustinute cu Apusul, devenite posibile pentru unii dintre
preoții uniți, trimiși la studii la Roma, au contribuit la redefinirea identității românești în jurul originii
latine și la întărirea ideii naționale române prin intermediul mişcării Supplex-ului și al Școlii Ardelene.
După stabilirea dominației otomane, apar schimbări și în structura instituțională a statelor
extracarpatice. Domnul, inițial ales de boieri si confirmat de Poarta otomană, începe, din secolul al
XVI-lea și mai ales din veacul următor, să fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare
și domnia pământeană, în intervalul 1711/1716-1821 domnii fiind aleși de Poartă dintre grecii din
Fanar. Domnii fanarioți sunt integrați în ierarhia administrativă otomană, domnia într-unul din
Principatele Române urmând funcției de mare dragoman al Porții (interpret-traducător al limbilor
străine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel în relațile politico-diplomatice
ale Porții cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimilați unui pașă cu două tuiuri (cozi de cal,
în număr de 1, 2 sau 3, care marcau rangul generalilor-pașale turci), responsabili numai în fața
sultanului. În afara garanțiilor de fidelitate, pe care Îînalta Poartă le lua în considerare la numirea
domnilor, aceasta era condiționată sau măcar influențată de plata unor sume de bani considerabile.
Aceleași sume importante se pläteau și pentru confirmarea sau prelungirea domniilor. După aprecieri
generale, mai bine de jumătate din veniturile princi- patelor erau preluate uneori de Poartă numai
pentru prelungirea domniilor.
Realitatea personajelor și intâmplărilor pomenite de Anonymus a inceput să fie contestată de uni
istonici maghiari și austrieci începând din secolele XVII-XIX, in contextul in care români din
Transilvania cereau drepturi politice și nationale. Chiar dacă există o doză de fabulatie in povestea
notarului anonim, deoarece nu rareori istoricii medievali simiteau nevoia să-și înfrumusețeze
povestile cu elemente dramatice, este dincolo de indoială faptul că în perioada în care a scris
Anonymus exista constinta unei anterioritati a romānilor in Transilvania și a unor formatiuni
politice în stare să opună rezistență ungurilor.
Principala functie a statului devine cea fiscală. Concurența pentru ocuparea tronului, ca și sporirea
continuă a obligațiilor față de Poartă, în condițiile în care comerțul internațional nu mai aducea
beneficiile anterioare, Marea Neagră devenind un lac turcesc, au condus la o creștere excesivă a
fiscalității. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut fi însă folosite pentru constituirea unui aparat
de stat modern, așa cum s-a întâmplat în Occident în perioada modernă, întrucât acestea erau
orientate spre Istanbul. O anumită similitudine cu evolutia occidentală se constată în secolul al
XVIII-lea, când fanarioții, în căutare dis- perată de venituri, încearcă o raționalizare a structurilor
sociale și o eficientizare a aparatului administrativ, atất la nivel local, cât și la nivel central. Printr-o
seamă de reforme, ei încearcă să reglementeze cuantumul și modalitățile de plată ale contribuțiilor
către domnie, să stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusă la strămutări din pricina
instabilității fiscale), să definească principalele categorii sociale și raporturile dintre ele sau dintre
acestea și domnie, să asigure o anumită stabilitate socială (unele măsuri în favoarea regle- mentării
raporturilor între țărani și proprietari, limitarea abuzurilor adminis- trativ-fiscale sau judecătorești,
preocupări pentru aprovizionarea oraşelor cu alimentele necesare populației, măsuri protecționiste
pentru a favoriza producția locală de vinuri și rachiuri și a impulsiona dezvoltarea meșteşugurilor,
acordarea de mici ajutoare scăpătaților, orfanilor și invalizilor, care nu-și puteau câștiga existența
muncind etc.).
DOMNII FANARIOTI
Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioți, s-a generalizat sistemul venalității (al
vânzării, chiar în sistem de licitație) dregătoriilor. In măsura în care deținerea unei dregătorii în
aparatul domnesc echivala cu înnobilarea (intrarea în rândul boierilor), venalitatea functiilor a
favorizat ascensiunea socială a oamenilor care acumulaseră un anumit capital, bănesc sau funciar,
dar care prin naștere nu aparțineau boierimii. Domnii fanarioți reformează sau înființează o seamă de
instituții în spațiul social, edilitar sau al învățământului. Unele dintre vechile instituții ale țării intră
însă într-un proces de dezagregare, foarte evident în cazul oștirii. Dispariția oștirii e legată în principal
de dispariția funcției externe a principatelor, care erau considerate de Poarta Ötomană și de celelalte
puteri europene drept. teritorii autonome în cadrul Imperiului Otoman. Deși, din punctul de vedere
al măsurilor pe care le-au inițiat, domnii fanarioți se aseamănă despoților luminați din restul Europei,
acestea nu au avut întot- deauna rezultatele scontate, iar contemporanii lor și-au trăit adesea
propriul timp istoric drept o perioadă traumatizantă. Durata scurtă a domniilor (în medie 2,5-3 ani),
cele şase războaie între marile puteri în care au fost implicate principatele în timpul fanarioților (cu
toate implicațiile lor, teatru de operații militare, ocupații militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile
de ciumă și perioadele de foamete, care adesea însoțesc războaiele, fiscalitatea excesivă, conflictele
latente sau fătise dintre marea boierime locală și domnitorii greci, au făcut ca domniile acestora să
fie percepute într-o manieră negativă în raport cu epocile istorice anterioare.
Vreme de câteva sute de ani, după retragerea aurelianā, sursele istorice nu au pomenit in spatiul
carpato-dunārean decât diferite populați migratoare, intrucāt acestea erau singurele care aveau o
organizare politică și mai ales militară, pe care documentele o găseau demnă de consemnat. La
vremea respectivā, cei care consemnau in scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau istorice
nu se refereau, în general, la aspectele etnice ale populatiilor mentionate. Chiar atunci când apare ca
atare termenul de natiune, acesta desemnează acea parte din populația unei structiuri politice
calificată sā participe la viata politică a respectivei structuri (indiferent de aspectele etnice ale
populatiei majoritare sau ale conducătorilor). Națiunea in sens etnic nu apare mai devreme de
secolul al XIX-lea, Era aşadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populatiile romanizate și
mai apoi români din spatiul carpato- dunāreano-pontic să nu apară in documentele scrise decât in
māsura in care fie intrā în relație cu actori recunoscuti ai scenei politice a vremi, fie ajung să-și
constituie proprile structuri politice.