II.

AUTONOMII LOCALE SI INSTITUTII CENTRALE IN

SPATIUL ROMÂNESC ( SECOLELE IX-XVIII)-GIMNASIUM
De la obștea sătească la domnie. In secolele VII – IX forma de organizare specifică spațiului
românesc a fost obștea sătească. Ca instituție colectivă ea se baza pe proprietatea comună asupra
pământului, conducere și răspundere comună precum și organizarea colectivă a muncii.
La începuturile existenței sale, obștea se baza pe o decizie colectivă sfatul (adunarea) satului; cu
timpul decizia individualizează și atribuțile militare, juridice, sociale sunt încredințate unor membri,
numiți în documente jupân, cneaz, voievod.
În acest fel, procesul de maturizare politică a cunoscuto nouă etapă, desfășurată însă pe fundalul
continuității elementului autohton, motiv pentru care N. Iorga a numit aceste structuri „romanii
populare".
Aceste nuclee politice dispuneau de un centru fortificat (reşedință) ce juca rol de sediu politico-
administrativ. Aşa apar în documentele din secolul al X-lea în zona nord-dunăreană voievodate,
cnezate, ,tări" sau ,câmpuri "cum ar fi: Tara Maramureșului, Țara Bârsei, Țara Zarandului, Țara
Făgărașului.
In Transilvania, cronica maghiară , Gesta Hungarorum" amintește, în secolul al IX-lea, ducatele lui
Glad, Gelu și Menumorut, aflate in conflict cu maghiarii. Începänd din secolul al XI-lea spațiul
intracarpatic este cucerit de maghiari și treptat vasalizat însă, cu toate acestea, instituția voievodală
se menține (la 1176 este amintit Leustachius cu acest titlu). Voievodul Transilvaniei avea autonomie
de decizie juridică, administrativă, militară. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, voievozii
încep să-și organizeze o curte separată, cancelarie, aparat administrativ si armată. Pe plan local,
regalitatea maghiară întemeiază instituții politico-administrative. Apar astfel comitatele ce aveau în
frunte un comite numit de regele maghiar (cel mai vechi comitat este amintit în 1111- Bihorul).
Colonizarea saşilor și secuilor accentuează caracterul multietnic al în Transilvania regiunii, dar
românii rămân majoritari și îşi continuă viața organizați în districte. Acestea erau conduse de juzi sau
cnezi care aveau atribuții administrative și juridice, unde jurații proveniți dintre cnezi și preoți români
cercetau și dădeau sentințele potrivit dreptului românesc (jus valachicum). Coroana maghiară a
căutat fie să limiteze, fie să anuleze această autonomie, ceea ce a stârnit reactia locală. In acest
context are loc revolta unor conducători locali ai românilor precum Bogdan, voievodul românilor
maramureșeni și Negru-Vodă din Țara Făgărașului. De autonomie proprie beneficiau și cei aduși de
coroana maghiară. Atât secuii cât și sașii aveau teritoriile lor, organizare juridică, dregători locali, își
alegeau preoții. Orașele întemeiate de coloniști (Sibiu, Brașov, Bistrița) erau conduse de un consiliu
format din jurați și coordonat de un primar. In 1224 saşii au beneficiat de privilegiul acordat de regele
Andrei al II-lea (Andreanum) prin care se preciza că teritoriul din zona Sibiului nu putea fi înstrăinat
prin danii, iar dacă cineva intenționa să aibă aici o moșie, sașii aveau dreptul să protesteze. De
asemenea, obțineau dreptul de a folosi ,,pădurea românilor și pecenegilor" împreună cu aceștia.
Ca element particular, Transilvania își păstrează structura voievodală chiar dacă regele maghiar aste
suzeranul ei. Instituția stărilor privilegiate avea la bază criteriul național : românii vor fi treptat
axclusi din rândul națiunilor politice, iar confesiunea lor considerată neoficială. La 1366 regele
Ludovic I conditionează calitatea de nobil de apartenența la catolicism, fapt ce duce la izolarea
elementului românesc si la scoaterea în afara legii a ortodoxismului. Măsura a fost desăvârșită în
1437, când s-a constituit “Unio Trium Nationumg”, o înțelegere între cele trei națiuni privilegiate
(nobilimea maghiară, sașii, secuii).
În zona dintre Dunăre și Mare, izvoarele atestă centre locale de putere, premergătoare intemeierii
statului în secolul al XIV-lea.
De autonomie locală se bucurau și aromânii (numiți vlahi) ce locuiau în Peninsula Balcanică și se
aflau sub stăpânirea Imperiului Bizantin. Vlahii împreună cu bulgarii s-au ridicat la luptă împotriva
bizantinilor și au întemeiat structură statală în secolul al XII- lea.
La sud de Carpați, existența unor nuclee statale este dovedită de Diploma cavalerilor ioaniți (1247).
Sunt amintite formațiuni politice locale, cnezate, voievodate sau ,tări" cum este cea a Severinului,
onă strategică unde regele maghiar Andrei al II-lea a organizat o marcă (tinut de graniță) - Banatul de
Severin. Din Diplomă aflăm de existența voievodatelor conduse de Litovoi și Seneslau și a cnezatelor
conduse de Ioan și Farcaș.Aceste formatiuni, cu precădere din zona Arges sau de pe Valea Oltului,
aveau o organizare proprie, erau consolidate, aveau conducători autonomi din punct de vedere
politic și stau la baza statului centralizat. In secolul al XIV-lea independența noului stat este
recunoscută de coroana maghiară, după ce Basarab învinge, în 1330 la Posada, pe Carol Robert de
Anjou. Se succed la domnie mai mulți domni din dinastia Basarabilor.
În a doua jumătate a secolului al XIV-lea instituția domniei era conturată și în Moldova.Aici se
constituie, din initiativa Regatului Ungar, o structură politico-militară numită „marcă", condusă de
Dragos, voievod din Maramureș, aflată sub suzeranitate maghiară. În jurul acestui nucleu numit
Moldova Mică, S-a constituit statul. El a devenit independent în urma luptelor desfășurate de
voievodul Bogdan împotriva regalității maghiare.
Dacă în Transilvania voievodul avea autonomie și dispunea de atribuții militare,
juridice,administrative,in Tara Romaneasca si Moldova domnia era institutia centrala. Titlul de
domn vine de la cuv latin dominus ,iar pozitia sa independenta s a concretizat prin formula de sine
statator. Pentru domnească era considerată de origine divină, exprimată prin apelativul simbolic „lo -
loan" sau prin formula bizantină „din mila lui Dumnezeu“.
Atribuțiile domnului sunt foarte largi: este şeful armatei, având titlul de mare voievod, este
stăpânul întregului pământ, șeful administrației, declară război sau încheie pace, emite hrisoave, este
instanța supremă de judecată. Uneori domnul se consultă cu Sfatul Domnesc format din boieri, mai
ales în chestiuni de politică externă, Succesiunea la tron era ereditar-electivă, dar nu exista dreptul
primului născut, ceea ce a determinat pe unii domni să-și asocieze la domnie pe unul din fii încă din
timpul vieții (Basarab pe Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân pe Mihail etc
Raportul dintre instituția centrală și alte instituții până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Instituția
centrală evoluează în condițiile raporturilor categoriile privilegiate. Domnul putea retrage
proprietățile boierilor care unelteau sau trădau (hiclenie) sau îi putea condamna la moarte. În acest
context putem aminti domni precum Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, care au reușit să întărească
autoritatea domniei în raporturile cu marea boierime. Pe măsură ce dominația otomană se
accentuează, autoritatea domnului începe să se restrângă iar boierii încep să exercite o tutelă asupra
domnului. Acestia controlează viața politică prin susținerea unor candidați la tron sau prin încheierea
unor înțelegeri cu alți suverani creștini sau chiar cu turcii. Între domnie și biserică, în această
perioadă a existat o colaborare. Domnul numea pe mitropolit iar acesta era principalul sfetnic în
Sfatul Domnesc
Evoluția instituției centrale în secolele XVII-XVIII. Eşecul acțiunii lui Mihai Viteazul de restabilire a
autorității domnești avea să anunțe schimbarea raportului între domnie și boieri în favoarea celor din
urmă. De acest fapt profită Imperiul Otoman care instaurează controlul asupra domniei.
Poarta a inaugurat în secolul al XVIII-lea regimul fanariot, prin înlocuirea domnului pământean cu
unul străin adus din cartierul grec (Fanar) al Constantinopolului. In acest fel instituția domniei işși
pierde nu numai caracterul pământean, ci și poziția ei căci domnul este considerat un înalt funcționar
al Porții, putând fi numit sau schimbat după cum erau interesele acesteia. Schimbările de domni sunt
foarte dese, iar boierii români pământeni sunt treptat eliminați din conducere. Boierimea
pământeană se grupează „partida natională" ce avea ca principal obiectiv revenirea la domniile
pământene, obiectiv atins după revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu.
Transilvania cunoaște la sfârşitul secolului al XVII-lea, o modificare a statutului ei politic. Prin pacea
de la Karlowitz (1699), Poarta recunoaște oficial trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică,
ceea ce se petrecuse în fapt cu un deceniu înainte. Autonomia a fost limitată, titlul de principe
însușit de împărat, reprezentat în Transilvania de un guvernator. Autonomiile locale s-au menținut
numai celor trei națiuni privilegiate- unguri, sași, secui, românii fiind în continuare considerați ,
tolerati".