Transdisciplinaritatea - colaborare și dialog între ştiinţă şi societate

Prof. Mîndrilă Florina

Prof. Zloteanu Dana - Anca
Colegiul Tehnic de Poştă și Telecomunicaţii „Gheorghe Airinei” București

Eficienţa transmiterii cunoştinţelor în şcoală este dată de modalitatea de selecţie a

informaţiilor transmise, de strategiile de organizare a acestora, de modul în care elementele de
conţinut se apropie de realitatea descrisă şi nu în ultimul rând de obiectivele educaţionale vizate.
Profesorii trebuie să aibă suficientă mobilitate şi autonomie în adecvarea conţinuturilor la
necesităţile elevilor. Datorită diversificării surselor care alimentează conţinuturile învăţământului
astăzi, cei care concep manuale şcolare trebuie să propună cat mai multe valori educaţionale, care să
îmbine conţinuturile educaţiei cu valorile perene ale umanităţii.
Conţinuturile învăţământului sunt selectate din întreg patrimoniul cultural al omenirii ca un
ansamblu de valori esenţiale pentru dezvoltarea personalităţii umane (în conformitate cu idealul
educaţional) şi se obiectivează într-un trunchi de conţinuturi comune, obligatorii, care poate fi
identificat cu educaţia de bază. Conţinuturile care corespund nivelurilor superioare de educaţie
vizează prespecializarea şi specializarea în diferite domenii.
Există o serie de indicatori cu caracter general (criterii de pertinenţă) pe care trebuie să-i
satisfacă conţinuturile selectate (G. Văideanu): deschidere faţă de achiziţiile şi progresele ştiinţifice
şi tehnice acord al continuturilor cu valorile şi evoluţia în domeniul artei şi culturii realizarea
echilibrului, pe de o parte faţă de problematica planetară şi, pe de altă parte, faţă de trebuinţele
comunităţii locale şi naţionale adecvarea conţinutului la caracteristicile şi trebuinţele spirituale,
psihologice şi fizice ale celor implicaţi în învăţare realizarea echilibrului între conceperea
conţinutului la nivel central şi conceperea la nivel instituţional între diferitele grupe de obiective
(cognitive, moral-afective, psiho-motorii) între grupele de discipline între elementele teoretice şi
cele practice între modurile de organizare a învăţării şi diferitele metode de predare-învăţare
asigurarea coerenţei între discipline şi în interiorul unei discipline, la nivelul ideilor şi al capitolelor
conceperea şi dozarea conţinutului astfel încât să presupună învăţarea şi participarea activă a
elevilor ; orientarea prospectivă a conţinuturilor, astfel încât să crească şansele de succes social şi
profesional ale elevilor.
Cercetarea transdisciplinară este în curs de dezvoltare. Ea include totodată colaborarea şi
dialogul dintre lumea cercetării şi societate în ansamblul ei. Ea depăşeşte prin urmare, pe de o parte,
graniţele dintre disciplinele ştiinţifice şi, pe de altă parte, cele dintre domeniul ştiinţific şi celelalte
câmpuri sociale incluzând un dialog între ştiinţă şi societate la nivelul faptelor, al practicilor şi al
valorilor (Urs Wiesmann, Susette Biber-Klemm, Walter Gorssenbacher-Mansuz, Gertrude Hirsch
Hadorn, Holger Hoffmann-Riem, Dominique Joze, Christian Pohl şi Elisabeth Zemp – Academia
Elveţiană de Ştiinţe, Comment renforcer la recherche transdisciplinaire: une syntthèse en quinze
propositions. Textul intitulat Enhancing Transdisciplinary Research: A Synthesis in Fifteen
Propositions (Chapter 29) face parte din lucrarea colectivă Handbook of Transdisciplinary
Research, Hirsch Hadorn, G. et al. (eds.), Berlin Springer Verlag, 2008, p. 183. Tradus din limba
engleză de Frederic Darbellay (IUKB, Sion). Relectura traducerii de Anne Zimmermann - CDE,
Université de Berne).
Cercetarea transdisciplinară ne permite să identificăm câteva probleme majore. Cum fiecare
disciplină şi-a dezvoltat propriul limbaj, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea cer o adaptare
şi o însuşire a diferitelor modalităţi de utilizare a acestuia, fapt ce poate duce la întâmpinarea unor
dificultăţi în comunicarea rezultatelor cercetării, la împrumutarea de termeni tehnici uneori puţin
înţeleşi de specialiştii în alte discipline. Disciplinele sunt adesea devotate propriilor metode de
investigaţie, lucru ce poate duce la neînţelegeri şi opoziţii. Instituţiile, organizate adesea după
criterii disciplinare, pot apărea ca prim impediment în cercetarea interdisciplinară şi
transdisciplinară. Constrângerile cognitive constituie, de asemenea, un mare impas spre o cercetare
autentic interdisciplinară sau transdisciplinară, ele presupunând o cunoaştere aprofundată a mai
multor discipline.
Transdisciplinaritatea presupune întrepătrunderea mai multor domenii, relaţii între
disciplinele arilor curriculare diferite sau de la diferite niveluri de învăţământ, coordonarea
cercetărilor astfel încât să conducă la descoperirea unui alt spaţiu de cercetare. În învăţarea şcolară,
această abordare porneşte de la o temă, dar scopul ei este dincolo de informaţie şi de subiect, forma
de organizare a conţinuturilor fiind axată pe nevoile şi interesele elevului (pe comunicare, decizie,
creaţie, inovaţie). Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea si
transdisciplinaritatea sunt cele patru sãgeti ale unuia si aceluiasi arc: cel al cunoasterii.
Interdisciplinaritatea integrativă şi transdisciplinaritatea au un rol important, esenţial în
introducerea noilor educaţii în învăţământ.
Perspectiva interdisciplinară presupune abordarea fenomenelor şi proceselor complexe,
contribuind la „formarea unei imagini unitare a realităţii”, la „însuşirea unei metodologii unitare de
abordare a realităţii” (L. Antonesei, 2002).
Perspectiva transdisciplinară se referă la exercitarea proceselor de explorare a realităţii,
îndeosebi a fenomenelor şi proceselor de mare complexitate, astfel încât prin coordonarea
cercetărilor să se acceadă în cele din urmă la definirea unor domenii noi ale cunoaşterii
(L.Antonesei, 2002).
 Din confruntarea dintre discipline, a fenomenelor şi proceselor complexe,
transdiciplinaritatea face să apară noi puncte de intersecţie dintre discipline şi noi rezultate. Aceasta
ne oferă o nouă viziune şi interpretare despre educaţie şi cunoaştere, despre lume, cultură.
Transdisciplinaritatea nu presupune elaborarea unei superdiscipline şi nici înfiinţarea de noi catedre,
departamente şi obiecte de învăţământ, ci să realizeze punţi de legătură între discipline la ceea ce au
în comun.
„Elevul viitorului va fi un explorator” – spune Marshall McLuhan. Pentru aceasta el trebuie să fie
conştientizat de importanţa învăţării prin cercetare, prin descoperire, de importanţa realizării conexiunilor
între diferite discipline.

Bibliografie
1. Cucoş, Constantin, Pedagogie , Editura Polirom, Iaşi, 1996;
2. Cucoş Constantin, Pedagogie (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Ed.Polirom, Iaşi, 2006;
3. D’Hainaut, Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, pag. 209;
4. Ionescu M., Chiş V., Pedagogie, Editura Presa Universitară Clujană Marcu V., 2001
5. Maliţa M., Zece mii de culturi o singură civilizație, Editura Nemira, Bucureşti, 2002
6. Mircescu, Mihai, (coord.), 2004, Pedagogie, Editura Printech, Bucureşti, pag. 338-340;
7. Mohammed Allal Sinaceur, 1986, Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Editura Politică,
Bucureşti, pag. 48;
8. Stanciu M., Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, Editura Polirom, Iaşi,
1999
9. Văideanu, G., Educaţia la frontiera dintre milenii, colecţia „Idei contemporane”, Ed. Politică,
Bucureşti, 1988
10. Văideanu G., Neculau A., (1986), „Noile educaţii”, în Buletinul Cabinetului Pedagogic,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi
11. Toffler A., (1974), Şcocul viitorului, Editura Politică, Bucureşti Toffler A., Al treilea val,
Editura Politică, Bucureşti, 1986
12. *** M.E.C., Curriculum Naţional. Programe şcolare pentru aria curriculară: Tehnologii,
2001.