SEMINAR - 12

Infracţiuni privind autoritatea

ULTRAJUL (art. 257 C.pen)

Conţinut legal:
Varianta tip: ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea
sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori
omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime…(alin 1)
Varianta asimilată: săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în
scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime… (alin 2)
Varianta asimilată: cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin (2),
dacă privesc un membru de familie al funcţionarului public…(alin 3)
Varianta agravată: faptele prevăzute în alin (1)-(3), comise asupra unui poliţist sau jandarm,
aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se
majorează cu jumătate…(alin 4)

Obiect juridic: este unul complex. Obiectul juridic principal este format din relaţiile sociale
referitoare la respectul datorat autorităţii de stat, care implică respect şi faţă de funcţionarul
public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Obiectul juridic secundar este constituit din
relaţiile sociale privitoare la libertatea psihică a persoanei, la integritatea sa corporală ori
chiar la viaţa acesteia.
Obiect material: este preluat de la infracţiunea tip prin intermediul căreia se realizează
ultrajul.
În cazul variantelor asimilate, obiectul material poate fi un bun aparţinând funcţionarului
public sau unui membru de familie al acestuia.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.
Subiect pasiv: principal – este organul care înfăptuieşte autoritatea de stat. Secundar –
funcţionarul public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat în cadrul
acestui organ.
Prin funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat se înţelege acea funcţie care conferă
funcţionarului atribuţii care nu ar putea fi îndeplinite fără exerciţiul autorităţii de stat, adică
fără competenţa de a da dispoziţii şi de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor.
Exemple: poliţist, jandarm (alin 4), membru al Parlamentului României, al Guvernului, un
brigadier silvic, pădurarul, medicul-şef de circumscripţie, agentul de la autoritatea financiară,

1
un membru al biroului electoral, pompier, funcţionarii de control pe linie de inspecţia muncii,
inspecţia de stat în construcţii etc.
Judecătorul sau procurorul nu pot fi subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni, ci doar ai infracţiunii
de ultraj judiciar (art. 279 C.pen).

LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material

În varianta tip este identic cu cel examinat, după caz, la infracţiunile de: ameninţare, lovire şi
alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, omor.
Pentru întregirea elementului material, se cere ca faptele să fie săvârşite asupra unui
funcţionar public – aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care faptele săvârşite asupra funcţionarului public nu
au loc în momentul exercitării atribuţiilor de serviciu ale acestuia, ci doar au legătură cu
aceste atribuţii.
Când fapta se săvârşeşte asupra funcţionarului public aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, nu este necesar ca aceasta să aibă o legătură directă cu actele de serviciu ale
funcţionarului, întrucât autoritatea de stat este totuşi primejduită.
Exercitarea atribuţiilor de serviciu nu este legată de un anumit program de lucru ori de locul
unde se efectuează actele de autoritate a statului.
Pentru ca funcţionarul să fie ocrotit de norma de incriminare de la art. 257, este necesar ca
acesta să nu exercite funcţia în mod abuziv (de exemplu, prin depăşirea atribuţiilor, prin
nesocotirea cadrului legal în care acesta trebuie să efectueze actele de serviciu etc.).
Dacă fapta este săvârşită concomitent asupra a doi sau mai mulţi funcţionari publici, se
aplică regula concursului de infracţiuni !!!
În cazul variantelor asimilate (alin 2 şi 3), elementul material constă în orice altă infracţiune
comisă asupra funcţionarului public sau asupra unui membru de familie al acestuia ori asupra
unor bunuri ale acestora.
Exemplu: inculpatul a incendiat autoturismul proprietate personală al funcţionarului public,
pentru ca, în acest fel, să îl determine pe acesta să anuleze unele activităţi de control pe care
urma să le desfăşoare asupra făptuitorului.

b) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol la adresa autorităţii statului. Urmarea
secundară este diferită, în funcţie de modalitatea în care infracţiunea se comite.
c) Raportul de cauzalitate: trebuie raportat la cele două valori sociale puse în pericol.
Simpla infracţiune comisă la adresa unui funcţionar public aflat în exerciţiul autorităţii de stat
ori în legătură cu aceste atribuţii este de natură să pună în pericol autoritatea statului.
În cazul ultrajului prin ameninţare, raportul de cauzalitate rezultă ex re. În cazul ultrajului prin
vătămare corporală sau omor, această legătură cu urmarea imediată trebuie dovedită.

LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de ultraj se săvârşeşte cu intenţie directă, care presupune ca făptuitorul să ştie
că subiectul pasiv este funcţionar public care îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul
autorităţii de stat.
Intenţia directă apare şi din analiza mobilului sau scopului în care făptuitorul săvârşeşte
infracţiunea.
2
FORME
Deşi actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, ele nu sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în funcţie de momentul consumativ al infracţiunilor ce
alcătuiesc elementul material al ultrajului.

3
 UZURPAREA DE CALITĂŢI OFICIALE (art. 258 C.pen)

Conţinut legal:
Varianta tip: folosirea fără drept a unei calităţi oficiale care implică exerciţiul autorităţii de stat,
însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de această calitate…(alin 1)
Varianta asimilată: cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care
continuă să exercite o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest
drept conform legii… (alin 2)
Varianta agravată: faptele prevăzute în alin (1) sau alin (2) au fost săvârşite de o persoană
care poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice…(alin 3)

Obiect juridic: îl formează acele relaţii sociale a căror dezvoltare este condiţionată de
exercitarea calităţilor oficiale numai de către persoanele învestite, conform legii, cu astfel de
calităţi.
Obiect material: lipseşte
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal. În varianta asimilată, subiect activ este
numai un funcţionar public care a pierdut dreptul de a mai exercita o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.
Subiect pasiv: statul

LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material

În varianta tip se caracterizează prin două acte distincte şi cumulative, care se pot săvârşi
simultan sau succesiv: folosirea fără drept a unei calităţi oficiale ce implică exerciţiul
autorităţii de stat şi îndeplinirea unui act legat de această calitate.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să îndeplinească ambele acţiuni.
Astfel, dacă o persoană îşi atribuie, fără drept, o calitate oficială şi nu întreprinde nici un act
legat de acea calitate nu va săvârşi infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale !!!
Prin folosirea fără drept a unei calităţi oficiale se înţelege situaţia în care făptuitorul îşi asumă
în faţa altei persoane o calitate pe care fie nu a deţinut-o vreodată, fie nu o (mai) deţine în
momentul săvârşirii faptei.
Exemplu: fapta celui care îşi atribuie calitatea de detectiv particular nu întruneşte condiţiile
pentru a se reţine infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, întrucât calitatea de „detectiv
particular” nu este oficială şi nu implică exerciţiul autorităţii de stat.
Exemplu: fapta celui care îşi atribuie calitatea de preot şi efectuează slujbe religioase nu
întruneşte condiţiile pentru a se reţine infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, întrucât
calitatea de „preot” nu este una oficială şi nu implică exerciţiul autorităţii de stat.
Exemplu: fapta celui care îşi atribuie în mod fals calitatea legală de expert şi efectuează
evaluări muzeografice nu întruneşte condiţiile pentru a se reţine infracţiunea de uzurpare de
calităţi oficiale.
Invocarea, fără drept, a calităţii oficiale trebuie să fie însoţită sau urmată de îndeplinirea
unui act legat de acea calitate, adică de un act care intră în atribuţiile funcţiei publice pe
care şi-o asumă făptuitorul.
4
În măsura în care, prin folosirea calităţii oficiale şi efectuarea unui act legat de acea calitate,
se produce o pagubă, sunt întrunite condiţiile pentru reţinerea, în concurs, a infracţiunii de
înşelăciune.
Exemplu: inculpatul s-a prezentat la un agent comercial drept inspector la autoritatea
financiară şi a aplicat o „amendă”.
În varianta asimilată, elementul material este identic, numai că diferă situaţia în care se află
subiectul activ: acesta a exercitat cu drept atribuţiile specifice funcţiei deţinute, dar a
continuat să facă acest lucru şi după ce a pierdut calitatea (în conformitate cu legea).
În varianta agravată, folosirea calităţii oficiale apare mai eficientă întrucât este realizată prin
folosirea de uniforme sau de semne distinctive ale autorităţii publice invocate, evident fără
drept.
 o cerinţă, din această perspectivă, este aceea ca uniforma sau semnele distinctive
purtate nelegal (sau abuziv) să aparţină, într-adevăr, autorităţii publice invocate.
 a doua cerinţă este aceea ca portul uniformei sau semnelor distinctive să se realizeze
fără drept, adică fără un temei legal.
 a treia cerinţă este aceea ca portul uniformei sau semnelor distinctive să se facă în
public, adică în văzul altora, altfel nu ar mai fi de natură să lezeze prestigiul organelor de
stat.

b) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol la adresa autorităţii statului.

c) Raportul de cauzalitate: rezultă ex re, din materialitatea faptei.

LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale se săvârşeşte cu intenţie directă.

FORME
Deşi actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, ele nu sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-au săvârşit cele două acţiuni şi s-a
realizat urmarea imediată.

5
 SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE ÎNSCRISURI (art. 259 C.pen)

Conţinut legal:
Varianta tip: sustragerea ori distrugerea unui înscris care se află în păstrarea sau deţinerea
unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin (2)…(alin 1)
Varianta agravată: dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor
de serviciu… (alin 2)

Obiect juridic: relaţiile sociale privitoare la securitatea înscrisurilor sau a documentelor aflate
în deţinerea sau păstrarea unui organ sau a unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi dintre
cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin (2).
Obiect material: îl constituie orice înscris aflat în păstrarea sau deţinerea unei instituţii
publice.
Un „înscris” este un act sau document scris, aflat în stare materializată sub forma unei coli de
hârtie, carton ori alt material inscripţionabil. Nu are relevanţă dacă înscrisul este sub formă
olografă, tipărit la imprimantă ori dactilografiat.
Nu constituie „înscrisuri”, conform art. 259, bancnotele, titlurile de credit sau titlurile de
orice fel pentru efectuarea plăţilor. În cazul acestora, discutăm de infracţiuni de furt,
distrugere sau alte fapte contra patrimoniului.
!!! Nu constituie obiect material al acestei infracţiuni înscrisurile necesare soluţionării unei
cauze, emise de un organ judiciar sau adresate acestuia. În acest caz, sunt incidente
prevederile art. 275 – sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri.
Înscrisul sau documentul care este sustras ori distrus de către făptuitor trebuie să se fi aflat
în păstrarea sau deţinerea vreuneia din unităţile prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin (2).
Art. 176 defineşte termenul public drept tot ceea ce priveşte autorităţile publice, instituţiile
publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică.
Art. 175 alin 2 – de asemenea, este considerat funcţionar public în sensul legii penale,
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost investită de autorităţile
publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public.
Prin păstrare se înţelege o deţinere în sensul unei „detenţii precare”. Păstrarea are un
caracter temporar în ceea ce priveşte deţinerea unui înscris.
Prin deţinere se înţelege situaţia în care înscrisul este posedat în mod definitiv de către
instituţia publică, aceasta fiind direct interesată de existenţa şi securitatea acestuia.
Este irelevant dacă înscrisul se afla la sediul instituţiei publice ori în servieta unui funcţionar,
atât timp cât făptuitorul ştia că acesta se află „în păstrarea sau deţinerea” instituţiei
respective.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal – în varianta tip.
În cazul variantei agravate, subiect activ este funcţionarul public aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu. Atribuţiile de serviciu trebuie să fie specifice statutului acestuia.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate – în
varianta tip.

6
Pentru existenţa coautoratului în varianta agravată trebuie ca toţi participanţii să deţină
calitatea de funcţionar şi să se afle în exercitarea atribuţiilor de serviciu în momentul comiterii
faptei.
Subiect pasiv: instituţiile sau autorităţile publice (dintre cele menţionate de lege în art. 176 şi
art. 175 alin 2)

LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material

Constă într-o acţiune alternativă: sustragere sau distrugere.

Sustragerea înseamnă luarea fără drept a înscrisului din sfera de dispoziţiei a unităţii care îl
are în păstrare sau deţinere.
Distrugerea presupune nimicirea înscrisului şi poate fi realizată în orice mod. Tot distrugere
semnifică şi alterarea parţială a acestuia de o manieră încât înscrisul să nu mai poată fi
întrebuinţat potrivit destinaţiei sale iniţiale.

b) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol la adresa unei instituţii publice sau unei
autorităţi de stat. Nu este necesar ca în urma comiterii faptei să apară şi un prejudiciu.
c) Raportul de cauzalitate: rezultă ex re, din materialitatea faptei.

LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri se săvârşeşte cu intenţie. Făptuitorul
are reprezentarea că înscrisul, în momentul sustragerii sau distrugerii acestuia, se află în
păstrarea sau deţinerea unei unităţi publice, dintre cele avute în vedere la art. 176 sau art.
175 alin 2.

FORME
Actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte conform art. 259 alin 3. Tentativa poate să apară
doar în varianta „întreruptă”, care presupune începerea actelor de distrugere sau sustragere,
dar întreruperea lor a intervenit mai înainte ca înscrisul să fie nimicit, degradat ori intrat în
posesia făptuitorului.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul desăvârşirii acţiunii de distrugere sau de
sustragere.
Infracţiunea se poate săvârşi şi în formă continuată.

7
 RUPEREA DE SIGILII (art. 260 C.pen)

Conţinut legal:
Varianta tip: înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat…(alin 1)
Varianta agravată: dacă fapta a fost săvârşită de custode… (alin 2)

Obiect juridic: relaţiile sociale referitoare la respectul datorat autorităţii, relaţii încălcate prin
înlăturarea sau distrugerea unui sigiliu legal aplicat.
Obiect material: îl constituie însuşi sigiliul înlăturat sau distrus. Este vorba despre materialul
metalic (de ceară, plastic sau din alt material) care conţine amprenta sigiliului, pentru că
asupra acestuia se exercită acţiunea făptuitorului. Nu asupra instrumentului utilizat pentru
sigilare.
Pentru ca fapta să fie infracţiune este necesar ca sigiliul să fie legal aplicat. Sigiliul este legal
aplicat doar când această operaţiune a fost realizată de către organul competent, cu
respectarea condiţiilor de formă şi fond cerute de lege.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal – în varianta tip.
În cazul variantei agravate, subiect activ este custodele bunurilor sigilate, persoana care a
primit încrederea de a fi garantul securităţii formale a bunurilor.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.
Subiect pasiv: autoritatea care a dispus şi în numele căreia s-a aplicat sigiliul (ex. organul de
urmărire penală, instanţa de judecată etc.)

LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material

Constă într-o acţiune alternativă: înlăturare sau distrugere.

Înlăturarea înseamnă îndepărtarea de pe bunul sigilat a materialului pe care a fost imprimată
amprenta sigiliului, prin desprindere, dezlipire, tăiere, rupere etc.
Distrugerea presupune deteriorarea iremediabilă / nimicirea materialului pe care a fost
imprimată amprenta sigiliului (ex. prin sfărâmare, topire etc.). Această distrugere nu poate fi
privită din prisma unei infracţiuni distincte contra patrimoniului, întrucât materialul cu care s-a
realizat sigilarea nu are o semnificaţie sau o valoare economică.

b) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol la adresa autorităţii organului care a
aplicat sigiliul.
c) Raportul de cauzalitate: rezultă ex re, din materialitatea faptei.

LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de rupere de sigilii se comite cu intenţie, ceea ce presupune cunoaşterea de
către făptuitor a împrejurării că acţiunea sa de înlăturare sau distrugere priveşte un sigiliul
legal aplicat.
Mobilul şi scopul nu au nicio relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii.

8
FORME
Actele de pregătire şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sigiliul este înlăturat sau distrus efectiv.

9
 SUSTRAGEREA DE SUB SECHESTRU (art. 261 C.pen)

Conţinut legal:
Varianta tip: sustragerea unui bun care este legal sechestrat…(alin 1)
Varianta agravată: dacă fapta a fost săvârşită de custode… (alin 2)

Obiect juridic: relaţiile sociale referitoare la respectul necesar a fi acordat sechestrului legal
aplicat, ca o măsură a autorităţii de stat.
Obiect material: îl constituie bunul sechestrat legal, asupra căruia se exercită acţiunea
făptuitorului.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal, inclusiv proprietarul bunului sechestrat – în
varianta tip.
În cazul variantei agravate, subiect activ este custodele bunurilor sechestrate legal
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.
Subiect pasiv: principal – statul, secundar – autoritatea care a dispus şi în numele căreia s-a
aplicat sechestrul (organul de urmărire penală, instanţa de judecată).
În cazul custodelui, în sarcina acestuia se va reţine atât infracţiunea de sustragerea de sub
sechestru, cât şi infracţiunea de abuz de încredere.

LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material

Constă într-o acţiune de sustragere a unui bun de sub sechestru.

Sustragerea nu este similară cu însuşirea pe care o întâlnim în cazul furtului, deoarece poate
exista sustragere de sub sechestru şi atunci când luarea bunului s-a făcut în alt scop decât
cel de a fi însuşit pe nedrept.
Sustragerea, în sensul prezentei infracţiuni, se realizează de fiecare dată când bunul este
scos de sub sechestru şi se află la dispoziţia făptuitorului.
Infracţiunea de sustragere de sub sechestru nu este o infracţiune complexă, ceea ce o face
susceptibilă a fi reţinută în concurs cu infracţiunea de furt, atunci când se constată condiţiile
pentru această soluţie.
Infracţiunea trebuie să privească un bun legal sechestrat. Dacă bunul nu este legal
sechestrat, fapta nu există.
Prin „sechestru legal aplicat” doctrina înţelege instituirea unui sechestru numai cu
respectarea condiţiilor de formă, ceea ce presupune verificarea de către instanţă a
competenţei organului care a dispus sechestrul, competenţa organului care a realizat efectiv
sechestrul şi modul în care s-a efectuat sechestrarea. Bineînţeles, contează şi natura
bunurilor care pot fi sechestrate.

b) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol la adresa autorităţii organului care a
aplicat sechestrul.
c) Raportul de cauzalitate: rezultă ex re, din materialitatea faptei.

10
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de rupere de sigilii se comite cu intenţie, ceea ce presupune cunoaşterea de
către făptuitor a împrejurării că acţiunea sa de înlăturare sau distrugere priveşte un sechestru
legal aplicat.
Mobilul şi scopul nu au nicio relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii.

FORME
Actele de pregătire şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc odată cu sustragerea bunului aflat sub sechestru.

11