ROMANTISMUL FRANCEZ:

PERIODIZARE, SPECIFICUL NAȚIONAL. V. HUGO

Reprezentanți:

 în literatură: Chateaubriand, Doamna de Stael, Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny,

Alfred de Musset, George Sand (Aurora Dudevant), Alexandre Dumas-tatăl, Alexandre
Dumas-fiul, Victor Hugo.
 în pictură: Delacroix, Gericault, Courbet ș.a.
 în muzică: Berlioz, Bizet, Saint-Saens ș.a.

După Revoluția Franceză, care a exercitat un rol decisiv în apariția romantismului european,
începe o nouă perioadă în istoria Franței, dar și a întregii Europe. În a II-a jumătate din sec. al
XIX-lea în Franța vor mai avea loc încă 2 revoluții: în iulie 1830 și în 1848 (când regele abdică
și se formează un guvern provizoriu).
În Franța din această perioadă timpul în sine e ”romantic”: epocă a contrastelor, conflictelor,
revoluțiilor, a unor împrejurări excepționale și a persoanelor excepționale. Francezii nu trebuiau
să-l inventeze, viața era așa. În consecință, literatura franceză romantică are o mai mare legătură
cu problemele sociale și chiar politice.
Începutul secolului trece sub semnul gloriei (cuceririlor), dar și a înfrângerilor. După
prăbușirea lui Napoleon, în 1815, viața publică a Franței e foarte agitată. Țara e divizată în
partide politice. Cei ”de stânga” doresc să aplice în viață principiile libertății individului,
drepturilor civice și a guvernării democratice. Cei „de dreapta” doresc să le reducă sau chiar să le
anuleze. Cei de stânga sunt persecutați, în special după 1830, dar ideile socialismului utopic
câștigă tot mai mult teren.
Romantismul francez s-a format mai târziu și mai greu ca în alte țări, deoarece aici era încă
foarte puternică tradiția clasicismului. La început a fost receptat ca un fenomen importat din alte
țări. Totuși, în plan literar, au existat și premise naționale de apariție, printre care:

 sentimentalismul francez,
 literatura preromantică franceză,
 ”rousseauismul” (ca temelie filosofică). Particularitate a romantismului francez a fost și
legătura strânsă cu filosofia.

V. Hugo a dat următoarea definiție a romantismului: ”romantismul este liberalismul în

literatură, în artă în general”.
 Periodizarea romantismului francez
În dezvoltarea sa acesta trece prin 3 etape. Ele coincid cu perioadele dintre revoluții. Marea
Revoluție Franceză, dar și celelalte 2, au ajutat scriitorilor romantici să înțeleagă dependența
artei de evenimentele istorice, caracterul mobil (schimbător) al procesului artistic.

1. 1789 – 1830 (au creat: Chateaubriand, G. de Stael, A. de Lamartine, A. de Vigny ș.a.)

2. 1830 – 1848 (A. de Musset, G. Sand, A. Dumas-tatăl, A. Dumas-fiul ș.a.)
3. 1848 – anii 50 (V. Hugo)

Prima perioadă
Unul dintre primii reprezentanți ai romantismului francez este Rene de Chateaubriand
(1768 – 1848), descendent al unei vechi familii de nobili, a fost viconte. A făcut carieră politică:
a fost ministru de externe, ambasador la Berlin, Londra și Roma. Ca politician, s-a pronunțat
împotriva mișcărilor revoluționare.
Cea mai cunoscută operă literară a sa este nuvela Rene, unde personajul central denotă mai
multe elemente autobiografice, chiar poartă provocator numele autorului. Aici, pentru prima dată
în literatura franceză, este folosit un concept definitoriu al romantismului, cel de ”mal du siècle”
(răul, boala secolului, numită uneori și ”melancolie universală”). Rene e primul erou romantic
bolnav de această boală.
”Mal du siècle” se caracterizează prin izolare orgolioasă de societate, viață lipsită de acțiuni
reale. Rene, personajul central, este singuratic, se simte ”dominat de fatalitate”. Pentru a scăpa de
patima incestuoasă pentru sora sa, el se refugiază printre indieni. Personajul reprezintă tipul
romantic al sufletului bolnăvicios, care suferă de dezgust de viață, de lâncezeală, care se simte
inutil și de prisos în lume. Și sora sa, de disperare, se închide într-o mănăstire.

Alphonse de Lamartine (1790 – 1869)

Provine dintr-o veche familie de nobili. A fost poet, prozator, diplomat, membru al
Academiei Franceze. În preajma anului revoluționar 1848 ajunge ministru de externe și șef al
guvernului provizoriu.
Ca om al artelor, a scris poezii, romane în proză și romane în vers, piese de teatru. Cele mai
cunoscute versuri au fost unite în volumele: ”Meditații poetice” și ”Noi meditații poetice”.
Poezia Lacul a fost inclusă în volumul ”Meditații poetice”.
Istoria scrierii. Muza lui Lamartine, Julie Charles, persoana pe care a admirat-o, nu a putut
veni, în august 1817, la Lac du Bourget, locul unde până atunci s-au întâlnit de mai multe ori, iar
la câteva luni după aceasta a decedat. După un timp poetul revine singur aici, pentru a revedea
locurile pe care le vizitau împreună și e surprins să descopere că natura e așa cum a fost și când
femeia era în viață, în timp ce el și-ar fi dorit ca ea să păstreze amintirea fericirii lor din trecut.
O, lac sfânt! Abia anul în scurgerea înceată
Trecu, și lângă unda cea liniștită-a ta
M-așez ca și altădată pe-aceeași piatră, iată,
Pe care și ea sta!
Poezia prezintă comuniunea omului cu natura protectoare. Sentimentul trecerii timpului și
al morții se proiectează pe fundalul naturii. Natura e veșnică, rămâne aceeași în raport cu timpul
și cu viața trecătoare a omului.
Omul este ca un marinar care navighează pe oceanul anilor și ar dori să arunce ancora
pentru a opri timpul.
Împinși spre noi limanuri din pragul tinereții,
În noaptea nesfârșită duși fără a reveni,
Cândva ancora nu vom putea pe-oceanul vieții
S-o mai zvârlim o zi?
Timpul este trecător; el e indiferent atât la suferințele, cât și la bucuriile omului, care este
muritor.
O, timp pizmaș! Cum oare, mânia ta nu-ntreabă
Nicicând soarta de care nădejdile mi-alin,
Și-n zilele de vrajă tu fugi cu-aceeași grabă
Ca-n zilele de chin?
Trăsături ale romantismului: subiectivismul, evocarea propriilor sentimente și trăiri,
sentimentul de tristețe, reflecții filosofice, interogarea retorică, cadrul nocturn, tema morții ș.a.
Imaginea lacului o întâlnim și la M. Eminescu.
Opera (si dispoziția transmisă prin ea) lui Lamartine a inspirat mai mulți poeți. În felul
acesta apare fenomenul Lamartinism.
Se caracterizează prin: muzicalitate, aspirația spre nedefinit, melancolie, armonia dintre
spiritual și material, invizibil și vizibil ș.a.

Perioada a doua
Începe atunci când V. Hugo publică renumita ”Prefață la drama Cromwell”, considerată
manifest al romantismului francez. Anume în această perioadă, în Franța, romantismul devine

curent literar dominant.

Își continuă activitatea mulți scriitori din prima perioadă, dar apar și nume noi
 George Sand (1804 – 1876)
Din biografie. Numele adevărat: Aurora Dudevant. Devine baroană după căsătorie. A
divorțat, rămânând cu 2 copii. A dus o viață de boem și a iubit să scandalizeze ”lumea bună” prin
obiceiuri, considerate atunci un privilegiu al bărbatului: fuma (în public) pipă și țigară, deseori
purta pantaloni, își câștiga singură existența. A avut mai multe relații amoroase cu oameni de artă
renumiți: pictorul Delacroix, scriitorul A. de Musset (cu care a trăit o perioadă în Italia),
compozitorul și pianistul polonez F. Liszt ș.a.
În literatură se impune ca autoare de romane psihologice și sociale, multe din ele, populare
și citite cu mare interes până astăzi, în care personajul central este o femeie. Printre acestea:
romanul ”Consuelo” (o istorie despre drumul greu al unei femei într-o societate masculină, dar și
despre aprecierea talentului adevărat, Consuelo fiind o fată abandonată care are o voce foarte
puternică și frumoasă, un talent muzical înnăscut), ”Contesa de Rudolstadt”(continuare a
primului roman), ”Indiana”, ”Valentina”, ”Lelia” ș.a. În ele se proclamă emanciparea femeii.
G. Sand a împărtășit idealurile revoluției din 1848; a fost influențată de socialismul utopic.
În anul 1848 fondează săptămânalul ”La cause du peuple”

Alexandre Dumas-tatăl (1802 – 1870)

E considerat cel mai popular scriitor francez din lume.
Romane: Cei trei mușchetari, După 20 de ani, Vicontele de Bragelonne, Masca de fier, Regina
Margot, Contele de Monte-Cristo, Doamna de Monsoreau, Josef Balsamo, Cei patruzeci și
cinci, Robin Hood, Cele două Diane ș.a. Operele sale se bucură de o enormă popularitate și
astăzi, multe dintre ele fiind ecranizate.
În literatura franceză A. Dumas este creatorul unui nou tip de roman: romantic, istoric, de
aventură.
Esența istorismului: în calitate de personaje centrale deseori sunt preluate personalități
reale, inclusiv regii și familiile lor (lucrând la operele sale, Dumas s-a documentat minuțios).
Sunt reproduse cu fidelitate culoarea locală, atmosfera epocii, timpul istoric, dar se dă frâu liber
imaginației atunci când se zugrăvește viața lor personală: pasiuni, relații dintre personaje,
scopuri, răzbunări ș.a.
Eroii: activi, energici, idealiști, dispuși la sacrificiu și la fapte eroice.
În centru, de regula – istorii de dragoste pe fundalul epocii (al istoriei).
 Perioada a treia începe după revoluția burgheză din 1848. Acum romantismul nu
mai este predominant, se impune un alt curent literar și artistic – realismul. Dar aceasta este
perioada când se evidențiază figura monumentală a lui

Victor Hugo (1802 – 1885)

Este cel mai mare scriitor al romantismului francez: poet, dramaturg și prozator.
Repere din biografie
Este fiu de conte și de general în armata lui Napoleon. A fost pair al Franței și senator al
Parisului. A scris în trei curente literare: a început cu influența clasicismului, a trecut prin
romantism, iar spre final a creat și opere cu evidente accente realiste.
A fost și pictor. Îi aparțin aproximativ 4000 de picturi pe care în timpul vieții nu le-a
demonstrat publicului larg, ci doar familiei și prietenilor apropiați; un pictor neobișnuit: în loc de
vopsea folosea cafeaua, funinginea, cărbunele, uneori chiar propriul sânge. Multe dintre aceste
picturi astăzi sunt expuse în muzeul Luvru.
În poezia timpurie urmează tradițiile clasicismului, chiar a scris și ode în vers alexandrin.
Apoi, sub influența lui Chateaubriand, trece pe pozițiile romantismului.
În anul 1841 e ales membru al Academiei Franceze. Se implică activ în viața politică a țării,
fapt pentru care este exilat. Petrece în exil 15 ani. Acolo scrie și trimite la Paris pamflete prin
care îl satirizează pe actualul rege, Napoleon al III-lea, numindu-l ”Napoleon cel mic”,
contribuind, prin intermediul lor, la întreținerea unei stări de spirit, ostile regimului. Revine în
Franța în 1870 și e întâmpinat ca erou național. În timpul asediului Parisului e alături de
Comună. În 1876 este ales în Adunarea Națională. Moare la 83 de ani, i se fac funeralii naționale
grandioase. Este înmormântat în Pantheon, acolo unde se odihnesc rămășițele pământești ale
celor mai de vază oameni ai Franței.
Moștenirea poetică a lui V. Hugo însumează 25 de volume. Pentru Hugo funcția poetului
este de a fi ”ecoul sonor” al veacului său, de ”a cuprinde suma ideilor timpului său”, fapt ce nu
presupune negarea sentimentelor personale. Poetul dorea să fie ”cronicarul liric” al vremii sale.
În poeziile sale a scris despre cuceririle lui Napoleon Bonaparte, despre luptele de baricadă ale
Comunei, despre mizeria cerșetorului, a copilului flămând, a prostituatei, cu toții victime ale
nedreptelor rânduieli.
Femeia ce se vinde n-o osândiți nicicând.
Nu știi ce grea povară o va fi apăsând,
De câte zile foamea-i izbește-n fața suptă! (”Cântecele amurgului”)
 Oricum, chiar dacă în prezent vede și critică diverse probleme, spre deosebire de alți poeți
romantici, nu cade în pesimism, nu împărtășește ”boala secolului” – melancolia universală. A
fost înzestrat cu elan optimist și a privit cu încredere în viitor.

Hugo-dramaturgul
La 25 de ani publică drama Cromwell, scrisă sub influența lui Shakespeare. Ca conținut, nu
e prea reușită, dar Prefața la ea devine primul manifest al teatrului romantic francez.
A mai scris: ”Ruy Blas”, ”Hernani”, ”Marion Delorme”, ”Lucreția Borgia” ș.a.

Hugo-prozatorul
Notre Dame de Paris (Catedrala Maicii Domnului) (1831)
E primul roman important, scris de Hugo. După el au fost ecranizate 14 filme, 2 opere, 1
muzical. L-a scris și pentru a atrage atenția francezilor asupra valorii istorice a catedralei,
deoarece autoritățile se pregăteau s-o demoleze sau, în cel mai bun caz, s-o modernizeze. Hugo,
care aprecia foarte mult arhitectura și istoria Parisului, a hotărât să-și motiveze cititorii să
iubească această catedrală la fel de mult ca el.
Timpul acțiunii – sec. al XV-lea (anul 1482), perioada medievală cu tranziție spre
Renaștere.
Catedrala este principalul personaj al operei, o catedrală gotică, ca întruchipare a creației
multiseculare a poporului. Pentru Hugo aceasta este nu atât un bastion al credinței, cât simbolul
epocii. E o simfonie din piatră, o creație a talentului poporului. În jurul ei trăiește și forfotește
Parisul, în funcție de ea se desfășoară și capătă viață acțiunea romanului.
Teme principale:

 Dragostea și felul cum aceasta îi schimbă pe oameni,

 dragoste și trădare,
 lupta veșnică dintre bine și rău, dintre esență și aparență,
 ispășirea prin dragoste ș.a.

Acțiunea romanului e centrată în jurul a 3 personaje: Esmeralda, arhidiaconul Claude Frollo

și clopotarul Quasimodo. Fiecare e simbol al unor probleme ale filosofiei istoriei.
Esmeralda: e considerată țigancă, dar de fapt e franțuzoaică, furată de copil de țigani. Ea
întruchipează omul Renașterii cu interesul pentru frumusețea și bucuriile vieții. De ea se
îndrăgostesc trei bărbați, printre care și cocoșatul Quasimodo. Acțiunea romanului este destul de
dinamică și complicată, cu istorii care se împletesc. Și arhidiaconul Frollo se îndrăgostește de
țiganca Emseralda, ea însă e îndrăgostită de Phoebus de Chateaupers, bărbat ce nu o iubește. În
același timp, pentru a-l salva de spânzurătoare, Esmeralda s-a logodit cu Pierre Gringoire, un
poet sărac, care, de asemenea, o iubește.
De ce Hugo aduce țiganii ca personaj literar? În sec. al XIX-lea despre ei au mai scris și alți
reprezentanți ai romantismului, precum: A. Pușkin ”Țiganii”, P. Merimee ”Carmen” ș.a. Ei
păreau europenilor de atunci oameni firești, necontaminați de civilizație, apropiați de natură și de
esențele ei inițiale.
Frollo reprezintă omul medieval, împovărat de ascetism, potrivnic firii umane. Înțelege
dragostea ca pe o ispită a diavolului, dar ea s-a dovedit a fi mai puternică decât dogma ascetico-
religioasă. Arhidiaconul Frollo se îndrăgostește de Esmeralda, dar dragostea lui e egoistă și
distructivă: nefiind capabil să-și înăbușe sentimentul pentru Esmeralda, o duce la pierzanie. Ea îl
iubește pe un tânăr căpitan, Feb, pe care Frollo îl înjunghie din gelozie. Esmeralda e acuzată de
omor, el îi spune că o va salva dacă ea îi va ceda, Esmeralda refuză. E salvată de la moarte de
clopotarul cocoșat Quasimodo, tot îndrăgostit de ea. Dar monstruosul preot o dă pe mâna justiției
și în timp ce asistă de pe acoperișul catedralei la execuția ei (este spânzurată), Quasimodo, care
înțelege ca preotul e vinovat de moartea ei, îl aruncă în gol.
Quasimodo: la el bunătatea sufletească se împletește cu diformitatea fizică (în crearea
acestui chip Hugo a utilizat procedeul contrastului, specific pentru romantism). Autorul îl
prezintă în felul următor: "Un cap mare și zburlit , acoperit de un păr roșu, între umeri o ghebă
enormă, a cărei pereche se făcea simțită și pe piept, o alcătuire de coapse și de picioare atât de
ciudat deviate de la normal”. Monstruozitatea lui fizică (din romantism: îngrămădire a urâtului)
accentuează frumusețea Esmeraldei. A fost părăsit de mic copil lângă catedrală și adoptat de
arhidiaconul ei, Claude Frollo. Ajuns la maturitate, devine clopotarul catedralei. Refugiul lui
sunt zidurile reci, prieteni îi sunt clopotele și statuile ce împodobesc edificiul. Oamenii se sperie
de sluțenia lui și astfel el este condamnă la singurătate.
Quasimodo e capabil să se jertfească. Se îndrăgostește nu doar de frumusețea fizică a
Esmeraldei, ci și de cea interioară. Are un suflet mare și nobil și un chip de monstru. E un
personaj tragic și pentru că vrea s-o salveze pe Esmeralda, însă acțiunile lui contribuie și mai
mult la moartea ei.
Sufletul catedralei nu e reprezentat prin arhidiaconul Frollo, ci prin clopotarul Quasimodo.
Concomitent cu personajele de ficțiune, în roman se întâlnesc și personaje istorice: regele
Ludovic al XI-lea, cardinalul de Bourbon. Încă un personaj important este cel colectiv, mulțimea.
Chiar dacă Notre Dame de Paris pretinde a fi un roman istoric, evenimentele istorice
lipsesc, dar foarte bine este zugrăvită atmosfera acelui timp, climatul istoric al epocii,
moravurile, obiceiurile, tradițiile, prejudecățile etc.
 Trăsături ale romantismului în roman: scene teribile, peripeții neverosimile, contraste,
substratul simbolic, momente de melodramă, deznodământ senzațional, personaje grupate după
antiteza ”bine – rău”, ”alb – negru” ș.a.
Finalul romanului este tragic: ”După vreo doi ani sau după vreun an şi jumătate de la
evenimentele care încheie istoria de faţă, când oamenii veniră să caute în beciul de la
Montfaucon cadavrul lui Olivier le Daim […] fură găsite printre stârvurile hidoase două
schelete, dintre care unul îl ţinea pe celălalt îmbrăţişat. Unul dintre schelete, care era al unei
femei, mai avea câteva zdrenţe de rochie ce fusese albă, şi se vedea în jurul gâtului un colier de
boabe cu un săculeţ de mătase, deschis şi gol. Obiectele aveau atât de puţină valoare încât cu
siguranţă că nici călăul nu a vrut să le ia. Celălalt, care îl ţinea îmbrăţişat strâns pe acesta, era
un schelet de bărbat. Se băgă de seamă că avea coloana vertebrală strâmbă, capul în omoplaţi
şi un picior mai scurt. Nu prezenta de altminteri nici o ruptură de vertebre la ceafă şi era vădit
că n-a fost spânzurat. Bărbatul căruia aparţinuse scheletul venise deci aici, şi murise aici. Când
vrură să-l desfacă de scheletul care-l îmbrăţişa, se prefăcu în pulbere.”

Romanul ”Mizerabilii” (1862)

Hugo a lucrat la această operă 2 decenii. Aici elementele romantice se împletesc cu cele
realiste.
Ideea principală e exprimată în prefață: ”Atât timp cât cele 3 probleme ale secolului:
înjosirea omului prin exploatare, decăderea femeii din cauza foamei, atrofia copilului din cauza
mizeriei, nu vor fi rezolvate, atâta vreme cât va exista ignoranța și mizeria, cărțile de felul
acesta nu vor fi de prisos.” Autorul prezintă cauzele degradării umane sub apăsarea societății.
Evenimentele istorice zugrăvite: lupta de la Waterloo, revoluția din 1830, luptele stradale.
Hugo a creat un utopic poem al salvării omului prin bunătate și căință, prin generozitate și
altruism. Prin personajul central, Jean Valjan, un fost ocnas, condamnat la ani grei de ocnă
pentru că a furat o păine pentru copiii surorii sale (autorul dorește să spună că, multe greșeli se
fac nu din rea intenție, ci din nevoie), dar nu s-a înrăit definitiv, a păstrat bunătatea sufletului,
recunoștința pentru faptele bune și dragostea pentru oameni, se promovează ideea posibilității
transformării morale a omului sub influența forței binelui.
Explicarea cuvântului ”mizerabilii”: Franța, dar și intreaga omenire, este o lume a
”mizerabililor”, și nu doar în sens rău: a acelora care, din diverse motive, trăiesc în mizerie, dar
nu sunt oameni răi și se pot schimba spre bine.