Johann Sebastian Bach

Marina Andreea 10E

Johann Sebastian Bach a fost un compozitor german și organist din perioada barocă, considerat
în mod unanim ca unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru
profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor
artistică.

Johann Sebastian Bach s-a născut într-o familie de

muzicieni profesioniști. Tatăl său, Johann
Ambrosius Bach, era muzician de curte, având
sarcina de a organiza activitatea muzicală cu
caracter profan a orașului, dar și funcția de organist
al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt,
a murit de timpuriu, urmată curând după aceea de
tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani.
Rămas orfan, a plecat la fratele său mai
mare, Johann Christoph Bach, organist la Ohrdurf.
Aici a început să execute primele motive muzicale
la orgă, dovedind o înclinație deosebită pentru
acest instrument. Dorința de a se perfecționa l-a
făcut să viziteze pe cei mai cunoscuți organiști din
acea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich
Buxtehude și Johann Adam Reinken.
În 1703 obține primul post de organist în
orășelul Arnstadt; datorită virtuozității sale deja
evidente, a fost angajat într-o poziție mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele
compoziții ale lui Bach datează din această epocă, probabil și celebra „Toccata și Fuga în Re
minor".

În 1708, Bach obține postul de organist de curte și maestru de concerte la curtea ducelui
de Weimar. În această funcție avea obligația de a compune nu numai muzică pentru orgă, dar și
compoziții pentru ansambluri orchestrale

În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas
din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la școala de canto, pe
de altă parte, să furnizeze compoziții muzicale celor două biserici principale din Leipzig,
compunând câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru
zilele festive, Bach a compus cantate și oratorii de o deosebită frumusețe, ca Patimile după Matei
pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Crăciun ș.a. Multe dintre operele acestei perioade
sunt fructul colaborării cu Collegium Musicum din Leipzig sau reprezintă compoziții așa-zise
erudite, ca cele patru volume de exerciții pentru clavecin, partitele pentru pian, Variațiunile
Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian ș.a.

Între anii 1729-1740 a condus și “Collegium musicum”, societate muzicală studențească fondată
de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite și cantate
laice. Deși n-a scris muzică de operă, el se interesa de creația dramatică, urmărind spectacolele
de la Teatrul de Operă ale curții din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, venețianul Antonio Lotti,
iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viața muzicală din Dresda.
Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător” și „Nu știu ce-i durerea”, precum și „Cantata
cafelei”, sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.

Creația bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucișau la
începutul secolului al XVIII-lea, ci și o încununare a evoluției muzicii polifonice și un moment
de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii
melodice provenite nemijlocit din creația populară. Această rădăcină în arta populară constituie
cheia de boltă a expresivității operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

Printre lucrările muzicale ale lui Johann Sebastian Bach se găsesc numeroase corale protestante
prelucrate, care au la bază melodii de origine populară. Astfel, cântecul „Insbruck, trebuie să te
părăsesc” îl regăsim sub forma coralului „O, lume, trebuie să te părăsesc”, iar cântecul de
dragoste „O dată m-aș plimba” este adaptat pentru textul „De Dumnezeu nu mă despart”.
Admirabilul coral Herzlich tut mir verlangen („Din inimă doresc”, adaptat de Hassler dintr-o
culegere de cântece laice), prelucrat de Bach în diferite variante, nu este altceva decât cântecul
„Inima îmi este cutremurată”. Acest coral apare ca un laitmotiv în „Patimile după Matei”.

Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci și cel al altor
popoare. Astfel, o melodie din colecția “Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul „În tine
îmi este bucuria”, iar chansonul „Mi-ajung toate durerile” se regăsește într-un coral din „Patimile
după Matei”. Și din colecția de psalmi, realizată de Clément Marot în colaborare cu compozitorul
Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul „Când vom fi în cele
mai mari primejdii” (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care are melodia împrumutată
din această colecție.

Muzica religioasă, creată pe baza acestor corale, are o puternică tensiune emoțională și viguroasă
expresivitate. Desigur, prelucrările sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor
melodice, fapt ce ilustrează poziția sa față de texte. El schimbă des destinația unor cantate,
mergând până la includerea în lucrările religioase a unor fragmente din creațiile laice. Religioasă
sau laică, vocală sau instrumentală, de cameră sau de concert, muzica sa, de un evident lirism,
apare ca o profundă meditație asupra existenței și a marilor idealuri umane.

Omul Bach este mereu prezent în creația sa, fie ea destinată unui moment al serviciului divin sau
ca piesă concertantă pentru salonul vreunui principe, fie ea exercițiu didactic sau demonstrație
tehnică. Așa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată circulă dintr-o lucrare într-alta,
indiferent de caracterul și scopul piesei. Constrâns de obligațiile cotidiene ale funcțiilor sale,
Bach trebuia să producă la comandă piese ocazionale. Deși poseda un imens rezervor creator, în
unele lucrări găsim fragmente inedite ce alternează cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea,
în muzica sa nu găsim nimic artificial, ci întotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat
cu melodii de adâncă vibrație emoțională și robustețe ritmică, care străbat construcții polifonice
grandioase. Chiar și atunci când folosește procedeul variațional, utilizat uneori în scop figurativ,
el creează imagini de o uimitoare diversitate. „Passacaglia în do minor” (1716) pentru orgă este o
dovadă impresionantă a modului cum configurează imagini contrastante pe aceeași temă.

Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile și sărbătorile de peste an, variază ca număr de
părți (două sau trei) și cuprind arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Unele arii au și forma
ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de orgă sau orchestră, cărora le conferă ample preludii
și interludii. Bach a scris și solo cantate pentru o voce, cu acompaniament de orgă sau orchestră.
În “cantatele tragice”, scrise la Leipzig, tragismul suferințelor, exprimat în text, a solicitat o
muzică în care și-a zugrăvit zbuciumul său sufletesc. „Am suferit mult”, „Lacrimi, griji, îndoieli”
sau „Lume mincinoasă, nu mă încred în tine” sunt câteva titluri sugestive care oglindesc
chinurile sale, dar și ale omului dintotdeauna. Uneori întâlnim și elemente eroice, prezente în
Cantata Reformei, despre care Heine spunea că este „Marseillaise-a Reformei”. Din cele 295 de
cantate religioase, posterității i-au parvenit doar 191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.

În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-și un limbaj inconfundabil și

atingând una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanității, el se ridică deasupra
epocii sale, creația sa fiind atotprezentă, depășind timpul și spațiul, ca orice permanență a
spiritului uman.