Barocul muzical

Marina Andreea 10E

Termenul “Baroque”, in franceza inseamna bizar,ciudat, sau in portugheza “baruecco” este perla
neregulata, asimetrica, iar in istoria artelor – este perioada de la sfarsitul Renasterii si prima jumatate a
secolului XVII, noul stil in Europa apuseana si centrala.

Barocul muzical (sau preclasicismul)] a fost un curent din muzica clasică europeană ce s-a manifestat
aproximativ între anii 1600 și 1730. Barocul a format o punte de legătură între renaștere și clasicism.

Barocul renunta la echilibrul proportiei din traditia renacentista in favoarea libertatii si a grandorii
formelor, a bogatiei ornamentatiei si a fanteziei in exprimare.

Muzica barocă reprezintă o porțiune importantă din istoria muzicii clasice iar astăzi este frecvent studiată,
interpretată și ascultată. Printre cei mai importanți compozitori din această perioadă se numără: Johann
Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel, Antonio Vivaldi, Alessandro Scarlatti, Domenico Scarlatti etc.

Istoric
Barocul este divizat în trei perioade importante: timpuriu, mijlociu și
târziu.

Barocul timpuriu (1580-1630)

În ceea ce privește teoria muzicală, utilizarea tot mai frecventă a basului
cifrat reprezintă importanța dezvoltării armoniei ca bază liniară a
polifoniei. Armonia este rezultatul final al contrapunctului iar basul
cifrat este o reprezentare vizuală a acestor armonii implicate adesea într-
o interpretare muzicală. Compozitorii au început să fie tot mai
preocupați de progresiile armonice  și au folosit și tritonul, perceput ca
un interval instabil, pentru a crea disonanțe. 

Barocul mijlociu (1630-1680)

Barocul mijlociu din Italia este marcat de ascensiunea
genurilor cantată, oratoriu și operă în stilul bel-canto din 1630. Acest
stil, unul dintre cei mai importanți contribuitori al dezvoltării muzicii din
baroc, dar mai târziu și din perioada clasică, a fost generat de un nou Arcangelo Corelli (1653-1713)

concept de melodie și armonie care au pus statutul muzicii pe un picior de egalitate cu cel al cuvintelor,
care inițial erau considerate prioritare.

Un exemplu elocvent de compozitor de curte este Jean-Baptiste Lully. Cariera sa a evoluat dramatic când
a colaborat cu Molière pentru o serie de comedii-balete, adică piese cu dansuri.
1
Arcangelo Corelli a fost influent pentru realizările sale în celălalt domeniu al tehnicii muzicale - acela de
violonist care a organizat tehnica și pedagogia viorii - dar și în muzica instrumentală, în special pentru
contribuția sa în dezvoltarea genului concerto grosso. În vreme ce Lully era interpretat doar la curte,
Corelli a devenit primul compozitor care să aibă muzica publicată și interpretată în întreaga Europă.

În perioada barocului mijlociu Anglia l-a dat pe Henry Purcell care, în

ciuda faptului că a murit la doar 36 de ani, a devenit foarte cunoscut
în timpul vieții sale. El cunoștea inovațiile lui Corelli și al altor
compozitori italieni. Totuși, patronii săi erau diferiți iar lucrările sale
erau prodigioase. În loc să fie un creator sârguincios, Purcell a fost un
compozitor fluid care era capabil să compună de la imnuri simple și
muzică utilă precum marșuri până la lucrări grandioase precum lucrări
vocale și pentru scenă. Catalogul său numără peste 800 de lucrări. De
asemenea, a fost unul dintre primii compozitori importanți pentru
claviatură, lucrările sale fiind și astăzi studiate.

În contrast cu acești compozitori, Dieterich Buxtehude nu era un

compozitor de curte ci un angajat în slujba bisericii, deținând
Henry Purcell (1659-1695)
posturile de organist și Werkmeister la Marienkirche din Lübeck. În
afara sarcinilor sale pentru biserică se ocupa de organizarea unor serii
de concerte cunoscute sub numele de Abendmusik, care includea interpretarea de muzică sacră dramatică
considerată de contemporani ca fiind echivalentă cu operele. Lucrările sale nu sunt numeroase sau
diversificate deoarece nu se apela la el pentru a compune muzică pentru o anumită ocazie. Lucrările sale
erau fie în construcție liberă, mergând adesea pe improvizații, fie secțiuni contrapunctuale rigide. 

Barocul târziu (1680-1750)

Delimitarea barocului mijlociu de cel târziu se află în dezbatere.
Datele de începere a barocului târziu variază între 1680 și 1720. Acest
lucru se datorează faptului că nu a fost o tranziție sincronizată
deoarece stilurile naționale au trecut prin schimbări în ritmuri diferite
și la momente diferite. În general Italia este considerată ca fiind prima
țară care a făcut trecerea la stilul baroc târziu. Principalul criteriu de
tranziție este abordarea totală tonalității ca principiu structural. Acest
aspect a fost evident în lucrările lui Jean-Philippe Rameau, care l-a
înlocuit pe Lully drept cel mai important compozitor de operă
francez.

Antonio Vivaldi a fost unul dintre cei mai importanți reprezentați ai

barocului târziu. Născut la Veneția în 1678, și-a început cariera ca Antonio Vivaldi (1678-1741),

preot catolic dar problemele de sănătate l-au împiedicat să susțină

Liturghia începând cu 1703. În aceeași perioadă a fost numit maestro di violino la un institut pentru fete
orfane cu care a menținut o relație profesională până aproape de sfârșitul vieții sale. Reputația lui Vivaldi
nu venea din faptul că avea o orchestră proprie sau că era un angajat la curte, ci prin lucrările sale
publicate, inclusiv sonate trio, sonate pentru vioară și concerte. Acestea au fost publicate la Amsterdam și
au fost distribuite prin toată Europa. Muzica sa a fost în mare parte ignorată până la începutul secolului al

2
XX-lea când a trecut printr-o revitalizare treptată, astăzi Vivaldi fiind printre cei mai frecvent interpretați
și înregistrați compozitori din perioada barocă.

Domenico Scarlatti a fost unul dintre cei mai importanți virtuozi ai claviaturii din vremea sa. Toată
cariera sa a fost compozitor al curții, inițial
în Portugalia (începând cu 1733) și apoi la Madrid, unde a
petrecut restul vieții sale. Domenico a compus și el opere și
muzică de biserică dar lucrările sale pentru claviatură, distribuite
intens după moartea sa, i-au asigurat locul și reputația.
Majoritatea acestor lucrări erau compuse pentru a fi interpretate
de el însuși dar unele erau compuse pentru patronii săi regali. La
fel ca și în cazul tatălui său, averea sa era legată de abilitatea sa
a menține favorurile regale.

Johann Sebastian Bach a ajuns, în timp, să fie considerat o

figură importantă a barocului muzical. În timpul vieții sale a
devenit cunoscut mai degrabă ca pedagog, administrator și
interpret decât ca și compozitor, fiind mai puțin celebru decât
Händel sau Telemann. Bach a compus și lucrări la scară mare
precum Patimile după Ioan, Patimile după Matei, Oratoriul de
Crăciun și Misa în Si minor. Inovațiile muzicale ale lui Bach au experimentat cu toate formele omofonice
și polifonice din perioada barocului. Era un catalog virtual al tuturor modalităților contrapunctuale
existente și era capabil să țese adevărate pânze de armonie. Prin urmare, lucrările sale sub forma fugilor
cuplate cu preludii și toccate pentru orgă, precum și formele de concert din baroc, au devenit
fundamentale atât pentru tehnica de interpretare cât și pentru cea teoretică. Învățăturile lui Bach au
devenit evidente în epocile clasice și romantice când compozitorii au redescoperit subtilitățile armonice și
melodice din lucrările sale.

Johann Sebastian Bach (1685 - 1750)