Sunteți pe pagina 1din 79

UNIVERSITATEA VASILE ALECSANDRI DIN BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI


SĂNĂTĂŢII
SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

BAZELE TEORETICO – METODICE ALE


EXERCIŢIULUI FIZIC

AUTOR:
PROF. UNIV. DR. DOINA MÂRZA DĂNILĂ

AN UNIVERSITAR 2010 – 2011


2
OBIECTIVELE DISCIPLINEI
1. Înţelegerea factorilor (intrinseci şi extrinseci, bio-psiho-sociali) care determină potenţialul de
mişcare al omului;
2. Cunoaşterea şi demonstrarea utilizării corecte a terminologie;
3. Înţelegerea mecanismelor de acţiune a exerciţiului fizic (transformările produse în organism,
asupra structurilor acestuia, prin practicarea exerciţiului fizic);

COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA


DISCIPLINEI
1. Studenţii trebuie să posede cunoştinţe teoretice privind definirea şi conţinutul noţiunilor
operaţionale generale şi specifice cu care se operează în cadrul disciplinei.
2. Studenţii trebuie să-şi formeze un bogat bagaj de cunoştinţe teoretico-metodice privind
folosirea exerciţiului fizic în Kinetoterapie, necesar formării complexe a viitorului specialist.

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME


DE VERIFICARE, CREDITE

Forma de activitate Număr ore semestru Număr credite


Curs 28 4
Seminar 28
Studiu individual 55 1
Verificare finală Examen Validare total credite: 5

STABILIREA NOTEI FINALE


Forma de verificare (Examen, Colocviu, Verificare pe Examen
parcurs)
Modalitatea de susţinere (Scris şi Oral, Oral, Test grilă, etc.) TG Puncte sau procentaj
Răspunsuri la examen 5 (50%)
NOTARE

Evaluarea pe parcurs a activităţii la curs şi seminar 2 (20 %)


Teme de control 3 (30%)
TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE 10 (100%)

3
TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI
MODUL

Nr. Timp mediu necesar


Denumire modul
Crt. C S SI Total
1 Mişcarea umană ca expresie a viului şi 4 4 11 19
evoluţiei
2 Locul Kinetoterapiei în cadrul Ştiinţei 4 4 11 19
activităţilor corporale
3 Fundamentarea ştiinţifică a practicării 6 6 11 23
exerciţiului fizic. Elemente de bază referitoare
la efortul fizic şi dozarea sa.
4 Componentele procesului instructiv - educativ 8 8 11 27
- recuperator în Kinetoterapie, preluate şi
adaptate din Educaţie Fizică şi Sport
5 Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi 6 6 11 23
dezvoltării
Timp total necesar 28 28 55 111

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE


ÎNVĂŢĂMÂNT
Prezenta resursă de învăţare conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor
teoretice şi metodice referitoare la exerciţiul fizic şi specificitatea aplicării lui în kinetoterapie.
Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se unul sau mai
multe unităţi de studiu, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea materialului şi
însuşirea sa.
Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea succesiune :
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi de studiu şi, consultarea recomandărilor bibliografice
în legătură cu aceasta.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

4
Modulul I. Mişcarea umană ca expresie a viului şi
evoluţiei

Scopul modulului
 Înţelegerea conceptului de mişcare umană şi a modului în care organismul uman
funcţionează din punct de vedere al producerii mişcării.

Obiective operaţionale
 Cunoaşterea formelor particulare de manifestare a mişcării, în general
 Însuşirea modului de funcţionare a organismului uman privit ca sistem
 Cunoaşterea conceptelor de motricitate şi motilitate şi înţelegerea diferenţelor între
acestea
 Ierarhizarea noţiunilor act, acţiune, activitate motrică, ca şi noţiuni simple din cadrul
domeniului, de la care se poate porni în abordarea noţiunilor superioare.

Unitatea de studiu I.1. Mişcarea umană: definiţie, generalităţi,


organismul uman văzut ca sistem
Din punct de vedere dialectic, mişcarea este modul de existenţă al materiei vii. Niciodată
nu a existat materie fără mişcare şi nici nu poate să existe (Heraclit, care este adeptul unei
concepţii dinamice, dualiste, în care se referă la combinaţia materie+spirit).
Mişcare = expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru
întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social.
Mişcarea, în general, are ca forme particulare: mişcarea fizică cu diversele ei modalităţi
de manifestare (mecanica cuantică şi subcuantică, unde sunt implicate câmpuri, particule
elementare, transformări nucleare etc.); mişcarea chimică (asocierea şi disocierea atomilor), care
se complică prin interacţiunea între molecule formând elemente macromoleculare până la
componentele ce dau naştere vieţii; mişcarea biologică specifică materiei vii, care se bazează pe
mişcarea fizică şi cea chimică fără a se reduce la acestea; mişcarea conştiinţei, caracteristică
spiritului superior dezvoltat, care implică fenomene şi procese psihice proprii numai omului;
mişcarea socială, cea mai complexă formă de mişcare, condiţionată de toate celelalte forme de
mişcare; mişcarea cibernetică, care se referă la mişcarea informaţiei şi mişcarea cosmică, legată
direct de elementele componente ale universului cosmic.
Actul motor nu poate fi considerat un proces izolat, el desfăşurându-se în cadrul general
al unei anumite conduite. Raportată la personalitatea umană, această conduită este formată din:
- reacţii fiziologice
- comportament extern (cuvinte, mişcări)
- răspunsuri mintale (conceptualizări)
- produse ale conduitei (actul propriu-zis)
Mişcarea nu este deci, decât un aspect al conduitei, care nu poate fi disociat de celelalte
aspecte.

5
Organismul uman trebuie privit ca un sistem, care - după Gaston Bachelard - poate fi
privit prin prisma a 3 (trei) aspecte:
- aspectul structural
- aspectul funcţional
- aspectul evolutiv

Aspectul structural
Anatomia funcţională ne permite să înţelegem modul în care sunt organizate diferitele
sisteme de organe, care joacă un rol specific în structura organismului asigurând funcţiile de
nutriţie, relaţie şi reproducere.
Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca
finalitate asigurarea unităţii funcţionale a întregului organism în relaţiile sale cu mediul.
Sistemul nervos central poate fi considerat ca o reţea de comunicare în care sunt incluşi
neuronii. Acest sistem este în legătură cu lumea exterioară prin intermediul organelor de simţ şi
al celorlalte sisteme funcţionale ale organismului sistemul de nutriţie şi de reproducere
(coordonate de sistemul nervos vegetativ) şi organele de execuţie (musculatura striată), de la care
primesc informaţii. Transmiterea informaţiilor se face prin intermediul sinapselor, deschise sau
închise de către neuromediatori. Înţelegerea modului de funcţionare a acestui sistem sinaptic este
esenţială pentru specialitatea noastră.
Funcţia motrică este asigurată de trei tipuri de muşchi: muşchiul cardiac, musculartura
netedă şi musculatura striată. Primele două grupe îndeplinesc funcţii de nutriţie şi activitatea lor
nu este sub controlul SNC, ansamblul musculaturii striate fiind însă în dependenţă directă de
SNC.

Sistemul organic cuprinde:


N: organele de nutriţie
- respiraţie
- circulaţie
- digestie
- excreţie
R: organele vieţii de relaţie
- simţuri
- musculatura striată
S: organele genitale (ale
sexualităţii)

Sistemul nervos central


îndeplineşte funcţiile de
coordonare şi integrare ale
activităţilor la care participă
organismul şi este suportul
funcţiilor mentale.

Figura nr. 1. Structura organismului (după Le Boulch, 1980)

6
Sistemul senzorial, SNC şi musculatura striată reprezintă un modul funcţional care se
supune legilor sistemice, adică sunt o unitate organizată, alcătuită din elemente solidare, care nu
pot fi definite decât unele în legătură cu altele şi în funcţie de locul pe care îl ocupă în acest
întreg.
În ceea ce priveşte organele de relaţie (sistemul senzorial şi sistemul musculaturii striate),
dependenţa este de asemenea manieră încât întreruperea legăturilor cu SNC atrage
degenerescenţa lor.
Simplitatea aparentă a fibrei musculare striate ascunde capacitatea de a îndeplini atât
funcţii motrice (contracţia tonică, contracţia fazică), cât şi senzoriale. Fie direct prin contracţiile
sale, fie prin mişcările pe care le imprimă la nivelul articulaţiilor, muşchiul este un câmp
proprioceptiv complex (câmpul proprioceptiv al lui Sherrington).

Aspectul funcţional
Subsistemul nutritiv, răspunzător de homeostazie, asigură schimburile nutritive cu
mediul, condiţie indispensabilă a supravieţuirii. Celelalte interacţiuni individ-mediu, care permit
adaptarea sunt asigurate de organele de relaţie: musculatura striată - sistemul nervos, sistemul
endocrin şi organele de simţ.
Componenta tonică a mişcării este dependentă de sistemul nervos difuz care determină
tonusul de bază. Componenta fazică a mişcării, de care depind praxiile (adaptări ale mişcărilor
umane în vederea unui anumit scop), este organizată de sistemul nervos operativ. Există deci,
două substructuri în cadrul SNC, una care transportă energia şi alta care transportă informaţia, în
sens ascendent şi descendent. Sistemul energetic este reprezentat de formaţiunea reticulată, care
serveşte ca suport sistemului nervos specific. Ea este un adevărat acumulator de energie, care are
o activitate proprie, la care se adaugă în permanenţă suma aferenţelor senzoriale care provin din
întregul organism. Această funcţie energetică se exercită în două direcţii: spre muşchi, la nivelul
cărora determină producerea şi menţinerea unui tonus intrinsec (tonus de bază) şi spre cortexul
cerebral, la nivelul căruia determină menţinerea unui anumit activism permanent (de veghe).
Formaţiunea reticulată are deci o adevărată funcţie psihomotrică, în acelaşi timp corporală şi
mentală. Această funcţie este activată de către necesităţile organice a căror satisfacere depinde de
mediul înconjurător.
Sistemul operativ orientat spre exterior este reprezentat de sistemul de conducere
senzorială şi de sistemul motor cortico-spinal. Centrii de decizie sunt interpuşi între informaţiile
care urcă şi cele care coboară. Integrarea informaţiilor se poate face la trei nivele de decizie:
- reflex
- automat, care necesită învăţarea anterioară
- voluntar, care presupune o participare mai mare a funcţiilor cognitive.

Aspectul evolutiv
Organismul uman este alcătuit dintr-un ansamblu de structuri şi funcţii, a căror
ierarhizare se realizează treptat, începând din stadiul de ou fecundat sau zigot. Primul timp al
dezvoltării embrionare constă în formarea structurilor diferenţiate, care vor determina apariţia
diferitelor organizări funcţionale. Unele dintre aceste structuri au un timp de dezvoltare relativ
scurt, altele au nevoie de un timp mult mai lung pentru a ajunge la maturitate (SNC, de
exemplu).
Organismul ca sistem autonom nu se poate dezvolta decât în interacţiune activă cu
mediul înconjurător şi în contact cu o anumită educaţie. Condiţiile de dezvoltare sunt acţiunile în
mediul înconjurător şi adaptarea la realitatea ambientală, precedate de gândire.
În această perspectivă, mişcarea este motorul dezvoltării, în jurul ei clădindu-se unitatea
corporală şi mentală a persoanei. Nu este vorba deci de un element facultativ, care se
supraadaugă educaţiei intelectuale, deoarece autonomia gândirii trece prin autonomia motrică şi,
ruptă de legăturile sale corporale, gândirea riscă să se degradeze.

7
Mişcarea trebuie privită într-un sens larg, exprimând deplasarea voluntară sau involuntară
a întregului corp sau a unei părţi ale sale, dar şi ansamblul atitudinilor corporale ca mimica, care
nu se traduce neapărat prin deplasare.
Mişcarea voluntară nu se reduce doar la o succesiune de reflexe elementare. Până nu
demult, încercările de explicare a motricităţii umane se bazau pe experienţele de laborator făcute
pe animale, dar s-a ajuns la concluzia că acest mod de a proceda exclude aspectele cognitive,
lingvistice şi de conştientizare care caracterizează răspunsul motric la om.
Motricitatea voluntară a omului implică şi limbajul. În timpul realizării unei sarcini
motrice, cuvântul nu reprezintă doar o simplă activitate cognitivă care se suprapune activităţii
motrice şi perceptive, ci are rolul de a uşura realizarea sarcinii. Jensen (1963) a dovedit că
subiecţii cu un nivel intelectual mai ridicat reuşesc mai bine şi verbalizează mai mult în timpul
învăţării actelor motrice, decât subiecţii retardaţi.
Luria accentuează în lucrările sale, rolul celui de-al doilea sistem de semnalizare în
reglarea activităţii motrice, arătând că evoluţia activităţii motrice nu este subordonată progreselor
limbajului.
Posibilitatea conştientizării conferă specificitate motricităţii umane. Această
conştientizare este necesară pentru a asigura eficienţa actului motric şi excesul riscă, de multe
ori, să-l limiteze. Dar, acestă funcţie, care în zilele noastre s-a cam diminuat, permite o mai bună
adaptare a actului motric la intenţia iniţială şi face ca motricitatea umană să nu poată fi redusă la
comparaţia cu cea animală.
Tratând mişcarea ca un obiect supus legilor mecanicii, ea poate fi descompusă şi
identificată cu o succesiune de contracţii musculare având ca scop deplasarea pârghiilor osoase
susceptibile de a dezvolta o forţă în mediul exterior. Această posibilitate a făcut ca, în învăţarea
mişcărilor, să se aplice aceeaşi descompunere, ori s-a ajuns la concluzia că dacă "structura este
mai mult decât suma componentelor sale", nici mişcarea nu poate fi considerată ca întreg, prin
însumarea părţilor sale componente. În cazul abordării analitice a mişcării ca întreg, se elimină o
componentă fundamentală şi anume ritmicitatea, adică structura sa temporală; de aceea, în
metodologia de învăţare a mişcării se recomandă folosirea mişcărilor globale organizate în
vederea atingerii unui anumit scop.
Goldstein (Citat de Le Boulch, 1980) arată că "reacţiile organismului nu sunt succesiuni
de mişcări elementare, ci gesturi datorate unei unităţi interioare". Componenta voluntară care se
exprimă prin mişcare este deci, legată de semnificaţia pe care o are situaţia respectivă pentru
persoană. Clasificarea mişcărilor ar trebui făcută în funcţie de acest criteriu al semnificaţiei.

Mişcarea şi procesele de adaptare


Sistemul organic este un sistem deschis, adică existenţa sa este condiţionată de
schimburile pe care le face cu mediul înconjurător. Aceste interacţiuni pot avea naturi diferite,
astfel:
- materii, prelucrate de organele de nutriţie
 intrare: oxigen, alimente
 ieşire: deşeuri
- energie, transportată de sistemul nervos difuz
 intrare: componenta senzorială, cantitativă
 ieşire: tonus muscular bazal
- informaţii, transportate de sistemul nervos operativ
 intrare: diferite senzaţii
 ieşire: activitate musculară şi glandulară
În ciuda surselor de dezechilibru care apar ocazional în mediul înconjurător, organismul
trebuie să-şi asigure conservarea, stabilitatea. Conceptul de homeostazie, introdus de Cannon,
exprimă pe plan biologic această menţinere a stării de echilibru a organismului. Piaget, în
enunţul legii echilibrului, descrie acelaşi mecanism stabilizator, în termeni psihologici.

8
Adaptarea, în acest caz, implică activitatea funcţională a modulului vieţii de relaţie, reprezentat
de organele de simţ, SNC şi musculatura striată.
Interacţiunea dintre om şi mediu trece prin acţiune, deci prin corp şi mişcările sale,
existând o profundă unitate între experienţa umană şi mediu.
Dacă dorim să discernem mai clar semnificaţia mişcării în conduită, este important să se
facă distincţia a ceea ce se numeşte mişcări operative (pe care Buytendjik le numeşte
"tranzitive"), care au o finalitate exterioară pentru persoană şi o semnificaţie adaptativă. Din
acest punct de vedere ele pot fi numite "acţiuni motrice orientate spre controlul mediului sau
obiectelor materiale, sau spre confruntarea cu alte persoane".
Mişcările operative pot avea valoare de comunicare, atunci când sunt intenţionat folosite
pentru a adresa un mesaj sau pentru a exprima ceva faţă de altă persoană. Este vorba despre o
categorie de mişcări, ceva mai elementare decât mişcările operative, deoarece trimit la o
persoană şi nu la un obiectiv exterior ce trebuie atins şi constau în gesturi şi mimica de natură
expresivă care este traducerea trăirilor afective şi emoţionale şi depinde de variaţiile tonusului
sistemului muscular. Mişcările sau tensiunile musculare expresive traduc deci, o stare subiectivă.
Organismul este alcătuit din sisteme şi aparate a căror ansamblu coordonat asigură
homeostazia necesară menţinerii vieţii. Fiecare dintre aceste sisteme corespunde unui modul
funcţional, a cărui activitate se raportează la organismul ca întreg. Muşchii şi SNC reprezintă o
unitate funcţională nedisociabilă. Activitatea muşchiului striat nu poate fi o realitate în afara
relaţiei sale cu SN. Spre aceste două structuri converg mai multe tipuri de infirmaţii provenind
de la:
 organele de simţ (câmp exteroceptiv)
 sistemul muscular şi articular, labirintul (câmp proprioceptiv)
 viscere (câmp interoceptiv)
 alţi centri nervoşi
Acest ansamblu, care cuprinde musculatura striată, informaţiile provenite de la cele trei
câmpuri senzoriale şi de la SNC, reprezintă modulul psihomotor. El este un sistem orientat spre
organism, pe de o parte şi deschis spre exterior, pe de altă parte. El reglează deci, schimbul între
structura internă şi mediu. El primeşte informaţiile din mediul extern şi, pe baza lor - ţinând cont
de situaţia în care se află sistemul interior -, stabileşte răspunsul organismului. Modulul
psihomotor activează funcţii specifice, dar se pune de acord cu celelalte funcţii organice.

Rezumatul unităţii de studiu


 Sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de integrare şi coordonare, integrarea
reprezentând acel rol al sistemului nervos central de a reuni activitatea organismului, iar
coordonarea aratând caracterul calitativ al proceselor de integrare. La baza coordonării stă
procesul fiziologic care împiedică impulsurile excitante să se răspândească în mod nelimitat
şi anarhic la toţi centrii nervoşi.
 Mişcarea trebuie înţeleasă ca expresie a unui act reflex şi anume a unui reflex motric la care
participă totdeauna cele trei componente: cea senzitivă (şi senzorială), cea reprezentată de
centrii nervoşi şi cea motrică efectoare. Această schemă este valabilă pentru cel mai simplu
act reflex motric necondiţionat.
 Prin intermediul sistemului nervos central, pe baza iradierii, a concentrării şi a inducţiei
reciproce, se formează mecanismele de apariţie şi dezvoltare a actelor reflexe condiţionate,
ca o expresie a "legăturii temporare” ce se stabileşte ca mecanism fiziologic principal al
raporturilor dintre organism şi mediu. Actul reflex condiţionat se formează pe baza reflexelor
motoare necondiţionate, ca şi pe cea a reflexelor motrice condiţionate mai simple.
 Reflexele condiţionate la om se deosebesc calitativ de ale animalelor, pe de o parte prin
complexitatea lor, pe de altă parte prin intervenţia celui de-al doilea sistem de semnalizare,
adică a excitantului "simbol”, a cuvântului scris sau vorbit.

9
 Activitatea de mişcare a omului se compune din mişcări reflexe voluntare şi automate, care
în ultimă instanţă sunt acte reflexe. Actele voluntare sunt micări complexe compuse din
mişcări elementare care se asociază în timp şi spaţiu. La originea oricărei mişcări voluntare
stă reprezentarea mintală a mişcării. Această reprezentare este determinată de starea tuturor
legăturilor temporare existente în scoarţă, de bagajul motric, de întreaga experienţă a omului,
de conştiinţă şi de informaţiile provenite din mediul intern şi extern.
 Ca şi actele voluntare, mişcările automate sunt mişcări complexe care se realizează prin
repetarea mişcărilor noi şi apar pe măsură ce se fixează elementele componente. Mişcările
automate depind foarte mult de bagajul de deprinderi motrice şi de plasticitatea scoarţei.
Procesul de automatizare se realizează în timp, având la bază fixarea puternică a legăturilor
temporare. Formele de exprimare a mişcărilor voluntare sunt deprinderile motrice, iar ale
mişcărilor automate – stereotipul dinamic.
 Mişcarea este inevitabilă datorită permanentelor modificări ale specificului vieţii omului,
care sunt în strânsă interacţiune cu mediul înconjurător, ale cărui condiţii, la rândul lor sunt
dinamice, în permanentă schimbare.
 Mişcarea este un fenomen complex, care este influenţat de o serie de factori:
- factorii performanţei fizice, care stau la baza oricărei mişcări şi care mai sunt
caracterizaţi ca fiind "expresii calitative ce determină caracteristicile
individuale ale deprinderilor motrice (viteză, rezistenţă, forţă, îndemânare
etc.) şi care, în fiziologia exerciţiilor fizice, sunt definiţi ca "indici calitativi ai
activităţii motrice”;
- factorii psihologici, care afectează comportamentul, influenţând în ultimă
instanţă mişcarea în bună măsură (atenţia, interesul, iniţiativa, spiritul de
echipă etc.).
 În societatea contemporană, la nivelul şi ritmul vieţii actuale, activităţile de mişcare în
general, au dobândit o importanţă din ce în ce mai mare, deoarece dezvoltarea normală şi
sănătatea omului nu pot fi concepute fără mişcare, iar de sănătate este legată nemijlocit
capacitatea de muncă, punerea în valoare a calităţilor fizice, intelectuale şi morale ale
omului. În această conjunctură, pentru omul societăţii noastre, devine o necesitate atingerea
unui grad cât mai înalt al posibilităţilor fizice, precum şi menţinerea acestora, deoarece, la
aceleaşi eforturi, omul înzestrat cu o pregătire ridicată din punct de vedere fizic, oboseşte mai
greu şi mai puţin, fiind capabil să suporte sarcini mai mari, îşi reface mai rapid şi mai
complet forţele, dispune de rezerve mai mari pentru pregătirea sa neîntreruptă şi pentru
desfăşurarea une activităţi sociale multilaterale. De asemenea, omul integrat activităţii de
mişcare este bolnav mai rar, datorită creşterii (pe plan general) posibilităţilor de reglare,
adică a acelei funcţii de manipulare sensibilă a impulsurilor în sensul activării, relaxării şi
compensării. Aceasta reprezintă, de fapt, un stadiu perfecţionat de coordonare şi adaptare a
tuturor funcţiilor organismului.

Autoevaluare
1. Care sunt principalele forme de mişcare?
2. Care sunt componentele conduitei în cadrul căreia se poate vorbi despre actul motor ?
3. Care sunt aspectele prin prisma cărora organismul uman poate fi privit ca sistem?
4. Detaliaţi aspectul structural al organismului uman.
5. Detaliaţi aspectul funcţional al organismului uman.
6. Detaliaţi aspectul evolutiv al organismului uman.
7. Explicaţi legătura dintre mişcare şi procesele de adaptare.
8. Care este rolul SNC în activitatea organismului uman?
9. Care sunt componentele activităţii de mişcare a omului?
10. Care sunt categoriile de factori care influenţează mişcarea?

10
Unitatea de studiu I.2. Motricitatea umană ca expresie calitativă a
mişcării
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte motricitatea ca şi capacitatea
activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitaţie la altul, de la un
anumit stereotip dinamic la altul, iar Îndrumătorul terminologic pentru studenţii secţiilor de
Kinetoterapie defineşte motricitatea umană ca însuşire a fiinţei umane, înnăscută sau
dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub
forma unei mişcări, la baza sa stând o serie de factori neuro-endocrino-metabolici şi musculari
care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului omenesc sau a segmentelor sale.
Din aceste definiţii reiese clar că motricitatea este o capacitate, o însuşire, înnăscută sau
dobândită (deci, educabilă într-o oarecare măsură), care caracterizează, în funcţie de nivelul său
de manifestare, unele tipuri de mişcări (în cazul mişcărilor pasive, de exemplu, nu poate fi vorba
despre motricitate).
Frecvent, se pune semnul egal între motricitate şi motilitate, care este definită ca fiind
proprietatea unor organe cu musculatură netedă de a efectua mişcări de contracţie şi relaxare.
Deci, motilitatea ar fi o proprietate care defineşte mişcările necontrolabile conştient şi voluntar
(aflate sub controlul sistemului nervos vegetativ), care au loc la nivelul musculaturii netede a
organelor interne şi nicidecum la nivelul musculaturii scheletice, aşa cum arată definiţiile date
motricităţii.

Despre act, acţiune, activitate motrică; trecerea spre dezvoltare fizică, capacitate
motrică, pregătire fizică şi condiţie fizică
În capitolele care tratează motricitatea (considerată, de multe ori ca similară cu mişcarea),
se vorbeşte despre act motric, acţiune motrică şi activitate motrică. Să analizăm definiţiile
acestora:
Actul motric, se prezintă ca un simplu fapt de comportare realizat de muşchii scheletici
care pun în mişcare un întreg ansamblu de elemente articulare sub controlul dispecerului
central - sistemul nervos central - în vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau de
constituire a unei acţiuni motrice. Actul motric, care de regulă se consideră ca fiind un act
voluntar, se foloseşte în practică în interrelaţii care definesc o anumită acţiune sau activitate
motrică. El este, totodată, un element component folosit în analiza acţiunii sau activităţii motrice.
Termenul de act motric poate să indice şi actele reflexe, instinctuale, automatizate.
Acţiunea motrică reprezintă un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât
realizează un tot unitar în scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau
înglobate în cadrul unei activităţi motrice.
Activitatea motrică este un ansamblu de acţiuni motrice, încadrate într-un sistem de
idei, reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a
organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Activitatea motrică se încadrează, în
general, într-un concept privind organizarea, conţinutul şi finalitatea domeniului. Ea este folosită
şi ca o expresie care concretizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită
interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu un anumit scop.
Din aceste definiţii rezultă că noţiunile de act, acţiune, activitate definesc doar sfera
voluntară a mişcării (deprinderile motrice şi stereotipurile dinamice ca expresie a automatizării
deprinderilor motrice). Ori, aceasta înseamnă că noţiunile respective pot fi considerate ca
modalităţi de exprimare a unor tipuri de mişcări, care pot fi definite prin indici diferiţi de
motricitate (fiind excluse mişcările involuntare şi cele pasive).
De la acest nivel se poate vorbi despre alte noţiuni importante, reprezentative pentru
domeniu, cum ar fi dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică, ca nivele calitative ale dezvoltării
11
umane, condiţionate mai mult ereditar, dar în care influenţa factorilor de mediu şi sociali are o
importanţă mare, pe fondul cărora se grefează pregătirea fizică şi condiţia fizică, ca nivele
calitative superioare ale dezvoltării posibilităţilor motrice ale omului asupra cărora influenţa
factorilor de mediu şi socio-educaţionali deţine o pondere mai mare.

Rezumatul unităţii de studiu


Între termenii de motricitate şi mişcare nu poate fi pus semnul egal, deoarece, din
definiţie se observă faptul că, motricitatea este o expresie calitativă a mişcării.
De asemenea, între termenii de motricitate şi motilitate nu se poate pune semnul egal,
deoarece motricitatea se referă la o capacitate, o însuşire a organismului de a efectua mişcări cu
anumiţi indici de calitate, cu ajutorul musculaturii scheletice, aflate sub controlul şi coordonarea
sistemului nervos central, iar motilitatea se referă la indicii calitativi ai mişcărilor realizate la
nivelul musculaturii netede, aflată sun coordonarea şi controlul sistemului nervos vegetative.
În legătură cu mişcarea şi motricitatea trebuie să se vorbească de o serie de noţiuni, a
căror ierarhizare facilitează înţelegerea mecanismelor lor intime de producere (de la noţiuni
simple, precum act, acţiune, activitate se poate face trecerea spre noţiuni superioare precum
dezvoltare fizică, capacitate motrică etc.)

Autoevaluare
1. Ierarhizaţi, de la simplu la complex, noţiunile simple care se folosesc în legătură cu
mişcarea şi motricitatea.
2. Definiţi actul motric. Exemplificaţi.
3. Definiţi acţiunea motrică. Exemplificaţi.
4. Definiţi activitatea motrică. Exemplificaţi.
5. Care sunt noţiunile superioare care se folosesc în legătură cu mişcarea şi motricitatea?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I


1. Enumeraţi formele particulare ale mişcării:
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………................................................
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………...
…………………………………………………………………………………….........................

2.Din punct de vedere al mişcării umane, sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de:
a. integrare
b. excitaţie
c. inhibiţie
d. coordonare

3. Activitatea de mişcare a omului se compune din:


a. gesturi simple
b. mişcări reflexe voluntare
c. activităţi globale
d. mişcări reflexe automate

12
4. Raportată la personalitate, conduita umană (în cadrul căreia se integrează actul motor)
este alcătuită din:
a. relaţii sociale
b. reacţii fiziologice
c. activităţi profesionale
d. comportament extern (cuvinte, mişcări)
e. răspunsuri mintale (conceptualizări)
f. produse ale conduitei

5. Asigurarea unităţii funcţionale a întregului organism în relaţiile sale cu mediul se află


sub directa coordonare a:
a. sistemului imunitar
b. sistemului cardio-vascular
c. sistemului nervos central
d. sistemului endocrin
e. sistemului psihic

6. Tonusul muscular de bază este determinat de:


a. incapacitatea organismului de a se relaxa
b. sistemul nervos difuz
c. sistemul nervos vegetativ

7. Adaptările mişcărilor umane în vederea unui anumit scop (praxiile) sunt realizate de:
a. sistemul nervos autonom
b. sistemul nervos difuz
c. sistemul nervos operativ

8. Specificitatea motricităţii umane (în comparaţie cu cea animală) este dată de:
a. posibilitatea de realizare a unor mişcări voluntare
b. posibilitatea conştientizării actelor motrice efectuate
c. posibilitatea de a realiza o mai bună adaptare a actului motric la intenţia iniţială

9. Conceptul de homeostazie se referă la:


a. menţinerea posturii şi aliniamentului corect al corpului
b. menţinere stării de echilibru a organismului
c. asigurarea staticii umane

10. Motricitatea umană:


a. defineşte mişcările controlabile conştient şi voluntar
b. defineşte mişcările necontrolabile conştient şi voluntar

11. Ordonaţi, prin numerotare, de la simplu la complex, următoarele noţiuni:

activitate motrică act motric acţiune motrică

13
14
Modulul II. Locul Kinetoterapiei în cadrul Ştiinţei
activităţilor corporale

Scopul modulului
 Înţelegerea ariei de cuprindere a domeniului şi a locului pe care Kinetoterapia îl ocupă în
cadrul acestuia

Obiective operaţionale
 Cunoaşterea unor noţiuni operaţionale generale şi specifice cu care se operează în cadrul
domeniului
 Cunoaşterea componentelor domeniului
 Cunoaşterea ariei de cuperindere a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare
 Cunoaşterea locului Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

Unitatea de studiu II.1. Noţiuni operaţionale generale şi specifice.


Definirea componentelor domeniului

Noţiuni operaţionale generale şi specifice


Terminologia clară şi precisă, reprezintă una din condiţiile pe care la implică orice
disciplină ştiinţifică. Astfel şi disciplinele care se ocupă cu studiul mişcării umane şi-au elaborat
un limbaj propriu, în cadrul căruia unii termeni au o folosire mai frecventă faţă de alţii şi, de
aceea, sunt consideraţi ca reprezentând aspectele de esenţă ale domeniului (concepte, noţiuni,
idei).
Ansamblul datelor ştiinţifice referitoare la conceptul de probleme în relaţie cu mişcarea
(din sport, educaţie fizică şi kinetoterapie) formează teoria mişcării (Dictionary of Sport
Science, editor Erich Beyer, 1992, Verlag Karl Hofmann). Teoria mişcării însumează diferite
concepte, fiecare caracterizat prin propriile premize şi limitat de legăturile pe care le are cu o
teorie particulară. Ca punct central al acestei teorii, trebuie citată punerea în evidenţă a indicilor
caracteristici esenţiali ai mişcărilor selecţionate (calităţi motrice), cercetarea pentru studierea
principiilor motrice şi pentru descrierea şi evaluarea instrucţională a proceselor de învăţare a
mişcărilor corespondente.
Pentru început este necesară clarificarea câtorva asemenea noţiuni care, repetăm, nu sunt
proprii unei discipline, ci unui domeniu, acela al mişcării umane. Ca atare, se cere, pentru
seminar, extragerea din D.L.R., Dicţionarul explicativ al limbii române şi Îndrumătorul
terminologic pentru studenţii secţiilor de Kinetoterapie, a definiţiilor pentru următoarele:
a) noţiuni operaţionale generale: 1) Activitate; 2) Act motric; 3) Acţiune motrică; 4) Activitate
motrică; 5) Activitate corporală; 6) Calitate motrică; 7) Capacitate motrică; 8) Coordonare
motrică; 9) Deprindere motrică; 10) Educaţie; 11) Educaţie fizică; 12) Efort; 13) Exerciţiu; 14)
Exerciţiu fizic; 15) Igienă; 16) Învăţare; 17) Învăţare motrică; 18) Mişcare; 19) Motricitate; 20)

15
Motilitate; 21) Metodă; 22) Metodologie; 23) Sanogeneză; 24) Sănătate; 25) Sport; 26) Ştiinţă;
27) Teorie.
b) noţiuni operaţionale specifice: 1) Accident; 2) Boală; 3) Adaptare; 4) Adaptare funcţională;
5) Cinetic; 6) Compensare; 7) Corectare; 8) Creştere fizică; 9) Cură; 10) Dezvoltare fizică; 11)
Diagnostic; 12) Diformitate; 13) Deficienţă; 14) Disfuncţie; 15) Handicap; 16) Impotenţă; 17)
Incapacitate; 18) Infirmitate; 19) Insuficienţă; 20) Invaliditate; 21) Kinetologie (Kineziologie);
22) Kinetoterapie (Kineziterapie); 23) Profilaxie; 24) Reabilitare; 25) Readaptare; 26)
Recuperare; 27) Reeducare; 28) Terapeutic.
Asupra tuturor acestor noţiuni se va reveni pe parcursul anilor de studii, dar obligaţia
studenţilor este de a-şi însuşi şi de a-şi clarifica, încă de la început, definiţiile - pentru a facilita
înţelegerea lor.

Definirea componentelor domeniului


Pentru a clarifica locul Kinetoterapiei în cadrul domeniului trebuie pornit de la definirea
principalelor concepte care interesează domeniul "mişcării umane şi al omului în mişcare".
Astfel:

Activitatea corporală
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte activitatea corporală ca ansamblu de
acte fizice făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor proprii
într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva: muncă, ocupaţie, îndeletnicire,
lucru. Conform definiţiei, aria de cuprindere a termenului de "activităţi corporale" se cere extinsă
(ţinându-se cont de definiţiile date mişcării, motricităţii, actului, acţiunii şi activităţii motrice) la
întreaga sferă a activităţilor motrice umane.

Educaţia fizică este definită în Dicţionarul explicativ al limbii române ca ansamblu de


măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oamenilor, întărirea
sănătăţii, formarea şi perfecţionarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor de mişcare
necesare atât pentru muncă, cât şi pentru activitatea sportivă.

Kinetoterapia studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură omului


mişcările (activităţile motrice) normale, în acelaşi timp, studiind şi elaborând principiile de
structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere
profilactic, cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator. Este o disciplină ştiinţifică cu
caracter aplicativ bine definit, având un obiect propriu de studiu: menţinerea şi dezvoltarea
unor indici morfologici şi funcţionali normali, prin mijloace specifice (exerciţiul fizic ca element
de bază), la persoane în situaţii biologice speciale (D. Moţet, D. Mârza, 1995). Având în vedere
că toţi oamenii beneficiază, sub o formă sau alta de miracolul şi binefacerile curativo-
profilactice şi terapeutice ale mişcării, se poate afirma că într-un moment sau altul al vieţii,
fiecare om (sănătos, în situaţii biologice speciale, bolnav, deficient, convalescent) intră în sfera
de aplicaţii ale Kinetoterapiei (V. Marcu, 1995), aceste aplicaţii fiind profilactice, terapeutic-
recuperatorii şi compensatorii.

Kineziologia (Kinetologia) este definită de către Dally în 1857, ca fiind ştiinţa care se
ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă la aceste mişcări. Din
aceasta se desprinde, ca ştiinţă de sine stătătoare, Kinetologia umană care se ocupă cu studiul
mişcării umane şi al structurilor care participă la aceste mişcări (D. Moţet, D. Mârza, 1995).
În momentul de faţă se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit şi în sensul de
Kinetoterapie, fiindu-i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele şi mijloacele acesteia
din urmă.

16
Sportul
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte sportul ca şi complex de exerciţii fizice
şi de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări şi de a educa voinţa,
curajul, iniţiativa şi disciplina: fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei
activităţi. Analizând definiţiile şi apropiindu-le de definiţiile şi obiectul de studiu al tuturor
conceptelor luate în discuţie, rezultă că Kinetologia umană este cea care se ocupă cu studiul
mişcării umane şi a omului în mişcare (incluzând toate tipurile de mişcare şi caracteristicile lor
calitative exprimate prin termeni de motricitate şi motilitate - cu respectarea definiţiilor), restul
subdisciplinelor ştiinţifice, ocupându-se cu studiul motricităţii umane.

Rezumatul unităţii de studiu


Unitatea de studiu face o trecere în revistă a celor mai des întâlnite noţiuni operaţionale
generale şi specifice, subliniind necesitatea cunoaşterii terminologiei de specialitate şi, în acest
sens, a lucrului cu dicţionarul şi defineşte componentele domeniului, în aşa fel încât să se asigure
baza înţelegerii ariei de cuperindere.

Autoevaluare
1. Definiţi Activitatea corporală.
2. Definiţi Educaţia fizică.
3. Definiţi Kinetoterapia.
4. Definiţi Kinetologia.
5. Definiţi Sportul.
6. Definiţi Kinetologia umană.

Unitatea de studiu II.2. Aria de cuprindere a domeniului mişcării


umane şi a omului în mişcare. Locul kinetoterapiei în ierarhia
conceptelor care definesc domeniul
Pornind de la definiţia dată de Prof. Epuran M. (1992) Ştiinţei activităţilor corporale
(ştiinţa care studiază legităţile dezvoltării şi perfecţionării fizice, a căilor de optimizare şi
maximizare a capacităţii motrice, a realizării armonice a integrării sociale a individului în
colectivităţile al cărui membru este) şi luând în considerare doar activităţile corporale orientate
spre scopul bine stabilit al domeniului nostru, de optimizare a activităţilor corporale cu efecte
formative caracteristice, o schemă a cuprinderii domeniului nostru, ar putea arăta astfel (Schema
nr. 1).
Domeniul mişcării umane şi a omului în mişcare (Kinetologia umană) cuprinde Educaţia
fizică, Sportul şi Kinetoterapia. Acestea fiind discipline ştiinţifice de sine stătătoare, ştiinţa care
le studiază (Ştiinţa activităţilor corporale), poate fi considerată ca sistem complex. În cadrul
fiecăreia dintre disciplinele ştiinţifice care alcătuiesc Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale se
regăsesc activităţi corporale specifice:
- AL - activităţile corporale ludice, de joc (lat. ludus) aparţin atât copilăriei, cât şi vârstelor
ulteriare, constituind un complex de mijloace care satisfac nevoile de mişcare ale fiinţei umane
sub formele cele mai variate: de la jocuri de simulare (mimicry) sau ameţeală (ilinix), la cele cu
caracter de luptă (agon) sau şansă (alea).

17
- AG - activităţile corporale gimnice (lat. gymnas) sunt orientate spre autoperfecţionare,
efectuate de regulă benevol şi cuprinse în: gimnastica de bază, gimnastica aerobică, jogging, cu
funcţii de autodezvoltare şi sanogenetice.
- AA - activităţile corporale agonistice (lat. agon) continuă cu mijloace mult mai variate,
caracteristica de întrecere a unor jocuri. Sunt o trecere de la joc la sport şi, în acelaşi timp, la
întrecerea cu sine pe care o realizează activităţile gimnice cu orientare spre autodezvoltarea
armonioasă şi autoperfecţionare.
- AR - activităţile corporale recreative (lat. recreatio), efectuate în timpul liber, deţin mai mult
decât celelalte (poate în egală măsură cu cele ludice) funcţiile de divertisment, destindere, odihnă
activă, recreere, refacere psihică şi formare.
- AC - activităţile corporale compensatorii (lat. compensatio) au funcţie de recuperare a
capacităţii fizice şi motrice a celor care manifestă diferite disfuncţii provenite din accidentări, din
disfuncţii profesionale sau din fond genetic.

AL

AA SPORT AG

AR

AL AL

AA EDUCAŢIE AG AC KINETO- AG
FIZICĂ TERAPIE

AR AR

Schema nr. 1. Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare

Structura Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale, reprezentată în schema nr. 2, trebuie


interpretată astfel:
 Domeniul Kinetologiei umane cuprinde o serie de activităţi corporale, a căror practică este
reglementată de o teorie specifică.

18
 Prin teoriile ştiinţifice bine puse la punct ca urmare a cercetării avansate, activităţile s-au
constituit deja în discipline ştiinţifice (Educaţia Fizică, Sportul, Kinetoterapia) şi formează un
corp de cunoştinţe ştiinţifice care împreună formează Ştiinţa activităţilor corporale şi îi dau
caracter de sistem.
 Domeniul Kinetologiei umane se află în studiul Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale.
 Eforturile tuturor componentelor Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale sunt reunite în
vederea unei echifinalităţi, constând în extragerea din mişcarea umană a potenţialităţilor maxime
care să asigure o cât mai eficientă conservare, adaptare şi integrare a omului în/la mediul său.
 Ştiinţa activităţilor corporale îşi abordează obiectul de studiu intra-, inter-, pluri- şi
transdisciplinar, analizând, prelucrând şi controlând toate informaţiile care provin din teoriile şi
practicile proprii şi ale altor domenii.
 Astfel privite legăturile, informaţiile provenite din afara sistemului propriu se constituie în
subdiscipline care deservesc Ştiinţa activităţilor corporale, ca: Fiziologia sportului, Psihologia
sportului, Filosofia sportului; Sociologia sportului; Educaţia fizică adaptată (pentru persoane cu
disfuncţii); Fiziologia efortului; Dezvoltare motrică; Învăţare motrică; Biomecanica sportului;
Istoria sportului; Managementul sportului; Medicina sportului; Pedagogia sportului; Informatica
sportului; Politica sportului; Legislaţia sportului; Facilităţile şi echipamentul sportiv; Economia
sportului (Haag şi col. -1992-, Coetze-1994, citaţi de M. Epuran, 1994).

Şt. naturii; Şt. sociale; Şt. gândirii; Şt.


tehnice; Şt. medicale; Şt. educaţiei;
Cibernetica etc.

Teoria Educaţiei Practica


INTERDISCIPLINARITATE

Fizice Educaţiei Fizice


(Bloc de analiză şi control)

Practica
MIŞCARE

CONSERVARE
TRANS-, PLURI-,

INTEGRARE
Teoria Sportului

ADAPTARE
Sportului

Teoria Practica
Kinetoterapiei Kinetoterapiei

Subdiscipline care
TEORIA- Bloc servesc sistemul PRACTICA-
de comandă Bloc de eexecuţie

ACTIVITĂŢI CORPORALE

Schema nr. 2. Structura Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale

Locul kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul


În strânsă legătură cu noţiunile şi conceptele definite şi clarificate până acum, din schema
nr. 3 reiese cu claritate locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul.

19
KINETOLOGIE
Studiul mişcării organismelor vii

KINETOLOGIE UMANĂ
Studiul mişcării umane

Noţiuni care o definesc:

- - voluntară
motricitate - involuntară
- motilitate
- act
- acţiune - conştientă
- activitate - automatizată

SISTEMUL ŞTIINŢEI ACTIVITĂŢILOR CORPORALE


Studiul activităţilor corporale
definite ca:

activităţi cu finalitate proprie, răspunzând dorinţei omului de a


le practica pentru propria dezvoltare fizică, recreere şi
divertisment, compensare sau ameliorare (Epuran, M., 2000)

KINETOTERAPIE

 studiul mecanismelor neuromusculare şi articulare care asigură


omului mişcările normale;
 studiul şi elaborarea principiilor de structurare a unor programe
care se adresează organismului uman din punct de vedere profilactic,
terapeutic şi recuperator.

PROFILAXIE TERAPIE RECUPERARE


menţinerea şi dezvoltarea tratarea diferitelor boli şi recuperarea funcţională, valabilă pentru
indicilor morfologici şi afecţiuni ale organismului întregul domeniu al deficitului funcţional,
funcţionali normali uman în toate bolile cronice

DE GRADUL I DE GRADUL II DE GRADUL III


(primară) (secundară) (terţiară)
prevenirea stării de prevenirea agravării sau consolidarea şi menţinerea
boală apariţiei complicaţiilor rezultatelor urmărite şi
patomorfofuncţionale ale obţinute
unei boli cronice
20
Rezumatul unităţii de studiu
Domeniul mişcării umane şi a omului în mişcare (Kinetologia umană) cuprinde Educaţia
fizică, Sportul şi Kinetoterapia. Acestea fiind discipline ştiinţifice de sine stătătoare, ştiinţa care
le studiază (Ştiinţa activităţilor corporale), poate fi considerată ca sistem complex. În cadrul
fiecăreia dintre disciplinele ştiinţifice care alcătuiesc Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale se
regăsesc activităţi corporale specifice: ludice, gimnice, agonistice, recreative, compensatorii.
Activităţile agonistice se folosesc în cadrul educaţiei şizice şi sportului, în kinetoterapie locul lor
fiind luat de activităţile compensatorii.
Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale are o parte de teorie (blocul de comandă), o parte
metodică (blocul de analiză şi control) şi o parte practică (blocul de execuţie). Între acestea
funcţionează legături în toate sensurile. Prin intermediul Blocului de analiză şi control se
realizează legăturile necesare şi cu alte domenii, de unde se preiau informaţiile necesare, care
sunt adaptate şi aplicate specific în domeniul nostru.
Kinetoterapia este o componentă a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare
(Kinetologia umană), care la rândul său conţine mai multe subcomponente.

Autoevaluare
1. Descrieţi aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare.
2. Definiţi activităţile corporale ludice (exemplificaţi).
3. Definiţi activităţile corporale gimnice (exemplificaţi).
4. Definiţi activităţile corporale agonistice (exemplificaţi).
5. Definiţi activităţile corporale recreative (exemplificaţi).
6. Definiţi activităţile corporale compensatorii (exemplificaţi).
7. Descrieţi structura Sistemului Ştiinţei Activităţilor Corporale (SSAC)
8. Descrieţi încadrarea Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul
Kinetologiei.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II


1. Enunţaţi definiţia Kinetoterapiei.
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………

2.Obiectul propriu de studiu al Kinetoterapiei este:


……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………

21
3. Enunţaţi definiţia Kinetologiei umane.
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………

4. Domeniul Kinetologiei umane, studiat de Ştiinţa activităţilor corporale, cuprinde


următoarele subdomenii:
a. Educaţia fizică
b. Mişcarea organismelor vii
c. Sportul
d. Ergonomia
e. Mişcările reflexe voluntare
f. Kinetoterapia
g. Mişcările reflexe automate
h. Loisirul
i. Ocupaţii (alte activităţi corporale)

5. Activităţile corporale specifice întâlnite în cadrul domeniului sunt:


a. activităţi ludice
b. activităţi intelectuale
c. activităţi independente
d. activităţi gimnice
e. activităţi agonistice
f. activităţi necesare
g. activităţi recreative
h. activităţi comerciale
i. activităţi compensatorii

6. Eforturile tuturor componentelor Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale sunt reunite


în vederea unei echifinalităţi, constând în:
a. extragerea din mişcarea umană a potenţialităţilor maxime care să asigure o cât mai
eficientă conservare, adaptare şi integrare a omului în/la mediul său.
b. asigurarea homeostaziei
c. asigurarea petrecerii plăcute a timpului liber

7. Desemnaţi prin numerotare ordinea ierarhică a următoarelor concepte care definesc


domeniul constituit de mişcarea umană şi omul în mişcare.
Kinetoterapie
Kinetologie umană
Kinetologie
Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale

Tema de control nr. 1:


Elaboraţi o fişă cu definiţiile a 10 dintre noţiunile operaţionale generale şi / sau specifice
enumerate în unitatea de studiu II.1.

22
MODULUL III. Fundamentarea ştiinţifică a
practicării exerciţiului fizic

Scopul modulului
 Însuşirea noţiunilor de bază pentru fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic

Obiective operaţionale
 Înţelegerea conceptului de exerciţiu fizic şi stabilirea diferenţelor între acesta şi cel de
mişcare în general
 Însuşirea unor elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa
 Cunoaşterea dinamicii efortului în cadrul şedinţei de exercitare din kinetoterapie şi a
modalităţilor de evaluare a acesteia

Unitatea de studiu III.1. Exerciţiul fizic, ca mijloc de educare a


mişcării şi de dezvoltare a motricităţii
Definiţii

E "Repetarea mişcărilor fiziologice" (C. Kiriţescu, Palestrica)


X
E "La baza oricărui exerciţiu fizic stă o anumită intenţie deliberat concepută
R pentru a corespunde ceinţei înfăptuirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului"
C (I. Şiclovan). De fapt, "tocmai acest element intenţionat diferenţiază exerciţiul
fizic conceput ca mijloc al educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv, de
I celelalte acţiuni de mişcare efectuate de oameni în diferite activităţi sociale"
Ţ
I
U
L "Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică voluntară, deliberat concepută şi
sistematic repetată în cadrul unui proces educativ organizat în scopul realizării
unor obiective instructiv-educative concrete în legătură cu formarea şi
F perfecţionarea priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, cu educarea
multilaterală a personalităţii" (Gh. Mitra, Al. Mogoş)
I
Z
I
C
"Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică cu valoare instrumentală, conceput
şi programat în vederea realizării obiectivelor proprii diferitelor activităţi
motrice" (A. Dragnea)

Schema nr. 4. Câteva definiţii ale exerciţiului fizic

23
Caracteristici
Exerciţiile fizice sunt construite pe baza unor principii şi reguli, care asigură orientarea
precisă a influenţelor în direcţia stabilită pentru:
 dezvoltarea corectă sau corectarea unor deficienţe/abateri în structura şi funcţiile
organismului;
 însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice;
 dezvoltarea calităţilor motrice;
 dezvoltarea trăsăturilor/caracteristicilor psihice.
Structura motrică, volumul, intensitatea, complexitatea, ritmul, încordarea/ relaxarea
musculară solicitate de efectuarea exerciţiilor fizice, se cer şi pot fi dozate cu exactitate, servind
cât mai fidel obiectivelor propuse.
Făcând parte din categoria acţiunilor voluntare, solicitând eforturi de voinţă şi având
capacitatea de a mobiliza atenţia, gândirea, imaginaţia, etc, legătura care se realizează între
motricitate şi psihism, cu implicaţii multiple de intercondiţionare reciprocă, poartă numele de
psihomotricitate.
Indiferent de modalitatea de definire a exerciţiului fizic, acesta prezintă unele
caracteristici bine conturate:
 are la bază o intenţie deliberat concepută;
 este un gest motric cu structură proprie;
 pentru obţinerea efectelor scontate, exerciţiul fizic trebuie repetat sistematic, după
reguli metodice precise;
 influenţele exerciţiului fizic se răsfrâng atât asupra sferei biologice, cât şi asupra celei
spirituale a omului care-l practică;
 efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihic

Criterii de clasificare şi clasificarea exerciţiilor fizice


Datorită diversităţii exerciţiilor fizice, punctele de vedere privind ierarhizarea şi
clasificarea acestora sunt foarte diferite, ele evoluând odată cu dezvoltarea gândirii teoretice.
Vechii greci, de exemplu, vorbeau despre exerciţii igienice, militare şi exerciţii pentru
dezvoltarea organismului. Ceva mai târziu, marchizul de Sotelo - Don Amoros - părintele
sistemului francez de educaţie fizică, vorbea despre exerciţii igienice, terapeutice, analeptice (de
convalescenţă) şi exerciţii ortosomatice (de dezvoltare).
Autorii moderni şi contemporani au stabilit alte sisteme de clasificare a exerciţiilor fizice,
multe dintre ele dovedindu-şi autenticitatea inclusiv în Kinetoterapie. Astfel, se poate vorbi -
printre altele - despre următoarele criterii de clasificare a exerciţiilor fizice:
I. După ponderea exerciţiilor asupra dezvoltării unor segmente sau grupe musculare
(criteriul anatomic) - Ling - sistemul suedez:
- exerciţii pentru braţe (membre superioare);
- exerciţii pentru picioare (membre inferioare);
- exerciţii pentru trunchi;
- exerciţii pentru umeri, ceafă etc.
II. După modul în care se lucrează cu aparatele:
- exerciţii la aparate;
- exerciţii cu aparate.
III. După influenţa asupra dezvoltării calităţilor motrice:
- exerciţii pentru dezvoltarea vitezei;
- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea îndemânării;
- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea rezistenţei;
- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea forţei etc.
IV. După caracterul succesiunii mişcărilor (criteriul formei):
- exerciţii ciclice (repetarea aceluiaşi ciclu: mers, alergare, pedalare etc.);
24
- exerciţii aciclice (aruncarea greutăţii, săritura etc.);
- exerciţii combinate (alergare urmată de săritură).
VI. După natura efortului fizic:
- exerciţii statice (poziţii, efort izometric);
- exerciţii dinamice (efort izotonic);
- exerciţii mixte.
VII. După intensitatea efortului fizic:
- exerciţii cu intensitate maximală;
- exerciţii cu intensitate submaximală;
- exerciţii cu intensitate medie;
- exerciţii cu intensitate mică.
La aceste criterii de clasificare mai pot fi adăugate unele dintre cele propuse de A.
Dragnea şi A. Bota:
VIII. Din punct de vedere al structurii şi formei:
- exerciţii analitice şi globale
- exerciţii simple şi complexe
IX. După funcţiile îndeplinite:
- exerciţii fizice introductive (pregătitoare)
- exerciţii fizice repetitive (de fixare a mecanismului de bază)
- exerciţii fizice asociative (de favorizare a transferului)
- exerciţii fizice aplicative (la situaţii tipice sau modificate)
- exerciţii fizice creative (sub formă de joc aleator)
- exerciţii fizice de întrecere (competiţionale şi necompetiţionale)
- exerciţii fizice de recuperare (compensatorii)
- exerciţii fizice de expresie corporală etc.
Diversitatea criteriilor de clasificare şi a clasificărilor din literatura de specialitate se
datorează şi este în consens cu diversitatea acţiunilor umane.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic


Exerciţiul fizic are un conţinut şi o formă care îi determină deosebirile faţă de alte
manifestări din natură şi societate. Ele sunt principalele elemente cu ajutorul cărora putem
clasifica, ori caracteriza exerciţiile fizice.

Conţinutul este dat de totalitatea elementelor care îl compun şi îi determină influenţele


asupra organismului. Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt:
- mişcările corpului (sau ale segmentelor acestuia);
- efortul fizic (determinat şi caracterizat prin volum, intensitate şi complexitate);
- efortul psihic (voliţional, moral, de angrenare a tuturor proceselor psihice, solicitat de
efectuarea exerciţiului respectiv).
Conţinutul exerciţiului fizic nu poate fi discutat în afara celor menţionate mai sus şi fără a
fi legat de finalităţile urmărite prin utilizarea lui. Valoarea exerciţiului fizic poate fi apreciată
numai în cadrul unei organizări metodologice riguros concepute, a efectuării lui în condiţiile
determinării cu anticipaţie a orientării influenţelor, a scopului urmărit. Fără o cântărire corectă a
valorii solicitărilor în sensul calităţii (intensităţii), cantităţii (volumului şi complexităţii), ca şi
fără asigurarea unei ambianţe educative adecvate, nu se pot obţine rezultatele dorite, aceasta
deoarece nu orice efort este capabil să determine mobilizarea corespunzătoare a organismului,
orientată conform scopurilor urmărite.
În mod direct, conţinutul exerciţiului fizic este legat de formă, care-i condiţionează în
mare măsură eficienţa.

Forma exerciţiului fizic este dată de:


- modul particular în care se succed mişcările componente;

25
- de legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acţiunii motrice
respective;
- relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care îl compun.
Pentru aprecierea formei se iau în consideraţie următoarele elemente:
- poziţia corpului (iniţială şi finală; faţă de aparat; raportată la obiect/aparat);
- direcţia de efectuare a mişcărilor;
- amplitudinea mişcărilor (la nivelul întregului corp sau al segmentelor sale);
- relaţia reciprocă dintre segmentele antrenate în efectuarea mişcărilor (ex.: relaţia între
mişcările segmentelor corpului în timpul alergării);
- tempoul şi ritmul de executare a mişcărilor;
- raportul dintre participanţi (ex.: în Educaţie Fizică şi Sport - raportul între coechipieri,
între aceştia şi adversari, etc.; în Kinetoterapie - raportul între pacient şi kinetoterapeut);
aceste raporturi condiţionează conţinutul, forma şi finalitatea mişcării.
După Martin, citat de A. Dragnea, forma exerciţiului fizic are o structură cinematică şi
o structură dinamică.
Structura cinemarică reuneşte aspectele de articulare spaţio-temporală a mişcării şi
anume:
 repartizarea pe faze a mişcării
 caracteristicile de viteză
 reperele temporale ale fazelor mişcării
 lungimile şi traiectoriile mişcării
Structura dinamică se referă la forţele interne şi cele externe ale mişcării:
 relaţia dintre puseele de forţă şi frânare
 coordonarea impulsurilor parţiale care permit însumarea forţelor.

Rezumatul unităţii de studiu


Definiţiile exerciţiului fizic, selectate şi prezentate în acest modul, sunt abordate în ordine
cronologică, încercând să scoată în evidenţă evoluţia cunoaşterii ştiinţifice în domeniu şi faptul
că, treptat, s-a impus completarea definiţiilor anterioare, ajungându-se la surprinderea întregii
complexităţi a fenomenului şi la extragerea caracteristicilor exerciţiului fizic.
Dintre foarte multele clasificări ale exerciţiului fizic, au fost selectate cele care prezintă
cea mai mare relevanţă şi aplicabilitate în kinetoterapie.
Conţinutul şi forma exerciţiului fizic sunt aspecte foarte importante din punct de vedere
al înţelegerii esenţei exerciţiului fizic şi, mai ales, din punct de vedere al înţelegerii modului în
care trebuie gândit, structurat, explicat şi demonstrat un exerciţiu fizic.

Autoevaluare
1. Subliniaţi elementele care diferenţiază definiţiile exerciţiului fizic exemplificate în curs.
2. Care sunt principalele direcţii de influenţă ale exerciţiului fizic?
3. Care sunt caracteristicile exerciţiului fizic ? Explicaţi.
4. Care sunt principalele criterii folosite în clasificarea exerciţiilor fizice ?
5. Enumeraţi categoriile de exerciţii fizice clasificate în funcţie de fiecare criteriu.
6. Definiţi conţinutul exerciţiului fizic şi elementele sale componente. Exemplificaţi.
7. Definiţi forma exerciţiului fizic şi enumeraţi elementele sale componente. Exemplificaţi.
8. La ce se referă structura cinematică a exerciţiului fizic ?
9. La ce se referă structura dinamică a mişcării ?

26
Unitatea de studiu III.2. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi
dozarea sa

Parametrii de bază (elementele fundamentale) ai efortului fizic


Un alt argument care justifică folosirea exerciţiului fizic ca mijloc de bază al Educaţiei
fizice, Sportului şi Kinetoterapiei constă în explicarea ştiinţifică a efortului pe care îl presupune
efectuarea unui exerciţiu fizic. Cercetătorul american I. Folbort, a conceput o curbă, o
reprezentare grafică din care reiese importanţa care trebuie acordată efortului în vederea
mobilizării tuturor resurselor organismului uman în vederea ridicării continue a nivelului
indicilor morfofuncţionali ai corpului.

Schema nr. 6 - Curba lui Folbort

Folbort dovedeşte experimental că întotdeauna după efort şi odihnă urmează o perioadă


numită SUPRACOMPENSARE (exaltare, după A. Demeter), perioadă în care organismul îşi
pune în acţiune toate resursele de care dispune pentru sporirea indicilor morfofuncţionali, care
însă nu este prea lungă (în funcţie de foarte mulţi factori), existând tendinţa "căderii" indicilor
organismului chiar sub valorile iniţiale, urmând apoi o perioadă de revenire la normal.
Parametrii de bază în dezvoltarea efortului, cunoscuţi ca elemente fundamentale ale
efortului fizic, sunt:

Volumul reprezintă cantitatea de lucru mecanic exprimat în număr de repetări, distanţe


parcurse, kilograme ridicate, durata execuţiei, etc. Volumul efortului se referă la latura
cantitativă a efortului şi se apreciază prin calificativele mic, mediu, submaximal, maximal.

Intensitatea reprezintă relaţia dintre lucrul efectuat şi timpul necesar, referindu-se la


aspectul calitativ al efortului. Intensitatea este determinată de următorii parametri: viteza de
execuţie a mişcării, numărul mişcărilor pe unitate de timp (tempoul), durata pauzelor şi valoarea
încărcăturilor. Intensitatea efortului se apreciază în procente în raport cu capacitatea maximă de
efort a organismului (1/1; 1/2; 3/4; 1/4) sau în calificative: mică, mijlocie, mare, foarte mare.

Complexitatea efortului, reprezintă modul concret de înlănţuire a activităţii muşchilor, se


află în legătură cu dificultatea însuşirii şi efectuării unor exerciţii, cu greutatea coordonării
mişcărilor. Complexitatea are o relaţie directă cu coordonarea.
Dozarea efortului este orientată în funcţie de variatele forme de manifestare a oboselii ca
răspuns la efortul prestat şi se referă nu numai la intensitatea şi volumul lucrului muscular, ci şi
la calitatea lui, la solicitarea progresivă a articulaţiilor şi la solicitarea progresivă şi paralelă a
acestor elemente şi a sistemului nervos.

27
Curba efortului trebuie să urmeze un sens ascendent începând din partea pregătitoare şi
continuând cu partea fundamentală, unde va interveni un platou (se încearcă menţinerea efortului
la acelaşi nivel), după care ea trebuie să înregistreze un sens descendent, pentru ca la încheierea
şedinţei de exercitare, organismul să se găsească cu indicii marilor funcţiuni apropiaţi de valorile
înregistrate la începere.

Dinamica efortului în cadrul şedinţei de exercitare


Cheia succesului în practicarea exerciţiilor fizice o reprezintă dozarea efortului, jocul
optim al efortului cu odihna, al cheltuielilor energetice cu refacerea. Toate acestea se realizează
în cadrul şedinţei de exercitare, ca formă organizată pentru efort. Dinamica efortului în cadrul
şedinţei de exercitare este condiţionată de succesiunea şi conţinutul momentelor/părţilor sale.
Nivelul efortului se apreciază după pulsul subiecţilor şi după frecvenţa lor respiratorie. Dirijarea
efortului se poate realiza pe două căi:
a. prin programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii efortului;
b. prin mărimea şi natura pauzelor dintre repetări.
În mod subiectiv dinamica efortului poate fi apreciată şi prin observarea atentă a
subiecţilor, a coloritului feţei acestora, a transpiraţiei, a respiraţiei, a coordonării mişcărilor, a
atenţiei, etc.
Specialiştii domeniului au stabilit şi o serie de procedee de apreciere a gradului de
acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a preveni supra-
sau subsolicitarea subiecţilor, astfel:

Testul Ruffier, se referă la capacitatea de adaptare a organismului la efort nespecific, pe


baza măsurării pulsului în raport cu un efort standard de 30 de genoflexiuni efectuate în 45''. Se
măsoară pulsul în repaus, pe 15', (P1), pulsul în primele 15'' după terminarea efortului (P2) şi
pulsul pe primele 15' din cel de-al doilea minut după terminarea efortului (P3). Toate valorile se
înmulţesc cu 4, pentru a obţine frecvenţa cardiacă/minut, apoi se aplică formula:
P1 + P2 + P3 - 200
10
Rezultatele obţinute se raportează la următorul etalon:
- valoare sub 0 (zero) = capacitate de efort excepţională
- valori între 0-5 = capacitate de efort foarte bună
- valori între 5-10 = capacitate de efort bună
- valori între 10-15 = capacitate de efort slabă
- valori peste 15 = capacitate de efort incompatibilă cu efortul
Proba vegetativă, bazată pe reacţia hipotonă: proba se referă la interpretarea valorii
pulsului în repaus (culcat) şi în picioare (după staţionare de un minut). Dacă diferenţa se plasează
între 12-15 se consideră că adaptarea organismului la efort este normală. Dacă diferenţa este
peste 15 înseamnă că organismul nu reacţionează corect la efort, având o stare neurovegetativă
nefavorabilă.

Proba Ruffier-Dickson, indice calculat după formula:


(P2-70) + 2 (P3-P1)
10
Efortul este 30 genoflexiuni în 45'', iar pulsul se calculează după aceiaşi metodologie ca
la indicele Ruffier. Etalonul testului este următorul:
- sub 3 = capacitate de efort foarte bună
- 3-6 = capacitate bună de efort
- 6-8 = valoare medie a capacităţii de efort
- peste 8 = capacitate slabă de efort

28
Rezumatul unităţii de studiu
Pentru a putea opera cu exerciţiul fizic şi pentru a-i putea stabili corect dozarea, trebuie
cunoscute elementele de bază ale efortului fizic (parametrii de bază). Înţelegerea acestora, îi dă
posibilitatea kinetoterapeutului să cunoască şi să stăpânească modul de dirijare a efortului, luând
în considerare, pe lângă programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii efortului şi
posibilitatea măririi şi alegerii naturii pauzelor dintre repetări.
În această unitate de studiu mai sunt prezentate şi câteva procedee de apreciere a gradului
de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a preveni
supra- sau subsolicitarea subiecţilor.

Autoevaluare
1. Explicaţi curba lui Folbort.
2. Care sunt parametrii de bază ai efortului fizic ?
3. Definiţi volumul efortului fizic. Exemplificaţi.
4. Definiţi intensitatea efortului fizic. Exemplificaţi.
5. Definiţi complexitatea efortului fizic. Exemplificaţi.
6. Care trebuie să fie aspectul curbei efortului în cadrul şedinţei de exercitare?
7. Cum se apreciază, cel mai simplu, nivelul efortului?
8. Care sunt căile prin care se poate realiza dirijarea efortului ?
9. Enumeraţi şi descrieţi câteva procedee de apreciere a gradului de acomodare a
organsimului la efort.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III


1. Completaţi definiţia următoare: Exerciţiul fizic reprezintă
acţiunea…….…………………………….concepută şi…………………………………………….
repetată în cadrul unui proces educativ organizat în scopul realizării unor obiective instructiv-
educative concrete în legătură cu formarea şi perfecţionarea
……………………………………………………………………………………………, cu educarea
multilaterală a personalităţii.

2. Printre caracteristicile exerciţiului fizic se numără:


a. contribuie la însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi motrice
b. este un gest motric cu structură proprie
c. are la bază o intenţie deliberat concepută
d. contribuie la dezvoltarea trăsăturilor / caracteristicilor psihice
e. efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihic
f. pentru obţinerea efectelor scontate, exerciţiul fizic trebuie repetat sistematic, după
reguli metodice precise
g. contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice
h. influenţele exerciţiului fizic se răsfrâng atât asupra sferei biologice, cât şi asupra celei
spirituale a omului care-l practică

3. Enumeraţi 4 (patru) dintre criteriile de clasificare ale exerciţiului fizic.


a. ……………………………………………………………………………
b. ……………………………………………………………………………
c. ……………………………………………………………………………
d. ……………………………………………………………………………

29
4. Completaţi definiţia următoare: Conţinutul exerciţiului fizic este dat de …………………
………………………….care îl compun şi îi determină ……………………………………… asupra
organismului.

5. Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt:


a. poziţia corpului
b. mişcările corpului sau ale segmentelor acestuia
c. efortul fizic
d. amplitudinea mişcărilor
e. tempoul şi ritmulde execuţie a mişcării
f. efortul psihic
g. relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care îl compun

6. Forma exerciţiului fizic este dată de:


a. mişcările corpului sau ale segmentelor acestuia
b. modul particular în care se succed mişcările componente
c. legăturile care se stabilesc între mişcările componente de-a lungul efectuării acţiunilor
motrice
d. efortul fizic
e. relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care compun exerciţiul
f. efortul psihic

7. După Martin, forma exerciţiului fizic are:


a. o structură cinematică
b. o intenţie deliberat concepută
c. o structură calitativ superioară
d. o structură dinamică
e. o structură statică

8. Elementele fundamentale ale efortului fizic sunt:


a. valoarea pronunţată şi complexă a influenţelor integrative
b. volumul
c. intensitatea
d. influenţele multiple realizate prin acelaşi exerciţiu
e. complexitatea
f. aceeaşi influenţă obţinută prin exerciţii cu structuri diferite

9. Printre testele de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort se numără:


a. Testarea forţei musculare
b. Testul Ruffier
c. Proba vegetativă
d. Testarea mobilităţii articulare
e. Indicele de rezistenţă Demeny
f. Indicele Ruffier-Dickson

Tema de control nr. 2:


Aplicaţi testele de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort pe un
membru al familiei dvs., calculaţi apoi indicii şi încadraţi subiectul în una dintre categoriile
enumerate în curs. Comentaţi rezultatul. Elaboraţi o fişă conţinând această temă.

30
MODULUL IV. Componentele procesului instructiv-
educativ-recuperator în kinetoterapie, preluate şi
adaptate din educaţie fizică şi sport

Scopul modulului
 Cunoaşterea componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator din kinetoterapie
şi a modalităţilor în care kinetoterapeutul poate opera cu acestea

Obiective operaţionale
 Înţelegerea concepului de componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi a
sensului pe care acesta îl ia în kinetoterapie
 Înţelegerea modului în care se realizează învăţarea motrică
 Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la cunoştinţele de specialitate în
kinetoterapie
 Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la deprinderile şi priceperile motrice
în kinetoterapie
 Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la calităţile motrice în kinetoterapie

Unitatea de studiu IV.1. Generalităţi referitoare la componentele


procesului instructiv-educativ-recuperator. Probleme generale ale
învăţării. Învăţarea motrică. Cunoştinţele de specialitate.

Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv-educativ-recuperator.


Componentele sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi, ca atare, se
regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează
specialistul (kinetoterapeutul) în relaţia cu subiectul (beneficiarul), alcătuind un sistem cu
ponderi diferite (pe etape şi categorii de vârstă). Nivelul de dezvoltare la care ajung
componentele, la un moment dat, reflectă imaginea exactă a eficienţei muncii specialistului, ca şi
modul de participare a subiectului la practicarea exerciţiilor fizice.
Educaţia fizică şi sportul sintetizează între componentele instructiv-educative:
- cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate
- deprinderile şi priceperile motrice
- calităţile motrice
- indicii morfofuncţionali ai organismului
- elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale
Primele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin componente ale
procesului instructiv-educativ-recuperator.

31
Ca şi în Educaţie fizică şi Sport, şi în Kinetoterapie, componentele procesului recuperator
de specialitate sunt aceleaşi şi ele pot fi definite ca elemente de bază care alcătuiesc structura
procesului instructiv-educativ-recuperator (cu caracteristicile sale profilactice, terapeutice şi
corectiv-recuperatorii), asigurând în acelaşi timp şi unitatea structurală a acestuia. Aceste
componente nu sunt altceva decât instrumentele cu care operează cadrele de specialitate
(profesor, antrenor, kinetoterapeut) în relaţia lor cu beneficiarii (elev, sportiv, pacient), nivelul
lor oferind imaginea exactă a calităţii muncii specialistului.

Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică.


Fiind vorba despre un proces instructiv-educativ-recuperator, actul kinetoterapeutic fiind
el însuşi un act educaţional cu implicaţii medicale, aspectele vizând componentele acestui
proces nu pot fi abordate fără a avea în vedere unele noţiuni de bază ale teoriei învăţării şi, mai
ales, caracteristicile învăţării motrice, ţinând cont de faptul că mijlocul de bază cu care operează
Kinetoterapia este exerciţiul fizic.
Din punct de vedere pedagogic învăţarea este definită ca proces de asimilare a
cunoştinţelor şi formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare.
Din punct de vedere psihologic, în accepţiunea ei cea mai largă, învăţarea este
considerată ca fiind dobândirea de către individ a unor noi forme de comportare, ca urmare a
repetării situaţiilor sau a exersării. Astfel văzută învăţarea este un fenomen comun atât lumii
animale, cât şi celei umane. Spre deosebire de animale, învăţarea umană este, în cea mai mare
măsură, intenţionată, raţională, urmărind scopuri fixate conştient. La om, învăţarea constă în
modificarea intenţionată a conduitei, care se produce atât pe calea dobândirii experienţei
individuale, cât şi pe cea a dobândirii experienţei sociale.
În procesul învăţării rolul principal îl joacă cuvântul, ca semnalizator şi îndrumător al
activităţii celui care învaţă. Procesul învăţării nu se limitează însă numai la cunoştinţe şi acţiuni
verbale, el este mult mai complex şi cuprinde organizarea întregii comportări a individului,
cristalizată sub formă de deprinderi, priceperi, atitudini, etc. Datorită funcţiei reglatoare a
cuvântului, omul este capabil să-şi dirijeze întreaga sa activitate în mod creator, în funcţie de
condiţiile în care se află, acţionând în sensul adaptării sau readaptării la situaţiile concrete în care
se află.
Rezultatele finale ale învăţării (cunoştinţele, priceperile, deprinderile), constituie de fapt
îmbinarea elementelor teoretice cu cele practice, deoarece activitatea intelectuală nu se poate
exprima decât sub aspectele motorii, iar cea practică nu se poate efectua decât sub conducerea şi
controlul celei intelectuale.
Din punct de vedere psihopedagogic, omul învaţă diferite forme de operare materială sau
intelectuală, cum ar fi : cunoştinţele, priceperile, deprinderile, obişnuinţele, modalităţile de
gândire şi de expresie, de gândire şi acţiune (P. Popescu-Neveanu, 1998) ; în general, omul
învaţă comportamente individuale legate de nevoile sale directe (mâncarea, igiena, să evite
situaţiile periculoase), de structurile sale psihice specific umane (să perceapă lumea, să
gândească corect) şi de relaţiile cu societatea (să intre în relaţii cu semenii, să-şi formeze
deprinderile, obiceiurile şi normele morale ale grupului). Fie că învaţă în procesul de educare
(specific sau nu Kinetoterapiei), sau reînvaţă în procesul de reeducare (specific Kinetoterapiei),
conţinutul va fi acelaşi şi va consta de fapt din tot ceea ce individul are nevoie să folosească
pentru a-şi asigura o cât mai bună adaptare la mediu.
Există mai multe tipuri de învăţare, dintre care cea mai cunoscută este cea propusă de
Montpellier :
- Procesul condiţionării, explicat prin schema reflexelor condiţionate, de formare a unor
reacţii prin asociere cu diferiţi stimuli.
- Învăţarea perceptivă, în care modificările reacţiilor perceptive constau în schimbări
structurale ca reducerea pragului sensibilităţii, perceperea detaliilor sau aspectelor
ansamblului, recunoaşterea sau identificarea structurilor în condiţii de percepere dificile,
etc.

32
- Învăţarea senzori-motrică (denumită şi perceptiv-motrică), constă în modificarea
comportamentului ca ajustare sau adaptare a unei forme de răspuns preformat la
condiţiile perceptive noi.
- Învăţarea motrică, se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de
componentele senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă (cântatul la pian,
înotul, patinajul, etc.). Cratty a denumit acest tip învăţare cognitiv-motrică pornind de la
considerentul că majoritatea acţiunilor sunt conduse nu numai pe baza informaţiei
senzorial-perceptive exteroceptive sau proprioceptive, ci şi pe baza prelucrării inteligente.
- Învăţarea verbală, constă în învăţarea limbajului, a semnificaţiei cuvintelor şi a
utilizării acestora în comunicarea cu semenii.
- Învăţarea “inteligentă”, constă în descoperirea unui “concept” sau “principiu”, în
condiţii de prezentare variată şi deosebită; a mai fost denumită şi “învăţare prin
descoperire”.
Între tipurile de învăţare, atât învăţarea senzori-motrică (perceptiv-motrică), cât şi
învăţarea motrică propriu-zisă ocupă locuri însemnate datorită faptului că stau la baza unui şir
întreg de acte de comportament, întâlnite în viaţa cotidiană. Învăţarea motrică începe încă din
stadiul iniţial al dezvoltării copilului, continuă pe măsura creşterii, maturizării şi dobândirii
experienţei de viaţă a individului, reprezentând baza vieţii de relaţie. Învăţarea mişcărilor este
necesară atât în actele utilitare, adaptative (în dialogul cu natura, cu semenii), cât şi în joc, în
dialogul cu sine, cu obiectele, cu alţii. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de
dezvoltare şi de integrare socială, învăţarea diferitelor structuri de mişcări fiind legic determinată
de cerinţele vieţii.

Cunoştinţele de specialitate
Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi
memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva
acestuia. Ele se însumează şi se îmbogăţesc pe parcursul activităţii creind noi structuri şi relaţii,
pe baza tuturor acestora realizându-se elementele de generalizare, sub forma principiilor,
regulilor, noţiunilor, etc. Cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa
practicanţilor
Important pentru cunoştinţele de specialitate este efectul în conştientizarea practicii, cu
toate elementele componente caracteristice. Prin natura şi bogăţia cunoştinţelor, prin conţinutul
lor, ele au o contribuţie importantă în formarea, educarea, reeducarea, consolidarea, menţinerea
şi dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, calităţilor motrice, ca şi în îmbunătăţirea indicilor
dezvoltării fizice. Iată dar că vorbind despre cunoştinţe, vorbim, de fapt, despre însumarea
tuturor componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator.
În ceea ce priveşte metodica formării cunoştinţelor, se impune să precizăm că acestea se
realizează în cadrul exercitării (practicării exerciţiilor fizice) şi concomitent cu exersarea
acţiunilor motrice, precedându-le, însoţindu-le sau încheind această activitate.
Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, cunoştinţele de specialitate se referă
la următoarele aspecte mai importante :
- reacţia organismului la efort şi la mişcare ;
- cerinţele igieno-fiziologice de practicare a exerciţiilor fizice;
- învăţarea motrică, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, formarea obişnuinţei
de practicare a exerciţiilor fizice;
- recuperarea, menţinerea, dezvoltarea calităţilor motrice;
- optimizarea indicilor dezvoltării fizice;
- noţiuni de etiologie, semiologie, patologie.
În raport cu natura, dificultatea şi rolul acţiunii motrice, informaţiile vor fi mai ample sau
mai concise, referindu-se la :
- rolul acţiunii respective
- condiţiile în care îşi are aplicabilitatea

33
- mecanismul care stă la baza efectuării ei
- datele metodologice utile valorificării acţiunii motrice în activitatea independentă
- regulile şi normele de conduită ce trebuie să fie respectate pe timpul desfăşurării
Metodologia formării cunoştinţelor trebuie să ţină seama şi de particularităţile de vârstă
ale subiectului, de nivelul de pregătire, de experienţa motrică anterioară, de capacitatea de
percepere şi înţelegere a componentelor şi a acţiunii în totalitatea ei.
O importanţă de loc neglijabilă o are explicarea şi reliefarea (evidenţierea) valorii
exerciţiilor folosite, a acţiunilor motrice, cu precizarea sensului şi eficienţei, a momentelor
« cheie » (este vorba de precizarea amplitudinii şi a localizării mişcării sau exerciţiului).
Însoţirea demonstraţiei cu explicaţia lărgeşte capacitatea fondului perceptiv al subiectului, creind
premise favorabile unei însuşiri corecte, a realizării unei engrame motorii exacte, care să aibă
stabilitate şi eficienţă.
În Kinetoterapie, cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa
participanţilor la procesul instructiv-educativ-recuperator a fenomenelor proprii mijloacelor
folosite şi a idealurilor şi scopurilor urmărite, cu scopul conştientizării lor.
Se impune, pentru realizarea unor cunoştinţe exacte, ca întreaga activitate de exercitare
să fie condusă şi supravegheată de kinetoterapeut, intervenindu-se cu indicaţii, corectări,
recomandări, aprecieri (laudative sau critice) asupra execuţiilor, etc.
Preocuparea specialistului trebuie să fie îndreptată şi spre evidenţierea valorii fiecărui
exerciţiu, ca şi a locului pe care îl ocupă în sistemul general al programului de instruire-educare-
recuperare, folosind motivările ştiinţifice privind influenţele şi eficienţa exerciţiilor utilizate. Se
impune, de asemeni, şi folosirea datelor necesare înţelegerii şi însuşirii metodologiei în dozarea
şi autodozarea corectă a efortului.
Cunoştinţele au deci un rol împortant în realizarea obiectivelor şi a scopului propus,
deoarece prin acestea se formează convingerile şi motivaţia privind utilitatea şi eficienţa
activităţii.

Rezumatul unităţii de studiu


Componentele sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi, ca atare, se
regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează
specialistul (kinetoterapeutul) în relaţia cu subiectul (beneficiarul), alcătuind un sistem cu
ponderi diferite (pe etape şi categorii de vârstă).
Componentele procesului instructiv – educativ, în educaţie fizică şi sport, sunt:
- cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate
- deprinderile şi priceperile motrice
- calităţile motrice
- indicii morfofuncţionali ai organismului
- elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale
Primele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin componente ale
procesului instructiv-educativ-recuperator.
Învăţarea este definită ca proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare a deprinderilor
şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare.
Dintre tipurile de învăţare clasificate după opiniile a diverşi autori, din diverse puncte de
vedere, pentru kinetoterapie prezintă importanţă clasificarea stabilită de Montpellier.
Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi
memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva
acestuia.

34
Autoevaluare
1. Definiţi componentele procesului instructiv-educativ-recuperator.
2. Explicaţi conceptul de componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator.
3. Care sunt componentele procesului instructiv-educativ-recuperator în Kinetoterapie.
4. Definiţi din punct de vedere pedagogic, psihologic şi psiho-pedagogic procesul de
învăţare.
5. Care sunt tipurile de învăţare (după Montpellier)? Definiţi fiecare tip şi exemplificaţi.
6. Care este cadrul general pentru formarea cunoştinţelor de specialitate?
7. Prin ce modalităţi se asigură foemarea cunoştinţelor de specialitate ?
8. Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, la ce se referă cunoştinţele de
specialitate ?
9. Raportat la o anumită acţiune motrică, la ce se referă cunoştinţele de specialitate în
Kinetoterapie ?
10. Enumeraţi câteva repere metodologice care trebuie urmate pentru formarea cunoştinţelor
de specialitate în Kinetoterapie.

Unitatea de studiu IV.2. Bazele teoretico-metodice ale deprinderilor


motrice
Generalităţi
Activitatea motrică trebuie considerată sfera specifică de manifestare a personalităţii
umane, în cadrul căreia se pot evidenţia particularităţile calitative ale aptitudinilor individuale pe
linia motricităţii (atât sub aspectul deprinderilor, cât şi al calităţilor motrice).
În literatura de specialitate, multă vreme, s-au folosit noţiuni ca deprindere fizică, calitate
fizică, pricepere fizică, termeni reconsideraţi pe parcurs.
Indiferent de gradul de complexitate al unei acţiuni motrice, realizarea ei depinde de
nivelul de dezvoltare al deprinderilor componente ale acelor mişcări care, prin repetare, au fost
însuşite şi consolidate în prealabil (iar, pe de altă parte, de valoarea la care sunt dezvoltate
calităţile motrice solicitate de acţiunea respectivă).
Sfera deprinderilor nu se limitează doar la activitatea motrică. Multe acţiuni pe care le
îndeplinim în mod obişnuit într-o zi au în componenţa lor mişcări realizate pe fondul unor
deprinderi, al unor operaţii însuşite în prealabil. Ordonând această categorie de acţiuni din cadrul
activităţilor cotidiene, consolidate prin numeroase repetări, putem vorbi despre:
- deprinderi intelectuale (calcul matematic, scriere ortografică, luarea notiţelor etc.);
- deprinderi senzoriale (aprecierea dimensiunilor, a valorii sunetelor muzicale, a
zgomotelor înconjurătoare, etc.);
- deprinderi de muncă;
- deprinderi artistice;
- deprinderi diverse.
Deprinderile ne apar deci ca modalităţi de acţiune, tehnici de execuţie în cadrul unor
activităţi deosebit de diverse, care perfecţionate prin repetări multiple, au devenit componente
automatizate ale activităţii respective. Ca acţiune automatizată, această deprindere însuşită
conştient, are un caracter voluntar şi este supusă, în permanenţă, controlului conştiinţei.
Adunarea sau scăderea, punerea semnelor de punctuaţie etc., sunt operaţii pe care le realizăm
adesea automat, fără a fi preocupaţi de logica lor; ele au fost însuşite în cadrul unei activităţi
conştiente şi în orice moment pot fi puse sub controlul conştiinţei (de exemplu, mersul).

35
Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activităţii voluntare
pe linia motricităţii, ele putând fi definite ca lanţuri de reflexe condiţionate complexe care se
bazează pe legături multiple între zonele corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii şi ale
celorlalţi analizatori, pe de o parte, şi centrii motori interesaţi în coordonarea acestei activităţi,
pe de altă parte; ele sunt sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii),
elaborate şi consolidate prin exerciţii. Deprinderile motrice reprezintă formele de activitate
motrică concretă în cadrul cărora se manifestă valoarea calităţilor motrice.
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, bazată pe
interacţiunea dintre diferitele excitaţii (Kinestezice, vizuale, auditive, etc.), transmise scoarţei în
aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate. Reflexele astfel dobândite unifică componentele acţiunii,
stabilind un lanţ de conectări multiple şi complexe între analizatori, zonele senzitive şi motorii
din scoarţă, sistematic organizate prin intermediul celui de-al doilea sistem de semnalizare
(cuvântul - "semnal al semnalelor" - specific omului).
Repetarea multiplă a mişcărilor care compun acţiunea, duce cu timpul la întărirea
legăturilor temporare la nivelul scoarţei cerebrale şi a formaţiunilor subcorticale, permiţând
totodată eliberarea structurilor corticale de activitatea de coordonare şi dirijare a acţiunii şi
transmiterea acesteia la nivelul centrilor subcorticali.

Criterii de clasificare şi clasificarea deprinderilor motrice


Deprinderile motrice se clasifică diferit, în funcţie de autori. O sinteză logică a tuturor
părerilor, ne duce la considerarea următoarelor criterii de clasificare şi a următoarei clasificări:

a) În funcţie de finalitatea folosirii:


- deprinderi de bază (mers, alergare, aruncare-prindere, săritură) şi utilitar-aplicative
(căţărare, escaladare, tracţiune-împingere, exerciţii de echilibru, târârea, ridicarea,
manevrarea şi transport de greutăţi);
- deprinderi specifice ramurilor şi probelor sportive;

b) În funcţie de aria de automatizare:


- deprinderi elementare, care sunt complet automatizate; au un lanţ de mişcări cu
caracter fazic (ciclic), care se repetă în aceeaşi înlănţuire (mers, alergare, ciclism, înot
etc.);
- deprinderi complexe, care sunt parţial automatizate (gimnastică, box, lupte, jocuri
sportive etc.);

c) În funcţie de participarea sistemului nervos la formarea şi valorificarea lor:


- deprinderi propriu-zise, care se obţin prin repetări stereotipe, efectuate de un număr
mare de ori (gimnastică, patinaj etc.);
- deprinderi perceptiv-motrice, la care învăţarea este influenţată de ambianţă (oină, tir,
jocuri de copii etc.);
- deprinderi inteligent-motrice, unde apare adversarul care este opozitiv şi intensiv
(jocuri sportive, lupte, box, judo, scrimă etc.).

Caracteristicile deprinderilor motrice


Diferiţii autori care s-au ocupat de acest aspect, iau în considerare o multitudine de
caracteristici, dintre care, din punctul nostru de vedere, mai importante ni se par următoarele:
a) Sunt componente ale activităţii voluntare (se învaţă prin voinţa omului sub controlul
sistemului nervos central);
b) Sunt rezultatul repetărilor multiple a unui lanţ de acte motrice;
c) Odată consolidate se execută cu indici crescuţi de stabilitate, precizie, coordonare,
cursivitate, rapiditate, expresivitate, uşurinţă, consum redus de energie;

36
d) Automatizarea "eliberează", total sau parţial, scoarţa cerebrală, asigurând participarea
ei la alte acţiuni şi contribuind, de asemenea, la economisirea energiei nervoase;
e) Se perfecţionează treptat şi neuniform;
f) Deşi sunt mişcări automatizate, ele se pot perfecţiona în continuare;
g) Sunt ireversibile, mişcările componente înlănţuindu-se într-un singur sens şi în
aceeaşi succesiune.

Rezumatul unităţii de studiu


Activitatea motrică trebuie considerată sfera specifică de manifestare a personalităţii
umane, în cadrul căreia se pot evidenţia particularităţile calitative ale aptitudinilor individuale pe
linia motricităţii (atât sub aspectul deprinderilor, cât şi al calităţilor motrice).
Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activităţii voluntare
pe linia motricităţii, ele putând fi definite ca lanţuri de reflexe condiţionate complexe care se
bazează pe legături multiple între zonele corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii şi ale
celorlalţi analizatori, pe de o parte, şi centrii motori interesaţi în coordonarea acestei activităţi,
pe de altă parte; ele sunt sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii),
elaborate şi consolidate prin exerciţii. Deprinderile motrice reprezintă formele de activitate
motrică concretă în cadrul cărora se manifestă valoarea calităţilor motrice.
În această unitate de studiu mai sunt prezentate câteva dintre criteriile de clasificare şi
clasificările deprinderilor motrice şi sunt subliniate caracteristicile deprinderilor motrice, în aşa
fel încât să faciliteze înţelegerea lor.

Autoevaluare
1. Enumeraţi categoriile de deprinderi cunoscute.
2. Definiţi deprinderile motrice.
3. Pe ce se bazează formarea deprinderilor motrice ca activitate reflexă condiţionată ?
4. Care este principala modalitate prin care se poate ajunge la automatizarea unei
deprinderi ? Avantaje şi dezavantaje ale automatizării deprinderilor.
5. Enumeraţi criteriile de clasificare a deprinderilor motrice şi realizaţi clasificarea
deprinderilor motrice în funcţie de aceste criterii. Exemplificaţi.
6. Care sunt caracteristicile deprinderilor motrice? Explicaţi fiecare caracteristică.
7. Ce este stereotipul dinamic?

Unitatea de studiu IV.3. Mecanismul şi etapele formării şi consolidării


deprinderilor motrice

Mecanismul formării şi întăririi legăturilor temporare, fenomenele de iradiere,


concentrare şi inducţie a proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), sunt
principalele mecanisme şi procese implicate în formarea şi consolidarea deprinderilor motrice.
La stereotipul dinamic se ajunge prin organizarea şi sistematizarea continuă a proceselor
nervoase, datorită intervenţiei celui de-al doilea sistem de semnalizare. Durata necesară
elaborării stereotipului dinamic, în general, ca şi durata fiecărei etape în parte, diferă de la o
acţiune motrică la alta, de la un individ la altul. Se poate aprecia că această durată depinde de
următorii factori:
a) complexitatea mişcărilor care intră în componenţa deprinderii ce trebuie însuşită;
b) experienţa motrică anterioară şi, îndeosebi, elementele comune care pot fi
împrumutate (transferate) de la deprinderile însuşite anterior la acţiunea motrică în
curs de învăţare;

37
c) nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice solicitate în realizarea acţiunii;
d) nivelul de dezvoltare al capacităţii de coordonare (generală);
e) interesele, motivaţia subiecţilor privind acţiunea motrică respectivă, care poate
determina participarea activă şi conştientă, creşterea concentrării atenţiei,
mobilizarea, etc., susţinute prin efortul de voinţă.

Din punct de vedere psihofiziologic, în formarea şi consolidarea deprinderilor motrice, se


disting următoarele etape:
PRIMA ETAPĂ, caracterizată prin predominanţa mişcărilor inutile şi lipsa de
coordonare, care se explică prin excitarea unei zone vaste din scoarţă, la sistemul nervos
ajungând numeroase excitaţii care iradiază mai multe zone senzitive şi motorii, ca urmare a unei
slabe inhibiţii active; acest lucru provoacă o generalizare a răspunsurilor, "programarea"
neselecţionată a mişcărilor determinând contracţii inutile şi lipsă de coordonare.
La primele execuţii, subiecţii sunt crispaţi ca urmare a contractării musculaturii întregului
corp (sau a unei întregi regiuni a acestuia), se fac mişcări inutile cu unele segmente ale corpului
care nu ar trebui să participe la efectuarea mişcărilor respective, activitate neeconomicoasă care
determină un mare consum de energie. Muşchii antagonişti (ai segmentului sau segmentelor
participante la mişcare) sunt puternic contractaţi, fapt care determină scăderea forţei de
contracţie a agoniştilor şi modifică caracterul mişcărilor (parametrii spaţiali, ritm, viteză etc.).
Această etapă este denumită de Prof. Dr. ANDREI DEMETER etapa mişcărilor
grosolane, nediferenţiate .
A DOUA ETAPĂ a fărmării deprinderilor motrice este ce a mişcărilor conforme cu
scopul acţiunii, dar realizate prin încărdări puternice (contracţii excesive). În această etapă, se
reduc mişcările inutile, datorită numărului mare de repetări, fapt care determină diferenţierea
excitaţiilor şi o echilibrare a excitaţiei şi inhibiţiei. Comenzile de răspuns sunt mai precis
selecţionate, se reduce zona iradiată de excitaţie, concentrându-se la centrii motori adecvaţi;
intervenţia inhibiţiei duce la un proces de selecţie, adică de eliminare a acţiunilor inutile şi de
sistematizare, fiecare verigă devenind excitant pentru veriga următoare; se realizează o
coordonare mai bună între activitatea celor două sisteme de semnalizare. Concentrarea excitaţiei
corticale fiind însă parţială şi inhibiţia de diferenţiere va fi parţială, ceea ce face ca programul
elaborat de scoarţă în vederea iniţierii deprinderii motrice de răspuns, să cuprindă arii corticale
suplimentare. La rândul lor, aceste zone corticale determină angrenarea în actul motor a unor
grupe şi lanţuri musculare suplimentare, ceea ce conduce la formarea unei deprinderi
supradimensionate în spaţiu şi timp (datorită participării unui număr exagerat de mare de unităţi
neuro-motorii). Delimitarea insuficientă şi neprecisă a programului acţiunii motrice şi implicit a
comenzilor corticale de execuţie trimise muşchilor agonişti şi antagonişti, fac ca repartizarea
tonusului muscular de contracţie să fie inegală şi haotică. Această situaţie determină o mişcare
crispată şi rigidă uneori, iar alteori, se poate realiza o mişcare cursivă, care surprinde
executantul. Încercarea de a repeta execuţia reuşită nu se realizează datorită inexistenţei "căilor
bătătorite" la nivelul sistemului nervos central (bătătorirea se va realiza printr-un "du-te vino"
care se face pe traseul căilor nervoase); acest lucru are mare importanţă în procesul de
recuperare, deoarece atunci când căile nervoase sunt întrerupte, este necesară "bătătorirea" altora
noi.
Apropierea de sfârşitul acestei etape se caracterizează prin mărirea numărului de execuţii
reuşite, în raport cu cele nereuşite. Nu trebuie uitat faptul că oboseala nervoasă sau psihică,
indispoziţiile sau orice altă scădere a factorilor calitativi, se repercutează negativ asupra
corectitudinii execuţiilor.
În această etapă trebuie să se acorde o atenţie deosebită lucrului pentru înţelegerea
momentelor de bază ale acţiunii, pentru corecta localizare, pentru educarea capacităţii de
recepţionare şi apreciere corectă a impulsurilor proprioceptive reaferente (feed-back), pe baza
cărora se elaborează treptat simţul muscular specific deprinderii. Trebuie menţionată necesitatea

38
intervenţiei celui de-al doilea sistem de semnalizare pentru conştientizarea execuţiei corecte din
programul deprinderii motrice.
Ca urmare a plasticităţii corticale foarte mari, copiii şi adolescenţii trec mai repede prin
etapele iniţiale ale formării deprinderilor motrice, făcând un salt spectaculos de la prima la cea
de a treia etapă.
A TREIA ETAPĂ, denumită şi de diferenţiere fină, corespunde elaborării propriu-zise a
deprinderii motrice, care devine un bun câştigat.
Din punct de vedere fiziologic, această etapă se caracterizează prin concentrarea
proceselor nervoase fundamentale asupra zonelor şi teritoriilor corticale interesate în dirijarea şi
controlul mişcării; se obţine, prin aceasta, un focar cortical activ, cu rol bine determinat în
programarea, dirijarea, controlul şi supravegherea deprinderii motrice, din care - treptat - au fost
excluse zonele corticale suplimentare, intrate acum în stare de inhibiţie.
În această etapă, întregul edificiu (aferent, central şi eferent) este altfel dimensionat,
astfel încât la corecta realizare a reacţiei motrice participă numai structurile centrale şi periferice
implicate în mişcare. Diferenţierea fină obţinută la nivel cortical se răsfrânge şi la periferie,
musculatura antagonistă fiind relaxată. Componentele ce alcătuiesc deprinderea motrică devin
eficiente, armonioase, suple, capătă contur estetic.
Se recomandă ca toate deprinderile, ajunse în acestă etapă a diferenţierilor fine, să fie
repetate cu o frecvenţă mai mare, deoarece acum nu mai apare iminenţa instalării oboselii
neuropsihice sau, în orice caz, aceasta este foarte redusă. Acum trebuie acordată o atenţie
deosebită eliminării eventualelor incorectitudini. Consolisarea şi finisarea deprinderilor motrice,
în acestă etapă, sunt condiţionate de complexitatea deprinderii, de nivelul dezvoltării calităţilor
motrice, de particularităţile psihice şi de plasticitatea corticală a subiectului (la care trebuie
adăugate, în cazul deficienţilor, starea şi gradul de gravitate a bolii/afecţiunii).
A PATRA ETAPĂ, este etapa de automatizare a deprinderii motrice. Prin automatizarea
actelor/acţiunilor motrice, se înţelege desfăşurarea diferitelor mişcări/gesturi/deprinderi
motrice fără oglindirea lor în conştiinţă. La om, ca şi la animale, un mare număr de acte
motrice simple (mai rar cele complexe) se efectuează în mod involuntar, fără perceperea lor
conştientă, fiind denumite automatisme primare; ele sunt legate de diferite reacţii reflex
condiţionate care supraveghează, controlează şi reglează unele funcţii motrice şi vegetative de
bază care constituie suportul general al menţinerii homeostaziei organismului, deci care sunt
solicitate în orice moment (reflexele care reglează la nivel elementar funcţiile sistemului cardio-
vascular, endocrin, aparatelor respirator, digestiv, renal ş.a.); solicitarea permanentă a acestor
reacţii de bază a făcut ca ele să se integreze (întipărească) în comportamentul indivizilor,
transmiţându-se pe cale ereditară (de exemplu, creşterea tensiunii arteriale în faţa unui efort fizic
sau intelectual).
Al doilea tip de reacţii de ajustare şi adaptare a comportamentului general, îl constituie
automatismele secundare, în care pot fi cuprinse şi deprinderile motrice care pornesc de la
realizarea conştientă, iar în urma multiplelor repetări ajung să se efectueze fără oglindirea în
conştiinţă (automatizare).
Considerând deprinderile motrice drept reflexe condiţionate motorii, şcoala pavloviană
demonstrează că dirijarea şi supravegherea lor se poate desfăşura şi în lipsa oglindirii lor în
conştiinţă, cu condiţia ca în urma nenumăratelor repetări ele să fie întipărite foarte bine în
structurile nervoase subcorticale.
Expresie a automatizării deprinderilor motrice - stereotipul dinamic este bazat pe
înlănţuirea unui număr variabil de reflexe condiţionate şi necondiţionate, repetate de zeci, sute,
mii de ori, în condiţii aproape identice şi, ca atare, reprezintă un circuit închis, mecanic,
invariabil, chiar dacă condiţiile în care se execută la un moment dat sunt schimbate faţă de cele
în care a fost învăţat.
Din punct de vedere metodic, faza de automatizare reprezintă măiestria în execuţie, în
care mecanisme suplimentare de coordonare permit execuţia corectă a deprinderii în mod repetat,
deteriorarea acesteia producându-se doar în condiţii interne sau externe neobişnuite. Rezolvarea

39
situaţiilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale care, în anumite limite, poate să realizeze
corecţiile necesare.
Lucrările de specialitate clasifică etapele de formare a deprinderilor motrice şi din punct
de vedere psihologic, pedagogic, metodic, etc., pentru noi însă punctul de vedere psihofiziologic
fiind cel mai convenabil.
Succesul metodologiei formării, educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării (FERCMD) deprinderilor motrice este condiţionat de următoarele condiţii de bază:

a. Înţelegerea acţiunii. Pentru aceasta se cere ca:


- subiecţii să cunoască scopul acţiunii şi procedeele folosite pentru realizarea sa;
- explicaţiile să fie prezentate într-un limbaj accesibil nivelului de înţelegere al fiecărui individ,
astfel încât să se stimuleze motivaţia însuşirii elementelor componente ale acţiunii motrice
respective şi a întregului program de exerciţii;
- se va porni de la explicarea clară a valorii deprinderilor motrice ce urmează a fi formate, a
importanţei exerciţiilor folosite în scopul FERCMD acestora.
Această cerinţă reprezintă, de fapt, modalitatea de realizare a relaţiilor dintre primul şi al
doilea sistem de semnalizare, în care ultimul deţine rol de conducere.

b. Demonstrarea acţiunii reprezintă suportul faptic-intuitiv pe care se grefează explicaţiile.


Demonstraţia, asociată cu explicaţiile necesare înţelegerii structurilor mişcărilor componente,
urmăreşte să schiţeze mintal planul general al acţiunii şi fazele din care este formată şi prin care
trebuie să se treacă (engrama motorie). Echilibrul combinativ dintre explicaţie şi demonstraţie
are drept rezultat reducerea la minimum a efectelor inducţiei negative. Nerespectarea unui raport
optim, între cele două metode, creează dificultăţi în învăţare, întârziind procesul de formare a
deprinderii motrice. Americanul L.M. Tomson, a ajuns -pe baze experimentale - la concluzia că
randamentul creşte în învăţare cu 44% dacă demonstraţia este însoţită de explicaţii complete,
arătând totodată că detalierea acestora înainte şi în timpul demonstraţiei are influenţe negative,
deoarece distrage atenţia de la observarea elementelor principale, orientând-o spre cele de
amănunt.

c. Continuitatea în repetarea acţiunii, este necesară deoarece numeroasele repetări şi


perfecţionările continui ale mişcărilor componente asigură cadrul necesar echilibrării proceselor
nervoase care stau la baza consolidării deprinderilor motrice în aşa fel încât să se asigure
perfecţionarea şi întărirea acestora în cadrul unor sisteme stereotipizate. Repetarea impune o
constanţă relativă a condiţiilor de execuţie a acţiunii motrice, iar eşalonarea corespunzătoare a
repetărilor constituie cheia succesului. Americanul Pyle, subliniază avantajul pe care-l prezintă
eşalonarea repetărilor în comparaţie cu gruparea lor masivă; de aici, derivă recomandarea privind
necesitatea de a efectua în cadrul unei lecţii/şedinţe de exercitare un număr corespunzător de
repetări şi de a menţine acelaşi program de-a lungul mai multor lecţii/şedinţe de exercitare,
formând un sistem orientat spre însuşirea unei/unor anumite deprinderi motrice. Trebuie
respectată, de asemenea, obligativitatea prezenţei în structura lecţiilor/şedinţelor de exercitare a
momentului rezervat repetării cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor cunoscute.

d. Întărirea - fixarea deprinderii prin autocontrol, reprezintă o metodă de consolidare a


deprinderilor motrice. Pe parcursul sistemului de lecţii/şedinţe de exercitare se impune ca
aprecierile făcute la adresa modului de lucru al subiectului să fie explicite şi motivate
(argumentate) şi în concordanţă cu capacitatea de înţelegere a subiectului, deoarece cunoaşterea
corectă a momentului la care s-a ajuns la învăţare, a gradului de stăpânire a deprinderii,
contribuie la stimularea interesului şi la creşterea gradului de activizare şi conştientizare. Fixarea
deprinderii este favorizată, de asemenea, de autocontrol, motiv pentru care este necesar ca
subiecţii să fie învăţaţi să-şi aprecieze valoarea execuţiilor pornind de la modelul căruia trebuie
să-i corespundă execuţia.

40
e. Aplicarea deprinderilor în condiţii variate şi concrete, conforme cu activităţi practice diverse,
contribuie la întărirea deprinderilor. Pentru aceasta este necesar ca, în perioada de consolidare a
deprinderilor, subiecţii să fie supuşi executării acţiunilor în condiţii mereu schimbătoare, în
condiţii de efectuare a unor activităţi practice de muncă, joc sau orice altă activitate practică,
utilă; se impune ca modificarea condiţiilor să nu modifice structura de bază a mişcării, ordinea
componentelor.

În cadrul procesului de formare a deprinderilor motrice, întâlnim fenomene de transfer.


Transferul constă în influenţa unei activităţi asupra altei activităţi ce-i urmează sau a
uneia pe care a precedat-o.
- Ameliorarea înregistrată în învăţarea unei sarcini, datorată învăţării sarcinii
anterioare, se numeşte transfer; efectele sale sunt pozitive şi în sensul unei facilitări
proactive.
- Când activitatea este influenţată negativ de cea precedentă, transferul este negativ şi se
numeşte interferenţă, acţionând în sensul unei inhibiţii proactive.
- Un fenomen mai rar întâlnit este cel al transferului sau interferenţei retroactive, în care
activitatea în curs de învăţare sporeşte sau diminuează eficienţa activităţii deja învăţate.
- Sunt şi situaţii când influenţele nu există, sunt nule.
Există mai multe tipuri de transfer, cunoaşterea lor fiind importantă în scopul folosirii sau
evitării sale în procesul recuperator, astfel:
- Transferul vertical se poate produce când cea de-a doua sarcină diferă de prima, este nouă ca
structură;
- Transferul orizontal se poate produce când sarcina deja învăţată se aplică într-o situaţie
nouă;
- Transferul intrasenzorial se poate produce atunci când antrenarea unui receptor
îmbunătăţeşte activitatea altuia în cadrul aceleiaşi modalităţi senzoriale (de exemplu,
capacitatea discriminativă tactilă - de la o mână la alta, vizuală - de la un ochi la altul etc.);
- Transferul intersenzorial se poate produce atunci când antrenarea unui receptor
îmbunătăţeşte activitatea altuia în cadrul a două modalităţi senzoriale diferite;
- Transferul bilateral se poate produce atunci când activitatea unui membru influenţeaz,ă prin
exersare, eficacitatea membrului colateral;
- Transferul homolateral se poate produce atunci când activitatea unui membru influenţează,
prin exersare, eficacitatea membrelor de aceeaşi parte.

Rezumatul unităţii de studiu


În această unitate de studiu se prezintă, mai întâi, factorii de care depinde durata formării
şi consolidării deprinderilor motrice, factori de care trebuie să se ţină seama în activitatea
practică.
Etapele formării deprinderilormotrice sunt prezentate din punct de vedere psihofiziologic
(după Demeter, A., 1980) şi prezintă importanţă pentru înţelegerea mecanismelor prin care se
realizează formarea stereotipului dinamic şi automatizarea.
Succesul metodologiei formării, educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării (FERCMD) deprinderilor motrice este condiţionat de o serie de condiţii de bază, cum
ar fi: înţelegerea acţiunii, demonstrarea acţiunii, continuitatea în repetarea acţiunii, întărirea /
fixarea prin autocontrol şi aplicarea deprinderilor în condiţii variate şi complexe.
Pentru a facilita înţelegerea mecanismelor de formare a deprinderilor motrice, se face
referire şi la noţiunea de transfer.
Transferul constă în influenţa unei activităţi asupra altei activităţi ce-i urmează sau a
uneia pe care a precedat-o.

41
- Ameliorarea înregistrată în învăţarea unei sarcini, datorată învăţării sarcinii
anterioare, se numeşte transfer;
- Când activitatea este influenţată negativ de cea precedentă, transferul este negativ şi se
numeşte interferenţă.

Autoevaluare
1. Enumeraţi categoriile de deprinderi cunoscute.
2. Definiţi deprinderile motrice.
3. Pe ce se bazează formarea deprinderilor motrice ca activitate reflexă condiţionată ?
4. Care este principala modalitate prin care se poate ajunge la automatizarea unei
deprinderi ? Avantaje şi dezavantaje ale automatizării deprinderilor.
5. Enumeraţi criteriile de clasificare a deprinderilor motrice şi realizaţi clasificarea
deprinderilor motrice în funcţie de aceste criterii. Exemplificaţi.
6. Care sunt caracteristicile deprinderilor motrice? Explicaţi fiecare caracteristică.
7. Ce este stereotipul dinamic?
8. Care sunt principalele mecanisme şi procese implicate în formarea şi consolidarea
deprinderilor motrice?
9. Care sunt factorii de care depinde durata elaborării stereotipului dinamic? Justificaţi.
10. Caracterizaţi prima etapă de formare a deprinderilor motrice.
11. Caracterizaţi a doua etapă de formare a deprinderilor motrice.
12. Caracterizaţi a treia etapă de formare a deprinderilor motrice.
13. Caracterizaţi a patra etapă de formare a deprinderilor motrice.
14. Enumeraţi şi detaliaţi candiţiile de bază care trebuie respectate în metodologia FERCMD
deprinderilor motrice.
15. Definiţi termenii de transfer şi interferenţă.
16. Enumeraţi şi explicaţi tipurile de transfer cunoscute.

Unitatea de studiu IV.4. Bazele teoretico-metodice ale priceperilor


motrice şi ale calităţilor motrice

Bazele teoretico-metodice ale priceperilor motrice


Împreună cu deprinderile, priceperile motrice formează baza comportamentului învăţat,
caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este pus subiectul.
Priceperile elementare reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni şi priceperi
complexe, superioare, care constau din valorificarea deplină a întregului complex de activităţi
motrice şi intelectaule ale unui subiect. Ele sunt definite ca modalităţi de acţiune în care se
organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile
iniţiale ale învăţării.
Priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională,
înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi diferite, toate putând fi
actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii de asemenea complexe şi
schimbătoare. Ele sunt definite ca comportamente de tip superior, constând în acţiuni eficiente,
întreprinse în condiţii schimbătoare şi chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are la
bază învăţarea anterioară.
Caracteristicile priceperilor sunt:
- sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare (folosirea lor
depinzând de inteligenţa motrică);

42
- aria de manifestare este direct proporţională cu nivelul de dezvoltare a priceperilor;
- sunt dependente de experienţa motrică anterioară (de deprinderile motrice stăpânite);
- fac parte din sfera măiestriei şi înarmează subiecţii cu posibilităţi şi instrumente
necesare pentru a acţiona adecvat în funcţie de cerinţele concrete impuse de activitatea
practică (exprimă măiestria motrică în situaţii variabile);
- principala cale folosită în formarea priceperilor este aplicarea repetată a cunoştinţelor
teoretice şi practice în condiţii mereu schimbătoare;
- se consolidează prin folosirea metodologiei active de instruire, mai ales prin
problematizare;
- exercită influenţe însemnate asupra proceselor de cunoaştere, favorizând reprezentările,
memoria, imaginaţia, gândirea creatoare.

Pricepere Exersare
Deprinderi şi
elementară Priceperi de tip
cunoştinţe de Bariere:
(repetare) superior
specialitate situaţii
(creativitate)
noi

Proces instructiv-
Aplicare la Aplicare
educativ sau de
situaţii noi raţională
tratament

Schema nr. 6. Relaţia dintre priceperi şi deprinderi


(după M. Epuran, 2002)

Mecanismul formării priceperilor motrice superioare se bazează pe cunoştinţele şi, mai


ales, pe deprinderile motrice acumulate în activitatea anterioară. În momentul efectuării unei
acţiuni noi, acestea sunt selectate raţional, permiţând executarea conştientă a acţiunii respective.
Generalizarea cunoştinţelor, ca şi a experienţei motrice anterioare, dau subiectului posibilitatea
de a acţiona şi în alte condiţii, diferite de cele în care s-au format cunoştinţele şi deprinderile
motrice.

Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice


Generalităţi
Omului îi este înscrisă în programul genetic posibilitatea de a efectua o întreagă gamă de
mişcări, de la cele mai simple la cele mai complexe, de la mişcările segmentare la cele ale
întregului corp. Aceste mişcări sunt rezultatul unei întregi game de factori care se combină şi
dintre care fac parte şi calităţile motrice. Calităţile motrice fac parte din capacitatea motrică a
individului uman. Ele dau esenţa pregătirii fizice (ca stare continuă) şi a condiţiei fizice (ca stare
de moment).
Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formează şi se
perfecţionează pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de mişcare în parte, calităţile
motrice au la baza dezvoltării şi perfecţionării lor restructurări fiziologice, biochimice,
histologice şi morfologice ale diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului (se poate
explica unui om cum trebuie să execute o mişcare oarecare - deprindere sau pricepere motrică -,
dar nici o explicaţie nu va ajuta pentru stabilirea celor mai bune raporturi de coordonare în
funcţia sistemului cardio-vascular, pentru obţinerea unei mai bune rezistenţe - V.M. Zaţiorski).
Din cele de mai sus rezultă că acţionarea asupra calităţilor motrice reprezintă o
preocupare majoră îndreptată spre îmbunătăţirea parametrilor structurali şi funcţionali ai
diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului. Calităţile omului neantrenat la efort

43
exprimă, în cea mai mare măsură, componenta genetic determinată a parametrilor funcţiei
motrice, în timp ce efortul fizic corect dirijat, sistematic şi continuu - prin intermediul procesului
biologic general de adaptare faţă de cerinţele efortului - duc la îmbunătăţirea factorilor
dimensionali şi a capacităţilor funcţionale ale diferitelor organe, aparate şi sisteme ale
organismului în întregime, ceea ce exprimă de fapt dezvoltarea calităţilor motrice.
Calităţile motrice se definesc ca aptitudini ale individului de a executa mişcări exprimate
în indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativă a
calităţilor motrice).

Clasificarea calităţilor motrice


În general, calităţile motrice se consideră a fi de două feluri:
- calităţi motrice de bază
- calităţi motrice specifice,
asupra acestor două grupe existând un consens, dar conţinutul lor este văzut diferit de către
specialiştii domeniului; astfel, cea mai mare parte vorbesc despre patru calităţi motrice sau fizice
(viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare), alţii de trei, excluzând îndemânarea (Mateev -
îndemânarea poate fi o expresie a abilităţii omului şi nu numai coordonare, o formă superioară
de exprimare a relaţiilor de coordonare), iar alţii de cinci, adăugând şi mobilitatea. Noi vom
aborda punctul de vedere al acestora din urmă, tratând în continuare cinci calităţi, şi anume:
- viteza, care exprimă în general repeziciunea mişcărilor;
- rezistenţa reprezentată de capacitatea psiho-fizică a organismului de a face faţă oboselii
specifice activităţii depuse;
- forţa reprezentată de capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere,
menţinere sau cedare, în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia uneia
sau mai multor grupe musculare;
- îndemânarea, care reprezintă forma complexă de exprimare a capacităţii de învăţare
rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform cu specificul
deprinderilor motrice (de bază sau aplicative);
- mobilitatea reprezentată de capacitatea omului de a executa cu segmentele corpului
mişcări cu amplitudini diferite, exprimate în grade.
Asupra calităţilor motrice se poate acţiona în sensul educării, reeducării, consolidării,
menţinerii şi dezvoltării (ERCMD), în funcţie de vârstă. Astfel, viteza, îndemânarea şi
mobilitatea găsesc răspunsuri pozitive în perioada caracterizată de marea plasticitate a
organismului, adică la vârste mici, diminuându-se spre vârstele mai mari, în timp ce forţa şi
rezistenţa, înregistrează un raport invers.
Un aspect important al activităţii de influenţare a calităţilor motrice este acela al
cunoaşterii modului în care se realizează restabilirea organismului după eforturile specifice.
Astfel, Gh. Cârstea (1998), consideră că după efortul implicat în acţiunea de dzvoltare/educare a
calităţilor motrice, restabilirea nu este liniară: 70% din restabilire are loc în prima treime a
timpului de revenire, 20% în a doua treime, iar 10% în a treia treime. Restabilirea depinde, însă
şi de calitatea motrică; astfel, "în cazul forţei ea durează cel mai mult, de aceea pauza între
eforturi va fi mai mare, pe când după eforturile de îndemânare şi de rezistenţă organismul îşi
revine cel mai rapid, putându-se efectua mai multe antrenamente pe zi" (N. Zimkin). În legătură
cu acest aspect, se pune şi problema raportului dintre volum şi intensitate , în care un rol deosebit
îl au pauzele dintre repetări, în acest sens recomandându-se:
- după efort maximal (90-100%), pauză de 3-5';
- după efort submaximal (75-85%), pauză 1'30"-3';
- după efort mediu (60-70%), pauză 45"-2';
- după efort mic (40-50%), fără pauză.
Calităţile motrice sunt în strânsă legătură (interdependenţă) cu deprinderile şi priceperile,
interdependenţă care trebuie înţeleasă în sensul că însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice
necesită un anumit grad de dezvoltare a calităţilor motrice, pe care îl şi influenţează. Orice

44
acţionare pentru influenţarea calităţilor motrice, realizată prin exercitarea deprinderilor şi
priceperilor motrice, influenţează perfecţionarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor
motrice respective. Orice influenţare asupra unei calităţi motrice, are atingeri indirecte şi asupra
celorlalte calităţi motrice.

Rezumatul unităţii de studiu


Împreună cu deprinderile, priceperile motrice formează baza comportamentului învăţat,
caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este pus subiectul.
Priceperile elementare reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni şi priceperi
complexe, superioare, care constau din valorificarea deplină a întregului complex de activităţi
motrice şi intelectaule ale unui subiect. Ele sunt definite ca modalităţi de acţiune în care se
organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile
iniţiale ale învăţării.
Priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională,
înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi diferite, toate putând fi
actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii de asemenea complexe şi
schimbătoare. Ele sunt definite ca comportamente de tip superior, constând în acţiuni eficiente,
întreprinse în condiţii schimbătoare şi chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are la
bază învăţarea anterioară.
Caracteristicile priceperilor motrice derivă din definiţiile anterioare.
Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formează şi se
perfecţionează pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de mişcare în parte, calităţile
motrice au la baza dezvoltării şi perfecţionării lor restructurări fiziologice, biochimice,
histologice şi morfologice ale diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului (se poate
explica unui om cum trebuie să execute o mişcare oarecare - deprindere sau pricepere motrică -,
dar nici o explicaţie nu va ajuta pentru stabilirea celor mai bune raporturi de coordonare în
funcţia sistemului cardio-vascular, pentru obţinerea unei mai bune rezistenţe - V.M. Zaţiorski).
Calităţile motrice se definesc ca aptitudini ale individului de a executa mişcări exprimate
în indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativă a
calităţilor motrice).
Ele se clasifică diferit, în funcţie de opiniile diverşilor specialişti, dar noi am preluat
clasificarea care se referă la 5 calităţi motrice şi anume: viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea şi
mobilitatea.

Autoevaluare
1. Definiţi priceperile elementare. Exemplificaţi.
2. Definiţi priceperile superioare. Exemplificaţi.
3. Care sunt caracteristicile priceperilor motrice? Explicaţi fiecare caracteristică.
4. Care este relaţia dintre priceperi şi deprinderi?
5. Definiţi calităţile motrice şi prezentaţi câteva repere generale care le caracterizează.
6. Prezentaţi aspectele generale ale clasificării calităţilor motrice.
7. Care este relaţia dintre calităţile motrice şi restabilirea organismului după eforturile
specifice ?
8. Care este relaţia dintre calităţile, deprinderile şi priceperile motrice ?

45
Unitatea de studiu IV.5. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor
motrice viteza şi forţa

Viteza
Generalităţi
Definiţiile date acestei calităţi motrice, deşi formulate diferit, au acelaşi conţinut, viteza
fiind prezentată ca expresie a rapidităţii cu care se efectuează o mişcare (vezi formula generală a
vitezei = spaţiul parcurs în unitate de timp). Execuţia actelor motrice poate fi exprimată în
termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) şi calitativi (care se referă la
durată= scurtă, foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea
vitezei în timpul execuţiilor fiind specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc (creşterea
vitezei poartă numele de acceleraţie, iar scăderea ei, e deceleraţie).
Cursivitatea execuţiei conferă exerciţiului corectitudine, trecerile de la un moment la altul
al mişcării trebuind să fie line; urmărind acest parametru ne putem da seama de nivelul atins în
însuşirea unei mişcări, deoarece o mişcare în curs de învăţare nu păstrează ritmul, se execută "cu
bruscheţe", nu are continuitate.
De asemeni, este important de reţinut că cea care dă valoare mişcării este viteza optimă
de execuţie (şi nu cea maximă).
S-a demonstrat că viteza este condiţionată genetic, depinzând în cea mai mare măsură de
zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă că această calitate nu poate fi influenţată
prin exercitare, chiar dacă destul de puţin. Ambii termeni de exprimare a vitezei - cantitativi şi
calitativi - pot fi influenţaţi şi indirect, prin dezvoltarea altor calităţi care să favorizeze
manifestarea vitezei.
Caracteristica vitezei este determinată de aprecierea spaţio-temporală a mişcărilor, de
care se leagă tempoul şi ritmul. Tempoul reprezintă densitatea (numărul) mişcărilor pe unitate
de timp, care ne permite să calculăm intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului
de către un anumit exerciţiu. Ritmul reprezintă efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi
raportul dintre aceste două mărimi. El este legat însă şi de alte calităţi şi manifestări ale
organismului uman, fiind rezultantă a nivelului de coordonare, dar este legat şi de precizie,
abilitate, îndemânare, etc. Astfel, efectuarea unui exerciţiu într-un ritm adecvat şi cu o viteză
optimă, determină cursivitatea şi eficienţa exerciţiului respectiv.

Factorii care condiţionează viteza


Factorii care condiţionează viteza sunt:
- mobilitatea şi forţa proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia);
- frecvenţa şi alternanţa succesiunii impulsurilor neuromotoare, a comenzilir;
- timpul de reacţie (latenţă);
- timpul de transmitere a impulsurilor;
- ritmul optim de alternare a contracţiei şi relaxării grupelor musculare angrenate;
- caliatea fibrelor musculare şi a proceselor energetice;
- forţa musculară;
- lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elasticitatea musculară;
- capacitatea de concentrare a voinţei;
- capacitatea de coordonare a grupelor musculare.
Aceşti factori pot fi influenţaţi pozitiv printr-o exercitare bine condusă. Astfel, se poate
acţiona asupra scăderii cronaxiei, îmbunătăţindu-se excitabilitatea neuromusculară (prin scăderea
perioadei de latenţă). În ceea ce priveşte calitatea fibrei musculare, este cunoscut că un muşchi
care are mai multe fibre albe are o rapiditate de contracţie mai mare, deoarece aceste fibre sunt

46
mai bogate în compuşi macroenergetici (de tipul creatin fosfat şi acid adenozintrifosforic),
precum şi în glicogen, posedând şi enzimele necesare producerii energiei anaerobe. Fibrele roşii
conţin mioglobină, glicogen şi enzime. Fibrele rapide (albe) şi cele lente (roşii) se deosebesc nu
numai structural ci şi din punct de vedere al miozinATP-azei, care este în cantitate cu atât mai
mare cu cât contracţia durează mai puţin.
În ceea ce priveşte lungimea segmentelor şi înălţimea, acestea au o influenţă decisivă de
care trebuie să se ţină seama (segmentele mai scurte favorizează o viteză mai mare), iar în
funcţie de dimensiunile corporale, bărbaţii au o mai bună viteză faţă de femei.

Formele de manifestare a vitezei


de reacţie
VITEZA
de decizie
de execuţie de repetiţie

- denumită şi reacţie de - este rapiditatea cu care se - este rapiditatea de


răspuns sau timp de execută o mişcare (acţiune - reprezintă frecvenţa cu intuire şi acţionare în
latenţă, constă în iuţeala motrică, unitară ca care se pot repeta funcţie de situaţiile de
cu care un subiect structură) şi reprezintă mişcările într-un timp cât moment, cu ajutorul
răspunde la excitanţi timpul scurs de la începutul mai scurt. analizatorilor auditivi,
diverşi; cu cât timpul de şi până la sfârşitul mişcării. - depinde de: vizuali sau a celor
latenţă este mai scurt, cu - depinde de: - amplitudinea motorii (de exemplu:
atât mai bună este viteza - nivelul de însuşire a mişcărilor şi frecvenţa lor apăsarea/presiunea pe
de reacţie. tehnicii de execuţie; maximă; schi, pe lamă, etc.).
- depinde de: - asiguarea raportului - este importantă pentru
-timpul de sesizare a optim între forţă şi viteză. acţiunile motrice cu
semnalelor de către structură ciclică.
analizatori (acuitatea
ana-lizatorilor);
-timpul de conducere
a semnalelor şi
comenzilor pe reţeaua alte forme
nervoasă (calitatea
specifică
conductorilor)
- timpul de analiză şi generală
decizie (gândire, - este implicată în - uniformă;
imaginaţie, analiză, execuţia - neuniformă;
sinteză). diferitelor - în regim de forţă
- reprezintă capacitatea organismului procedee şi (detentă);
de a efectua, cu maximum de exerci-ţii - în regim de îndemânare;
rapiditate, actele motrice, specifice unei - în regim de rezistenţă.
manifestând totodată reacţii motrice probe, ramuri
rapide la diferiţi excitanţi. spor-tive sau
activităţi motrice.

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării (ERCMD) vitezei


Acest proces este complex şi, de aceea, se impune ca structurarea lui să fie
atotcuprinzătoare. Deprinderile şi priceperile motrice folosite în acest scop, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie bine însuşite, subiectul netrebuind să se concentreze asupra detaliilor de execuţie;
- exerciţiile trebuie astfel alese încât să faciliteze execuţia cu mare viteză;
- durata totală se stabileşte astfel încât, spre sfârşit, să nu scadă viteza de execuţie;
- repetările trebuie să se efectueze în aşa fel încât durata lor să nu afecteze subiectul prin
crearea unei stări de plictiseală, care favorizează instalarea oboselii;

47
- pauzele trebuie să fie suficient de lungi, pentru a asigura refacerea fiziologică şi
biochimică a organismului; pauzele nu trebuie să fie nici prea lungi, deoarece se produce
o estompare a excitaţiei de pe scoarţă, scăzând capacitatea de efectuare în bune condiţii a
repetărilor următoare.
Dintre metodele folosite de specialişti pentru dezvoltarea vitezei, am selecţionat pe cele
cu aplicabilitate în domeniul nostru, astfel:

A. Metoda educării reacţiei motrice simple, care conţine:


- determinarea reacţiei şi repetarea acesteia la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea
situaţiei ambiante;
- reacţii repetate în situaţii normale (exersarea analitică a reacţiei motrice pe secvenţe de
mişcare, în condiţii uşurate);
- reacţia senzo-motorie, prin care se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de a distinge
intervale scurte de timp între acţiunile motrice.

B. Metoda educării vitezei prin reacţii complexe, care constă în:


- determinarea reacţiei la un obiect în mişcare;
- determinarea unor reacţii cu alegerea unui răspuns.

C. Metode pentru educarea vitezei de execuţie a mişcărilor:


- metoda exerciţiului repetat;
- metoda autodepăşirii.

Există şi alte indicaţii şi metodologii privind influenţarea vitezei, dintre care am selectat
câteva, structurate pentru fiecare formă de manifestare a vitezei, astfel:

Pentru viteza de reacţie se folosesc exerciţii care presupun reacţii prompte la diferite
semnale (vizuale, auditive) dinainte stabilite, date spontan, prin surprindere. Exerciţiile selectate
trebuie programate adecvat, urmărind cu prioritate dezvoltarea vitezei de reacţie. Deşi, aparent,
exerciţiile sunt puţine, variantele şi îmbinarea lor crează o multitudine de tehnologii de acţionare,
de la cele mai simple, la unele cu grad sporit de complexitate.

Pentru viteza de execuţie şi de repetiţie, tehnologiile de acţionare trebuie să urmărească


creşterea continuă a numărului de repetări în aceeaşi unitate de timp sau efectuarea aceluiaşi
număr de repetări în unităţi de timp din ce în ce mai scurte. Ritmul şi tempoul pot fi liber alese
(în funcţie de capacitatea fiecărui executant), dar în unele cazuri se recomandă ca specialistul să
impună ritmul de execuţie (prin numărătoare sau bătăi ritmice), pe care treptat îl accelerează
(acţionând astfel asupra tuturor formelor de manifestare a vitezei - de reacţie, de repetiţie, de
execuţie). Mărirea vitezei de execuţie se mai poate realiza şi prin uşurarea obiectelor sau
aparatelor utilizate în diferite tehnologii de acţionare (gantere, mingi medicinale, etc.).

Viteza de decizie poate fi influenţată concomitent cu îmbunătăţirea capacităţii de


anticipaţie, evident rolul hotărâtor avându-l viteza de reacţie. Sunt indicate tehnologiile incluse
în activităţi globale (jocuri), care solicită imaginaţia, capacitatea de generalizare şi alte activităţi
realizate pe un fond de problematizare.

Forţa
Generalităţi
Forţa se defineşte ca fiind capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de
învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia
uneia sau mai multor grupe musculare. Forţa mai poate fi definită şi ca fiind capacitatea

48
organismului de a învinge o rezistenţă prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a ridica,
transporta, împinge sau trage unele greutăţi, pe baza contracţiei musculare.
Forţa se apreciază în Kgf (kilograme forţă) şi se măsoară cu ajutorul dinamometrului sau
al greutăţilor marcate. Valoarea ei (a lucrului mecanic efectuat) depinde de energia eliberată în
unitate de timp şi se situează, în medie, la o putere mecanică de 1,5 Kg./m/s.

Factorii care condiţionează forţa


Factorii care condiţionează forţa sunt:
- grosimea muşchiului;
- numărul de fibre musculare angrenate în contracţie;
- posibilităţile de coordonare a grupelor musculare;
- avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate şi de direcţiile în care acţionează grupele
musculare;
- calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice;
- nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice implicate în acţiune (viteză,
rezistenţă);
- vârstă şi sex;
- factori psihici (voinţă, motivaţie).

Formele de manifestare a forţei

FORŢA
generală
specifică statică dinamică mixtă
- forţa întregului
sistem muscular, - forţa anumitor - manifestată - manifestată -
fără a fi vorba de o grupe musculare în timpul în timpul combinată
anumită speciali- solicitate de speci- con-tracţiilor con-tracţiilor sau auxo-
zare; ficul ramurilor izo-metrice. izo-tonice. tonică.
- se caracterizează sportive, cores-
prin gama largă de punzătoare struc- alte forme
factori care o turii mişcărilor
condiţionează şi proprii acestora. de învingere de cedare
prin dezvoltarea
multila-terală a - în regim de viteză
(detentă sau forţă
musculaturii. - forţă necesară - forţa care
explozivă);
pentru acţionează în
- în regim de
învingerea unei sensul mişcării -
rezistenţă
sarcini ex-terne foţă de amor-
maximă relativă - în regim de îndemâ-
(împingere, tizare (prinderea
nare.
tracţiune, etc.). mingii,
aterizările din
- sau absolută = - raportul dintre gimnastică,
cantitatea de forţă forţa absolută şi etc.).
dezvoltată de un greutatea pro-
individ într-o con- priului corp.
tracţie generală.

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării forţei


În metodologia influenţării forţei trebuie respectate anumite cerinţe. Din punct de vedere
al specializării noastre, acestea ar fi:
- grupele musculare asupra cărora dorim să acţionăm, se vor stabili după o explorare şi
evaluare prealabilă;

49
- numărul de exerciţii şi repetări se vor stabili în raport cu particularităţile subiectului
(deficienţă, vârstă, sex, nivelul dezvoltării calităţilor motrice, etc.);
- pentru dezvoltarea forţei anumitor grupe musculare deficitare, se vor selecţiona exerciţii
a căror influenţă poate fi precis determinată şi care pot fi executate corect de către
subiect;
- la stabilirea duratei pauzei de odihnă între repetări se va avea în vedere cantitatea şi
calitatea efortului depus (volum şi intensitate);
- încărcăturile şi creşterea lor se vor fixa raţional, în raport cu particularităţile subiectului;
numărul de repetări va fi invers proporţional cu încărcătura;
- trebuie avut în vedere şi raportul dintre masa musculară activă şi surplusul de ţesut
adipos care creează unele dificultăţi în efectuarea exerciţiilor de forţă.
Forţa şi viteza se găsesc într-un raport invers proporţional şi, ca urmare, în dezvoltarea
forţei pure se acţionează pe baza formulei:
F (forţa) = M.max. (masa maximă) x a (acceleraţia),
iar în cazul calităţii combinate forţă-viteză, dezvoltarea forţei se realizează pe baza
formulei:
F (forţa) = M (masa) x a.max. (acceleraţia maximă)
Pentru a putea influenţa favorabil forţa, ritmul de execuţie trebuie folosit trebuie să fie
mediu sau chiar mic. Ritmul rapid impune folosirea unor încărcături uşoare şi este indicat pentru
dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţii combinate viteză-forţă. Folosirea unei mase
mari impune ritm mai mic.
Creşterea forţei, efect ce apare la scurt timp de la începerea activităţii, nu este însoţită şi
de creşterea masei musculare, care se manifestă mult mai târziu.
Dintre metodele folosite pentru dezvoltarea forţei, le amintim pe cele care se pot aplica în
activitatea noastră:
- Metoda eforturilor repetate; - Metoda eforturilor dinamice; - Metoda
eforturilor maxime; - Metoda eforturilor statice.

Rezumatul unităţii de studiu


Definiţiile date calităţii motrice viteza, deşi formulate diferit, au acelaşi conţinut, viteza
fiind prezentată ca expresie a rapidităţii cu care se efectuează o mişcare (vezi formula generală a
vitezei = spaţiul parcurs în unitate de timp). Execuţia actelor motrice poate fi exprimată în
termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) şi calitativi (care se referă la
durată= scurtă, foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea
vitezei în timpul execuţiilor fiind specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc (creşterea
vitezei poartă numele de acceleraţie, iar scăderea ei, e deceleraţie).
S-a demonstrat că viteza este condiţionată genetic, depinzând în cea mai mare măsură de
zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă că această calitate nu poate fi influenţată
prin exercitare, chiar dacă destul de puţin. Ambii termeni de exprimare a vitezei - cantitativi şi
calitativi - pot fi influenţaţi şi indirect, prin dezvoltarea altor calităţi care să favorizeze
manifestarea vitezei.
Forţa se defineşte ca fiind capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de
învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia
uneia sau mai multor grupe musculare. Forţa mai poate fi definită şi ca fiind capacitatea
organismului de a învinge o rezistenţă prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a ridica,
transporta, împinge sau trage unele greutăţi, pe baza contracţiei musculare.
Factorii care condiţionează viteza şi forţa, precum şi formele lor de manifestare, sunt
informaţii care trebuie însuşite, deoarece au legătură strânsă cu metodologia educării, reeducării,
consolidării, menţinerii şi dezvoltării lor.

50
Autoevaluare
1. Definiţi calitatea motrică viteza şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.
2. Definiţi termenii de ritm şi tempo. Exemplificaţi.
3. Care sunt factorii care condiţionează viteza? Explicaţi.
4. Care sunt formele de manifestare ale vitezei? Definiţi-le şi exemplificaţi.
5. Care sunt condiţiile care trebuie să fie îndeplinite de deprinderile şi priceperile motrice
folosite în scopul educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării vitezei?
6. Exemplificaţi câteva metode folosite în educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării vitezei.
7. Definiţi calitatea motrică forţa şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.
8. Care sunt factorii care condiţionează forţa? Explicaţi.
9. Care sunt formele de manifestare ale forţei? Definiţi-le şi exemplificaţi.
10. Care sunt cerinţele care trebuie respectate în metodologia educării, reeducării,
consolidării, menţinerii şi dezvoltării forţei?
11. Exemplificaţi câteva metode folosite în educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării forţei.

Unitatea de studiu IV.6. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor


motrice rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea

Rezistenţa
Generalităţi
Rezistenţa poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua timp
îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei. Rezistenţa poate fi fizică, psihică,
infelectuală, la stările de stress.
Manifestarea rezistenţei este determinată de posibilităţile sistemelor cardio-vascular,
respirator şi ale celorlalte sisteme şi funcţii care susţin efortul, precum şi de nivelul de dezvoltare
a unor calităţi morale şi de voinţă.
Rezistenţa se evidenţiază în acţiunile motrice cele mai diferite, combinându-se cu toate
celelalte calităţi şi având o zonă specifică de manifestare în eforturile de durată, în mod deosebit,
în cele de tip anaerob. Dar şi acţiunile motrice care reclamă eforturi maximale şi frecvenţă mare
în repetarea lor, precum şi cele care cer eforturi submaximale efectuate prin contractarea unei
mari datorii de oxigen, necesită menţinerea unei durate de lucru ridicată, deci rezistenţă în regim
de viteză.

Factorii care determină rezistenţa


Factorii care determină rezistenţa sunt:
- posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale
organismului care susţin efortul;
- calitatea metabolismului şi a surselor energetice;
- nivelul de dezvoltare al unor calităţi psihice;
- nivelul de realizare a coordonării de către sistemul nervos central a aparatului locomotor
şi a funcţiilor vegetative, a activităţii muşchilor agonişti şi antagonişti, alternanţa în
contracţie a fibrelor musculare;
- relaţia dintre efort şi pauză

51
Formele de manifestare a rezistenţei

REZISTENŢA
generală aerobă
specifică anaerobă
- sau de bază, - specifică pentru
reflectă posibilităţile - reprezintă aspectele - sau alactacidă, este eforturile care
organismului de a particulare ale rezis- specifică eforturilor depăşesc 8' (de
efectua eforturi de o tenţei, necesare într- cuprinse între 45'' şi lungă durată);
intensitate moderată, o anumită activitate regională 2', intensitatea efor- rezistenţă lungă
într-un timp mai (ramură de sport, tului fiind de 95- (A. Dragnea).
îndelungat; muncă, etc.) unde, 100%; rezistenţă
pentru susţinerea scurtă (A. Dragnea).
- este un efort locală
predominant aerob, unor eforturi, rezis-
organismul lucrând tenţa se combină în
în condiţii de forme extrem de
complexe cu viteza alte forme
echilibru în privinţa
cheltuielilor ener- sau forţa.
getice şi a apro- - în regim de viteză;
vizionării cu oxigen; - în regim de ăndemânare;
- în regim de forţă.

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei


Principiul de bază în acţionarea pentru influenţarea rezistenţei este cel al raportului dintre
intensitate şi volum, în care pe măsură ce volumul creşte, intensitatea scade şi invers.
Un factor care are importanţă în ERCMD rezistenţei îl reprezintă tempoul în care se
lucrează şi încărcătuar, sarcina suplimentară adăugată exerciţiului. De reţinut că tempourile
ridicate favorizează dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză, iar cele scăzute rezistenţa de bază
şi că încărcăturile medii şi mici favorizează dezvoltarea rezistenţei mai bine decât cele mari.
Orice exerciţiu poate contribui la dezvoltarea rezistenţei dacă se măreşte durata efortului.
Pentru dezvoltarea rezistenţei generale, recomandăm următoarele:
- executarea exerciţiilor într-un ritm moderat, mărind treptat timpul de repetare;
- la alergare se va mări treptat distanţa sau timpul, sau se va scurta pauza;
- folositea Metodei circuitelor, cu accent pe rezistenţă-forţă;
- folosirea diferitelor forme de jocuri cu elemente din gimnastică, jocuri sportive,
priceperi şi deprinderi motrice aplicative, etc.
În metodologia ERCMD rezistenţei, trebuie să se respecte o serie de cerinţe, dintre care
amintim:
- gradarea treptată a eforturilor pentru evitarea agresării sistemelor cardio-vascular şi
respirator;
- se va pune accentul pe exercitarea rezistenţei generale, pe creşterea capacităţii
organismului de a consuma oxigen;
- în ceea ce priveşte volumul şi intensitatea efortului, se vor avea în vedere
particularităţile subiectului;
- se vor evita exagerările de orice natură în exercitarea rezistenţei, deoarece pot apărea
influenţe negative reflectate în echilibrul funcţional al marilor funcţiuni organice.
Rezistenţa se măsoară prin durata, distanţa sau numărul de repetări ale unui anumit efort
efectuat cu o intensitate relativ constantă. Pe seama acestor trei parametri se pot construi
numeroase tehnologii de influenţare a rezistenţei.

Dintre metodele care se folosesc în acest sens, amintim:


- Metoda eforturilor uniforme (foloseşte eforturi fără variaţii de ritm şi
tempou);

52
- Metoda eforturilor variabile (foloseşte eforturi cu variaţii de ritm şi tempou);
- Metoda antrenamentului cu intervale sau fracţionat.

Îndemânarea
Generalităţi
Dacă ar fi să facem o însumare a tot ceea ce s-a încercat ca definire a îndemânării, am
defini-o triplu dimensional:
- ca o calitate motrică complexă (Epuran, Ludu, Şiclovan);
- ca o aptitudine a individului de a învăţa rapid o mişcare nouă (Mateev, Novicov şi
colab., Mathews);
- ca o capacitate de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în funcţie de
cerinţele concrete de efectuare a acestora.
Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de
îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor mişcări. Ca aptitudine complexă,
îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o aptitudine care
poate realiza o coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu precizie şi indici superiori de
viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate anterior.

Factorii care condiţionează îndemânarea


Factorii care condiţionează îndemânarea sunt:
- gradul de dificultate a coordonării, solicitat de exerciţiile date;
- precizia execuţiei, care are ca efect şi o mare economie de energie;
- timpul însuşirii acţiunii motrice, care este mai mic la un om îndemânatec;
(primii trei factori, după Zaţiorski)
- capacitatea scoarţei cerebrale de a selecţiona infoemaţiile primite şi de a programa
coordonat impulsurile necesare contracţiei şi relaxării muşchilor interesaţi în efectuarea
acţiunii motrice corespunzătoare situaţiei date;
- nivelul de dezvoltare a analizatorilor;
- experienţa motrică anterioară, îndeosebi varietatea priceperilor şi deprinderilor motrice
stăpânite;
- mobilitatea articulară, elasticitatea musculară şi gradul de dezvoltare a celorlalte calităţi
motrice;
- gradul de stăpânire a deprinderilor motrice şi posibilitatea folosirii lor în condiţii cât
mai diferite;
- posibilitatea de a elabora acţiuni motrice noi prin întrebuinţarea adecvată a celor
cunoscute;
- posibilitatea de a încadra şi de a sincroniza propriile acţiuni cu acţiunile partenerului.

Formele de manifestare a îndemânării

ÎNDEMÂNARE
generală alte forme

specifică
- capacitatea de a acţiona - în regim de viteză;
şi rezolva situaţii variate. - în regim de rezistenţă;
- este caracteristică condiţiilor de - în regim de forţă.
rezolvare a diverselor situaţii, pentru
obţinerea unor performanţe deo-
sebite.

53
Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării îndemânării
În metodologia influenţării îndemânării se va avea în vedere o acţiune îndreptată către
dezvoltarea coordonării, îmbăgăţirea bagajului de deprinderi motrice; volumul de lucru va fi mic,
pauzele vor trebui să asigure timpul de odihnă. Cel mai bine se poate acţiona asupra îndemânării
în perioada dintre copilărie şi adolescenţă, în cazul pacienţilor maturi trebuind să se lucreze mai
intens, timp mai îndelungat şi cu tehnologii mai stimulative.
Dintre principiile după care trebuie alese procedeele folosite pentru ERCMD
îndemânării, amintim:
- folosirea unor poziţii de plecare pentru exerciţiile alese, diferite de cele obişnuite;
- schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;
- limitarea spaţiului în care se desfăşoară exerciţiul;
- impunerea unor restricţii în efectuarea tehnologiilor de acţionare;
- schimbarea frecventă a tehnologiilor de acţionare;
- creşterea complexităţii exerciţiilor;
- efectuarea exerciţiilor în condiţii variate (de mediu, de îngreuiere, cu obiecte sau aparate
portative, etc.).
În metodologia ERCMD îndemânării, distingem trei etape (după Farfel):

Prima etapă se caracterizează prin precizia în spaţiu a coordonării mişcărilor, viteza mişcărilor
nefiind luată în consideraţie; în această etapă, accentul cade pe numărul de repetări.

A doua etapă este caracterizată de creşterea preciziei mişcărilor în spaţiu şi scurtarea timpului de
execuţie; în această etapă apare diferenţierea îmbinării perceperii spaţiului cu timpul în
efectuarea exerciţiului.

A treia etapă este caracterizată prin posibilitatea de a se manifesta în condiţii variate şi chiar
neobişnuite.

Mobilitatea
Generalităţi
Mobilitatea este condiţionată de structura şi tipul articulaţiilor, ca şi de calitatea
ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în
exerciţii, contracţia agoniştilor începe înainte de întinderea antagoniştilor. Ea se poate modifica,
în mare măsură, prin influenţa proceselor neuropsihice de relaxare şi prin exerciţii de stretching.
Pentru noi, este important de ştiut că reducerea elasticităţii antagoniştilor în mişcările cu
amplitudine este determinată de acţiunea reflexă de apărare, de reducere a întinderii prin
contracţia aceluiaşi muşchi, care se opune mişcării. Gradul de mobilitate creşte concomitent cu
elasticitatea musculară.

Factorii care determină mobilitatea


Factorii care determină mobilitatea sunt:
- temperatura mediului ambiant;
- ritmul celor 24 de ore (dimineaţa mobilitatea este mai redusă, deoarece inhibiţia
provocată de somn diminuează funcţiile);
- gradul de oboseală;
- vârstă;
- sex;

54
- predispoziţii genetice (unii se nasc cu laxitate articulară şi este nevoie de fortificarea
musculaturii pentru a proteja articulaţia şi a fixa mobilitatea în limite anatomice şi
fiziologice).

Formele de manifestare a mobilităţii

MOBILITATEA
activă pasivă

- mobilitatea maximă într-o articulaţie, - mobilitatea maximă obţinută într-o


obţinută prin activitatea musculară articulaţie, cu ajutorul unei forţe externe;
proprie; - este mai mare decât cea activă, cu care
- este determinată de elasticitatea se află în relaţii de coordonare reciprocă
muţchilor antagonişti şi de forţa ţi de intercondiţionare.
necesară mobilizării segmentelor
corpuri;

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării mobilităţii


Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a îmbunătăţi calitatea
mişcării, deoarece mobilitatea este un factor important în educarea, învăţarea, îmbunătăţirea, etc.
deprinderilor motrice.
În metodologia influenţării mobilităţii se acţionează asupra a două elemente de bază:
- factorul articulaţie, prin exercitarea componentelor articulare;
- factorul muscular, prin întindere.
Mobilitatea poate fi recâştigată în cazul în care a fost diminuată, dar poate fi şi
dezvoltată. Tehnologiile de acţionare folosite în exercitarea mobilităţii sunt numeroase, în funcţie
de structura articulaţiei (articulaţii cu mobilitate mare, medie, mică) şi de scopul urmărit.
Acestea pot fi: exerciţii pasive, active libere, active cu rezistenţă (din partea kinetoterapeutului,
partenerului sau cu autorezistenţă) şi îngreuiere (cu obiecte sau aparate portative), cu şi la aparate
(aparate din gimnastică, la care se lucrează adaptat pentru recuperare, sau aparate specifice).
Aceste exerciţii pot fi executate simplu, adică o singură dată cu trecere prin puncte fixe (de
exemplu: îndoirea trunchiului spre stânga şi revenire la verticală, apoi spre dreapta şi revenire),
sau cu arcuiri (repetarea părţii finale a mişcării, de două, trei ori); mişcările de mai sus pot fi
amplificate fie folosind membrele superioare în prelungirea corpului, fie cu mâinile la ceafă
(prelungirea braţului de pârghie).
Pentru a obţine efectul dorit, este necesar ca exerciţiile utilizate să fie corect localizate,
stabilindu-se şi fixându-se poziţia de lucru adecvată şi planurile de acţionare. De asemenea, se
impune ca exerciţiile să fie legate ca execuţie a elementelor constitutive (repetări), cu
amplitudine maximă (este vorba despre amplitudinea maximă posibilă, fără a produce stări de
disconfort), în serii a căror număr se stabileşte în funcţie de posibilităţile subiectului (ca şi
numărul de repetări, de altfel). În pauzele dintre serii, se recomandă exerciţii de relaxare. Ca şi în
alte situaţii, se recomandă ca exerciţiile de mobilitate să se efectueze în regim de compensare (şi
pentru muşchii agonişti şi pentru antagonişti).
Numărul de serii, ca şi cel de repetări, va creşte treptat, de la o săptămână la alta, sau de
la o zi la alta (atunci când este posibil), cu o cifră care să crească gradul de eficienţă, păstrând
limitele impuse de particularităţile generale şi specifice ale subiectului. Numărul de repetări va fi
determinat de evaluarea momentului de la care pornim şi ţinând cont de faptul că pacientul nu
trebuie să ajungă la oboseală (oboseala va da execuţii incorecte sau va determina scăparea de sub
control a mişcării).
Una din metodele cunoscute şi folosite în ultimul timp pentru creşterea supleţii
musculare, este stretching-ul, care are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei etape
(trepte):

55
- contracţie statică (izometrică);
- relaxare relativ totală;
- întindere lentă.
Muşchiul sau grupa de muşchi exercitate trebuie menţinute în stare de întindere o
perioadă de timp corespunzătoare posibilităţilor subiectului, dar nu mai puţin de 5'' la începutul
programului, după care se creşte treptat până se ajunge la solicitări apropiate de normal (10-80'').
Timpul de menţinere a întinderii creşte treptat în funcţie de evaluare.
Exerciţiile pentru mobilitate se adresează articulaţiilor şi muşchilor, tendoanelor şi, din
acest punct de vedere, în cazul deficienţilor dar şi al normalilor, lucrul pasiv este, de multe ori,
mai indicat decât cel activ.

Rezumatul unităţii de studiu


Rezistenţa poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua timp
îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei. Rezistenţa poate fi fizică, psihică,
infelectuală, la stările de stress.
Manifestarea rezistenţei este determinată de posibilităţile sistemelor cardio-vascular,
respirator şi ale celorlalte sisteme şi funcţii care susţin efortul, precum şi de nivelul de dezvoltare
a unor calităţi morale şi de voinţă.
Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de
îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor mişcări. Ca aptitudine complexă,
îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o aptitudine care
poate realiza o coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu precizie şi indici superiori de
viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate anterior.
Mobilitatea este capacitatea organismului de a desfăşura mişcări cu amplitudine şi este
condiţionată de structura şi tipul articulaţiilor, ca şi de calitatea ligamentelor, tendoanelor şi
muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în exerciţii, contracţia agoniştilor
începe înainte de întinderea antagoniştilor.
Factorii care condiţionează rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea, precum şi formele lor
de manifestare, sunt informaţii care trebuie însuşite, deoarece au legătură strânsă cu metodologia
educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării lor.

Autoevaluare
1. Definiţi calitatea motrică rezistenţa şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.
2. Care sunt factorii care condiţionează rezistenţa? Explicaţi.
3. Care sunt formele de manifestare ale rezistenţei? Definiţi-le şi exemplificaţi.
4. Care este principiul de bază care trebuie respectate în metodologia educării, reeducării,
consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei? Detaliaţi.
5. Care sunt cerinţele care trebuie să se respecte în metodologia educării, reeducării,
consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei?
6. Exemplificaţi câteva metode folosite în educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării rezistenţei.
7. Definiţi calitatea motrică îndemânarea şi enunţaţi principalele aspecte care o
caracterizează.
8. Care sunt factorii care condiţionează îndemânarea? Explicaţi.
9. Care sunt formele de manifestare ale îndemânării? Definiţi-le şi exemplificaţi.
10. Care sunt principiile după care trebuie alese procedeele pentru educării, reeducării,
consolidării, menţinerii şi dezvoltării îndemânării? Exemplificaţi.
11. Care sunt etapele după care se desfăşoară educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării îndemânării?
12. Definiţi calitatea motrică mobilitatea şi enunţaţi principalele aspecte care o
caracterizează.
13. Care sunt factorii care condiţionează mobilitatea? Explicaţi.

56
14. Care sunt formele de manifestare ale mobilităţii? Definiţi-le şi exemplificaţi.
15. Enunţaţi principalele repere pentru educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi
dezvoltării mobilităţii.

Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul IV


1. Componentele procesului instructiv-educativ-recuperator sunt:
a. exerciţiul fizic
b. mişcarea
c. cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate
d. şedinţa de exercitare
e. deprinderile şi priceperile motrice
f. calităţile motrice
g. relaţia terapeut-pacient
h. indicii morfo-funcţionali ai organismului

3. Enumeraţi tipurile de învăţare cunoscute:


..........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................

3. În domeniul Kinetoterapiei, cunoştinţele de specialitate se referă la:


a. obiectivele urmărite
b. optimizarea indicilor dezvoltării fizice
c. noţiuni de etiologie, semiologie, patologie
d. experienţe motrică anterioară
e. cerinţe igieno-fiziologice de practicare a exerciţiilor fizice
f. indicaţii, recomandări, aprecieri asupra execuţiei
g. recuperarea, menţinerea, dezvoltarea calităţilor motrice

4. Selectaţi noţiunile/expresiile care pot intra în definiţia deprinderilor motrice:


a. capacităţi motrice
b. componente automatizate
c. lanţuri de reflexe condiţionate complexe
d. aptitudini
e. legături multiple
f. stereotipuri dinamice motorii
g. comportamente de tip superior
5. Enumeraţi 4 (patru) denumiri folosite pentru clasificarea deprinderilor motrice:
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................

6. Printre caracteristicile deprinderilor motrice se numără:


a. sunt componente ale activităţii voluntare
b. reprezintă expresia calitativă a capacităţii motrice
c. sunt reversibile
d. sunt rezultatul repetărilor multiple a unui lanţ de acte motrice

57
e. fac parte din sfera măiestriei
f. sunt mişcări automatizate
g. se perfecţionează treptat şi neuniform

7. Prima etapă a formării deprinderilor motrice se caracterizează prin:


a. buna concentrare a excitaţiei corticale
b. slaba inhibiţie activă
c. predominanţa mişcărilor inutile
d. comenzi de răspuns precis selecţionate
e. lipsă de coordonare
f. contracţia puternică a antagoniştilor
g. generalizarea răspunsurilor

8. A treia etapă a formării deprinderilor motrice se caracterizează prin:


a. contracţia inegală şi haotică a musculaturii agoniste şi antagoniste
b. echilibrarea excitaţiei şi inhibiţiei
c. excitaţiile iradiază mai multe zone senzitive şi motorii
d. diferenţiere fină la nivel cortical şi periferic
e. oboseală nervoasă şi psihică
f. intrarea în inhibiţie a zonelor corticale suplimentare

9. Condiţiile de bază impuse de metodologia formării, educării, reeducării, corectării,


menţinerii şi dezvoltării deprinderilor motrice sunt:
a. oglindirea actelor motrice în conştiinţă
b. înţelegerea acţiunii
c. executarea actelor motrice cu indici crescuţi de precizie
d. relaxarea musculară
e. demonstrarea acţiunii
f. continuitatea în repetarea acţiunii
g. întărirea-fixarea deprinderii prin autocontrol
h. un bun control asupra automatismelor primare
j. aplicarea deprinderilor în condiţii variate şi concrete, conforme cu activităţi practice
diverse

10. Enumeraţi tipurile de transfer învăţate:


...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................

11. Caracteristicile priceperilor motrice sunt:


a. sunt componente automatizate ale activităţii voluntare
b. fac parte din sfera măiestriei
c. "eliberează", total sau parţial, scoarţa cerebrală asigurând participarea ei la alte acţiuni
d. sunt dependente de experienţa motrică anterioară
e. sunt rezultatul aplicării repetate a cunoştinţelor teoretice şi practice în condiţii mereu
schimbătoare

58
12. Selectaţi, dintre noţiunile de mai jos, pe acelea care pot fi incluse în definiţia calităţilor
motrice:
a. modalităţi de acţiune
b. aptitudini
c. comportamente de tip inteligent
d. tehnici de execuţie
e. indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate

13. Calităţile motrice de bază sunt:


a. mersul
b. forţa
c. alergarea
d. mobilitatea
e. săritura
f. viteza
g. aruncarea-prinderea
h. rezistenţa
i. îndemânarea

14. Ţinându-se cont de raportul dintre volumul şi intensitatea efortului, se recomandă ca


pauzele dintre repetări să fie după cum urmează:
a. după efort mic = 10-40'
b. după efort mediu = 45'-2'
c. după efort submaximal = 2'-3'
d. după efort maximal = 3'-5'

15. Printre factorii care condiţionează viteza se numără:


a. numărul de fibre musculare angrenate în contracţie
b. mobilitatea şi forţa proceselor nervoase fundamentale
c. timpul de transmitere a impulsurilor
d. timpul de latenţă (reacţie)

16. Enumeraţi 4 (patru) dintre formele de manifestare ale vitezei:


...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................

17. Metodologia educării, reeducării, creşterii, menţinerii şi dezvoltării vitezei impune


respectarea următoarelor condiţii:
a. deprinderile şi priceperile motrice folosite să fie bine însuşite
b. folosirea unui număr mare de repetări, cu pauze lungi între ele
c. stabilirea duratei totale a efortului astfel încât, spre sfârşit, să nu scadă viteza de
execuţie
d. posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale
organismului care susţin efortul
e. nivelul de dezvoltare al analizatorilor
f. capacitatea de coordonare a grupelor musculare

59
18. Printre factorii care condiţionează forţa se numără:
a. ritmul optim de alternare a contracţiilor şi relaxărilor grupelor musculare angrenate
b. nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice implicate în acţiune
c. grosimea muşchiului
d. lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elsticitatea musculară
e. avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate şi de direcţiile în care acţionează grupele
musculare

19. Enumeraţi 4 (patru) dintre formele de manifestare a forţei:


...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................

20. Metodologia educării, reeducării, creşterii, menţinerii şi dezvoltării forţei impune


respectarea următoarelor cerinţe:
a. executarea exerciţiilor într-un ritm moderat, mărind treptat timpul de repetare
b. numărul de repetări va fi invers proporţional cu încărcătura şi se va stabili în funcţie de
particularităţile subiecţilor
c. creşterea complexităţii exerciţiilor
d. pauza dintre repetări se va stabili în funcţie de volumul şi intensitatea efortului
e. se efectuează o explorare şi evaluare prealabilă, pe baza căreia se stabilesc grupele
musculare şi se selectează exerciţiile a căror influenţă poate fi precis determinată

21. Printre factorii care determină rezistenţa se numără:


a. calitatea metabolismului şi a surselor energetice
b. relaţia dintre efort şi pauză
c. frecvenţa şi alternanţa succesiunii impulsurilor neuromotoare, a comenzilor
d. posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale
organismului care susţin efortul

22. Enumeraţi 3 (trei) forme de manifestare a rezistenţei:


...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................

23. Pentru dezvoltarea rezistenţei generale se recomandă:


a. în stabilirea volumului şi intensităţii efortului se respectă particularităţile individuale
b. se are în vedere raportul dintre masa musculară activă şi surplusul de ţesut adipos
c. se pune accent pe creşterea capacităţii organismului de a consuma oxigen
d. gradarea treptată a eforturilor

24. Printre factorii care condiţionează îndemânarea se numără:


a. timpul însuşirii acţiunii motrice
b. gradul de dificultate a coordonării, solicitat de exerciţiile date
c. forţa musculară
d. temperatura mediului ambiant
e. experienţa motrică anterioară şi nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice
f. nivelul de dezvoltare a analizatorilor

60
25. Pentru dezvoltarea îndemânării se recomandă:
a. număr mare de repetări, fără pauze de odihnă
b. folosirea Metodei circuitelor
c. schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie
d. folosirea unor poziţii de plecare, pentru exerciţiile alese, diferite de cele obişnuite
e. creşterea complexităţii exerciţiilor
f. dezvoltarea sa în copilărie
g. efectuarea exerciţiilor în condiţii variate

26. Printre factorii care condiţionează şi determină mobilitatea se numără:


a. structura şi tipul articulaţiilor, ligamentelor şi tendoanelor
b. posibilitatea de sincronizare a propriilor acţiuni cu ale altora
c. elasticitatea musculară
d. ritmul celor 24 de ore
e. precizia execuţiei, care are ca efect şi o mare economie de energie
f. temperatura mediului ambiant
g. gradul de oboseală
h. vârsta şi sexul

27. Metodologia educării, reeducării, creşterii, menţinerii şi dezvoltării mobilităţii


recomandă respectarea următoarelor cerinţe:
a. localizarea precisă a mişcărilor
b. limitarea spaţiului în care se desfăşoară exerciţiul
c. executarea mişcărilor cu amplitudine maximă posibilă
d. numărul de serii şi cel de repetări se stabileşte în funcţie de particularităţile subiectului
şi creşte progresiv
e. folosirea antrenamentului cu intervale
f. în pauzele dintre serii se efectuează exerciţii de relaxare

61
62
MODULUL V. Criterii şi metode de apreciere a
creşterii şi dezvoltării

Scopul modulului
 Înţelegerea noţiunilor de bază referitoare la creştere şi dezvoltare şi a modalităţilor prin
care aceasta poate fi evaluată

Obiective operaţionale
 Cunoaşterea diferenţelor dintre noţiunea de creştere şi cea de dezvoltare
 Cunoaşterea factorilor care condiţionează creşterea şi dezvoltarea
 Însuşirea legilor creşterii şi dezvoltării
 Însuşirea modalităţilor de operare cu criteriile şi metodele de apreciere a creşterii şi
dezvoltării
 Cunoaşterea deficienţelor de creştere şi dezvoltare

Unitatea de studiu V.1. Creşterea şi dezvoltarea: definiţii, factori care


o condiţionează, legi
Definiţii

Viaţa omului este caracterizată de trei perioade principale:


I. Perioada de creştere şi dezvoltare (de evoluţie);
II. Perioada de maturitate şi reproducere. În această perioadă, organismul nu stagnează, ci
involuează treptat, deoarece începând chiar de la naştere anumite componente se
degradează şi mor (de exemplu, celulele sistemului nervos);
III. Perioada de involuţie, echivalentă vârstei înaintate (vârsta a treia).

Prin creştere şi dezvoltare se înţelege complexul dinamic de procese şi fenomene


biologice, prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa, de la naştere şi până la maturitate.
Aceste noţiuni, deşi au o bază comună şi apar ca aspecte ale aceleiaşi evoluţii morfo-
funcţionale, prin conţinutul lor sunt diferite. Astfel, în timp ce creşterea se desfăşoară, mai ales,
sub aspect cantitativ, pe baza înmulţirii celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare, etc. şi poate fi
urmărită prin măsurători repetate a înălţimii, greutăţii, diametrelor, perimetrelor, capacităţii
vitale, ş.a., dezvoltarea reprezintă aspectul calitativ, dat de raportul dintre vârstă şi procesele de
creştere şi funcţionalitate a organismului omenesc. Dezvoltarea se apreciază prin diferenţierile
caracterelor morfologice şi funcţionale ale ţesuturilor, prin perfecţionarea şi adaptarea progresivă

63
a aparatelor şi sistemelor, prin evoluţia complexă şi integrarea coordonată a lor într-un tot unitar.
Dacă procesul de creştere poate fi măsurat şi controlat cu uşurinţă, dezvoltarea - ca ansamblu de
modificări funcţionale, de îmbunătăţiri calitative - se cercetează şi se apreciază cu mai multă
dificultate.

Factorii care condiţionează creşterea şi dezvoltarea organismului


Creşterea şi dezvoltarea corpului sunt condiţionate de factori endogeni (interni) şi
exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieţii, având o intensitate sporită în copilărie şi
tinereţe.

Factorii interni care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului sunt: ereditatea şi


marile funcţiuni organice, coordonate de sistemul nervos şi endocrin.
Ereditatea este o funcţiune fundamentală care asigură transmiterea caracterelor la urmaşi,
fiind strâns legată de proprietatea celulelor tinere de a se înmulţi şi regenera. Jocul complicat al
legilor eredităţii, fenomenele de dominanţă şi recesivitate, mutaţiile şi alte mecanisme genetice
favorizează şi mai mult această variaţie a caracterelor ereditare. Deşi copilul este produsul
ereditar al părinţilor, el este o fiinţă diferită de ei, având caractere proprii rezultate din unirea - în
proporţii diferite - a celor două patrimonii ereditare. Transmiterea caracterelor ereditare se face
prin legi generale imuabile, după un adevărat cod genetic.
Ereditatea influenţează atât forma corpului şi structura ţesuturilor, cât şi funcţiile
organice, evoluţia şi potenţialitatea genetică a individului. Cercetarea atentă şi metodică a
antecedentelor ereditare poate aduce informaţii preţioase pentru stabilirea diagnosticului şi
prognosticului unei afecţiuni.
Funcţionarea aparatelor şi sistemelor organice, condiţionează viaţa şi sănătatea fiecărui
individ. În ceea ce priveşte creşterea, sarcina principală este îndeplinită de funcţiile metabolice,
care antrenează în efortul lor constructiv şi funcţiile digestive, respiratorii şi circulatorii.
Dezvoltarea este condiţiona de adaptarea şi perfecţionarea tuturor acestor funcţiuni la necesităţile
vieţii biologice şi sociale. Sinergia lor funcţională se schimbă şi se restabileşte în funcţie de sex,
în timpul fiecărei perioade de vârstă.

Sistemul nervos

Factorii Factorii de
ereditari Metabolismul Exerciţiul fizic mediu extern

Sistemul endocrin

Rolul coordonator al acestor fenomene variate este îndeplinit de sistemele nervos şi


endocrin. O importanţă deosebită se recunoaşte factorilor endocrini care au o mare influenţă
asupra creşterii în înălţime şi freutate, asupra dezvoltării aparatului genital şi caracterelor sexuale
secundare (pilozitate, voce, sâni, etc.), asupra tipului şi gradului de evoluţie somatică şi organică.
Analiza rolului pe care îl au hormonii în procesul evolutiv al organismului, ne conduce spre
mecanismele superioare de stimulare şi reglare a creşterii şi dezvoltării, aflate sub conducerea
sistemului nervos central şi a celui vegetativ; ca atare, se poate afirma că sistemul endocrin
declanşează acţiuni pe care le dirijează sistemul neurovegetativ.

64
Creşterea somatică se desfăşoară pe două direcţii:
- creştere somatică globală, realizată prin sporirea masei;
- creştere somatică diferenţiată, realizată prin modificarea formei şi funcţiilor ţesuturilor
şi organelor.
Creşterea în greutate este precedată şi urmată de o creştere activă în înălţime. Această
alternanţă corespunde activităţii ritmice şi echilibrate a două constelaţii hormonale: una
anabolică, dominată de vag, care stimulează creşterea ponderală şi alta catabolică, dominată de
acţiunea simpaticului.

Factorii externi care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului se pot clasifica


în:
- Factori care acţionează asupra evoluţiei intrauterine (topografia bazinului, durata
sarcinii, felul de viaţă, alimentaţia, starea de sănătate, eventualele tratamente medicale -
medicamente toxice, iradieri - ale mamei).
- Factori are acţionează asupra evoluţiei extrauterine (micro- şi macroclimatul
înconjurător - aer, căldură, lumină, umiditate -, geoclimatul - aşezarea geografică, natura
solului, anotimpurile -, condiţiile de mediu social-economic).
Creşterea şi dezvoltarea copilului sunt condiţionate şi de alimentaţie, digestie, absorbţie,
repartizarea şi fixarea elementelor plastice în celulele corpului, precum şi de utilizarea
elementelor plastice în conformitate cu nevoile organismului. La acestea se adaugă valoarea de
influenţare a activităţilor motrice care, prin fenomenele de adaptare şi supracompensare, ajung să
stimuleze (şi, într-o oarecare măsură să dirijeze) creşterea şi dezvoltarea.
Toate activităţile motrice dezvoltă aparatul locomotor, iar - prin aceasta - sunt angajate în
activitate respiraţia, circulaţia, schimburile nutritive şi procesele de regenerare, sistemele de
reglare neuroendocrine; exercitarea lor desăvârşeşte structura funcţională a ţesuturilor,
stimulează creşterea şi dezvoltarea şi duce la o bună integrare a elementelor care alcătuiesc
organismul.

65
Legile creşterii şi dezvoltării

L
- De la naştere şi până la maturitate, creşterea ţesuturilor
E
şi organelor este inegală (de exemplu, creierul creşte de
G patru ori, ficatul de nouă ori, splina de treisprezece ori,
I Legea creşterii inegale
inima de douăzeci de ori, intestinul de treizeci de ori);
L şi asimetrice a deci, ţesuturile şi organele cresc mai repede sau mai lent,
E ţesuturilor şi unele se dezvoltă continuu, altele cunosc perioade de
organelor stagnare sau chiar de involuţie.
C
R
E
Ş - Cele mai multe elemente somatice urmează ritmul de
T creştere al taliei şi al greutăţii corpului, doar organele
Legea ritmului diferit păstrând un ritm propriu de creştere, diferenţiare
E
structurală şi perfecţionare funcţională; astfel,
R de creştere şi importante variaţii de ritm se înregistrează la creşterea
I dezvoltare diferitelor părţi ale regiunii corpului (de exemplu, capul
I creşte de două ori, trunchiul de trei ori, membrele
superioare de patru ori, iar cele inferioare de cinci ori).
ŞI

D - Efectele celei de-a doua legi se traduc prin schimbări


E continue ale proporţiilor şi raporturilor dintre părţile
Z Legea schimbării constitutive ale corpului şi întreg; de exemplu, la naştere
V copilul este o fiinţă disproporţionată şi imperfectă în
proporţiilor şi comparaţie cu adultul, disproporţii existând încă din
O
L
raporturilor dintre viaţa intrauterină, astfel: la embrion (două luni),
T organism şi părţile înălţimea capului este cât jumătate din cea a întregului
componente corp; intrauterin membrele superioare sunt mai lungi
Ă
decât cele inferioare, după naştere ele se egalizează, iar
R la 10 ani, membrele inferioare devin mai lungi.
I
I

C
O - Legea se referă la alternanţa, în timp, între creştere şi
R Legea marilor dezvoltare, între creşterea în înălţime şi cea în greutate,
P alternanţe în între bust şi membrele inferioare, între creşterea activă a
U creştere şi dimensiunilor corpului şi dezvoltarea organelor, ş.a.m.d.
L dezvoltare
U
I
- La fete, pubertatea începe şi se termină mai devreme
decât la băieţi; în această perioadă ele depăşesc (pentru
Legea creşterii şi scurt timp) creşterea băieţilor (concomitent cu
dezvoltării dezvoltarea sexuală, are loc şi o dezvoltare osoasă,
diferenţiate pe sexe musculară, viscerală şi psihică mai mare).
- La băieţi, domină creşterea centurii scapulare, iar la
fete, creşterea bazinului şi centurii pelvine.

Aceste legi definesc şi fundamentează procesele de creştere şi dezvoltare ale


organismului uman.

66
Rezumatul unităţii de studiu
Prin creştere şi dezvoltare se înţelege complexul dinamic de procese şi fenomene
biologice, prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa, de la naştere şi până la maturitate.
Aceste noţiuni, deşi au o bază comună şi apar ca aspecte ale aceleiaşi evoluţii morfo-
funcţionale, prin conţinutul lor sunt diferite. Astfel, în timp ce creşterea se desfăşoară, mai ales,
sub aspect cantitativ, pe baza înmulţirii celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare, etc. şi poate fi
urmărită prin măsurători repetate a înălţimii, greutăţii, diametrelor, perimetrelor, capacităţii
vitale, ş.a., dezvoltarea reprezintă aspectul calitativ, dat de raportul dintre vârstă şi procesele de
creştere şi funcţionalitate a organismului omenesc. Dezvoltarea se apreciază prin diferenţierile
caracterelor morfologice şi funcţionale ale ţesuturilor, prin perfecţionarea şi adaptarea progresivă
a aparatelor şi sistemelor, prin evoluţia complexă şi integrarea coordonată a lor într-un tot unitar.
Creşterea şi dezvoltarea corpului sunt condiţionate de factori endogeni (interni) şi
exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieţii, având o intensitate sporită în copilărie şi
tinereţe.
Cele 5 legi ale creşterii şi dezvoltării ghidează kinetoterapeutul în procesul de apreciere a
creşterii şi dezvoltării copiilor şi îl ajută să stabilească un diagnostic funcţional corect.

Autoevaluare
1. Care sunt principalele perioade care caracterizează viaţa umană?
2. Definiţi creşterea şi dezvoltarea şi subliniaţi aspectele care le diferenţiază.
3. Care sunt factorii interni care condiţionează creşterea şi dezvoltarea şi cum acţionează
aceştia?
4. Care sunt factorii externi care condiţionează creşterea şi dezvoltarea şi cum acţionează
aceştia?
5. Care sunt legile creşterii şi dezvoltării? Explicaţi fiecare lege. Exemplificaţi.

Unitatea de studiu V.2. Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi


dezvoltării
Examenul somatoscopic
Aprecierea creşterii şi dezvoltării copiilor şi tinerilor se face prin observarea analitică,
statică a aspectelor morfologice ale întregului corp şi a fiecărei părţi separat şi, la nevoie, prin
probe dinamice, în cadrul examenului somatoscopic, examen care are următoarele caracteristici:

I. Se examinează, mai întâi, caracterele individuale globale, care vor fi orientate spre observarea:
I.a. Înălţimii şi greutăţii, armoniei între întreg şi părţi, atitudinii şi comportamentului
motric;
I.b. Aspectelor morfologice ale tegumentelor şi fanerelor, ale ţesuturilor subtegumentare,
muşchilor, oaselor, articulaţiilor - la nivelul întregului corp;
I.c. Organelor şi funcţiilor acestora, prin observarea formei şi volumului cavităţilor în
care sunt cuprinse şi a manifestărilor motrice exterioare.

67
II. Se cercetează apoi caracterele morfologice şi funcţionale parţiale, pe regiunile şi segmentele
corpului, astfel:
- examinarea părţii anterioare a subiectului, apoi a celei posterioare, apoi din profil, de
sus în jos, observând la fiecare regiune şi segment abaterile de la normal în ceea ce priveşte:
mărimea, forma, simetria, aspecte patologice (malformaţii, sechele, etc.), tulburări funcţionale
decelabile pe baza unor manifestări exterioare, proporţionalitatea în raport cu alte regiuni; la
fiecare regiune, se observă mai întâi global regiunea respectivă şi, apoi, pe segmente;

III. Se poate completa cu probe dinamice simple, adresate întregului corp, unor regiuni sau
segmente şi cu o serie de investigaţii funcţionale ale principalelor aparate şi sisteme ale
organismului.

Examenul antropometric
Examenul antropometric completează examenul somatoscopic cu date care dau informaţii
în legătură cu creşterea şi dezvoltarea celor investigaţi, pe baza cărora se pot calcula indicii de
proporţionalitate. Aşadar, aceste două modalităţi de examinare se interpătrund, completându-se
reciproc şi formând aşa numitul examen somato-antropometric sau antropo-somatoscopic.
Pentru examenul antropometric se folosesc:
- cadrul somato-antropometric;
- trusa antropometrică, care conţine:
- panglică centimetrică (bandă metrică), pentru măsurarea perimetrelor şi a
lungimii segmentelor;
- compase, pentru măsurarea diametrelor (biacromial, bitrohanterian);
- taliometru, pentru măsurarea înălţimilor (corp, bust);
- cântar, pentru măsurarea greutăţii;
- dinamometre, pentru măsurarea forţei;
- spirometru, pentru măsurarea capacităţii vitale, etc.
Rezultatele obţinute prin măsurători se prelucrează statistic şi se compară cu "cifrele
medii", calculate pe vârste şi sexe, sau cu "valorile standard" ale creşterii şi dezvoltării,
cunoscute din literatura de specialitate, subiecţii putând fi încadraţi în trei categorii:
- sub cifrele medii sau valorile standard - hipo- sau subdezvoltaţi;
- în jurul cifrelor medii sau a valorilor standard - normal dezvoltaţi;
- peste cifrele medii sau valorile standard - hiper- sai supradezvoltaţi.
După efectuarea măsurătorilor, aprecierea se face atât global, la nivelul întregului corp,
cât şi pe fiecare regiune şi segment în parte.

Indicii antropometrici şi fiziologici


Compararea, asocierea sau raportarea valorilor obţinute prin aplicarea examenului
antropometric şi funcţional între ele, are ca rezultat stabilirea unor indici antropometrici şi
fiziologici, care exprimă o serie de caracteristici complexe ale corpului omenesc, cum ar fi:
corpolenţa, robusteţea, proporţionalitatea dintre segmentele corpului. Unii dintre indicii cei mai
importanţi pentru aprecierea creşterii şi dezvoltării sunt:

Indicele "de corpolenţă-Bouchard" sau "de nutriţie - Quetelet", se calculează împărţind


greutatea (în kg. sau în g.), la talie (în dcm. sau cm.) (G/T)
La adulţi, pentru o corpolenţă medie sau o stare bună de nutriţie, fiecărui centimetru din
înălţimea corpului trebuie să-i corespundă 400 g. greutate corporală (bărbaţi) şi 390 g. (femei);
valoarea indicelui se interpretează astfel:
- peste 500 -> corpolenţă crescută;
- între450-500-> tendinţă de îngrăşare;
- între 390/400-450 -> zonă normală

68
- între 300-390/400 -> corpolenţă scăzută;
- sub 300 -> nutriţie nesatisfăcătoare.

Indicele "pulmonar (de rezistenţă)-Demeny", reprezintă raportul între capacitatea vitală


(în cm.3) şi greutatea corporală (în kg.) (CV/G); valoarea indicelui se interpretează astfel:
- peste 60 -> foarte bun;
- între 60-55 -> bun;
- între 55-50 -> mediu;
- sub 50 -> slab.

Indicele "toracic-Erissmann" se calculează scăzând din perimetrul toracic mediu,


jumătate din înălţimea taliei (Pt.-T/2); acest indice dă indicaţii privind gradul de dezvoltare a
toracelui şi proporţia între lungimea şi grosimea trunchiului, valoarea sa medie fiind de 5,8
(bărbaţi adulţi) şi 3,5 (femei).

Indicele "de proporţionalitate-Adrian Ionescu" rezultă din scăderea jumătăţii taliei din
înălţimea bustului (B-T/2); la bărbatul adult valoarea medie a indicelui este de 5-6 cm., iar la
femei de 3-4 cm. indicele de proporţionalitate prezintă variaţii în funcţie de vârstă, astfel:
- la trei ani: - aprox. 9 cm., la băieţi;
- aprox. 8 cm., la fete;
- la pubertate: - aprox. 3 cm., la băieţi;
- aprox. 4 cm., la fete;
- în jur de 19 ani: - aprox. 4 cm., la băieţi;
- aprox. 6 cm., la fete;
Acest indice este mult folosit în auxologie şi în pediatrie, pentru cercetarea creşterii
normale şi depistarea cazurilor patologice, iar în ortopedie şi în controlul medical al sportivilor,
pentru aprecierea proporţionalităţii corpului.

Aprecierea creşterii globale a corpului


În lucrările de specialitate, creşterea globală este reprezentată prin indicii de înălţime şi
greutate.
Înălţimea este influenţată mai mult de ereditate şi mai puţin de factorii de mediu, de
aceea ea reprezintă un factor mai stabil decât greutatea şi variază în limite mai restrânse (nu
scade decât în cazuri foarte rare).
Înălţimea corpului sau talia este considerată unul dintre principalii indicatori ai creşterii
somatice. Valorile taliei se pot împărţi în trei grupe: mijlocii, mari şi mici, la care se pot adăuga
grupele extreme, foarte mari şi foarte mici.
Greutatea este un indice foarte labil, care depinde mai puţin de factorii genetici şi mai
mult de influenţele mediului extern (alimentaţie) şi intern (metabilism), fiind deci un indice
sensibil şi semnificativ pentru funcţia metabolică şi capacitatea organismului de a fixa sau pierde
rezervele nutritive. Evoluţia greutăţii variază în limite mai largi decât a taliei; ea poate să rămână
staţionară, să crească sau să scadă. Raportate la vârsta cronologică, valorile greutăţii pot fi medii,
mici sau mari, foarte mari şi foarte mici.
În viaţa intrauterină, greutatea şi înălţimea corpului cresc intens şi progresiv, depinzând
în special de starea de nutriţie a mamei. După naştere, corpul creşte într-un ritm din ce în ce mai
lent, însă cu variaţii individuale din ce în ce mai mari.
Prin raportarea greutăţii la talie se pot face aprecieri cu privire la gradul de corpolenţă şi
armonie în dezvoltarea somatică.
La greutate mai pot fi raportate şi alte date morfologice şi funcţionale, ca de exemplu,
capacitatea vitală şi forţa musculară, aceste raportări ajutând la aprecierea robusteţii şi vigorii
corpului.

69
Aprecierea creşterii segmentare a corpului
Creşterea globală a înălţimii şi greutăţii corpului este rezultatul creşterii segmentelor care
îl compun: cap, gât, trunchi, membre superioare şi membre inferioare.
Ritmul inegal al creşterii acestor segmente determină schimbări continue în proporţiile
corpului. Cele mai spectaculoase faze ale evoluţiei au loc în viaţa intrauterină şi în primii ani de
după naştere. A doua perioadă de mari schimbări este pubertatea, în timpul căreia se produce
maturizarea sexuală.
În studiul creşterii segmentare, se cercetează mai întâi capul şi gâtul, apoi trunchiul şi
membrelor superioare şi la sfârşit membrele inferioare.

Aprecierea creşterii şi dezvoltării elementelor somatice, a aparatelor şi sistemelor


organice

Creşterea şi dezvoltarea elementelor somatice


a. Pielea şi ţesuturile subcutanate
b. Muşchii scheletici
c. Oasele
d. Articulaţiile

Creşterea şi dezvoltarea aparatelor şi sistemelor organice


a. Aparatul respirator
b. Aparatul circulator începe să se dezvolte încă din primele luni de viaţă intrauterină.
c. Aparatul digestiv
d. Aparatul uro-genital
e. Sistemul endocrin
f. Sistemul nervos
g. Organele de simţ

Aprecierea creşterii şi dezvoltării corpului pe vârste şi sexe


Creşterea şi dezvoltarea copilului se desfăşoară în două etape distincte: prenatală şi
postnatală.
Viaţa intrauterină începe în momentul în care celula primară, ovulul fecundat, se fixează
în mucoasa intrauterină unde, găsind condiţii favorabile, creşte şi se înmulţeşte.
Viaţa extrauterină a fost împărţită schematic în trei etape:
- prima etapă, a evoluţiei, corespunzătoare vârstei de creştere şi dezvoltare;
- a doua etapă, vârsta maturităţii;
- a treia etapă, involutivă, corespunzătoare vârstei înaintate.
Pentru noi, cea mai importantă este prima etapă care, la rândul ei, se împarte în trei
perioade:
- copilăria
- adolescenţa
- tinereţea

Vârsta copilăriei
Copilăria se împarte în trei părţi: copilăria mică, mijlocie şi mare.
a. Copilăria mică sau prima copilărie, se împarte în:
- perioada de nou-născut
- perioada de sugar
- perioada de copil mic

70
Noul născut este considerat copilul în primele patru săptămâni de viaţă. Viaţa noului
născut este dominată de procesele vegetative.
Sugar este socotit copilul în primul său an de viaţă.
În această perioadă, creşterea şi dezvoltarea corpului se desfăşoară într-un ritm care scade
treptat, dar care rămâne totuşi cel mai rapid din întreaga perioadă de viaţă extrauterină.
Copilul mic (1-3 ani) creşte mai încet decât sugarul, din punct de vedere somatic, dar se
dezvoltă intens organic şi psihic.
b. Copilăria mijlocie (3-6/7 ani)
În această perioadă corpul copilului continuă să crească în înălţime şi greutate, realizând
valori medii aproape egale la ambele sexe.
c. Copilăria mare, începe la 6/7 ani şi se încheie la 10/11 ani.

Vârsta adolescenţei
Adolescenţa începe în perioada prepubertară, se manifestă din plin în perioada pubertară
şi continuă în perioada postpubertară. Durata şi ritmul schimbărilor ce caracterizează perioada
adolescenţei variază destul de mult la cele două sexe; evoluţia este mai scurtă şi ritmul mai
accelerat la fete decât la băieţi.
a. Perioada prepubertară începe, la ambele sexe, în jurul vârstei de 10/11 ani şi durează, la fete
în medie doi ani, până la 12/13 ani, iar la băieţi patru ani, până la 14/15 ani.
b. Perioada pubertară ocupă un interval de timp cuprins între 12/13 şi 15/16 ani la fete şi între
14/15 şi 17/18 ani la băieţi. Poate fi însă mai lungă sau mai scurtă, după durata proceselor şi
fenomenelor complexe, care transformă copilul în adolescent.
c. Perioada postpubertară (15/16 - 18/20 ani fete; 17/18-20-22 ani băieţi).

Vârsta tinereţii
Este etapa de încheiere a creşterii şi dezvoltării generale a corpului, precum şi a pregătirii
pentru viaţa adultă.

Rezumatul unităţii de studiu


Principalele metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării sunt: examenul somatoscopic,
examenul antropometric şi calcularea indicilor antropometrici şi fiziologici.
Corelând toate aceste date cu cele obţinute în cadrul aprecierii creşterii globale şi
segmentare a corpului, a aprecierii creşterii şi dezvoltării elementelor somatice, a aparatelor şi
sistemelor organice şi a aprecierii creşterii şi dezvoltării corpului pe vârste şi sexe,
kinetoterapeutul poate avea o imagine corectă a evoluţiei copilului şi poate identifica mai uşor
eventualele abateri de la valorile medii stabilite de literatura de specialitate pe categorii de vârstă
şi sex.

Autoevaluare
1. Care sunt criteriile şi metodele de apreciere a creşterii şi dezvoltării?
2. Definiţi examenul somatoscopic şi explicaţi conţinutul său.
3. Definiţi examenul antropometric şi enumeraţi instrumentele folosite pentru atingerea
scopurilor urmărite.
4. Cum se folosesc valorile obţinute prin efectuarea examenului antropometric pentru a
încadra persoanele examinate în anumite categorii?
5. Ce sunt indicii antropometrici şi fiziologici? Enumeraţi-i pe cei amintiţi în curs şi arătaţi
în ce scop sunt folosiţi.

71
6. Prin măsurarea căror parametri se apreciază creşterea globală a corpului? Caracterizaţi
fiecare parametru.
7. Prin măsurarea căror parametri se apreciază creşterea segmentară a corpului?
8. La ce se referă creşterea şi dezvoltarea elementelor somatice, a aparatelor şi sistemelor
organice? Detaliaţi creşterea şi dezvoltarea corpului pe vârste şi sexe.

Unitatea de studiu V.3. Deficienţele de creştere şi dezvoltare

Prin deficienţe şi tulburări de creştere şi dezvoltare se înţeleg abaterile de la normal ale


creşterii somatice şi dezvoltării organice şi psihice, în perioadele de evoluţie.
Deficienţele în creşterea înălţimii şi greutăţii corpului sunt abateri de la normal care se
pot constata comparând între ei copiii, adolescenţii şi tinerii de aceeaşi vârstă şi sex. e consideră
normală înălţimea şi greutatea care se încadrează între cifrele medii stabilite pe vârste şi sexe. Pe
cei care prezintă valori ale înălţimii mai mari decât media îi numim suprastaturali, pe cei cu
valori mai mici substaturali; pe cei cu valori mai mari ale greutăţii îi numim supraponderali, pe
cei cu valori mai mici subponderali. Asociind aceste două componente, înălţimea şi greutatea, în
noţiunea de constituţie somatică, putem vorbi de valori somatice medii la normosomi (eurisomi),
de valori scăzute la hiposomi şi crescute la hipersomi. Valorile extreme se încadrează în
noţiunile de nanosomi (pitici) şi giganţi (uriaşi).

a. Deficienţele prin insuficienţa creşterii în înălţime a corpului


Hiposomia este o deficienţă uşoară atunci când creşterea corpului se face proporţional,
când funcţiile organice se desfăşoară normal şi când valorile înălţimii şi greutăţii rămân mai mici
din cauza întârzierii creşterii.
Nanosomii sau piticii sunt deficienţi nu numai prin talie foarte mică şi greutate scăzută,
ci mai ales prin caracterele morfologice şi funcţionale care însoţesc această creştere insuficientă.

b. Deficienţe prin creştere ponderală insuficientă


- Insuficienţa ponderală primară (greutatea corpului insuficientă încă din viaţa intrauterină) este
condiţionată de naşterea prematură, de imaturitate sau de debilitate congenitală.
- Insuficienţa ponderală secundară (greutatea nu creşte în ritmul potrivit, paralel cu înălţimea,
întârzie în creştere sau scade temporar) se datorează tulburărilor digestive şi de nutriţie, acute şi
cronice, tulburărilor de metabolism, anorexiei de natură organică sau psihică, care duc la
scăderea în greutate, sau unor afecţiuni ale aparatului respirator, boli cronice ale cordului,
vaselor şi sângelui, boli constituţionale ale stomacului şi colonului, boli cronice ale ficatului şi
splinei, paraziţi intestinali sau ai căilor biliare, boli ale rinichilor şi căilor urinare, care dau
debilităţi fizice şi organice.
- Trebuie menţionată caşexia (maladia Simonds), care este o stare de denutriţie gravă, cu slăbirea
accentuată a membrelor, care apare mai ales la fete în perioada pubertară şi care este provocată
de o anorexie nervoasă şi mintală.

c. Deficienţe prin exces sau precocitate în creşterea staturii


Hipersomia se produce printr-o creştere rapidă şi prematură, printr-o intensă acceleraţie
a ritmului creşterii. Creşterea se prelungeşte în timp dincolo de limitele ei normale. Aceste
deficienţe apar mai rar şi sunt socotite mai puţin grave decât hiposomiile sau nanismul.
Hipersomii nu sunt consideraţi deficienţi atunci când corpul lor creşte proporţional,
organele şi funcţiile lor fac faţă necesităţilor vârstei şi când au o dezvoltare psihică normală.
72
Din categoria hipersomiilor ca deficienţe prin exces a creşterii în înălţime, face parte
gigantismul.
Între deficienţele prin precocitate în creşterea staturii se încadrează pubertatea precoce.

d. Deficienţe prin creştere ponderală excesivă


Deficienţele prin creştere ponderală excesivă sunt reprezentate de diversele tipuri de
obezitate. Obezitatea este acumularea în exces a unor rezerve adipoase, ca rezultat al unor
cauze funcţionale (supraalimentaţie, inactivitate fizică) şi patologice (predispoziţii ereditare şi
familiale, cauze digestive şi metabolice, endocrine şi nervoase sau asocieri ale acestora).
După cantitatea depozitelor grăsoase, obezitatea poate fi mică, mijlocie sau mare.
După dispunerea acestor depozite, poate fi generală sau parţială.
Există forme de obezitate anemică şi forme pletorice, ca şi forme benigne şi maligne.

e. Deficienţe prin creşterea neproporţională a staturii


Disproporţiile şi disarmoniile de creştere se produc datorită fie unor cauze ereditare, fie
altor cauze care acţionează în viaţa intrauterină sau extrauterină. Ele pot fi globale sau parţiale,
definitive sau trecătoare şi pot evolua singure sau asociate cu hiposomia sau hipersomia.
Deficienţele care interesează corpul întreg sunt: acondroplazia (formă tipică de scurtare a
corpului asociată cu creşterea neproporţională a membrelor), acromegalia (hipertrofie a
extremităţilor membrelor superioare şi membrelor inferioare, asociată cu deformaţii cranio-
faciale) şi acromicria (creşterea este tulburată de atrofia scheletului şi a tuturor ţesuturilor de la
nivelul extremităţilor, care prezintă un volum mic şi o cianozare permanentă).
Deficienţele parţiale sunt determinate de disarmoniile dintre partea superioară şi cea
inferioară, dintre partea dreaptă şi cea stângă şi dintre segmentele simetrice ale corpului. Se mai
pot constata disproporţii între cap şi trunchi, între membrele superioare şi membrele inferioare.
La acestea se adaugă o serie de defecte în forma şi structura elementelor somatice şi organice, ca:
aplazii, hiperplazii, displazii, atrofii, hipertrofii, distrofii, dismorfisme, paramorfisme, alungiri,
scurtări, îngroşări, subţieri, creşteri asimetrice şi inegale (gigantism segmentar).
Asimetriile sunt deformaţii destul de frecvente. Creşterea exagerată poate fi determinată
de unele procese stimulatoare, ca osteomielita sau hiperemia cronică a cartilajelor osteogenetice
(gigantism local). Întârzierea în creştere este provocată de procese paralitice sau traumatice, care
produc o atrofie cu scurtarea şi subţierea oaselor. Deviaţiile şi deformaţiile capului şi gâtului, ale
trunchiului şi coloanei vertebrale, ale centurii scapulare şi membrelor superioare, ale bazinului şi
membrelor inferioare, favorizează creşterea şi dezvoltarea asimetrică a elementelor aparatului de
sprijin şi mişcare.
Leziunile traumatice grave, intervenţiile chirurgicale sau ortopedice şi toate procesele
patologice care modifică forma, structura şi funcţiunile corpului (amputaţii, anchilozări, cicatrici
profunde şi întinse, etc.) pot deveni cauzele unei creşteri şi dezvoltări asimetrice.

f. Deficienţele dezvoltării morfofuncţionale globale


Încetinirea, întârzierea, grăbirea sau devierea proceselor şi fenomenelor de evoluţie, pot
să producă deficienţe morfofuncţionale importante.
Uneori se produc abateri de la normal la nivelul unui organ sau aparat, care pot să
producă o alterare a armoniei morfologice şi o tulburare a sinergiei funcţionale. Alteori, întregul
complex morfofuncţional este împiedicat să funcţioneze normal.
Încetinirile şi opririle în evoluţie prelungesc durata unei perioade de creştere şi
dezvoltare, sau transmit caracterele neevoluate perioadei următoare. Se foloseşte frecvent
noţiunea de întârziere în dezvoltare, iar caracterelor involuate li se dă numele perioadei din care

73
provin (puerilism, infantilism - când se defineşte o rămânere în urmă globală -, sau caractere
puerile, infantile - când acestea apar la vârsta adolescenţei sau tinereţii).
Accelerarea excesivă duce la dezvoltarea precoce a unui organ sau a unei funcţii, sau
chiar la evoluţia prematură a organismului întreg (dezvoltarea prematură a caracterelor secundare
sexuale, pubertate precoce, maturizare precoce globală sau parţială şi chiar îmbătrânire precoce).
Devierile de la normal în evoluţia organismului pot să provoace modificări în sensul
feminizării băieţilor şi a masculinizării fetelor (trecătoare, de obicei).

Rezumatul unităţii de studiu


Prin deficienţe şi tulburări de creştere şi dezvoltare se înţeleg abaterile de la normal ale
creşterii somatice şi dezvoltării organice şi psihice, în perioadele de evoluţie.
Categoriile de deficienţe şi tulburări de creştere şi dezvoltare care trebuie cunoscute şi
luate în considerare în momentul în care se realizează aprecierea creşterii şi dezvoltării copiilor
sunt: deficienţele prin insuficienţa creşterii în înălţime a corpului, deficienţe prin creştere
ponderală insuficientă, deficienţe prin creştere ponderală excesivă, deficienţe prin creşterea
neproporţională a staturii, deficienţele dezvoltării morfofuncţionale globale.

Autoevaluare
1. Definiţi deficienţele de creştere şi dezvoltare şi explicaţi modul în care se realizează
încadrarea persoanelor în categorii după rezultatele examinărilor efectuate.
2. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin insuficienţa creşterii în înălţime a corpului.
3. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin creştere ponderală insuficientă.
4. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin exces sau precocitate în creşterea staturii.
5. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin creştere ponderală excesivă.
6. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin creştere neproporţională a staturii.
7. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele dezvoltării morfofuncţionale globale.

Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul V


1. Completaţi definiţia creşterii şi dezvoltării cu termenii care lipsesc:
Prin creştere şi dezvoltare se înţelege......................................................... de procese şi
fenomene................................, prin care trece organismul omenesc în
.................................. sa, de la ................................... până la.................................

2. Selectaţi, din enumerarea de mai jos, termenii care definesc procesul de dezvoltare:
a. aspect cantitativ
b. înmulţirea celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare, etc.
c. măsurători repetate a unor indici antropometrici
d. aspect calitativ
e. raportul dintre vârstă ,i procesele de cre,tere ,i funcţionalitate ale organismului
omenesc

3. Enumeraţi legile creşterii şi dezvoltării corpului:


...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................

74
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................

4. Enumeraţi două dintre metodele de bază folosite pentru aprecierea creşterii şi


dezvoltării:
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................

5. Enumeraţi indicii antropometrici şi fiziologici folosiţi pentru aprecierea creşterii şi


dezvoltării:
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................

6. Studiul creşterii şi dezvoltării corpului uman se referă la:


a. Examenul somatoscopic
b. Creşterea globală a corpului
c. Creşterea segmentară
d. Examenul antropometric
e. Creşterea şi dezvoltarea elementelor somatice
f. Corpolenţă
g. Robusteţe
h. Creşterea şi dezvoltarea aparatelor şi sistemelor organice
i. Proporţionalitatea dintre segmentele corpului
j. Creşterea şi dezvoltarea corpului pe vârste şi sexe
k. Observarea caracterelor individuale globale
l. Deficienţele şi tulburările de creştere şi dezvoltare
m. Observarea armoniei dintre părţi şi întreg

7. Enumeraţi categoriile de deficienţe şi tulburări ale creşterii şi dezvoltării, exemplificând


la fiecare cel puţin un termen care le defineşte:
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................

75
Tema de control nr. 3:
Efectuaţi măsurătorile necesare pe un membru al familiei dvs., calculaţi indicele de
corpolenţă, indicele toracic şi indicele de proporţionalitate şi încadraţi persoana testată în una din
categoriile prezentate în curs. Comentaţi rezultatele. Elaboraţi o fişă conţinând această temă.

76
Bibliografie
a) Obligatorie:
1. DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv. Teorie şi metodică, Bucureşti, Edit. Didactică şi
Pedagogică, R.A., 1995.
2. MOŢET, D. (coord.), Îndrumător terminologic pentru studenţii secţiilor de Kinetoterapie,
Bacău 1997
3. MOŢET, D., MÂRZA, D., Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului fizic în Kinetoterapie
(Activităţi motrice), Note de curs, Bacău 1995
4. MÂRZA, D., Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului fizic, Note de curs, Bacău, 2007
5. SBENGHE, T., Kinesiologie – ştiinţa mişcării, Bucureşti, Edit. Medicală, 2002

b) Suplimentară, facultativă:
1. COOPER JOHN M., ADRIAN MARLENE, GLASSOW RUTH B., Kinesiology, St.
Louis, C.V. Mosby Company, 1982.
2. IFRIM M., Antropologia motrică, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
3. LIGHT SIDNEY, History, în Therapeutic Exercise (sub red. Basmajian j.v.), The Williams
and Wilkins Comp., Baltimore 1984
4. MÂRZA, D., Kinetologie, Kinantropologie, Ştiinţa activităţilor corporale: concepte şi
interrelaţii, Referat doctorat, noiembrie 1998.
5. Revistele: Revue d'EPS, International Journal of Physical Education, Macolin, Science et
Sport, S.T.A.P.S.
6. WAGHEMACKER, R., Historique, Encyclopedie Medico-Chirurgicale, fasc. 26030 A10 şi
fasc. 26035 A10, Paris.

77
Cuprins

OBIECTIVELE DISCIPLINEI .................................................................................................. 3


COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI .................................... 3
FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE VERIFICARE,
CREDITE .................................................................................................................................. 3
STABILIREA NOTEI FINALE................................................................................................. 3
TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL............................... 4
INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE ÎNVĂŢĂMÂNT ...................... 4
Modulul I. Mişcarea umană ca expresie a viului şi evoluţiei ....................................................... 5
Scopul modulului ................................................................................................................... 5
Obiective operaţionale............................................................................................................ 5
Unitatea de studiu I.1. Mişcarea umană: definiţie, generalităţi, organismul uman văzut ca
sistem..................................................................................................................................... 5
Rezumatul unităţii de studiu ............................................................................................... 9
Autoevaluare .....................................................................................................................10
Unitatea de studiu I.2. Motricitatea umană ca expresie calitativă a mişcării ...........................11
Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................12
Autoevaluare .....................................................................................................................12
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I ................................................................12
Modulul II. Locul Kinetoterapiei în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale ..................................15
Scopul modulului ..................................................................................................................15
Obiective operaţionale...........................................................................................................15
Unitatea de studiu II.1. Noţiuni operaţionale generale şi specifice. Definirea componentelor
domeniului ............................................................................................................................15
Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................17
Autoevaluare .....................................................................................................................17
Unitatea de studiu II.2. Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în
mişcare. Locul kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul ........................17
Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................21
Autoevaluare .....................................................................................................................21
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II...............................................................21
Tema de control nr. 1: ...........................................................................................................22
MODULUL III. Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic...................................23
Scopul modulului ..................................................................................................................23
Obiective operaţionale...........................................................................................................23
Unitatea de studiu III.1. Exerciţiul fizic, ca mijloc de educare a mişcării şi de dezvoltare a
motricităţii ............................................................................................................................23
Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................26
Autoevaluare .....................................................................................................................26
Unitatea de studiu III.2. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa.................27
Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................29
Autoevaluare .....................................................................................................................29
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III..............................................................29
Tema de control nr. 2: ...........................................................................................................30
78
MODULUL IV. Componentele procesului instructiv-educativ-recuperator în kinetoterapie,
preluate şi adaptate din educaţie fizică şi sport.......................................................................... 31
Scopul modulului.................................................................................................................. 31
Obiective operaţionale .......................................................................................................... 31
Unitatea de studiu IV.1. Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv-
educativ-recuperator. Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică. Cunoştinţele de
specialitate............................................................................................................................ 31
Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 34
Autoevaluare .................................................................................................................... 35
Unitatea de studiu IV.2. Bazele teoretico-metodice ale deprinderilor motrice........................ 35
Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 37
Autoevaluare .................................................................................................................... 37
Unitatea de studiu IV.3. Mecanismul şi etapele formării şi consolidării deprinderilor motrice37
Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 41
Autoevaluare .................................................................................................................... 42
Unitatea de studiu IV.4. Bazele teoretico-metodice ale priceperilor motrice şi ale calităţilor
motrice ................................................................................................................................. 42
Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 45
Autoevaluare .................................................................................................................... 45
Unitatea de studiu IV.5. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice viteza şi forţa ....... 46
Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 50
Autoevaluare .................................................................................................................... 51
Unitatea de studiu IV.6. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice rezistenţa,
îndemânarea şi mobilitatea.................................................................................................... 51
Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 56
Autoevaluare .................................................................................................................... 56
Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul IV............................................................ 57
MODULUL V. Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării .................................... 63
Scopul modulului.................................................................................................................. 63
Obiective operaţionale .......................................................................................................... 63
Unitatea de studiu V.1. Creşterea şi dezvoltarea: definiţii, factori care o condiţionează, legi . 63
Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 67
Autoevaluare .................................................................................................................... 67
Unitatea de studiu V.2. Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării ..................... 67
Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 71
Autoevaluare .................................................................................................................... 71
Unitatea de studiu V.3. Deficienţele de creştere şi dezvoltare................................................ 72
Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 74
Autoevaluare .................................................................................................................... 74
Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul V ............................................................. 74
Tema de control nr. 3:........................................................................................................... 76
Bibliografie .............................................................................................................................. 77

79