Luceafărul

Mihai Eminescu
A. IPOTEZA
Poemul romantic Luceafărul a apărut în anul 1883 şi este o alegorie pe tema geniului, în raport cu
lumea, iubirea, cunoaşterea, dar şi o meditaţie asupra condiţiei umane.
B. SURSE DE INSPIRATIE
Principalele surse de inspiraţie sunt cele folclorice (basmul Fata în grădina de aur, cules de
austriacul Richard Kunisch, motivul zburătorului),alături de care poetul valorifică surse mitologice şi
izvoare filozofice.
B. ARGUMENTARE
1. viziune romantică,elemente clasiciste
Viziunea romantică este dată de temă (condiţia omului de geniu), de motivele literare (luceafărul,
noaptea, umbra, visul, fereastra, castelul), amestecul genurilor (epic, liric, dramatic) şi al speciilor
literare), în timp ce elementele clasiciste sunt reprezentate de echilibrul compoziţional, simetrie,
armonie.
2 . compoziţie,structură
Compoziţia romantică se realizează prin opoziţia planurilor terestru şi cosmic şi a două ipostaze:
omul comun şi geniul, poemul constituindu-se din patru tablouri.
3. incipitul
Incipitul este specific basmului, se face referire la un timp mitic: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost
ca niciodată”, iar visul înlesneşte/ prilejuieşte întâlnirea celor două spirite, unul aparţinând cadrului
cosmic, celălalt cadrului terestru.
4.tablouri
Tabloul I este reprezentat de povestea de iubire dintre fata de împărat şi Luceafăr, evenimentele
fiind proiectate atât în plan teluric, cât şi în plan astral. La cea dintâi chemare a fetei( Cobori în jos,
luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază”), Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa din cer şi
mare. Cea de-a doua întrupare va fi din soare şi din noapte. Luceafărul (geniul), din iubire, dar şi din
dorinţa de a deţine cunoaşterea absolută, acceptă condiţia de muritor: “Da, mă voi naşte din păcat/
Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”).
Tabloul al II-lea ilustrează, idila dintre Cătălin şi Cătălina, asemănarea numelor sugerând
apartenenţa la aceeaşi condiţie: a omului comun.
Tabloul al III-lea poate fi divizat în alte trei secvenţe poetice: călătoria intergalactică, rugămintea lui
Hyperion şi răspunsul Demiurgului. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire, pentru a
descifra taina iubirii absolute: Demiurgul refuză cererea lui Hyperion (cel care merge deasupra), căci el
face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos.
Tabloul al IV-lea este construit simetric faţă de primul, prin interferenţa celor două planuri, terestru
şi cosmic. Atitudinea din final a Luceafărului este una specifică geniului: distantă, raţională: ”Trăind
în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”

F. CONCLUZIE
Ilustrând condiţia omului de geniu, prin armonizarea unor teme, motive, prin folosirea antitezei
( planurile teluric şi astral, metamorfozele lui Hyperion etc.), prin amestecul genurilor şi al speciilor
literare, poemul Luceafărul se încadrează în curentul literar numit romantism.
 Plumb
G. Bacovia

A.
B. IPOTEZA
Poezia Plumb, care deschide volumul cu acelaşi titlu, publicat în 1916, se înscrie în universul tipic
simbolist prin folosirea simbolului, prin tehnica repetiţiilor, cromatică, dramatismul trăirilor eului liric,
prin muzicalitate.
C. ARGUMENTARE
1. semnificaţia titlului, tema
Titlul poeziei este simbolul central „plumb”, care sugerează apăsarea, angoasa, monotonia,
moartea, iar tema o constituie condiţia poetului într-o societate artificială şi lipsită de aspiraţii.
2. structură,compoziţie,imaginar poetic
a. simetrie
Poezia este alcătuită din două strofe: prima strofă corespunde universului exterior, iar cea de a doua
corespunde universului trăirilor interioare ale eului liric.
b. Strofa I surprinde elemente ale unui spaţiu al singurătăţii, al captivităţii, definindu-se astfel starea de
angoasă. Prin repetarea epitetului de plumb se insistă asupra ideii de existenţă mohorâtă, lipsită de
transcendenţă ( sicriele de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb).
c. Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia afectivităţii, de
neputinţa împlinirii prin iubire: Dormea întors amorul meu de plumb. Imposibilitatea înălţării prin
iubire, asocierea acesteia cu moartea conferă originalitate poeziei bacoviene: Şi-i atârnau aripile de
plumb.
d. elemente de prozodie, muzicalitate
Sentimentul înstrăinării este sugerat, într-o manieră tipic simbolistă, şi prin muzicalitatea
versurilor realizată de tonalitatea minoră a imperfectelor dormeau, dormea, stam, atârnau, de
sonoritatea închisă a cuvântului-simbol plumb sau a cuvintelor vânt, vestmânt.
D. CONCLUZIE
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, conturarea
stărilor sufleteşti de angoasă, de spleen, poezia Plumb se încadrează în estetica simbolistă.

Testament
Tudor Arghezi
A.
B. IPOTEZA
Poezia Testament de Tudor Arghezi , care deschide primul volum al creatorului, „Cuvinte
potrivite”, face parte din seria artelor poetice moderne alături de Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii de Lucian Blaga şi Joc secund de Ion Barbu.
C. ARGUMENTARE
1. artă poetică modern(ist)ă
Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepţia autorului despre poezie şi rolul poetului; este
o artă poetică modernă, pentru că tratează o triplă problematică: transfigurarea socialului în estetic,
estetica urâtului şi raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică.
2. semnificaţia titlului, tema
Titlul are atât o semnificaţie denotativă, cât şi una conotativă: pe de o parte, desemnează un act
juridic, pe de alta, face trimitere la cele două părţi ale Bibliei: Vechiul Testament şi Noul Testament,
în care sunt adunate învăţăturile prorocilor şi apostolilor adresate omenirii. Din această accepţie
religioasă derivă şi sensul conotativ al termenului, care desemnează şi tema poemului, cea de
moştenire spirituală, creatorul adresându-se urmaşului: cititor sau viitor truditor al cuvântului.
3. structură, compoziţie, imaginar poetic
Textul poetic este organizat în cinci secvenţe lirice, cu un număr inegal de versuri.
Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual şi concentrează
ideea moştenirii literare, relevând totodată şi condiţia poetului: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după
moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.”
Elaborată cu trudă de poet, cartea este o punte între generaţii şi are valoarea unui document
fundamental, asemenea Bibliei: „ Aşaz-o cu credinţă căpătâi/ Ea e hrisovul vostru cel dintâi”.
Materialul poetic din secvenţa a treia este organizat în jurul versului
„ Eu am ivit cuvinte potrivite”, care ilustrează menirea creatorului, aceea de descoperi cu harul său, dar
şi prin trudă „cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia nu doar ca inspiraţie divină, ci şi ca
meşteşug.
În penultima secvenţă este prezentă ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că
durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolul ei fiind „vioara”. Arghezi introduce în
literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la Charles Baudelaire, autor al Florilor
răului.
În secvenţa finală se sugerează ideea de transformare a versului clasic („Domniţa suferă în
cartea mea”), precum şi faptul că poezia este o îmbinare de har („slova de foc”) şi trudă („slova
făurită”). De asemenea, poetul reliefează condiţia creatorului, „rob” al cuvântului, care trudeşte pentru
cititorul său: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”.
D. CONCLUZIE
Poetul văzut ca un artizan al cuvintelor, creaţia poetică- îmbinare desăvârşită între har şi trudă,
valorificarea esteticii urâtului, incălcarea regulilor prozodiei clasice sunt argumente în favoarea
modernităţii artei poetice argheziene, Testament.
 Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

A. CONTEXT ŞI B. IPOTEZĂ
Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult şi a fost publicată în revista
"Convorbiri literare" în 1877. C.
ARGUMENTARE
1. specie – basm
Prezent mai întâi în epica populară, basmul este o naraţiune amplă în proză, în care personajele
supranaturale, dar şi cele reale trec prin întâmplări fabuloase, spre a ilustra izbânda binelui.
2. tip de basm, tema
Devenit operă de autor, basmul cult preia tiparul narativ al celui popular, dar beneficiază de o
reorganizare a elementelor stereotipe, conform unei viziuni personalizate asupra vieţii, tema fiind, ca în
orice basm, triumful binelui asupra răului.
3. semnificaţia titlului - personajul
4. simetria incipit-final
Fiind un basm, sunt prezente clişeele compoziţionale (formulele tipice): formula iniţială ("Amu
cică era odată") şi formula finală sunt convenţii care marchează intrarea în fabulos şi părăsirea acestuia.
Formula finală include în basmul lui Creangă o reflecţie asupra realităţii sociale (" Iar pe la noi, cine are
bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.").
6. momentele/ construcţia subiectului
"Cartea" primită de la Împăratul Verde, care, neavând decât fete, doreşte ca moştenitor la tron pe
unul din nepoţi, este factorul perturbator al situaţiei iniţiale sau intriga. Destoinicia fiilor este probată
mai întâi de crai, care se deghizează în ursul de la pod, podul simbolizând trecerea la o altă etapă a
vieţii. Ajunşi la curtea împăratului Verde, crăişorul este supus de Spân la trei probe: aducerea
"sălăţilor"din Grădina Ursului, a pielii cerbului şi a fetei Împăratului Roş. Primele două le trece cu
ajutorul Sfintei Duminici, iar a treia este depăşită datorită puterilor supranaturale ale ajutoarelor. O
ultimă probă trecută de Harap-Alb este cea impusă chiar de fata Împăratului Roş, care îl va şi divulga
pe Spân. Decapitarea eroului reprezintă finalul iniţierii, iar reînvierea, nunta şi schimbarea statutului
social confirmă maturizarea personajului şi atestă caracterul de bildungsroman al scrierii.
7. Personaje
Asemenea oricărui Făt-Frumos din basmul popular, Harap-Alb este un personaj principal şi
pozitiv, însă este şi unul „ rotund ” (Forster), pentru că parcurge un traseu al iniţierii. Întrucât numele
său dă şi titlul operei, Harap-Alb este şi un personaj eponim. Numele îi reflectă condiţia duală: rob,
slugă (Harap) de origine nobilă (Alb) şi totodată ilustrează traseul parcurs de la inocenţă, naivitate
(Harap) la maturitate (Alb), când devine apt să conducă o împărăţie.
Bunătatea sufletească este trăsătura morală esenţială, dezvăluită în multe dintre secvenţele
narative: miluirea cerşetoarei cu un bănuţ, ocolirea furnicilor pentru a nu le primejdui nunta, găsirea
adăpostului pentru roiul de albine.
Fiul de împărat îşi dezvăluie calităţile şi defectele prin relaţiile cu celelalte personaje ale
basmului: este fiu iubitor, care suferă când îşi vede tatăl amărât, cu Spânul este în relaţii conflictuale,
dar rămâne credincios jurământului făcut. „ Răutatea ” spânului (iniţiatorul său) îl va pune pe Harap-
Alb în situaţii dificile, care însă îi vor dezvălui calităţile morale necesare unui împărat. Prietenos şi
comunicativ, el este însoţit, spre a fi ajutat, de cei cinci năzdrăvani (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă) ce simbolizează confruntarea cu propriile limite omeneşti: rezistenţa la frig,
foame, sete, posibilitatea de a descoperi orice oriunde etc.
8. Concluzie<(1)arg.>
Având drept particularităţi individualizarea personajelor, reflectarea concepţiei despre lume a
scriitorului, umanizarea fantasticului, umorul şi specificul limbajului, Povestea lui Harap-Alb este un
basm cult, care, ca orice basm, pune în evidenţă idealul de dreptate, cinste şi de adevăr.
9. Concluzie<(2)pers.>
Aşadar, Harap-Alb nu are puteri supranaturale, nici însuşiri excepţionale, este un personaj real
şi nu unul fabulos, G. Călinescu asemănându-l cu un flăcău de la ţară datorită mentalităţii sale. Evoluţia
sa, alături de cea a ajutoarelor, a donatorilor, a iniţiatorului etc. reflectă concepţia despre lume a
scriitorului, care, în Povestea lui Harap-Alb, ca în orice basm, pune în evidenţă idealul de dreptate, de
adevăr şi de cinste.

Moara cu noroc
Ioan Slavici

A. CONTEXT ŞI B. IPOTEZĂ
Nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici este o proză realistă de analiză psihologică, care a fost
publicată în anul 1881, în volumul de debut Novele din popor.
C. ARGUMENTARE
1
2. tip de nuvelă
Scrierea este o nuvelă psihologică prin tematică, modalităţi de caracterizare a personajului şi
prin natura conflictului predominant, cel interior, trăit de Ghiţă, personaj sfâşiat de dorinţe
contradictorii: pe de o parte, aceea de a rămâne om cinstit, pe de alta, dorinţa de a se îmbogăţi.
3. tema
Tema susţine caracterul realist, dar şi pe cel psihologic al nuvelei: efectele dezumanizante ale
dorinţei de înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
4. semnificaţia titlului
Titlul este mai curând ironic, întrucât toposul ales înseamnă, de fapt, moara cu ghinion, moara
care aduce nenorocire, pentru că uşurinţa câştigurilor din acest loc ascunde abateri etice grave
(nelegiuirea şi crima).
5. compoziţia şi repere spaţiale şi temporale
Acţiunea nuvelei, alcătuită din 17 capitole, se desfăşoară la cârciuma Moara cu noroc, pe
parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă : de la Sfântul Gheorghe până la
Paşte.
6. simetria incipit-final
Incipitul nuvelei este reprezentat de cuvintele soacrei lui Ghiţă: „  Omul să fie mulţumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit ”. În opinia bătrânei,
cumpătarea aduce tihnă şi fericire, în timp ce bogăţia poate fi o sursă a nefericirii. Finalul o readuce în
prim-plan pe bătrână, personaj alter-ego al autorului, care încheie simetric printr-o replică privitoare la
destinul implacabil : „ aşa le-a fost data  ! „.
7. momentele/ construcţia subiectului
Expoziţiunea constă în descrierea drumului care duce la Moara cu noroc şi a locului în care se
află cârciuma, prin tehnica detaliului semnificativ, iar intriga o constituie apariţia lui Lică Sămădăul,
şeful porcarilor şi al turmelor de porci din zonă. Desfăşurarea acţiunii se concentrează în jurul
înstrăinării cârciumarului Ghiţă de familia sa. Punctul culminant este reprezentat de uciderea Anei de
către Ghiţă şi a acestuia de Răuţ, din ordinul lui Lică. Deznodământul este tragic şi finalul, moralizator:
un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma, Sămădăul se sinucide, singurele personaje
rămase în viaţă, nesancţionate pe măsura faptelor săvârşite, fiind bătrâna şi copiii.
8.Personaje
Accentul cade în nuvelă pe evoluţia personajelor, cel mai complex dintre acestea fiind
cârciumarul Ghiţă. El este un personaj principal, „rotund”, întrucât parcurge un traseu sinuos al
dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi ezitări, relevantă fiind în acest sens relaţia sa cu Lică
Sămădăul.
Iniţial, cârciumarul este caracterizat drept harnic, blând, cumsecade, bun meseriaş, iar dorinţa
lui este de a îmbunătăţi nivelul de trai al familiei. Odată cu apariţia Sămădăului la Moara cu noroc,
începe procesul de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie. Naratorul surprinde în mod direct
transformările cârciumarului, care devine „ de tot ursuz ”, „ râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii
de el”, „  îşi pierdea repede cumpătul ”.Treptat Ghiţă se dezumanizează şi devine laş, fricos,
subordonat în totalitate lui Lică. Ultima etapă a degradării morale are loc la sărbătorile Paştelui când,
dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Sămădău, îşi aruncă soţia drept momeală în braţele acestuia,
apoi o ucide.
9. Concluzie<(1)arg.>
Prin accentul pus pe conflictul interior al personajului principal, prin redarea procesului de
degradare morală a acestuia, nuvela Moara cu noroc este una psihologică.
10. Concluzie<(2)pers.>
Personajul principal, Ghiţă, este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet complex,
oscilant, nesigur, sfâşiat între porniri antagonice: pe de o parte, dorinţa de a se înavuţi, stârnită de
personalitatea diabolică a lui Lică, pe de alta, aceea de a duce o viaţă tihnită alături de familie.

Ion
L. Rebreanu
A. Contextul apariţiei
B.Ipoteza
Opera literară Ion, publicată în anul 1920, este un roman de tip obiectiv, realist, social, din
perioada interbelică.
C. Argumentare
1. specie-roman
2. tip de roman
Ion este un roman obiectiv, realist, întrucât naraţiunea se realizează la persoana a III-a, faptele
sunt credibile, verosimile, iar naratorul este omniscient şi omniprezent.
3. construcţia discursului narativ
a. Compoziţie
Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, care ilustrează şi conflictul din
sufletul personajului principal: Glasul pământului şi Glasul iubirii.
b. planuri narative, teme
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa intelectualităţii rurale, cea a ţărănimii şi
sunt evidenţiate temele romanului: problematica pământului şi a iubirii .
c. Simetria incipitului cu finalul
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul
Pripas, loc al acţiunii romanului, desemnând intrarea în lumea ficţiunii şi ieşirea din această lume.
Drumul are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni, crucea cu un Hristos de tinichea
ruginită anticipează evenimentele tragice, iar hora de la începutul romanului, secvenţă prezentă şi în
final, este „o horă a soartei” (Nicolae Manolescu).
4. construcţia/ momentele subiectului
Acţiunea începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale: bogaţii şi săracii
 nu stau împreună, în satul tradiţional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnităţii umane.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, marchează
începutul conflictului. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este
dublat de conflictul interior, între glasul pământului şi glasul iubirii, cele două chemări lăuntrice ale
personajului. Deznodământul romanului este unul previzibil, iar George, care-l ucide pe Ion, nu este
decât un instrument al destinului. Unul este arestat, iar averea celuilalt revine bisericii. În planul
intelectualităţii se manifestă o rivalitate între preotul Belciug şi învăţătorul Herdelea, defavorabil
celui de-al doilea. Visul primului de a construi o biserică nouă în sat se împlineşte şi romanul se
încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea bisericii.
5. Personaj
Caracterul epopeic şi de frescă semnalat de G. Călinescu este susţinut şi de numărul mare de
personaje. Personaj principal, eponim, complex este Ion, personaj tipic pentru o categorie socială:
ţăranul sărac care doreşte pământ.
Naratorul prezintă iniţial, în mod direct, biografia personajului, iar pe parcursul romanului,
elemente de portret moral: „mândru şi mulţumit”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele, comportamentul, limbajul personajului
etc. Gesturile şi mimica îi reflectă intenţiile faţă de alte personaje: „Ion urmări din ochi pe Ana
câteva clipe ”. Faţă de Ana simte mai întâi milă, apoi dezgust şi indiferenţă. În satul Pripas căsătoria
sărăntocului cu o fată cu zestre nu este un fapt singular, deoarece şi Vasile Baciu dobândise averea
în acelaşi fel ca Ion al Glanetaşului, dar comportamentul personajului este unul care îl
individualizează: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui
George. Ana şi Florica, cele două femei, conturate anititetic şi complementar, reprezintă cele două
obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea.
Relaţia fundamentală se stabileşte însă între protagonist şi un personaj simbolic, mai
puternic decât el: pământul, pe care îl iubeşte mai presus de orice: „...i-a fost mai drag decât o
mamă”. Toate acţiunile sale se vor orienta spre a-l obţine, indiferent de mijloace.
7. Concluzie<(1)arg.>
Având trăsături precum: obiectivitatea naratorului omniscient , utilizarea naraţiunii la
persoana a III-a, atitudinea detaşată în descriere, verosimilul întâmplărilor, Ion de Liviu Rebreanu
este un roman realist de tip obiectiv.
7. Concluzie<(2)pers.>
Personajul principal este unul memorabil, supus unui destin tragic, acela de a fi strivit de
forţe mai presus de straşnica/ puternica sa voinţă: pământul-stihie şi legile nescrise ale satului
tradiţional.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu

A. CONTEXT ŞI B. IPOTEZĂ
C. ARGUMENTARE
1. specie –roman
2. tip de roman, tema
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (1930) este un
roman modern, de tip subiectiv, psihologic, având drept caracteristici naraţiunea la persoana I,
unicitatea perspectivei narative, memoria afectivă sau luciditatea autoanalizei. Cartea este totodată un
roman al experienţei, pentru că prezintă sub forma unei confesiuni a personajului principal experienţe
fundamentale pe care acesta le trăieşte.
3. Construcţia discursului narativ
a. tema, semnificaţia titlului
Experienţele trăite de personaj, iubirea şi războiul, sunt menţionate încă din titlu, reprezentând şi
temele romanului.
b.compoziţia şi repere spaţiale şi temporale
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război e alcătuit din două părţi şi treisprezece
capitole, iar acţiunea romanului se petrece atât în mediul citadin (Bucureşti, Câmpulung), cât şi pe
front. Evenimentele relatate sunt trăite de protagonist cu aproximativ doi ani şi jumătate înainte de
1916, anul intrării României în război, dar şi în timpul confruntării.
c. raport incipit-final
Incipitul este construit în manieră realistă, fiind fixate cu precizie coordonatele spaţio-temporale,
tehnică mai puţin întâlnită în romanul modern subiectiv: primăvara anului 1916, pe Valea Prahovei,
unde este concentrat protagonistul. Finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple: astfel, Gheorghidiu,
obosit să mai caute certitudini, se simte detaşat de tot ceea ce îl legase de Ela, hotărăşte să o părăsească
şi să-i lase „tot trecutul”.
4.Momentele/ construcţia subiectului
Acţiunea romanului debutează cu un artificiu compoziţional, evenimentele din primul capitol, La
Piatra Craiului, în munte, fiind posterioare întâmplărilor relatate în restul Cărţii I. Protagonistul şi, în
acelaşi timp naratorul evenimentelor, Ştefan Gheorghidiu, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie
referitoare la un fapt relatat în presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă fusese achitat la tribunal.
Această discuţie îi trezeşte protagonistului amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.
Deşi trăiau modest, aceştia erau fericiţi, însă echilibrul căsniciei lor este tulburat de moştenirea pe care
Gheorghidiu o primeşte la moartea unchiului său avar, Tache. Relaţia lor devine o succesiune de
separări şi împăcări, iar în momentul izbucnirii războiului protagonistul trăieşte acelaşi conflict interior,
generat de incertitudine, întrucât la Câmpulung, unde fusese să-şi vadă soţia, descoperă că era şi
domnul G.
A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, prezentul cronologic.
Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul şi tragismul confruntării cu
moartea. Rănit şi spitalizat, protagonistul revine la Bucureşti şi renunţă la trecut, eliberându-se de
trecut.
6. Personaje
Personajul principal, Ştefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului lucid, al inadaptatului
superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Portretul personajului este realizată de alte
personaje (Ela: „Eşti de o sensibilitate imposibilă”) sau prin autocaracterizare. Pentru observarea
propriilor trăiri sunt utilizate procedee specifice romanului psihologic modern, precum monologul
interior sau introspecţia.
Caracterizarea indirectă se desprinde din fapte, gesturi, limbaj sau relaţia cu soţia sa, Ela.
Sentimentul de iubire se naşte în sufletul tânărului din admiraţie, duioşie, dar mai ales din orgoliu,
pentru că era iubit „de una dintre cele mai frumoase studente”. După ivirea moştenirii, Ela este atrasă
de viaţa mondenă, excursia la Odobeşti şi atenţia pe care ea o acordă unui „vag avocat”, domnul G.
convertesc povestea lor de iubire într-o adevărată „monografie a îndoielii”.
7. Concluzie<(1)arg.>
Având caracteristici precum naraţiunea la pers.I, unicitatea perspectivei, memoria afectivă,
anticalofilismul, autenticitatea, romanul Ultima...este unul modern, subiectiv, psihologic, dar şi al
experienţei.
7. Concluzie<(2)pers.>
Ştefan Gheorghidiu este intelectualul care trăieşte cu nostalgia absolutului, iar drama sa este
generată de faptul că, deşi are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, nu a putut separa complet
timpul psihologic, măsurat în emoţii, trăiri, de timpul cronologic.
 Moromeţii
Marin Preda
A. IPOTEZĂ
B. ARGUMENTARE
1. specie –roman
Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acţiune mai complexă şi de mai mare
întindere decât a celorlalte specii epice în proză, desfăşurată, de regulă, pe mai multe planuri narative,
cu personaje numeroase.
2. tip de roman
Romanul  Moromeţii al lui Marin Preda fost publicat în anii 1955 şi 1967 şi este un roman
realist, surprinzând transformările vieţii rurale, înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, dar
este şi un roman modern prin tehnici narative, realizare a personajelor sau stil.
3. tema, semnificaţia titlului
Titlul aşază tema familiei în centrul romanului, acesteia adăugându-i-se însă şi altele, precum
cea a timpului sau a crizei comunicării.
4. compoziţia şi repere spaţiale şi temporale
Moromeţii este alcătuit din două volume, evenimentele se derulează pe o perioadă de un sfert
de veac, spaţiul desfăşurării acţiunii fiind satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării. Compoziţia
primului volum utilizează tehnica decupajului, iar cea a volumului al doilea foloseşte tehnica
rezumativă.
5. simetria incipit-final
Incipitul romanului vizează tema timpului, care părea îngăduitor cu oamenii, dar construcţia
verbală „se pare” sugerează că ideea timpului răbdător este doar o iluzie a lui Ilie Moromete („... se
pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”), care va fi destrămată de toate întâmplările
derulate pe parcursul primului volum. Finalul primului volum este construit simetric în raport cu
incipitul, timpul devine necruţător, iar satul va fi supus unor transformări ireversibile („Timpul nu mai
avea răbdare”).
6. Momentele/ construcţia subiectului
Acţiunea primului volum are în prim plan Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de
nemulţumiri mocnite. Scena cinei este edificatoare în această privinţă: dezvăluie un tată autoritar, iar
aşezarea în jurul mesei sugerează iminenta destrămare a familiei, compusă din cei doi părinţi, Ilie şi
Catrina, fiii mai mari şi fraţii vitregi Ilinca, Tita şi Niculae. Mai multe conflicte destramă familia lui
Moromete: cel cu fiii din prima căsătorie, cu soţia sa, pentru pogonul de pământ, cu Guica, cu Niculae.
Tăierea salcâmului, pentru a achita o parte din datoriile familiei, duminica în zori, în timp ce femeile
îşi plâng morţii, prefigurează de asemenea destrămarea familiei, prăbuşirea satului tradiţional. În final,
fiii mai mari ai lui Moromete, care îşi doresc independenţa, fug: mai întâi Achim, apoi Nilă şi
Paraschiv, iar tatăl este nevoit să vândă din pământ pentru a-şi plăti datoriile.
În volumul al doilea, acţiunea se concentrează asupra a două momente istorice semnificative :
reforma agrară din 1945 şi transformarea „socialistă” a agriculturii după 1949.
7. Personaje
Moromeţii fascinează nu numai prin ineditul întâmplărilor, ci şi prin complexitatea
personajelor, între care se evidenţiază figura lui Ilie Moromete, singurul ţăran-filozof din literatura
română, scriitorului servindu-i ca model figura tatălui său, Tudor Călăraşu.
Personajul este caracterizat în mod direct de narator, în volumul întâi, ca având „acea vârstă
între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturi, fapte, vorbe, dar şi din relaţiile cu celelalte
personaje. Moromete este un om respectat în sat şi acest fapt este dovedit de întâlnirile din poiana lui
Iocan, unde toate dezbaterile încep doar în prezenţa lui, pentru că el este cel care citeşte ziarele şi
tălmăceşte evenimentele.
 În relaţia cu fiii săi, aşa cum dezvăluie scena cinei, este un tată autoritar. Deşi îşi iubeşte
copiii, el îşi cenzurează orice manifestare de afecţiune faţă de ei, o secvenţă semnificativă fiind cea a
serbării şcolare. Trimiţându-l zilnic cu oile pe Niculae, Moromete îşi închipuie că acesta va rămâne
repetent. Spre surprinderea sa, băiatul ia premiul întâi. Stinghereala lui Niculae, când primeşte premiul,
criza de friguri care îl cuprinde când încearcă să recite o poezie îl emoţionează puternic pe Moromete,
care schiţează cu stângăcie gesturi de mângâiere.
C. CONCLUZIE
Concluzie<(1).>arg.
Prin reconstituirea imaginii satului românesc într-o perioadă de criză, înainte şi după cel de-
al Doilea Război Mondial, prin realizarea personajelor, tehnici narative, stil, viziune despre lume,
romanul este unul realist postbelic, cu elemente de modernitate.
Concluzie<(2).>pers.
Ilie Moromete rămâne figura centrală a cărţii, un personaj tragic, învins în lupta cu lumea lui,
pe care n-a putut-o păstra nealterată, dar şi cu lumea nouă, căreia a încercat să i se adapteze, fără s-o
iubească.
 O SCRISOARE PIERDUTĂ

I.L.CARAGIALE
A. IPOTEZĂ
1. gen dramatic
Scrisă cu scopul de a fi reprezentată pe scenă, având textul structurat în acte şi scene şi
construit sub forma unui schimb de replici între personaje, O scrisoare pierdută (1884 ) este o operă
dramatică.
2. specie –comedie
Scrierea este o comedie de moravuri, întrucât stârneşte râsul prin surprinderea unor defecte ale
societăţii româneşti, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un final fericit.
3. tema
Tema comediei o reprezintă satirizarea viciilor societăţii româneşti de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, fiind ridiculizate aspecte din viaţa politică şi familială a marii
burghezii.
4.semnificaţia titlului
Titlul desemnează obiectul şantajului politic şi totodată sintetizează intriga piesei.
5. compoziţia şi repere spaţiale şi temporale
Viziunea despre lume este ilustrată într-un text dramatic alcătuit din patru acte, întâmplările
relatate petrecându-se „în capitala unui judeţ de munte”, în perioada alegerilor parlamentare din anul
1883.
6. Momentele/ construcţia subiectului
Acţiunea este structurată pe momente ale subiectului. În expoziţiune sunt prezentate personajele
Ştefan Tipătescu şi Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului. Piesa debutează în plină intrigă, aceasta
constând în pierderea scrisorii de amor şi declanşând seria de evenimente, care constituie desfăşurarea
acţiunii. Confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse, reprezentanţii partidului aflat la
putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia şi Zoe Trahanache) şi gruparea condusă de avocatul Nae
Caţavencu reprezintă conflictul dramatic principal. Punctul culminant îl constituie anunţarea
candidaturii lui Agamiţă Dandanache şi încăierarea dintre cele două tabere. Deznodământul aduce
rezolvarea conflictului: Dandanache este ales în unanimitate şi totul se încheie cu festivitatea condusă
de Caţavencu.
7. Sursele comicului
Fiind o comedie, principalul mijloc artistic utilizat este comicul. O sursă a comicului este
comicul de caracter. Zaharia Trahanache este tipul încornoratului, Ghiţă Pristanda - tipul servilului
incult, Tipătescu - tipul junelui prim, Zoe - tipul cochetei adulterine etc. O altă sursă a comicului este
comicul de nume. Numele personajelor sugerează trăsătura lor dominantă: Zaharia - ramolismentul,
ticăiala, numele poliţaiului - individul lipsit de personalitate, după numele unui joc popular, iar Nae
Caţavencu este ipocrit şi palavragiu (caţaveică este o haină cu două feţe, iar caţă înseamnă
mahalagioaică).
8. Personaje
Unul dintre personajele reprezentative ale comediei este Zaharia Trahanache, „prezidentul mai
multor comitete şi comiţii”.
Caracterizarea personajului se realizează atât direct, prin didascalii, autocaracterizare sau de
către alte personaje (Brânzovenescu: „solid bărbat”), cât şi indirect.
Prin comicul de caracter sunt ironizate două ipostaze ale lui Trahanache: de soţ înşelat şi de
politician abil. Alte trăsături ale personajului sunt înfăţişate prin comicul onomastic: Zaharia
sugerează ramolismentul, ticăiala, iar Trahanache, derivat de la trahana, evidenţiază faptul că poate fi
uşor de modelat de către superiori şi, mai ales, de Zoe. Pentru ilustrarea relaţiei dintre Trahanache şi
Tipătescu edificatoare este scena în care Trahanache vine la Tipătescu aducându-i vestea şantajului:
Tipătescu se arată indignat, iar la încercările lui Trahanache de a-l linişti devine şi mai hotărât să-l
pedepsească pe „calomniator”.
C. CONCLUZIE
Concluzie<(1).>arg.
Deoarece are un rol moralizator şi un final fericit, principalul mijloc artistic utilizat este
comicul şi este destinată reprezentării scenice, opera literară O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale se
încadrează în specia genului dramatic numită comedie.
Concluzie<(2).>pers.
Caragiale ironizează prin Zaharia Trahanache un tip uman caracteristic vremii: corupt, ipocrit
şi viclean.

IONA
MARIN SORESCU

A. IPOTEZĂ
Parabola dramatică Iona de Marin Sorescu a fost publicată în revista „Luceafărul” în 1968,
ulterior fiind inclusă în trilogia Setea muntelui de sare.
B. ARGUMENTARE
1. gen dramatic:
Scrisă cu scopul de a fi reprezentată pe scenă, având textul structurat în acte şi scene, Iona este o
operă dramatică.
2. specie- teatru modern:
Scrierea aparţine teatrului modern, având caracteristici precum: reinterpretarea unor mituri,
personajul-idee, dispariţia dialogului şi înlocuirea acestuia cu monologul, etc.
3. tema:
Tema piesei o reprezintă singurătatea fiinţei umane, criza comunicării,frământarea omului în
efortul de aflare a sinelui.
4. Construcţia discursului dramatic
a. semnificaţia titlului
Titlul trimite la mitul biblic al lui Iona, prorocul revoltat, care se întoarce la calea sa după cele
trei zile de pocăinţă şi recluziune în burta unui chit.
b. compoziţia şi repere spaţiale şi temporale
Viziunea despre lume este ilustrată într-un text dramatic alcătuit dintr-o
succesiune de patru tablouri.
5. Momentele/ construcţia subiectului/ personaj
Statutul social al protagonistului parabolei, personaj eponim, este acela de pescar, având însă în
piesă un rol simbolic, evidenţiat încă din Tabloul I, în care cercurile concentrice de cretă reliefează
condiţia tragică a omului modern, condamnat să-şi ducă existenţa într-o lume închisă, limitată.
Principala trăsătură a eroului, mai curând o stare, este singurătatea.
Tabloul II se derulează în interiorul Peştelui I, printre „bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică”.
Personajul meditează asupra timpului, asupra limitelor pe care omul ar trebui să şi le stabilească în
viaţă, pentru a nu fi rănit.
În Tabloul III, „mica moară de vânt” aflată în burta Peştelui II (care înghiţise Peştele I)
constituie şi ea un avertisment simbolic. Spre deosebire de Don Quijote, eroul lui Cervantes, care
înfruntă morile de vânt, crezând că sunt uriaşi, Iona evită pericolul ferindu-se, dar nu-l înlătură din cale.
Tabloul IV îl surprinde pe Iona „într-o gură de grotă”, iar uimirea sa se datorează constatării că
întreg orizontul nu este decât o serie de burţi de peşte. Gestul final, al spintecării burţii, poate fi
interpretat atât în manieră existenţialistă, ca sinucidere, fiind singura modalitate de a evada din limitele
existenţei, cât şi simbolică, personajul găsind calea iluminării în sine.
6. Personaj –caract. dir.
Personajul este caracterizat în mod direct, de autor, prin intermediul indicaţiilor scenice,
sugestive fiind cele din primul tablou : înţelept, vesel, uimit, curios, nehotărât. În cel de-al IV-lea
tablou, „Barba lui Iona(...) lungă şi ascuţită” sugerează îndelungata aşteptare a omului în speranţa ivirii
unei soluţii pentru a dobândi libertatea.
Pentru reflectarea trăirilor interioare ale personajului sunt utilizate procedee moderne de
caracterizare a personajului, precum introspecţia şi monologul interior: „- Sunt ca un Dumnezeu care
nu mai poate învia”.
C. CONCLUZIE
Personaj alegoric, Iona trăieşte plenar un conflict interior cu el insuşi, conflict specific omului
modern, ce aspiră spre libertatea şi cunoaşterea absolută, fiind însă condamnat să trăiască într-un
univers limitat din care Dumnezeu s-a retras.
SUGESTII

1. Celor care au citit eseurile (sub. III), dar nu si-au fixat niste repere, le ofer urmatoarea varianta:
a. pt. epic: tipologie+ cateva trasaturi (adica roman realist si caracteristicile respective), tema, titlu,
persp. narativa, relatie/ simetrie incipit-final, mom. sub., personaj, opinie, concluzie;  
         obs. perspectiva narativa: - obiectiva, redata de naratiunea la persoana a III-a a naratorului
obiectiv, omnisicient, extradiegetic
                                                      - subiectiva, redata de naratiunea la pers. I a naratorului subiectiv, 
implicat, intradiegetic

b. dramatic: specie+ trasaturi/ definitie (comedie/ drama+ caracteristici), tema, titlu, compozitie (ex. 
tablouri), mom. sub./ rezumat, la comedie sursele comicului, personaj, opinie, concluzie;

c. liric: apartenenta la curent literar+ trasaturi (romantism, simbolism etc.), tema, titlu, compozitie
(strofe), mesaj (includeti sent, transmise in mod direct+marcile eului liric), expresivitatea (fig. de stil),
muzicalitatea (elem. de prozodie, refren, repetitii), opinie, concluzie. 

2. Sugestii comentariu secvente:

a.1 gen epic predominant descriere: In fragmentul din opera literara... de.... este ilustrata, sugestiv si
concentrat, viziunea autorului despre lume/ este realizat un tablou al... / un portret al....Astfel, la nivel
morfologic se remarca frecventa grupului nominal subst.-adj.(+ex), dar si prezenta verbelor la
imperfect (eventual cu val. descriptiv-evocativa +ex.), iar la nivel stilistic, prezenta figurilor de stil
precum...ex. si de preferat sa se comenteze 1-2 dintre ele.

De cele mai multe ori, poate aparea si un personaj. Realizati-i o scurta caracterizare.

Obs, Speculati valoarea expresiva a punctelor de suspensie (confuzie, nesiguranta, incertitudine,

conflict interior, neliniste, meditatie), a semnului intrebarii (de multe ori= val. expresiva a pctelor de
suspensie), a semnului exclamarii (exaltare, bucurie, beatitudine, uimire, incantare).

a.2 gen epic:

In fragmentul din opera literara... de.... este ilustrata, sugestiv si concentrat, viziunea autorului despre
lume.Astfel, ideile, gandurile, sentimentele acestuia sunt redate prin intermediul personajelor si al
actiunii. Perspectiva narative este una... , naratiunea fiind la pers. (ex.).... In textul suport este redat(a)
conflictul/ intalnirea etc. dintre pers.... Realizati o caract. a pers.  Urmariti si prezenta fig. de stil!

Obs, Speculati valoarea expresiva a punctelor de suspensie (confuzie, nesiguranta, incertitudine,

conflict interior, neliniste, meditatie), a semnului intrebarii (de multe ori= val. expresiva a pctelor de
suspensie), a semnului exclamarii (exaltare, bucurie, beatitudine, uimire, incantare).

b. gen dramatic: n fragmentul din opera literara... de.... este ilustrata, sugestiv si concentrat, viziunea
autorului despre lume.
In textul suport este redat(a) conflictul/ intalnirea etc. dintre pers.... Realizati o caract. a pers.  Atentie
la didascalii, pot oferi inf. imp. despre personaj. Atentie la vorbirea familiara/ oralitatea stilului!
Urmariti si prezenta fig. de stil!
Obs, Speculati valoarea expresiva a punctelor de suspensie (confuzie, nesiguranta, incertitudine,
conflict interior, neliniste, meditatie), a semnului intrebarii (de multe ori= val. expresiva a pctelor de
suspensie), a semnului exclamarii (exaltare, bucurie, beatitudine, uimire, incantare).

Obs.oralitatea stilului: vorbire familiara, proverbe, zicatori, topica afectiva (inversiuni), forme populare
ale verbelor mai ales, exclamatii, interogatii, argou etc. 

Obs.rol indicatii scenice: ofera inf.regizorului, care dirijeaza jocul actorilor, cititorului, spre a percepe
(in profunzime) mesajul textului, reprezinta si un mijloc de caract. a pers.

c. gen liric: Versurile ilustreaza, intr-o maniera expresiva si sugestiva, viziunea despre lume a poetului.
Astfel, sunt exprimate sentimente de........ Marci lexico-gramaticale ale prezentei eului liric cu ajutorul
caruia sunt transmise gandurile, trairile autorului sunt......Mai puteti adauga cateva idei pe care le
identificati in text. Daca puteti! Ideea poetica este sustinuta la nivel stilistic prin utilizarea unor figuri
de  stil precum...Eventual comentati 1-2

Obs. sens conotativ= sens figurat

          sens denotativ= sens propriu

Obs, Speculati valoarea expresiva a punctelor de suspensie (confuzie, nesiguranta, incertitudine,

conflict interior, neliniste, meditatie), a semnului intrebarii (de multe ori= val. expresiva a pctelor de
suspensie), a semnului exclamarii (exaltare, bucurie, beatitudine, uimire, incantare).

3. comentariu fig. de stil

- pentru una puteti folosi ideea ca ar fi un element central in jurul caruia se organizeaza discursul (epic,
liric, dramatic)+ semnificatie
- pentru cealalta, completati cu imaginea artistica la conturarea careia contribuie+ semnificatie

4.timpuri ale verbului+expresivitate:

a. indicativ
- imperfect: citeam (val. descriptiv-evocativa+ sugestia continuitatii)
- perf. simplu: citii(reda dinamismul actiunii)
- perf. compus: am citit (reda caracterul ireversibil al evenim.) 
-  m.m.c.perf. : citisem
- prezent: citesc
- viitor: voi citi
- viitor anterior: voi fi citit (actiune in viitor, inaintea altei actiuni viitoare)

b. conjunctiv (posibilitatea, o dorinta)

- prezent: sa citesc
- perfect: sa fi citit

c. conditional-optativ (dorinta care depinde de o conditie)

- prezent: as citi
- perfect: as fi citit

d. imperativ:
- afirmativ/ negativ: citeste/ nu citi
https://www.scribd.com/doc/60847561/Valorile-Stitlistice-Ale-Timpurilor-Verbale

Obs.La mentionarea val. expresive, puteti defini din p.d.v. gram., apoi selectati verbele la timpul vbal
respectiv si pasul 3, expresivitatea. Desigur, e doar o varianta de raspuns ce sugerez, oricare e buna,
atata vreme cat informatia e corecta.

Obs. vorbire directa: cu dialog

         vorbire indirecta: fara dialog

Stilul direct (vorbirea directa): - Este o modalitate prin care se reproduce fara modificari replica
unui personaj, respectandu-se intonatia specifica. Marcile specifice stilului direct mut: - Linia de
dialog sau ghilimelele pentru diferentierea secventei dalogate; - Semnul exclamarii; - Semnul
intrebarii; - Punctele de suspensie. Prezenta verbului dicendii , care leaga replica personajului de
naratiune. Stilul indirect(vorbirea indirecta): - Este o modalitate prin care se pastreaza doar
continutul vorbirii personajului nu si forma (trecerea la vorbirea directa) Verbele si pronumele la
persoana I si a II-a sunt trecute la persoana a III-a Stilul indirect liber: -Este o formula mixta intre
vorbirea directa si vorbirea indirecta (gandurile personajului sunt redate de catre narator)
Caracteristicile acestui stil sunt: Lipsa verbului de declaratie si de relatie se ambiguizeaza vocea
personajului si a naratorului (se reproduc cuvintele personajului(vorbire directa),fara insa sa se
marcheze trecerea cu linie de dialog,ghilimele,dupa care iar se continua vocea naratorului): "Ghita
zicea mai mult in gluma ca i s-a facut nazuroasa nevasta,joaca muiere,parca au sa-ti ia ceva din
frumusete"