EUGEN BUNARU

  
 

 UN SEMN RĂTĂCIT

 
Bat clopote. E ora universului. Proba atârnării de sine.
O pană levitează deasupră-ţi: blândă caligrafie
decodând în transparenţa bătrână a zilei un adio infim
lăsat parcă fără nici un instinct de precauţie
cuibului golaş ce se jeleşte apocaliptic în vânt
Te rememorează retina arhaică a unor paşi urme şi umbre
ce-ţi par semne ermetice ale unei profeţii invincibile
Bagheta unui dirijor invizibil te suspendă
într-o misterioasă şi derizorie acustică a înfrângerii
Rătăceşti prin locuri vibrând lăuntric
aidoma - iarna - unor ghirlande funebre
Rătăceşti drogat de extractul unei disperări
risipite în versuri ca petalele unei flori secrete
stoarse în fiole meschine din care nări ahtiate
abia mai salvează esenţa şi boarea parfumului
Brusc adulmecarea aceasta (tot mai vetustă)
te adaugă pe străzi periferice în amiaza de toamnă
unui convoi funerar în timp ce paşii tăi îndrăgostiţi
de orbitoarea lor insomnie se ospătează cu propriul ecou
Şi Doamne - întrebi - urmarea de bună voie
a acestei respiraţii iluzorii e un semn rătăcit de la Tine
că nu mă alungi? că mă aştepţi? că mă chemi?

 ÎNTOARCERE

 
Într-o realitate împăienjenită
cu înfăţişări de demult ce respiră
totuşi pe-aproape
ca fiul risipitor mă întorc
orbecăind spre un “ce” iertător
O floare publică îşi poartă răcoarea
spre sfârşeala zilei de mâine
Câţiva oameni nu-i mai întâlnesc
în oraşul acesta, mi se spune chiar
- pe tonul cel mai atent - că au plecat
de pe lume
Estimp bătrânul adolescent va fi
amorezul tot mai fidel
al unei miresme eterne de tei podidind
aceeaşi stradă uşor povârnită
uşor fantomatică pe care dispare
- încotro? - sub un fluture întors
din copilărie, fata cu sâni migdalaţi.

 SCRIU CU OCHI EXOFTALMICI

 
Scriu cu ochi exoftalmici
(când scriu şi când beau
mă absorb ochii)
Simt brusc o umilinţă adevărată:
a tuturor mădularelor
Decopăr pe raftul bibliotecii
figura severă a unei castane
uitată de mâna micuţei Maria
Fanfara duce un mort în soare
(soarele acesta e înmărmurit de poeţi)
O vrabie ciuguleşte urmele călăului
ce dispare - secretând fiori - în gangul putred
de unde răzbat bătăi oarbe de aripi
Pe-o frunză uriaşă
un vierme îmi anchetează tristeţea

 O FRUNZĂ
 
E amiază cu peşti somnolenţi
sângerând în acvariu
Un cerşetor scormoneşte
Biografie concentrică
dezlegând izul pribeag-amărui
al moartelor anotimpuri
Copil iluzoriu un bătrânel urinează
pe malul apei şi o pală de fum
adulmecă ici colo hărăzirea rugului
O frunză în cădere lină
decorează aerul cu tăcerea ei răpciugoasă
în care ochii tăi întrezăresc brusc
ieşirea din trup.

 APROPIERE

 
Femeia tristă (fără să ştie asta) soarbe
un coniac dublu la masă în grădina de vară
Solidar cu masca ei ancestrală
cu gândurile ei tulburi cu ochii ei fără vreo
aşteptare
te laşi furat de punctul unei păsări
departe ostenit pe cerul neputincios de albastru
Sub ramuri retezate de fumul ţigării
printre capetele rarilor consumatori gângurind
aberant
în febra amiezii
pentru câteva clipe ai rămas suspendat
pentru câteva clipe atârni - răzbunătoare
privelişte? - de propriile tale nări
în mireasma abisală a unei crengi de iasomie
Brusc fiecare parte a corpului tău
are o memorie a sa distinctă o memorie
flagelată de vârtejuri tot mai arhaice ale simţirii
Brusc eşti amantul aerului te contopeşti
cu carnea lui pe cât de feciorelnică
pe atât de bătrână şi ceea ce în sfârşit te îmbată
e un gust orbitor de lumină
până într-acolo unde adie - tot mai palpabilă -o
seducătoare inexistenţă.

 RÂS ALARMANT

Ea era alarmant de tânără

şi râdea pe dos adică pe faţă
adică din toată inima şi cu toţi dinţii
şi asculta chicotind printre mobile dărăpănate
vorbele de duh ale unor oameni cu experienţă
şi totul dar absolut totul adică toate
adică oamenii aceia suri adică lumina aceea sură
adică gândurile mele ca întotdeauna învălmăşite
(adică adolescente şi sure)
deci toate gravitau jubilau se îmbulzeau
în jurul picioarelor ei înalte şi primăvăratice
şi atât de feline şi sărutate atât de mărunt de auriu
de puful nelămurit al clipelor care ţipau şi dănţuiau
o încolăceau nepermis de tăcut de subtil de străveziu
adică în acordul total al râsului ei alarmant
adică din toată inima şi din tot trupul
adică sub privirile gâfâinde ale unor oameni suri
şi cu experienţă adică s-o spunem pe şleau:
nişte scaieţi nişte pramatii nişte lichele.
 

 UN BUCHET
 
Mi-am visat (vizitat?) tatăl decedat de ani de zile
se făcea că eram acelaşi fiu neascultător
şi neajutorat
Tocmai trântisem uşa casei în urma mea
şi am luat-o pe străzi în puterea nopţii
încet încet fascinat de ecoul orfic al pietrelor
Eram trist şi conştient de umbra mea
bătrână pe care o violau
pe la colţuri câinii
Treceam prin locuri pustii
printr-un aer mărturist vag de buzele
fosforescente ale morţilor
din acel cartier exotic şi dintr-o dată
buzele acelor morţi nu erau decât buzele tatălui meu
şuierându-şi supărarea şi renegarea
Apoi din nou străzile au devenit
întunecoase pustii
din când în când aş fi putut exclama
tată unde eşti când mai vii
Şi-am luat-o spre casă
în piept cu un buchet
de speranţe multicolore.
 

 MESAJ STRĂIN
 
Obsedat de termenul scadent
al unei sentinţe
oraşul peste noapte
s-a îmbrăcat în minciuna caldă
a ultimei ninsori
Un fulg îţi cade pe limbă
şi preţ de un fulg
moartea ţi se divulgă cu gust copilăros
şi preţ de un fulg gura unei femei muşcă aerul
căutându-te gura ei fragedă rătăcind
ca un mesaj străin în cetatea
în care ninsoarea cade şi minte
minte totul

 IMPRESIE

 
M-am îmbrăcat în frunzele verzi de liliac şi vişin
din tot cartierul
Loveam cu piciorul o minge de piatră
“Tu ne eşti Mântuitorul” mă lătrau blând
şi mă urmau câinii
Şi am ajuns pe peronul gării
unde mă părăsiseră toate trenurile
În orice caz plutea proaspătă impresia
că m-a pierdut demult
o iubită.

 ÎNTR-UN RITUAL
 
E sîmbătă dimineaţa
o lumină de frontieră
când ochii abia treziţi se poticnesc
şi se bucură misterios
(oare un fericit naufragiu?)
Siluete bizare adică oameni
înceţoşează fulgurant aerul străzile
brusc chipurile lor se decuplează
se străduiesc să fie
să populeze timpul
Sâmbătă dimineaţa
un păienjeniş umed încâlceşte toate plecările
încifrează toate direcţiile şi toate umbrele
plonjează feeric
în chiar incendiul memoriei
E sâmbătă dimineaţa
un gârbov frizer îşi ascute briciul
în oglinda pustie.

 ÎNTÂLNIREA UMBRELOR
Moartea stă pe pat cu părul alb şi cârlionţat, lipit de craniu,
cu o ceaşcă de cafea în mâna galbenă, atât de fină, încât
e chiar străvezie;
din când în când soarbe cu înghiţituri mici şi lacome,
apoi priveşte, distrată, rostogolirea obiectelor, a camerei înseşi,
până când, în preajmă se încinge o horă măruntă şi
îndepărtată
a sunetelor dintotdeauna.
Moartea cască ochii de pe pernă, tremură, gâfâie sub
cearşafuri,
întinde chiar braţele şi se bucură că toate sunt la locurile
lor,
descoperă chiar, cu uimire, că, uite, în vitrină,
lucrurile au devenit duble.
Deodată moartea tresare, se ridică în capu' oaselor
(cineva a strigat-o pe numele mic din copilărie),
priveşte prin geam cerul de primăvară, pasărea
pe care azurul o înghite: un punct al acelei zile?
Moartea vrea să ţipe, să strige "ajutor", dar chiar atunci
limba i se încurcă în raze, ochii i se închid în lumină,
capul se rostogoleşte prin norii albi
şi brusc ea vede cum a fost copilă,
cum a fost mireasă, cum a fost femeie tânără
şi lacomă, până ce în pântec a început să i se mişte sămânţa.
Şi oare cine e mogâldeaţa neagră deasupra patului ei,
de ce o zgâlţâie şi-o întreabă dacă aude,
dacă i-e foame, dacă i-e sete,
când ea, moartea, tocmai distinge chip şi chip,
umbră şi umbră - tot mai dragi -
de la care nu mai primise, tare de mult,
nici o veste...