Evreii Din România În Texte Istoriografice

EVREII DIN ROMÂNIA ÎN TEXTE ISTORIOGRAFICE
Antologie
https://biblioteca-digitala.ro
Coperta: Reproduce elemente ornamentale ale
Pincasului breslei croitorilor din Iaşi ( 181 O)
Redactor: V.AUERBACH
Corectură: IOANA CONSTANTINESCU

Tehnoredactare
M.GELLER
computerizată:
©Ed. Hasefer a F.C.E.R.

B-dul l.C. Brătianu 35/9
Bucureşti, 70478 - România
Tel./fax.: 0040-1-3122284
e-mail: hasefer@fx.ro
www.romanianjewish.com
ISBN 973-630-015-3
FEDERAŢIA COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA
CENTRUL PENTRU STUDIEREA ISTORIEI EVREILOR DIN ROMÂNIA
J1\.
EVREII DIN ROMANIA

J1\.
IN TEXTE
ISTORIOGRAFICE
Antologie
Introducere, selectarea textelor, note şi comentarii, traduceri din limbile

maghiară, germană şi franceză, bibliografie şi indici de
LYA BENJAMIN
EDITURA
~
HASEFER
Bucureşti 2004
Carte editată cu sprijinul Departamentului pentru Relaţii Interetnice
„ ... acei cari întreprind o lucrare istorică de
orice gen, consacrată oricărei epoci, să nu treacă cu
vederea tot ce s-a produs înainte de ei, adnotând
materialul folosit într-un mod ştiinţific, dar mai
ales corect, şi motivând cu documente tot ce este în
contrazicere cu unele din indicaţiile anterioare".
Moses Schwarzfeld, Cum se va putea realiza

o istorie a evreilor din România, 1937
SUMAR
Introducere - Lya Benjamin I 13

Notă asupra ediţiei (L.B.) I 27
Lista abrevierilor I 28
Jehudah (Iuliu) Ben Mordechay Barasch I 31
- Evreii din Moldova şi Valachia. Studiu istorico-social. (1854°) I 32
Iacob Psantir I 49
- În memoria Zionului (Fragment) (1877) I 50
- Indulgenţă binevoitoare I 50
- Inscripţii funerare I 52
- Au meritat evreii dispreţul general? I 53
- Neofit şi pamfletul său (1898) I 55
Lazăr Schein (Şăineanu) I 56
- Calumnia luărei sângelui. Istoricul ei în România. Monografie. (1882) I 57
Dr. Elias Schwarzfeld I 73
- Aşeţ_ămintele evreilor din Moldova în veacul al XVlll[-lea] şi jumătatea
veacului al XIX[-lea]. Studiu istoric. (1885) I 75
- Măcelul evreilor sub Mihai Viteazu al Munteniei şi Aron Vodă al Moldovei.
1593-1594. Studiu istoric. (1886) I 98
- Evreii din Moldova sub Codica Calimach. Studiu istorico-juridic. (1888) I 108
- Evreii din Moldova sub Reglementul Organic. Studiu istoric. (1890-1891) I 125
:I. Vagabonzii şi oprirea năvălirii jidovilor I 126
Cn. Poprirea evreilor de a şedea în strade anumite din Iaşi I 134
III. Poprirea slugilor şi calfelor creştine de a se tocmi la evrei I 135
IV. Taxa pe carne şi pe paseri I 136
V. Libertatea comerţului şi legile restrictive I 140
VI. Velniţele I 151
Vil. Toleranţa religioasă şi restricţiunile făcute I 153
VIII. Portul şi măsurile decretate I 157
- Din istoria evreilor. Împopularea, reîmpopularea şi întemeiarea târgurilor şi
a târguşoarelor în Moldova. (1914) I 163
-Anexe I 199
• Data din paranteză marchează anul de aparitie a studiilor incluse.
7
Moses Gaster I 203
- Evreii în Craiova şi Târgovişte pe la 1657. (1887) / 204
Moses Schwarzfeld / 207
- Excursiuni critice asupra istoriei evreilor din România de la început până la
mijlocul acestui veac. (1888) / 208
Prefaţă I 208
I. Vechimea. Originea evreilor români. !migraţiunile. Chemarea evreilor
în ţară. Date statistice / 209
II. Datine, credinţe şi obiceiuri / 223
III. Starea morală şi materială I 224
IV. Starea culturală/ 233
V. Rolul social şi politic/ 236
VI. Îndeletnicirile/ 237
VII. Regimul legilor şi al obiceiurilor/ 255
VIII. Restriştile I 263
Anexe/ 267
Wilhelm Schwarzfeld I 288
- Iosef David Cohen din Zvolevi. (1888) / 289
- Instrucţia la evreii din laşi de la începutul veacului actual până la anul 1866.
Schiţă istorico-culturală. ( 1889) I 290
- Primul period (1800-1850). Şcoli evreieşti, instrucţia în familie şi evrei în
străinătate I 291
- Al doilea period (1850-1860). Şcoli evree moderne şi instrucţia evreilor în
pensionate neevreieşti / 295
- Al treilea period (1860-1866) / 297
I. Şcoli israelito-române I 297
II. Frecventarea şcoalelor româneşti / 299
- Anexe/ 301
- Cercetări epigrafice. (1895) / 304
I. Starosti mari în Iaşi I 304
II. Rabini, daianim, savanţi I 308
III. Vechimea evreilor români/ 312
IV. Graiul inscripţiunilor din secolul XVII I 313
Iosef Kaufmann I 315
- Evrei luptători în Revoluţiunea românilor din anul 1848 sau o pagină din
istoria evreilor români. Schiţe istorico-biografice. (1900) / 316
- Revoluţiunea românilor. Fraternitate, egalitate, libertate. 1848 / 316
- Davicion Bally / 323
- Constantin Daniel Rosenthal I 327
- Iehuda Barbu lscovescu I 329
- Moldova. Iaşi I 331
8
- Anexe la biografia lui Davicion Bally I 334
- Istoricul orândarilor din Moldova şi orânda băuturilor spirtoase. ( 1908) I 337
- Gabela şi celelalte ta.xe ale comunităţilor israelite din Vechiul Regat. (1927)
I 342
- Numele, întemeierea, vechimea şi istoricul târgului Buhuşi. (Fragmente)
(1929) I 344
II. Sinagogile I 345
III. Şcoalele I 345
IV. Baia comunităţei I 346
V. Cimitirul I 346
VI. Proseminarul teologic „Beth Israel" din Buhuşi I 347
VII. Societăţi I 347
VIII. Rabinii Comunităţei I 350
Dr. Eisler Matyas I 352
- Din trecutul evreilor ardeleni în epoca Principatului. ( 1901) I 353
Iacob Itzak Niemirower I 362
- Ochire asupra istoriei Comunităţii israelite din laşi. (1907) I 363
- Hasidismul şi ţadikismul în România. (1937) I 381
Leon Ghelerter I 384
- Descreşterea populaţiei israelite în România. 1899-1912. (1916) I 384
Marton Erno I 393
- Mişcarea naţională evreiască în Ardeal. (Fragment) ( 1921-1922) I 393
- Secolele trecutului I 394
- Viaţa comunitară evreiască în trecut I 397
- Aspiraţii naţionale în trecut I 399
- Emancipare şi asimilism I 400
- Evreimea în timpul războiului mondial I 402
- Drumul reînnoirii I 403
- Autoapărarea I 404
- Naţionalism I 405
- Naţionalismul sionist I 408
Dr. Avram Meir Halevy I 410
- Problema hazarilor şi Comunitatea evreiască din Cetatea Albă pe la 1300.
(1926) I 412
Anexă. Relaţiile istorice dintre cazari şi evrei. (1933) I 416
- Comunităţile evreeşti din laşi şi Bucureşti până la Zaveră ( 1821 ). ( 1931) I 417
Introducere I 417
I. Comunitatea din laşi. De la Alexandru cel Bun până după Dimitrie
Cantemir (1401-1711) I 419
1. Comerţul evreilor în Moldova în secolul al XV-iea şi al XVI-iea I 419
9
2. ·consultaţiunile rabinice I 423
3. Aşezarea evreilor în secolul al XVII-iea I 426
II. Comunitatea din Bucureşti. De la Mircea Ciobanul până după Constantin
Brâncoveanu (1546-1716) I 429
1. Comerţul evreilor în Ţara Românească în sec. al XVI-iea I 429
2. Legăturile financiare ale evreilor din Turcia I 432
3. Aşezarea evreilor în sec. al XVII-iea I 433
III. Comunitatea din Iaşi în epoca fanarioţilor ( 1711-1821) I 436
1. Regimul „Breslei jidovilor" I 436
2. Viaţa culturală I 441
3. Starea economico-socială I 444
4. Evenimente I 446
IV. Comunitatea din Bucureşti în epoca fanarioţilor ( 1716-182 l) I 448
1. Breasla ovreilor din Ţara Românească I 448
2. Starea culturală I 451
3. Activitatea economico-socială I 453
4. Evenimente I 454
- Conferinţa de la Focşani din 1882. (1932) I 475
- Contribuţiuni la istoria evreilor în România. (1932) I 477
- Prefaţă I 4 77
- Franz Josef Sulzer, primul istoriograf al evreilor din România I 4 78
- Bogdan Petriceicu Hasdeu ca istoric al judaismului român I 490
1. Judaismul primitiv I 491
2. Judaismul spaniol I 491
3. Judaismul polon I 492
-Monografia istorică a Templului Coral din Bucureşti. (Fragmente) (1935) I 495
- Originile TempJului Coral. Iniţiativa I 498
- Comunitatea cultului israelit modern I 501
- Întreruperea lucrărilor: afacerea Malbim şi Societatea de Cultură Israelită
I 505
- Comunitatea Templului Coral I 508
- Din istoricul conducerii şi al activităţii administrative I 512
- Opera culturală. Şcoalele I 516
- Opera de asistenţă publică I 521
- Reprezentarea intereselor obşteşti I 521
- Din analele cultului I 524
- Clerul şi personalul auxiliar I 526
- Anexă: Tabla de materii I 533
- Polemicile fecunde de acum optzeci de ani. Rabinul M.L. Malbim, admiratorii
şi adversarii lui. (1939) I 534
10
Carol Blum I 538
- Despre anticele colonii evreeşti din Pontul Euxin. Activitatea apostolului
Andrei. (1931) I 531
Dr. Iacob Singer I 542
- Rabi Elieser Lipman din Timişoara. ( 1931) I 542
S. Podoleanu I 545
-Israelitul Român. (Extras din Istoria Presei evreeşti din România. 1857-1900).
(1938) I 545
Manfred Reifer I 551
- Istoria evreilor bucovineni după ocupaţia austriacă. (Extras din Ausgewăhlte
historische Schriften. /Scrieri alese de istorie). (1938) I 552
Dr. Wilhelm Filderman I 561
- Câteva aspecte din viaţa evreilor români. (1939) I 561
I. Probleme demografice I 561
II. Problema economică I 563
III. Problema istorică I 564
IV. Problema naţională I 564
V. Situaţia actuală I 565
Israel Bar-Avi (D. Wertenstein) I 566
- Societatea istorică „Iuliu Barasch ". (Extras din Familia Schwarzfeld).
(1943/1944) I 566
Bibliografre I 573
Glosar/ 583
Addenda I 586
N. Iorga
-Istoria evreilor în ţerile noastre (1913) I 586
E. Schwarzfeld
- Pagini din istoria evreilor în România. „ Istoria evreilor din ţ 1rile noastre"
de N. Iorga, în lumina criticii. Evreii în Moldova în secolui al XVI-iea şi
al XVII-iea. (1926) I 613
Indici selectivi I 622
Introducere
La scrierea istoriei evreilor din România au contribuit istorici evrei şi

români deopotrivă. Printre primii cărturari români care au făcut menţiuni despre
prezenţele evreieşti pe aceste meleaguri a fost Dimitrie Cantemir în Descrierea
Moldovei, iar referiri pe bază de izvoare documentare pot fi găsite în operele lui
M. Kogălniceanu, B.P. Hasdeu, V.A. Urechia, N. Iorga, A.D. Xenopol ş.a. În
antologia de faţă, cu excepţia studiului lui N. Iorga, Istoria evreilor în ţerile
noastre, am inclus lucrările de istorie ale autorilor evrei astăzi mai puţin accesibile
cititorului interesat. Am optat pentru o atare selecţie în vederea restituirii circuitului
ştiinţific a unui capitol important din istoria culturii evreo-române. În acest sens,
antologia de faţă nu este doar o culegere de texte istoriografice, ci şi mărturia
documentară a unei culturi evreo-române, de limbă română, cu tematică evreiască,
zămislită de câteva generaţii de intelectuali în a doua jumătate a secolului al
XIX-iea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea.
Începuturile şcolii istoriografice evreieşti din România datează din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. În contextul luptei pentru emancipare şi
autoemancipare, intelighenţia evreo-română de orientare liberală şi-a făcut un crez
politic şi cultural din strădania de a demonstra clasei politice româneşti existenţa
unei legitimităţi din punct de vedere istoric, pentru acordarea calităţii de cetăţean
român celor de etnie evreiască. Demersul se dovedea cu atât mai necesar cu cât
tocmai în această perioadă colectivitatea evreiască era supusă unor presiuni social-
politice; era nevoită să înfrunte atacurile şi calomniile lumii exterioare, care
pretextând lipsa de vechime a evreilor în istoria României, îi considera „venetici"
şi „vagabonzi".
În acelaşi timp, interesul pentru cercetarea istorică a fost şi o problemă de
autocunoaştere şi autodefinire a propriei identităţi. Este relevantă în acest sens
următoarea precizare a lui M. Schwarzfeld, unul dintre principalii fondatori ai
şcolii istoriografice evreo-române:
„Nu în dovedirea vechimei noastre în aceste ţeri se poate mărgini misiunea
noastră; aceasta nu e decât un factor în complexul chestiunilor şi întrebărilor ce
trebue să ne preocupe. Noi credem imperios necesar de a ne strădui la adunarea
materialului, în toată variaţiunea şi abundenţa sa, spre a putea pune în evidenţă
toate fazele, toate momentele istorice ... Preocupaţi a şti vechimea noastră în ţerile
române, noi trebue să urmărim datele diverselor noastre imigrări, motivele cari au
13
provocat pe străbunii noştri la aceasta şi a cerceta de aproape, pe cât posibil, starea
lor materială şi morală, obiceiurile avute şi cele păstrate, ocupaţiile, regimul legilor
sau al <latinelor sub cari au fost chemaţi a-şi duce traiul; împrejurările locale ce au
influenţat asupra lor; raporturile lor către stat şi populaţiune; rolul ce au jucat în
epoci diverse; traiul intern şi organizarea comunală"'.
Prin cele de mai sus au fost formulate, de fapt, câteva din coordonatele
fundamentale ale istoriei evreilor în contextul societăţii româneşti. Căci, în
conţinutul ei, istoriografia evreiască a avut de reflectat o ontologie specifică.
A vând în vedere particularităţile vieţii evreieşti în diasporă, istoria evreilor nu a
fost o istorie a regilor sau a domnitorilor, a războaielor sau a relaţiilor interstatale.
Cu alte cuvinte, nu a fost aşa-zisa marea istorie. A fost o istorie a vieţii cotidiene,
cu toate implicaţiile ei economice, sociale, culturale şi cultuale, o istorie a
martirajului şi a restriştilor, a excluderilor, dar şi a integrărilor şi a activităţilor
creatoare pe toate planurile vieţii economice, sociale, culturale şi politice.
Pe lângă precizările de natură tematică, încă din anii '60-'70 ai secolului al
XIX-iea a început „adunarea şi relevarea isvoarelor scrise'', „descoperirea,
descrierea şi studierea monumentelor trecutului, în special a pietrelor mormântale";
s-a acordat o atenţie deosebită „vechilor cimitire israelite [căci ele] cuprind tot ce a
fost suflare vieţuitoară; tot ce s-a agitat în lume găseşte acolo un locuşor care,
acoperit cu o piatră cu o mică inscripţie, ne povesteşte şi ne mărturiseşte despre
ceea ce a fost şi nu mai e"2 • S-a strâns şi un aşa-numit material tradiţional - izvoare
narative, istorie orală, căci şi ele îşi au „importanţa lor la completarea faptelor şi la
stabilirea adevărului" 3 • Şi folclorul sau literatura populară au fost considerate a fi
foarte preţioase „pentru desluşirea multor chestiuni istorice şi multor consideraţii
sociale şi culturale"4 • Prin anii '80 ai secolului al XIX-iea, M. Schwarzfeld era în
posesia a 7 .OOO de proverbe israelite din România, precum şi ghicitori, cântece,
snoave şi poveşti adunate de el în curs de un deceniu 5 • Aşadar, chiar prima
generaţie de istoriografi evreo-români a creat un corpus de izvoare istorice extrem
de variate, din diverse paliere ale vieţii economice, sociale şi cultural-spirituale,
care şi astăzi se află la baza cercetării domeniului; a alcătuit o primă bibliografie
istorică românească şi străină cu referire la evreii stabiliţi în Ţările Române; a
elaborat o metodologie de abordare a problemelor şi evenimentelor în vederea
evidenţierii aspectelor esenţiale ale istoriei evreimii locale - parte constitutivă a
istoriei României, dar şi a istoriei universale evreieşti, şi nu în ultimul rând, cu
trăsături particulare specifice spaţiului local; s-au clarificat diferite aspecte ale
istoriei relaţiilor evreo-române pe plan economic, social, politic, juridic, cultual şi
cultural; s-a cristalizat o primă concepţie istoriografică evreo-română; s-a adoptat
un discurs adecvat analizei de tip sociologic şi interdisciplinar. În general, s-a
urmărit aşezarea cercetării istorice pe baze ştiinţifice. Căci, aşa cum conchidea
M. Schwarzfeld, „Acel ce pleacă dintr-un punct de vedere politic, judecând
lucrurile în actualitatea palpitândă de pasiune, poate adesea rătăci, pe când
istoricul, făcându-şi cercetările în linişte şi fără idei preconcepute, el le poate pune
14
în evidenţă în adevărata lor lumină" 6 • Şi totuşi, în ciuda celor mai bune intenţii şi
ambiţii ştiinţifice, se aplică şi în cazul istoricilor evreo-români, mai ales al celor de
primă generaţie, dar nu numai, observaţia cum că „Scrierea istoriei nu este
niciodată despărţită de o anume ideologie" •
7
În mod cert, evidenţierea valorii euristice a textelor incluse în antologie

presupune şi o raportare critică la erorile şi distorsionările ivite în focul polemicilor
sau datorate carenţelor de metodă şi profesionalism la unii dintre autori. Căci unii
dintre intelectualii evrei adepţi ai trendului istoric au plătit un anume tribut chiar
acelor concepţii naţionaliste şi autohtoniste împotriva cărora luptau ei înşişi în
apărarea drepturilor şi demnităţilor evreieşti. Astfel, Moses Schwarzfeld, deşi
considera problema „dreptului istoric o vorbă goală, căci dreptul pumnului, al celui
mai tare dominează" 8 , totuşi, în textele sale încerca să demonstreze teza absurdă a
continuităţii neîntrerupte a evreilor pe teritoriul românesc încă din epoca dacică. A
confecţionat o imagine idilică despre statutul juridic al evreilor în timpul Evului
Mediu românesc, susţinând că evreii pământeni au fost dintotdeauna identificaţi cu
autohtonii, având acelaşi statut cu ei.
Asemenea exagerări şi altele similare, prin care se supralicita importanţa
economică, socială şi demografică a evreilor în societatea românească, nu îl
caracterizau doar pe Moses Schwarzfeld, ci şi pe alţi cercetători din epocă, care
s-au dedicat studiului istoriei. Pe de altă parte însă, primii care au luat sub focul
criticii atari distorsionări au fost chiar unii contemporani ai Schwarzfelzilor, şi
anume grupul de intelectuali de la „Revista Israelită", în frunte cu rabinul dr.
M. Beck9• Ulterior, tezele respective au fost respinse şi de dr. M.A. Halevy,
savantul şi istoricul evreu cel mai reprezentativ pentru epoca interbelică, ca şi de
istoricii evrei şi români actuali, şi în special de cercetătorii israelieni ai perioadei 10 •
Cu toate acestea, scrierile pe care le reproducem şi miile de pagini pe care,
din lipsă de spaţiu, nu le putem reproduce fac parte din moştenirea culturală a
evreimii din România, reprezentând şi o anume contribuţie la cultura română. În
textele respective se reflectă punctul de vedere al unor intelectuali evrei nu doar
despre propria lor devenire, dar şi despre convieţuirea multiseculară evreo-română,
despre politica românească faţă de evrei în diferite perioade istorice.
De aceea, analiza critică a textelor avute aici în vedere presupune disocierea
erorilor şi distorsionărilor şi reevaluarea a ceea ce şi-a păstrat valabilitatea din
punct de vedere metodologic şi al concepţiei istoriografice.
Nu suntem în prezenţa unor opere de talia celor create de iudaistul evreo-
german H. Graetz (1817-1891) sau de S. Dubnov (1860-1941), cu toate că nici
opera lor nu a fost scutită de critica posterităţii.
Ca părinte al istoriografiei evreieşti modeme, H. Graetz a realizat o istorie
evreiască universală schiţând, de fapt, istoria intelectuală a evreilor începând cu
Biblia şi până la jumătatea secolului al XIX-iea, aruncând o privire asupra marilor
articulaţii ale vieţii evreieşti în cursul vremurilor' 1• La rândul său, S. Dubnov a
elaborat o istorie universală a evreilor dezvoltând teza unei istorii care a funcţionat
15
în „cicluri" de hegemonie culturală, de la preponderenţa Babilonului până la aceea
numită polono-rusă, trecând prin Spania şi ţările renane 12 • Poate tocmai această
concepţie de împărţire în mari zone culturale a istoriei generale a evreilor a dus la
omiterea evreimii române din marile istorii evreieşti universale. Istoriografia evreo-
română se situează la antipodul acestor concepţii globaliste. Valoarea ei constă în
· evidenţierea specificului local, căci „orice lacună în istorie e ca o lipsă în memoria
noastră individuală" 13 •
*
* *
Conform criteriului cronologic, precursorul şcolii istoriografice evreo-
române a fost I. Barasch. El a fost cel care, încă din deceniul cinci al secolului al
XIX-iea, a publicat în presa evreiască din Germania şi Franţa schiţe „istorico-
culturale" despre viaţa şi tradiţiile evreimii din Principatele Române, fapt
evidenţiat de Lazăr Şăineanu în perioada când încă se ocupa de istoria iudaismului
în contextul românesc 14 • Ce-i drept, Şăineanu a ţinut să sublinieze că Barasch nu
cunoştea la data respectivă izvoarele documentare ale istoriei evreilor. Scrierile lui
sunt mai mult de natură etno-culturală. Tocmai în aceasta constă însă importanţa
lor istoriografică; sunt izvoare de primă mână pentru cunoaşterea vieţii evreieşti
mai ales din prima jumătate a secolului al XIX-iea, sub raport social-economic,
cultural, cultual şi tradiţional.
Pionierul valorificării surselor istoriografice de limbă ebraică a fost Iacob
Psantir, care s-a şi autointitulat „primul istoriograf sau primul cronicar al evreilor
din România" 15 • Cum a ajuns Psantir din ţambalagiu, istoriograf, povesteşte el
singur în textul pe care-l reproducem în antologie 16 •
Este adevărat că lucrările lui sunt lipsite de metodă şi rigoare ştiinţifică. Unele
pietre funerare descifrate de el au fost datate greşit1 7 . Asemenea erori şi altele - ca
susţinerile aberante cu privire la prezenţa multimilenară şi neîntreruptă a evreilor pe
solul românesc chiar înainte de epoca dacică - sunt frecvente în cărţile sale. Şi totuşi,
Psantir rămâne primul cronicar al evreimii române care a început să cerceteze
cimitirele evreieşti, să descifreze inscripţiile de pe pietrele tombale, să adune
sistematic povestiri din bătrâni ş.a. A fost aproape analfabet, cum îl caracteriza
dr. M.A. Halevy, dar a avut vocaţie istoriografică, chemare pentru cercetare istorică.
Cu toate criticile aduse, a fost apreciat de Halevy; I. Kara i-a dedicat un studiu
arătând meritele sale în descifrarea inscripţiilor de pe mormintele unor rabini din
cimitirul Ciurchi din Iaşi; a descifrat cea mai veche piatră funerară din cimitirul
Sevastopol din Bucureşti, respectiv inscripţia de pe mormântul rabinului martir care a
murit în anul 1715, în timpul dărâmării sinagogii din Bucureşti, din ordinul
domnitorului Ştefan Cantacuzino; la Roman, a descifrat o piatră din anul 1747 ş.a.
Cu toată lipsa de rigoare ştiinţifică, textele lui Psantir constituie o sursă ce nu trebuie
neglijată. I. Kara atrăgea atenţia că publicarea critică a operei lui în limba română
este o necesitate pentru cunoaşterea istoriei evreilor din România 18 •
16
Într-o sinteză apărută în 1883, în „Anuarul pentru Israeliţi", se scriau
următoarele despre primele rezultate în domeniul cercetării istorice:
„D-nul Iacob Psantir are meritul de a fi cel întâi care a avut nimerita idee de
a vizita cimitirele din ţară şi a copia inscripţiile de pe pietrele mormântale, de a
aduna faptele păstrate în memoria bătrânilor şi a căuta să afle documente privitoare
Ia evreii din ţară. Abia acum în urmă însă, au început să se culeagă într-un mod mai
serios documente vechi şi a se explora descrierile călătorilor ce au trecut prin
România. [ ... ]Domnii dr. E. Schwarzfeld, Lazăr Şăineanu şi dr. M. Gaster, sunt în
primul rang activi în acest senz. [ ... ] Acum [ ... ] în urmă, d. Iosef Kaufmann în
Piatra s-a dedat la nişte cercetări vaste şi scrupuloase şi a reuşit a strânge un
material bogat şi variat pentru istoria comunităţii din Piatra". Rezultatele primelor
cercetări au apărut în ziarul „Fraternitatea" şi în „Anuarul pentru Israeliţi" [ ... ]
Alături de Gaster, Şăineanu şi Kaufmann, publicau tot aici Moses şi Elias
Schwarzfeld, A. Cassvan ş.a." 19
În coordonarea ştiinţifică şi organizatorică a acestor eforturi, un rol
important i-a revenit Societăţii istorice „Iuliu Barasch" (SIIB), înfiinţată în 1886.
Crearea ei marchează prima instituţionalizare a şcolii istoriografice evreieşti în
România.
În legătură cu acest eveniment, „Revista Israelită" din 15 iulie 1886 scria:
„Suntem fericiţi a putea anunţa înfiinţarea unei noi societăţi foarte necesare,
Societatea istorică «Iuliu Barasch», care s-a constituit în mod definitiv la 22 iunie
a.c. în Capitală. Preşedinte dr. M. Taubes, prim-secretar d. Moses Schwarzfeld"20 •
În istoriografia zilelor noastre, primul care a reactualizat importanţa
societăţii şi a contribuţiei ei la elaborarea unei metodologii ştiinţifice de abordare a
istoriei evreilor a fost V. Eskenasy: „Ceea ce a caracterizat în mod excepţional
activitatea de început a Societăţii «Barasch», scria V. Eskenasy, este tocmai
rigoarea indicaţiei metodologice" 21 • Sub egida Societăţii au fost publicate câteva
„instrumente" de lucru pentru îndrumarea activităţii de cercetare istorică. Avem în
vedere prevederile Statutului Societăţii: art. I stipula: „Scopul Societăţii este
adunarea materialului privind istoria evreilor din România, dar şi psihologia
populară israelito-română. În acest scop se vor aduna: acte sau copii de acte
oficiale, extrase din opere istorice, descrieri de călătorii, response, jurnale, copii de
inscripţii mormântale, tradiţii din bătrâni, pinchesimi, extrase din presa românească
ce se referă la evrei" 22 • În instrucţiunile pentru membrii activi erau specificate
categoriile de documente care trebuiau adunate şi se explica modul cum trebuie
redactată o fişă de semnalare a unui document sau eveniment23 • În planul de
constituire a descrierii istorice a unei comunităţi se indicau structura şi tematica în
care să poată fi cuprinse toate palierele esenţiale ale vieţii comunitare.
Planul monografiei unei localităţi includea: un punctaj de probleme
referitoare la primele aşezări evreieşti în localitatea respectivă, cu precizarea
locului de unde au venit evreii şi motivul venirii; ocupaţiile practicate; starea
materială, întâmplările petrecute; modul de organizare comunitară ş.a. S-a alcătuit
17
un chestionar tip, intitulat Interogatoriu, în care urmau să fie înregistrate informaţii
referitoare la poreclele date evreilor, înjurăturile proferate la adresa lor ş.a.
24
Rezultatele investigaţiilor „de teren" au fost publicate în „Analele Societăţii

istorice «Iuliu Barasch»", din care au apărut patru numere25 •
Rapoartele anuale ale SUB erau concepute sub forma unor referate
„academice". Aşa, spre exemplu, obiectul primului raport anual a fost studiul lui
Moses Schwarzfeld intitulat Vechimea evreilor în Moldova şi Valachia din cele
mai vechi timpuri şi până în anul 185016 • El constituie, de fapt, prima sinteză de
profil istoric despre evreii din România. Cu un aparat critic copleşitor, studiul
impresionează prin varietatea tematică, ineditul şi bogăţia informaţiilor. Lucrarea
este construită pe: izvoare primare (hrisoave domneşti şi alte acte statale) aflate în
posesia SIIB; pe documente extrase din publicaţiile oficiale ale timpului, cum a
fost Manualul Administrativ şi din Uricariul lui T. Codrescu. Ca material
bibliografic sunt folosite lucrările lui Dimitrie Cantemir, M. Kogălniceanu, V .A.
Urechia, episcopul Melchisedek, textele unor străini precum Oei Chiaro, Sulzer,
Neigebauer, Vaillant, Ubicini, Recordon ş.a.
În privinţa izvoarelor evreieşti, M. Schwarzfeld a acordat o atenţie deosebită
studierii consultaţiilor rabinice „care expun nişte fapte ce sunt a se deslega din
punctul de vedere legalo-religios chiar în acel moment [ ... ] Ele sunt acte autentice
prin cari viaţa socială se oglindeşte fără voe [ ... ]Ele ne lasă a întrevedea ocupaţiile
cu care se îndeletniceau evreii în acele vremi; legăturile lor cu românii; modul lor
de vieţuire; relaţiunile comerciale şi sociale ale evreilor de aici şi din alte ţări cu
Ţările Române etc. Nu mai puţin se pot considera ca acte şi isvoare pr~ţioase,
conchidea Schwarzfeld, pentru istoria naţională a românilor prin notiţele ce o
privesc, prin obiceiurile locului ce relevă etc.'m.
M. Schwarzfeld a fost primul care a formulat necesitatea analizei critice a
izvoarelor, contestând autenticitatea unor documente puse atunci în circulaţie nu se
ştie în ce scop; a respins teza în legătură cu originea iudaică a localităţii Thalmus 28 •
Deci, dacă nu ar fi decât o sinteză bibliografică şi a unor izvoare esenţiale cu
referire la evreii din România şi tot ar fi suficient pentru ca această lucrare să fie
apreciată ca o premieră istoriografică în domeniu.
În legătură cu semnificaţia acestei lucrări, M. Schwarzfeld făcea următoarea
precizare: „Dacă ne-am fi conceput misiunea, în mod aşa de restrâns şi strâmt,
numai de a stabili vechimea cum vor unii a crede, nici n-am merita să existăm ...
Când urmărim istoria evreilor, conchidea el, voim să înţelegem trecutul şi să ni-l
cunoască şi alţii. Ridicând vălul ce acoperă trecutul evreilor din România, se va
29
adăuga o verigă nouă la lanţul comun al istoriei universale a israeliţilor" .
Cu toate informaţiile discutabile privind vechimea şi continuitatea - sau
drepturile sociale şi politice ale evreilor - studiul lui M. Schwarzfeld prezintă fapte
şi evenimente care nici până astăzi nu pot fi contestate de critica istorică:
cercetările istorice ulterioare confirmă prezenţe evreieşti în spaţiul românesc în
secolul al Ii-lea al erei noastre 30 • Ipoteza lui M. Schwarzfeld privind prezenţe
18
evreieşti în primul mileniu şi la începutul celui de-al doilea nu are desigur
acoperire, dar iată că afirmaţia despre existenţa unei comunităţi la Cetatea Albă în
primul pătrar al secolului al XIV-iea pare să fie demonstrată de cercetări mai noi.
„Informaţia despre existenţa unui cartier evreiesc în cuprinsul Cetăţii Albe din
scrierea hagiografică a lui Ţamblac", scrie V. Eskenasy, are „toate şansele de a fi
veridică" 31 • Menţionăm că scrierea citată de V. Eskenasy este publicată în anexa
studiului lui M. Schwarzfeld, pe care îl reproducem în antologie. În ce priveşte
ilustrarea prezenţei evreieşti în diferitele localităţi din Moldova, în special în
secolele XVII-XVIII, ea se sprijină pe dovezi documentare care nu pot fi
contestate. Teoria lui M. Schwarzfeld în legătură cu chemările de străini în
Moldova rezistă criticii izvoarelor: documentele care se referă la înfiinţarea de
târguşoare în Moldova, cu participarea directă a evreilor, i-au fost cunoscute. Este,
de fapt, primul care subliniază importanţa acestor documente pentru cunoaşterea
istoriei evreilor şi a statutului lor în Moldova secolelor al XVIII-iea şi al XIX-iea.
Rezistă criticii nu numai izvoarele citate pentru ilustrarea prezenţei evreieşti în
Moldova, dar şi acelea referitoare la Ţara Românească. Putem conchide deci că, în
ciuda erorilor, studiul lui Schwarzfeld, bazat pe o documentare solidă, redă aspecte
importante cu privire la începuturile istoriei evreilor în Ţările Române, ocupaţiile şi
obiceiurile lor, starea lor materială, statutul lor juridico-administrativ, viaţa
comunitară şi, în final, perioadele de restrişte.
Reţin atenţia preocupările pentru istoria evreilor din România ale unor
savanţi precum M. Gaster sau Lazăr Şăineanu. Printre altele, Gaster a scos la iveală
şi câteva documente revelatoare cu privire la activităţile economice ale unor evrei
în secolul al XVIII-lea 32 . În volumul de faţă am inclus, în traducerea lui Gaster,
câteva extrase din însemnările lui Paul de Aleppo despre comunitatea evreilor din
Craiova; activitatea unor negustori; statutul privilegiat al celor ce s-au convertit la
creştinism.
Jurnalul lui Paul de Aleppo are astăzi o largă circulaţie în literatura de
specialitate. Este totuşi de interes istoric faptul că Gaster a fost primul care a tradus
şi comentat anumite pasaje din această lucrare, subliniindu-le importanţa pentru
cunoaşterea unor aspecte ale vieţii evreieşti pe teritoriul românesc în secolul al
XVII-iea. De altfel, din corespondenţa purtată de M. Gaster cu M. Schwarzfeld
rezultă că M. Gaster s-a ocupat de acest text după exilarea lui din România, ceea ce
dovedeşte menţinerea interesului său pentru istoria evreilor de aici şi legăturile sale
cu Societatea istorică „Iuliu Barasch". Iată ce îi scria M. Schwarzfeld lui Gaster cu
referire la acest material la 8/20.II.1887: „Am primit extrasele d-tale din Paul de
Aleppo. Îmi vei permite oricum două întrebări: 1) Este această carte identică cu
volumul englez pe care mi l-ai arătat în Bucureşti? Cetit-ai volumul în mod
complet încât să ştim sigur că nu mai e alt pasaj direct ori indirect cu privire la
evrei? O dorinţă. Aş voi să am copia engleză a pasajelor comunicate în traducere şi
o copie a acelor pasaje unde e vorbă de evrei ca negustori cu indicarea paginei,
aceea ce ne-ai făcut" 33 .
19
Scrisoarea lui Schwarzfeld demonstrează o acribie ireproşabilă în folosirea
argumentului istoric, dar şi o contaminare obsedantă de mentalitatea dominantă în
epocă cu privire la invocarea dreptului istoric ca o condiţie sine qua non în
dobândirea dreptului civic. Astfel, goana după informaţii, fie cât de minore, despre
vechimea evreilor pe meleagurile româneşti a devenit într-un anumit moment dat
una din preocupările primordiale nu doar ale celor care se ocupau de cunoaşterea
istorică, dar şi ale vârfurilor intelectuale evreieşti în general.
Studiul istoric asupra Calumniei sângelui de Lazăr Şăineanu aduce un
element nou în abordarea temei, prin analiza literaturii religioase care conţinea
atacuri directe la adresa iudaismului; literatură ce avea circulaţie şi în contextul
societăţii româneşti şi care alimenta prejudecăţile în legătură cu nedreapta învinuire
a evreilor pentru aşa-zisul omor ritual.
Studiile lui Elias Schwarzfeld selectate pentru antologie sunt axate atât pe
analiza vieţii comunitare evreieşti în secolele XVIII-XIX, cât şi pe problematica
relaţiilor evreilor cu societatea românească, a statutului lor juridic în diferite etape
istorice. În Aşezămintele evreilor din Moldova, E. Schwarzfeld face un istoric al
Hahambăşiei şi al Stărostiei - principalele instituţii comunitare ale evreimii locale
în sec. XVIII, începutul sec. al XIX-lea - pune în evidenţă importanţa şi prestigiul
funcţiilor de hahambaşa şi de staroste în relaţie cu domnia. Este un prim studiu de
analiză critică în istoriografia evreo-română cu privire la viaţa internă cultual-
comunitară a etniei evreieşti. În calitate de jurist, E. Schwarzfeld a acordat o atenţie
specială cercetării actelor legislative româneşti, elaborând studii istorico-juridice
despre prevederile referitoare la restricţiile, obligaţiile şi drepturile evreilor, cum au
evoluat ele de-a lungul timpurilor. Se dovedeşte astfel prezenţa stabilă a evreilor în
societatea românească, căci altfel nu avea sens includerea în actele legislative a
unor reglementări speciale privind statutul lor.
În lucrarea dedicată unui capitol Din ist~ria evreilor [. .. ], E. Schwarzfeld
prezintă, pe baza unor documente incontestabile, rolul evreilor în întemeierea
târguşoarelor moldoveneşti. Concluziile autorului se bazează pe analiza
contractelor încheiate de boieri, proprietari de moşii, cu negustori evrei care au
venit să se aşeze pe proprietăţile respective pentru a înfiinţa dughene, a dezvolta
negoţul şi meseriile. Interesul major al lui E. Schwarzfeld pentru contracte de acest
fel rezultă, printre altele, şi dintr-o scrisoare din februarie 1911, expediată din exil
(a fost expulzat din România în 1885), lui M. Schwarzfeld. „Am citit într-un ziar că
la librăria Şaraga, scria el, se află expuse în vitrină două documente din 1796 şi
1816 privitoare la chemarea evreilor la Fălticeni. L-ai putea ruga pe Adolf să-mi
procure copii de pe aceste documente? Cum de nu te-ai gândit singur la aşa ceva,
când ştii cu ce limbă scoasă alerg după documente?" 34 Documentele respective,
întărite şi de domnitori, confirmă teza cu privire la chemarea unor evrei din alte
ţări. Au fost prevăzute o seamă de facilităţi pentru evreii nou veniţi. Li se dădeau
terenuri gratuite pentru construirea de sinagogi, băi şi amenajarea de cimitire.
Temporar au beneficiat de scutiri de taxe. Evreii au fost deci cointeresaţi să se
20
aşeze pe proprietăţile respective. Unii istorici apreciază că E. Schwarzfeld
supralicitează în demonstraţiile sale cu privire la rolul exclusiv al evreilor în
înfiinţarea târguşoarelor. În viziunea Ecaterinei Negruţi spre pildă, ,,În jurul
problemei înfiinţării târgurilor s-au făcut unele speculaţii cu substrat politic, unii
negând importanţa şi rolul evreilor în înfiinţarea târgurilor, alţii dimpotrivă,
exagerând contribuţia evreilor" 35 . Aluzia este în mod evident, printre alţii, şi la
E. Schwarzfeld. Totuşi, cartea lui E. Schwarzfeld rămâne o lucrare de referinţă atât
pentru tematica abordată şi demersul analitic, cât şi pentru documentaţia de care s-a
folosit.
Am considerat relevante studiile lui Wilhelm Schwarzfeld care abordează, în
principal, teme de istorie culturală. El a depistat, pe baza unor cercetări epigrafice,
câteva generaţii de elită intelectuală care au trăit în obştea evreilor din Iaşi. Este
vorba despre învăţaţi în domeniul iudaismului. Documentele epigrafice sunt
unicele mărturii ale existenţei lor.
În universul spiritual al unor generaţii de rabini ne introduce Conferinţa lui
I. Niemirower despre istoria evreilor ieşeni. Reţin atenţia criteriile de periodizare
stabilite de autor: disocierea etapelor fiind operată în funcţie de consolidarea
instituţiei rabinice şi a celei comunitar-laice. Analizând contribuţia evreilor din
Moldova la istoria evreilor europeni, Niemirower subliniază în mod special aportul
celor dintâi la geneza hasidismului şi la fondarea teatrului idiş. Ce-i drept, din câte
rezultă din textele cuprinse în antologie, părerile despre hasidism erau împărţite.
Unii autori îl considerau un curent retrograd, cu consecinţe dezastruoase pentru
spiritualitatea evreiască din România. La antipod, Niemirower aprecia ca un titlu
de glorie pentru iudaismul din România faptul că şi Moldova a fost un leagăn al
zămislirii şi dezvoltării hasidismului.
Domeniile de cercetare în care s-au implicat diverşi intelectuali evrei erau
condiţionate şi de anumite împrejurări concret istorice. Concepţiile antisemite
privind aşa-zisa invazie evreiască în România l-au determinat pe medicul socialist
L. Ghelerter să elaboreze un studiu asupra creşterii şi descreşterii numerice a
locuitorilor evrei, în contextul românesc de la sfârşitul secolului al XIX-iea şi
începutul secolului XX. Autorul demonstrează că, în condiţiile unei politici de stat
de excludere a evreilor din diverse domenii de activitate ale societăţii româneşti,
zeci de mii de evrei au urmat calea emigrării, numărul celor rămaşi scăzând astfel
în mod simţitor; deci a avut loc nu cum afirmă unii „invazie", ci. .. emigraţie.
·Cercetarea istorică a intrat într-o nouă fază a profesionalismului în perioada
interbelică, atunci când se impun scrierile dr. I. Niemirower şi dr. M.A. Halevy.
Asistăm la scoaterea definitivă a literaturii istorice din sfera unor polemici şi
exagerări partizane. Preocuparea pentru cercetarea cu metodă şi rigoare ştiinţifică a
devenit dominantă. Purtătorii de cuvânt ai noilor concepţii istoriografice au fost cei
de la revista şi mai apoi anuarul „Sinai", apărute sub îndrumarea nemijlocită a lui
I. Niemirower şi M.A. Halevy. Pentru scopul celor de la „Sinai" este relevant
Apelul către intelectualii evrei din România publicat sub semnăturile dr. I.
21
Niemirower şi dr. M.A. Halevy în primul număr al revistei „Sinai": ,,Faţă cu
dezvoltarea impunătoare ce a luat-o ştiinţa iudaismului în ţările apusene şi în
Palestina - se scria în Apel - ne-am hotărât a întreprinde şi la noi crearea unor
instituţii de cultură ştiinţifică evreească şi, în primul rând, a unei societăţi de studii.
Atenţia noastră va fi îndreptată asupra trecutului evreilor în România Mare, dar ne
vom interesa şi de istoria lui Israel în genere şi de disciplinile ei auxiliare
[arheologia, filologia, filosofia, bibliografia etc.], căutând a răspândi cunoştinţa
iudaismului atât în sânul evreimii, cât şi printre neevrei" 36 •
Generaţia de intelectuali evrei din perioada interbelică, profilată pe
cercetarea istoriei iudaismului, s-a considerat continuatoarea celor de la SUB,
apreciind însă „că mult mai e de cercetat şi de zis şi cu privire la începuturile
istoriei evreilor din România" 37 • Ambiţia lor a fost „introducerea metodelor şi
rezultatelor studiilor iudaice şi în literatura evreo-română" 38 •
Numeroase studii au fost publicate în „Sinai"; în „Buletinul Bibliotecii,
Arhivei şi Muzeului «Templului Coral»" (Bucureşti, 1936-1939), în revista
„Cultura", dar şi în „Curierul Israelit". În coloanele acestor publicaţii au văzut
lumina tiparului studiile dr. M.A. Halevy consacrate diferitelor aspecte şi momente
din istoria evreilor. El a acordat o atenţie deosebită analizei şi criticii izvoarelor, ca
şi problemelor de metodologie. Responsele rabinice erau şi pentru Halevy izvoare
primordiale, care reprezentau: „mai mult decât toate actele şi ştirile laolaltă ...
Impreună cu inscripţiunile mormântale - iar pentru vremurile mai recente,
condicile obştilor - scria Halevy, literatura consultaţiilor rabinice formează baza
neclintită a istoriografiei evreieşti moderne. Numai şi numai în spiritul acesta
metodologic, conchidea el, se poate face adevărată ştiinţă istorică" 39 •
După M. Schwarzfeld, Halevy a fost al doilea istoric care a elaborat lucrări de
sinteză asupra istoriei evreilor din perioada de început şi a medievalităţii târzii. Căci,
chiar dacă se limitează în descrierile sale la istoricul evreilor din Iaşi şi Bucureşti, el
scrutează, de fapt, pe aceste cazuri „tipice", istoria evreiască din Moldova şi Ţara
Românească. Judecând după aparatul critic al celor două monografii despre
comunităţile din Iaşi şi Bucureşti, putem conchide că M.A. Halevy a fost un profund
cunoscător al operei lui N. Iorga, fiind şi unul dintre acei cercetători evrei care au
defrişat opera lui Iorga din punctul de vedere al informaţiilor despre evrei. Marele
istoric român, în ciuda resentimentelor sale faţă de evrei şi a sintezei sale istorice
tendenţioase despre istoria evreilor în Ţările Române, a concentrat în operele sale
fundamentale şi în colecţiile sale de documente un material informativ foarte valoros
despre prezenţa evreiască, despre negoţul şi meseriile practicate de evreii aşezaţi pe
meleagurile româneşti ş.a. De la Iorga a pornit Halevy şi atunci când a apreciat
comerţul evreiesc ca fiind factorul determinant în aşezarea stabilă a evreilor în Ţările
Române, începând cu secolul al XVI-iea.
Tematica abordată de dr. M.A. Halevy este de o mare varietate atât în
scrierile sale despre istoria medievală, cât şi în cele privind istoria modernă. El
abordează, pe lângă subiectele din cele două sinteze despre comunităţile din Iaşi şi
22
Bucureşti, terne de istorie culturală, sinagogală, de istorie a unor instituţii de
binefacere ş.a.rn.d.
De un deosebit interes este monografia Templului Coral, realizată de Halevy
în anul 1935; aceasta este printre puţinele lucrări de istorie consacrate analizei
luminismului evreiesc în România. Pe baza unei documentaţii bogate, Halevy a pus
în valoare importanţa Templului Coral pentru istoria cultural-spirituală a evreirnii
române. El a subliniat o anume relaţie dialectică între edificarea Templului şi
afirmarea iluminismului evreiesc modern în România. Căci, dacă Templul Coral a
fost o creaţie a iluminismului, atunci este tot atât de adevărat că, la rândul ei,
această instituţie a jucat un rol important în diseminarea ideilor şi a stilului modern
de viaţă în cadrul obştii evreieşti din România; a sprijinit crearea unei reţele de
învăţământ israelit modem, înfiinţarea de societăţi culturale şi de binefacere
modeme, crearea de biblioteci ş.a. Monografia Templului Coral poartă amprenta
concepţiilor modeme ale dr. M.A. Halevy, adept al idealurilor reformatoare ale
vieţii evreieşti formulate în Germania secolelor al XVIII-iea şi al XIX-iea de
gânditori evrei cum au fost Moses Mendelssohn şi Leopold Zunz.
Virtuţile autentice de om de ştiinţă l-au determinat pe Halevy la o atitudine
critică faţă de predecesorii săi. În optica sa, cu toată multitudinea de scrieri, nu s-a
alcătuit încă „o singură culegere de studii serioase cu privire la trecutul evreilor din
Rornânia" 40 . În acest punct însă aprecierea lui nu a coincis cu aceea a lui
M. Schwarzfeld care, în 1937, scria: „Lucrările de sinteză despre istoria evreilor
din Vechea Românie s-au înfăptuit fie şi parţial. Acum trebuie o nouă lucrare care
să îmbrăţişeze epoca modernă, de la mijlocul veacului trecut până în zilele noastre,
fie şi limitată doar la România Veche. Se cere o lucrare de ansamblu care să
prezinte o frescă "ce ar înfăţişa în afară de aşezările noastre şi de regimul sub care
am trăit şi felul cum ne-am manifestat de-a lungul vremurilor, desfăşurarea rolului
nostru economic, social şi cultural" •
41
Nu lipsesc din antologie nici texte pe terne controversate, precum cele

referitoare la cazari şi relaţiile lor cu evreii; sunt cuprinse şi puncte de vedere
despre existenţa unor colonii evreieşti în Antichitate, pe ţărmul Mării Negre.
În ceea ce priveşte implicarea evreilor în evenimentele politice din Ţările
Române, este relevant studiul lui I. Kaufrnann despre evreii în Revoluţia română
din 1848. Pe lângă analiza documentelor revoluţiei cu referinţe la evrei, I. Kaufrnann
prezintă personalităţile evreieşti care au participat direct la evenimentele
revoluţionare.
*
* *
Istoriografia privind evreii din Transilvania şi Bucovina este reprezentată
doar simbolic în antologie. În acest sens, studiul cel mai original, în opinia noastră,
este cel semnat de Marton Emo, despre renaşterea sentimentului naţional la evreii
din Transilvania. Dacă pentru M. Schwarzfeld istoria a fost un argument în
23
favoarea dreptului evreilor la integrarea în societatea românească, pentru Marton
Ernă istoria reflectă temeiurile persistenţei particularităţilor etnice; deşi a fost o
necesitate, „asimilismul" rămâne totuşi o autoiluzionare din care evreii s-au trezit
la timp. Sionist convins, M.E. ne oferă un model de interpretare istorică în spiritul
şi în slujba acestui ideal evreiesc. El supune unei critici severe calea emancipării
evreilor din Ungaria. În opinia lui, faptul că prin decretul de încetăţenire a evreilor
din Ungaria şi implicit a celor din Ardeal evreii au devenit „maghiari de confesiune
israelită" a fost o sacrificare a intereselor evreieşti, o negare artificială şi nefirească
a particularităţilor lor identitare. Totuşi, în optica lui M.E. „maghiarizarea" evreilor
din Ardeal nu a îmbrăcat formele exagerate ale celor din Ungaria, fapt dovedit prin
renaşterea curentului naţional evreiesc în Ardeal mai ales după 1918.
Studiul lui M.E. nu abordează doar o problematică istorică în sensul strict al
cuvântului. El conturează şi sarcinile de viitor ale mişcării naţional-sioniste. În
viziunea lui M.E„ autoemanciparea evreimii, maturizarea conştiinţei ei naţionale
sunt esenţiale pentru rezolvarea „problemei evreieşti". Problemele evreimii,
susţinea el în 1922, trebuie rezolvate de evreii înşişi; soluţiile nu vor veni niciodată
din partea forţelor externe. Prin modul în care a prevăzut eşecul asimilismului şi al
căii maghiare de emancipare a evreilor, Marton Ernă s-a dovedit a fi nu doar un
analist al trecutului, dar a avut şi premoniţia celor ce urmau să vină prin tragedia
Holocaustului.
*
* *
În Addenda am inclus studiul lui N. Iorga Istoria evreilor în ţerile noastre,
publicat în anul 1913. În aprecierea lui V. Eskenasy, deşi lucrarea conţine pasaje
polemice, totuşi, sub aspectul informaţiei şi al metodologiei, este prima sinteză
valoroasă •
42
Pentru ilustrarea punctului de vedere evreiesc în epocă asupra studiului lui

N. Iorga publicăm un capitol din replica lui E. Schwarzfeld apărută postum.
Cercetătorul evreu a demontat teza lui Iorga privind prezenţele evreieşti ca fiind
doar răzleţe în Moldova secolelor XVI-XVII, demonstrând că evreii nu puteau trăi
răzleţ în afara vieţii comunitare. Nici un evreu nu accepta să trăiască fără lăcaş de
cult, fără baie şi tăiere rituală, fără cimitir. Tot atâtea aşezăminte care trebuiau
administrate şi întreţinute. Prin urmare, dacă există informaţii despre evrei răzleţi,
atunci acest fapt confirmă cu prisosinţă şi existenţa unor comunităţi şi a unor
colectivităţi evreieşti care să fie în situaţia materială de a putea întreţine instituţiile
comunitare şi personalităţile rabinice, a căror prezenţă a fost confirmată încă de la
sfârşitul secolului al XVI-iea şi de N. Iorga.
Aşadar, textele cuprinse în antologie reflectă o istorie şi o mentalitate
evreiască, dar şi o realitate trăită aievea. O analiză de conţinut a textelor pune în
evidenţă existenţa unei identităţi şi a unui destin evreiesc, a unei istoriografii
evreieşti care reprezintă un patrimoniu cultural pentru evrei şi neevrei deopotrivă.
24
S-au depistat izvoare cheie, s-a abordat o tematică esenţială, s-au oferit
modele de explicaţie istorică. Sunt relevante în acest sens pentru schiţele etno-
culturale lucrările lui I. Barasch; pentru istoria aşezămintelor cultuale şi a statutului
juridic al evreilor în societatea românească, schiţele istorico-juridice ale lui E.
Schwarzfeld; pentru rolul evreilor în viaţa economică, studiile lui Elias şi Moses
Schwarzfeld; pentru istoria personalităţilor rabinice şi a vieţii spirituale laice,
schiţele istorico-culturale ale lui Wilhelm Schwarzfeld; pentru evoluţia cultural-
spirituală a obştii de la faza rabinică la aceea laică, studiul de caz asupra
comunităţii din Iaşi de dr. I. Niemirower; pentru o viziune sintetică asupra
începuturilor istoriei evreilor până în secolul al XIX-iea, excursiunile critice ale lui
M. Schwarzfeld şi monografiile dr. M.A. Halevy; pentru istoria iluminismului
evreiesc în contextul societăţii româneşti, studiile istorico-culturale ale dr. M.A.
Halevy.
În concluzie, cunoaşterea şi analiza acestor texte istoriografice, reevaluarea
lor critică trebuie negreşit să stea la baza elaborării lucrărilor actuale despre istoria
evreilor din România. Ele se cer a fi încorporate în însuşi conţinutul aces.tei istorii.
LYA BENJAMIN
Note
I. Raportul domnului prim-secretar Moses Schwar?feld la prima adunare generală a Societăţii Istorice „Iuliu
Barasc/1", 31ianuarie1887, publicat în ASIIB, anul I, 1887, p. 6-7.
2. loc. cit„ p. 9.
3. Loc. cit„ p. 11.
4. loc. cit.
5. loc. cit.
6. loc. cit„ p. 6.
7. Vezi Maurice-Ruhen Hayoun, O istorie intelec111ală a iudaismului, voi. 2 [„.] în româneşte de Dumitru Hîncu,
Editura „Hasefer", Bucureşti, 1998, p. 296.
8. Raportul domnului prim-secretar asupra activităţii ştiinţifice a societăţii în anul 1888, publicai în ASIIB, anul
lll, 1889, p. 102.
9. Vezi R.I„ 15 martie 1888, p. 147-149.
10. Vezi în acest sens studiul lui L.Z. Herşcovici, The Role of Historiography in the Ema11cipatio11 of Roma11ia11
Jewry before World War I, în „Shvut", nr. 16, 1993, Tel Aviv University, p. 201-219.
11. Mauricc-Ruhen Hayoun, op. cit., p. 296.
12. Vezi Dicţionar enciclopedic de iudaism. Traducere Viviane Prager, C. Litman, Ţicu Goldstein. Coordonare
Viviane Prager, Editura „Hasefer", Bucureşti, 2000, p. 856.
13. Vezi Alocuţiunea domnului preşedinte [dr. M. Taubes] la a doua adunare generală a Sl/8, în ASIIB, anul al
Ii-lea, Bucureşti, 1888, p. 3.
14. Lazăr Şăineanu, Iacob Psantir [„.] Schiţă biografică, în ASIIB, anul I, Bucureşti, 1887, p. 82.
15. L. Şăineanu, loc. cit.
16. Vezi I. Psantir, fn memoria Zionu/ui, în antologia de faţă.
17. I. Kara. Din trecutul istoriografiei evreilor din România. lacov P.mntir, pionier al valorificcirii izvoarelor
ebraice, în „SAHlR", nr. 2, Bucureşti, 1997, Editura „Hasefer", p. 164.
18. I. Kara, loc. cit.
25
19. Al, VUl883, p. 107.
20. RI, anul l, nr. 12, 15 iulie 1886, p. 378.
21. IMER, l, volum întocmit de Victor Eskenasy, editia a li-a revăzută, Editura „Hasefer", Bucureşti, 1995, p.
XVI.
22. Vezi Statutul publicat de H. Kuller, Opt .îtudii, p. 349.
23. loc. cit.
24. Loc. cit.
25. ASlIB, Bucureşti, 1887-1889.
26. Publicat în ASIIB, anul I, Bucureşti, 1887, p. 6-70.
27. Loc. cit.
28. Vezi M. Schwarzfeld, Excursiuni critice, publicat în antologia de fată.
29. Vezi nota 8.
30. Vezi în acest sens IMER, I, documentele II Al - n A 11.
31. V. Eskenasy, op. cit., p. XX.
32. Vezi IMER, IU2, doc. 60.
33. Vezi Moses Gaster, Memorii [Fragmente]. Coresponden/ă. Editie îngrijită şi adnotată de Victor Eskenasy,
Editura „Hasefer'', Bucureşti, 1998, p. 304.
34. Vezi The Ce11tral Archivesfor the History ofthe Jewish People, lerusalim, R.M. 269.
35. Ecaterina Negruti. Rolul evreilor informarea târgurilor din Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-iea,
SAHIR Ul996, p. 139-154.
36. Vezi „Sinai". Revistă de studii judaice, director dr. M.A. Halevy. Anul II, no. I, Bucureşti, 1927.
37. Vezi „Sinai", voi. I, nr. I, Bucureşti, 1928. Precuvântare de şef-rabin dr. I. Niemirower, senator, p. 4.
38. Loc. cit., p. 6.
39. Vezi dr. M.A. Halevy, Comu11ităţile, publicat în antologia de fată.
40. Dr. M.A. Halevy, Co111ribuţiu11i la istoria evreilor din România, publicat în antologia de fată.
41. M. Schwarzfeld, Cum .îe va putea realiza o istorie a evreilor din România, în Ţicu Goldstein, 1996, p. 75.
42. Vezi V. Eskenasy, op. cit., p. XVII.
26
Notă asupra ediţiei
Textele din antologia de faţă sunt selectate în principal din presa evreiască
de limbă română apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-iea şi în prima
jumătate a celui următor, ca şi din broşuri şi alte publicaţii în primă ediţie din
aceeaşi vreme (1854-1944).
Precizăm că autorii au fost inseraţi în ordine cronologică, după data apariţiei
studiilor.
În reproducerea lor, s-au respectat normele de editare a textelor vechi
practicate la Editura Academiei, Editura Eminescu ş.a. În principiu, am aplicat
regulile de ortografie şi de punctuaţie actuale, fără să modernizăm lexicul. În
consecinţă, am redat ca atare formele arhaice sau corupte ale unor cuvinte, ca de
ex.: Bucureşci, popol, ţeară, comerciu, ear (pentru iar), eşi (pentru a ieşi), şcie
(ştie), finanse, presintă, proprieta, chasidism (hasidism) etc. Dar l-am redat pe ă
prin â acolo unde sunetul a evoluat astfel, pentru a uşura lectura, ca de ex.: cănd
când, pănâ-până, găscă-gâscă, întăi-întâi, romănesc-românesc etc.
Am corectat tacit greşelile evidente de tipar şi dezacordurile gramaticale, dar
am respectat inconsecvenţele autorului în redarea unor cuvinte, îndeosebi nume
proprii şi topice: Baraş-Barasch-Barach; Calimach-Callimachi-Calimaki; Joseph-
losef; Bucureşci-Bucureşti, Eşi-leşi-Iaşi, Valahia-Valachia etc.
Textul/textele fiecărui autor l(e)-am precedat cu scurte note biografice şi cu
bibliografia de limbă română referitoare la istoria evreilor din România.
În cadrul aparatului critic am efectuat următoarele operaţii: am dus notele la
sfârşitul fiecărui studiu (acolo unde erau puse în subsolul paginii); după necesităţi,
am introdus note noi şi am adus trimiterile la zi; am tradus în româneşte titlurile şi
citatele redate de autori în limbi străine; acolo unde trimiterile autorilor la surse
erau incomplet sau eronat formulate, am operat corecturile de rigoare. Aceste
completări în cadrul aparatului critic au impus o nouă numerotare a notelor. Am
indicat cu (L.B.) intervenţiile editorului şi (N.a.) nota autorului.
Traducerile competente din limba latină îi aparţin domnului Ioan Acsan.
Menţionăm că cele câteva studii referitoare la evreii din Transilvania, Banat şi
Bucovina le-am tradus din limbile maghiară şi germană.
O lectură prealabilă a întregului volum în vederea aplicării normelor de
editare (aducerea la zi a ortografiei, punctuaţiei etc.), ca şi corectura textului tipărit
au fost efectuate de dr. Ioana Constantinescu.
L.B.
27
Lista de abrevieri
Al - „Anuar pentru israeliţi, cu un supliment calendaristic" (Bacău,

Bucureşti), 1877-1899
AIR - Archiva istorică a României, [de] B. Petriceicu Hăjdeu. Colecţiune
critică de documente asupra trecutului român, începând de la timpii cei
mai depărtaţi şi pâne la anul 1800. Tom I, partea 1-2 şi tom II, Bucuresci,
1865; tom III, 1867
APR - „Analele Parlamentare ale României", I-XVII, Bucureşti, 1890-1914
AR - „Archiva Românească". Foaie retrospectivă şi trimestrială, Iaşi. Apr.
1840-1841şi1845. Ediţia II: 1860 şi 1862. Red. M. Kogălniceanu
ASIIB - „Analele Societăţii istorice «Iuliu Barasch»", Bucureşti, 1887-1889 (pe
anul 1888 au apărut: broşura l-2). Red. M. Schwarzfeld
Axenciuc, - Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României.
1997 Epoca modernă, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine",
1997, 436 p.
AZJ - „Allgemeine Zeitung des Judenthums". Publicaţie săptămânală de
orientare religios-literară, Leipzig, Berlin, 1837-1922
Bar-A vi - Bar-Avi Israel, Familia Schwar;feld. Benjamin, tatăl (1822-1897),
Elias (1855-1915), Wilhelm (1856-1894), Moses (1857-1943), fii, (ed.
III), Ierusalim, 1969, 168 p.
Berkowitz - Joseph Berkowitz, La question des lsraelites en Roumanie - Etude de
so11 histoire et des divers problemes de droit qu 'elle enleve. Preface de
Mr. A. de Lapradelle, Paris, 1923, III, 798 p.
CI - „Curierul Israelit". Organ săptămânal pentru apărarea intereselor
evreieşti, an I, nr. 1, 25 decembrie 1906. La anul X, nr. 43-44 (471-472)
- 4 noiembrie 1916 apariţia gazetei se întrerupe. Reapare la 6 septembrie
1918, începând cu anul XII, nr. 26 (548)
Ciubotaru, - Ştefan Ciubotaru, Monografia oraşului Botoşani, Editura „Axa",
Botoşani Botoşani, 1997, 391 p.
Condurachi - Jean D. Condurachi, Câteva cuvinte asupra condiţiei juridice a
străinilor în Moldova şi Ţara Românească până la Regulamentul
Organic, Bucureşti, Tipografia „Cultura", 1918
DIER - Documente privitoare la istoria economică a României. Oraşe şi
târguri. 1776-1868: Moldova. Seria A, voi. II. Redacţia volumului: Gh.
Ungureanu, Gh. Dăscălescu, M. Gheorghiu, Gh. Robu, Bucureşti,
Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1960
28
Eg. - „Egalitatea", Bucureşti, 15 aprilie 1890. Săptămânal. Director M.
Schwarzfeld. Prim-red.: dr. E. Schwarzfeld. Apare până în anul 1940, cu
o întrerupere între 1916-1919
Elian, - Alexandru Elian, Inscripţiile medievale ale României. Cu studiu
Inscripţii introductiv de Al. Elian. Voi. 111, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1965
Fr. - „Fraternitatea" (Bucureşti). 29 iunie 1879 - 15 octombrie 1885 şi seria
II: 5 mai 1889 - 9 februarie 1890. Periodic săptămânal. Director
Isaac Auerbach şi A.S. Gold. Redactori: M. Beck, Elias Schwarzfeld şi
M.I. lpcar
Georgescu, - Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre,
1992 Editura „Humanitas", Bucureşti, 1992, 366 p.
Goldstein, - Ţicu Goldstein (ed.), De la Cilibi Moise la Paul Celan. Antologie din
1996 operele scriitorilor evrei de limbă română. Bucureşti, Editura „Hasefer",
1996, 263 p.
Hurmuzachi - [Eudoxiu de Hurmuzachi], Documente privitoare la istoria românilor,
culese de [„.], voi. I-XXII+ Supl. voi. I-III, Bucureşti, 1876-1946
Iancu, Evreii - Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la
emancipare. Traducere C. Litman, Bucureşti, Editura „Hasefer", 1996
IMER - Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, I. Volum
întocmit de Victor Eskenasy. Cuvânt înainte: dr. Moses Rosen. F.e.
Bucureşti, 1986, 162 p. Ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura
„Hasefer", 1995, 220 p. Volumul II, partea I. Prefaţă: dr. Moses Rosen.
Volum întocmit de Mihai Spielmann. Bucureşti, 1988, 292 p. Volumul
11, partea 2. Prefaţă: dr. Moses Rosen. Cuvânt înainte: prof. univ. dr. Gh.
Platon. Volum întocmit de L. Benjamin, M. Spielmann, S. Stanciu, Ed.
„Hasefer", Bucureşti, 1990, 562 p. Volumul III/l şi III/2. Cuvânt înainte:
acad. prof. dr. Nicolae Cajal. Coordonarea volumului [„ .] Ladislau
Gyemant, Lya Benjamin, Editura „Hasefer", 1999 (Pl: 610 p, P2: 608 p.)
Iorga, St. şi - N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor {„ .}.
doc. Adunate şi tipărite de N. Iorga, Bucureşti, Editura Ministerului de
Instrucţie, 1901-1903, voi. I-XXXI
Jaloane - Jaloane pentru o viitoare istorie. Reuniunea ştiinţifică din 2-4
noiembrie 1997, consacrată împlinirii a douăzeci de ani de la înfiinţarea
Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, CSIER, 1999,
317 p.
Kuller, Hary, - Hary Kuller, Opt studii despre istoria evreilor din România, Editura
Opt studii „Hasefer", Bucureşti, 1997, 340 p.
Lls - „Lumea Israelită". Revistă pentru cultura poporului evreu, Craiova-
Bucureşti, 1902-1905
MA - Manualul administrativ al Principatului Moldovei cuprinzătoriu legilor
şi dispoziţiilor introduse în ţară de la anul 1832 până la 1855 şi orânduite
de o comisie din înaltul ordin al Înălţimii Sale Principelui Domnitoriu al
Moldovei, Grigore A. Ghica VV, 1-11, Iaşi, 1855-1856
29
Misrach - „Misrach uma'araw", Ierusalim. Revistă ştiinţifică lunară, fondată în
uma'araw anul 1928
MO - „Monitorul Oficial"
Negruţi, 1997 - Ecaterina Negruţi, Structura demografică a oraşelor şi târgurilor din
Moldova, 1800-1859. Fundaţia Academică „A.D. Xenopol", Iaşi, 1997,
208 p.
Neumann, - Victor Neumann, Istoria evreilor din România. Studii documentare şi
1996 teoretice. Timişoara, Editura Amacord, 1996, 296 p.
Oişteanu, - Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de
2001 imagologie în context est-central european. „Humanitas'', Bucureşti,
2001, 469 p.
Platon, FA, - Florin Alexandru Platon, Geneza burgheziei în Principatele Române (a
1997 doua jumătate a secolului al XVIII-iea - prima jumătate a secolului al
XIX-iea). Preliminariile unei istorii. Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza", 1997, 386 p.
RCM - „Revista Cultului Mozaic" din RPR (Bucureşti), an I nr. 1119
octombrie 1956. Din 1-15 aprilie 1995: „Realitatea Evreiască"
RI - „Revista Israelită", sub redacţia lui M. Beck, (Bucureşti), 1886-1892.
Seria a II-a sub redacţia lui I. Grossman, 1908-1910
Rotman, 1999 - Liviu Rotman, Şcoala israelita-română (1851-1914), Bucureşti,
Editura „Hasefer", 1999, 432 p.
RIAF - Revista pentru Istorie, Archeologie şi Filologie, Bucureşti, 1882-1885,
1891, 1893-1894, 1902-1903, 1909-1922. Director G.G. Tocilescu
SAHIR - „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae", Bucureşti, Editura
„Hasefer", I-VI, 1996-2001
Simonescu, - Dan Simonescu, Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în
Cronica •raport cu cronicile interne contemporane (extras), 1959
Sinai - Anuar - „Sinai". Anuar de studii iudaice. Societatea de studii iudaice din
România. Redactor dr. M.A. Halevy, Bucureşti, 1928-1933
Sinai- - „Sinai". Revistă de studii iudaice. Director dr. M.A. Halevy, Iaşi, 1926,
Revistă Bucureşti, 1927
Siniol - Raoul Siniol, Cahal Grande. O mărturie dispărută din trecutul evreilor
spanioli din Bucureşti, Ierusalim, 1979, 78 p.
Şincai - Gheorghe Şincai, Hronica românilor { ... ] Tipografia Sf. Mitropolii a
Iaşului Ia anul 1843, 504 p.
Urechia - V.A. Urechia, lstoria românilor, voi. I-XIV, 1890-1902
Uricariul - Theodor Codrescu (ed.), Uricariul sau Colecţiune de diferite acte care
pot servi la istoria românilor, voi. I-XXVI, Iaşi, 1859-1895
Verax - Verax, La Roumanie et le Juifs. Avec 65 tableaux statistique dans le
texte, une carte et trois planches hors texte, Bucureşti, IV, „Socec'', 1903,
384p.
Zsid6 Lexikon - Ujvan Peter, Magyar-7.sid6o Lexikon, Budapesta, 1929, 1028 p.
30
JEHUDAH (IULIU) BEN MORDECHAY BARASCH
(1815-1863)
Medic, naturalist, fondatorul luminismului evreiesc în România
Note biografice
S-a născut la Brody (Galiţia). A urmat studii talmudice şi de medicină la Berlin.
În 1841 s-a stabilit la Bucureşti. Între 1843-1845 funcţionează ca medic de carantină la
Călăraşi. Între 1B46-1851 este medicul judeţului Dolj, cu reşedinţa la Craiova. În 1851
devine profesor de ştiinţe naturale la Colegiul „Sfântu Sava", la şcolile militară, de
medicină, de agricultură şi silvică din Bucureşti. În 1858 a înfiinţat în Bucureşti primul
spital de copii din România. Pe lângă importantele scrieri în domeniul cercetării
medicinei, al ştiinţelor naturale şi de popularizare a ştiinţei, Iuliu Barasch a lăsat o bogată
moştenire cultural-spirituală pe tărâmul iudaisticii, scriindu-şi opera în limbile ebraică,
germană, română şi franceză. Moses Schwarzfeld, autorul unei lucrări voluminoase
dedicate omului şi operei lui I. Barasch, împarte creaţia sa în trei mari capitole: l)
filosofie şi ştiinţă; 2) iudaica; 3) chestia israelită. Barasch este autorul moral şi de fapt al
curentului de renaştere spirituală şi emancipare a evreilor din România. El se află printre
principalii fondatori şi editori ai primului ziar israelit publicat în limbile română şi
franceză, intitulat semnificativ „Israelitul Român" (apărut la Bucureşti din martie până în
septembrie 1857); a militat pentru întemeierea celei dintâi şcoli modeme a „israeliţilor
pământeni" din Bucureşti, fiind şi printre cei care au iniţiat înălţarea Templului Coral.
Numele lui a fost conferit primei societăţi istorice a evreilor din România (1886). Deşi
nu a fost istoric prin formaţie, totuşi a fost primul care a purtat interes trecutului evreilor
din România, elaborând câteva studii despre istoria şi tradiţia lor etno-culturală.
Lucrări publicate despre evreii din România:
- Wanderungen durch Krakau, Galizien, Bucovina, Moldau und Walachei. Etwas iiber
die gegenwărtige Verthăltnisse in den Donau Fiirstenthiimern. Publicat în limba
germană, în fascicole, în AZJ (1842-1846), semnat Raphael Sincerus. Tradus în
limba română de E. Schwarzfeld sub titlul: Itinerar în Cracovia, Galiţia,
Bucovina, Moldova şi Muntenia în 1841-1842, în Al, XVU1894, p. 45-181. În
broşură, Bucureşti, 1894, 136 p. Au apărut fragmente în Ţicu Goldstein, 1996,
p. 13-38, şi în IMER, IIU2, p. 351-380.
- Sur la position actuelle des Juifs des deux principautes danubiennes, la Moldavie et
la Valachie. În: AIF, 15 (1854), p. 621-626; 16 (1855), p. 386-389; 17 (1856),
p.91-99.
- L'Emancipation lsraelite en Roumanie, Paris, 1861.
- Ceva despre israeliţii noştri spanioli, în Al, Ul877-l878.
Evreii din Moldova şi Valachia. Studiu istorico-social de dr. Iulius Barasch, în
„Iahrbuch fiir Israeliten'', Viena 11854/. Tradus în limba română de E.
Schwarzfeld, în Al /IV/ 1881, p. 1-27. Publicat în antologia de faţă.
Biobibliografie
Emil I. Critzman, Doctorul Iuliu Barasch. 1815-1863. Viaţa şi activitatea lui, Bucureşti,
1916,28p.
Moses Schwarzfeld, Dr. Iuliu Barasch (iunie 1815 - 30 aprilie 1863). Omul. Opera. Bucăţi
alese din operele sale, Bucureşti, 1919, 584 p.
31
Lucian Zeew Herşcovici, Jehudah ben Mordekhay (Iuliu Barasch), (1815-1863), like a
Philosopher of Iudaism, în JRH, p. 61-70.
Dr. Paul Cernovodeanu, Contribuţia medicului Jehuda (Iuliu) Barasch la dezvoltarea ştiinţei
şi culturii româneşti, în Jaloane, p. 127-140.
DR. IULIUS BARASCH

EVREII DIN MOLDOVA ŞI V ALACHIA
Studiu istorico-social"
Tradus de dr. EL. SCHW ARZFELD
Evreii din ambele Principate se deosebesc foarte mult din punctul de vedere istoric
de acei cari trăesc în multe alte ţeri europene. Căci pe când evreii din Polonia, Germania,
Franţa, Anglia şi Turcia locuesc acolo de mai multe veacuri, locuesc acei din Principate
abie de un timp mai scurt. Fără a urmări cu de-amăruntul urmele primei lor colonisări în
aceste principate, putem totuşi susţine cu oarecare siguranţă că acum doue sau trei sute de
ani nu au fost nici o comunitate israelită în aceste ţeri 1• Ca dovadă pentru aceasta ne poate
servi starea puţin desvoltată a comunităţilor de aici, lipsa de cimitire vechi, sinagoge şi alte
stabilimente ale comunităţilor israelite (în Valachia, mai cu seamă, ne isbeşte aceasta
foarte)2. Apoi, lipsa acelei priceperi trecută prin moştenire întru afacerea comunităţei, care
nu lipseşte de obiceiu la nici o comunitate vechie 3• În fine, că evreii nu sunt pomeniţi în
vechile documente şi legislaţii istorice ale Moldovei şi Munteniei 4 • Pe când dar
pretutindene evreii din Europa au petrecut împreună cu popoarele în mijlocul cărora trăesc
o mare parte a Evului Mediu, aicea nu ne pare a fi acelaşi caz; de aceea, remăşiţele acestei
epoce, ura contra evreilor o găsim în ambele Principate cu mult mai puţin desvoltată decât
aiure5 • În orice caz, vom reveni mai târzeu asupra acestui punct.
Privind situaţia evreilor în ambele Principate, trebuie înainte de toate să deosebim
bine pe evreii din Moldova de cei din Muntenia, şi între cei din urmă pe acei de ritul leho-
german de acel spaniolo-portughez.
Să aruncăm mai înteiu o privire asupra situaţiei israeliţilor din Moldova.
Israeliţii în Moldova sunt numeroşi. Capitala sa Iaşi s-ar putea numi un oraş israelit;
căci costumul judaico-polon, cu tot curiosul său original, după forma sa antică, cum nu-l mai
putem vede nici chiar în oraşele cele mari din Polonia şi Rusia, e de văzut acolo cu îndestulare
în toate uliţele şi în toate colţurile oraşului6 • Emigrarea zilnică din Galiţia şi mai cu seamă din
Rusia apropietă măreşte contingentul lor în mod vădit în Iaşi. Această emigrare în mase de noi
• Acesl articol a apărut la 1854 în ,Jahrbuch fllr Israeliten" din Viena, sub titlul: Etwas iJber die gege11wiirtige11
Verhiillllisse der Jude11 in den beiden Donau.fiirstenthiJmern (Moldau-Walachei), din pana abilă a primului
naturalist român Julius Baraş. Cetitorii vor aprecia singuri importania acesiui articol în care cu talentul propriu
acestui însemnat bărbat descrie în colori vie caracterul, uzantele, starea socială şi politică a evreului de aici din
iară, ce pe atuncea era compusă din două principate, Moldova şi Valachia. Referirea la trecutul istoric al evreilor
din România în lipsă de orice document, care abia în urmă în multime s-au descoperit atât prin archivele statului,
în operile unor călători sau istorici streini, dit şi prin sârguitoarea slăruintă şi călătoria plină de greutati şi sacrificii
a modestului bătrân Jacob Psantir, se întelege că nu se putea baza decât pe presupuneri, care niciodată nu pot fi în
totul exacte. De aici oarecari erori în astă privintă, asupra cărora ne-am permis a face observatiile noastre în note.
Redactia Anuarului.
32
veniţi, care a avut loc mai cu samă în ultimii 20-25 ani, din cauza legilor draconice din Rusia
contra evreilor ce s-au emis una peste alta şi mai cu samă legea recrutării pentru cei mari şi
pentru copii7, din care pricină o mulţime de familie şi bărbaţi buni de armată au trebuit să se
refugieze în taină din interiorul Rusiei în Moldova, a schimbat foarte caracterul primitiv al
evreilor moldoveni, cari se aflau aici deja de mai nainte, pe când turcii erau stăpâni. Putem,
dar, stabili atât la evreii din Moldova, cât şi la cei din Valachia, o deosebire între perioada
dinainte de 1829 şi post 1829 (de la pacea Adrianopolei 8).
Trebue să mă esplic. După cum este cunoscut, ambele Principate se află de acum trei
veacuri sub suzeranitatea turcilor, şi cu toate că aceste ţeri au posedat de mai înainte încă
drepturi legislative autonome, totuşi influenţa politică şi socială a Turciei era foarte
puternică şi predominătoare în ambele Principate până la ultimul resboiu ruso-turc de la
1829. Toate clasele societăţii resimţeau influenţa Constantinopolei într-un grad mai mare
ori mai mic - şi deci şi evreii trebuiau să o resimtă. De acea şi-au schimbat israeliţii din
Moldova, originari din ţerile polone, portul lor polono-judaic şi obiceiurile lor aşa fel, încât
îşi însuşiră cu timpul un caracter cu totul deosebit, caracteristic pentru dânşii. Evreul din
Moldova purta vestminte lungi orientale, adică multicoloare (nu negre ca în Polonia), iubea
mult curăţenia; ca şi orientalul, arăta el în afacerile sale oarecare statornicie, simplicitate şi
cinste, cum se observă foarte des la popoarele mohamedane. Dar tot din asta cauză arăta în
toată fiinţa sa o anumită lenevie spirituală şi o nemişcare considerabilă, cum ear nu o putem
observa decât la orientali9 . Studiul limbei ebraice şi cu atât mai puţin acel al Talmudului,
care atâţă aşa de mult spiritul, nu se putea desvolta când dorinţa-i cea mai mare fu un traiu
liniştit şi asigurat. Această inferioritate spirituală era pricina pentru care evreul din Polonia
privea cu atâta dispreţ pe coreligionarul lui din Moldova, deoarece nu putea fi nici lamden
(învăţat), nici meiuches (coborât din o familie învăţată); şi încuscrirele între o bună familie,
polonă-judaică, şi una moldovenească era întotdeauna considerată ca nepotrivită. Această
lipsă de cultură spirituală era cauza că chasidismul nu se desvoltă acolo, pentru că şi
chasidismul reclamă ca o condiţie sine qua non pentru desvoltarea sa 10 oarecare disposiţie
spirituală şi adânca pătrundere unei idei anumite •
1
Ţerile orientale nu posed legi speciale şi sistemele de convertire pentru evrei, cum
nici mărginirea profesiunelor. Nu ştiu de persecuţie şi nici de împedecarea evreilor de a se
stabili într-un loc sau altul şi multe de asemenea natură. Evreii se aflau pe atuncea în
ambele Principate într-o stare materială şi politică foarte favorabilă. Aşa era înainte de anul
1829.
După pacea de la Adrianopole însă, se adause pe lângă protectoratul Sudului şi acel
al Nordului. Un nou element intră dar acuma în viaţa acelui stat, în aparenţă modest şi
negativ. Sub cuvânt de a pune pedică unei alte preponderanţe, desvolta acest element, o
activitate foarte mare, ce din zi în zi luă dimensiuni şi mai înserrmate, năzuind la o influenţă
esclusivă, atotputernică şi numai de el exercitată în acţiunea statului, dacă tendinţa sa nu
mergea şi mai departe şi nu căuta chiar a introduce în aceste ţeri, protegiate de el, toate
instituţiile binefăcătoare a ţerei sale! De atunce s-au schimbat faţa lucrurilor pentru toţi,
deci şi pentru evrei, căci din acel moment Orientul a trebuit să facă loc Occidentului pe
fiecare zi mai mult. De abie îţi vine a crede ce schimbări înserrmate au avut loc în timpul
acestor ultime decenie în ambele Principate, atât în privinţa portului, a obiceiurilor, a
traiului, cât şi a culturei şi a concepţiunei vieţei. Suflarea puternică a Nordului deşteptă
desigur mai întei gerrninele de cultură a acelor ţeri, dar după legile vecinice a creşterei, atât
în lumea fisică, cât şi în lumea morală, se îndreptară şi aceştia spre lumină, o căutare şi o
primire în mare parte în Occident. Portul francez înlătură peste puţin pe acel vechi
33
moldovenesc, limba şi cultura franceză înlocuiră curând pe cea elenă, care mai înainte era
unica care împărtăşia câte puţin cultura numai în cercuri mai alese şi privilejate, şi o dată cu
aceasta începu şi desvoltarea limbei româneşti, lăsată până atuncea în părăsire, şi care ca şi
limba franceză şi italiană este o fiică a vechiei Roma. Între aceste, agricultura, adevărata
bogăţie nesecată acestor ţeri aşa de binecuventate de natură, se desvoltă într-un mod
miraculos cu înlăturarea vechilor monopoluri comerciale şi introducerea oarecărori rândueli
necesare. Marele fluviu Dunărea deveni artera vieţuitoară a unui comerţ activ. Principatele
intrară pe fiecare zi în legăture mai intime şi reciproce cu străinătatea civilizată, şi puteri
active, spirituale, ale Occidentului se îndreptară pe fiecare zi mai mult către acel liman plin
de speranţe, spre a pregăti roade frumoase din seminţele ce începură a încolţi.
Ce făceau însă evreii în acest timp?
Evreii din Moldova nu puteau să se sustragă marelor reforme generale; cel puţin
veşmintele trebueau să şi le schimbe. Şi ei îşi schimbară deci portul lor moldovenesc de mai
înainte, în portul polono-judaic, sau mai bine zis îşi schimbară hainele în mască! Dar acest
fapt curios se poate lesne explica, dacă luăm în consideraţie că în acel timp, sub şuvoiul cel
mare al emigraţilor, se afla în Moldova un mare contigent polono-judaic sau mai cu seamă
rusesc; refugiaţi din patria lor unde starea lor se înăspria din zi în zi mai mult, pentru a-şi
crea o patrie în Moldova cea grasă, unde pe lângă miere şi lapte mai curge încă şi bani şi
vin. Aceşti noi veniţi aduseră cu sine în Moldova tot traiul polono-judaic cu exoteriile şi
escrescăturile sale ce-l transmisese lor, cu atât mai lesne cu cât evreul din Moldova sta
pasiv din cauza inferiorităţei sale faţă cu dânşii şi a lenei sale spirituale, de vreme ce vioiul
polon în a sa activitate mare nici nu-l lăsa să-şi vie în fire. De atunci se iviseră „Bechişe"
poloneze, „Streimul" şi pantoafele chasidice 12 şi celelalte mărunţişuri ale acestui costum
paradox; o dată cu ele se introduseră toate restrângerile ridicole şi prejudiţiile, precum şi ura
şi antipatia ce de obicei se naşte din momentul în care o minoritate îşi ia un port deosebit de
acel al majorităţii în sânul căruia trăeşte. Şi chasidismul îşi câştigă un câmp favorabil unde
putea să apară cu emfasă, bineînţeles numai în ce priveşte exteriorul său, dar nu în ce
priveşte avântul său spiritual, ca în Polonia; căci pentru aceasta îi lipsea baza principală,
adică ştiinţa talmudică şi cabalistică.
Această direcţie particulară a evreilor de acolo, întărită din zi în zi prin noue adaugiri
din Galiţia şiRusia pe de o parte, care covârşiră elementul moldo-judaic primitiv şi-l
absorbiră apoi cu totul; pe de altă parte, suflarea nordică nu prea prietenească pentru evrei,
care începu a adia mult mai puternic în regiunele legislaţiei şi administraţiei din Moldova,
fu aceea ce contribui la o vădită schimbare moralo-socială în defavorul evreilor din
Moldova 13 •
Deja denumirea evreilor în Moldova de jidanul, în opoziţie cu denumirea lor din
Muntenia de evreul, ne lasă a presupune că în Moldova li se doreşte mai puţin binele, şi aşa
şi este. Poziţia actuală a boerului din Moldova faţă cu evreii de acolo e mai aceeaşi ca a
nobilului polon faţă cu evreul din ţara sa, mai ales precum a fost odată 14 •
Adică el are cu dânsul multe daraveri, silit la aceasta prin faptul că evreul formează
elementul intermediar între boerul şi ţăranul, şi este mai cu seamă representantul negoţului
(acel din Moldova se înţelege cu mult mai puţin ca acel din Polonia), dar el îşi închipue că e
cu mult mai presus de evreu, cum consideră mai prejos de el şi chiar neom tot ce nu e boier;
câteodată caută boerul să-l înşele pe evreu, dar acesta fiind destul de cu minte, nu-i
isbuteşte şi deci nu-l poate iubi. Ţăranul, din contra, e foarte mărginit şi prost pentru a nu
comite un qui pro quo, pentru a nu ţinea mai întotdeauna pe evreul ce se află înaintea lui, cu
portul lui particular şi isbitor, drept acela ce a crucificat acum 1800 de ani pe mântuitorul
34
lui. Căci în poveştile sale populare în care se descrie crucificarea, ei se reprezintă pe acei ce
au torturat pe Christ cu aceeaşi figură şi cu acelaşi costum jidovesc. Aceasta e folosul ce-l
tragem de la portul deosebit! Dar şi mintea sănătoasă a învins aci de mai multe ori
ignoranţa. Căci cu toate aceste, găsim mulţi evrei în mai toate orăşelele şi satele din
Moldova. Afară de Iaşi, se găsesc comunităţi însemnate israelite în Botoşani, Gorza,
Drogai, Huşi, Roman, Bacău, Bârlad, Focşani, Fălticeni şi mai cu seamă în Galaţi.
Preocupaţia lor în aceste locuri, ca şi în capitala Iaşi, este negoţul, şi anume sau un negoţ cu
producte sau cu manufacture, de cari găsim magazii în mare număr stând laolaltă nu numai
în Iaşi, ci şi în celelalte oraşe citate. E în adevăr câteodată foarte interesant a se vedea cum
în asemene mici oraşe şed neguţătorii evrei înaintea magaziilor lor lângă creştini, în cea mai
bună pace. Dar găsim printre evrei mai mulţi profesionişti decât neguţători, mai cu seamă
sunt între ei croitori, stoleri, sticlari, tinichigii şi e straniu a se vedea cum evreii de aici n-au
în toate profesiile un număr proporţional de representanţi. Interesant e a se vedea în aceste
Principate, unde se află un amestec de atâtea naţionalităţi, cum de fiecare naţie practică cu
preferenţă alte profesiuni. Aşa, de exemplu, nu găsim între evreii ambelor Principate nici un
ferar ambulant, nici un lăcătuş (aceasta e profesia ţiganilor, şi ferari mai buni pentru trăsuri
sunt nemţi şi unguri}, nici un cojocar (aceştia sunt moldoveni şi munteni), nici teslari şi
pietrari (aceştia sunt sârbi), nici un ciobotar, sau foarte rar (aceştia sunt moldoveni, munteni
sau nemţi) 15 ; dar din contra, găsim acolo mulţi evrei croitori, stoleri, zugravi şi mai numai
tinichigii şi sticlari. Toate acoperimintele caselor şi a bisericilor din Principate sunt
acoperite cu tinichea de tinichigii evrei, care îşi întocmesc lucrul lor cu mare greutate şi cu
primejdia vieţei lor, ceea ce ne pune deseori în mirare. Să nu se creadă, deci, aceea ce
pretinde câteodată un judeofag, ce are întotdeauna a imputa evreilor câte ceva, care crede
„că evreii îşi aleg numai astfel de profesii, cari ne pricinuesc puţină trudă, greutăţi şi
primejdie şi mult câştig". Medicina se practică mult în Principate de către israeliţi, dar din
nefericire n-au voie evreii din Moldova de a ocupa vreun post public (întocmai ca în Rusia
megieşă), ceea ce nu este cazul în Muntenia, cum vom vedea mai târziu. Evreii din
Moldova n-au, din nefericire, nici o şcoală publică 16 şi nici institute private pentru cultură,
şi comunitatea cea mare a laşilor nici că s-a gândit până acuma de a înfiinţa acolo vro
şcoală pentru tânăra generaţie foarte numeroasă, al cărei spirite lăsat în părăsire! Şi, în loc
de a supraveghea cu îngrijire părintească pe copiii orfani şi pe tinerii refugiaţi din
străinătate, de a-i desvolta pe calea spirituală şi morală, pentru a face din ei oameni
folositori, care să-şi poate întemeia mai târziu într-un chip cinstit o existenţă neatârnată,
sunt lăsaţi în voia lor şi nimănuia nu-i pasă când au văzut sau vede cum se înrăutăţesc pe
fiecare zi şi devin un fel de burlaci' 1 ieşeni, din Târgul Cucului de acolo, cari sunt în acelaşi
grad de cultură morală şi neatârnare socială ca lazaronii neapolitani.
Cu toate că nu se găseşte în Moldova nici un plugar israelit (cum e spre pildă în
Bucovina), locuesc totuşi mulţi evrei din Moldova la ţară ca crăşmari de sate sau proprietari
de hanuri. Dacă aceasta le este permis de jure sau că li se tolerează numai, aceasta nu o ştiu;
atâta însă e de constatat, că aceasta e un mare bine pentru călători; călătoria prin Moldova e
astfel mai puţin truditoare ca în Muntenia, unde nu vezi deloc evrei în sate şi crăşmele de
câmp. (Nu ştiu dacă aceasta nu este permis în Muntenia, pare însă mai probabil că, din
cauza numărului minim de israeliţi ce locuesc în Muntenia, nu se poate aşa lesne vreunul
decide de a locui la ţară şi a deschide o locandă cuşeră, căci are a se aştepta mai rar la
trecerea de călători israeliţi, ca cel din Moldova 18 • Proprietarul evreu moldovean al unor
hanuri sau crăşme de la sat sau câmp e, cu tot egoismul seu, un martir pentru binele general.
Căci profitul real ce-l trage de la crăşma sa e relativ cu mult mai mic decât frica continuă în
35
care trăeşte. El poate fi atacat de hoţi şi ucigaşi, cari se află în număr mare în aceste ţări, şi a
fi prădat şi ucis în timpul nopţii. şi chiar la lumina zilei. Această îngrozitoară sabie a lui
Damocle ce spânzură mereu deasupra lui, cred că ajunge spre a-i răpi toată bucuria ce ar
putea-o avea de la vreun câştig. Totodată putem aci ear observa un frumos model de jertfire
pentru binele comun, de care judaismul e atât de bogat în exemple, căci adepţii lui ortodocşi
îşi pun mai degrabă viaţa în primejdie decât ca mulţi din fraţii lor călători să fie siliţi de a
mânca la un neevreu, într-o călătorie mai îndelungată. Pentru asta se poate mângăia cu
resplata, că dacă vreodată va fi în adevăr atacat şi ucis de hoţi, fiul seu va fi chemat la Tora
în sinagogă sub titlul de ben-hakodaş (fiul sfântului). În adevăr, mică resplată pentru
sacrificarea unei vieţi.
Evreii au de plătit puţine dajdii gouvernului din Principate. Fiecare evreu raia, adică
născut în ţară sau naturalisat, şi supus prin urmare guvernului ţerei, plăteşte acestuia un fel
de patentă care valorează cam 12 fiorini. Dări deosebite pentru evrei nu există aice, căci
taxa asupra camei cuşere (numită gabela) slujeşte comunităţii pentru satisfacerea
necesităţilor sale, cum plata la rabini, hahami, pentru împărţirea la seraci etc. Dar până
acuma obicinuiau evreii din Principate (şi mai cu seamă cei din Muntenia) de a plăti
guvernelor respective un fel de bani pentru recruţi, adecă bani de învoială pentru recruţii ce
aveau a da. Aşa că până acum nu se vedea figurând evrei în rândurile oastei Principatelor,
cu toate că erau îndatoraţi a servi în oştire deja de un şir de ani 19 • Această măsură era şi
raţională, căci oastea purta un caracter esenţial naţional, nici greci şi nici nemţi ce se găsesc
mulţi în aceste ţări nu erau admişi; iar pe de altă parte recunosc guvernul, că într-o ţară
unde nu se găsesc braţe cu prisosinţă şi puteri spornice la lucru în industrie şi negoţ, şi orce
împuţinare a acestora, îndată ce nu e reclamată de o necesitate imperioasă, nu poate fi decât
în defavorul ţărei. Abia pentru zilele aceste s-au rezervat spectacolul unei recrutări judaice
(cum s-au văzut chiar foarte de curând în Iaşi), cu scop de a-i înrola şi alipi cătră armata
rusească, spre a-şi vărsa sângele lor pentru biserica ortodoxă!
Israeliţii străini ce trăesc în Principate stau ca şi toţi ceilalţi străini sub jurisdicţiunea
consulilor acelor puteri a căror supuşi sunt. Nu plătesc guvernului local nici o dajdie şi sunt
(abie de câţiva ani) obligaţi de a-şi reînnoi pasporturile lor din ţara natală. Iar în cazul când
părinţii lor locuesc de mulţi ani în Principate (fără a se fi naturalisat) şi sunt deci născuţi ca
supuşi străini, li se trimete atuncea, de consulul respectiv din Constantinopole, o patentă pe
timp de trei ani, pentru care plăresc consulatului lor o neînsemnată plată. În ceea ce priveşte
jurisdicţiunea, stau supuşii străini (evreii ca şi creştinii, numiţi sudiţi) exclusiv sub consulii
lor. Guvernul ţerei nu poate aresta pe nici un sudit şi nici a-1 pedepsi pentru vro crimă
comisă. El trebuie pentru acest scop a se îndrepta spre autoritatea centrală respectivă şi a
cere de la dânsa ca să aresteze sau să expulgă din ţară pe cel vinovat. Dacă se iscă un proces
civil între un raia şi un sudit, acesta se tratează dinaintea unei autorităţi locale, dar
dragomanul consulatului respectiv al suditului trebue să fie faţă la tratarea lui şi a arăta şi
dovedi chiar drepturile suditului seu. Dacă doi sudiţi a două consulate au între ei o daravere,
ea se tratează în cancelariile ambelor consulate şi autorităţile locale n-au nici un amestic.
Numai tribunalele comerciale fundate de câţiva ani în capitalele au preferenţa să primească
proteste pentru sinete şi Intabulirungen şi a trata sfezile comerciale etc. fără deosebire de
sudit sau raia. Dacă un sudit din Principate a comis o crimă, atunci el este cercetat şi judecat
de autorităţile criminale de acolo, dar în prezenţa dragomanului, pe urmă este predat
autorităţilor consulare, pentru ca să-şi primească cuvenita pedeapsă în patria lui.
Această oblăduire a autorităţilor centrale bazată pe învoelile anterioare ale tuturor
puterilor europene cu Poarta, pentru a apăra pe supuşii lor, trăitori în provinciile turceşti, de
36
justiţia osmano-turcă, era în adevăr o adevărată binefacere pentru starea de atunce a
administraţiei de acolo şi poate că nici acuma nu este pretutindenea de prisos în ·acele ţeri,
cum e spre pildă chiar în Moldova; pentru că evreii străini nu pot fi aşa lesne apucaţi de
guler, barbă şi perciuni, cum se întâmplă unui raia de acolo şi astfel duşi de dorobanţul la
Agie. În orice caz, se bucură sudiţii în Orient de o consideraţie mai mare decât un raia.
Evreii din Principate au drept a poseda numai case, ca avere nemişcătoare. Moşii nu au voie
să cumpere, dar aceasta era totuşi îngăduit în Muntenia până acum câţiva ani şi un bogat
evreu spaniol era proprietarul unei moşii2°. Suditul evreu ca şi cel creştin nu are voie să
cumpere averi nemişcătoare. Turcii însă nu pot dobândi moşii nici ca sudiţi nici ca raiale 21 .
În ce priveşte drepturile politice, mai cu seamă dreptul de a fi admişi la funcţii
publice, nu ştiu dacă legile din Moldova popresc aceasta evreilor, dar până acuma nu s-a
văzut încă în Moldova un evreu funcţionar. Mai mult încă, la singurul ram unde aceasta ar
fi posibil, şi anume în ramul medical, am văzut de curând că în Moldova aceasta nu e
îngăduit. Conducerea internă a comunei raielelor evrei este încredinţată unor reprezentanţi
ce poartă numele de epitropi. Aceştia sunt numiţi de guvern pe timp de trei ani, sau numai
confirmaţi în posturile lor. Rabinul şi ceilalţi funcţionari ai comunităţii li sunt supuşi până
la un oarecare grad. Guvernul acoardă acestori epitropi o putere aproape nemărginită către
acei ce depind de administraţia lor. Căci unele lucruri, ce în alte locuri sunt în atribuţia
tribunalelor sau poliţiei (d.e. strângerea dăjdiilor, tratarea unor procese mai mici pentru bani
şi sfezile între soţi, şi chiar arestarea provizorie pentru greşeli mai neînsemnate), intră în
atribuţia lor. Din nefericire, sunt însă în Moldova puţini evrei pământeni cultivaţi cari ar
putea ocupa asemenea posturi într-un chip demn, în binele comunităţilor. Aşa se întâmpla
acum câţiva ani în Iaşi, când guvernul dete ordine epitropilor ca să trimită peste Dunăre, în
Turcia, ori să bage în miliţie pe toţi acei evrei ce aveau o purtare nemorală 22 , că aleseră pe
acei cari din întâmplare umblau sâmbăta în trăsură sau cari (în Iaşi care nu avea eruv purtau
o batistă în buzunările lor în zioa sâmbetei etc.) Că sudiţii evrei nu au nimic comun cu
jurisdicţia epitropilor, se înţelege de sine.
Starea financiară a evreilor din Moldova este cam potrivită. Nu găseşti acolo, ce e
drept, bogăţii însemnate, dar nici o sărăcie de lipitul pământului cum e d.e. în Galiţia
megieşă.
Institute de binefacere, afară doar de spitalele din Iaşi şi Galaţi, nu ştiu de mai posed
evreii din Moldova 23 .
Numărul total al poporaţiei israelite din Moldova trebuie să fie cam peste 50.000 de
suflete24 •
Printre oraşele mai însemnate din Moldova, care au mai ales comunităţi israelite mai
însemnate, putem cita, pe lângă Iaşi şi Botoşani, Galaţii, oraş cunoscut mai cu seamă ca un
port însemnat la Dunăre. Dar afară de însemnătatea lui mercantilă, şi observat numai din
partea sa estetică, pierde foarte mult cum îl priveşti mai de aproape. Cât de murdărie şi
neregularitatea zidirilor, este Galaţul un Iaşi în miniatură, dar locuitorii israeliţi de acolo
sunt cultivaţi, pe semne din cauza contactului lor zilnic cu străini cultivaţi, atât creştini cât
şi israeliţi, dintre cari din cei din urmă am găsit în anul trecut o grupă mică interesantă şi
care promitea mult pentru cultivarea acelei comunităţi. Aici ·în Galaţi, unde locuesc o
mulţime mare de greci, s-au aruncat acum câţiva ani aceste hoarde sălbatice şi fanatice
asupra evreilor în timpul Paştelor creştine-ortodoxe şi i-au maltratat. Se iscară bătăi,
israeliţii s-au împotrivit, s-au apărat cât putură, şi dacă guvernul nu ar fi intervenit încă de
cu vreme nu s-ar fi putut evita vărsarea de singe 25 • Mai cu seamă trebuie să o mărturisim, că
nu găsim în tot Orientul nici un popor mai duşman evreilor, mai fanatic, mai setos de singe
37
şi totodată mai viclean şi degradat moraliceşte, ca această remăşiţă acelei mari naţie, care
era odată leagănul culturei, al tuturor ştiinţelor şi artelor, isvoru·1 nesecat a tot ce era mai
mare şi mai frumos. Cu toate acestea, nu voesc să generalizez această opinie în totul; noi o
ştim foarte bine cât de des poate fi cineva nedrept voind a deduce de la indivizii singuratici
la totalitate, şi am cunoscut în viaţa mea fii ai vechei Elade ce-i socoteam între oamenii cei
mai nobili.
Dar atâta trebuie să spun, că elementele vătămătoare de intoleranţă, fanatism,
mituire, abuzare şi decadenţă morală, ce găseşti ici-colea în Principate, au fost aduse de
aceşti vecini de sud şi de alţi megieşi de nord. Aceste viciuri morale nu-şi au leagănul lor
primitiv şi nici nu sunt înnăscute poporului de rasă romană.
Acum să trecem la evreii din Muntenia.

Evreii din Muntenia sunt foarte puţini numeroşi faţă cu cei din Moldova. Numai în
câteva oraşe mai mari, bunioară Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Brăila sunt oarecum
comunităţi mai respectabile. Dar dacă cineva ia în consideraţie că în cea mai mare din
aceste comunităţi, şi anume în Bucureşti, sunt abia 1.00026 de familii din toate congregaţiile
israelite, atunci nici nu trebuie să mai cercetăm de aproape pentru a spune că numărul
evreilor din Muntenia e cu mult mai mic. Dar şi emigrarea lor în Muntenia datează cu mult
mai târziu decât în Moldova. Se crede că acum 280 ani n-ar fi fost în Muntenia nici un
evreu polono-german, şi înainte cu 100 ani nici un israelit spaniolo-portughez.
Cu toate că am zis deja că în Muntenia trăesc cu mult mai puţini evrei decât în
Moldova, se arată totuşi în cercurile israelite de aici un element nou, care nu-l putem regăsi
nici în Moldova, nici în Polonia. Voim să vorbim de evreii spaniolo-portughezi sau
spaniolii. Suntem dar siliţi a vorbi în studiul nostru asupra stărei israeliţilor din Muntenia,
îndeosebi despre evreii polono-germani şi de cei spanioli.
Să ne îndreptăm privirea mai întâi la Congregaţia Spaniolă, care e mai puţin
numeroasă.
Israeliţii spaniolo-portugheji, cari trăesc în prezent în Muntenia, au emigrat acolo
din Orient. Cei mai mulţi veniră de peste Dunăre, din provinciile turceşti ale Europei (din
Constantinopole, Adrianopole, Salonic, Vidin, Rusciuc, Silistra, Vama, Belgrad şi din alte
oraşe din Bulgaria şi din Serbia), unii însă îşi trag originea direct din adevăratul Levant
(Smirna, Ierusalim, Damasc etc.). Mai toţi veniră încoace în cursul secolului trecut, şi mai
continuă încă a veni. Căci evreii se bucură demult în Principate de o posiţie mai bună, sub
orice punct de privire luat. c;'.ăci în Principate se află isvoare de bogăţii mercantile de
nimeni esploatate, şi persoana şi averea lor este totdeauna respectată cel puţin mai bine ca
în timpii dinainte, când ele erau adeverate paşalicuri turceşti.
Congregaţia Spaniolă din Bucureşti numără în sânul seu membrii cari au venit acolo
acum 30-40 de ani într-o stare cam sărăcică, şi cari posed acuma bogăţii foarte însemnate.
Ocupaţia lor principală este negoţul. Se află printre dânşii bancheri, manufacturişti şi
neguţitori de grâne. Ei se bucură de un credit respectabil printre neguţitorii evrei şi creştini,
pentru că trec de drepţi şi cinstiţi în negoţ. Mulţumită acestei frumoase trăsături de caracter
şi altor însuşiri bune pe cari le datoresc influenţei mahometanilor din Orient, între cari se
semnalează cu deosebire o anumită linişte şi demnitate în exteriorul lor, raritatea cu care se
ivesc certele şi sfezile între dânşii, ce-i face să nu vadă tribunalele cu lunile, mai cu seamă
în afaceri cari privesc comuna şi în acelaşi timp favorabila lor posiţiă socială, li-a dat
oarecare însemnătate Ia autorităţi şi a procurat celor mai însemnaţi din ei o relaţie cu clasele
de sus a ţerei. Păcat că „orientalismul" lor mai trage după sine şi alte obiceiuri şi deprinderi
38
orientale, cari îi fac să fie mai puţini păsători de a intra în cercul năzuinţelor modeme şi-a
reformelor progresiste, chiar decât israeliţii din Europa vestică în genere şi cei polono-
germani din Principate în parte. Dar ar însemna a cere ceva contra psihologiei dacă am voi
să-şi fi însuşit numai tot ce-i bun din sânul orientalismului, cu care au fost în contact atâtea
veacun.
Aceasta ne dă o nouă dovadă pipăită că poporul israelit cu toată puterea lui internă
prin care resistă ca familiele plantelor urieşe Ia toate climatele, cari ies victorioase din toate
excesivele şi vrăjmaşele influenţe ale lumei exterioare, el totuşi nu respinge cu totul aceste
influenţe, cea ce ar fi contra legilor existenţei, ci le primeşte din contra în interiorul seu, le
Iasă să activeze, le asimilează şi-şi construeşte din aceasta tipuri varii, deosebite după
localitate.
Cea ce se petrece la naşterea varietăţilor geografice a uneia şi aceleaşi plante, în
lumea botanică, se petrece la toată omenirea şi la poporul nostru.
Ne pare deci cu totul absurd de a lăuda de exemplu pe evreul din Polonia, care în
restimp de multe veacuri a trăit în mijlocul unui popor sarmat (polonii) vioi, spiritual, dar
nu tocmai de un caracter tare şi iubitor de regulă şi ordine, pentru ascuţimea spiritului seu şi
vioiciunea intelegenţei sale, dar a-i imputa în acelaşi timp lipsa lui de gust estetic, de iubire
de regulă şi ordine, cum şi lipsa tăriei de caracter, cari însuşiri par a fi proprie rasei
germane. Tot aşa de absurd şi nepotrivit ar fi de a reclama altceva de Ia evreul oriental,
decât ca să fie cu totul oriental, cu gravitatea sa clasică şi chiar liniştea şi demnitatea sa
plastică, cu ospitalitatea şi onestitatea lui patriarchală, şi în acelaşi timp cu un oarecare grad
de lenevie spirituală, mintea restrânsă şi indolenţă.
Portul spaniolilor (aşa sunt acolo numiţi evreii spaniolo-portugheji) era primitiv, cel
turcesc, mai târziu însă a primit mai multe modificări, şi se aseamănă cu portul naţional cel
vechi al muntenilor; iar cei bătrâni mai poartă încă până acum un costum lung oriental. Din
vreme în vreme mai vezi încă acum spanioli cu portul adeverat turcesc. Aceştia sunt de
obicei noii sosiţi din Turcia. Chachamul (Rabinul) Comunităţii Spaniole din Bucureşti, ca şi
vice-chachamul, mai poartă încă până acum costumul turcesc, deşi sunt în ţară de multă
vreme. Tinerimea spaniolă însă a adoptat portul francez, pe care-l poartă, ca toţi muntenii,
după ultima modă. Dar în această privinţă nu se potrivesc ambele sexe. Tânărul care a
primit odată portul francez, îl conservă şi mai târziu ca bărbat; fetele însă se poartă de tot
europeneşte până la nuntă, dar când se fac neveste mai păstrează numai tăietura
europenească la rochii, iar părul şi-l acopere cu o bonetă (fes) roşie, care este împrejmuită
cu un şir de monede, întocmai ca în Orient, şi-şi pocesc astfel figura lor de obicei frumoasă.
Dar nu numai în această privinţă, ci şi în multe alte se mai observă o mare deosebire
între bărbaţi şi femei, în privinţa gradului de cultură şi în modul european de a vedea şi
judeca! Căci pe când bărbaţii au primit în sinul lor idei noi europene, în urma relaţiilor lor
zilnice cu străinii, rămân femeile spaniole, care nu obicinuesc a eşi mai niciodată din casele
lor, aceea ce au fost acum o jumătate veac, aceea ce mai sunt încă şi acum în Turcia
propriu-zisă. De sine se înţelege că şi aice trebuie să exceptăm tinerimea, mai cu seamă
acea din casele mai bune. Căci din aceste cercuri se tremei fetele (de-acum câţiva ani) în
pensionatele creştine, unde primesc instrucţie în limba română, franceză, adese chiar în cea
germană, precum şi în lucru de mână. Băeţii vizitează din frageda copilărie şcoale private
spaniole (care se asamănă cu „chederul" (lehilor), unde capată instrucţie în cetirea limbei
ebraice şi priceperea Bibliei şi chiar câteodată scrierea spaniolo-ebraică. De instrucţia
Talmudului nu găseşti aici nici o urmă, şi profesorii singuri îl cunosc puţin de tot. Dar nici
în înveţătura Bibliei nu sunt aşa de înaintaţi; gramatica ebraică e un terra incognita în
39
aceste cercuri. Băiatul care e dintr-o casă bună, ajuns în vrăstă de opt sau nouă ani, se
trimete în pensionate creştine sau şi în şcolile publice muntene 27 •
Comunitatea spaniolă-judaică nu posedă anume şcoli israelite unde copiii să fie
instruiţi în ştiinţă şi religie, şi aceasta nu din causă că n-ar fi recunoscut necesitatea unor
asemene instituţie salutarie; din contra, chiar acum câţiva ani s-a pronunţat o mare parte din
membrii acestei congregaţii pentru înfiinţarea unor asemene instituţii, şi posedară şi
mijloacele necesare. Dar din cauza a câţiva membrii influenţi, a cărora pungă li e mai plină
decât capul, se nimici această întreprindere, şi această nu doar din fanatism sau de teamă că
se va primejdui religia părinţilor lor, ci din simplul dispreţ pentru instrucţie şi ştiinţe. O,
blăstem asupra modernei aristocraţii a lui Israel, aristocraţia banului! Şi un aşa spectacol
nu-l avem numai în Capitala unei ţeri, care propriu vorbind se află la extremitatea cea mai
îndepărtată a culturei europene, ci chiar ici-cole într-o capitală din centrul Europei,
înconjurată de o lume modernă, cu creaţiile ei măreţe şi noue, cari au întemeiat de abia
bogăţia naţiilor şi cari toate sunt o consecvenţă a ştiinţei moderne. Oh! Spuneţi, voi
adoratori ai viţelului de aur, cine a eliberat pe Israil din jugul Evului Mediu, din acest
Egipet european, cu secularea sa apăsare faraonică, ce aşa înspăimântător de greu cădea pe
umerii strămoşilor noştri? Fost-au oare liberatorii voştri bogaţii, sau barbaţii de ştiinţă?
Oameni bogaţi au existat întotdeauna printre evrei, pe când mai erau încă porecliţi „sclavii
camerieri a Sfântului Scaun roman", pe atunci se aflau „sclavi camerieri" bogaţi; slujit-au
aceştia întru ceva fraţilor lor? Câştigat-au oare prin ei Israel în consideraţie? Tras-au Israel
vreun beneficiu din bogăţia lor? Nu, deloc nu! Pagubă, multă pagubă încă, şi multe
nenorociri a adus bogăţia cea bătătoare la ochi a câtorva, asupra întregului judaism. Căci ea
deşteptă pizma, aţâţă fanatismul hoţesc de atunci, care n-avea nici pricepere pentru sfântul
drept al omului de a se bucura de aceea ce posede, care credea că îndeplineşte o faptă bună
şi sfântă când putea trimite pe un jidan în iad, mai ales de îl putea despoia şi a-l trimete gol
într-acolo. Această ceată de hoţi începu, se înţelege, cu cei bogaţi, dar „l'appetit vient en
mangeant", până la urma urmei nu-i păru lucru de dispreţ de ajăfui până şi pe cel mai puţin
bogat şi de a-l isgoni din ţară. Aceste perioade hidoase, ştiinţa şi inteligenţa Ie-au alungat,
să credem pentru veci. Da, numai ştiinţa ce ne-am însuşit-o ne-a procurat consideraţie, şi pe
acela ce-I consideri, pe care eşti silit a-l considera, trebuie să şi-l respectezi ca om, pe acesta
nu-l mai poţi trage de barbă ca pe ,jupân Moise", cum era cazul mai înainte de a fi
egalitatea perfectă pentru bogat şi sărac. O, să vi-o spunem încalte, voue bogaţilor,
despreţuitori ai ştiinţei, şi voue discipulilor în Israel, strălucirea, mândria şi îngâmfata
voastră aristocraţie bănească (cea mai de nesuferit, fiindcă are mai puţin drept de a fi, decât
toate celelalte) vor fi dispărut de mult de pe suprafaţa pământului fără vreo urmă, în timp ce
traiul şi activitatea barbaţilor de ştiinţă în Israil, cari au instruit şi înnobilat pe fraţii lor, îi
apărară şi reprezentară, vor remâne neuitate în amintirea naţiei, până la urmaşii cei mai
târzii, cari nu vor înceta niciodată să se bucure şi de a trage foloase din lucrul mînilor lor.
Cetitorul care înţelege importanţa fiecărui lucru de cum se iveşte, şi inima sa simte
şi capul său pricepe urmările lor ameninţătoare, îmi va ierta fără îndoială această abatere.
Să ne reîntoarcem dar ear la obiectul nostru! Ritul spaniol e acel al „sefardimilor".
Sinagoagele lor (ei au doue, cea mai mare a fost hirotinisită anul trecut/ 8 sunt frumos
zidite, pavate cu piatră, şi au în mijlocul tavanului un fel de boltă. Jeţurile se află jur
împrejur pe lângă pereţi, precum şi jur împrejur de la „Almemer", care se află în mijlocul
sinagoagei (sub bolta luminoasă) unde se face rugăciunea şi se dă citire Bibliei. Portrete şi
alte conhoide (ornamente), ca ici-cole în sinagoagele vechi lehe-germane, nu se văd aici.
Comunitatea şede cu piozitate pe ambele bănci concentrice (câţiva bătrâni cu picioarele
40
dedesubtul lor, de vreme ce pantoafele remân pe pământ), ţine cartea de rugăciune în mână
şi se roagă foarte încet, aşa că se aude numai vocea chazanului. Acesta face rugăciunea
într-un ton sonor şi demn, un fel de recitaţie, care ici-cole este împestriţată de vreo
frumoasă melodie primitivă spaniolă şi care din când în când este şi întreruptă de un cântec
monoton turcesc. In timpul serbătorilor sunt cântate cântecele de serbători de membrii
particulari ai comunităţii, cântând fiecare câte un vers deosebit. E în adevăr curios că în
acest rit oriental, care desigur este foarte vechiu şi care n-a fost niciodată în contact cu toate
năzuinţele de reformare a timpului modem, se exprimă foarte clar principiul propăşirei
continue, după cum ne-o dovedeşte primirea de bucăţi religioase şi de cântice din limba
înţeleasă pentru popor. De aceea, auzi câteodată în această sinagogă făcându-se rugăciuni şi
ritualuri în limba spaniolă; ear pe de altă parte sosesc din Orient din vreme în vreme
rugăciuni noue, potrivite cu timpul, care sunt primite în rit pentru un timp oarecare.
Sinagoga femeilor e deasupra celei pentru bărbaţi şi e prevăzută cu un balcon foarte des de
lemn, în dosul căruia stau femeele cu capul învelit şi ascultă cum se face rugăciunea, căci
ele nu sunt în stare a le face singure, deoarece din nefericire nu pot, în general, nici să
citească29 .
În viaţa familiară a spaniolilor se mai regăsesc o mulţime de amintiri orientale, şi
deşi femea nu-şi petrece traiul într-un harem închis, ca la mahomedani, este totuşi obiceiul
ca femeele spaniole să remâie cât mai mult acasă, şi ca bărbaţii să li aducă toate în casă.
Spaniolul mai cu seamă respectează pe „bulisa" (soţia) lui ca pe o adeverată regină, se
înţelege că după faimosul principiu „le roi regne et ne gouveme pas", fiindcă stăpânirea
casei după opinia spaniolilor, care predomină ales în Orient, aparţine bărbatului. Femeea
spaniolă nu ştie deci deloc cum merg treburile bărbatului ei, nici nu-şi bate capul cu
aceasta, după cum nu li pasă nici de educaţia copiilor. Cunoscuta apatia· spirituală a
orientalilor îndepărtează urâtul, şi dacă urâtul tot le vine, atunci merg laolaltă mai multe
femei spaniole la vreun feredeu cu aburi turcesc din oraş, acolo se scaldă împreună, se
odihnesc, mănâncă dulceaţă, şi petrec astfel o zi adeverat orientală, pe care ştie a o respecta
numai acela care este bine iniţiat în misteriile delicioase a unui feredeu oriental.
Tipul spaniolilor e adevărat sudic, marcat prin trăsături fine; femeele lor sunt unele
de o frumuseţe frapantă, cu ochi negrii scânteetori şi un teint fin, bătând în brun. Dar
frumuseţei lor lipseşte adesea graţia, condiţia neapărată pentru a putea purure plăcea, şi care
la femee nu este decât fructul unui tact estetic. Limba spaniolilor este un dialect castilian,
care s-a corupt mult în cursul timpurilor din cauza îndepărtării lor din ţara natală, parte prin
schimonosirea exprimării şi parte prin amestecul de cuvinte ebreeşti şi elemente turceşti.
Dar în privinţa vorbirei mai curate pot fi spaniolii preferiţi evreilor leho-germani; căci când
învaţă şi cunosc limba germană o exprimă mai curat, de vreme ce lehii cultivaţi, afară de
câteva escepţii, mai lasă a se observa încă în exprimarea lor urmele jargonului lor de mai
înainte. Tocmai pentru că acest jargon are o afinitate cu limba germană şi se confundă deci
mai lesne în amintirea lor şi în vorbirea curentă le vine în gură pe neştiute un cuvânt în
locul altuia.
Spaniolii au de obiceiu foarte puţine simpatii pentru coreligionarii şi fraţii lor leho-
nemţi; şi acesta pare a fi o moştenire a Orientului, care avea mai înainte o antipatie mare
contra a tot ce era de origine occidentală. Dar fie orcum ar fi, e un fapt constatat că evreii
spanioli intră rar în legătură de căsătorie cu cei leho-nemţi, vin rar în relaţie cu dânşii, afară
numai de un singur loc, şi anume la cimitir30 • La moarte sigur că constituie o singură
comunitate, da în viaţă nu o voesc. Dar spre a face şi aici o deosebire, se află pietrele
41
sepulcrale culcate la spanioli pe mormintele lor, de vreme ce la evreii lehi stau la capul
mormantu Im,. ca Ia toate popoare Ie europene31 .
A
Cum s-a întâmplat la spanioli ca ei să puie Mazevele (monument staţionar) culcate

pe mormânt nu mi-o pot nici acuma esplica.
Am zis mai sus că evreii lehi şi spanioli vin rar în legătură de căsătorie.
Ceremonialul cununiei la spanioli e afară de aceasta aşa de caracteristic, şi se deosebeşte
atât de mult de acel al israeliţilor din Europa, încât îmi pare că nu fac reu a-l descri aci în
câteva cuvinte. Înainte de toate priveşte spaniolul logodirea cât cununia, şi rar se va putea
vedea la spanioli ca o logodnă să se desfacă, după cum întâlnim şi mai rar despărţenii. Deşi
cununia la dânşii nu se face mai niciodată din o aplecare internă şi mai întotdeauna din
convenţiune; dar despărţenia în sine o consideră ei ca un păcat. Aceasta e cu atât mai
curios, fiindcă se întâmplă foarte des despărţenii la populaţia creştină şi leho-judaică din
Principate. Trei zile înainte de cununie se expune în văzul tuturor zestrea miresei într-o
odaie a locuinţei sale şi se invită în acele zile înainte de masă pe cei mai bătrâni din
comunitate, ear după masă numai femeele, ca să o privească. Barbaţii taxează şi valoarea
zestrei, care de obiceiu întrece suma reală. Suma totală se calculează împreună cu banii
peşin ce capătă mireasa, şi care se află deasemene pe masa per comptant (un obiceiu afurisit
ar fi aceasta pentru părinţii de pe alocure, ce au plăcere numai a promite zestre) şi asupra
acestora se află contractul de căsătorie (chetuba). După masă vin femeele, dar numai spre a
vedea zestrea şi a o admira, de merită aceasta. După trei zile, întotdeauna într-o mercure
după masă, are loc căsătoria (copulaţia). În loc de o „Chupa" se acopere juna pereche cu un
„taleth" (mantilă de rugăciune). Lângă dânşii stau azistenţii, înaintea lor chachamul ce-i
binecuvintează. El recitează binecuvântările obicinuite, ceteşte apoi „Chetuba" în formă
recitativă şi o iscăleşte cu alţi doi martori în prezenţa celor adunaţi. Apoi vine ceremonia
dărei inelului, stricarea paharului 32 , binecuvântarea cupei şi - cu aceasta totul s-a sfârşit.
Aşadar nici învârtire şi nici „Chupă" ca de obiceiu. Dar nu m-am exprimat bine când am zis
că totul s-a sfârşit; acuma abia începe adevărata cununie ceremonială ce are o durată de
şapte zile. În tot acest timp şed noii căsătoriţi pe tronul lor de căsătorie şi primesc vizitele
de gratulare din partea amicilor şi cunoscuţilor, care vin spre a „cinsti chupa". - Dar nici cu
aceasta nu ia încă sfârşit, căci întregul an dintei după căsătorie se numeşte tânăra măritată
„Kală" (mireasă) şi toate rudele şi cunoscuţii o iau drept onoare de a cinsti pe tinerii
însurăţei invitându-i la masă o dată pe septămână, şi aşa se face roată la toţi, până la
sfârşitul anului.
Dar după cum la întâmplări vesele, veselia nu trece aşa curând, tot aşa mâhnirea la
întâmplări nenorocite. Dacă moare spre pildă un spaniol, se adună mai toţi bătrânii şi
femeele bătrâne din congregaţie în casa celui mâhnit. Mortul este pus în mijlocul odăiei pe
un fel de raclă, femeele se aşază în giurui lui în cercuri concentrice şi împreună în chor
intonează cântece de jale, cu totul după chipul monoton oriental; aşa că străinului îi pare a
avea viu înaintea sa acele „femei jăluitoare" (Mekonenoth) de care prorocii vorbesc foarte
des. În timpul celor prime şapte zile de jale, se tremele familiei în doliu mâncare acasă din
partea cunoscuţilor sau a rudelor mai îndepărtate, pe fiecare zi de către o altă familie.
Familia a căreia rând e de a tremete celor în doliu mâncarea vine şi ea singură, apoi se
întinde un covor pe podeală şi se pune masa mai la pământ, pe o mescioară mică. Toţi cei
prezenţi se pun la pământ în jurul mescioarei şi mănâncă împreună. Dacă familia în doliu e
însemnată şi numeroasă, atuncea iau asemenea mese de doliu aspectul unei festivităţi.
Asupra ocupaţiei, caracterului şi poziţiei spaniolilor, atât faţă cu locuitorii creştini,
cât şi a celorlalţi israeliţi din ţară, am arătat deja mai sus cele de importanţă; am de
42
observat, că un adeverat progres pentru spaniolii din Muntenia va fi posibil numai atuncea
şi lesne de realizat, când se vor alipi culturei germane. Ear pentru a ajunge la acest scop,
vor trebui a se deszice în totul de unele prejudeţe şi antipatii contra fraţilor lor leho-nemţi.
Afară de Bucureşti se mai află încă congregaţii mici spaniole în Craiova, Ploeşti,
Brăila, Călăraşi şi Giurgiu. În Bucureşti, unde comunitatea este cea mai numeroasă, numeră
ea ca la 150 familii. Dintre acestea sunt vreo 25-30 foane bogate (banchieri, comercianţi
mari), 70-80 de starea mijlocie (comercianţi mici) şi ca la 60 familii sunt foarte sărace, care
trăiesc din pomana celorlalte. Institute publice (spitale, şcoli) nu posed deloc. Dar de când
există acolo şcoli israelite publice a Comunităţii germano-israelită (vezi mai jos) îşi tremet
copiii în acele şcoli. Acesta poate e primul pas pentru apropierea acestor elemente separate.
,------- Vom mai da acum câteva relatări asupra populaţiei leho-nemţească israelită, care
trăeşte în Muntenia.
Numărul israeliţilor leho-gennani, cari trăesc în Muntenia, e foarte mic, cum am zis
mai sus. Afară de Bucureşti trăesc în cele mai mari oraşe în capitalele districtelor ţărei
puţini evrei, sau ca indivizi singuratici, sau constituiţi în mici comunităţi. Portul lor în mare
parte este acuma cel european (francez), chiar cei bătrâni poartă foarte rar portul complet
leho-judaic. Înfăţişarea externă a evreilor din Bucureşti este prin unnare cu mult mai puţin
supărătoare şi bătătoare la ochi, decât în Iaşi, chiar în acele uliţi unde evreii s-au grupat de
bună voie (uliţi oprite şi alte de aceste nu sunt, mulţumită Domnului, în Bucureşti). Dar o
dată cu acest port se pot observa şi opinii mai bune şi elemente mai apte pentru cultură.
Printre evreii leho-nemţi din Muntenia nu se găsesc, ca între acei din Polonia, oameni cu
ştiinţă multă atât în cele profane cât şi în cele ebraice, ci dinpotrivă, oameni cu foarte puţină
cultură; dar cel puţin nu sunt fanatici, nici chasidimi, cari să se opuie cu o aşa mare energie
şi îndărătnicie contra orcăreia refonne mai bune, pe singurul motiv că este înţeleaptă.
Experienţa ne-a dovedit, deja, că se pot introduce în această comună aşezăminte
salutare, fără a se întâmpina duşmănie fanatică şi pedici neînlăturabile. Aceşti oameni puţin
instruiţi, dar şi mai puţin exaltaţi, las a se conduce cu plăcere, pe dată ce observă că
conducătorii lor posed pe lângă o superioritate, o percepere intelectuală şi o voinţă onestă şi
neegoistă. Ocupaţia evreilor leho-nemţi din Muntenia este negoţul şi meşteşugul. Întrucât
priveşte negoţul, se află printre dânşii, ce e drept, nu mai puţini comercianţi mai însemna!i,
dar mai mulţi oameni bogaţi, cari se bucură de un credit frumos şi trăesc foarte cinstit. In
timpul din urmă, au întreprins mai mulţi nişte operaţii însemnate şi lucrative, cu liferări
pentru armate. În ce priveşte meşteşugul, se află printre dânşii mai mulţi croitori.ciubotari
(puţini), stoleri, ceaprazari, tinichigii şi sticlari (aproape mai numai evrei). Întrucât priveşte
profesii mai înalte, de ştiinţă, se află în Muntenia medici şi chirurgi evrei cari sunt mai mult
sau mai puţin ocupaţi şi se bucură de o practică mai mare sau mică după împrejurări. Când
era nevoie acum câţiva ani de a se numi medici în funcţii publice, a numit guvernul pe doi
evrei (pe scriitorul articolului de faţă şi dr. Drey 33 ce-i acum în Odesa) ca medici de
carantină şi de district. De atuncea se consideră ca admis principiul că medicii israeliţi cu
capacitate reclamată pot fi admişi la orice funcţie a statului. Mai mulţi medici israeliţi fură
admişi de atuncea ca fisici de district (întrucât mai erau posturi de dat), şi mai păstrează
încă aceste funcţiuni. Advocatura nu este încă aici reprezentată prin coreligionarii noştri, şi
nici că ar putea fi exercitată decât numai de cei indigeni, cari cunosc bine limba, din cauza
situaţiei particulare a ţărei şi a legislaţiei. Afară de aceasta, nu se află încă aici coreligionari
cari să se îndeletnicească cu literatura şi ştiinţa (doară dacă ar fi să mă excepţionez pe mine,
care funcţionez de câţiva ani ca profesor de ştiinţele naturale la liceul din Bucureşti).
43
Gradul moralo-religios a acestei congregaţii se poate caracteriza numai cu cuvântul
de slab. Acesta e în tot cazul caracterul predominător al tuturor popoarelor şi partidelor
religioase din Muntenia. Aici nu pre este locul favorabil pentru o scală mai înaltă
termometrică în religie şi morală. De obiceiu, sunt oamenii de aici religioşi şi virtuoşi, căci
aşa trebuie să fie; oamenii ţin de aseminea în casele lor regula mâncărilor prevăzute cu
uzurile religioase şi legile ceremoniale, pe cât e numai cu putinţă; dar îşi amintesc
întotdeauna mult cunoscuta formulă logică: nul/a regula sine esceptione (nici o regulă fără
excepţie) şi circumstanţele au a hotărî, dacă te găseşti azi în excepţie sau te vei afla mâne în
ea. Cu toate aceste, se poate observa un fenomen în adevăr surprinzător la coreligionarii
noştri din Muntenia, că sunt foarte credincioşi religiei părinţilor lor şi au o antipatie
straşnică contra acelor ce-şi reneagă religia. Contra tuturor trudelor ce-şi dau de acum mai
mulţi ani misionarii engleji, pentru a recruta un oarecare contingent pentru raiul anglican,
n-au ajuns încă la nici un rezultat satisfăcător. Ear pentru miile de funţi, pe care societatea
engleză a misionarilor a risipit în România pentru convertirea evreilor de acolo, au cam o
desmăţată resplătire - un sfert de duzină de botezaţi. Mai că-ţi vine să zici o dată cu
Shyloc34 : „un funt de carne pentru un funt de bani!"
Cât priveşte educaţia tinerimei israelite, se află în Bucureşti două şcoli publice, una
sub titlul „Şcoala israelită austriaco-prusă pentru băeţi şi fete", cealaltă sub numele „Şcoala
israeliţilor pământeni". Eată istoricul acestor două şcoli 35 • Israeliţii au avut de demult o taxă
asupra cărnei cuşere, a căruia venit a fost încasat de epitropii comunităţii (cari trebuiau să
fie numai evrei pământeni) şi care se întrebuinţa pentru scopurile comunităţii. Ani mulţi au
trecut şi nu s-a putut afla pentru care anume scop au fost întrebuinţaţi aceşti bani? Astfel era
starea lucrurilor până la sosirea actualului agent şi consulul general cesaro-crăesc al
Austriei (acelaşi care şi-a câştigat atâtea merite la evreii din Alexandria, în istoria
sângeroasă din Damascen de trista memorie) 36 , un barbat merituos, activ, prietenos şi uman.
Acest diplomat influent, după ce luă informări asupra situaţiei israeliţilor de aici, declară
guvernului muntean de atunce că nu poate îngădui sub nici un preţ ca supuşii austriaci să
plătească dajdii guvernului din Principate contra tractatelor existente, ceea ce ar fi cazul
dacă israeliţii austriaci din Bucureşti ar plăti pentru carne o taxă, care nu sunt chemaţi a o
administra ca epitropi şi, ce-i mai mult, nici nu li se dă vrodată socoteală de întrebuinţarea
ei. El ceru deci ca israeliţii supuşi austriaci să fie separaţi de restul comunităţii şi să se
constitue într-o comunitate deosebită, sub o administraţie deosebită, care să fie sub
controlul autorităţii consulare. Mulţumită îndemnului seu, consului general al Prusiei,
baronul de Meusenbach, făcu şi el paşi la guvernul din Muntenia întru ajungerea acestui
scop. După o corespondenţă lungă şi energică condusă cu multă diplomaţie, îi reuşi în
adevăr ca să se decidă separarea israeliţilor austriaco-pruşi de restul comunităţii. De atunce
se constitui „Comunitatea israelită reunită austriaco-prusă" din Bucureşti3 7 (numărând în
totul aproape 300 familii) sub o administraţie deosebită, casier etc., care strânge pentru sine
partea ei din banii intraţi pentru plata taxei (relativ cu numărul lor faţă cu israeliţii
pământeni) şi pe care îi întrebuinţează în folosul comunităţii lor. Budgetul anual al
comunităţii reunite e de aproape 5000 fiorini. Rubrica principală a cheltuelilor o formează
şcoalele de băeţi şi fete ce am citat mai sus, care a fost de asemene chemată în viaţă prin
energia ambilor consuli, unde mai cu samă domnul de Laurin s-a distins printr-un zel
nespus şi o sârguinţă nepomenită, încât se poate spune du drept că acest institut binefăcător
pentru educaţie, menit de a respândi lumină şi cultură germană printre coreligionarii noştri
aflători pe pragul cel mai extrem al Europei vestice, este opera sa. Şi nu trebuie să-i fie
deloc ruşine cu aceasta! Deja se pot observa urmările binefăcătoare a acesteia la tinerimea
44
isra~lită, atât de mult lăsată în părăsire până în prezent, atât de comunitatea reunită cât şi de
celelalte comunităţi fraterne, ba chiar părinţi creştini din toate confesiile tremet copiii lor
într-acolo (mai cu samă fetele, pentru a se instrui în limba germană şi lucru de mână).
Numărul elevilor şi elevelor, din ambele sexe, variază între 100-140. Obiectele predate în
acest institut sunt acele a tuturor institutelor mai bune israelite din Germania, numai cât că
se mai predă aice şi limba română şi franceză. Limba de predare însă pentru toate obiectele
în această şcoală este cea germană. Pentru ca să se cheme în viaţă acest institut şi pentru
direcţia provizorie, am fost eu însărcinat din partea ambelor consulate. Am căutat şi caut să
împlinesc sarcina onorifică ce mi s-a predat, pe cât îmi stă prin puteri şi pe cât împrejurările
de acolo o permit.
Imediat după înfiinţarea în Bucureşti a acestei Şcoli israelite austriaco-prusă, înfiinţă
8
şi guvernul muntean o şcoală israelită de băeţi pentru israeliţii ei pământeni3 . Şi aici se
putu observa zelul pentru orce bine, toleranţa şi opiniile luminate prin care se disting toate
lucrările ale Eforiei şcoalelor, ca organul central a guvernului muntean pentru educaţia
publică a tinerimei. Guvernul poartă un interes foarte viu pentru aceestă şcoală. Limba de
predare pentru această şcoală este cea munteană; dar se învaţă şi aci limba germană, numai
însă ca o limbă străină. Conducerea acestei şcoli se află nemijlocit sub directorul tuturor
şcoalelor naţionale. Şcoala israelito-munteană pentru israeliţii pământeni numără ca la 100
de elevi, numai de sex bărbătesc. Aceste două şcoli israelite din Bucureşti se complectează
oarecum reciproc; de vreme ce una reprezintă principiul german, principiul culturei şi a
propagărei multor ştiinţe din Vest mai cu samă, cealaltă însă este reprezentanta principiului
naţional, spre a face din israeliţii pământeni adevăraţi cetăţeni munteni. Guvernul a declarat
franc că e în a sa dorinţă de a deschide acestor tineri israeliţi, cari vor termina mai târziu şi
clasele gimnaziale din Bucureşti, cariera funcţiilor publice, cum acestea stau deschise
tinerimei muntene, cari trebuie asemene să facă aceleaşi studii pentru a putea ocupa un post
oarecare. Aceste două şcoli au deci îndatorirea de a se sprijini şi ajuta una pe alta.
Nu pot încheia aceste scurte schiţe asupra situaţiei actuale a evreilor din ambele
Principate, rară a observa că, după opinia mea, criza cea mare, la care actualminte sunt
expuse ambele Principate, nu poate fi fără urmări prielnice pentru israeliţii de acolo. Căci
dacă Principatele vor căuta de acuma a-şi apropria însuşirile Occidentului, lăsând a se
influenţa de el, şi nu de Nordul, la care până acuma au fost constrânşi, atunci nu mai au
israeliţii din Muntenia a se teme de înăsprirea poziţiei lor şi nici că se vor introduce legi
exclusiviste şi represive. Aceasta ar fi fost în adevăr cazul dacă acea influenţă nefericită de
până acum şi-ar fi păstrat puterea în aceste Principate cu toate proprietăţile particulare ce o
caracterizează. Trebuie din contra să fim convinşi, că cu cât mai mult se va regula poziţia
statului cu acele ţări, în senzul desvoltării materiale unită cu desvoltarea intelectuală şi
recunoaşterea principiilor reale a spiritului luminat modem, cu atâta mai mult se va
schimba în bine şi starea israeliţilor de acolo, a căror poziţie, după cum o dovedeşte timpul
modem, este relativă cu sistemul predominător, după care este regulată în general
administrarea statului. „Când soarele era să apună" ne spune Scriptura în prevederea ei
profetică, „căzu Abraam într-un somn letargic" (Genesis). Să sperăm, dar, că soarele la Ost
nu este încă gata să apună şi că nu va veni acolo nici asupra lui Abraam şi urmaşilor lui aşa
repede acel somn letargic de osteneală, care sunt urmările persecuţiei, a desperărei şi
apatiei, ceea ce îndeobşte se poate tot aşa de bine observa la omul ce se află sub o apăsare
morală, ca şi la omenirea întreagă!
Al, IV/1881, p. 1-29
45
NOTE
I. În legătură cu vechimea evreilor în România, vezi studiul dr. M.A. Halevy, Comunităţile, inclus în antologia
de fată. (L.B.)
2. Astăzi tocmai contrarul se poate susţine cu sigurantă. căci tocmai aceea ce arată d-sa că lipseşte nu e
nicidecum cazul. (N.tr.)
3. Aceasta rezidă în altă cauză şi anume în separatiunea în care erau evreii de aice, de ceilalţi coreligionari ai lor
şi liniştita petrecere a traiului lor pe aice, care-i fac să nu se prea ocupe cu comuna. (N .Ir.)
4. Culegerea documentelor, efectuată de la data acestei composiţiuni până azi, ne convinge de contrarul, îi vedem
pe evreii adesea figurând în diferite împrejurări şi vorbindu-se de ei ca de oameni ce şed în mase. (N.tr.)
5. Singurul motiv real ni se pare acela ce-i azi de toţi recunoscut, blândeJea şi spiritul de toleranţă înnăscut
românului neaoş. (N.tr.)
6. Slava domnului că azi laşul şi cu el toată Moldova iau în această privinţă o schimbare mare. Nu numai că
tinerimea s-au debărăsat cu totul de acest port, dar şi multi din oamenii generaţiilor trecute se leapădă cu
încetul, dar zilnic, de el. (N.tr.)
7. Conform „Ucazului" dat de ţarul Nicolae I în august 1827. băieţii evrei între vârsta de 12 şi 25 de ani trebuiau
să fie supuşi la un serviciu militar obligator de 25 de ani. (L.B.)
8. Războiul ruso-turc din anii 1828-1829 s-a încheiat cu Pacea de la Adrianopol. Prevederile ei au facilitat
pătrunderea Ţărilor Române în circuitul comercial european. Dar, din punct de vedere extern, principala
consecinţă a Tratatului a fost instituirea pentru Principate a protectoratului rusesc. Sultanul a rămas
suzeran nominal, dar adevăratul stăpân al Principatelor a devenit Jarul. (Cf. Vlad Georgescu, 1992, p.
116). S-a prevăzut reorganizarea administraţiei interne pe temeiul unor Regulamente Organice, „o
curioasă şi eclectică primă constituJie românească" (loc. cit.), care a preconizat măsuri de modernizare,
rămase însă la jumătatea drumului. Situatia evreilor s-a înrăutăţit considerabil sub raportul statutului lor
juridic. Vezi în acest sens studiul lui E. Schwarzfeld, inclus în antologia de faţă. (L.B.)
9. În această apreciere oarecum denigratoare a lui Barasch la adresa evreilor_ din Moldova se renectă concep\ia de
superioritate a evreilor gali\ieni fală de cei din Moldova. „El a căutat să sfideze pe evreii moldoveni, el
fiind doar un galitian", constată S. Podoleanu în /s10ria pre.îei evreieşti din România, l, 1857-1900,
Bucureşti, 1938. (L.B.)
·IO. Din documentele epocii la care se referă atât de critic Barasch rezultă totuşi o intensă circulatie a literaturii
religioase iudaice printre evreii din Moldova. Ei şi-au creat o tipografie cu litere ebraice, iar conform unor
informaţii în deceniul cinci al sec. al XIX-iea, în laşi au existat patru librării unde se vindea literatură
evreiască. Vezi în acest sens IMER, III/2, documentele: 306, 309, 313, 360, 394. (L.B.)
11. Vezi în această privin\ă scrierea mea Chasidismus in Polen, în AZJ, a. 1839 şi 1840. (N.a.)
12. Căciulă şi alte componente ale acestui port. (L.B.).
13. Aluzia lui I. Barasch este probabil la consecin\ele Regulamentului Organic asupra statutului juridic al evreilor.
Vezi în acest sens nota 8. (L.B.)
14. Vezi scrierea mea Călătorii prin Cracovia, Galiţia etc. (N.a.) Referirea se face la impresiile de călătorii
publicate de I. Barasch în I. germană sub titlul: Wanderu11ge11 <lurch Krakau, Galizien, Bucovina, Moldau
und Walac/1ei [ ... /,în AZJ, între anii 1843-1846. Respectivele relatări au fost traduse în I. română de E.
Schwarzfeld şi publicate în Al 16/1894; ulterior au apărut în I. română sub titlul Itinerar în Cracovia,
Galiţia, Bucovina, Moldova şi Muntenia în 1841-1842, Bucureşti, 1894. (Vezi şi Ţicu Goldstein, 1996 şi
IMER, llU2, p. 351-381, doc. 344). (În continuare Itinerar). (L.B.)
15. Astăzi evreii au reprezentanţii lor în toate profesiunile şi tocmai în cele citate de autor sunt cei mai mulţi evrei,
exceptând cazul lăcătuşilor ambulanţi. (N.tr.)
16. Prima şcoală modernă evreiască la Iaşi a fost creată în anul 1852, de către M. şi B. Finkelstein şi B.
Schwarzfeld. (Cf. L. Rotman, 1999, p. 111 ). Vezi şi studiul lui W. Schwarzfeld, lmtrucţia, inclus în
antologia de faJă. (L.B.)
17. Se vede că autorul a vrut să înJeleagă şoltici, pungaşi, oameni de nici o ispravă. (N.tr.)
18. În legătură cu restricţiile pentru evreii din Moldova şi Ţara Românească de a locui la sate şi a deJine cârciumi,
vezi !MER, III/2, documentele: 332, 335, 435. (L.B.)
19. În decembrie 1853 s-a alcătuit un proiect de lege special pentru „Modul de recrutare a jidovilor den Prinţipatul
Moldovei", precizându-se că ,jidovii sâni supuşi la recrutatie deopotrivă cu celelalte clase pământene,
supuse acestei îndatoriri în puterea legei votate de Divanul Obştesc la 8 august 1852". (Arh. J. Iaşi, Tr.
1772, op. 2021, dosar 3076, fila 5-10). (L.B.)
20. Conform prevederilor cuprinse în Codul Caragea (1818), „dobândirea proprietăţii de moşii, vii şi ţigani nu se
poate cuveni decât feţelor de rit creştinesc" (Condurachi, p. 35). (L.B.)
46
21. E interesant a se vedea cum aceste provincii sunt trecute în Geografie ca provincii turceşti şi, conform
tractatelor anterioare a Rusiei cu Poarta, nu se poale aşeza aicea în \ară nici un turc, nu poate dobândi nici
un teritoriu şi nici a lua în arendă vro moşie, a zidi vro moschee, şi nici „escrcita liber şi în public religia
lui". Mai mult încă, înaintea războiului avea turcul nevoe, pe lângă un paşaport turcesc, şi de un bilet de
liberă petrecere din partea guvernului Principatelor, spre a putea rămâne temporal pentru afaceri
comerciale. (N.a.)
22. Referirea se face la Instrucţiunile Sfatului Administrativ Extraordinar din laşi promulgate în octombrie 1843.
(Vezi IMER, 111/2, p. 308, doc. 326). (L.B.)
23. În anul 1848 s-au mai pus bazele unor spitale evreieşti la Botoşani şi Bacău (vezi IMER, IIU2, doc. 397, 402).
(L.B.)
24. Conform statisticii întocmite de Direc\ia de statistică în 1859, numărul evreilor în oraşele Moldovei a fost de
83.000 de suflete. (E. Negruţi, 1997). (L.B.)
25. Vezi în acest sens Lazăr Schein, Calwnnia luării sâ11gel11i,_inclus în antologia de fală. (L.B.)
26. Numărul locuitorilor evrei în Ţara Românească conform unei statistici din 1860 a fost de 9.234 suflete, din
care 5.934 în Bucureşti (C. Iancu, Evreii, p. 162. (L.B.)
27. Deoarece publicul cunoaşte aşa de pu\in organizaţia internă a Munteniei, prin urmare nu pre mult de[spre]
organisaţia de aici a învăţăturei primare publice, nu va fi de prisos a comunica cele ce urmează: lnstruc\ia
publică pentru copii se împarte aci în una trivială, nonnală şi centrală. lnslructia trivială se atlă în sate
numai în semestrul de earnă (de la octomvrie până la april), pentru ca în timpul verei să poată tinerimea
lua parte la munca câmpului; căci într-o ţară aşa de pu\in poporală ca Muntenia, care are o aşa mare
întindere de suprafată. trebuie şi copiii să ajute părinţilor la câmp. Institutorii satelor sunt de obiceiu flăcăi
tineri chiar din sat, care au învătat într-o şcoală normală a districtului. Leafa lor pentru aceasta este foarte
mică şi totuşi îngreuitoare pentru comuna satului. În fiecare sat se află dar o casă de şcoală cu una sau
doue odăi, ear la părele se află semicercuri pentru monitori. În aceste şcoli s-au introdus metoda
învătământului reciproc cu monitori. În timpul semestrului de vară pleacă toţi institutorii satelor în
capitala districtului lor, pentru a vizita acolo şcoala normală până pe la sfârşitul toamnei, spre a repeta
aceea ce au învăţat mai înainte; mai cu seamă însă, ca în timpul neactivitătii lor în sat, în timpul verei. să
nu-şi peardă cunoştintcle lor. În şcoala normală se predau toate acele obiecte, care se predau de obiceiu în
şcoalele poporane (d.e. ca cele din Austria), numai cât învătătura se face aci în limba română. Aceasta e
instruc\ia secundară, care se predă în gimnaziul din Craiova şi în liceul din Bucureşti. Pe lângă învăţătura
în limba latină, franceză, germană şi elenă, se mai predă încă: religia, matematicele, geografia, istoria,
desemnul etc. În ambele clase liceale (în a 7 şi a 8-a) se predă de asemenea logica, psichologia, lisica,
chimia şi ştiin\ele naturale. După terminarea liceului îşi pol alege tinerii cariera juridică şi să-şi continue
studiile de drept în facultatea juridică de acolo. Mai multi profesori ce poartă titlul de Doctores j11ris din
Paris func\ionează acolo ca profesori. O şcoală specială pentru ingineri primeşte pe acei tineri ce-şi
termină studiile gimnasiale şi cari se aplică pentru architectură şi inginerie, cariere cari suni foarte pu\in
lucrative în această ţară. De asemenea, există de câ\iva ani o şcoală pentru pădurari şi conservarea
pădurclor, precum şi o şcoală de meserie. Aproape de capitală s-a cumpărat o moşie şi s-au organizat
într-un mod ca să servească de model (ferme modele) unde s-au introdus nouele inven\ii pe tărâmul
agriculturei, şi se face astfel cunoscut poporului. Pentru cultivarea poporului se publică un jurnal
săptămânal din partea guvernului pentru săteni, în care se tipăresc articole instructive asupra higienei şi
agriculturci. Rubrica pentru higienă este sub îngrijirea redactiei mele. Aceste institute de cultură şi multe
altele, precum şi mai multe pensionate pentru băe(i şi fete (ca şi şcolile israelite) stau sub conducerea
Eforiei Şcoalclor, compusă din trei boieri în adever lumina\i, cari ocupă aceste posturi gratuit. Eforia
Şcoalelor a şi publicat pe spezele ei mai multe cărti necesare (mai cu samă ştiintifice) şi a înfiin\al mai
multe institu\ii salutare, ceea ce nu le poate face decât onoare. (N.a.)
28. Sinagoga Mare a evreilor sefarzi din Bucureşti a fost construită în 1819. În 1853 a fost lărgită şi refăcută.
Rugăciunea de târnosire a fost rostită de rabinul Meşe llzak Almuly. Cf. R. Siniol, 1979, p. 15. (L.B.)
29. Asupra unor scene pa11iculare foarte interesante din această sinagogă spaniolă, vezi opul meu citat mai sus
Itinerar. (N.a.)
30. Azi şi cimitirele sunt separate, mulţumită spiritului de exclusivitate a câtorva fanatici ambiţioşi. (N.tr.)
31. În Moldova se pun două pietre, tom şi ma1ewa, din care una se află culcată şi cealaltă ridicată şi aşezată la
locul unde se odihneşte capul; aşa se vede şi la unele morminte din Bucureşti. (N.a.)
32. Spargerea paharului la nuntă arc diferite interpretări: dupi'i unii exege\i ea evocă distrugerea Templului din
Ierusalim de către romani în anul 70 e.n. (L.B.)
33. Dr. Drey a fost numii medic de judeţ la Brăila. În 1844 a devenit medicul de casă al prin\esei Ruxandra
Sturdza. (E. Schwarzfeld, Din istoria evreilor Îll România, Al, XVIII, 1896, p. 56-57). (L.B.)
47
34. Personaj evreu din piesa Neguţătoru/ din Veneţia, de W. Shakespeare, tragedie de care orice evreu trebuia să-şi
aducă aminte chiar şi în clipele sale cele mai fericite. (L.B.)
35. Prima şcoală publică israelită a luat fiinţă în Bucureşti cf. ,,Jurnalului domnesc" din 25 iunie 1851. În Decizie
s-a specificat că şcoala ia fiinţă în înţelegere cu reprezentanţii evreilor supuşi străini şi ai evreilor
pământeni. Şcoala a funcţionat sub îndrumarea directă a Eforiei Şcoalelor din Ministerul Instrucţiunii. Era
finanţată de Comunitate. (Cf. L. Rotman, 1999, p. 110-111). (L.B.)
36. În 1840, în oraşul Damasc a fost înscenat un caz de omor ritual. Vezi în acest sens studiul lui Lazăr Schein
inclus în antologia de faţă. (L.B.)
37. Crearea Comunităţii evreilor sudiţi a fost aprobată în şedinţa Sfatului Administrativ Extraordinar din
Bucureşti, în iunie 1849. (!MER, 111/2, doc. 433). (L.B.)
38. Vezi nota 35.
48
IACOB PSANTIR (1820-1902)
Primul cronicar al evreilor din România
Note biografice
S-a născut la Botoşani, într-o familie modestă. Tatăl lui, Zeilig, poreclit
„Franţuzul" , a servit mai mult timp ca dragoman (traducător) la consulul francez din
Iaşi. A absolvit şcoala elementară israelită confesională Ia Iaşi, învăţând să citească
rugăciunile în ebraică, Pentateuhul şi Introducerea în Talmud în idiş, scrisul-cititul
românesc cu chirilice. La 13 ani şi-a început ucenicia lăutărească, ajungând „dirijorul"
unui taraf lăutăresc de ţigani şi evrei, cu care a colindat zeci de ani meleagurile româneşti
şi ţările balcanice. A cântat la tambal, după cum indică şi numele său ebraic. (Psanter =
ţambal). Şi-a închinat viaţa muzicii, care i-a asigurat pâinea zilnică, dar mai ales studierii
izvoarelor istorice referitoare la evreii din România, având convingerea că argumentul
istoric este o armă de luptă eficientă în acţiunea evreilor pentru dobândirea drepturilor
cetăteneşti pe teritoriul României.
Primul care a consacrat un studiu meritelor de cronicar ale lui Iacob Ps<mtir a fost
L. Şăineanu. „Psantir depuse rezultatele îndelungatei şi dezinteresatei sale munci în două
modeste opere scrise în dialectul evreo-german, arăta L.Ş. în 1887, spre a fi accesibile
publicului israelit pentru care erau destinate. Prima apăru sub titlul de Cronica Ţării
Româneşti (laşi, 1871 ), în care autorul caută a dovedi că evreii s-au aflat în Dacia cu şase
secole înaintea lui Hristos [... ] şi conduce istoria domnitorilor Munteniei şi Moldovei
până la Ştefan cel Mare (1525). A doua carte poartă titlul de Istoria României cu privire
la evrei (Lemberg, 1873), în care, reluând firul istoric cu Ştefan cel Mare, îl continuă
până Ia 1848, relevând în special faptele privitoare la evrei. Aceste două opere, deşi
lipsite de critică, sunt totuşi de mare însemnătate pentru cel ce se consacră unor
asemenea cercetări. Meritul cel mare stă însă mai ales în inscripţiunile mormântale şi în
tradi\iunile din bătrâni [... ] Psantir are meritul de a fi popularizat, printre evreii
necărturari, o cunoaştere mai de aproape a trecutului acestei ţări şi a situaţiunii sale
geografice". (Lazăr Şăineanu, Iacob Psantir, în ASIIB, an I, 1887, Bucureşti, p. 82-89).
Lucrările lui s-au bucurat de aprecierile unor cărturari evrei precum dr. M. Lazarus
(Berlin), rabinul dr. M. Kayserling (Budapesta), Jehosua Halevi, ale lui Isidor Loeb, în
importanta operă a acestuia privind evreii din România (Paris, 1879). A fost unul din
membrii fondatori ai Societăţii istorice „Iuliu Barasch". În cadrul acestei societăţi îşi
continuă activitatea în domeniul cercetării cimitirelor. Face parte din comisia pentru
explorarea cimitirelor din Bucureşti. În şedinţa societăţii din decembrie 1886, se
hotărăşte tipărirea biografiei sale, ca recompensă pentru merite deosebite „pe tărâmul
istoriei israelitilor-români". (ASIIB, an I, 1887, p. 79).
Iacob Psantir şi-a sfârşit viata în neagră mizerie, la vârsta de 82 de ani, în Azilul
de bătrâni „Elizabetheu" din Bucureşti, la fondarea căruia a participat. Cu tot caracterul
naiv al lucrărilor sale, el rămâne în istorie ca „întâiul istoriograf al evreilor din
România". În 1879, a fost propus pe prima listă a celor 1074 candidati la acordarea
cetăţeniei române. Dar, în dezbaterile din Cameră din septembrie 1879, pe tema acestei
liste, Psantir a fost respins ca „necorespunzător" pentru calitatea de cetăţean.
Lucrări despre istoria evreilor din România:
- Sefer divrei ha-jamim le Artzot Romanie (Carte de istorie pentru Ţările Române), Iaşi,
1871, 225 p.
49
- Corot Hajehudim be Romania (Istoria evreilor din România), Lemberg, 1873, 168 p.
- Fermecătorul. Arătarea înşelătoare ce a săvârşit fermecătorii şi ghicitorii de la început
până în zilele noastre ... Cu o prefaţă de dr. M. Gaster, Craiova, 1886.
- Maskereth „Zion" (Andenken Zions) (În memoria Zionului). Dovezi temeinice privind
vechimea coreligionarilor israeliţi în provincia dacică (cu notiţe noi, încă
netipărite), de Iacob Psantir. Tradus de A.M. Weitzenberg, XVIII + 37 p.,
Bucureşti, 1877. Tiparul şi traducerea pe cheltuiala autorului.
- Sefer Zichronot (Carte de memorii), Bucureşti, 1890, 208 p.
Biobibliografie
Lazăr Şăineanu, Iacob Psantir. Întâiul cronicar al evreilor din România. Schiţă biografică, în
ASIIB, Bucureşti,
1887, p. 82-89.
Monica Brătulescu,A Criticai Approach to the writings of Iacob Psantir, în „Shvut", 16, Tel
Aviv, 1993, p. 219-235.
I. Kara, Din trecutul istoriografiei evreilor din România. lacov Psantir, pionier al
valorificării izvoarelor ebraice, în SAHIR, li, p. 160-167.
Evelin Fonea, Iacob Psantir, Cercetător al istoriei, în RE, nr. 120-121, din 16 iunie - 15 iulie
2000.
IACOB PSANTIR
ÎN MEMORIA ZIONULUI
Un extras din următoarele lucrări deja tipărite în jargon polonez: Cronica şi Istoria
evreilor din România. O demonstraţie documentată cu privire la vechimea coreligionarilor
israelieni în provincia Dacică. Cu adnotări noi, inedite, de Iacob Psantir. Tradus în
I. germană de Adolf Manuel Weitzenberg, profesor de limbile ebraică şi germană·.
Traducere din I. germană de L.B.
Indulgenţă binevoitoare
(Fragmente)
M-am născut şi trăiesc alături de o populaţie ipocrită. Am avut parte de un noroc

deosebit, căruia îi datorez posibilitatea de a-i dedica această cărticică mult stimatului şi
apreciatului cititor.
• Conform dr. M.A. Halevy, titlul reprezenta o aluzie la societatea ..Înfrăţirea Zionului" căreia îi era închinată
broşura, ca şi următorul motto din Sofonia III, 16-17 de pe pagina de titlu: „În ziua aceea se va zice Ierusalimului:
nu te teme! Iar Sionului: să nu-ţi slăbească mâinile, căci domnul dumnezeu este în mijlocul tău" (tălmăcirea lui dr.
M.A. Halevy). Pe prima pagină este o dedicalie în memoria lui Montetiori, Cremieux, Peixotto, iluştri apărători ai
evreilor din România. Din nota lui I. Psantir asupra lucrării de faţă rezultă că ea a fost alcătuită în ajunul
Congresului de pace de la Berlin (1878), care a avut loc după Războiul de Independeniă (1877-1878), unde urma
să se discute, printre altele, şi despre evreii din România, lipsiţi de dreptul de dobândire a cetăţeniei române.
Sperând în forţa de convingere a argumentului istoric, Psantir, pe lângă capitolul introductiv (pe care îl
reproducem), a abordat următoarele teme: /. Dovezi cu privire la prezenţa din vechime a evreilor pe malul
Dunării; II. Dovezi privind faptu/ că românii când au pătruns în Dacia au î11tâ/11it israeliţi; III. Cetă/i evreieşti .rnu
de uriaşi? IV. Dovezi că evreii sunt prezenţi în Dacia de /OOO de ani; V. Demonstraţii istorice mai detaliate;
VI. Inscripţii funerare; VII. Au meritat e1•reii dispreţul general? (L.B.)
50
Este suficient pentru stimatul cititor să menţionez că în tinereţe, pentru câştigarea
celor necesare existenţei mele, am devenit muzicant. Întrucât în vremurile de atunci m-am
numărat printre muzicanţii de frunte, am fost solicitat de cercurile cele mai înalte, de
diferite ranguri, şi am participat la nenumărate reuniuni de-ale lor, ascultând discursurile
neoficiale ale celor mari. O discuţie unică la care am fost martor şi părtaş mi-a dat impulsul
sentimental pentru crearea celor două lucrări, care au şi apărut în dialectul evreo-gennan 1•
Încă mai stă acea scenă, în culorile ei vii, înaintea ochilor mei, şi cât timp ursitoarele
vor toarce firul vieţii mele voi păstra în amintirea mea seara de l ianuarie a anului 1855, când
eu, împreună cu alţi patru colegi ai mei, am fost invitaţi la mănăstirea de călugări Băbeni (în
munţi, lângă Râmnicul Sărat, nu departe de linia de despărţire între Moldova şi Muntenia), la
cererea egumenului grec Annania, pentru a cânta la o sindrofie la care au venit nu mai puţin
de 40 de oaspeţi dintre cele mai distinse personalităţi. Vinul excelent a dat curs liber veseliei
generale, în urma căreia a început o discuţie interesantă între boierii moldoveni şi munteni.
Pro şi contra zburau ca gândul şi ambele partide stăruiau în poziţia lor.
„Faţă cu Europa", exclama o partidă, „e o ruşine de a privi o clasă de oameni, pe
ţigani, ca pe nişte robi şi a-i trata ca pe nişte vite", la care partida moldovenească adăuga:
„atunci nu trebuie emancipaţi numai ţiganii, ci şi evreii, sau să li se dea cel puţin drepturi
comunale" 2 .
Această propunere ciudată a produs un efect electrizant asupra partidei muntene,
care a răspuns astfel: „Ce prostie! Nici măcar a zecea parte din evreii care trăiesc în
România nu sunt născuţi aici din tată în fiu; majoritatea a imigrat din Galiţia şi Rusia şi nu
au nici o idee de limba şi istoria ţării!"
Schimbul de cuvinte aprins şi zgomotos l-a determinat pe egumenul, care şi-a
pierdut răbdarea, să intervină, potolind spiritele: „Fraţilor, spuse, nu-mi plac zgomotele şi
certurile. Ai noştri sunt împreună în număr de 70. Dar în mijlocul nostru se află şi un evreu,
acesta ne poate da răspunsul cel mai detaliat. Mi se pare că este turc" (Aveam obiceiul să
vorbesc des cu el turceşte).
Această chemare la ordine de către sfinţia sa a oprit toate controversele, după care
am fost invitat imediat să vorbesc. „Eşti evreu? În ce ţară ai văzut lumina zilei? De când
eşti în România?" lată întrebările ce mi se adresau.
„Nu. Sunt un moldovean, aparţin de ritul mozaic şi trăiesc deja de 200 de ani în
patria mea natală moldovenească, căci strămoşii mei s-au născut în Suceava, fosta capitală a
Moldovei, mormintele lor stau mărturie; dar oraşul meu natal este Botoşani". După aceste
afirmaţii categorice, făcute de mine, a urmat o pauză generală, timp în care m-am întors
grăbit la orchestra mea.
Cu ce preţ am plătit acest examen căruia i-am ţinut piept nu povestesc acum. Tocmai
încolţise în sufletul meu gândul, pentru a nu trece drept mincinos în faţa românilor, să
public în memoria familiei mele o scurtă biografie.
O întâmplare neaşteptată, venită ca şi de la Dumnezeu, mi-a schimbat intenţia.
Când în 1866, aşa-zisul partid al roşilor l-a obligat pe răposatul principe Cuza să
demisioneze, au început, deodată, să răsune Ia adresa coreligionarilor mei epitetele de
vagabond străin în România3 ; din păcate, acest epitet ne însoţeşte până în zilele de astăzi.
Indignat de astfel de cuvinte de ocară, am luat hotărârea să descopăr o dovadă imbatabilă
care să facă să nu mai poată plana această insultă nedreaptă asupra fraţilor mei, pe care a
născocit-o numai un fanatism răuvoitor, şi să demonstrez adversarilor cu dovezi materiale,
că evreii din România nu pot fi numiţi „străini", căci au aici o vechime de câteva sute de
ani.
51
Deciziei mele i-a unnat imediat fapta. Cu lopata în mână, am început săpăturile în
cimitirele evreieşti existente în diferite oraşe în România, adunând şi documente
strămoşeşti, considerând astfel, ca unul ce este lipsit de mijloace, că mi-am îndeplinit
datoria pe care mi-am asumat-o. Succesul a încununat efortul meu, căci din ideea biografiei
de familie cu timpul s-au născut două lucrări tipărite în dialectul evreo-german: Cronica şi
Istoria evreilor români. Ambele aduc dovezi originale istorice şi geografice cu privire la
faptul că confraţii noştri de o perioadă destul de îndelungată pot fi socotiţi ca locuitori
români - dovezi care vor face să cadă perdeaua de pe ochii fanaticilor şi astfel ei înşişi vor
trebui să recunoască clar şi deschis că epitetul de vagabond nu se potriveşte israeliţilor
români.
*
* *
Chestiuni actuale: Maskereth „Zion" este un simplu extras din lucrările scrise în
jargon. Este numit aşa căci filantropii inimoşi care se află în fruntea Societăţii filantropice
,,Zion", în timpul muncii mele nenorocite în acest domeniu, mi-au venit în ajutor.
*
* *
Că eu în domeniul arheologiei, mergând pe urmele fraţilor noştri din România, de
mult dispăruţi, am realizat puţin, se datorează doar situaţiei mele lipsite de mijloace.
Consider că pentru o astfel de acţiune este necesară constituirea unei organizaţii speciale,
care să dispună nu doar de posibilităţi materiale, dar şi culturale, şi care să se numească
„Societatea Arheologică a Israeliţilor din România". Pentru membrii unei astfel de
organizaţii aş recomanda să străbată regiunile ruseşti de la izvoarele Niprului până la Marea
Neagră, toată Bucovina şi Transilvania. Urmele sângeroase ale paşilor fraţilor noştri
imigraţi în aceste provincii se vor dezvălui tuturor celor care caută şi vor demonstra cu
prisosinţă că evreilor nu li se cuvine denumirea de vagabond sau alte epitete similare. Fără
astfel de [demonstraţii] va fi uşor pentru românii neîncrezători să ia drept bune toate
susţinerile lor; nici unui proprietar nu i se va recunoaşte dreptul la proprietate fără acte
justificative". [... ]
Inscripţii funerare
Când, în 1869, m-am aflat la Iaşi pentru a descoperi pietrele funerare din vechime,
am descoperit în vechiul cimitir evreiesc de acolo un monument pe care inscripţia, din
cauza vechimii, a fost complet ştearsă4 • În prezenţa slujitorului de sinagogă pe care mi l-a
pus la dispoziţie dl. rabin F. Taubes5 , am reuşit, după nişte eforturi inimaginabile, să mişc
din loc o piatră funerară intrată complet în pământ, de pe care am putut nota nr. 227 6 , care
era de aproape 410 ani 7 • Deci un monument cu o vechime de 410 ani [... ] Dar dl. Antoine
Levy 8, predicator la Iaşi, m-a sfătuit să păstrez o oarecare îndoială faţă de inscripţiile
neclare. În general, aş fi putut dezgropa multe pietre funerare din vechime, dar, din păcate,
eforturile necesare în acest scop mi-au depăşit posibilităţile. Am fost deci nevoit în calitatea
mea de cercetător lipsit de sprijin să las multe localităţi necercetate.
În cimitirul din Bacău am descoperit o piatră funerară pe jumătate îngropată în
pământ. Se putea citi: decedat 29 Ijar - înmormântat 15 Siwan 4649 . Era de o vechime de
52
173 10 de ani 11 • În absenţa unor documente, rămâne o enigmă pentru care motiv înhumarea
decedatului a întârziat 14 zile.
În oraşul meu natal, Botoşani, am dislocat din pământ o piatră funerară cu
următoarea inscripţie în I. ebraică: „Sfinţii noştri care au murit moarte de martir. Înhumaţi
în anul 479, de aproape 150 de ani. Sub acest monument îşi dorm somnul de veci trei
bărbaţi" 12 •
După toate probabilităţile, acest monument de o mare raritate ascunde evenimente
interesante. Dar, din păcate, mormintele şi pietrele sunt mute, iar documente lămuritoare nu
sunt de găsit în oraş. A circulat pe acolo o cronică a oraşului, despre care se spune că avea o
vechime de 150 de ani, dar în momentul de faţă nu se poate pune mâna pe ea. Dl. Hillel
Kahane 13 mi-a comunicat însă, conform promisiunii sale verbale, că spre marele său regret
nu a găsit în respectiva cronică nici o referire la un mormânt unde s-ar afla înhumate trei
persoane 14 •
La Focşani, pietrele funerare din vechiul cimitir, închis în 1691 (după amenajarea
noului cimitir), au fost transformate în trepte la Biserica Sf. Ioan; pietrele fiind puse cu faţa
în jos, nu le-am putut descifra.
Domnul Itzig Leib Focşaner, al 6-lea strănepot din familia sa, născută la Focşani,
posedă un act comercial cu o vechime de 150 de ani, privind via care se mai află şi azi în
proprietatea sa 15 •
În Moineşti, am descoperit o piatră funerară cu o vechime de 137 de ani, al unui
rabin decedat cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu numele Rab dov Ben Jehuda.
O piatră funerară cu o vechime de 98 de ani, o amintire rară, tristă şi unică despre un
fost cimitir israelit în apropierea Ismailului mai poate fi văzută şi astăzi pe strada Podului
din Bolgrad (Cetatea Albă). La o jumătate de leghe depărtare de Ocna se găseşte un vechi
cimitir evreiesc, unde pietrele funerare sunt intrate prea adânc în pământ pentru a putea fi
descifrate 16 •
Am găsit şi în alte localităţi pietre funerare cu o vechime între 100 şi 600 (sic) de
ani 17 • Lipsa de mijloace nu mi-a permis să caut altele mai vechi, care ar putea fi găsite.
Istoria lui Dimitrie Bolintineanu 18 fumizează suficiente dovezi pentru susţinerea
afirmaţiilor mele 19 •
Au meritat evreii dispreţul general?

[... ] În contextul actual al războiului ruso-turc 20 , [guvernanţii], urmărind cucerirea
libertăţii pentru creştini, îi consideră pe evrei, deloc puţini Ia număr, drept tovarăşi de luptă.
Evreii români îşi trimit tinerii lor coreligionari pe câmpul de luptă şi îşi sacrifică averea
pentru eliberarea bulgarilor subjugaţi. Conform presei actuale, ruşii urmăresc eliberarea de
sub jugul otoman nu doar a slavilor, dar şi a grecilor şi armenilor2 1•
Cu arma în mână şi cu o conştiinţă trează că, la sfârşitul bătăliei, binefacerile fraţilor
lor nu vor rămâne fără recunoştinţă, porneşte soldatul evreu român pe câmpul de luptă
pentru cucerirea libertăţii, a libertăţii pentru bulgari, care în virtutea faptului că au o
civilizaţie şi o virtute formate în Asia, s-ar putea să nu rămână recunoscători evreilor, deşi
nici în cultură şi nici sub raportul caracterului aceştia din urmă nu rămân inferiori bulgarilor
şi care, deşi sunt din aceeaşi stofă ca toţi ceilalţi fii ai pământului, după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, totuşi au trebuit să plătească tribut prin atâţia ani de suferinţă,
situaţie la care se pot aştepta şi din partea bulgarilor. Şi ei vor uita de evreii care au sângerat
din cauza lor pe câmpul de luptă: desigur, din iubire creştinească. Să dea Dumnezeu
53
înţelegereMarilor Puteri Europene ca ele, la conferinţa lor viitoare, să privească cu
bunăvoinţă la mult-plecatii israeliti. îndurându-se şi de lacrimile lor2 2•
Maşkereth „Zion" Andenken Zions [... ], Bucarest (Buchdruckerei von Thier & Weiss), 1877,
XVl11+37p.
NOTE
I. Psantir se referă la: I. Sefer divrei ha-jamim le Artzot Romanie, laşi, 1871. A apărut la tipografia Herş Goldner.
Lucrarea poartă titlu ebraic deşi este scrisă în idiş cu citate ebraice şi româneşti. (În I. română: Canea de
istorie pentru Ţările Române). (În continuare Sefer) şi la Corot Hajehudim be Romania (În I. română:
fntâmplările evreilor din România), Lemberg, 1873. Este o carte în I. idiş, care aduce ştiri şi izvoare
despre evreii din România. Psantir foloseşte pentru primul titlu, Cronica mea, pentru al doilea, Istoria
evreilor din România. (În continuare Corot). (L.B.)
2. În anul 1848, în perioada guvernului provizoriu, în România lui Rosetti şi Brătianu evreii s-au bucurat de o
perioadă de egalitate care a durat exact şase săptămâni. Un anume Hillel Manoah (spaniol) a fost unul
dintre primii membri evrei în Consiliul municipal al Bucureştiului. („Românul", 16 februarie 1877, p. I,
col. I). În 1857, evreii s-au bucurat pe o perioadă scurtă de drepturi comunale: H. !sac Leib Weinberg a
fost ales deputat de cartier, dar fiind evreu, după scurt timp i s-a retras mandatul. Bucureştenii îi datorează
înfiinţarea primei şcoli de băieţi. Fructul nu a căzut departe de copac. Stimabilul său fiu, Adolf Weinberg,
se află în fruntea frăţiei •.Zion" şi este un mare filantrop. Mai pe larg altă dată. (N.a.)
3. Aceste epitete au început să răsune din timpul introducerii Regulamentului Organic, respectiv din deceniul 4 al
secolului al XIX-iea. (L.B.)
4. [I. Psantir,) Romănischejudengeschichte (Istoria evreilor din România), p. 147. (N.a.)
5. E. Taubes. Unul dintre primii descendenţi din familia rabinilor cu acelaşi nume, care a slujit la Iaşi în sec. al
XIX-iea. (L.B.)
6. Cronica, p. 39. (N.a.)
7. Dr. M.A. Halevy a contestat respectiva vechime stabilită de Psantir. Vezi în acest sens studiul lui Halevy,
Comunităţile, inclus în antologia de faţă. Cf. I. Kara, Psanlir a copiat corect 12 inscripţii de pe mormintele
unor rabini din secolul al XIX-iea. Dar datarea unor inscripţii din 1467 şi 1549 nu a fost confirmată de
cercetările ulterioare. (Vezi SAHIR, IUi 997, p. 164). (L.B.)
8. Antoine Levy a venit din Franţa în România în anul 1866. A înfiinţat la Bucureşti ziarele „Viitorul" (1866) şi
.,L'essperence" (1866). Având pregătire rabinică, în 1867 ţine discursul inaugural al Templului Coral din
Bucureşti. În 1869. apare ca predicator la Templul Neuschotz din laşi. de unde. după un număr de ani, se
întoarce definitiv la Paris. (L.B.)
9. Cifra este dată cf. Computului mic: numărătoarea anilor după calendarul evreiesc, fără specificarea primei cifre
a miilor. (L.B.)
10. Cronica, p. 21-22. (N.a.)
11. Piatra datează din anul 1703, luna mai. Textul descoperit de Psantir a fost publicat şi de I. Kara, într-o versiune
mult mai completă. Vezi în acest sens !MER, li/I, p. 10, doc. 11. (L.B.)
12. În monografia oraşului Botoşani, inscripţia de pe această piatră este reprodusă în varianta următoare: „Aici
sunt înmormântaţi cei omorâţi: Iziel sin Iosub, Iosub sin Smil, !huda sin Marcu, care au fost ucişi în ziua
de luni, 7 septembrie 1724. Ciubotaru, 1997, p. 120. (L.B.)
13. Hillel Kahane (1866-1933), directorul şcolii israelito-române din Botoşani, autorul primului manual de
geografie cu caracter universal din România, membru al Societăţii Istorice „Iuliu Barasch„. (L.B.)
14. Cronica, p. 24 şi Cuvântul înainte la istoria mea despre evreii din România. (N.a.)
15. Cronica, p. 21-22. (N.a.)
16. Istoria evreilor din România, p. 147. (N.a.)
17. Cronica, p. 19. (N.a.)
18. Neputând identifica lucrarea lui D. Bolintineanu la care se referă Psantir, men\ionăm că în lucrările sale de
istorie D.B. nu se dovedeşte a fi favorabil evreilor. Vezi în acest sens Domnii regulamentari, p. 284. unde
autorul îi prezintă pe evrei drept invadatori, arătând că „cestiunea ebreilor [este] numai o cestiune de
invaziune„. (L.B.)
54
19. Cronica, p. 41-42. (N.a.)
20. Războiul din 1877-1878, la care a participat şi România, luptând alături de Rusia pentru dobândirea
independentei sale de stat. (L.B.)
21. „Timpul", 5 iunie 1877, p. 3, coloana 5. (N.a.)
22. Societatea ..Înfrătirea Zion" care l-a sprijinit pe Psantir în alcătuirea acestei lucrări a luat fiintă în anul 1872.
Deviza ei a fost: Fraternitate, Caritate, Instructie. (L.B.)
IACOB PSANTIR
NEOFIT ŞI PAMFLETUL SĂU
În vremea când a eşit verdictul ca să se arză cartea botezatului Neofit (Noiah

Malamet) la 1803, carte în care a pârât în tot felul cu pârî minciunoase, reposatul tatăl meu
a întrebat pe botezatul Neofit în prezenţa a câtiva agenti: „Cum poti să zici d-ta că ai fost
rabin undeva, pe câtă vreme noi te cunoaştem că ai fost un dascăl, învătător de copii mici,
care învaţă alfabetul?" Neofit a respuns cu voce mai tare: „Eu declar asta singur în broşura
mea că am fost învătător şi şcolarii care învaţă la mine, de la mic şi până la mare, îmi ziceau
mie: «Rebe»''. Tatăl meu iară îl întrebă: „Cum poţi tu să arunci un blam minciunos asupra
întregii naţiuni israelite, că are trebuinţă de sânge creştinesc pentru Paştele lor?" Neofit a
zis: „Asta o cunosc toţi creştinii învăţaţi şi neînvăţaţi că este o minciună, decât eu am vrut
să mă resbun asupra întregii naţiuni a jidovilor''. Atuncea s-a poruncit să se ardă toate
broşurile lui Neofit, tipărite în anul 1803.
Această istorie a lui Neofit mi-a spus-o mama mea vreo câţiva ani înaintea morţii
sale. Ea a murit în oraşul Bacău, în anul 1872, în vârstă de 96 ani; eu am pus piatra
(mateiva) pe mormântul ei. Ea era o femee foarte deşteaptă şi cu mintea întreagă până la
moartea ei 1•
[P.S.]. Această notită s-a perdut între manuscrisele despre Neofit pe cari le-am dat în anul
1885 la redactia „Hajoetz"; acum le-am găsit între alte manuscrise.
Al, XIX/1898, p. 195.
NOTĂ
1
Evocarea lui Psantir se referă la Neofit Cavsocalivitul, născut în Grecia, evreu la origine şi convertit la religia
ortodoxă. În Ţara Ro.mânească a venit în 1749. A fost profesor şi autor de cărţi de teologie. Scrierea lui împotriva
religiei iudaice a fost publicată sub titlul fnfruntarea jidovilor asupra legei şi a obiceiurilor lor cu dovediri din
sf(ânta) şi dumnezeiasca Scriptură, atât din cea veche cât şi din cea nouă, de Iacob Stamati, mitropolitul a toată
Moldavia, în 1803, la Iaşi. La interventia agentului austriac Jean Timoni, Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, a
dat ordin ca broşura să fie confiscată şi nimicită. Vezi informarea lui Timoni din 5 aprilie 1803, publicată în
Hurmuzaki, voi. XIX, partea a 2-a, p. 166). Conform unor infonnatii, Neofit a murit în 1780. Nu toate datele pot fi
confirmate din evocarea lui Psantir. Totuşi, ea prezintă interes istoric, căci reflectă circulatia informatiilor şi ecoul
stârnit în epocă şi în rândurile populatiei evreieşti de această scriere, care a alimentat prejudecătile antievreieşti
printre credincioşii ortodocşi. (L.B.)
55
LAZĂR SCHEIN (ŞĂINEANU) (1859-1934)
Filolog şi folclorist. Contribuţii în domeniul iudaismului
Note biografice
S-a născut la Ploieşti, într-o familie de zugravi umili. După absolvirea şcolii
primare şi a gimnaziului la Ploieşti, studiile liceale le-a continuat la Liceul Matei
Basarab din Bucureşti. În 1887 obţine licenţa în litere la Bucureşti. Doctoratul în litere şi
filosofie îl susţine la Lipsea, în 1889. A studiat la Paris şi Lipsea limbile bulgară, sârbă,
albaneză, rusă, greacă şi turcă. Revenind în România, B.P. Hasdeu îl numeşte suplinitor
la Facultatea de litere, catedra de filologie comparată. Profesor de latină la gimnaziu şi
de germană la şcoala normală superioară. A fost numit apoi la catedra universitară de
„Istoria Românilor până la Mihai Viteazul'', unde a funcţionat până la 15 noiembrie
1890. Din cauza refuzului de a i se acorda cetăţenia, deşi s-a convertit la creştinism,
părăseşte România în anul 190 l, stabilindu-se la Paris. Îşi continuă activitatea în
domeniul lingvisticii şi folclorului românesc, aducând contribuţii importante şi în studiul
limbii franceze.
Evocând personalitatea şi destinul ştiinţific al lui Lazăr Şăineanu, dr. M.A.
Halevy scria despre el în 1934: „Din clipa în care Eliezer ben Moşe (aşa iscălea el în
tinereţe) a văzut lumina zilei în urbea Ploieştilor şi până la moartea lui ca Lazare
Sainean, în Parisul îndepărtat, adică vreme de peste trei sferturi de secol, viata acestui
mare savant al epocii noastre nu s-a desfăşurat nici în tihna cabinetului de lucru, nici în
gloria catedrei universitare. A avut el parte câteodată şi de una şi de alta. Dar, inefabilul
stigmat al lui Cain parcă-i înlătura mereu răsplata meritată".
În ceea ce priveşte contribuţiile sale în domeniul iudaismului, în publicaţiile
evreieşti (semnate Eliezer ben Moşe, Lazăr Shein, Lazăr M. Şăineanu), Halevy i-a apreciat
în mod deosebit Studiul dialectologic asupra graiului evreo-gennan, ca fiind „una din
primele şi cele mai serioase cercetări asupra iudaismului„. devenind una din bazele noii
filologii a limbii idiş, nu ca «idiomă» iudeo-germană, ci chiar ca o limbă a unui popor, ca
orişicare alta". Dar, în ciuda unor începuturi promiţătoare pe tărâmul ştiinţific al
iudaismului, Şăineanu a abandonat preocupările din tinereţe. „A rămas numai titlul
nostru de mândrie cu edificatorii filologiei şi folklorului românesc: M. Gaster, H. Tiktin,
I.A. Candrea, care sunt toţi de obârşie evreiască" (Dr. M.A. Halevy, în CI, 20 mai 1934).
Studiul despre Calumnia luărei sângelui, pe care îl includem în antologia de faţă,
după ştirea noastră nu este repertoriat în nici o bibliografie.
Lucrări privind evreii din România:

- Moisi Mendelsohn, viaţa şi activitatea sa. Studiu biografic, Bucureşti, 1880, 76p.
- Calumnia luărei sângelui. Istoricul ei în România. AI, V/1882, p. 55-83.
- Inscripţiile mormântale izraelite şi în special cele din România, Fr„ VI, nr. 7, 17
februarie 1884.
- Benjamin Franklin Peixotto, AI, VIII/1885, p. 164-165.
- Jacob Psantir, întâiul cronicar al evreilor din România. Schiţă bibliografică, ASIIB, I,
1887, p. 82-89.
- Jidovii sau tătarii sau uriaşii. Excursiune istorico-lingvistică, AI, XI/1888, p. 153-160.
Vezi şi Ţicu Goldstein, 1996, p. 113-133.
- O carieră filologică în România (1885-1900). Peripeţiile unei naturalizări. Memoriu
autobiografic, Bucureşti, 1901, 96 p.
56
- Studiu dialectologic asupra graiului evreo-german, Al, Xll/1889, p. 53-127. Variantă
în „Memoires de la Societe de lingvistique" (1903).
Biobibliografie
Horia Carp, Tragedia Şăineanu, în CI, 20 mai 1934.
Dr. M.A. Halevy, Lazăr Şăineanu (1859-1934), în CI, 20 mai 1934.
I. Şvarţ, Lazăr Şăineanu şi cultura evreiască, în RCM, XIII, 1968, 190 p.
S.V. Lehrer, Lazăr Şăineanu despre limba idiş, în RCM, 1973, nr. 293, p. 2.
Ţicu Goldstein, 1996, p. 113-133.
Lucia Wald, Lingvişti şi filologi evrei din România. Prezentare şi antologie, Bucureşti,
Editura „Hasefer", 1996, 448 p.
LAZAR SCHEIN
CALUMNIA LUĂREI SÂNGELUI
ISTORICUL EI ÎN ROMÂNIA
Monografie
Calumniare audacter semper aliquid haeret 1
Dacă am parcurge istoria tuturor popoarelor, nu vom da nicăieri d-o acuzare mai
monstruoasă ca aceea a luărei sângelui. Dacă imputarea deicidului, care a costat pe evrei
atâtea lacrimi şi chinuri, avea cel puţin o aparenţă de realitate, apoi aceea nu are nici măcar o
umbră de adevăr. Ce zic! Ea calcă în picioare temelia religiunei mosaice şi transformă pe
nestrămutaţii adoratori ai D-zeului Unic în crunţi antropofagi. La Paşte2 , Ia acea serbătoare
istorică, când Israel prăznuieşte era libertăţii, atunci când fiece casă israelită se preface într-un
adevărat templu de curăţenie, li s-a imputat şi li se impută încă d-a omorî copii de creştini şi
d-a întrebuinţa sângele acestora la dospirea turtelor pascale. Groaza ne coprinde când ne
găndim la miile de victime, cari, din pricina acestei înfiorătoare superstiţiuni, au căzut jertfa
fanatismului popular şi unei justiţie barbare! De sute de ori combătută şi spulberată, o vedem
mereu ieşind la ivială şi ea pare a desfide chiar şi luminile secolului în care trăim.
Clevetiri de renegaţi (Mamzerbilbulim)! Astfel au poreclit părinţii noştri toate acele

cumplite scorniri, cari îi urmăriră în diferite timpuri şi în diferite ţări pricinuind moarte Ia
sute de mii dintr-înşii. În multe cazuri s-a fost dovedit cum că cele mai multe din
mincinoasele pâri, din cari unele au subzistat şi subzistă chiar astăzi, au fost născocite de
către aceia cari părăsiseră vechea lor credinţă3 . Convertiţii nu puteau mai bine învedera
osârdia lor pentru noua religie decât prigonind cu învierşunare pe foştii lor coreligionari şi
învinuindu-i că ar săvârşi faptele cele mai nelegiuite.
Una din calumniile cele mai des repeţite era pruncuciderea, ce se întâmpla mai cu
seamă în săptămâna mare. ,,În asemenea caz, furia creştinilor, nerăbdând zăbava formelor
juridice, ei pedepsiau pentru pretinsa crimă pe acei evrei ce aveau nefericirea d-a-i
întâmpina în cale. La întâiele şoapte de răzvrătire, cartierul evreiesc se închidea; taţii şi
57
mamele se baricadau cu copiii în casele lor, ascundeau tot ce aveau mai preţios şi ascultau
tremurând strigătele prostimei, care venia să-i împresoare în îngrădirile lor; căci ei nu
trebuiau s-aibă nădejde la vro ocrotire din partea autorităţilor publice, cari, în atari
împrejurări, se fereau d-a se arăta. Ei nu-şi puteau, dar, pune speranţa decât în Providenţa
sau în siguranţa unei retrageri necunoscute de duşmanii lor. Dacă cartierul era rău păzit,
aceşti vrăjmaşi neîmpăcaţi năvăliau înăuntru, înainte ca locuitorii să poată fugi ori a se
apăra, nimiciau tot, măcelăriau pe copii în braţele părinţilor coprinşi de spaimă, apoi
asasinau pre aceştia pe cadavrele copiilor lor. Turbarea ucigaşilor nu se sătura decât când
nu mai remânea viu nici un israelit în acest loc de jale'..i.
Era de ajuns zvonul cel mai de necrezut pentru a pune în primejdie evreimea din
acea localitate: onoarea, averea şi viaţa lor erau atunci în mâinile gloatei exaltate, care
socotea o datorie sfântă d-a răzbuna asupra unor oameni făr-apărare îngrozitoarea minciună
a infanticidului. Şi, după ce fanatismul se desfătase la aceste crunte orgii, după ce canibalii
se săturaseră de sânge evreiesc, popimea plăzmuia mai totdeauna câte o minune din pricina
copilului ucis, pe care Biserica catolică îl punea în rândul sfinţilor, se întocmia serbători, se
orânduia procesiuni solemne, se compunea imne spre a învecinici amintirea acestor
fărdelegi„.
Luarea sângelui! Spectrele nenumăratelor victime apar înainte-ne spre a protesta
înc-o dată de infamia acestei acuzări şi de nevinovăţia lor, ce au afirmat-o până la ultima
suflare. Generaţiuni s-au succedat, progresele civilizaţiei au şters de mult urmele
fanatismului medieval, dar această odioasă acuzare a rămas pe loc. Valurile de sânge, ce au
curs din pricina ei, par a nu fi îndestulat încă pe acest Moloh nedestructibil. Ea se renoieşte
mereu, şi am putea zice că nu trece un deceniu fără ca această în veci fatală netoţie să nu
iasă la lumină .
Şi cui se făcea şi se mai face încă o asemene imputare? Unui popor care pune groaza
de sânge în fruntea preceptelor legislaţiei sale, care întâmpină la fiece pas al vieţii sale
religioase cele mai formale interziceri d-a se sluji cu sânge de animale, necum de oameni. E
de prisos a adăuga, că în întreaga literatură israelită nu găsim un rând, o vorbă măcar, care
să ne îndrituiască a admite o atare calumnie.
Ce-i drept, imputări d-a mânca came de om, d-a bea sânge de om, d-a ucide în
fiecare an câte un copil pentru ceremoniile Paştelor, au fost îndreptate de către păgâni
odinioară creştinilor, şi apologiştii lor - Iustin, Atenagora6 şi Tertulian7 - se siliră d-a le
combate în memoriile adresate senatului şi împăraţilor romani 8 •
Imputarea, făcută în această privinţă evreilor, a fost privită de toţi oamenii leali ca o
monstruoasă absurditate, diametral opusă spiritului şi literei legilor mosaice. Niciodată nu
s-a dovedit autenticitatea unui atare caz şi toate cercetările făcute n-au dat nici un rezultat
pozitiv. De cele mai multe ori, din fanatism sau ca un prilej de scutire de plata datoriilor,
creştini însăşi omorau copii şi aruncau cadavrele în grădinile sau în curţile evreilor, pre cari
apoi îi jăfuiau şi măcelăriau.
Ivită pentru întâia oară cam pe la mijlocul secolului al XII-lea9 , această calumnie se
împrospătează de nenumărate ori în diferite localităţi din Europa şi dă naştere la neauzite
grozăvii împotriva evreilor. Ea atrage atenţia papilor, cari emit bule, în diferite rânduri, spre
a pune capăt acestei superstiţiuni. Gregar IX (1227), lnocenţiu IV (1247), Clement IV
( 1342) etc. au declarat de falşă şi calumnioasă această acuzare. Bula lui Inocenţiu, mai cu
seamă, coprinde întâia refutare oficială a absurdelor învinovăţiri împotriva evreilor. Ea e
datată din Lyon, 5 iulie 1247, şi adresată episcopilor franceji şi germani. Iat-o în rezumat:
58
„Am primit jalnice plângeri de la evreii din Germania, cum că unii principi, atât
eclesiastici cât şi seculari, şi alţi nobili şi potentaţi ai oraşelor şi dioceselor voastre,
chibzuiesc sfaturi nelegiuite şi scornesc felurite şi diverse acuzări împotriva lor, ca să le
răpiască pe nedrept şi să-şi însuşiască bunurile lor, făr-a se gândi că din arhivele lor eşiră
oarecum dovezile credinţei creştine. Pe când St. Scriptură zice, într-alte porunci ale Legii,
«Să nu ucizi», şi le interzice d-a atinge vro mortăciune în serbătorile Paşte/or, plăzmuiesc
ei falşa acuzare că la aceleaşi serbători împărţesc între dânşii inima unui copil ucis,
crezând că însăşi legea le porunceşte aceasta, pe când învederat este împotrivitor legii.
Din rea credinţă îi învinuiesc de omor, când găsesc pe alocurea vrun cadavru de om. Şi
pentru asemenea şi alte născociri îi prigonesc cu încruntare, fără de acuzare şi mărturisire,
fără dovezi şi în contrazicere cu privilegiile îngăduite lor de scaunul apostolic, îi despoaie
în dispreţul lui O-zeu şi al dreptăţii de toate averile lor; îi obijduiesc cu foamete, închisoare
şi alte chinuri şi năpăşti, îi supun la fel-de-fel de pedepse şi îi osândesc chiar la o moarte
ruşinoasă - astfel că evreii supt stăpânirea sus-zişilor principi s-află într-o stare mai rea
decât cum fuseseră părinţii lor supt Faraon în Egipt, şi sânt siliţi a-şi părăsi locurile de
şedere, unde sălăşluiseră din timpuri imemoriale strămoşii lor etc." 10 •
Printre actele acordate evreilor prigoniţi de Republica Veneţiană, s-află un edict al
dogelui şi senatului Veneţiei, emis cu ocazia pretinsei pruncucideri din Triest (1475), în
care se zice: „Credem cu siguranţă, că zvonul însuşi despre copilul omorât este plăzmuit şi
o viclenie" 11 • Acest edict există şi astăzi în Arhiva din Padua.
Între privilegiile ce Cazimir al IV-iea dete evreilor din Polonia, prin tolerantul seu
statut din 14 august 1447 12, se prevede şi o salutară măsură luată împotriva acestei
calumnii, măsură deja aplicată de naintaşul seu Boleslav 13 : „Nici un evreu nu poate fi
învinuit că s-ar servi cu sânge creştinesc, căci evreii nu-s vinovaţi de un aşa păcat, fiind
împotriva propriei lor legi. Şi dacă un creştin s-ar încumăta d-a pârî pe un evreu pentru aşa
ceva, atunci se cuvine să dovediască aceasta prin trei marturi evrei pământeni şi vrednici de
credinţă şi prin tot atâţia marturi creştini. Şi în caz de va fi evreul vinovat, el singur să
sufere pedeapsa. Dacă însă pârâtorul creştin nu-i în stare d-a aduce dovadă, atunci el însuşi
să fie pedepsit cu moarte" 14 •
Luther şi Wagenseil 15 , din partea creştinilor (deşi evreofagi de frunte), Mooase ben
lsrael şi Mendelsohn 17 , din partea evreilor - făcând abstracţiune de secolul nostru - au
16
combătut în scrieri speciale calumnia luărei sângelui 18 •
II
România, care, în privinţa libertăţii de conştiinţă, poate fi pusă alăturea cu cele mai
tolerante state - cu Olanda, Turcia, Polonia - ce au îngăduit un adăpost părinţilor noştri în
vremea prigonirilor religioase, n-a fost, nici ea, scutită de fabula infanticidului. Este
adevărat că această calumnie se ivia pe aici în intervale mai lungi decât pe alocurea, dar şi
aci ivirea ei era de cele mai multe ori însoţită de triste urmări. Dacă ea nu lua proporţiile
îngrozitoare ca aiurea - asta se datoreşte bunului simţ al poporului românesc, care, în multe
cazuri, era împins în priporul rătăcirii de uneltiri străine şi contrare caracterului seu tolerant
şi firei sale ospitaliare.
Ceea ce a contribuit - după noi - a răspândi în mijlocul poporului aceasta şi alte
calumnii asupra evreilor au fost diferitele scrieri antievreieşti traduse şi date la lumină, în
mare parte, de către clerul român. Osârdia de convertire şi dorinţa d-a ponegri pe cei de altă
59
credinţă îşi dedeau mâna în această evlavioasă întreprindere. Nu ne vom abate deci de la
subiectul monografiei oprindu-ne un moment asupra acestui din urmă punct.
Literatura antijudaică formează o ramură foarte întinsă din literatura pamfletistică a
diferitelor limbi. S-ar putea alcătui dintr-însa un mozaic din cele mai variate, unde s-ar afla
reprezentate mai toate ţările Europei. Ea pare a-şi fi luat naştere, în mare parte, din
polemica stârnită de clerul creştin, care, pentru convertirea şi ocărârea evreilor, întocmiră
acele vestite conferenţe şi disputaţiuni teologice. Neputând ajunge la un rezultat mulţumitor
numai prin viu graiu, se începură atunci compilările, devenite mai târziu atât de numeroase,
de pasaje biblice, extracte din sfinţii Părinţi sau din decretele Conciliilor - bineînţeles tot ee
putea fi mai nefavorabil în privinţa evreilor. De originalitate nici vorbă nu poate fi în aceste
scrieri polemice, căci - precum observă un literator german - autorii lor nu înţelegeau din
ebraică nici măcar cât ar fi fost de trebuinţă spre a putea disputa cu evrei într-un chip
metodic 19 • După elogiile asupra creştinismului urmară invectivele asupra iudaismului, cari
până în ziua d-astăzi n-au contenit, ba încă sporesc pe zi ce merge. Nu posedăm încă o
operă generală asupra acestei materii. O mare parte din aceste scrieri le găsim înregistrate în
voluminoasa Bibliotheca hebraea a lui Wolfius 20, unde, supt trei rubrici deosebite, s-află o
enumerare alfabetică a autorilor şi scrierilor antijudaice; pe lângă asta şi în operele mai jos
notate 21 •
Literatura antijudaică românească, în comparaţie cu aceea a celorlalte naţiuni,
datează dintr-o epocă recentă, căci primul ei product, precum vom vedea mai jos, e
posterior cu mai multe decenie redactării Bibliotecei ebraice a bibliografului german. Şi,
deşi foarte restrânsă, ea nu-i lipsită d-un oarecare interes pentru particularităţile ce
coprinde. În următoarele rânduri vom căuta a da o idee de principalele cărţi ce constituiesc
bagajul puţin voluminos al literaturei antijudaice în România22 •
Întâia scriere, care puse temelia unei asemenea literaturi, fu aceea publicată la 1771
în Iaşi sub titlu: Alcătuirea aurită a lui Samuil Ravvi Jidovului mustrătoare rătăcirii
jidoveşti, din latineşte în greceşte de ieromonahul Teotochi, din greceşte în româneşte de
logofătul Toma (laşi, 1771, ed. Mitrop. Gavriil). Edi~a a doua coprinde după cuvintele de
mai sus, următorul adaos: „Care mai întăi în Moldova din elineşte în româneşte
tălmăcindu-să s-au şi tipărit acolo în Iaşi, la anul 1771. Şi acum mai nu se mai afla; iar în
zilele preaînălţatului nostru domn Alexandru Dimitrie Ghica, cu blagoslovenia iubitorului
de O-zeu chir Chesarie Episcopul Buzăului, din râvnă dumnezeiască invitat fiind dumnealui
logofătul Nicolae al sfintei Mitropolii Buţcoveanul, cu a dumisale cheltuială iarăşi o au
tipărit spre obştescul folos în tipografia Sf. Episcopii Buzăul, la anul 1836, noemvrie 16.
Supt direcţia d-lui Vasile Manole" - Ediţia a treia mai adaugă: „Şi acum pentru a treia oară
din nou s-a tipărit spre obştescul folos cu cheltuiala d. marelui logofăt Alecu Sturza din Iaşi
(Bucureşti, 1857, tipog. Nifon Mitropolit).
În prefaţa „Cătră cititori" (p. 5) găsim următoarele rânduri interesante pentru
istoricul cărţii: „Aceasta s-au alcătuit araviceşte de către dascălul jidovesc Samuil, cel din
împărăţia din Maroc şi s-au tălmăcit pe limba latinească de cătră Alfon Vonom spaniolul,
cel din tagma fratoricească a celor ce se zic Dominicani, carele şi «Alcătuire aurită» (opus
aureum) o au numit. De trei ori până acum s-au tipărit, precum arată tiparul cel latinesc,
întâi la Veneţia la anul 1439 (sic), după aceea la Maţerata la anul 1693, mai pe urmă la
Luţerna la anul 1736. Şi cu toate acestea iarăşi se află cu anevoie. Poate că o iau oarecari
jidovi spre rău alergători, şi cumpără cărţile şi le dau focului, temându-se ca nu cumva
neamul lor să deschiză într-aceasta ochii şi să cunoască cât s-au 'amăgit până acum,
neprimind evangheliceasca învăţătură a Mântuitorului''. Ediţia a treia completează în acest
60
chip această notiţă bibliografică (p. 11): „Iar la 1769, traducându-se din limba latinească în
cea elinească, s-a tipărit în Lipsea Saxonii, şi după aceasta, la anul 1771, traducându-se în
limba noastră naţională, s-a tipărit la Iaşi, în Moldova, şi a doua oară în Buzău la anul 1837,
noemvrie 16" 23 •
Altminteri, această scriere, cumpătată în expresii şi necoprinzând încă acele
cumplite învinuiri (fiind ele scornite mai târziu), năzuieşte pe de o parte (p. 10) „să mustre
în destul şi să facă de ajuns pe jidovi ca să crează, povăţuindu-i pre ei la luminarea
adevăratei credinţe", iar pe de alta (p. 12 şi 17) „cuviincios lucru este a avea fieştecare
creştin acest fel de cărţi pentru cetanie:
Pentru venirea lui Hristos să nu se îndoiască,
Şi zisele proorocilor să le prea socotească,
Lumina adevărului credinţa să păziască,
Ca nu cumva să ia şi ei osânda jidovească".
După această întâia scriere a unui convertit evreu din mijlocul secolului al XII-lea24 ,
vine o publicaţie antievreiască a unui pretins rabin (haham) botezat, intitulată ,,Înfruntarea
jidovilor 5 asupra legii şi obiceielor lor, cu dovedire din sfânta şi dumnezeiasca Scriptură,
atât din cea veche cât şi din cea nouă. Acum întâi într-acest chip tipărită, în zilele
prealuminatului şi preaînvăţatului domnului nostru Alexandru Constantin Moruz Voevod,
întru a doua domnie a M.S. în Moldova. Cu blagoslovenia şi cu toată cheltuiala preasânţiei
sale chirio chir Iacov, Mitropolit a toată Moldova. În Iaşi, în anii de la Hristos 1803,
fevruarie 8. S-a tipărit de ieromonahul chir Macarie, duhovnicul sfintei Mitropolii, şi de
Gherasim, ierodiaconu tipografiei" 26 .
Nu mai e vorbă aici de proselitism, ci ponegririle cele mai infame, clevetirile cele
mai absurde, obiceiele cele mai stupide se potopesc cu prisosinţă asupra evreilor. Într-însa
se descoperă pe deplin câteva taine mari ale jidovilor spre înfruntarea lor, se vorbeşte, în
capitole speciale, despre sângele ce iau jidovii de la creştini, despre desidemoniile
(fermecele) jidovilor făcute cu sânge creştinesc, despre taina luărei sângelui de creştin
muncit etc., etc.
De un caracter cu totul diferit şi de mai mare interes ca cele două mai sus-numite
este „Praştia, care s-a tipărit în zilele binecredinciosului domn Mihai Grigorie Sturza V.V.
Cu blagoslovenia preasfinţii sale O.O. Veniamin, Mitropolit Sucevei şi Moldovei (1836.
Staroste Mardarie, Mnr. Neamţului). Iar acum a doua oară s-a tipărit cu voea ţenzurii
bisericeşti, de sfinţia sa părintele Ioil, duhovnicul şi director tipografiei preasfinţiei sale
părintelui mitropolitul O.O. Nifon, Bucureşti, Tip. Nifon Mitropolit, 1858".
Câteva extracte din Înainte cuvântare ne vor face cunoscut ţelul autorului - Kiriak
ieromonah şi duhovnic din sf. Mănăstire Neamţul - întru publicarea cărţii: „Eu cetind multe
cărţi înpotriva neîndumnezeiţilor şi hulitorilor de O-zeu jidovi, fiind alcătuite unele de
dascălii bisericii, iar altele de însuşi ai lor ravini cei botezaţi, şi mult mi-au fost de mirare
pentru toate desedemoniile lor, câte să arată întru acele cărţi. Dar când am citit şi această
carte care să numeşte Hristos adevăratul Messia, cu mult mai mult m-am mirat văzând
bârfele, rătăcirile şi hulele lor, care nu numai că le fac şi' le vorbesc şi le cred, ci le au şi
tipărite în cărţile sale care sânt alcătuite de ai lor ravini şi au nume de talmuturi. - Pentru
aceasta şi eu m-am silit ca să adun din cele multe puţine, dintru cea mai sus-numită carte, ca
să aibă şi românii într-a sa limbă, spre al său folos; şi alcătuit-am o mică carte: i-am pus
nume de Praştie ... Iar voind cineva a şti pricina alcătuirii cărţii Hristos adeveratul Messia,
aceasta este: În zilele împăratului Alexe al Rusiei, la anul 1566 (citeşte: 1666) s-au ivit un
jidov în părţile Smirnii la răsărit, numele lui era Sabeta Sebe (Sabatai Ţevi/ 1 , şi acest jidov
61
era prea mare fermecător, întrucât cu farmecile sale în nori să răpia; şi văzând acestea
neamul jidovilor i-au pus nume de messie ... şi socotea că acesta este care are să vie la
dânşii, ca să-i ducă până la pământul făgăduinţii; şi întru atâta îngâmfare venise jidovii, iar
mai ales cei din Ţara Leşească, care geme pământul de mulţimea lor, întrucât se părea că-şi
eşise din minte; şi pre unii din norodul creştinesc cel prost îi făcuse a cugeta una cu dânşii;
iar pre alţii îi băgase la îndoială. Atunci, craiul Ţării Leşeşti au poftit pre împăratul Rusiei
să-i trimiţă pre vreun dascăl bine învăţat, ca să poată sta împotriva jidovilor la toate
întrebările lor ... Şi aşa au fost trimis un arhimandrit Ioanikie Galatovskii, ce era rector şi
dascăl duhovnicesc; şi multă pricire au avut cu jidovii, şi după pricire au alcătuit cartea cea
mai sus-numită, care are întru sine ca la 450 file ... Nu m-am bizuit a o tălmăci toată, ci am
ales dintr-însa numai nişte floricele în chipul istoriilor, care nu au fost până acum pre limba
moldovenească ... am mai adaos la scoposul cărticelii şi din alte cărţi, precum de la sfântul
Ioan Gură de Aur, din Apologhia şi din altele. - Că eu mai întăi cu această socoteală am
făcut alcătuirea aceştii cărticele, ca să-mi fie ca o aducere aminte pentru multele priciri ce
am avut cu jidovii. Al doilea, văzând că tare s-au încuibat întru această pravoslavnică ţară
de O-zeu hulitorii jidovi..."
În josul unei gravuri, care înfăţişează pre Isus gonind pe fariseii din Templu, citim
următoarele versuri finale:
„ ... Creştinii carii la banii lor se lăcomesc
Mai mult pre jidovi decât pre Hristos iubesc".
Cartea formează un dialog între un jidov şi un creştin asupra diferitelor controverse
teologice. Ea ne oferă o varietate foarte bogată, care îi dă o oarecare însemnătate din mai
multe puncte de vedere şi care va reieşi din amănunţirea coprinsului. - Controverse asupra
venirii lui Messia (pag. 1-10); citează pe Baronie, Iustin filosoful 28 în vorbirea cea cu
Trifon 29 jidovul, Orighene 30 în tratatul, Mihail ravinul cel botezat în cartea sa etc.,
confruntarea aşa-numitelor pasaje hristologice din Vechiul-Testament cu cele
corespunzetoare din Evanghelii (11-26); risipirea Ierusalimului şi împrăştierea jidovilor
după Iosif istomicul, cu intercalări legendare asupra lui Hristos şi Pilat (29-42); cărţi
sibiline (61-68); dovezile 0-zeirii creştinismului (69-96); de la 102-108 enumeră, pentru
ruşinarea jidovilor, mulţime de Messii (zece), ce au priimit până atunci şi citează pe
Baronie, cartea lui Sabeta, tip. 1666, Evsevie 31 , Zemah David, lud Shabet (Şebet lehuda),
Shalselet, Faptele sf. apostoli, Ioan, Ludovic, Cezarie; interesante poveşti privitoare la
Messia (109-116) citează: Baronie, Faptele sf. apostoli, Pavel episcopul Burghinului,
Sabeta Seve; ceva din învăţătura nebunilor ravini (pag. 130-138).
La toate astea jidovul răspunde: „Acestea care mi le-ai istorisit din talmudurile
noastre şi din alte istorii, se par vrednice de crezut; eu unele le-am citit, iar altele nu mi s-a
întâmplat a le citi. Ci însă eu socotesc că toate câte s-au scris de ravinii noştri nu s-au scris
aşa orb şi cu ochii închişi; ci trebuie să aibă oareşcare noime şi înţelegeri. Că de le-ar fi
scris acestea jidovii cei proşti şi necărturari, atuncea putea să zică cineva că sânt bârfele.
Dar ravinii noştri, ştiind bine Scriptura, nu să poate ca să rătăciască ... "
Pănă aci creştinul se mulţumise a arăta, de multe ori cu ocări în loc de argumente,
escelenţa pravoslavnicei credinţe. O-aci nainte discuţia ia o altă faţă şi ea alunecă pe
povârnişul tuturor acelor scrieri antievreieşti, cari grămădesc invective peste invective şi
caută, prin ponegriri şi clevetiri de tot felul, d-a face urgisiţi pre evrei în ochii semenilor lor
creştini. - De la pag. 138 înainte se vorbeşte de năpastea sângelui.
„Eu văz că ori şi la care întrebare adaugi a ne ocărî, după cum şi toţi creştinii voştri.
Şi nu se îndestulează numai cu atâta, ci încă ne scornesc fel de fel de nume prost, nu numai
62
prin cuvinte, ci şi în tipar le dau, zicând cum că noi, pre lângă altele nenumărate răutăţi,
sântem şi ucigători de oameni, adecă de creştini, iar mai ales de prunci creştineşti, ca cum
luându-le sângele lor, îl întrebuinţăm la tot felul de farmece şi la altele. Şi aceasta eu
socotesc, că nu de aiurea s-au născut, fără nuITltii din cea prea mare urâciunea pre care o
aveţi asupra noastră; şi pentru aceasta noi, de răul vostru, nu avem unde ne pleca capul".
La această judicioasă observare a jidovului, creştinul nu află altceva a răspunde
decât cu graţiozităţi ca acestea ... „Ci o cine ar fi acela! Ca împreună cu mine şi cu toţi cei ce
sânt adevăraţi creştini, toate să uneltiască şi toate chipurile să facă, ca să şteargă pomenirea
voastră din mijlocul lor, şi pre unii ca aceia şi eu voiu îndrăzni a-i numi fericiţi ... creştinii
nu au pre acel urât al vostru obiceiu, ca să scrie sau să tipăriască minciuni, ci totdeauna
adevărul, ca nişte fii ai adevărului ce sânt... Scrie Baronie la anul 540, că s-au făcut sobor
cu 25 de episcopi, în crăiia franţuzească, şi au legiuit aceste canoane, ca nici cu un chip să
nu se iviască vrun jidov, de la Joia Mare până luni în Săptămâna Luminată, nici prin uliţi,
nici prin mahalale, ca să nu se batjocorească patimile lui Hristos; iar de îndrăznia cineva a
face împotrivă, atuncea unul ca acela era supt pedepse de moarte. Şi eu zic aicea, că acei
episcopi nu au făcut lucru bun desăvârşit; că trebue nu numai întru acelea patru zile a-i opri
pre jidovi, ci preste tot anul; şi nu numai pre uliţe şi mahalale, ci de preste tot locul; şi din
moşii şi din uliţi, şi din sate a-i izgoni pre aceşti prea mari hulitori ai lui D-zeu şi
blestemaţi".
După ce descrie feluritele întrebuinţări şi uneltiri ale sângelui luat de Ia pruncii cei
mici creştineşti la tot felul de drăcii, la nenumărate farmece, la doftorii, în vremea cununiei,
în vremea când se taie pruncul împrejur, în vremea plângerii Ierusalimului şi în vremea
când mor jidovii, şi iarăşi când fac ei nişte turte şi amestecă de acel sânge într-însele, şi
„cine poate să scrie toate drăciile voastre pre care le uneltiţi voi?" - Apoi face un inventar
de mai multe pruncucideri ce au fost înregistrate de diferiţi cronicari, citează pre Martin
Kromer, Simon Sirianul, Toma al Bruzinului, Baronie, Odoric, cărţile cehilor, istoria
împăraţilor greci, diferite articole ale coroanei Ieşeşti 32 •
Cu răspunsul jidovului la lunga diatribă a creştinului asupra luărei sângelui vom
încheia ceea ce aveam de zis asupra literaturei antijudaice în România, întrucât aceasta stă
în legătură cu năpasta sângelui:
„Eu sânt gata d-o sută de ori să mă jur cum că unele ca acestea nu sâni cu putinţă a
se afla între norodul jidovesc, adică a omorî oameni şi a lua sângele pruncilor pentru
farmeci şi altele. Ci eu socotesc mai vârtos, că mult bine şi mult folos aduc ţării aceea unde
petrec jidovii. Dar, dupre cum am zis, că urâciunea creştinilor le scorneşte tot felul de
numiri proaste şi pentru aceasta ei pe nedrept pătimesc".
III
Asemenea scrieri răspândite prin popor, deja destul de superstiţios, infiltrau în inima
sa ura împotriva evreilor ce şi-i închipuia ca niscai căpcăuni cari stau în legătură cu fiinţele
necurate şi cari nu se sfiiesc a răpune din când în când viaţa creştinilor. Această crezare
superstiţioasă prinse rădăcini aşa de adânci, încât un fapt recent, despre care vom vorbi mai
jos, ne-a dovedit că ea n-a dispărut încă, nu numai din mijlocul gloatei, dar nici chiar din
mijlocul clasei semiculte din ţară. ll en reste toujours quelque chose ...
Vom urmări, în şir cronologic, micul număr de fapte privitoare la calumnia luărei
sângelui ivite la diferite intervale în România.
63
- Întâiul fapt, de care avem cunoştinţă, se întâmplă supt domnia lui Mihai
1717 33 •
Vodă Racoviţă 34 • El se află pe larg descris în Cronica anonimă a Ţării Moldovei ( 1662-
1733 ), tradusă din greceşte de Alexandru Amiras 35 şi mai pe scurt de cronicarul
contimporan Neculce în Letopiseţul Ţării Moldovei (1662-1743) 36 • Acesta din urmă ne
expune astfel faptul: „Tot pre atunce, la acea vreme, găsitu-s-au şi un copil de creştin
muncit de bedzaconicii (nelegiuiţii) jidovi, în chipul muncilor domnului Isus Hristos; iară
acel copil au fost din sat din Oniţcani, de la ţinutul Orheiului. Deci, au prins pre câţiva
jidovi şi i-au pus la închisoare. Şi nu i-au judecat ca pre nişte jidovi, mai în grabă să facă ce
li va face, ce i-au ţinut la închisoare, gândind doară ar lua de la dânşii bani mulţi; şi încă
au scris şi la Poartă, la vezirul, ca să apuce şi pre jidovii cei de la Ţarigrad, să ia şi Poarta o
samă de bani. Deci, cum au oblicit solul lui Antihrist, Bazarghideanul, jidovul cel mai mare
de la Ţarigrad, au şi început a cheltuiră bani şi a amestecară pre Mihai Vodă; şi au şi trimis
vezirul pre un agă al său, şi au slobozit pre jidovii carii erau aici la închisoare în Iaşi, şi au
scris să le dea pace".
Cum că stoarcere de bani - auri sacrafames - a fost singurul mobil al înscenării
31
acestei mici persecuţii reiese şi mai apriat din întinsa relaţiune a cronicarului anonim, când
observă (p. 143): „... Mihai Vodă nu i-au omorât cum li se cădeau lor, ci să iee bani de la
dânşii i-au pus la închisoare ... ". Alminteri, acelaşi cronicar ne zugrăveşte astfel pe Mihai
Vodă (p. 141-142): „ ... Au domnit cu multă pagubă ce făcuse pământenilor şi străinilor, ori
creştini ori păgâni, căci au meşteşugit de au luat banii lor cum creştinilor aşa şi turcilor, şi
nu i-au plătit, şi nici o faptă bună în toată domnia lui n-au făcut. Mulţi îl blastămă până
astăzi ... nici popilor n-au fost cu milă ... şi de la toţi boierii au luat bani în datorie şi nu i-au
plătit... şi unde simţia pe cineva că are bani, îi arunca câte o pricină ca să-i iee banii".
1783. - A doua năpastă de sânge se ivi în zilele domnului Alexandru Mavrocordat
(1782-85), în oraşul Botoşani. Distinsul nostru ebraist, d. Hillel Cahane, a extras din Pinkes
(arhiva) a comunităţii locale următoarea notiţă relativă la dânsa: „De ar fi toate mările
cerneală, toate ceriurile pergament, toţi copacii pădurilor condeie - tot n-am fi în stare a
descrie minunile Atotputernicului. - În anul 1783 (543) găsitu-s-a, după sărbătoarea
Paştelor, în oraşul Botoşani, un copil de armean omorât şi se izvodi asupra noastră şi asupra
întregului Israil mincinoasa năpastă, că am avea trebuinţă de sânge pentru Paşte. Puseră
aşijderea la închisoare pe fruntaşii obştei cu predicatorii lor, şi noi furăm nevoiţi a purcede
la Iaşi înaintea domnului şi a boierilor, şi am avut multe cheltuieli şi au fost atunci o vreme
de grea nevoe. Dar Atotputernicul ne veni într-ajutor şi găsirăm har în ochii Domnului şi ai
boerilor, aşa că casa lui Israil au fost desvinovăţită şi toţi cei închişi au ieşit slobozi şi
neprihăniţi tocmai în a treizeci şi [treia zi] a socotirei de omer (i~il.l:i l'?), când sărbătorim
pomelnicul fericiţilor întru amintire R. Simeon b. Iohai 38 şi R. Moisi Isserles 39 .
„De aceea hotărât-am în şedinţa de azi d-a serba în comunitatea noastră această zi în
fiecare an - spre slava lui D-zeu - cu deosebită iubire şi veselie, şi păziască-ne şi
ocrotiască-ne Părintele nostru ceresc ca acum aşa şi pe viitor". - Urmează iscăliturile
azistenţilor •
40
1797. - În acest an a fost în Galaţi o cruntă prigonire împotriva evreilor din pricina
luărei sângelui. În prima zi a Paştelor, nişte greci, jucându-se c-un evreu şi iscându-se o
ceartă între dânşii, se năpustiră
asupra evreilor, îi bătură cumplit şi jăfuiră casele lor. Pe
patru dintr-înşii îi uciseră,
pe alţi câţiva îi aruncară de vii în Dunăre, iar sinagoga o arseră
împreună cu cărţile sfinte. Le-ar fi mers şi mai rău, dacă un bătrân şi cuvios popă, părintele
Ignat, n-ar fi adăpostit în biserici pe nefericiţii evrei şi nu i-ar fi cruţat astfel de furia acestor
41
ucigaşi •
64
Câţiva ani după aceea, erau să se repete aceleaşi scene, tot din partea grecilor, dar
guvernul năbuşi mârşavele lor uneltiri 42 .
Ne pare bine a constata că românii nu s-au împărtăşit la nici una din aceste agitaţii
urzite împotriva evreilor de duşmanii neamului lor.
· 1816. - În zilele domnului Scarlat Calimah se reînnoi în oraşul Neamţ43 calumnia
Iuărei sângelui. Un evreu găzduia pe un cerşetor creştin, pe care într-o zi îl găsi mort în pod
- el făcuse în ajun un prea mare abuz de băuturi spirtoase. Transportându-l la poliţie, câţiva
mişei, până să sosiască prefectu, străpunseră cadavrul şi învinuiră apoi pe evrei că i-ar fi
luat sânge pentru Paşte. Prefectul, un vrăjmaş înverşunat al evreilor, se folosi de acest
prilej, puse în fiare pe capii comunităţii şi, astfel ferecaţi, îi expediă Ia Piatra, unde fură
supuşi unor cazne mai rafinate ca Ia sălbaticii din America. La urma urmelor, evreii
mijlociră, cu greutatea aurului, la Vodă să-i sloboadă •
44
Un an după incidentul din Neamţ, se întâmplă un caz identic în Rusia, şi principele

Alexandru Galyczin emite din Petersburg, Ia 6 martie 1817, un ucaz imperial către
guvernatorii provinciilor, în care condamnă mult exploatata absurditate45 •
1824. - În acest an, un fapt analog se petrece la Bacău. O femee vinde unor
neguţători turci pe copila ei în vârstă de patru ani şi, temându-se de gura lumii, ea
răspândeşte zvonu că copila ar fi dispărut şi striga să se caute pe la evrei, căci le trebuie
sânge de Paşte. Cu vro două zile înainte, noul haham, instalat în casa unui membru al
comunităţii din Bacău, fiind indispus, se chemă medicul, care îi lăsa sânge şi vasul cu sânge
fu aruncat într-un loc înfundat al curţii.
Poliţia locală, alarmată de vociferările mumei, cercetă pe Ia evrei din casă în casă,
până ce, ajungând la locuinţa provizorie a hahamului, se găsi în înfundătura curţii vasul cu
sânge aruncat deunăzi. Luând aceasta drept dovadă a uciderii fetei, se arestară imediat
stăpânul casei cu nevasta şi copiii sei, şi groaznice cazne nu le putură zmulge decât
adevărul în ceea ce privia provenirea sângelui, adevăr constatat şi de medicul respectiv. Dar
când vrură să cheme şi pe hahamul, acesta dispăruse fără a şti cineva unde. Toate
cercetările făcute de evreii înşişi - căci poliţia reclama prezenţa acestuia ca preţul slobozirei
lor - nu-i putură da de urmă. Şi prostimea nerăbdătoare se aruncă asupra caselor evreieşti,
jăfuind şi maltratând pe stăpânii lor.
Într-aceea, pe când o spaimă năpraznică coprinse pe toţi evreii din localitate, un
morar neamţ, având o ocupaţie afară din oraş, poposise din întâmplare tocmai la acea
cârciumă, unde turcii lăsaseră pe fată. Acesta, ştiind ce nefericire aduse asupra evreilor
dispariţia ei şi recunoscând-o, o aduse în oraş şi o predete poliţiei. Evreii fură puşi în
libertate şi hahamul, care, de frica morţii, rătăcia străvestit prin văgăunile munţilor, se putu
întoarce la locul destinaţiunei sale46 •
1834. - În timpul domniei lui Alexandru Ghica, câteva zile înainte de Paşte, un
bărbier din Bucureşti îndupleca pe o femee ce slujea la un evreu, să-i lase sânge, să meargă
apoi la poliţie şi să calumnieze pe evrei. Slujnica făcu aşa şi evreul fu arestat. Din fericire,
Alexandru Ghica căută să pătrunză adevărul - femeea mărturisi totul şi bărbierul fu osândit
la ocnă47 .
1841. - Un an după tragica dramă din Damasc 48 , care zgudui întreaga Europa, se
împrospătează această calumnie în Piatra. Un tâlhar de prin munţii locali obişnuia a ucide
pe oamenii ce aveau nefericirea d-a cădea în mâinile sale, cu scopul barbar d-a le suge
sângele. Cadavrele aflate, fiind numai de la creştini, se bănui că evreii ar săvârşi această
fărdelege. Mai mulţi dintr-înşii fură aruncaţi în închisoare şi schinjuiţi cumplit - până ce
tâlharul fu prins şi-şi mărturisi crima49 .
65
1859. - Vom reproduce asupra cazului din Galaţi, carele a făcut mult zgomot,
relaţiunea unui martur ocular:
„În noaptea de 12 aprilie 1859 (8 Nissan), evreii fură învinuiţi d-a fi lăsat sânge la
mâna unui copil creştin şi d-a-1 fi întrebuinţat la riturile lor. A doua zi, noapte,
cincisprezece evrei fură arestaţi la sinagogă şi, la 14 aprilie, la ora rugăciunei de dimineaţă,
creştinii se adunară cu miile, se năpustiră asupra sinagogei şi loviră pe evrei. Sângele curse
cu îmbelşugare, Sulurile Legii, în număr de 50, fură arse; cărţile şi podoabele sfinte
sfâşiate, chivotul, mesele şi băncile sfărâmate. În oraş toate casele evreilor fură date jafului;
bărbaţi, femei şi copii loviţi şi răniţi. Aceste atacuri ţinură încă multă vreme.
Reprezentaţiile consulilor fură nefolositoare. Unsprezece dintre evreii arestaţi fură sloboziţi
la Rusalii; celorlalţi li se dete drumul fără judecată la 5 septemvrie"50 •
1864. - în acest an s-a întâmplat un caz foarte ciudat la Ismail. O fată israelită
dispare şi toate cercetările părintelui ei sânt zadarnice. La urmă, acesta află că un popă
lipovan dintr-un sat apropiat o ţine la dânsu. Venind acolo să-şi ia fata, împreună cu câţiva
oameni ai stăpânirei, popa răscoală împotriva lui pe toţi lipovenii locali, cari îl maltratează,
înlocuiesc pe fata israelită cu una creştină şi răspândesc zgomotul că evreul ar fi venit s-o
răpiască spre a-i putea lua sânge, astfel că bietul om e silit a fugi şi a o lăsa în mâinile lor.
Pentru mai multă siguranţă, fata e transportată la un alt popă, într-un alt sat, şi, la venirea
tatălui ei, se repetă aci o scenă identică. În cele din urmă prefectul din Ismail fu nevoit a se
duce la faţa locului şi a reteza această încurcată afacere 51 .
1867. - Continuăm a reproduce, pentru timpul mai nou, raporturile autentice. „La
zece dechemvrie, o slujnică din Călăraşi ieşi cu copilul ei din serviciu de la un israelit...
Acest copil, în vârsta de nouă ani, era bolnăvicios, şi muri la 11 dechemvrie. La 12, femeia
israelitului fu arestată şi aruncată în temniţă, supt cuvânt d-a fi luat sânge de la acest copil.
Israeliţii cerură cu stăruinţă, ca o comisiune, însoţită de un medic din Bucureşti, să fie
trimisă la faţa locului spre a face autopsia. Dar poporul desperat se năpusti asupra evreilor;
rabinul şi două alte persoane fură maltratate, şi puterea armată fu silită d-a interveni. În
timp de mai multe zile, israeliţii nu se încumătară a ieşi din casele lor, şi magazinele lor
fură închise. Imediat spiritele se înfierbântară la Bucureşti. Poliţia împărţi în uliţi foi
volante tipărite cu cerneală roşie, în formă de afişe, de ziarul Naţiunea română, şi menite
d-a aţâţa populaţia împotriva evreilor. Guvernul trimise un medic şi pe procurorul general
la Călăraşi, şi la 19 dec. el putu anunţa, printr-un comunicat inserat în Românul, că agitaţia
era domolită. Incidentul n-avu alte urrnări" 52 •
1868. - A doua răscoală din Galaţi în contra evreilor porni tot din aceeaşi superstiţie.
Pricina ei fu un fapt cu totul neînsemnat. Sâmbătă, 21 septemvrie, un marfagiu evreu rugă
pe un băiat creştin să-i taie nişte batiste, nevrând el însuşi să le taie în această zi. Băiatu se
înţepă cu foarfecele şi îndată se zvoni că evreul ar fi vrut să-i ia sânge. Gloata se răzvrăti
îndată. Patru sinagoge fură devastate şi nimicite, casele evreilor jăfuite, un mare număr de
persoane rănite. Sulurile Legii îmbucătăţite şi aruncate în noroiu. Autoritatea nu interveni
decât pentru formă„. Numărul răniţilor fu de 90. Rezultatul fu destituirea prefectului şi o
despăgubire d-o mie de galbeni 53 •
În acelaşi an şi înainte cu câteva luni, vechea calumnie se repetă la Turnu-Severin,
unde dete naştere la diferite complicări 54 .
1871. - Pe la începutul lui aprilie, un copil creştin dispare din Ploieşti - dar peste
puţin este reaflat55 . Acelaşi lucru se întâmplă mai târziu la Bucureşti, fără [a] da naştere la
vrun accident56 •
66
Cât de puţin au înţeles unii nobila misiune a presei la noi în ţară, ne-o dovedesc
diferite articole provocătoare, publicate în unele ziare de indivizi lipsiţi de cea mai
elementară cultură. Ele afirmă în acest timp „că jidovii prind la Paşte pe un copil de român,
pe care îl străpung şi-i scot sângele" 57 , pe când, încă la 1837, Ioan Heliade Rădulescu a
combătut cu energie această stupiditate58 şi pe când, la 1870, chiar preasfinţia sa Patriarhul
ecumenic din Constantinopol a înfierat-o într-o elocventă misivă şi în termeni demni de
filantropia acestui înalt păstor al Ortodoxismului .
59
1881. - Cu un an mai înainte, odioasa acuzare se reînnoieşte în diferite localităţi din

Orient60 şi la 1881 ea se produce din nou în Egipt61 şi în România. Asupra afacerei recente
din Călăraşi dăm chiar un extract din raportul d-lui procuror Zenidi, trimis într-adins
împreună cu d. dr. Polizu şi cu prefectul d. Peridi, spre a face o anchetă asupra „fabuloasei
acuzări" ce se făcuse acolo unui evreu tinichigiu.
„Fiind însărcinat a lua informaţii asupra incidentului relativ la o pretinsă sugere de
sânge atribuită unui evreu din Călăraşi, am onoare a vă supune rezultatul cercetărilor mele.
În ziua de 16 septemvrie, an curent, o copilă de IO ani, anume Safta, fiica servitoarei Maria
Mihai, însoţită de un samsar, anume Radu, se prezentă la locuinţa unui evreu tinichigiu ...
din Călăraşi, a cărui soţie o şi tocmeşte cu 7 lei pe lună, ca să îngrijiască de un copil mic.
Fata remâne în serviciu până duminică, la 20 septemvrie, fără s-aibă a se plânge de stăpânii
săi, cari o îngrijiau ca pe propriul lor copil. În această zi, pe la 4 ore, stăpâna casei observă
că fata dispăruse şi în acelaşi timp vede intrând pe muma fetei plângându-se că i-a bolnăvit
copila ...
„lată şi cauza dispariţiunei neexplicabile a Saftei. Câtă vreme copila stetese Ia
evreica se juca cu copiii ei şi ai vecinilor. După propria sa declaraţiune, aceste jocuri
conzistau mai cu seamă în a se gâdili şi ciupi ... ciupiturile lasă nişte pete vinete pe corp
numite vinăţei sau sugilaţiuni. Safta n-a băgat de seamă de aceste semne decât duminica,
când s-a îmbrăcat. Îngrijată şi supt influenţa unei prejudecăţi, ce din nenorocire se află în
clasele neculte ale poporului, cum că evreii sug sânge, aleargă la mumă-sa şi-i arată
semnele după mâini. Mumă-sa predominată de aceeaşi prejudecată, mai cu seamă că a doua
zi, luni, se serba de evrei circumciziunea, ia pe copila de mână şi, după ce se duse mai întâi
la evreica, se îndreaptă spre poliţie. Aci aflându-se numai comisarul Dargali, care, în cea
mai completă neştiinţă a atribuţiunilor unui ofiţer auxiliar al Ministerului Public, dispune a
se chema medici, fără ca cel puţin să fi anuntat în acelaşi timp şi parchetul. Şeful poliţiei,
Ciauşescu, care vine mai în urmă, aprobă această măsură şi, astfel, pentru un fapt, deşi din
domeniul miturilor, dar care putea să turbure ordinea publică, se procede la o anchetă
medicală, făcând prin această procedare chiar a se crede în posibilitatea faptului denunţat...
Se fac două cercetări medicale ... Rezultatul lor este în perfect acord cu declaraţiunile fetei
Safta. În adevăr, din procesul verbal încheiat de domnii medici Degereţianu, Bally şi
Abeles se constată: I) că nu este nici o leziune sau ver o altă înţepătură, ci numai nişte
simple sugilaţiuni; 2) că cauza determinată a acestor sugilaţiuni poate fi lovirea, sucţiunea
sau ciupirea, fără însă a se putea atribui esclusiv veruneia din aceste trei cauze semnele
observate pe braţele fetei. Era şi natural a nu se şti de d-nii doctori cauza lor, deoarece până
în acest moment nu se făcuse nici un alt act de instrucţiune, decât consemnarea în un proces
verbal a bănuielilor mumei.
„Noi - încheiă raportul - care am făcut constatarea a treia zi după cea dintâi
constatare medicală, n-am mai văzut nimic. Acele pete vinete, despre care menţionează
procesul verbal medical din ziua de 21 septemvrie, dispăruseră cu desăvărşire, şi numai un
om special, prevăzut şi înarmat cu lupa, abia mai putea să dovediască că au existat. Cât au
67
fost de inofensive acele semne o dovedeşte subita lor disparaţiune. Prejudecata numai şi
lipsa de experienţă a agenţilor poliţieneşti au contribuit a da nişte proporţiuni îngrozitoare
unui fapt, care nu putea să cază supt represiunea legei penale"62 •
Cu ocazia afacerii din Călăraşi, o singură voce creştină a protestat în contra acestei
stupidit:Ii63 , pe când ici şi colea n-a lipsit şi câte o notă discordantă în corul ziaristicei
române . ll en reste toujours quelque chose„.
Al, V/1882, p. 55-83.
NOTE
I. Ignorantul calomniază întotdeauna cu indrâzneală. (L.B.)

2. Paştele (Pesah) este sărbătorit de către evrei în amintirea ieşirii din robia Egiptului. (L.B.)
3. L. Zunz, Die Synagogale Poesie des Mit1elalters (Poezia sinagogală a Evului Mediu), Berlin, 1855, p. 14:
„Acestei clase (apostatilor) se datoreşte născocirea falşelor acuzări că evreii ar omori copii, că ar bea
sânge, că ar otrăvi puturile şi ar răstigni agnetele„." (N.a.)
4. G.B. Depping, articolul ,)uifs" în monumentala lucrare: Le moyen âge el la Renaissance, par P. Lacroix el
F. Segre (Paris, 1848), tomul I. (N.a.)
5. Cazul cel mai recent (1881) s-a întâmplat - lucru ciudat - în Egipt şi în România. Vezi studiul de fa\ă. (N.a.)
6. Athenagoras (sec. II e.n.), apologet al doctrinei creştine şi apărător al creştinilor. A trăit în Imperiul Roman în
epoca lui Marc Aureliu. (L.B.)
7. Tertullianus, Quintus Septimius (c. 155- c. 222), teolog creştin roman. Supranumit Tacit al latinei creştine. Unul
din fondatorii dogmaticii creştine. (L.B.)
8. În „Apologia", II, No. 12, el [Tertulian] mărturiseşte că martorii ar fi adeverit toate acestea. Vezi şi Istoria
bisericească de Meletie, tradusă din greceşte de Mitropolitul Veniamin Costache (laşi, I 841), partea I,
pag. 137, şi aceea de A. Geanoglu Lesviodacs, tipărită la 1845, pag. 27. Pruncuciderea se impută şi
lipovenilor: Eresurile lipovenilor, de Dimitrie Mitropolitul Rostovului (a 2-a ed. Bucureşti, 1859), p. 33
urm. - Ca mâncători de copii sânt descrişi şi calmucii, ce au năvălit cu muscalii în Moldova la 1808
(Hronograful Ţării Rumâneşti de la 1764-1815, de Dionisie Eclesiarcul, apud, P. Ilarian, Tesaur de
monumente istorice, tom II, p. 222). (N.a.) Pentru Hronograful de D. Eclesiarcul V. şi M. Schwarzfeld,
nota 8 I în antologia de faţă. (L.B.)
9. H. Graetz, Geschichte der Juden [„.], voi. VI, p. 217. (N.a.) Titlul complet: Geschichte der Juden von den
Ăltesten Zeiten bis auf die Gegenwart. (Istoria evreilor din cele mai vechi timpuri până în prezent).
Subtitlul voi. VI: Geschichte der Juden vom Aufb/iihen der judisch-spanischen Kultur ( 1027) bis
Maimunis Tod. Voi. VI a apărut în anul 1861. Întrucât în general autorii textelor incluse în antologie nu
indică locul şi data apariţiei volumelor lui Graetz pe care le citează, am identificat referirile lor în ultima
edi\ie apărută la Berlin în l 998. În această editie sursa citată de Şăineanu este în voi. VI, p. 230-23 I. (L.B.)
10. Baronius, Annales ecc/esiastici ad annum 1247, apud H. Graetz, op. cit„ voi. VII, p. 126 (N.a.)
I I. H. Graetz, op. cit„ voi. VIII, p. 27 I. (N.a.) Subtitlul la voi. VIII, Geschichte der Juden von Maimuni.î Tod ( 1205)
bis zur Verbannung der Juden aus Spanien und Ponugal (Istoria evreilor de la moartea lui Maimunis până la
izgonirea evreilor din Spania şi Portugalia). Editia I a volumului (1866). Pentru referirea lui Şăineanu la
acuzatia de omor ritual, de la Trieste din anul 1475, vezi editia 1998, p. 259-267. (L.B.)
12. Kazimir al IV-iea Jagiellonczyk, rege al Poloniei 1447-1492. Data corectă a privilegiilor promulgate este 14
august 1453. V. Graetz, op cit„ voi. VIII, p. 201 (L.B.)
13. Boleslaw V. Wstydliwy, 1243-1279, principe al Poloniei, acordă primul privilegiu pentru evrei (1264) (L.B.)
14. Bandtkie, Jus polo11icu111 [din Codex Bandtkianus], III, par. 17 şi 48; apud Graetz, op. cit„ voi. VIII, p. 209 şi
442. (N.a.) P. 201, editia 1998. (L.B.)
15. Cartea teologului şi orientalistului Wagenseil poartă următorul titlu: Refutarea grozavei minciuni, cum că
evreii ar întrebuinţa sânge creştinesc şi care a costat pe mii dintr-aceşti nevinovaţi bunurile. averea şi
viaţa lor, Lipsea, 1705. - La pag. 131 citim: ,,Încalte d-ar fi rămas (năpasta sângelui) numai la palavre;
dar faptul că pentru acest blestemat neadevăr evreii au fost chinui\i, căzniti şi mii dintr-înşii au fost
68
omorâţi, ar fi trebuit să insufle milă chiar şi pietrelor şi sA le facă a striga împotriva unei aşa mari
nedreptă!i''. (N.a.)
16. Manasse ben Israel (născut la Lisabona în 1604; mon în Olanda, 1657), învă\at şi om politic. (L.B.)
17. În Scăparea evreilor. Vezi asupră-i studiul meu biografic: Moisi Mendelsohn. Viaţa şi activitatea sa
(Bucureşti, 1880), p. 62 urm. „Şti\i, scrie Manasse ben Israel lui Cromwell, şti\i despre ce îi învinovă\esc
spre a-i pierde? Că ar omorî copii de creştini, ca cu sângele acestora să dospiască azimile lor pascale. Şti\i
ce li se face pentru a jăfui şi confisca bunurile lor? S-aruncă în înfundăturile gheuourilor, unde lăcuiesc,
cadavrul unui creştin, şi-i învinovă\esc apoi că l-ar fi omorât. Ştiti ce fac pentru a-i convinge? Îi chinuiesc
într-atâta, până ce durerea zmulge acestor nenorociti toate cele ce poftesc călăii lor". (N.a.)
18. Moses Mendelssohn (1729-1786) a trăii în Germania. Teoretician al emancipării evreilor, călăuză spirituală a
iudaismului modem, filosof şi estetician. (L.B.)
19. G. Eichhom, Allgemei11e Geschichte der Cu/tur und Literatur des neuem Europa (Istoria generală a Culturei şi
Literaturei Europei modeme), Gt!llingen, 1799, voi. I, p. 508: „An selbst Gedachtes ist in diesen
polemischen Schriften um so weniger zu denken, de ihre Verfasser nicht einmal so viei von he brtlischer
Sprache verstanden, als es nfilhig gewesen wăre, um mit ihnen methodisch zu disputieren". (N.a.)
20. [Johann Christian Wolf], Hamburg, 1715-1733, voi. II, pag. 993 urm. şi III, 456 urm. (N.a.)
21. [Moritz) Steinschneider, Polemische und apologelische Literatur in arabischer Sprache (Literatură polemică şi
apologetică în limba arabă), Lipsea, 1877, precum şi a aceluiaşi noti\ă bibliografică asupra literaturii
antijudaice în limba italiană publicată în „II vessillo Israelitico" din iunie 1881, p. 165 urm. (N.a.)
22. De mare folos, în această privin\ă, în special pentru edi\iunile princeps ale scrierilor antievreieşti, mi-a fost
escelenla bibliotecă a d-lui dr. M. Gaster. (N.a.)
23. Într-un anicol „Lelleratura antigiudaica in lingue italiana", publicat în revista lunară, „II vessillo Israelitico"
(din iulie 1881), vestitul bibliograf israelit M. Steinschneider, enumerând versiunile italiane ale aşa-numitei
Epistole a lui Samuel, ne spune la pag. 202: „L'epistola di Samuel (vulgo Samuel Maroccanus) e delia
scrilla nell'arabico e tradotta da un Cristiano, A/fonsus Bonihominis, nel 1339 ... Quest' epistola e stala
tradoua în moile lingue, anche în lingua greca e polacca (Koecher I, 125) ed ho preparato un elenco delie
edizioni per publicarlo altrove". (Epistola lui Samuel <Samuel Maroccanus> se zice că a fost scrisă în
limba arabă şi tradusă de un creştin, Alfonsus Bonihominis, în 1339. Această epistolă este tradusă în
multe limbi, până şi în limba greacă şi poloneză - un bun pretext pentru a fi publicată şi în alte părţi).
D. dr. M. Gasler a şi atras alen\ia lui Steinschneider asupra cărţei româneşti. (N.a.)
24. După părerea lui Steinschneider (loc. cit.), acest Samuil ar fi apostatul Samuel Jbn-Abbas, carele trecu, în anul
1163, la islamism şi scrise un pamflet în contra evreilor. Asupra lui vezi: Graetz, op. cit., voi. V, [Editia I-a
1860), p. 304 urm. (N.a.)
25. Vezi în acest sens relatarea lui I. Psantir despre lucrarea respectivă inclusă în antologia de fată. (L.B.)
26. Asupra diferitelor edi\iuni se poate consulta D. !arcu, Bibliografia cro11ologică româ11ă (Bucureşti, 1873), care,
însă, pare-mi-se, a nu fi făcut autopsia cărţilor ce citează. Aşa, de pildă, citează Misterele jidovilor prin
rabi11u botezat Neofit (laşi, 1801), pe când edi\ia princeps a acestei cărţi e din 1803, precum ne dovedeşte
titlul de mai sus al f11frun1ării, cu care este în totul identic. - Î11frzmtarea jidovilor_(Mi1ropoli1ul
Veniamin, Iaşi, 1838). Înfru11tarea jidovilor (3 ed. 1838). Ultima ediţie: Neofit, Înfru11tarea jidovilor,
Bucureşti, 1877, Grecescu Al. Degenmann: [buletinul) Bibliografia Română, an. III (1881), p. 83. - O
edi\ie prescunată, din care n-a apărut decât întâia broşură, poană titlul ,,Jidovii - Hahamul botezat sau
câteva taine ale jidovilor descoperile creştinilor şi publicate demult de către binevoitorul creştinătăţii,
fericitul Haham (Rabin) botezat Neofit Vanva, iară acum date la lumină de un român (Bucureşti, Tip.
uvrierilor asocia\i, 1871)". În „Câteva idee pregătitoare", românul ne spune (p. 8), după multe şi mărunte,
şi următoarele privitoare la personalitatea Neofitului, tot atât de misterioasă pentru noi ca şi misterele ce a
scos la lumină: „... Că un haham al jidovilor, la vârsta de 38 de ani, precum însuşi spune, a trecut la
religiunea creştină ortodoxă, ba încă a primit şi cinul călugăresc, numindu-se Neofit ... Şi - spre a servi
creştinătatea şi civilizatiunea (sic) - cuviosul Neofit, supranumit şi Vanva, a dat la lumină o carte
coprinzătoare de unele obiceie şi crime (!) ale acestui neam înşelător şi murdar, care se sileşte a aduce
creştinilor toate relele din lume ... Această cane s-a tipărit demult şi în limba română, atât în România, cât
şi în Moldova; dară se vede că jidovii au avut grijă a aduna mai toate exemplarele, abia se mai afla rar la
câte unii din creştini". (N.a.)
27. Sabbatai Ţvi (1626-1676), pseudo-Mesia, a cărui activitate s-a desfăşurat în principal în aria otomană în a doua
jumătate a secolului al XVII-iea. În sinagoga din Smirna a pronun\al abrogarea poruncilor biblice, s-a
dedal la ac\iuni interzise de legea iudaică şi s-a autoproclamat „Unsul Domnului" (decembrie 1665). Fiind
arestat de turci, pentru a-şi salva via\a se converteşte la islamism. După moartea sa, supravieţuieşte o
sectă denumită sabbatianism, care a fost repudiată de autoritatea rabinică. (L.B.)
28. Justinus, martirul, sec. II e.n., filosof şi teolog. Printre fondatorii antiiudaismululi teologic. (L.B.)
69
29. Adică rabinul Tarphon, din generatia tanaimilor (primii care au aşternut pe hârtie Legea orală, sec. I, e.n.). (L.B.)
30. Origen, teolog, sec. III. Formulează teza pedepsei divine date evreilor. (L.B.)
31. Eusebius din Cezareea (sec. III). Teolog catolic, printre cei mai înverşunati adversari ai iudaismului. (L.B.).
32. Nu trebuie deloc să ne mire cum cronicarii contimpurani dedeau crezământ unei idei atât de absurde. În acele
timpuri superstitioase, nici nu putea fi altfel. Oamenii geniali se simţeau înrâuriti de mediul fanatic în care
trăiau; cu atât mai mult nişte cronicari creduli şi, în mare parte, lipsiti de cultură. Unii istorici franceji din
secolul trecut, ca părintele Daniel, Vertot şi Rulhi~re, credeau şi repetau, în operele lor, nişte stupidită\i,
ca otrăvirea llntânilor, pângărirea nafurelor sau conspiratiile urzite cu duşmanii creştinătăţii. Englezul
John Hoarnbeck, lămurise acum două secole, cu multă pricepere într-o Apologie, teza: An autem verum
sit quod vulgo în historiis legatur etc. (Menase ben Israel-Mendelssohn, Scăparea evreilor, cap. I, par.
12): „Dacă e adevărat ceea ce se citeşte obişnuit în istorii, cum că evreii ar fura la Paşte câte un copil de
creştin şi l-ar chinui cumplit, nu pot lua asupră-mi răspunderea unor atari poveşti. Căci se ştie cât de lesne
era în vremile când s-au întâmplat aceste lucruri, a le născoci şi plăzmui, şi cât de mult istoriile din
această epocă au fost scornite şi înfă\işate după simtimintele autorilor. Într-adevăr, n-am văzut niciodată
să se fi citat vro cercetare sigură ca dovadă a acestei pâri. Toate aceste istorii se întemeiază pe ştiri
nesigure d-ale gloatei sau pe vro denuntare ascunsă a călugărilor lncvizitiei - abstractie llcând de lăcomia
pârătorilor, cari, setoşi de averea evreilor, scorniau lesne o asemene răutate". Vezi şi l.B. Levinsohn,
Efess-damim sau un şir de convorbiri între un patriarh ierusalemitan şi un rabin privitor la răutăcioasa
imputare, cum că evreii ar avea trebuintă de sânge creştinesc pentru turtele lor pascale (a doua ed. Odesa,
1864), pag. 50-51; ori traducerea engleză de L. Loewe, London, 1841. (N.a.)
33. Conform unor descifrări ale documentelor de epocă, evenimentul a avut loc în anul 1726. IMER, IUi, p. 52,
doc. 74. (L.B.)
34. Vezi nota 33.
35. Cronicele Romliniei [seu letopiseţele Moldaviei şi Va/ahiei a doua editiune de la 1766 pene la 11 februarie
1866), de M. Kogălniceanu (Bucureşti, 1872-74), voi. III, p. 142-144. În continuare, Kogălniceanu,
Cronicele. Interesant pentru amănuntele ce coprinde. I. Psantir (Corot, voi. li, p. 48-51), Bogdan
Petriceicu Hajdeu, /storia toleranţei religioase în Romlinia, Bucureşti, 1868, pag. 85-86. (N.a)
36. M. Kogălniceanu. op. cit„ voi. li, p. 362-363. (N.a.)
37. Sfânta foame de aur. (L.B.)
38. Simeon ben Ioachai (cca. sec. li e.n.). Una dintre personalitătile cele mai importante din generatia tanaimilor.
S-a născut în Galilea şi a murit în Meron, lângă Safed. (L.B.)
39. Isserles, Moses (fiul lui lszrael), (1510-1572). A trăit în Cracovia. Rabin învătat şi filosof. (L.B.)
40. D. Hillel Cahane, care a studiat acest interesant pinkes, despre care a făcut şi o descriere ebraică, în Psantir, op.
cit„ p. 70-72, a binevoit a-mi face aceasta şi alte comunicări privitoare la dânsul. (N.a.)
41. Psantir, op. cit„ p. 139 urm. (N .a.)
42. Psantir, op. cit„ p. 140 urm. (N.a.)
43. Referirea se face la acuzatia împotriva colectivitătii evreieşti din Tg. Neam\. Pentru descrierea pe larg a
evenimentului vezi l.Kaufman, Comunitatea din Piatra, Fr„ an. V, nr. 27 din 15 iulie 1883, p. 215-216, şi
nr. 28 din 22 iulie 1883, p. 220-221. (L.B.)
44. Psantir, op. cit„ p. 103. (N.a.)
45. J.B. Levinsohn, Efess-damim, p. 86 urm„ reproduce ucazul în limba rusă, engleză şi ebraică: „„. Such
abominable practices as murdering christian children„. have been so often refuled as to render them
absurd and exceedingly unjust„." (Asemenea urgisite obiceiuri - bunăoară d-a omorî copii de creştini -
au fost atât de des combătute, încât au devenit absurde şi peste măsură nedrepte). (N.a.)
46. Psantir, op. cit„ p. 142 urm. (N.a.)
47. Psanlir, op. cit., p. 114. În acelaşi an, aceeaşi superstitie populară pricinuieşte, într-un oraş de lângă Rin, în
Germania, pustiirea locuintelor şi dărâmarea sinagogei. Stobbe, Die Juden in Deutschland wăhrend des
~ittelalters_ (Evreii în Germania în perioada Evului Mediu). [Braunschweig, 1865), p. 186. (N.a.)
48. Asupra tristei afaceri din Damasc, vezi Graetz, op. cit., voi. XI. [Titlul complet la voi. XI, Geschichte der
Juden von Beginn der Mendel.uohnischen Zeit ( 1750) bis in die Neueste Zeit ( 1848). Pentru referirile lui
Schein la afacerea Damasc, v. edilia 1998, p. 480 şi passim]. Zunz, Weil, Jost, Alby, Pinede, Cremieux
etc. publicară monografii în urma cazului din Damasc, când şi apostati, ca Neander şi Weill în Germania,
abatele Ratisbonne în Franta. protestară cu energie în contra acestei calumnii. Monografia cea mai recentă
e cea rusă de D. Chwolson: Le trebue evreilor sânge de creştin? A 2-a ed., Petersburg, 1879.
Pe lângă bulele papale, decretele împăratilor şi regilor, ordonantele dogilor şi ucazele tarilor, mai
putem adăuga misivele patriarhilor şi firmanele sultanilor. Astfel acela acordai evreilor Imperiului otoman
de sultanul Abdul-Medjid şi dat la Constantinopol, 12 Ramazan 1256 (6 noemvrie, 1840) statoreşte că:
„Un vechi porejudet exista împotriva evreilor. Cei proşti credeau că evreii obişnuiau a face jertfe
70
omeneşti spre a întrebuinţa sângele la serbătorile Paştelor... Falşitatea acuzărilor îndreptate împotriva
evreilor a fost pe deplin dovedită. Altminterea, dl.rţile religioase ale evreilor au fost supuse unei cercetări
de către barbali instruiţi, foarte versaţi în literatura lor teologică. Rezultatul acestei cercetări a demonstrat
că e cu totul oprit evreilor d-a întrebuin\a, nu numai sânge omenesc, dar nici chiar sânge de animale.
Urmează deci, din această interzicere, cum că pârile aduse lor şi cultului lor nu-s decât curate calumnii".
A se vedea întregul document în Archive.î lsraelites, din 1840, p. 661. (N.a.)
49. Psantir, op. cit., p. 149. (N.a.)
50. Archives 1.rraelites, din 1859, p. 590 şi 645, precum şi Isidore Loeb, la situation des lsraelites en Turquie, en
Serbie et en Roumanie (Paris, 1877), p. 144-45. Această operă a secretarului general al A/ian/ei e de cea
mai mare importantă pentru noi şi suntem în adevăr recunoscători neobositului bărbat, care a adunat cu o
rară stăruin\ă o mul\ime de documente şi acte privitoare la istoria contimpurană a evreilor din România. -
Asemenea, broşura Das lsraelitische Neujahr (Iaşi, 1860). - Psantir, 152.
Putin după aceasta, principele Pitzepios, într-un articol Despre întrebuinţarea sângelui creştinesc
în turtele evreilor, publicat în „Revue d'Orient" din 1861, ne spune, într-altele, că „cu toate cercetările
severe, ce au fost întreprinse în urma unor acuzări formale, atât de autoritătile mahomedane cât şi de acele
ale comunelor locale creştine, cu toată bunăvointa ce toţi locuitorii din Orient, creştini şi mahomedani,
indigeni şi străini, fanatici şi rationabili, aveau pentru a ajuta justiţia la descoperirea acestei crime,
niciodată nu s-a putut constata, 11ici legal nici măcar prin presumpţiuni juridice, nici unul din acele
omoruri săvârşite de evrei. Dimpotrivă, au fost mii de împrejurări şi mii de fapte istorice cari au
demonstrat cu evidentă că era o calumnie nedemnă întrebuintată în contra acestui popor nefericit, fie din o
rea voin\ă premeditată, fie dintr-un orb fanatism, fie în fine - şi asta fu totdeauna cazul cel mai des - spre
a acoperi prin această presupunere, în genere acreditată în Orient, alte crime în adevăr săvărşite" (N.a.)
51. Psantir, Istoria evreilor din România de la 1848-1870 (manuscript), p. 133-136. (N.a.)
52. Echo Danubien, din ianuarie 1868. - Is. Loeb, op. cit., p. 166-67. -Buletinele Alian\ei din acel an. (N.a.)
53. A7J, din 1868, p. 877. - „Arch. Isr." din acelaşi an, p. 981 urm. - Isid. Loeb, p. 171-172. Psantir, loc. cit., p. 151.
- Buletinul Aliantei. (N.a.)
54. Psantir, op. cit. (manuscript). (N.a.)
55. Echo Danubien, din aprilie 1871. (N.a.)
56. AZJ, din acelaşi an; Is. Loeb, p. 182. Vezi şi istorioara Nevinovaţii, sau Adevărul iese la lumină, tipărită la
finele novelei Roşcan Haiducul, de Leon Wolff (Bucureşti, 1881). (N.a.)
57. A se vedea „Telegraful" (n-le 1902-1904) şi „Trompeta Carpatilor", Anul VII (1869), no. 735, unde li se
impută într-altele şi „scurgerea sângelui de creştini spre îndeplinirea superstitiunilor lor''. Vezi şi anii
precedenti ai acestui pamflet periodic, unde se vorbeşte foarte des de această calumnie ca de un fapt
pozitiv, precum şi un interesant articol: „Au evreii trebuin\ă de sânge creştinesc pentru azimele lor?",
publicat în Fr. (Anul II, n-le 11 şi 13) şi datorită d-lui A.S. Gold. (N.a.)
58. I. Heliade-Rădulescu, în ciudata scriere Equilibru între Antithesi, sau Spiritul şi Materia (Bucureşti, 1859-69),
care coprinde un articol şi mai ciudat, Israeliţii şi Judanii (pag. 369-384), s-exprimă astfel la pag. 380:
„.„Pagini multe ale „Curierului Românesc" sunt pline de apărări a unor acuzări împotriva evreilor, ce
totdeauna le-am considerat ca nişte calomnii... ce îşi au origina lor în părţile Apusului, că adică evreii
mănâncă la copii; noi cei dintâi am fost ce am combătut cu tărie asemenea calomnie, de care au fost
asupriţi şi creştinii primitivi, tot în Roma păgână".
Articolul, la care face aluziune, se află în „Curierul Românesc", anul IX (1838), no. 8, din 18
fevruarie. Supt rubrica „Ovreii" Heliade comentează astfel o ştire a ziarului din Francfort, cum că un
evreu ar fi ucis pe un creştin:
„Zic oamenii că o superstitie scârboasă se află între israeliti. care se coprinde în a crede că, spre a
se bucura d-o fericire sigură în această lume, trebue să omoară un creştin nevinovat şi să se adape cu
sângele acestui mucenic.
„Legea lui Moisi, traditiile religioase ale ovreilor nu înfătişează nimic care să poată adeveri o
asemene închipuire; nici o faptă asemene sau analoagă nu poate să ne facă a ne închipui că vr-un ovrei, în
societătile noastre din urmă (modeme), ar fi avut sete de sângele vrunui creştin. Dar un glas se aude în
lume: ei au această superstiţie; glasul acesta află un răsunet, pe urmă o sută, pe urmă o mie şi redactorii
gazetelor întind şi împrăştie această istorie, fără să-i dovediască absurditatea.
„Noi nu ne dăm înapoi înaintea unei datorii, la care ne îndatorează conştiinta ca oameni şi
însărcinarea noastră ca jurnalişti, arătând nu barbaria ovreilor ce omoară copii, pentru că aceasta este
minciună şi lucru neputincios, ci barbaria d-o sută de ori mai adevărată a unor oameni cari, ca să întărâte
popoarele împotriva unor oameni ticniţi şi nesupărători, îndrăsnesc a pârî de părtaşi unei ucideri ascunse
pe toţi partizanii unei religii, ce se tine de a noastră din atâtea părţi şi căreia, cine cunoaşte Biblia, nu
poate să-i tăgăduiască un moral foarte înalt.
71
,,În Franţa, sub Filip cel Lung, ovreii se făcuseră bogati; dar îi isgoniră din ţară, defăimându-i că
au otrăvitfântânile obşteşti prin mijlocul leproşilor, şi, isgonindu-i, le luară averile, pentru care se şi
născociră aceste pricinuiri.
„Străbateti istoria şi veti vedea că de câte ori s-au îmbogătit ovreii prea mult, s-au ridicat asupră
le băsniri nemilostive şi absurde, şi lăcomia, luând masca fanatismului, a întărâtat înpotriva acestor
oameni guvernele, ce vremile nu le luminaseră încă.
„Slavă Domnului! Înaintarea luminilor în ziua de astăzi nu mai este o zicere zadarnică. Ovreiul,
ce săvărşeşte o nelegiuire, va li pedepsit nu pentru că este ovrei, ci pentru că este vinovat. Şi dacă nişte
defăimări în gramadă (en masse) năpădea asupra celor de o lege cu dânsul, dacă oarecari oameni
neînvătati şi îndobitoci)i vrură, pentru vina unuia, să isbească şi să supere o popula)ie întreagă nevinovată,
dreapta judecată obştească, statornicirea guvernelor ar putea să arate născocitorilor unor sgomote
neruşinate, că se amăgesc, că acum nu mai sunt vremile de mai înainte; şi se află îndestui creştini lumina)i
ca să arate Europii aceste pârî şi defăimări neruşinate cu tot dispre)ul ce merită a le arăta cineva". (N.a.)
59. Misiva Prea Sf. Sale Patriarhului ecumenic din Constantinopol a fost publicată de ziarul elen „Byzantis", din
18 fevruarie 1870, şi coprinde, în esenţă, următoarele:
„Prejudet îngrozitor! Din nefericire a existai mai la toate popoarele din Orient ideea bizară cum
că ar li probabil că evreii ar bea sânge omenesc, şi mai cu seamă sânge creştinesc, fie pentru ceremoniile
lor, fie din pricina urei strămoşeşti împotriva creştinilor. De acolo au izvoril de multe ori nişte bănuieli
reciproce şi nişte duşmănii, cari turbură armonia comună şi simpatiile conlocuitorilor şi supuşilor unuia şi
aceluiaşi stat sau patrie; precum s-a şi întâmplat mai deunăzi, că nişte zvonuri privitoare la dispariţia unui
copil a fost prilejul unor asemeni bănuieli şi învinovătiri.
„Cât despre noi, respingem aceasta idee ca necredibilă şi privim acest prejudeţ ca Şi cum ar
proveni de la niscai oameni simpli şi creduli: d-aceea o condamnam cu tot dinadi11.1ul. Credem că to)i
creştinii evlavioşi, cari ar arunca o privire mai filantropică asupra concetătenilor noştri israelili, cărora
nici legea mozaică, nici desvollarea şi cultura actuală a societă)ii nu le permit nişte alari prejudete. vor
ţinea seamă în purtarea şi în legăturile lor cu dânşii pe de o parte de demnitatea omenească, care există şi
în inimile lor, de chipul ceresc şi de vechimea lor istorică ... " (N .a.)
60. La Metelin, lângă Smirna, la Kustendil, lângă Salonic etc. Vezi „Buletinul Aliantei", din I-iul semestru, 1880.
(L.B.)
61. Asupra afacerei Fornaraki, din 18 martie 1881, vezi buletinele semestriale ale Alianţei din 1881. Raportul
comisiunei, numită de guvernul egiptean pentru cercetarea faptului, proclama netemeinicia acuzării.
Familia Baruh, acuzată d-a fi ucis pe copilul grec, ce a fost găsit pe malul mării la Alexandria, a fost
declarată inocentă, prin sentinţa din 4 ianuarie 1882, de către tribunalul din Corfu. (N.a.)
62. MO din octomvrie 1881. - A se vedea de asemenea ziarele: Fr„ nr. 39, şi „Hajoetz", nr. 346, din acelaşi an.
(N.a.)
63. A se vedea importanta scrisoare a d-lui advocat D. Manole din Călăraşi, publicată în ziarul „Cumpăna", nr. 21,
din 28 septemvrie 1881, din care extragem următoarele:
..În momentul, în care scriu aceste rânduri, în oraşul nostru se procedă la una dintre cele mai
solemne cercetări judecătoreşti. D. procuror Zenide, însoţit de medici străini, cercetează o acuzare infamă
ce a adus-o fanatismul local israeliţilor de aci; aceştia sunt acuzaţi că, în noaptea de sâmbătă spre
duminică ( 19-20 septemvrie), ar li scos sânge unei fete creştine, ca să se grijească de sărbătorile lor„.
„„.Cu prilejul ivirei acestui infam scandal am fost adânc mâhnii, când am văzut bărba)i din
localitate, pe cari îi credeam lumina\i, func\ionari publici, crezând şi ei pe jumătate această scârboasă şi
învechită minciună, exploatată altădată de fanaticul zelotism din Europa apuseană, ca să justifice
persecutiunile şi jafurile săvârşite în averile evreilor de pe acolo.
„„.Aceştia nu mai voiesc să crează că grijania este taina cea mai sfântă a Bisericei creştine şi că,
ca atare, ea este ceva cu totul creştinesc, necunoscut de fel Mosaismului, religiunei israeliţilor, şi, aşa
dară, imposibilă. - O, infamie!„." (N.a.)
64. Unele ziare din Capitală au relatat scandalul din Călăraşi supt stupidul titlul de Ovrei sugatori de sânge,
făcând prin aceasta chiar a se bănui posibilitatea faptului„. (N.a.)
72
DR. ELIAS SCHWARZFELD (1855-1915)
Istoric, jurist, publicist, scriitor
Note biografice
S-a născut la Iaşi, într-o familie de cărturari evrei. Tatăl, Beniamin Schwarzfeld, a
militat pentru modernizarea colectivităţii evreieşti, având merite deosebite în crearea
şcolii israelito-române modeme la Iaşi. Studiile liceale le-a urmat la Iaşi, luându-şi
bacalaureatul în anul 1874. În toamna anului 1878 a plecat la Bruxelles, unde a studiat
dreptul şi şi-a luat diploma de doctor în ştiinţe politice şi administrative şi doctoratul în
drept. În anul 1881, terminându-şi studiile superioare, a revenit în România, stabilindu-se
în Bucureşti. Sub pretextul că ar fi desfăşurat activitate antistatală, E. Schwarzfeld a fost
expulzat din România în anul 1885, împreună cu un grup de intelectuali evrei, printre
care se afla şi Moses Gaster.
Activitatea ştiinţifică şi publicistică a lui Elias Schwarzfeld a fost vastă şi extrem
de diversificată.
Ca istoric al evreilor din România, Schwarzfeld are meritul de a fi descoperit şi
analizat din punctul de vedere al istoriei evreilor documente de referinţă, emanate de
autorităţile româneşti. A cercetat hrisoave domneşti, colecţii de periodice româneşti şi
străine, relatările călătorilor străini în trecere prin Ţările Române, cărţile unor istorici
români şi străini despre Ţările Române. Astfel, pe baza unei vaste documentaţii,
E. Schwarzfeld a elaborat lucrări de sinteză şi studii monografice privind evreii din
România. Este autorul unor studii în care polemizează cu Verax şi N. Iorga, care din
raţiuni politice au elaborat teze denigratoare cu privire la prezenţa populaţiei evreieşti în
România.
În ultimul an al vieţii sale, a lucrat la un studiu de amploare, în vederea elaborării,
în lumina criticii, a unui răspuns documentat la studiul lui N. Iorga privind Istoria
evreilor în ţerile noastre. Studiul a fost publicat parţial, în ziarul „Egalitatea" şi în revista
„Sinai", an I, nr. l, Iaşi, 1926.
Studii istorice
- Documente istorice privitoare la evreii din România. Culese de dr. E. Schwarzfeld, în
Fr., din 30 iulie 1882.
- Evreii şi holera de la 1831, de dr. E. Schwarzfeld, în Fr., din 22 octombrie 1882.
- Evreii din România în descrierile călătorilor străini. Culese şi traduse de dr. E.
Schwarzfeld, în Fr., 20 mai - 3 iunie 1883.
- Evreii din Moldova sub ocupaţia turcească - Căimăcămia lui Ştefan Vogoride -
Caimacamii Tudor Balş şi Petrachi Sturza. (1821-1822), în AII, pe 5664 (1903-
1904) (în notă, se arată că studiul e o continuare a articolului „Evreii sub Zavera",
din Al, VIU1884, p. 13-34, pe care îşi propune să-l prelucreze şi să-l publice pe
baza unor noi documente necunoscute în 1884), scris la Paris, 1903.
În „Anuarul pentru israeliţi" au apărut:
- „Aşezăminteleevreilor din Moldova în sec. XVIII şi în prima jumătate a sec. XIX-iea"
(rabini, daianimi, societăţi filantropice, jurăminte, impozite profesionale, cultură
intelectuală, hassidism, sabatieni), Al, VIII, 1885, p. 1-32.
- „Măcelul evreilor sub Mihai Viteazul al Munteniei şi Aron Vodă al Moldovei". Al,
IX/1886, p. 70-83.
73
- „Evreii din Moldova sub Codica Calimach", Al, XI, 1888, p. 71-97.
- „Rolul medicilor evrei în Principatele Române", AI, XIIU1890, p. 170-182.
- „Evreii din Moldova sub Reglementul Organic", Studiu istoric, Al, XIII-XIV, 1890-
1891.
- „Evreii în legislaţia lui Matei Basarab al Munteniei (1640 şi 1652). Studiu istorico-
juridic, Al, XVIl/1895.
- „Din istoria evreilor din România", Al, XVIIl/1896:
I. Starea evreilor sub Mihai Sturdza. 1844-1848.
II. Raptul şi botezul unei copile la laşi, la 1848 (cu anexe).
III. Evreii în Moldova în timpul ciumei şi holerei. 1815 (cu anexe).
- „Cronica evreilor din România de Ia 1800", AI, volumele VIII-XIX.
- „Din istoria evreilor din România", Al, XIX/1898:
- Excesele contra evreilor din Galiţia, 1840-1853;
- Evreii din Bucureşti în 1852-1853;
- Tribulaţiile rabinului David Hailperin din Bucureşti;
- Poprirea evreilor de a locui în anumite mahalale;
- Un act de răzbunare al lui Şaie Hahambaşa.
f n „Egalitatea" au apărut:
- „Istoricul comunităţii din Iaşi (extras din Jewisch Enciclopedia) (21 aprilie 1895).
- „Şcolile publice israelite". Studiu istoric (16 dec. 1911 şi urm., până la 27 ianuarie
1912).
- .,În chestia paşapoartelor, episod în istoria evreilor moldoveni" (cu privire la
paşapoartele eliberate în 1858). (8 iunie 1912).
- „Cum se scrie istoria evreilor" (cu privire la cartea lui B. Stambler, l'histoire des
israelites roumaines et le droit d'intervention, Paris, 1913, 315 p.) (24 ian. 1914 şi
urm.).
- „Istoria evreilor din Ţările Române în lumina criticii" (24 decembrie 1921 şi urm.).
Alte lucrări:
- Les Juifs en Roumanie depuis le Traite de Berlin (1878) jusqu 'a ce jour. Les Lois et leur
consequences, Londres-New-York, 1901, XX, 212 p.
- Din istoria evreilor. fmpopularea, reîmpopularea şi întemeierea târgurilor şi
târguşoarelor din Moldova, Bucureşti, 1914, 123 p.
Biobibliografie
S. Podoleanu: 60 scriitori români de origină evreiască. Voi. II, Bucureşti, 1935.
Israel Bar Avi, Familia Schwarlfeld, Ierusalim, 1968, p. 32-64.
Ţicu Goldstein (ed.), 1996, p. 38-41.
Hary Kuller, Opt studii, p. 287-290.
74
DR. E. SCHWARZFELD
AŞEZĂMINTELE EVREILOR DIN MOLDOVA ÎN VEACUL
AL XVIII[-LEA] ŞI JUMĂTATEA VEACULUI AL XIX[-LEA]
STUDIU ISTORIC
Ca şi trecutul istoric al evreilor din ţară, sunt şi vechile lor aşezăminte învelite încă
în negura trecutului. La întrebarea dacă evreii din ţară au avut aşezăminte deosebite de ale
coreligionarilor lor din alte ţeri şi dacă comunităţile lor sunt de o vechime mai mare, nu
numai acei ce au avut interesul de a o tăgădui, ci chiar repasatul dr. Barasch, un zelos
apărător al evreilor, şi alţi binevoitori înclinau spre o stabilire recentă, fără trecut istoric
neatâmat 1•
Lucrarea de faţă are menirea de a risipi aceste credinţe greşite, provenite din
necunoaşterea documentelor oficiale, nepublicate pe acea vreme, şi a da în acelaşi timp, pe
cât posibil, o idee exactă asupra stărei evreilor din Moldova din.veacul trecut.
Studiul de faţă cuprinde numai aşezămintele evreilor din Moldova, căci numai în
privinţa acestora isvoarele sunt, până astăzi, mai numeroase şi mai precise, decât cele din
Muntenia.
După părerea noastră însă, afară de câteva deosebiri neînsemnate, aşezămintele au
fost de aceiaşi natură în ambele Principate.
Studiul de faţă însuşi este încă nedesăvârşit; dar nedesăvârşit cum e, nu ne-a
înfăţoşat o mai puţină greutate; căci a trebuit să adunăm notiţe resfirate, documente
împrăştiate, cari grupate la un loc să alcătuiască un tot.
Astăzi, vechimea comunităţilor israelite din ţară nu mai poate fi supusă la nici o
îndoială. Această vechime se perde în întunericul veacurilor trecute; ea rezultă din
inscripţiile mormântale ale vechilor cimitire desgropate de un zelos iubitor al neamului
seu 2, şi din mărturiile istoricilor şi călătorilor străini şi români 3.
Dar fără a ne urca atât de sus, şi până ce un material mai îmbelşugat ne va pune în
poziţie de a lămuri existenţa lor netăgăduită, din însuşi nămolul documentelor române ce
zac până astăzi neatinse şi necercetate, chiar spre paguba istoriei naţionale române, cele de
mai jos vor dovedi până la evidenţă că, deja la începutul veacului al XVIII-iea, găsim mai
multe comunităţi regulate şi altele chiar destul de desvoltate, cu membri numeroşi 4 , cum
sunt acele din laşi, Botoşani, Piatra Neamţ etc.
Fiecare din aceste comunităţi respândite în oraşele ţerei, în Moldova, constituia câte
o persoană morală, cu o administraţie neatârnată, organizată pe temeiul unui hrisov special
domnesc 5 , fiind sub directa ocrotire a ocârmuirei. Numai într-un singur punct ne înfăţoşau o
unitate constituită, fiind toate supuse obedienţei lui hahambaşa; încolo, fiecare din ele se
conducea de staroste şi fruntaşi, mai târzeu de epitropi sau cahali, aleşi de populaţie şi
confirmaţi de vodă sau de ocârmuire, şi mai apoi de Sfatul orăşenesc, prin anume adrese.
Rabinul era un conducător duhovnicesc cu restrânse drepturi judecătoreşti, îngrijind
întrucâtva de actele stărei civile.
Funcţiile de staroste, fruntaşi şi epitropi sau cahali puteau fi ocupate numai de evreii
pământeni; cei sudiţi, sau supuşi străini, deşi contribuiau la dările tacsiei asupra vitelor şi
paserilor, nu puteau funcţiona ca administratori 6 . Dar erau scutiţi de orce alte dări directe
sau indirecte în comunitate, ca unii ce erau sub scutul consulilor străini 7 •
75
Toţi aceşti administratori, în unire cu hahambaşa, regulau dările generale şi acele ale
taxei pentru vite, cunoscută mai apoi sub numele de gabelă, care se dădea în întreprindere
unui baal taxe - taxier - şi prin mijlocirea lor se făcea catagrafia evreilor din oraşe şi chiar
din sate. Aceştia din urmă ţineau de oraşul de reşedinţă a judeţului, cătră care achitau o dare
fixă anuală ce se încasa prin un anume zapciu 8 .
Cu aceste lămuriri introductive, vom trece acum la diferite demnităţi şi aşezăminte,
începând cu cea mai însemnată şi mai importantă.
I
Instituţia hahambăşiei (Landruf, Landesrabbiner, Oberrabbiner, grand-rabin) nu ne
este mai deloc cunoscută în origina ei. Documente în această privinţă ne lipsesc cu
desevârşire. Tot aceia ce se poate presupune, e că ar fi o creaţiune a veacului al XVIII-iea, o
dată cu venirea în ţară a domnilor fanarioţi; cu toate că nici existenţa ei anterioară nu se
poate esclude. Surprinzător mai ales e faptul că prinţul Cantemir9 nu ne-o pomeneşte defel,
cu toată importanţa ei. Din documentele ce cunoaştem, pare că cel dintâi ce a ocupat în
Moldova postul înalt de hahambaşa a fost un rabin Biţel 10 •
Nu putem, dar, cunoaşte nici împrejurările ce au dat naştere acestei instituţii.
Legenda păstrată asupra originei sale poate avea în sine un sâmbure de adevăr; dar este prea
îmbrobodită, ca orce legendă ce-şi are obârşia în tradiţie, şi ca atare nu poate fi primită
decât ca ipoteză 11 •
Din toate însă pare a fi sigur faptul că cel dintâi hahambaşa a adus oarecare slujbe
credincioase voevozilor din Moldova şi din Muntenia; căci, după hrisoavele cunoscute până
acum, numirea lor se făcea „mai vârtos fiind şi om de cinste şi de vrednicie, care între
jidovime n-au stătut altă dată baş-haham ca acesta, şi cu a lui povăţuire şi chiverniseală şi
Visteria se foloseşte, şi toată breasla jidovească cu judecăµIe lui se odihnesc, şi cu toţii
îndeobşte fiind mulţumiţi".
Funcţia de hahambaşa se vede, dar, că a fost foarte influentă şi una din cele mai
însemnate; aşa că putem spune despre ea aceia ce Kayserling 12 spune despre marele rabin
din Portugalia din Evul Mediu 13 : că era un dregător al domniei, şi ca atare o persoană
marcantă pintre evrei, şi că postul se dădea numai acelora cari se ridicau asupra celorlalţi
prin caracter şi prin cunoştinţe, ca o resplată pentru slujbe însemnate.
După hrisoavele ce cunoaştem, hahambăşia în Moldova era mărginită la o singură
familie, poreclită mai târziu Naftulovid 4 , cu toate că şi aci domnii, după moartea celui
titular, alegeau între copiii sau fraţii lui pe acela ce le părea mai devotat, sau - ceea ce încă
este posibil în starea lucrurilor de atunce - pe acela ce le dădea mai multe pungi cu bani 15 •
Ca toţi dregătorii înalţi ai statului avea un port deosebit şi desigur anume determinat,
putând avea accesiune la Curtea domnească mai uşor ca oricine altul; mai ales că reprezenta
nu numai breasla evreilor din Moldova, ci şi pe aceia din Muntenia 16 • Şi avea desigur şi o
cancelarie proprie, ca şi un sigil aparte, după chipul lui hahambaşa din Turcia.
Hrisoavele dintru întâi fiind laconice, nu putem şti dacă unele privilegii - de care
avea multe, ca orce dregător înalt din acea vreme - le-a avut ab-intio, sau că dânsele au luat
cu timpul o desvoltare treptată, care le lărgia cercul, o dată cu întărirea ce primea de la fiece
domnitor nou venit în scaunul ţerei.
Conform cu privilegiile încuviinţate la aprilie 1753 (7264 17) de vodă Constantin
Mihail Cehan Racoviţă lui Isac hahambaşa 18 , acesta, ca şi urmaşii lui, avea dreptul de a fi
scutit ca „osebită milă a domniei": de „desetina de stupi pre cincizeci de bucate; vădrărit pe
76
cinci sute de vedre vin; cunita pe zece vite; trei cufe de holercă ce va aduce pe an din Ţara
Leşească să aibă pace de vamă mare şi de camănă; de mortăsăpie şi de pârcălabie şi de toate
angăriile, nimene nici un ban să nu-i ceară".
Aceste privilegii se întăriră de Ion Teodor Voevod la 1759 (7267) cuvânt din cuvânt,
şi după formula de atunce hrisovul încheia: „că precum domnia me hrisoavele ce am găsit
făcute de alti fericiţi domni le-am întărit şi nestrămutat le-am păzit, aşa şi domniele sale,
găsind acest testament al domniei mele să-l întăriască pentru a lor cinste şi fericire".
Mihail Constantin Şutu Vodă, în înteia domnie, la mai 1790, Alexandru Calimah, la
6 iulie 1795, şi Constantin Alexandru Ipsilante, la 29 noemvrie 1799, lărgiră deopotrivă
aceste privilegii, le măriră şi dădură hahambăşiei o mai mare întindere.
Potrivit cu dispozi~ile acestora, hahambaşa era scutit de „toate dările şi angăriile şi
nesupărat de nimene"; ba chiar fraţii lui, fiii şi ginerii sei se bucurau de aceste scutiri de
dări şi angării, neputând nici ei a fi supăraţi cu ceva de dregătorii ocârmuirei.
Dar hahambaşa nu era numai scutit de dări; prin hrisoavele de confirmare i se
încuviinţară şi venituri anumite, pe care le percepea de la toate comunităţile şi de la toţi
evreii, capi de familie, destul de numeroşi în ţară. Aceste venituri trebuia să fie adevărat
regale şi purtau numele de Venitul hăhămiei.
În adevăr, ele se alcătuiau dintr-o dare fixă, nouă necunoscută, ce se achita la fiece
logodnă, cununie şi despărţenie ce se sevârşia la vrun evreu din ţară. Peste această dare,
fixată după un obiceiu vechi, poate chiar de la crearea demnităţei, hahambaşa nu avea voie
să treacă.
Un alt venit, tot atât de important pentru el, era darea de 45 bani ce o percepea de la
fiece vită cuşer, tăiată
de casapii evrei; şi această dare era consacrată de un obicei vechi şi
confirmată de cele trei hrisoave citate mai sus.
Mai târzeu, la 1823, vodă Ioan Sturza adaugă pe lângă cei 45 bani de vită mare,
limbele vitelor şi câte doue parale de tot mielul şi oaie cuşere ce se tăiau în Iaşi şi în
târgurile de pe afară.
În fine, ca venit fix şi direct, în opunere la celelalte indirecte, primia „câte un leu pe
an de tot jidovul casariu, pentru simbria lui", sau cum se zicea mai târzeu: de la fiecare
gospodar cu case sau dughene.
Dacă Ia aceste mai notăm şi veniturile aproape identice ce Ie avea hahambaşa şi de la
evreii din Muntenia, peste care se întindea asemene jurisdicţia sa, nu ne îndoim defel că a
trebuit să fie mulţi cari să fi râvnit la acest post înalt.
Şi acest post era destul de înalt, căci toate comunităţile erau sub directa sa
supraveghiere; cu toate că nu se poate încă preciza în mod pozitiv înrâurirea ce a exercitat-o
asupra administratiei lor interne.
El întăria în funcţie pe rabinii comunităţilor, dar fără a fi avut dreptul de a-i
destitui 19 •
Starostii din provincie se numiau în urma recomandărei sale cătră ocârmuire; afară
de acei din Iaşi, „cari se făceau prin marafetul lui vei camaraş prin alegerea lui hahambaşa".
Ca şi logofătul Dreptăţei, el avea o jurisdictie civilă şi penală asupra tuturor evreilor
raiele din ţară. Negreşit nu avem amănunţimi asupra chipului cum o exercita, dar probabil
este că, ca şi marele rabin din Portugalia, să o fi exercitat prin rabinii locali, făcând în
restimpuri călătorii prin ţară spre a se convinge de mersul justiţiei. Atâta însă se ştie pozitiv
„că judecăţile ce erau între jidovi unul cu altul hahambaşa le căuta şi le îndrepta". Numai
procesele cele mai importante, sau cum se zicea „pricinele cele mari", trebuia să le treacă
77
lui vel-camaraş spre holărâre. Apelul era deschis numai la Divanul domnesc, care judeca în
ullima instanţă.
Reprezentant al evreilor din ţară pe lângă Curte, purta grijă de împlinirea tuturor
dajdiilor ce comunităţile achitau cătră stat, supraveghind vărsarea lor regulată în casa
sameşiilor20 , şi adresa Curţei şi înalţilor dregători plângerile coreligionarilor sei în caz de
nedreptăţire sau asuprire a obştiei sau a unei persoane, sevârşite de dregători sau particulari,
asupriri ce în acele vremi curgeau cu grămadă21 •
Hahambaşa avea şi o înrâurire spirituală „pentru ale legei orânduieli şi pentru alte
pricini" ce aveau evreii între dânşii; dar această înrâurire nu e necăiri precizată.
Pentru împlinirea dărilor cei se cuveneau, avea câte un locţiitor şi un zapciu în fiece
comunitate mai mare, amândoi numiţi direct de el, şi aceştia îngrijeau şi supraveghiau
regulata lor percepere 22 •
Dar acest mijloc pare a fi devenit neîndestulător din momentul când prestigiul
demnităţei începu a declina din pricina ignoranţei ultimului hahambaşa. Dările se încasau
cu multă greutate, şi vodă Ion Sturza prin hrisovul de la 1823, dat lui Şaie hahambaşa,
ordona ca darea de un leu de gospodar cuvenită lui „să se tragă din cutia tacsiei a fieştecărui
ţinut; iar banii după catagrafie să aibă a-i lrage epitropii tacsiei".
Dar fiind teamă ca mulţi să nu se sustragă şi în urmă acestei noue orânduieli,
hrisovul accentuă ca „catagrafia să se facă fără cea mai puţină mijlocire de neadevăr spre
păgubirea lui hahambaşa, sevârşindu-se prin hahamii sau starostii jidovilor de pe la
fieştecare loc".
Spre a garanta comunităţile şi indivizii de abuzuri eventuale, era interzis lui
hahambaşa şi oamenilor sei, precum şi reprezentanţilor lui, de a asupri pe cei de sub
jurisdicţia sa; şi domnii ameninţau cu pedepse aspre pe acei ce ar împlini o taxă mai mare în
folosul lui hahambaşa, afară de cea cuvenită, având dreptul a se plânge, chiar contra
persoanei lui hahambaşa însuşi, penlru orce nedreptate ce ar sevârşi.
În vremea lui Ion Sturza însă, începu o intrigă surdă contra acestei importante
demnităţi 23 . Evreii imigraţi din alte ţeri, şi mai ales cei din Polonia, nu vedeau cu ochi buni
un cap spiritual ignorant, ridicat la o demnitate atât de înaltă. Şaie hahambaşa, cel de pe
urmă, pare a nu fi posedat nici calităţile predecesorului seu Naftule, nici ştiinţa religioasă
necesară unui rabin atât de sus pus, şi, pe cât se vede, nici ghibăcia de a se împotrivi
curentului duşmănesc ce se născu contra lui. El n-a avut, pe cât pare, alt merit ca acela de a
fi fost născut în familia din care aceşti demnitari se alegeau.
Cap mărginit, cum rezultă şi din acţiunea sa, în loc de a ceda rabinatul şi a-şi păstra
titlul şi demnitatea laică, chiar cu pierderea foloaselor băneşti, se încăpăţână ca un
îndărătnic şi, minat din toate părţile, perdu şi unu şi alta24 •
Demnitatea se desfiinţă definitiv şi irevocabil prin o anafora a Sfatului de la 4
septemvrie 1834, aprobată de vodă Mihai Sturza la l l septemvrie25 .
Această anafora, având o importanţă istorică deosebită, nu numai pentru trecutul
evreilor din ţară, ci încă pentru timpul de faţă, o reproducem aci în întreg. Motivele sunt
destul de importante mai ales acum, faţă cu noul curent ce s-a născut în ţară contra evreilor
pământeni:
„Mai înainte de înfiinţarea Regulamentului, iscându-se neînvoire între jidovii supuşi
străini şi pământeni pentru postul hahambăşiei, voind unii a ţinea în postul de hahambaşi pe
Şaim Naftulovici, iar alţii nu, supt cuvânt că nu ar ave îndestulă învăţătură pentru a fi
căpiteniea legelor; în sfârşit, la începutul anului 1832, neguţitorii cei mai fruntaşi ai naţiei
au intrat cu jalobă cătră ocârmuire cerând desfiinţarea postului hăhămbăşiei şi a iraturilor
78
lipite de dânsul, de care un şir de mulţi ani s-au folosit familia lui Naftulovici, precum şi
numitul Şaim pogorâtoriu din acea familie, şi adaugând că după această desfiinţare şi acei
ce petrec sub protecţii străine se vor înscrie în clasul neguţitorilor patentari şi vor priimi
patente locale; iar ocărmuirea, pe temeiul reglementelor care în folosul obştiei oboară toate
particularnicele venituri, şi pe temeiul voinţei naţiei acei mai însemnătoare au desfiinţat
formalnic acele iraturi, lăsând dreptul naţiei de a-şi alege hahambaşa pe cine vor socoti.
De atuncea însă numitul Şaim, sprijinit de partizanii sei, n-au încetat a supăra pe
ocârmuire cu jalobă, cerând a fi aşezat în postul de mai înainte, mai ales că cea mai mare
parte a naţiei îşi şi adusese un rabin din Austria pentru împlinirea datoriilor legei, iar Sfatul
având în vedere: înteiu, că desfiinţarea pomenitelor iraturi au urmat pe temeiul
Reglementului; al doilea, că după punerea lui în lucrare, cercetarea pricinilor de giudecăţi
între evrei atârnă de la tribunalurile giudecătoreşti, şi că îndatoririle lui hahambaşa se
mărginesc numai întru împlinirea slujbelor duhovniceşti a credinţei evreilor, precum
casnice neînvoiri şi alte asemene pricini, au socotit că nu este de competenţia sa a se
amesteca în pricini ce atârnă de legea lor, adecă în alegerea unui hahambaşa sau a unui
rabin, cari alegere stă la conglăsuirea obştiei, şi li s-au şi făcut cunoscut prin comisia
cercetării jalobelor naţiei evreeşti; şi dar pentru că numitul au dat în urmă jalobă cătră
vremelnicească ocârmuire, şi Sfatul puind înainte rezoanele sus arătate au priimit ofis că
aceste pricini să se supue hotărârei înălţimei voastre, el întorcându-se la cea mai dinainte
socotinţă a sa, cu supunere adauge că, de vreme ce numitul Şaim după cercetarea comisiei
s-au dovedit uneltitoriu de feliuri de chipuri aducătoare de nelinişte obştiei evreilor, pentru
ca să agiungă la pravăţul dorinţelor sale, ar fi de socotinţă ca să i se închidă cu totul drumul
unor aseminea ceriri, spre a nu urma zadarnică corespondenţă, şi să se lase la voinţa naţiei
ca să-şi aleagă hahambaşa sau rabin pe cine va socoti, fie macar şi el. Aceasta este socotinţa
Sfatului, iar cea desevărşită hotărâre remâne la înalta bunavoinţă.
Înalta rezaluţie. Veniturile lui hahambaşa şi numirea rămân desfiinţate, având naţia
a-şi alege un rabin pentru ale legii, pe care prin Sfat se va supune la întărirea domnului."
II
Alăture cu hahambăşia era o a două funcţie înaltă, dar numai locală, pentru fiece
oraş şi judeţ:starostia.
Starostii erau reprezentanţii evreilor, sau mai bine zis ai comunităţilor israelite,
având sarcina a-i reprezenta atât înlăuntru, cât şi în afară.
În număr de trei în Iaşi, par a fi fost de doi sau de unul în celelalte oraşe, după
importanţa localităţei şi a numărului de evrei cari alcătuiau comunitatea respectivă.
Asupra acestei instituţii detalile ne lipsesc mai cu totul, atâta numai putem şti, că ei
se alegeau o dată pe an, în fiecare Paşti, de membrii influenţi şi notabili ai comunităţei, se
recomandau de hahambaşa şi se confirmau de vodă prin o anafora deosebită ce se trimetea
la mâna fiecărui staroste26 •
În Iaşi, alegerea lor se făcea prin marafetul lui vei cămăraş 27 •
Ca şefi ai comunităţei şi reprezentanţi ai lui hahambaşa, reprezentau porţia lui de
putere laică şi aveau, ca atari, libera intrare în pârcălăbiile şi isprăvniciile judeţelor
respective, precum şi la orce alte autorităţi, spre a putea apăra drepturile comunităţilor şi ale
membrilor lor. Influenţa lor, desigur, a fost în dese cazuri destul de marcantă, cu cât
circulara confirmărei sau numirei lor îi numia direct păzitori ai dreptăţei evreilor.
Numirea şi întărirea lor se făcea în chipul următor28 :
79
„Scriem domniea me la toţi jidovii din târgul... şi facem ştire că, pe obiceiul ce aţi
avut şi mai înainte, am făcut staroste pe unii din voi, anume ... pe carele domniea me am
făcut milă şi l-am iertat ca să fie scutit pe capul lui de dările şi angăriile, fiindcă se află la
această slujbă ca să se păzească dreptatea voastră; deci, vă poruncim să căutaţi întâi să-l
cunoaşteţi ca pe un staroste, cap între voi, şi să-i daţi cinstea ce i se cade, apoi şi la cele ce
va da învăţătura din poroncile gospod prin poronca ispravnicilor de ţinut, să-l ascultaţi întru
toate; căci care nu s-ar supune poroncii, pe unii ca aciea să se pedepsească cu pravila legii
voastre, pe fiecare după vina sa, şi toată rândueala starostiei să păzască şi el pe orândueală,
şi de voi de to~ să fie păzită; într-alt chip să nu fie, aceasta poroncim".
În virtutea acestei numiri oficiale, în unire cu hahambaşa din Iaşi, cu consimţimântul
lui în provincie, starostii decideau de dările ce trebuiau impuse pentru perce~erea tacsiei şi
catagrafisirea populaţiei israelite, şi aceasta alăture cu fruntaşii comunităţei2 şi mai târzeu
cu epitropii sau cahalii.
Ei administrau averea comunită~lor şi primeau socotelele tuturor instituţiilor ce
aparţineau comunităţei, îngrijeau de achitarea dajdiilor judeţului lor cătră fisc, unde se aflau
evrei, precum şi de alte datorii ale comunităţei cătră stat şi orunde ele erau contractate.
Starostii nerealeşi sau fiii şi rudele lor influente formau fruntaşii comunităţei3°.
O dată cu desfiinţarea hahambăşiei, se desfiinţară şi starostiile, în sensul luat mai
sus 31 • În locul acestora, veniră direct, cu aceleaşi atribuţii, epitropii şi cahalii ca
reprezentanţi aleşi şi recunoscuţi de ocârmuire în mod oficial.
III
Afară de hahambaşa şi staroste, mai funcţiona în fiecare oraş din provincie, şi chiar
în capitala Iaşi, câte un rabin al comunităţei, pe dată ce dânsa avea un număr mai însemnat
de evrei. Rabinii se alegeau, desigur, de membrii comunităţei, întruniţi în obştească adunare
şi în orce caz de starostii, fruntaşii şi de gabaimii (eforii) diverselor sinagogi, cu
consimţimântul familielor înstărite. Funcţia lor era pe tot timpul vieţei, afară de cazul când
se retrăgeau de bunăvoie, prin primirea unor posturi mai bune sau în urma unor certuri
interne.
În postul lor ei erau confirmaţi de hahambaşa, fără de care nu-l puteau ocupa32 , şi de
la care primeau probabil un act de confirmare, direct sau prin mijlocirea ocârmuirei
centrale, a părcălabiei sau a isprăvniciei. Dacă mai era între ei şi hahambaşa şi o altă
legătură, nu se poate preciza din lipsă de ştiri.
Rabinii aveau jurisdicţia asupra enoriaşilor din comunitate, în virtutea căreia judecau
procesele civile şi penale, şi nu numai acele privitoare la chestii religioase, ci şi acele ce
intrau în competenţa tribunalelor civile, ori de câte ori era vorbă de o neînţelegere între
evrei, pronunţând hotărâri şi pedepse ce se puneau în executare prin mijlocirea starostelor
sau a comunităţilor, cari puteau întotdeauna conta pe sprijinul autorităţilor locale. Apelul în
chestii de gravă importanţă era întotdeauna admisibil, şi el se adresa lui vei-cămăraş sau
Divanului domnesc; întrucât priveşte însă judecăţile de importanţă mai mică nu se poate şti;
dar probabil este că dânsul se putea adresa în acest caz cătră hahambaşa 33 •
Dar acolo unde aveau o autoritate deplină, era în chestii religioase. Logodirile,
căsătoriile şi despărţeniile erau escluziv în atribuţiile şi de competenţa lor. La care prilej
percepeau desigur şi taxele cuvenite lui hahambaşa conform aşezământului.
Judecăţile se făceau după legile mozaice, sau mai bine zis după pravilele mozaico-
talmudice, care aveau deplină autoritate.
80
Totuşi, în caz de procese, rabinii nu judecau singuri decât foarte arareori, din pricina
responzabilitătei celei mari ce ar fi luat asupră-şi.
În comunitătile cele mari aveau pe lângă ei şi daiunim - judecători, asesori - cu cari
se sfătuiau în chestii mai grele pentru interpretarea textelor de lege şi a aplicărei lor, după
care abie rostiau sententele. Unde nu erau daiunim, se slujiau de şochtim - hahami, tăietori
de vite şi de păseri - sau de alte persoane instruite în legile mosaico-talmudice.
În oraşe sau orăşele cu o comunitate mai mică erau numai daiunim, cari tineau locul
de rabini şi împlineau functiile lor, având aceleaşi atributii.
Nu ştim ce influenţă exercitau în sânul comunitătei, adecă a membrilor ei
conducători, şi de aveau un vot deliberativ sau consultativ în cele lumeşti; dar în unele
locuri îngrijeau de regulata încasare a veniturilor hahambăşiei, afară de cele pomenite mai
sus.
IV
Sub supraveghierea rabinilor locali erau hahamii - şochtim - cari variau în număr
după necesitatea locală, adică după numărul mai mult sau mai puţin însemnat al sufletelor.
Ei făceau parte din cler şi executau tăierea rituală a vitelor şi a păserilor.
Spre a fi agreaţi, aveau nevoie de o diplomă specială - hazuca - şi nu puteau intra în
funcţie fără învoirea specială a rabinilor; ba, chiar atunci când erau deja întăriţi, nu puteau
tăia or de câte ori rabinul le-o interzicea. Prin mijlocirea lor se putea ţine socoteală exactă
de numărul vitelor cuşer date în consumaţie, şi mai târzeu şi a mieilor, când se impuse
darea şi pe aceste; şi este probabil ca prin ei să se fie perceput drepturile cunitiei pentru
hahambaşa.
Să nu trecem însă cu vederea că hahamii depindeau asemene de starostii şi de capii
comunităţilor.
Ei, ca şi rabinii, erau scutiţi de orce dare directă sau indirectă cătră stat34 •
V
Chevra Chedoşa - societatea sacră - era întotdeauna separată, în acel sens că avea o
organizare deosebită, cu un deosebit statut - tecunot - redactat de membrii asociaţi, şi
îngrijea de înmormântarea decedatilor. Ea era condusă de un gabai (efor) şi de asesori.
Membrii plăteau câte o dare directă fixă, din care se întreţineau cimitirurile, care erau în
sarcina lor. În cazurile de deces, percepeau câte o taxă de la familiele decedatilor.
Sub îngrijirea acesteia erau pinchesin, registrele morţilor, în care însă se înscriau în
acelaşi timp şi evenimentele importante, de veselie sau durere, petrecute în sânul
comunităţilor .
35
VI
În fiece comunitate erau sinagogi. Numărul lor varia după mărimea membrilor din
comunitate; dar în mare parte se foloseau de case de rugăciuni - bet hamidraşim 36 •
Sinagogile şi casele de rugăciune erau sub conducerea a unuia sau doi gabaim - efori -
aleşi de enoriaşii sinagogei.
Din vechime încă, sinagogile se puteau construi în orce lor, numai cât se cerea
învoirea domnitorului, atât pentru clădirea cât şi reclădirea lor, afară de reparaturile mici, ce
se puteau face fără nici o învoire prealabilă37 . Înainte de sfârşitul veacului al XVII-iea şi
81
începutul celui de-al XVIII-iea, ele puteau fi zidite şi din piatră38 , dar mai tâi"Zeu li se puse
piedici întru aceasta. Deja prinţul Cantemir39 ne spune: „şi unde voesc, acolo pot să-şi facă
sinagoga, însă numai de lemn, iară de piatră nu au voie". Cea ce ar dovedi că evreilor era
mai mult tolerată şederea, decât o toleranţă obştească religioasă.
Totuşi, la începutul veacului al XIX-iea, domnii reveniră la sentimente mai bune, şi
la reclădirea sinagogei din Neamţ se permise comunităţei întrebuinţarea de cărămizi 40 •
Preoţimea creştină, şi în special călugării, vedeau, pe cât pare, cu ochi răi ridicarea
sinagogilor şi a caselor de rugăciune. Ori de câte ori se trata de vreo reclădire a acestora, ei
puneau piedici, adresându-se cu jalobe la vodă, sub pretext că nu ar fi la destulă depărtare
de biserici 41 • De era acesta un simplu obicei sau o prescripţie pozitivă a pravilei, nu se poate
afirma, din lipsa de documente.
Abia în veacul al XIX-iea găsim diverse anaforale în acest sens, în anii 1836 şi
1837, fiind în chestie două sinagogi din Bacău, sinagoga din Roman42 şi altele.
Dar fie că banii jucau în acest caz un rol important, sau şi că vodă Mihai Sturza se
redică la frumosul punct al echităţei. Legislaţia pozitivă făcu următoarele deosebiri:
Mai întâi, anaforaua distinge sinagoga de casa de rugăciune; numai sinagogile
trebuiau clădite departe de biserici, în depărtare de 150 stânjeni din toate părţile, sau cum
glăsuia o încheiere a Sfatului: „să se facă cunoscut departamentului că Sfatul priveşte havre
acele înadins zidite pentru închinarea jidovilor prin pozvolirea ocârmuirei43 •
În al doilea rând, sinagogile ce erau deja în fiinţă şi aveau hrisov domnesc, trebuiau
să stea neclintite pe locurile unde se aflau; ceea ce arată că cele nehrisovelite trebuia
dărâmate.
În fine, tot în acelaşi an găsim prescripţii pozitive prin care se interzice repararea
sinagogilor ce nu erau la indicata distanţă de biserică, împuindu-se evreilor sarcina de a-şi
procura un alt loc pentru sinagogi; iar clădirea vechie sau să o vânză, sau să o repareze şi să
o întrebuinţeze, dar numai ca simplă casă de locuit, sau şi pentru orce alt scop.
Distanţa, cu toate aceste, nu a fost definitiv hotărâtă decât la 1844, cerându-se
totodată ca numărul sinagogilor să fie potrivit cu numărul populaţiei israelite; iar celelalte
prisositoare să se desfiinţeze cu totul. Pretextul, pentru care se puneau atâtea piedici, era că
sinagogile „aduceau scandal relighiei"44 •
Nu tocmai un testimoniu de toleranţă religioasă!
VII
Jurământul, în forma lui în care se făcea în cele dintâi trei sferturi ale veacului al
XVIII-iea, nu ne este încă cunoscut. Ni s-a păstrat însă acela hotărât de divan la 18
noemvrie 1786.
Evreul supus jurământului trebuia mai întâi să viziteze micva - bazenul - şi să se
scalde în ea în prezenţa nevestei sale, după care i se tăiau unghiile de la mâini şi de la
picioare. Apoi pleca la sinagogă, unde i se punea un chitei - camaşă de moarte, haină albă -
şi talet şi tefilin, i se dădea în mână o Tora, de vreme ce urna sfântă - aron codeş - sta
deschisă în întregul ei.
Jurământul trebuia sevârşit numai în ziua de luni. În interiorul sinagogei se
aprindeau lumânări de ceară neagră, una pentru el şi atâtea altele câţi copii avea, se culca pe
o năsăliţă - mite - desdedimineaţă, pe nemâncate, cu faţa în sus, şi se trâmbiţa de trei ori
din şofar - trâmbiţă - deasupra lui. Trâmbiţarea conzista în a suna pentru întâia oară: o
dată; a doua oară: de trei ori, şi de a treia oară: de şapte ori. Apoi ceauşul lua o lumânare ce
82
o ţinea deasupra capului jurătorului, şi rabinul rostia fonnula jurământului pe care jurătorul
trebuia să o repete cuvânt din cuvânt, puind două degete pe Tora.
Fiind rar şi necunoscut, îl reproducem aci în extenso:
„Siiman - Istroil - Ilohan - Adonoi - Ihod - Burah - Şimu - Kivoitu - Mamfin -
Luiulum - Vochet- Unuhiiu - Adonoi - Hin - Elihim -; Hai - Caim - loirum - Murim -
Vecudis (Aceste 5 cuvinte să le zică de trei ori); Hailichir - Asarei - Aşiisei - Meracu -
Miţraim - Luimeţih - Luişinoh - Luişein - Periiahu - Perih - Viiaştu - Sicher - Luisahmet
- Beiz - Raiheu - Sarvatur - Vihol - Aser - Riziahn - Avraam - Isach - Iacov - Moise -
Aron - David - Solomon'"'5 •
Şi tenninând acest jurământ, rabinul adăuga:
„Acum, dacă nu eşti drept, să remâi ca Koireh şi să te duci în pământ cu femeea, cu
copiii, şi cu tot rodul tău, care jidoveşte se chiamă aceste: Jin (Zin), chinder, Tester
(Tochter), Sfişter (şfester), Mamul (tatăl lui), Ghiubirt (gheburt), Mitzan (mitsammen)" 46 •
Acest jurământ era în fiinţă până Ia anul 1832, când, după introducerea
Reglementului Organic, tribunalele cerând deslegare logofeţiei în ce chip să supuie pe evrei
la jurământ, aceasta se adresă ocânnuirei ruseşti ce stăpânia în Principate, şi aceasta îi
aduse din Basarabia un nou soi de jurământ, care se împărtăşi tribunalelor la 12 aprilie
1833 47 • Acest jurământ până în momentul de faţă nu l-am putut încă găsi 48 •
Dar nici acesta nu ţinu mai mult ca 5 ani, când la 1838, cu prilejul unui proces între
doi evrei, Leiba Fatel şi Zalmăn, şi un Vasile Obreja, acesta se împotrivi ca cei dintâi să
jure după fonnula oficial stabilită, sub cuvânt că nu ar fi cea adevărată, înfăţişând dânsul
noua fonnulă. Judecătoria din Focşani admise această inovaţie, şi alte tribunale se slujiră de
ea, fără a fi oficial introdusă. La 14 iunie 1844, în unna unei anaforale a logofetiţiei
dreptăţei din 13 iunie, vodă Mihai Sturdza încuviinţă şi consacră noua formulă49 •
Fiind până astăzi în fiinţă, nu credem necesar nici a descrie, nici a o reproduce mai
pe larg; dar atâta se poate zice, că este cea mai netăgăduită absurditate ce s-ar putea
pomeni. O fonnulă abjectă, care face multă dezonoare evreilor, dar încă o şi mai mare
necinste guvernului român.
Ar fi, desigur, vreme ca atari absurdităţi să dispară din o ţară cultă.
VIII
Dările speciale pentru evrei - Judensteuer -, dări vexatoare şi ruşinoase din alte ţeri
europene, nu erau cunoscute în Moldova; ba evreii ca atari nu erau impuşi individualiceşte;
comunitatea sau breasla achita o dare generală cătră ocănnuire pentru obştia întreagă a
judeţului sau a târgului, pe care capii comunităţei o vărsau în casa sămeşiei sau a casieriei.
Cu toate aceste, „plăteau pre an mai mare bir ca cel de obşte" 50 .
Pricina unei dări obşteşti ne-o lămureşte Reglementul Organic51 • Erau greutăţi vădite
de a se percepe darea în altfel de chip de la evrei; s-au făcut chiar în diverse rânduri
încercări de a se strica acest mijloc şi a se substitui prin plăţi individuale, dar mijloacele
propuse s-au lovit întotdeauna de greutatea împlinirei birului 52 .
Această dare obştească se percepea prin taxă sau gabelă, care se dădea în
întreprindere de comunitate prin mijlocirea unei licitaţii oficiale făcută în sinagogă, la care
asista un delegat al utorităţei locale şi delegaţii diferitelor bresle53 •
Spre a asigura venitul regulat al gabelei şi spre a da o putere membrilor conducători
ai comunităţilor, responsabili de achitarea dărei cătră ocârmuire, hahamii erau, cum am
pomenit mai sus, sub autoritatea comunităţei pământene. Cei sudeţi, supuşii străini, n-aveau
83
voie sub nici un chip de a avea un haham osebit al lor; ba nu puteau nici să ţie trunchiuri
separate ca să taie carne şi s-o vânză pentru dânşii şi între ei; aşa că erau siliţi, în mod
indirect, de a lua carne de la trunchiurile evreilor pământeni cu acelaşi preţ cu care se
vindea şi acestora, şi a contribui, prin urmare, la birul obştesc. Păserile încă nu le puteau
tăia la alt haham, trebuind să achite taxa rânduită. În fine, casapilor evrei le era strict poprit
să nu cuteze a vinde carne la jidovi, fără a nu lua „preţul tacsiei" .
54
Darea cătră stat era privilegiată. Nu se puteau achita nici cele cuvenite lui
hahambaşa, nici orce alte îndatoriri contractate, până a nu se fi prelevat sumele datorite
statului. Aceste variau după împrejurări 55 , după aşezările birului, hotărâte de fiece domn, şi
după oraşe, şi se achitau în răstimpurile fixate pentru ceilalţi locuitori birnici sau şi pentru
diferitele bresle. La începutul veacului al XIX-iea, ele se achitau în patru sferturi egale56 •
Dar aceste plăţi en bloc prelevate din tacsie nu înlocuiau decât dările personale sau
capitaţia şi alte câteva dări indirecte neînsemnate; în afară de aceasta, ei achitau toate
celelalte dări indirecte şi multe alte directe.
La osebite împrejurări, li se impuneau şi biruri deosebite, întotdeauna însă alături cu
ceilalţi locuitori. Astfel, ei plăteau 15 parale răsură la leu, şi la 1815, sub Calimah, li se
impuse o dare proporţională pentru întreţinerea lazareturilor în timpul ciumei 57 • Asemenea
achitau osebite dări ca cârciumari şi neguţitori de tot soiul.
Pentru orce plată vărsată din tacsă, comunitatea primea câte un sinet de samă, şi în
caz de neînţelegere pentru bir pintre dânşii, se supuneau Jurisdicţiei vei vistemicului, care
însă nu avea competenţă decât numai asupra acestui punct 8 •
IX
Ca în toate ţăfile, evreii se îndeletniceau şi în Moldova cu negoţul şi crâşmăritul,
alăture cu armenii şi cu grecii, fiind cunoscuţi laolaltă sub numele de gelepi, despre cari
Cantemir ne spune că „au apucat în mâni toată neguţitoria Moldovei din pricina leneviei
patrioţilor" moldoveni 59 . Moldovenii înşişi nu practicau negoţul decât foarte rar: pentru că
moldovanului din fire este născută mândria, sau să zic mai bine lenea; căci ei orce
neguţitorie socotesc că este lucru de ruşine, osebit numai de neguţitoria cu pâinea, care o
fac ei pe moşiile lor60 •
Ca atari, având relaţii cu diverse popoare, ei vorbiau diferite limbi, şi erau mulţi cari
ştiau italieneşte, limba comercială de atuncea, şi alţii cari vorbeau nemţeşte, mai ales acei
ce mergeau Ia targun·1 e de L"1psca61 .
A
Meşteşugurile erau asemene mai escluziv în mâinile lor, şi mai ales cele absolut
necesare; căci românii, după judecata unui contimpuran62 , nu erau buni a se da la vreun
lucru care cerea judecată, băgare de seamă şi muncă stăruitoare.
Medici şi învăţaţi încă se găsiau pintre membrii comunităţilor israelite.
Dar îndeletnicirea lor cea mai importantă era negoţul, pe care-l exploatau în toate
direcţiile. Nu erau numai toptangii şi detailişti, ci practicară toate ramurile posibile. Negoţul
de vite, mai ales, pare a fi fost întreprins de ei pe un mare picior încă din veacul al XVI-lea,
şi le aducea venituri mari 63 • Căci ei cumpăru vitele pe un preţ neînsemnat şi le exportau Ia
Constantinopole sau în oraşele mai mari ale Poloniei, unde Ie vindeau cu preţuri îndoite şi
întreite64 •
Cârciumele erau aproape escluziv în mâinele lor65 , ca şi la cei din Polonia. Boerii,
proprietarii de moşii, având singuri dreptul de a vinde vin, rachiu şi alte spirtoase, fără ca
cineva să-i poată popri , după chipul nobililor din Polonia, îi chemau spre a Ie lua
66
84
cârciumele în arendă; cea ce le atrase de timpuriu ura celor pizmatareţi, şi chiar isgonirea
lor din sate67 •
Dar după aşezământul lui Constantin Mavrocordat de Ia 1741 , numai bărbaţii
68
puteau debita vânzarea băuturilor; căci „femei cârciumăriţe, precum moldovence aşa şi
jidovce, s-au hotărât să nu se afle vânzând băutură, nici la târg, nici la ţară, de vreme că
s-au cunoscut că pricinuesc multe lucruri fără cale, fiind întradins femei şi fete tinere".
Velniţele erau asemene, în mare parte, în exploatarea lor, fabricând rachiu sau
horilca în cantitate însemnată. O anafora a Adunărei obşteşti de la 15 iunie 1783 ne arată,
deşi indirect, că erau singurii exploatatori încercaţi care îşi cunoşteau afacerea, aşa că fiind
vorbă de risipirea şi stricarea velniţelor s-au luat de Ia dânşii datele şi informările
necesare69 • Dar tocmai acestei pricepute exploatări datoriră stricarea velniţelor atât de
productive pentru ei. „Căci, ne zice aceeaşi anafora, desăvârşita stricăciune ce aduse
pământului velniţele şi horilca este cunoscută şi vederată, iar folosul rămâne numai a unora,
şi mai mult a jidovilor şi a altor străini, scoţând sume de bani din pământul acesta pe tot
anul" 70 •
Un alt negoţ bănos pentru ei era comerţul perjelor (prunelor) şi a nucilor; despre
acesta ne spune Drăghici 71 : „că se făcea de sute de ani cu Ţara Leşască, pe urmă cu Rosiea,
până şi după luarea Basarabiei.
„Acest comerţ era a jidovilor, şi prin-trânsul s-au înstărit cei mai mulţi din
capitaliştii de astăzi, având două mari înlesniri: întâi fiindcă ştiau limba, fiind din Ţara
Leşască, şi al doilea că avea rudenii şi tovarăşii lor peste hotar".
Ca comercianţi, făceau parte din breasla neguţătorească şi se bucurau de privilegii
egale cu toţi ceilalţi comercianţi, cari erau în mare parte armeni şi greci, cum am pomenit
mai sus, moldovenii înşişi fiind într-un număr cu totul neînsemnat.
Dar şi aci se făcea o deosebire între neguţitorii pământeni şi cei străini.
Ne vom întoarce mai întâi la cei pământeni.
Hrisoavele domneşti cunoscute, privitoare la comercianţi, datează încă de la 1631 şi
sunt cu atât mai importante cu cât pomenesc de suferinţele la care erau expuşi neguţitorii
din pricina dărilor celor mari Şi a şicanelor ce îndurau de la funcţionarii însărcinaţi cu
împlinirea dajdiilor.
Privilegiile încuviinţate de domni erau diverse, dar variau în multe puncte de la o
domnie la alta. Pe scurt, ele se pot rezuma în chipul următor, de la începutul veacului al
XVIII-iea încoace:
Toţi comercianţii erau înscrişi într-un isvod sau catastih special al Visteriei, cu
pecete gospod, şi primeau un răvaş al vel-visternicului, despre înscrierea lor cu dajdie în
sânul breslei; această dajdie o achitau la Visteria gospod.
Darea varia între 15-17 lei de cap de neguţitor pe an, pe lângă 14-15 parale de leu
obicinuita răsură, şi se achita mai întâi în unsprezece rate de câte l leu, 67 bani, iar mai
târzeu în două câşturi, la Sf. Dimitrie şi Sf. Gheorghe, „după cisla ce-şi făceau ei între ei pe
starea şi putinţa fieştecăruia". Fiii neguţitorilor, cari erau în prăvăliile părinţilor, nu plătiau
nimica, afară numai de erau însuraţi; asemenea erau scutiţi de dare servitorii şi argaţii pe
câtă vreme erau holtei.
Pentru slujba ajutorinţei, lipscanii plătiau o dare anuală de 25 lei, braşovenii şi
blănarii 20, bogasierii 15 lei.
Pentru cotărit, 60 bani o dată pe an; pentru desetina, pentru zece bucate un leu vechi;
iar pentru cărciume, după hotărârele unei deosebite anaforule.
85
Mai târzeu li se scuti de dare şi câte „un om străin adus de peste hotar, care se fie
adiveriţi prin mărturia dregătorilor de margine că sunt străinii 73 ; pe cât se vede, din lipsă de
persoane cari se îndeletniceau cu negoţul.
Afară de aceste dări, nu puteau fi cu nimica supăraţi, nici cu cai de minzil, zaharea şi
salahori, nici cu alte angării. Nu li se puteau pune oaspeţi în casă spre găzduire, nici a li se
lua aşternuturi sau arămuri pentru musafiri, nici a fi supăraţi cu rădvane la schimbarea
domnitorilor ş.a.m.d. Ba mai târziu, întreaga breaslă a fiecărui oraş era scutită şi apărată de
300 stupi şi 600 vedre vin.
Comercianţilor străini, adică acelora ce nu erau cu locuinţă în ţară, le era poprit a
vinde marfa adusă, decât numai cu ridicata, şi într-un termen fix; având a plăti o jumătate
leu din fiecare sută pentru orce vânzare, chiar de o făceau pe credit.
Breasla comercianţilor se afla sub ascultarea unui staroste şi a fruntaşilor, cari
repartizau dările şi le împlineau singur, fără amestecul dregătorilor, prin un anume ceauş
numit de ei. Tot aceştia formau tribunalul, sub a căror jurisdicţie se aflau toţi comercianţii şi
unde trebuiau să aducă plângerile ivite între dânşii.
Totuşi trebuie făcut o deosebire. De era judecată între doi comercianţi evrei, ei se
puteau adresa la rabini sau hahambaşa spre a fi judecaţi de dânşii; dar când aveau
neînţelegere cu creştini, jurisdicţia starostelui şi a fruntaşilor neguţitori din breaslă le era
impusă. La caz de nemulţumire în atari judecăţi, apelau la vel-vistemic.
Celorlalţi dregători, ca agale sau ispravnici, le era strict interzis a se amesteca în orce
soi de gâlceavă sau judecată între neguţitori.
Pedepsile la judecăţi constau în gloabă de bani în folosul statului, a starostelui şi a
cutiei de ajutor pentru comercianţi.
Spre a deveni neguţitori trebuia să aibe învoirea starostelui şi a fruntaşilor, şi fără
ştirea acestora nu era „nimene volnic a deschide dughiană ca să neguţătorească cu marfă
subţire, care vând neguţitorii dughengii, nici din pământeni, nici din armeni, nici din
jidovi"74 ; fiindu-le asemene interzis de a încălca unul asupra dreptului altora. „Abăgerii,
băibăracării, rachierii, băcalii şi alte esnafuri, să nu fie volnice a vinde prin dughenile lor
marfă subţire, care vând neguţitorii dughengii, ce numai marfă care este de trebuinţă lor să
ţie şi să vândă prin dughenele lor" 75 •
În fine, le era oprit a face vânzare în zilele de duminică şi cele 12 mari serbători,
afară de obiectele necesare pentru hrană76 .
Cât pentru comercianţii străini, supuşi străini, cu locuinţa stabilită în ţară, formau o
breaslă deosebită, cu un staroste aparte, bucurându-se de privilegiile încuviinţate de
tractate, şi mai ales de capitulaţiile făcute de puteri cu Poarta. În caz de judecată se adresau
cancelariei consulatului căreia se supuneau în toate 77 •
X
Nu putem şti cu siguranţă dacă întru exercitarea diverselor negoţuri aveau o libertate
absolută în oraşe, sau că le erau unele negoţuri interzise. În tot cazul, intrigele nu lipseau.
La începutul veacului al XIX-iea, aceste intrige merg crescând, şi ele isbutesc sub Ion
Sturza de a obţine două hrisoave, în care se interzise evreilor:
a) fabricarea lumânărilor de ceară galbenă şi debitarea lor în Iaşi, şi poate şi în
provincie, sub pretext că dânşii le-ar falsifica cu fel de fel „de săuri şi alte lucruri
pricinuitoare de mârşăvie"; şi aceasta, în urma intervenirei mitropolitului în favoarea
comercianţilor creştini 78 ;
86
b) fabricarea de pâine, în urma plângerilor adresate la vodă de isnaful pitarilor, de a
nu permite evreilor a o fabrica pentru creştini, ci numai pentru ai lor79 •
Fannaciile le erau asemene interzise, şi ei nu puteau să le dobândească nici de veci,
nici de a Ie lua în posesie; stăruinţele lor se loviră mereu de legislaţia copiată după cea
austriacă80 • Acest drept nu li s-a încuviinţat decât la 1862.
XI
Din pricina negoţului, evreii, ca şi armenii şi ~recii neîmpământeniţi,
având bogăţia
ţârei în mână, nu puteau să cumpere moşii de veci In schimb, ei erau posesori de moşii în
81
•
toată linişte, şi au fost desigur chemaţi ca administratori, fiind cunoscuţi ca iscusiţi în

această ramură. Căci e mai mult ca probabil că pilda dată de nobilii poloni era imitată şi de
boerii din Moldova, şi în Polonia toate moşiile erau sub administraţia Jor82 •
Dreptul de a lua moşii în arendă sau, după termenul de atunce, de a cumpăra cu anul
moşiile, nu le era de nimene tăgăduit până la începutul veacului al XIX-iea. Încercările
câtorva boieri, de a le răpi acest drept, nu reuşiră83 • Pentru întâia oară la 1804, sub domnia
lui Moruzi, găsim un ordin arbitrar trimes de vodă cătră ispravnicii de ţinut, prin care
dreptul de a lua moşii în posesie li se interzice în mod formal, şi pe cât se vede atât în urma
intrigilor ţesute de străini de alte rituri, cât şi mai ales din pricina înrâurirei ruseşti, în
genere funestă pentru evreii din ţară.
Motivul este foarte slab, cel mai principal şi mai deciziv este cel religios. Fiind cel
dintâi document doveditor de netoleranţă de la începutul veacului nostru, îl reproducem aci
în întreg:
„Din slobozenia ce până acum au avut jidovii a cumpăra venituri de moşie aice în
ţară, cu care prinzând Jocul stăpânului, nu puţine asuprelnice supărări pricinuesc
locuitorilor, din partea cărora şi necontenite plângeri se văd. Deci, această urâtă urmare ce
din nebăgare în seamă nu s-au socotit, fiind cu totul împotriva legii creştineşti şi a domniei
noastre bunăvoinţă, de a ave jidovii prin chipul acesta stăpânire asupra creştinilor, mai mult
nu s-au putut suferi, ce am hotărât cu totul să se opriască, şi jidovii cumpărători de
veniturile moşiilor să nu fie. Pentru aceia dar se porunceşte şi d-voastre să daţi de ştire în
tot ţinutul acela şi să le arătaţi tuturor jidovilor ca, de la anul viitoriu, venituri de moşii să
nu cumpere, căci nu vor fi îngăduiţi, afară numai de orânzile băuturei de care nu sânt opriţi;
căutând însă d-voastră ca şi aceşti jidovi ce s-au aflat orândatori în anul acesta să nu se
păgubească de dreptul lor. 1804, maiu 18"84 •
Totuşi, acest ordin se isbi pe de o parte de rezistenţa evreilor, cari nu voiau să li se ia
din mâini un câştig atât de productiv, iar pe de alta - şi aci e punctul cel mai capital - de
rezistenţa cerbicioasă a boierilor, cari văzură moşiile lor scăzând din valoare.
Sub Calimach-Vodă găsim pe evrei din nou ca arendaşi, şi pe vodă dând un nou
ordin, la 1815, prin care repetă interzicerea, poruncind isgonirea arendaşilor. Dar boerii, ai
căror mai bune proprietăţi se aflau în mâinele lor, se împotriviră, şi vodă se văzu silit a
consimţi pe tăcute Ia dorinţele lor • Această rezistenţă desigur contribui ca interzicerea să
85
nu treacă în Codi ca ci vilă de la 1817.

În astfel de chip, ordinele se surpară continuu până căzură cu totul în desuetudine la
1821: „căci stăpânitorii moşiilor neîndeletnicindu-se înşişi cu dânsele dau dreptăţile sale în
posesie jidovilor cu deosebite acturi spre a primi mai multă plată" 86 • La 1830, dispoziţia fu
din nou reînnoită de Chisseleff în timpul Administraţiei ruseşti 87 ; dar nici acest nou ordin
87
nu se respectă şi fu iarăşi reînnoit la 1835, cea ce dovedea o mare îndărătnicie, mai ales din
partea boerilor.
Viile le posedau evreii nesupăraţi; nu găsim cel puţin nici un document care să le
interzică cumpărarea şi posesia lor în tot veacul al XVIII-iea; dăm însă dimpotrivă de acte
de posesie în regulă, transnise din tată în fiu 88 .
Abia legislaţia lui Calimach le interzise acest drept la 1817 , negreşit în urma
89
stăruinţelor depuse de boierii şi neguţitorii creştini. Dar, fie că posesorii cei vechi nu s-au
desfăcut de viile lor, sau că legea a fost slab respectată, la 1843 găsim noi plângeri adresate
Sfatului, de boeri şi neguţitori, în care se tânguesc contra nepăzirei legislaţiei privitoare la
vii. O circulară de la 3 martie aceluiaşi an cere, în urma acestora, ca tribunalele să nu mai
întăriască pe viitor atari vânzări pentru evrei, impuind în acelaşi timp evreilor proprietari de
vii de a se desface de ele 90 •
Case de veci nu puteau cumpăra la începutul veacului al XVIII-iea, după mărturia lui
Cantemir91 • Pare însă că acest uz s-a pierdut foarte curând, mai cu seamă din cauza restriştelor
de care ţara era lovită; şi voia cumpărărei devenise un obicei al pământului nou introdus 92 .
În legislaţia lui Calimach de la 1817 se prevede, anume în § 1432, că ,jidovii au
voie să cumpere case şi dughene în oraşe".
Totuşi o nouă intrigă se ţesu şi în această privinţă, o anafora a boierilor din 9 aprilie
ceru, şi vodă Ion Sturza încuviinţă la 10 aprilie 1827, ca „locuri de veci în oraşe şi în
târguri, jidovii şi armenii de acuma înainte să nu mai fie slobozi de a cumpăra", şi lucru
ciudat pentru starea socială şi juridică din acea vreme, pricina interzicerei e că aceste locuri
de veci „de la o vreme încoace cu catahrisis au fost făcut încăpere de a cumpăra" 93 . Dar
această anafora pare a nu fi avut nici o înrâurire. Dispoziţiile art. 1432 din Condica lui
Calimach se ţinură intact şi deveniră ocrotitoare pentru evrei în această privinţă.
XII
După aşezământul lui Mavrocordat de la 1741, domiciliurile evreilor erau
inviolabile, ca ale tuturor locuitorilor; din casele lor „aşternut, vase, blide la musafiri, de Ia
nicăire nimic să nu se ia; iar cui i se va lua ceva să dee jalobă şi i se va împlini împătrit".
„Târgurile să fie volnice şi slobode la orice fel de ori şi cine cu ce va vre să se hrăniască,
neoprit să fie".
„Cei din străini ce vin şi vor veni la oraşe şi la sate să se aşeze, pecetea lor să o
plătiască osăbit, în cislă să nu fie" 94 •
Dar aşezăminte de atare natură nu-i ocrotiau contra despotismului domnesc şi a
arbitrarului dregătorilor, neputând de multe ori obţine nici repararea nedreptăţilor; în acest
caz, aveau refugiu direct la Poartă, unde prin mijlocirea coreligionarilor lor influenţi
obţineau momentană dreptate .
95
Se puteau sluji de servitori creştini, dar „copii slugi au fete slujnice de vârstă până la
30 ani s-au hotărât la jidovi să nu se mai afle slujind'', spunea aşezământul lui
Mavrocordat 96 , şi aceasta poruncă se aplica adeseori cu atâta asprime, că nu li se îngăduia
deloc întrebuinţarea slugilor creştine.
În sate au şezut din tot timpul. Din aşezămintele şi hrisoavele domnilor nu se vede
vreo poprire în acest sens; aceste din contra presupun negreşit hălăduirea lor în acele locuri.
Dar intrigele îi minau continuu, boerii, neguţitorii români şi chiar cei străini
neputându-le sta împotrivă în concurenţa negoţului, geloşi de spiritul lor comercial,
prinseră ură şi isbutiră în fine a-i vedea alungându-se din sate.
88
Nu posedăm ştiri asupra acestor isgoniri, singura cunoscută ne arată că ei au fost
isgoniţi sub Gr. A. Ghica în întâia domnie, la 1764, în a doua domnie la 1774, sub Const.
Dim. Moruzi la 1778 şi sub succesorul lui, [Alexandru] Constantin Mavrocordat, la 1782;
pretecstul acestor isgoniri, aşternut într-o petiţie adresată la 24 noemvrie 1782 de boeri, şi
întărită la 29 noemvrie printr-o anafora domnească, era că evreii sunt vicleni şi jefuiesc pe
locuitori 97 •
Iată de altfel textul acestei anaforale:
„Noi Alexandru Constantin V. V. boj. milost. gospodar Z. Moldavscoi.
Fiindcă domnia mea voim ca toţi să aibă linişte şi dreptate în ţara aceasta, şi de cătră
nime vicleniţi şi jăcuiţi să nu fie, pentru aceea domniea mea hotărâm ca jidovii, câţi se află
în ţara această, să lăcuească prin târguri, după cum sânt aşezaţi, şi cu dreptate să-şi caute
alişverişul lor; iar pin satele ţării nicidecum să nu fie volnici a•lăcui, nici a face alişveriş cu
vânzare de băutură şi orândării pin sate, căci cu viclenie îi păgubesc şi jefuesc. Întărindu-se
anaforaua aceasta cu a noastră domnească pecete.
1782 noemvrie 28. (L.P.)".
XIII
Un port deosebit nu le era impus, obiceiul ce exista în Muntenia de a sili pe evrei de
a nu purta alte cizme decât numai negre98 nu este necăire pomenit pentru evreii din
Moldova. Totuşi, din lipsă de date, se poate admite că portul lor, deşi asemuitor cu al
locuitorilor din oraşe, să fi fost oarecum deosebit în acele timpuri, când nu era îngăduit nici
boierilor de a se îmbraca într-un port mai presus de rangul lor99 •
Fetele purtau părul capului sau împletit, sau îl lasau să atârne ca şi moldovencele;
cât pentru femei, îşi tăiau părul şi îşi puneau o legătură la cap, pe care o garniseau cu o
în ţesătură de galbeni, care mergeau împrejurul obrazului wo.
O dată cu influenţa preponderentă ajudaismului polonez, influenţă decizivă mai ales
la sfârşitul veacului al XVIII-iea şi în primele decenii ale veacului al XIX-iea, portul
evreilor pământeni începu a se schimba cu încetul, până se preschimbă cu desevârşire în
acel deşănţat al evreilor lehi, cari mai instruiţi în cele religioase, dobândiră cu timpul o
preponderenţă asupra lor 101 •
Populaţia creştină se deprinse astfel a-i vedea sub această haină urâcioasă, încât i se
păru mai târziu lucru ciudat de a vedea şi pe evrei luând parte la procesul cultural, care
începu a se întinde în Moldova după anii 1830 şi aduse cu sine întâurirea civilizaţiei
occidentale. Tinerii cari se adăpară la luminele şcoalelor din Occident aduseră cu ei şi aşa
numitul port german sau european; dar poporul de jos îi defăimă şi-i supuse la tractări
desplăcute, aşa că ocârmuirea se văzu nevoită, printr-un ofis domnesc de la 1847, de a-i lua
în apărare şi a aproba frumoasa lor iniţiativă 102 .
Lucru ciudat! Nici bigotismul bătrânilor evrei nu se putu împăca cu acest frumos
avânt al tinerimei ; temându-se ca acest ofis să nu fie luat în sens imperativ de ispravnicii
din judeţe, cerură şi obţinură de la cârmuire o a doua circulară, în care se declară că nu se
poate impune silnicie întru schimbarea portului 103 .
XIV
Asupra nivelului cultural nu avem date deloc; dar dânsul pare a nu fi fost destul de
desvoltat. Cu toate aceste, este posibil ca multe capacităţi rabinice şi alte persoane marcante
89
să fi fost confundate cu evreii din Turcia; iar alţii, negăsind în Moldova un teren destul de
propriu pentru ei, să fie trecut în Polonia, unde câmpul pentru desvoltarea cunoştinţelor
talmudice era cu mult mai larg şi mai roditor.
Şcolile statului le erau deschise, un hrisov al lui Moruzi din 24 mai 1803 privitor la
fondarea şcoalelor ne spune: „În fieştecare din şcolile aceste, după cum pe pământeni şi pe
cei străini ucenici primim; căci revărsând noi darul nu oprim nici pe unul dintru aceia ce
vor să se împărtăşiască de dânsul" 104 ; dare puţin probabil ca să se fi folosit de această voie.
Studiile lor şi le făceau, desigur, în ieşubot, după modelul evreilor din Polonia şi din alte
ţări, sau la rabinii din localitate.
Regulamentul Organic însă nu se ridică la liberalismul şi toleranţa hrisovului mai
sus, atunci când era mai mare nevoie de aceste două însuşiri; şi el admite primirea evreilor
în şcolile publice, dar cu condiţia expresă de a purta acelaşi costum ca toţi ceilalţi elevi 105 •
Adevărată toleranţă rusească!
xv
Sabatianismu/ 106 veacului al XVII-iea se lăţise şi în Moldova, ca în toate celelalte
ţări; dar nu a găsit decât prea puţini adepţi. Puţinii cari trăiau aci în număr neînsemnat în
veacul al XVIII-lea 107 , par a fi fost refugiaţi din Turcia şi din Polonia, unde erau prigoniţi
cu multă străşnicie de coreligionarii lor rabaniţi.
Dar şi în Moldova populaţia israelită pare a nu le fi făcut o primire mai bună. Nu
numai rabinii, ci însuşi poporul îi prigonia cu multă asprime ca eretici şi renegaţi,
intervenind chiar pe lângă ocârmuire pentru esterminarea lorw8 •
Franchiştii 109 , din contra, au găsit un teren mai productiv, cu toate că nici numărul
lor nu se poate defel compara cu acela din Polonia. Frank însuşi venise la Bucureşti ca tânăr
de 14 ani, şi tatăl său se stabilise la Cernăuţi, cea ce îl puse în poziţie de a intra în legături
de prietenie cu mulţi evrei din ţară. La începutul propagandei sale, îşi întinse mai întâi
mrejele captivătoare în Bucureşti şi în alte câteva oraşe din Muntenia şi apoi în Moldova,
de unde a plecat desigur cu o mică suită în Polonia, pentru întinsa sa propagandă. Stabilirea
sa la Hotin, când începu prima goană a talmudiştilor contra sectei sale în Polonia, încă pare
a-i fi atras mulţi adepţi din clasa nevoiaşă, pe care ştia să o câştige prin banii ce ştia
întotdeauna să şi-i procure. Unii păreau chiar atât de fanatizaţi de principiile sale mesianice,
încât trimeteau de aci ajutoare în bani sectanţilor persecutaţi, pe când rătăciau şi pribegeau
pe la hotarele Basarabiei.
Dar pe dată ce ameţeala trecu şi un număr de 30 franchişti se convertiră la
creştinism, după îndemnul lui Frank, de vreme ce ceilalţi proclamară în public o trinitate, ce
e dreptul, deosebită de a creştinismului, şi când în urma disputei provocate de ei la
Kameniec, unde aruncară talmudiştilor cele mai ruşinoase acuzări, reînviind acuzarea
sângelui şi provocând o goană sistematică contra Talmudului, ce se dădea în prada
flăcărilor; goana începu contra lor şi din partea evreilor din Moldova, cari până atunci
aveau o atitudine binevoitoare faţă cu ei.
În noemvrie 1757, murind protectorul lor, archiepiscopul Dembowski, talmudiştii
din Polonia începură din nou goana contra lor. Graetz 110 ne dă următoarele detalii asupra
rolului evreilor din Moldova:
„Franchiştii ameţiţi de năprasnica schimbare a soartei fugiră peste graniţă în oraşul
Hotinului (Basarabia), care aparţinea pe atunci Turciei 111 • Dar şi acolo au fost prigoniţi cu
asprime. Evreii de acolo, încunoştiinţaţi de agitările lor eretice şi pârâtoare, dădură a
90
înţelege într-un mod semnificativ paşei şi populaţiei că aceşti sectatori nu mai ţin de
judaism, că nu se află prin urmare sub protecţia lui hahambaşa 112 şi că nimene nu le va ţine
partea. Turcii şi moldovenii 113 , setoşi de pradă, nici că mai aeau nevoie de alte lămuriri spre
a jefui cu desăvârşire pe aceşti străini, ba chiar spre a-i maltrata. Astfel au fost siliţi
franchiştii ca să rătăciască pe jumătate goi Ia hotarele Podoliei şi ale Basarabiei, fiindu-le
114
teamă în fiece moment de a nu fi atacaţi de duşmanii lor evrei, catolici şi turci" •
Cu toate aceste, secta se conservă, şi când Frank intră din nou în Polonia la 1759,
după ce petrecuse câtva timp în Giurgiu, era întovărăşit de 50 sectatori, în mare parte evrei
din Moldova şi Muntenia, şi doi din aceştia semnară chiar petiţia cătră noul archepiscop
polonez în care arătară intenţia de a trece Ia creştinism.
Când Frank fu apoi aruncat în închisoare şi demascat cu desăvârşire, deşi eliberat
mai târziu, pare a fi slăbit şi zelul sectatorilor săi din Moldova.
La sfârşitul veacului trecut şi începutul celui de faţă, o mulţime din aceştia, trecuţi
odineoare făţărniceşte la creştinism, trecură din Polonia în Moldova în diferite oraşe şi se
reîntorseră din nou la judaism. Ei şi descendenţii lor sunt cunoscuţi sub numele de poilişe
gherim - convertiţi poloneji 115 •
Un teren cu mult mai roditor îl găsi Chasidismul, întemeiat mai în aceiaşi epocă ca
franchismul. Unii înclină chiar spre părerea că Israel Baal-Şemtov s-ar fi născut pe lângă
Piatra 116, iar alţii că Sadagura, lângă Cemăuţi 117 , ce aparţinea pe atunci Moldovei, ar fi
leagănul acestei noui secte, care s-a perpetuat şi se perpetuă cu încăpăţânare până în timpul
de faţă.
În orce caz, sigur este că întemeietorul acestei secte, cunoscut şi sub numele de
Beşt 118 , a petrecut multă vreme în Moldova, în părţile muntoase ale Carpaţilor, mai ales pe
lângă Piatra, unde săvârşia aşa-numitele sale minuni, dobândindu-şi, după tradiţie, chiar
dragostea ţăranilor, ce-l invocau adeseori ca judecător în certele ce le aveau între dânşii 119 •
Dufiă relatările distinsului ebraist N. Krochmal , care este cunoscut ca un istoric de
120
1 1
încredere , cei dintâi sectatori ai chasidismului s-au recrutat la început din evreii din
Moldova şi Muntenia, din Ucraina şi Ungaria, şi mai mult dintre acei ce locuiau în târgurile
mai mici şi la sate de prin apropierea munţilor Carpaţi.
Această sectă a adus judaismului mai mult rău ca sabatianismul şi franchismul; deşi
în număr mic, dar tot mai există şi azi în Moldova, practicând cultul indivizilor cunoscuţi
sub numele de giite jiiden 122 • Lupta contra lor a fost îngreuiată, din toate timpurile, din
pricina proprietarilor de târguşoare 123 şi a administraţielor locale, cari îi sprijinesc contra
celor înaintaţi, spre a nu pierde câştigul cel asigurat prin vizitarea sectatorilor fanatici,
veniţi din diferite oraşe ale ţerei şi din ţerile vecine.
*
* *
Înainte de a termina, vom da un mic rezumat.
Din studiul de faţă rezultă într-un mod clar că evreii din Moldova au avut comunităţi
regulate cu o organizare proprie, care se deosebia şi de aceia a coreligionarilor lor din
Turcia, şi de aceia din Polonia; deşi în unele trăsături au fost oarecum identice.
Nu se bucurau de libertăţi şi nici chiar de o adevărată toleranţă în sensul strict al
cuvântului; dar nici nu duceau acea viaţă agitată ca în alte ţări, unde individualitatea lor nu
era nicicând asigurată contra atacurilor brutale şi fanatice. Suzeranitatea turcească, care
91
degenera de obicei în o adevărată suveranitate, şi nevoile cele mari ale poporului asuprit şi
ale boierimei încă ne-ar putea lămuri această stare.
La drepturi nu au fost admişi niciodată, fiind de altă religie; de un rol politic deci nu
poate fi vorbă, neputând ocupa demnităţi în stat 124 •
Cu boierii trăiau bine, dar mai mult ca indivizi, căci aveau nevoie de ei pentru
administrarea averilor lor.
De multe ori, când ţara era mai puţin agitată, se creau dispoziţii prigonitoare în
contra lor. În caz de năvăliri duşmane, cari devastau holde şi târguri, sufereau ca şi
concetăţenii lor creştini, fiind supuşi adeseori la mai multă cruzime.
Evreul nu putea figura ca martor contra creştinului, ca. şi robul, dispoziţie ce s-a
conservat şi în § 105 din Condica penală, întocmită după promulgarea Reglementului
Organic.
Sinagogile, cum am văzut, nu puteau, de regulă, a fi clădite decât de lemn, cea ce
după desluşirea unui istoric român s-a făcut în scop de a nu-i lăsa să se înmulţiască în
ţară
125
•
Din sate au fost adeseori goniţi, şi li se interzicea de multe ori chiar în târguri
dobândirea averilor nemişcătoare.
Negoţului lor se puneau de multe ori piedici 126 •
Calomnia hidoasă a sângelui se repeta şi aci contra lor în intervaluri, reclamând de
multe ori jertfe, deşi nu atât de multe ca în alte ţări; şi populaţia lua de multe ori contra lor o
atitudine duşmănească.
Evident, nu se pot încă preciza toate cu de-amăruntul şi cu siguranţa ce trebuie să
călăuzească pe un istoric imparţial; dar sigur este că toleranţa tradiţională, de care unii fac
atât de multă paradă, intră oarecum în domeniul legendelor.
Al, Vlll/1885, p. 2-32.
NOTE
I. Dr. I. Barasch, Etwas uber die gegenwărtigen Verhăltnisse der Juden in den beiden Donaufiirstemhumem, în
„Wenheimer. Jahrbuch ftir Israeliten", Wien, 1854, p. 247; şi W. Derblich, Land und Leute der Moldau
und Walachei, Prag, 1859, p. 158. (N.a.) V. studiul lui B:irasch, Evreii din Moldova şi Valac/1ia, în
antologia de fată, reprodus după AI, Vl/1881, p. l-30, tradus de dr. E. Schwarzfeld. (L.B.)
2. I. Psantir, Sefer. Panea geografică din capul istoriei. (N.a.) În legătură cu constatările lui Psantir privind
vechimea evreilor în România, v. notele la studiul lui inclus în antologia de fată. (L.B.)
3. Vezi, între altii, F.J. Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, (3 voi.), Viena, 1781, voi. II, p. 147 seq.
- Kogălniceanu, Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie (în continuare
Histoire), Berlin, 1854. (N.a.)
4. D. Cantemir, Descrierea Moldovei. &litia a II-a, Iaşi, 1851, cap. XVI; D. Fotino, Istoria generală a Daciei,
trad. de Sion, Bucureşti, 1859; la voi. III, p. 332 cetim: ..În or~ul Iaşi şi în alte oraşe sunt şi armeni şi mai
multi evrei, cari se ocupă cu tot felul de industrie şi comerţ. (N.a.)
5. Fotino, op. cit.. p. 340. (N.a.)
6. Uricariul, III, p. 276-77. Acest Uricariu cuprinzând 6 volume, voi cita întotdeauna prescunat sub: Uricariul l,
II etc. (N.a.) De notat că din Uricariul citat de E. Schwarzfeld au apărut ulterior în total XXV de volume,
ultimul în anul 1895. (L.B.)
7. Barasch, op. cit„ p. 256. (N.a.)
8. Uricariul, loc. cit. şi Kaufman, Comunitatea din Piatra, Fr„ nr. 38 din 7 octombrie 1883, p. 303. (L.B.)
92
9. D. Cantemir, op. cit. (N.a.)
10. Numele acestuia găsim pomenit într-un hrisov de la 1764 (v. „Ştafeta", II, an. 1879, no. 225); el pare a fi
corupt din reb Iţei-Isaac, deşi nu putem înclina spre această interpretare a numelui.căci hrisovul se dă
fiului său Isaac, şi după obiceiul tradiţional la evrei, tatăl şi fiul nu pot purta acelaşi nume (N.a.) Cf.
IMER, li/I, p. 124, doc. 140, numele lui Beţal hahamul apare într-un document din 25 ianuarie 1745.
(L.B.)
11. Tradiţia ne pomeneşte despre un rabin Naftuli din Polonia, care fiind în Palestina, veni pentru câtva timp la
Constantinopole şi, spre a umili pe vizirul care se purta rău cu evreii, făcu ca să nu poată arde focul în
vetrele oamenilor timp de trei zile. Rabinul, fiind cunoscut ca un mare pios, fu rugat să îndepărteze
această nenorocire; atunci el zise ca vizirul să sufle într-un câine mort ce era la capătul oraşului şi focul va
arde din nou, şi acesta fu silit s-o facă. Se spune că de alunei când aprind un chibrit, zic turcii Iehudi
Ghelert, ca să nu se stingă. Cerându-se lui Naftule a arăta răsplata ce cere, şi nevoind a primi hahambăşia
din Constantinopole, fu numit, după dorinţa lui, hahambaşa al Ţărilor Române. Evident, aceasta ar arăta
că o slujbă importantă făcută sultanului sau vizirului a motivat înfiinţarea acestei funcţii importante în
Moldova şi Muntenia. (N.a.) În legătură cu marele rabin Naftule şi numirea lui în funcţie de hahambaşa,
v. şi studiul lui Halevy, Comunităţile, inclus în antologia de fală. (L.B.)
12. Mortiz Kayserling (1829-1905). Rabin şi istoric. Personalitate proeminentă a culturii iudaice. Originar din
Germania; a func)ionat ca rabin şi la Budapesta. (L.B.)
13. Dr. M. Kayserling, Gesclzichte der Juden in Portuga/, Leipzig, 1867. (N.a.)
14. V. MA, t. I, p. 524; şi „Ştafeta", II, no. 230, din 13 octombrie 1879. De o mare importan\ă este o notiţă ce o
găsim într-un articol al lui A. Papadopolu-Calimach, intitulat „Cercetări filologice despre România", care
tratează despre Cesarie Daponte, fost întâi secretar intim al lui Ioan Mavrocordat, la 1743, şi apoi
căminar. În acest articol, publicat în „Revista Contimporană", an. IV, no. 7, iulie 1875, p. 20, găsim
următoarele rânduri: „Dar Daponte pârjolea pe jidani: lua sume enonne de bani de la toţi jidanii din
Moldova spre a le învoi să aibă un haham în Iaşi. Allă dală a mai luat bani multi de la jidovii din Iaşi
pentru a spânzura pe un haham pe care ei îl prigoneau ca eretic". Dacă această noti)ă se referă la
hahambaşa sau nu, nu se poate şti; mai ales că acest pasaj e o prescurtare. Îl semnalăm aci ca având o
importanfă deosebită pentru cercetările ulterioare. (N.a.)
Vezi în legătură cu acest caz şi studiul lui L. Rosenbaum, „Evreii în scrierile lui Constantin
Daponte", în „Balcania", an (1942), nr. I, p. 421-427, Bucureşti. Rosembaum conchide: „părerea
îmbrăţişată de unii istorici cu privire la spânzurarea unui rabin eretic este greşită ... Nu era vorba decât de
o sanc)ionare fără ca la mijloc să fie o chestiune religioasă. Părerea că acest rabin ar fi fost aderent al lui
Sabetay Sevi/fvi/, şi deci pedepsit ca atare, cade de la sine întrucât este lipsită de orice probă
documentară" (p. 127). (L.B.)
15. Deşi în hrisovul de la 1790 se vede clar că Naftule haharnbaşa avea un fecior, urmaşul său a fost un frate al lui
mai tânăr, Şaie. (N.a.)
16. V. Hrisovul lui Ştefan Mihail Racovilă din Muntenia de la 1764, prin care întăreşte pe Isac hahambaş al
Moldovei în drepturile tatălui său, cu dreptul de a avea un vechil, adică loc\iitor, în Bucureşti. (N .a.) V.
documentul în IMER, 11/2, p. 53-55, doc. 46. (L.B.)
17. Aci este evident sau o greşală de tipar în „Ştafeta", sau un rău calcul al transcriitorului, anul 7264 corespunde
cu anul 1756 al erei noastre. Data cea de pe urmă corespunde însă cu primul an din a doua domnie a
acestui domn. (N.a.)
18. Documentele privitoare la hahambaşa pe care ne întemeiăm scrierea de fa)ă sunt în număr de 7, publicate în
ziarul" Ştafeta" din Iaşi, an II, 1879, şi anume hrisovul de la 1753, în no. 226, 8 octombrie; cel din 1759
în no. 230, 13 octomrie; 1764 în no. 225, 7 octombrie; 1790 în no. 227, 9 octombrie; 1795 în 229, 12
octombrie; 1799 în no. 228, 11 octombrie; 1823 în no. 230 din 13 octombrie. Spre uşurinta cititorului, îl
trimitem la ziarul Fr., an IV, 1882, unde se află reproduse 6 hrisoave; cel de-al 7-lea e în Fr., an VII,
1885. Pomenim acestea pe larg aci spre a nu cita la fiecare moment. Pomenind cel mult anul hrisoavelor.
Citatii speciale nu vom face decât când ne vom referi la alte izvoare. (N.a.) V. şi lMER, 11/2,
documentele: 18, 46, 234; lMER, 111/1, doc. 100. (L.B.)
19. V. mai la vale cap. III, nota 32. (N.a.)
20. Uricariul, III, p. 276-77. (N.a.)
21. Compară Graetz, Geschichte der Juden [... ), IX, p. 39, unde se vorbeşte de hahambaşa din Turcia. (N.a.) Prima
edi)ie din voi. IX a apărut în anii 1867-1868(?). Graetz descrie structura conducerii comunitătii evreilor
din Constantinopol în sec. al XVI-iea. Pe lângă marele rabinat (Gross rabinat), sultanul a instalat un aşa
numit Kahaijalik, un şef politic, care reprezenta comunitatea în relatia cu stăpânirea (V. Graetz,
Geschichte der Juden von der Verbannung der Juden aus Spanien und Portugal ( 1494) bis zur daumden
93
Ansiedelung der Marranen in Holand ( 1618) (Istoria evreilor de la expulzarea din Spania şi Portugalia
până la stabilirea maranilor în Olanda. E<litia 1998, p. 30-31. (L.B.)
22. Iosef Kaufmann, Comunitatea din Piatra, în Fr., an V, nr. 38, 7 octombrie 1883, p. 303. (N.a.)
23. Uricariul, III, p. 275. (N.a.)
24. Deşi intriga evreilor poloni a jucat un rol principal, nevoind chiar a recunoaşte pe atunci superioritatea unui
altuia asupra lor îşi merită stigmatul urmaşilor; purtarea lui Şaie Naftulovici nu merită însă mai putină
reprobare. Este evident că de ar fi cedat, păstrându-şi numai demnitatea şi titlul, ar fi contribuit mult la
împiedicarea curentului duşmănesc ce a luat naştere de la Reglementul Organic încoace, în urma
stăruitoarei influente ruseşti. Existenta hahambăşiei ar fi continuat firul istoric al evreilor pământeni şi, pe
lângă că ar fi împiedicat destrămarea comunitătilor, ar fi luat şi duşmanilor orice curaj de a declara pe
evrei ca venetici, fără nici o legătură istorică cu ţara. (N.a.)
25. V. MA, t. I. p. 524-25. (N.a.) V. şi IMER, IIU2, p. 79-80, doc. 203. (L.B.)
26. Hrisoavele ce posedăm spun ce e drept că „Starostii de jidovi ce se fac pe afară, pe la !Arguri, să se facă de
către hahambaşa, iar nu de către altii", aceasta însă nu ne împiedică a înclina spre părerea aci emisă.
(N.a.)
27. V. mai jos nota 96. (N.a.)
28. V. Uricariul, IV, p. 125-26, cartea lui Alex. Nec. Sutu de la 1801. (N.a.) Referirea se face la cartea domnească
emisă de A.N. Sutu. domnul Moldovei, de confirmare în functie a staroştilor aleşi de evrei. V. !MER,
IIUI, p. 290-291, doc. 8. (L.B.)
30. Pentru această părere vorbeşte pe de o parte faptul stărei trecute, unde un fel de nobilime nu se forma decât
prin dregătorii; iar pe de alta, că nicăire nu se pomeneşte de familii bogate ca fruntaşe. Dacă aceasta n-ar
fi fost cazul, intriga evreilor poloni contra hahambăşiei nu s-ar putea atât de lesne explica. (N .a.)
31. Starostii ca şefi ai diverselor bresle s-au men\inut până după 1860: deci nu se intelege aci decât postul de şefi şi
conducători ai comunităţilor. (N.a.)
32. Numai în acest sens se pot interpreta cuvintele din hrisoave care zic că „nimeni din jidovi să nu fie volnic a-şi
ridica alt haham fără şlirea lui hahambaşa". Căci ar fi nevoie de dovezi pipăite că comunităţile au renuntat
înseşi la drepturile pretutindeni în uz unde au fost evreii. De altfel, aşa se procede în orice ţară unde era
un mare rabin. Cf. Kayserling, op. cit. (N.a.)
33. Aşa cred că se pot interpreta că ,judecătile ce vor fi intre jidovi unul cu altul hahambaşa să le caute şi să le
îndrepteze". Ar fi imposibil a-şi închipui cineva că toate procesele israelite din tară mergeau direct la Iaşi
la hahambaşa. (N.a.)
34. V. MA, t. II, p. 39-40. (N.a.)
35. V. intre altele descrierea unor pinches şi statute în „Comunitatea din Piatra", Fr. V, p. 207-8 şi în cea din
Neamţ, id. VII, p. 70-71. (N.a). (Referirea se face la descrierile comunitătilor din Piatra Neam\ şi Tg.
Neamt de I. Kaufmann, Fr., an V, nr. 26, din 8 iulie 1883 şi respectiv an VII, nr. 9, din I martie 1885.
(L.B.)
36. Existenţa caselor de rugăciune pe lângă sinagogi este neîndoioasă; numai ele ne pot desluşi cum un călător
englez ce a fost în Iaşi la I 764 (v. Hăjdeu, I. p. I 84) vorbeşte despre existenţa unei singure sinagogi într-o
comunitate deja destul de numeroasă. (N.a.)
37. Vezi intre altele hrisovul [domnesc] de la 19 iulie 1766, Fr., IV, nr. 47, din 10 decembrie 1882, p. 377),
privitor la sinagoga din Piatra şi uricul de reclădire al sinagogei din Neamt, din 1776 (ibid., VI, nr. 44, din
16 noiembrie 1884, p. 350). (N.a.) V. şi !MER, IU2, p. 62, doc. 52 şip. 17, doc. 103. (L.B.)
38. Iosef Kaufmann, Comunitatea din Piatra, în Fr., anul V, nr. 22 din 10 iunie 1883, p. 175 şi uricul menţionat la
nota 37. (N.a.)
39. D. Cantemir, op. cit., p. 243. (N.a.)
40. Hrisovul lui Ion Sturdza privitor la sinagoga din Neamt. în Fr., an VII, nr. I, din I ianuarie 1885, p. 31. (N.a.)
Referirea se face la hrisovul din 6 octombrie 1823. V. !MER, IIUI, p. 491-492, doc. 103. (L.B.)
41. Kaufmann, Comunitatea din Piatra, Fr. (N.a.)
42. MA, t. I, p. 529. (N.a.)
43. lbid. Referatul din 1844. (N.a.) Referirea se face la referatul Departamentului Treburilor din Lăuntru şi
hotărârea Sfatului Administrativ privind condiţiile în care evreii din Iaşi îşi pot zidi sinagogi. 18 iulie - 4
august 1844. V. IMER, IIU2, p. 334-335, doc. 337. (L.B.)
44. MA, t. I. nota din p. 529. (N.a.)
45. Textul fiind cu desăvârşire denaturat, îl restabilim aci, alăturând traducerea. - Şema Israel e/ohenu adonai
Ehod, Baruch şem chevod malchuto leolam vaed, umen. - Adonai hu e/ohim, hai, vecaiom, nora,
umarom, vecadoş. Ani e/oheca aşer hoţetiha meereţ Miţraim; Io tirţah, Io tino/, Io taane berecha ... ed
şecher, Io tahmod bel reecha, şoro, wachmoro, vechol aşer /ereecha. (Ascultă Israil, O-zeul nostru
94
Domnul este unic, binecuvântat fie numele slavei împărăţiei sale în vecii vecilor, amin. Domnul este D-
zeu, viu şi statornic, înfricoşat, înalt şi sfânt. Eu sunt O-zeul tău care te-am scos din iara Egiptului. Să nu
omori, să nu preacurveşti, să nu spui împotriva aproapelui tău mărturie falşă; să nu pofteşti casa
aproapelui tău, boul lui şi măgarul lui, şi tot ce este al aproapelui tău). (N.a.)
46. V. „Buciumul Român" de T. Codrescu, an II, Iaşi, 1876, p. 337-39. (N.a.)
47. Vezi D. Hasnaş, Adunare de ofisuri şi deslegări în ramul giudecatoresc, laşi, 1844, p. 310. (N.a.)
48. Se referă la acest text anaforaua Logofeţiei Dreptăţii, adresată domnitorului Mihail Sturdza, privind jurământul
evreilor (13 iunie 1844). V. şi IMER, UU2, p. 329, doc. 336. (L.B.)
49. Hasnaş, op. cit., p. 310-11. (N.a.)
51. [Regulamentul Organic], ediţia franceza, New-York, Bra dată, anexa P, art. 53, p. 195. (N.a.) V. şi IMER,
IIU2, doc. 168. (L.B.)
52. MA, t. II, p. 43-44. (N.a.) V. şi IMER, llU2, documentele 188, 267, 357. (L.B.)
53. Reglementul Organic, ed. cit., p. 195. (N.a.)
54. Uricariul, III, p. 276-77; MA, t. II; nota din p. 43. (N.a.)
55. Uricariul, I, p. 10 şi 19-20; în iulie 1804, Vodă Moruzi spori birul, dând ca motiv înmulţirea evreilor în târguri,
deşi constata sărăcia în care se afla cea mai mare parte din ei. (N.a.) V. şi IMER, HUI, doc. 20. (L.B.)
56. V. între altele RI, Iaşi, 1874, p. 7-8, hrisovul lui Ion Sturdza din 1825 privitor la dările evreilor din laşi: şi un
hrisov al aceluiaşi, din acelaşi an, privitor la evreii din Piatra, în Fr., V, nr. 6 din 11februarie1883, p. 46-
47. (N.a.) V. şi !MER, HUI, p. 538-539, doc. 124. (L.B.)
57. Uricariul, I, p. 36 şi IV, p. 121. (N.a.)
58. V. RI, p. 8 şi Fr. V, p. 46. (N.a.)
59. D Cantemir, op. cit., p. 245. (N.a.)
60. /bid., p. 244. (N.a.)
61. J.L. Carra, lstoria Moldavii şi a Rorrulnii din 1781. Traducere de Orăşanu, Bucureşti, 1857, p. 190. (N.a.)
62. lbid., p. 191, compara şi Fotino, op. cit., t. III, p. 141. (N.a.)
63. V. ordonanţa de izgonire a evreilor a lui Petru Şchiopu, la 1579, în AIR, a lui Hăjdău, t. I, p. 174, şi plângerea
lui Sigismund August contra lui Petru Rareş, la 1545, în op. cit., I, p. 34. (N.a.) V. şi IMER, I,
documentele 35 şi 64. (L.B.)
64. Cantemir, op. cit., p. 245. (N.a.)
65. Loc. cit. (N.a.)
66. J.L. Carra, op. cit., p. 209. (N.a.)
67. Vezi mai la vale, [nota 97). (N.a.)
68. Uricariul, IV, p. 405. (N.a.) V. IMER, 11/1, doc. 198. (L.B.)
69. lbid., p. 454. M. Kogălniceanu, AR, ediţia a II-a, t. II, p. 184-87. (N.a.)
70. lbid., p. 454-55. (N.a.)
71. Manolachi Drăghici, lstoria Moldovei, pe timp de 500 ani. Până în dzi/ele noastre, laşi, 1857, l. I, p. 26. (N.a.)
72. V. Uricariul li, p. 49, hrisovul lui Moise Movilă Vodă: „Astă înştiinţare dăm pentru rândul negutatorilor din
târgul Iaşi, cum au venit înaintea noastră şi s-au jeluit cu mare tânguire şi lacrămi de sânge au vărsat
înaintea noastră, cum că suni toţi oameni străini de prin alte pământuri, şi din cauza luăturilor (dabililor)
10\i negu\ătorii care era cu putere şi cu avere au fugit în alte ţări străine, rămâind numai puţini neguţilori
care erau seraci". (N.a.)
73. Uricariul, II, p. 48, hrisovul lui Alex. Calimah Vodă, din 1795. (N.a.)
74. lbid., II, p. 41. (N.a.)
75. lbid. (N .a.)
76. V. ca izvoare hrisoavele din anii 1731, 1756, 1760, 1783, 1786, în Uricariul, II, p. 29-49, unde, deşi nu se
vorbeşte direct de evrei, câteva indicii ne arată că dânşii erau supuşi aceleiaşi legislaţii. Compară
asemenea documentele despre hahambaşa. (N.a.)
77. Deşi ne lipsesc izvoare pozitive, aceasta rezultă din capitula\iile cu Poarta, din obiceiul păstrat până la
abrogarea jurisdicţiei consulare şi din tradiţie. (N .a.)
78. Uricariul, V. p. 32-33. (N.a.)
79. lbid., p. 169. (N.a.)
80. V. MO al Moldovei, no. 11, Iaşi, 4 dechemvrie 1858, unde d. Bernard Zfass reclama încă de la 1856 dreptul de
a fi examinat de „Comitetul Sănătăţii". El a fost mai târziu cel întâi farmacist evreu în Moldova, obţinând
dreptul sub ministerul Kogălniceanu. (N.a.) Referirea se face probabil la perioada cât Kogălniceanu a fost
prim-ministru şi ministru de Interne (1863-1865). (L.B.)
95
82. Compară Graetz, Geschichte der Juden, t. IX. (N.a.) Graetz se referă la rolul negustorilor evrei din Polonia în
exploaiarea eficientă a pământului. (Op. cit., ediţia 1998, p. 413). (L.B.)
83. Kogălniceanu, AR, ed. II, t. II, p. 180. (N.a.)
84. V. Uricariul, I, p. 76-77; MA, t. I, p. 525, nota I. (N.a.) V. şi IMER, III/I, doc. 19. (L.B.)
85. W. Wilkinson, Tableau historique, geographique et politique de la Moldavie et de la Valachie, traduit de
I' Anglais, Paris, 1821, p. 161. (N.a.)
86. V. MA, t. II, p. 525, nota I. (N.a.)
81. lbid. (N.a.) V. şi IMER, 111/2, p. 15, doc. 162. (L.B.)
88. I. Psantir, Sefer, p. 22. (N.a.) V. şi studiul lui Psantir inclus în antologia de fată. (L.B.)
89. V. Codică civilă sau politicească a Prinţipatului Moldovii, Iaşi, 1833, p. 181, paragraf 1431. (N.a.) V. şi
IMER, III/I, p. 399-400. În continuare Codica. (L.B.)
90. Hasnaş, op. cit., p. 178-79; MA, t. I, p. 526. (N.a.) V. şi IMER, 111/2, doc. 317. (L.B.)
92. În Codica, unde la toate articolele se înseamnă. şi izvorul; în dreptul art. 1431 se înseamnă cuvântul obicei
pământesc. (N.a.)
93. Uricariul, II, p. 206; prin faptul că deja Codica permite dobândirea caselor în oraşe, intenţia acestei anaforale
se constată uşor. (N.a.) V. şi IMER, III/I, doc. 129. (L.B.)
94. Uricariul, IV, p. 397-98. (N.a.) V. şi IMER, II/I, p. 113, doc. 123. (L.B.)
95. M. Kogălniceanu, Cronicele, voi. II, p. 362; Psantir, Corot, p. 104. (N.a.)
96. Uricariul, IV, p. 404. (N.a.) V. şi IMER, II/I, doc. 198. (L.B.)
97. M. Kogălniceanu, AR, Iaşi, 1862, II, p. 179-182; datele le-am precizat după Ioan Brezoianu, Vechile
instituţiuni ale României, Bucureşti, p. 144; deşi nu ne arată [de] unde a luat dala precisă a anilor. (N.a.)
98. Oei Chiaro, Istoria delia modeme revoluzioni delia Valachia, Veneţia, 1718, p. 169. (N.a.) V. şi IMER, II/I,
doc. 46. (L.B.)
99. V. Alecsandri, Opere complete, Partea III, proză, introducere de Constantin Negruzzi, Bucuresci, Edit.
Librăriei Socec et comp, 1876, p. 586. (N.a.)
100. J.L. Carra, op. cit., p. 154, care admite că şi fetele îşi tăiau părul; aci autorul este cu totul greşit; fetele nu
şi-au tăiat părul niciodată. (N.a.)
JOI. Compară şi dr. Iul. Barasch, scrierea cit., p. 251. (N.a.) V. studiul în antologia de fată. (L.B.)
102. MA, t. I, p. 528; „Bukarester Deutsche Zeitung", no. 100, din 15/27 decemvrie 1874, p. 397. (N.a.) V. şi
IMER, 111/2, doc. 390. (L.B.)
103. MA, loc. cit., nota din p. 43. (N.a.)
105. Reglementul Organic, editia cit., Anexa, paragraf LIV, p. 196. (N.a.) V. şi IMER, 11112 en p. 24, doc. 168.
(L.B.)
106. Sabbatianismul, o sectă născută la jumătatea a doua a veacului al XVII-iea, poartă numele după întemeietorul
ei Sabbetai Zevi, care apăru ca mântuitor şi ca Mesia, predicând un fel de trinitate, în care el reprezenta
încarnatiunea Dumnezeirii, adoptând teoria migraţiunei sufletelor profetice. El se relevă ca Mesia în anul
1666; găsi milioane de adepti; dar nu avu curajul să moară ca martir şi trecu la momentul critic la
islamism, ceea ce nu împiedică ca, chiar în urma acestui pas, să fi numărat adepţi fanatici. O rămăşită a
acestora mai trăieşte până azi în Turcia, sub numele de Donmăh, practicând în exterior religia
mahomedană. (N.a.)
107. H. Graetz, Frank und die Frankisten eine Secten-Geschichte aus der letzten Hă/fte des vorigen Jahrhundens,
Breslau, 1868, p. 22. (N.a.) (Frank .şi franki.ştii, istoria unei secte din a doua jumătate a secolului al
XVJ/J-lea). (L.B.)
108. Pasajul sus citat (v. nota 14) din „Revista Contempurană" ne îndeamnă a primi aceste vederi cu oarecare
sigurantA. Cuvintele: ,,Altă dată a mai luat (Daponte) bani multi de la jidovii din Iaşi pentru a spânzura pe
un haham (rabin) pe care ei ii prigonea ca eretic", mai că nu se pot interpreta în alt chip, având în vedere
şi epoca în care faptul s-a petrecut (cam pe la 1745). Nu era nicăiri obiceiul de a da pe un coreligionar, ba
încă pe un rabin, în mâinile răzbunătoare ale ocârmuirii. Acest obicei prinde rădăcini numai în urma
apari ţi unii acestei secte. (N .a.)
109. Numele acestora vine de la lankiew, sau Iacob Lebowici, supranumit mai târziu Frank sau Frenk; acesta,
împins de ambiţie de a juca un mare rol, deşi ignorant, trecu în Turcia unde făcuse cunoştintă cu secta
sabatianilor, ce deja trăia ascunsă sub masca islamismului, se iniţiă în abera\iunile lor, şi neputând juca un
rol intre ei, trecu în Muntenia, Moldova şi Ungaria, apoi în Polonia, unde adună la început în juru-i pe
ascunşii sabatiani. Şi el predică o trinitate, în care reprezenta incarnatiunea D-zeirii, deoarece sufletul lui
Sabatai Zewi migrase în corpul lui. Prima sa aparitiune datează de la 1752-53. (N.a.)
96
11 O. H. Graetz, op. cit., p. 42. În genere, voi observa că toate notiţele privitoare la franchişti le-am tras din acea
lucrare scrisă pe baza celor mai bune izvoare. (N.a.)
111. În textul gennan se zice Chocim, sub care cuvânt se cunoaşte Hotinul. Asemenea este şi o altă confuzie,
Hotinul nu aparţinea Turciei, ci avea, ca Giurgiu şi Brăila, o garnizoană turcească sub comanda unui paşa.
(N.a.)
112. În a sa Istorie, voi. X, p. 430, Graetz zice: „sub protec)ia lui hahambaşa din Constantinopole", ceea ce arată o
completă necunoştintă despre existenta unui hahambaşa în Moldova; dar e evident că aci e vorba de
acesta. (N.a.) În editia din 1998 nu poate fi identificată afirma)ia citată de E. Schwarzfeld. (L.B.)
113. În text se zice basarabenii, identic cu moldovenii. (N.a.)
114. Şi aci trebuie adaus cuvântul moldoveni. (N.a.)
115. Kaufmann, Comunitatea din Neamţ, în Fr., an, VII, nr. 15, din 19 aprilie 1885, p. 119, relatează numai faptul
convertirii multor familii creştine venite din Polonia. Deja în notita ce am făcut acolo, am înclinat spre
părerea de fată. Aci găsesc locul de a apela la toti acei ce doresc a vedea restabilindu-se o istorie a
evreilor din )ara, de a culege şi a-mi transmite noti\e despre tradi\ia ce s-a conservat asupra ambelor secte,
mai ales a frankiştilor. Le voi fi foarte recunoscător, dacă m-ar pune pe cale de a putea da o schiţă asupra
activitălii sale în \ara. (N.a.)
116. V. Avner Casvan, Biografia rabinilor din România, în Fr., VI, nr. 48, p. 342, din 14 decembrie 1864, unde
citează pe Sivche Baal Şem-Tov ca izvor. (n.a).
117. W. Derblich, op. cit., p. 161. (N.a.)
118. Besteşte. Prescurtare din cuvintele ebraice rabi Israel-Baal-Şem-Tov. (N.a.)
119. Kaufmann, op. cit., în Fr., an V, nr. 39, din 14 octombrie 1883, p. 311; şi Graetz arată că a trăit în muntii
Carpa\i dinspre Bucovina, I. XI, p. 104. (N.a.) (Edi)ia 1998, p. 96-97). (L.B.)
120. Graetz, op. cit., voi. XI, nota 2, p. 600. În edi\ia din 1998 nu am găsit referirea citată de E. Schwarzfeld. (L.B.)
121. Nachman Krochmal (1785-1840). Originar din Brody. Istoric şi filosof, cu pregătire rabinică. (L.B.)
122. Rabini făcători de minuni, oamenii lui O-zeu. Adorarea unei persoane a fost întotdeauna interzisă evreilor.
Cultul unui om este identic cu idolatria. Aceşti oameni zişi ai lui O-zeu defăimează iudaismul şi-l expun
batjocurei şi hulei lumii neiudaice, şi desigur ar fi timpul de a se lua măsuri pentru o luptă energică contra
lor. Ce e dreptul, chasidismul şi cultul omului făcător de minuni dispare foarte, tinerimea îi priveşte deja
cu dispret şi scârbă, dar oricât de mult lupta e trebuincioasă. În viata privată se confundă un clrasid cu un
aşa-numit habotnic; greşală monstră! Cel întâi aparţine sectei idolatre, cel de-al doilea este numai un prea
mare fantast religios. Astăzi chasidismul e mărginit numai în câteva târguşoare, lumina oraşelor i-a gonit.
Asupra chasidismului există o scriere importantă a regretatului dr. I. Barasch, Chassidismus i11 Polen,
publicată în AZY, dar pe care nu ne-am putut-o procura. Şeful acestor giiler j11den este unul ce poartă
supranumele de şiite, cu reşedinla în Bucecea, care comandă celorlal1i. punându-i şi sco\ându-i din func1ie
(M. Schwarzfeld, Comunitatea din Herţa, în Fr., VI, p. 230. (N.a.) Pentru o viziune obiectivă şi totodată
modernă asupra hasidismului, vezi studiile lui Niemirower incluse în antologia de fa)ă. (L.B.)
123. În Herţa, proprietarul târgului, d. Cazimir, chiar în timpul din urmă a luat partea rabinului pus de cel din
Bucecea, contra voin)ei târgovetilorevrei. (Comunii. Herţa, p. 231). (N.a.)
124. M. Kogălniceanu, Hisloire de la Dacie, des Va/aques Tra11sda11ubiens el de la Valachie, Berlin, 1854. (În
continuare, Kogălniceanu, Histoire), p. 237. (N.a.)
125. lbid. (N.a.)
126. lbid., p. 458. (N.a.)
97
DR. E. SCHWARZFELD
MĂCELUL EVREILOR SUB MIHAI VITEAZU AL MUNTENIEI
ŞI ARON VODĂ AL MOLDOVEI. 1593-1594
Studiu istoric
Prejudeţele istorice, ca şi orice alte prejudeţe, se nasc în capul unei singure persoane
şi-şi fac drumul prin mulţime, se transmit din gură în gură, din generaţie în generaţie şi se
transfonnă şi se travestesc după vederile şi patimele fiecăruia, până iau aparenţa unui
adevăr consacrat de veacuri, aşa încât chiar cei sinceri şi clarvăzători nu îndrăznesc apoi de
a restabili adevărul, de teamă de a nu fi batjocoriţi şi stropiţi cu noroi de acei ce-şi aroagă
dreptul de a vorbi în numele mulţimei.
Miile şi sutele de mii de suflete martire israelite, căzute ca jertfe nevinovate ale unor
calomnii cerbicioase, ca otrăvirea fântânelor, străpungerea sfintelor hostii, uciderea copiilor
creştini în ajunul Paştelor evreeşti, spre a le lua sângele în scopuri rituale, ne-ar putea
povesti scene groaznice şi fapte ce ne-ar sbârli părul. Aceste prejudeţe, ca şi multe altele, au
găsit întotdeauna cronicari şi istorici, adeseori din cei mai vrednici de credinţă, cari îmbibaţi
de ură şi plini de prejudeţe contra evreilor, în scop de a sluji nobilimei sau regilor, s-au
făcut ecoul lor şi le-au dat prin pecetea autorităţei lor o conzistenţă atât de trainică, încât a
fost nevoe de cuţitul anatomic, tăetor în came vie, al unor critici de autoritate, spre a le
spulbera. Adeseori chiar aceştia nu au reuşit decât pe jumătate. Chestia sângelui, care-şi are
ultima expresie în procesul de la Tisza-Eszlar 1, ne poate sluji ca o netăgăduită dovadă.
Când aşa-numiţii vânători de popularitate şi patrioţi de clopotniţă au interes de a menţine un
prejudeţ spre a-şi ajunge joasnicele lor scopuri, chiar documentele cele mai autentice şi
nepărtinitoare şi isvoarele cele mai nebănuite nu sunt în stare a-l risipi.
Un prejudeţ vechi, ce se regăseşte mai ales în ţerile creştine ce au fost în contact
mijlocit cu ţările islamite, este acela al trădărei, o calomnie ce se arunca de obicei pe spatele
evreilor şi care a slujit, nu o dată, ca pretext poporului, nobilimei feodale şi chiar principilor
domnitori şi regilor, de a măcelări întregi comunităţi israelite, şi în cazul cel mai favorabil,
de a le despoia de totalitatea averilor pentru a face faţă la nevoile resboiului, aruncându-le
într-o adâncă mizerie. Spania, acea ţară devenită faimoasă prin prigonirile ei contra
evreilor, ne înfăţoşează în istoria ei pagini triste şi dureroase de acest soi, în tot timpul
resboaelor îndelungate conduse contra maurilor din acea peninsulă; şi nu e mult de când
istoricii ei justificau înaintea lumei civilizate acele măceluri ale strămoşilor, prin gratuita
învinovăţire a trădării de care s-ar fi făcut culpabili evreii către principii creştini. Cronicarii
ei mai ales vedeau în aceste măceluri, în jaful averilor, în despoierea brutală şi neomenoasă
o resplată justă şi o pedeapsă binemeritată a unor trădători de patrie şi de regi; uitând că, pe
când o parte din evrei erau astfel daţi în braţele urgiei şi ale bestialităţii, coreligionarii lor
conduceau iţele diplomatice şi trebile financiare acelor regi şi ţeri cu un spirit superior,
mulţumită căruia adeseori biruinţa şi prosperitatea îşi înclinau balanţa în partea lor.
Ţările Române, Muntenia mai ales, fiind în contact mijlocit cu un stat islamit, cu
Turcia, ar fi fost un ce de mirat dacă învinovăţirea trădărei, ce concorda cu spiritul timpului,
nu şi-ar fi făcut drum şi aci. Căci dacă, pentru un motiv sau altul, nu au intrat în obiceiul
poporului român rugurile şi prigonirile sângeroase ieşite din senin, totuşi multe prejudeţe şi
98
calomnii din alte ţeri se regăsesc şi la noi; cari se manifestau prin torturarea şi uciderea
membrilor comunităţilor israelite, deşi nu în aşa grad ca în alte părţi.
Doi domni mai ales şi-au însemnat trecerea lor prin domnie prin măcelărirea unui
numer însemnat de evrei; ei sunt Mihai Viteazu al Munteniei, care a lăsat atât de glorioase
pagini în istoria ţerei, şi contimporanul său Aron Vodă al Moldovei.
Dacă istoricii români, din neştiinţă sau nepăsare, nu ne pomenesc nimica despre
acest fapt al lui Aron Vodă, găsim dimpotrivă diverse pasaje ce ne vorbesc despre măcelul
- mai bine zis măcelurile - sub Mihai Viteazu. Cronicarii români, ce e dreptul, nu le
pomenesc, cum nu pomenesc îndeobşte nimic despre evrei (din motive ce ar fi important a
le studia), dar istoricii străini le citează şi caută a le justifica. Ba, de timpuriu, la deşteptarea
spiritului naţional, istoricii şi scriitorii români au ţinut să dea o esplicare acestui măcel, care
constitue netăgăduit o pată în viaţa vitejească şi domnia glorioasă a biruitorului de la
Călugăreni 2 .
Aceste epizoade din domniile ambilor voevozi contimporani, le vom trata aci, căci
ele alcătue
o pagină demnă de remarcat din istoria evreilor din ţară, cu cât cel dintâi măcel
sevârşit sub Mihai Viteazu este în strânsă legătură cu vecinica învinovăţire a trădării; de
vreme ce la Aron Vodă este o răsplată puţin cavalerească dată evreilor pentru concursul
decisiv ce unul din ai lor i-a dat pentru urcarea sa pe scaunul Moldovei.
Este ştiut că cel întâi fapt al lui Mihai Vodă, după urcarea sa pe scaunul Munteniei,
fu de a se uni cu Aron Vodă al Moldovei şi cu sigismund al Transilvaniei spre a pomi un
răsboi de neatârnare contra turcilor. La 13 noemvrie 1593 3 , cum afirmă în acord istoricii şi
cronicarii, se măcelăriră toţi turcii din Bucureşti şi Iaşi, după care, mănuşa fiind aruncată,
începură luptele ce se succedară în şir continuu şi glorios pentru Mihai Vodă, aducându-i
supranumele de Viteazu.
Dar pe când cronicarii români nu ne vorbesc decât de un măcel contra turcilor, un
istoric străin ne relatează faptele în chipul următor4 :
Genizaros, quorum duo plus minus millia nullo ad Palatinum habito respectu, sedes
ibidem audacter fu:erant, cum caeteris Turcis improbitate consueta gaudentibus; ac moro
sibi propria deditis semper proditione Hebraeis omnibus, praefato anno 1593. ldibus
Nouembris, ad vnum omnes trucidat.
La 13 noemvrie 1593 (Mihai Vodă) ucide până la unul toţi ianicerii, cari în număr de
vro 2000, cu dispreţul autorităţei domneşti, cutezaseră a se aşeza în ţară; nu mai puţin şi pe
ceilalţi turci ce petrecură aci (în Bucureşti) în fără-de-legi; de asemenea tăia pre toţi evreii,
cari după obiceiul lor, ca totdeauna, se purta ca vânzători ai ţerei.
Walther5 , autorul acestei relatări, nu citează isvorul de unde a luat această ştire
privitoare la evrei, aşa că este probabil că împărtăşind prejudeţul sau credinţa obşteşte
admisă în vremea sa, fiind desigur el însuşi cu vederi strâmte contra evreilor, nu-şi putu
esplica măcelărirea acestora, a unei comunităţi întregi, rară o pricină întemeiată. Şi, fie din
naivitate, fie spre a justifica pe eroul român, vede în aceasta o pedeapsă justă a unor oameni
cari, după obiceiul lor, ca totdeauna, se purtau ca vânzători ai ţărei. Este însă evident că
acest argument vag şi obştesc nu poate nicicum satisface cerinţele criticii.
Pe baza mărturiei sale, Nicolai Bălcescu, cel dintâi care ne-a dat o descriere
desvoltată a vieţei eroului român, ne relatează acelaşi eveniment, îl amplifică, şi pătruns
99
fiind de suflarea veacului seu, negăsind justificarea naivă a lui Walther destul de întemeiată,
ne povesteşte măcelul în modul următor6 :
„La 13 noemvrie 1593, Mihai dăduse poronca ca toţi turcii să se adune la casa
vistierului Dan spre a li se căuta şi răfui datoriile. Îndată ce turcii se grămădiră în acea
curte, Mihai cu boerii ieşi dinaintea ostaşilor şi a poporului setos de resbunare, înconjură
curtea, dete foc casei din patru părţi şi deteră cu tunuri asupra ei, şi căzură ca la 2.000 turci,
fără a se putea apăra. Pe lângă turci, câţiva evrei fură măcelăriţi. Aceasta nu isvori dintr-o
netoleranţă, dar, căci evreii, atunci în mare favor pe lângă turci şi sultan, se împreunau cu
aceştia ca să prade ţara şi să-i facă stricăciuni".
Astfel, aceia ce pentru Walter e natural, în firea evreului, la Bălcescu devine un fapt
special şi anume determinat, care-şi are isvorul în lăcomia de bani, lucru de care evreii au
fost întotdeauna şi pretutindeni învinovăţiţi, şi la care se adaugă un fapt istoric necontestabil
pentru acea vreme, întreţesut cu isteţime de autor, că evreii erau în mare favoare pe lângă
turci şi sultan şi puteau prin urmare sevârşi excese fără a le fi teamă de pedeapsă.
Această afirmare a lui Bălcescu, întemeiată pe un motiv special, determinat şi
propriu acestui caz, bazat jumătate pe invenţie, jumătate pe un fapt istoric, poate aplicabil în
unele cazuri speciale, deveni un credo pentru toţi. Şi pe când Bălcescu, un admirator al
eroului seu, nu tinde decât a spăla România de acuzarea intoleranţei şi a justifica pe Mihai
Vodă în faţa posterităţii de o pată neagră - ceea ce rezultă şi de acolo că, deşi citează pe
Walther ca isvor, preferă a vorbi numai de măcelul câtorva evrei şi nu al întregii comunităţi
- cei veniţi în urma lui primesc faptul ca un adevăr nediscutabil, ce se repetă mereu în mai
toate broşurile antijudaice, în pamflete şi chiar pe tribuna Camerelor române, ori de câte ori
o discutie mai vie se încinge pe tribunele parlamentului asupra chestiei israelite7 .
In aşa caz este datoria noastră de a cerceta adevărul şi a controla documentele ce ne
stau la dispoziţie; nu spre a ne justifica, ci spre a lumina o pagină întunecoasă din istorie şi
a restabili faptele aşa cum au fost în realitate; cu cât un fapt petrecut de veacuri se aruncă
încă şi acum în capul urmaşilor.
Mai mult crezământ ca Walther8 , istoric străin ce n-a fost faţă la cele petrecute, îl
merită fără îndoială Stavrinos9 , un martor ocular, care descrie de visu cele mai multe vitejii
ale lui Mihai Vodă, pentru care are asemenea un cult ce iese la iveală la fiece pagină a
scrierei sale. Şi dânsul este îmbibat de ură contra turcilor şi evreilor; ditr, faţă fiind la cele
petrecute, adevărul a ieşit mai puţin travestit de sub pana lui; aşa fiind, descrierea lui aruncă
oarecare lumină asupra acestui eveniment. Iată istoricul măcelului, cum ni-l dă el, sub
forma unui raport puţin probabil, al vizirului Ferhat-Paşa către stăpânul seu sultanul 10:
(MtxaA.T]c;) rnuc; ToupKouc; ?A.ouc; EKOIJIE, Kai xav nic; axoA.dac;
BA.axiav EKa0aptc:rnv, EK Tci:iv ToupKci:iv n']v ppci:iµa,
flou itcmv TOCJOl 7tEptcrcroi, oi ToupKOl crav TO xwµa.
Iav itKoucrEV o BacrtA.rnc;, TO xpayµa xci:ic; fyiVTJ,
floHa TO EmKpa0TJKE, Kai ~rnnKoc; fyiVTJ.
LTEAVEt yta rnuc; Bd~itptoEc;, ?va rnuc; Epron']CJT],
Na µa0T] n']v ox60EcrtV, Kai va n']v EPEUVÎICJTJ·
Tiwc; TirnvE it acpopµit Ernl>TTJ rnu MtxaA.TJ;
Kai xci:ic; rnuc; ToupKouc; EKOIJIE, Kai CJlK(l)CJf: KEcpa t»;
Kai ToTEc; o <l>Epxch flacriac; Tov BacrtA.Ea 'xEKpi0TJ.
AEy?t rnu •Tiv aA.it0EtaV, Tt7tOTEc; OEV apvt10TJ.
K' Eyl>pcucrav xoA.A.a cpA.oupta, ToupKot, Kai ftavt~apot.
«fuvaiKEc;, TEKVa Tci:iv BA.xwv, ota XPfoc; Eixav xapTJ.
100
«IforE 51N i::ixav yA.uwµ6v, EK ta xoUa ta xvtri.
«Ilou y\Jpi::uav EK n']v BA.ax1a, Kai ToupKot Kai 'E6paiot
«Kai 5 M1xaA.T)i; ~A.Exovmi;, tEwtav cni::voxcopiav,
«Toui; E6aA.EV Eii; t6 cma9i, va µiJv l;T)w\Jv <pA.oupia».
Eii; wuw ou51N E1ttatcri::v, 'A<plNLTJi; 5 MtXciA.T)i;,
~tati toui; ToupKoui; EKO'l'E, µE µaVT]tai; µ&yciA.TJi;.
(Mihai) tăie pre toţi turcii şi îi dete pierzării, curăţi toată ţara de putoarea păgânilor,
cari erau aşa de numeroşi, ca frunza şi iarba. Cum auzi împăratul lucrul cum se petrecuse,
de mult amar i se umplu inima şi mai îşi ieşi din minţi. Trimese după viziri ca să-i întrebe şi
să afle cauza: „Cum a fost întâmplarea cu ăst Mihai? şi cum şi-a ridicat capul şi a ucis
turcii?" Atunci, Ferhat-Paşa respunse împăratului spuindu-i tot adevărul, fără să ascundă
nimic: cereau bani mulţi turcii şi ienicerii, luau muerile şi copiii românilor pentru datorii,
un moment nu puteau resufla sennanii de turci şi de evrei ce cereau de la ei nemăsurate
datorii. Aşa văzând această strâmtoare, i-a trecut prin sabie ca să nu mai ceară galbeni.
Şi bine făcu Mihai de junghia pe turci cu mare urgie.
Aceia ce isbeşte pe critic în acest fragment, destul de important pentru studiarea

faptului în chestie, este că autorul singur îşi împarte în două motivele ce au condus pe
Mihai Vodă la acest măcel, cu care şi-a inaugurat domnia. Pe de o parte, purtarea cea rea şi
neomenoasă a funcţionarilor şi militarilor turci şi ienicieri faţă cu întreaga populaţie, chiar
faţă cu femei şi copii; iar pe de alta, zorul ce-l dădeau bancherii şi comercianţii turci şi
11
evrei, creditori ai visteriei şi a particularilor, de a reintra în posesiunea datoriilor ce li se

cuveniau. Aşa că, în cazul cel mai rău, am putea admite că populaţia israelită din Bucureşti
căzu victima câtorva membri din sânul ei, cari erau creditorii populaţiei române, şi de cari
Mihai vodă ţinu să-i scape.
Cu toate aceste, autorul, care găseşte nimerit de a aproba măcelul contra turcilor,
afinnând că „bine făcu Mihai de junghia pe turci cu mare urgie", nu crede de cuviinţă să
adauge vreun cuvânt prin care să aprobe măcelul evreilor. Mai mult, el nu vorbeşte de ei
decât incidental, numai privitor la reclamarea datoriilor. Din aceste rezultă că ei nu au vro
altă vină, că nu s-au purtat ca trădători ai ţării, cum pretinde Walther, nici „s-au unit cu
turcii spre a prăda ţara şi a-i face stricăciuni", cum spune Bălcescu, spre a înlătura ideea
unei prigoane religioase. Stavrinos, ca şi Walther, contrar afinnărilor lui Bălcescu 12 , lasă a
se presupune în expunerea sa mai în grabă un măcel general al evreilor din Bucureşti şi nu
un măcel parţial, mărginit la câţiva indivizi.
În colecţia de documente istorice adunate de Hunnuzachi în Archiva din Viena, cari
ne-au adus câteva lumini şi asupra evreilor din ambele principate, documente ce apar
succesiv sub auspiciele Academiei Române, găsim în apendicele din volumul al III-iea
rezultatul cercetărilor d-lui Esarcu 13 la archiva din Venezia, un document preţios, care poate
sluji ca cheie la cele de mai sus, şi care, pe lângă că ne dă mai multe amănunte, ne pune în
stare a da de adevărata pricină a urgiei ce Mihai Vodă a revărsat asupra evreilor din
Bucureşti.
Documentul în chestie este un raport adresat de Marco Venier bailo 14 al Veneţiei
către dogele Veneţiei asupra faptului în chestie. El este datat din Constantinopole, din
„Dalia Vigne di Pera", 29 noemvrie 1593 15 , adică 28 zile după măcel, pentru care se şi
poate considera ca relatarea cea mai sigură şi vrednică de credinţă, cu cât este probabil că
reprezentantul veneţian, nefiind direct interesat, avu desigur relatarea de la un agent
imparţial. O reproducem, dar, aci în întregime 16 •
101
„L'accidente accorso in Valachia et Bogdania e stato finalmente trovato essere
passato a questa modo: Che Aron Vaivoda di Bogdania et Mihali di Valachia
coll'intelligenza del Transilvano et de' Polachi siano stati d'acordo di ribellarsi e che
pereia Aron tenesse pronti molti soldati archibusieri valorosi et molti cavalli, în medesimo
facesse il Valacco. Al quale essendo i mesi passati stata mandata a levare l 'Anellaria da
Sinan per valersene al campo egli ne avesse fatti fabbricar da novo d'intorno a cinquanta
buoni pezzi et che gionti in Bogdania quei Cosacchi che sono una mejcolanza di fuorusciti
d'ogni nazione bravissimi nelle armi, con polacchi, transilvani et Ongari sia passato il
Bogdano in Valachia; dove il Valacco fatti chiamar in publico Divano tutti i suoi creditori
sotto coperta di voler assignar a ciascuno la porzione dei pagamento del suo credito, come
si costuma in quel paese, i quali vennero in gran numero Turchi, Greci Ebrei, et altri,
hanno fatto dar fuori ad ognuno le sue polizze et poi ad un cenno prestamente gli hanno
fatti mandar tutti a fil di spada da forse quattromila uomini armati che tenevano circondato
il Di vano. Et che da poi convocato il popoto et publicamente fatto ardere le polizze e i libri,
hanno fatto sapere che sosi come liberava se stesso da tutti li suoi debiti, cosi liberava i
sudditi da ogni gravezza et che chi voleva seguitarlo se gli accostasse. Con che e venuto a
tirar alta sua devozione grandissima copia di gente essendo stati soliti quei meschini per
l'addietro di pagar, si puo dir, ogni mese un tributo, di modo che restavano privi di ogni
sostanza; ma ora rinfrancatisi seguono Mihaeli ... "
Serenisime Principe! - Accidentul ce a avut Ioc în Muntenia şi Moldova s-a fost în
fine petrecut în acest chip: Aron Vodă din Moldova şi Mihai din Muntenia, în înţelegere cu
Transilvăneanul şi cu polonii au convenit între ei de a se resvrăti, şi pentru acest scop Aron
Vodă avea gata mulţi soldaţi puşcaşi viteji şi mulţi cai, aşijderea şi Munteanul, căruia
dându-se poronca în lunile din urmă de către Sinan-Paşa a strânge artileria, spre a se folosi
de ea pe câmpul de resboi, el puse de fabrică din nou vro 50 bucăţi, şi venind în Moldova
cazacii - cari sunt o amestecătură din lepădăturile tuturor naţiilor, foarte viteji în arme - cu
polonii, transilvănenii şi ungurii, Moldovanu! trecu în Muntenia, unde Munteanul trimese
de chiemă la Divanul public pe toţi creditorii sei, sub cuvânt că voeşte a înapoia fiecăruia
partea plăţilor datoriei sale, cum se obicinueşte în acea ţară. Aceştia veniră în mare număr:
turci, greci, evrei şi alţii. După ce au făcut pe fiecare ca să scoaţă poliţele sale, apoi, după
un semn dat, a trecut pe toţi sub ascuţişul săbiei prin vreo patru mii de oameni înarmaţi,
care împrejmuiră Divanul. Apoi, adunând poporul şi poruncind să arză în public poliţele şi
condicele, făcu cunoscut că precum se liberă pe sineşi de toate datoriile sale, tot aşa
slobozeşte pe supuşi de orce păs, şi că cine voia să-l urmeze să se apropie de el. Cu aceasta
isbuti a atrage sub supunerea sa o mulţime nenumărată de oameni. Acei mişei plătiau pentru
achitarea plăţii, dacă pot zice astfel, în fiecare lună un tribut, aşa că remâneau lipsiţi de orce
mijloc de existenţă; dar acum reîntărindu-se urmează pe Mihai Vodă ...
Această relatare nu numai că nu are nevoe de nici un comentar, dar poate sluji
singură ca atare spre a ne desluşi măcelul, foarte obscur la ceilalţi. Pasajul din Bălcescu,
reprodus mai sus, concoardă de altfel cu espunerea de faţă. Învăţământul însă pe care noi îl
putem trage din acest epizod din istoria română, e că în împrejurări analoage evreii au avut
pretutindene a îndura aceiaşi soartă şi că premisele istorice în viaţa evreilor duc de-a-purure
la aceleaşi concluzii. Aci ca şi în alte ţeri, învinovăţirea trădărei nu slujeşte decât a travesti
adevărul asupra unui măcel săvârşit în scop de a libera tezaurul statului şi populaţia de
datorii contractate, poate împovărătoare, şi pe care nu voiau să le achite. Deşi o ţară
102
tolerantă, acest capitol din istoria României nu cedează întru nimic pasul altor capitole din
istoria universalăcu privire la evrei.
Dacă ne încercăm acuma a îmbina pasagele mai sus citate asupra evenimentului
istoric de Ia 13 noemvrie 1593, care însamnă o pagină tristă în istoria evreilor din ţară, vom
ajunge a restabili faptele în următorul mod:
Suindu-se Mihai Vodă Viteazu pe tronul Munteniei găsi Visteria statului secată, pe
funcţionarii turci şi pe ieniceri împilând poporul fără îndurare, şi pe poporul însuşi într-o
mizerie profundă şi probabil puţin dispus pentru planurile sale răsboinice. Spre a atrage
poporul în partea lui, concepu planul de a mântui Visteria statului cât şi populaţia de
datoriile contractate către diferiţi datornici: turci, evrei şi grei. De teamă ca aceştia să nu
prinză de veste şi să se scape cu fuga sau să ia măsuri de precauţiune, Ie vesti că, conform
obiceiului practicat, le va răfui socotelile şi le va plăti o parte din sumele ce li se datora.
Ziua de 13 noemvrie fiind fixată pentru aceasta, creditorii se adunară în număr mare în casa
visternicului Dan, unde, după ce depuseră poliţele şi condicele, porţile fiind închise, fură
înconjuraţi de un mare numer de ostaşi şi de poporime, cari, având în frunte pe vodă şi pe
boeri, sloboziră tunurile în creditorii dezarmaţi, dădură foc din patru părţi curţii şi trecură
sub ascuţişul săbiei pe acei ce căutau să se scape. Numerul victimelor se urcă la vreo 2000,
căzând fără a se putea apăra. Mihai Vodă adună apoi restul poporului şi, poruncind a se
arde poliţele şi condicele în piaţa publică, arătă că n-a înţeles numai a elibera Visteria de
datoriile sale, ci încă pe toţi ceilalţi datornici, a cărora datorii le declară şterse.
În acest chip, măcelul creditorilor Visteriei nu fu decât un semnal, populaţia şi
armata încurajate de acest act, şi mai ales de vorbele lui vodă, se aruncă nu numai asupra
datornicilor, ci încă asupra tuturor celorlalţi turci şi evrei, aduse moartea în căminele lor şi
probabil şi jaful, trecând pe toţi prin ascuţişul săbiei. Întreaga comunitate turcă şi israelită
din Bucureşti căzu victimă acestei deslănţuiri a mâniei poporului, care scăpat de datorii,
îmbogăţit prin averile luate de la cei măcelăriţi, urmă apoi pe vodă în întreprinderile sale
resboinice.
*
* *
Dar Mihai Vodă nu-şi însemnă trecerea sa prin domnia ţerei numai printr-acest
singur măcel, care a dat naştere legendei despre trădare. Două sau trei luni după aceia, în
luna ianuarie 1594, pe când trecu Dunărea şi bătu pe turci la Rusciuc, nu uită nici pe evrei,
şi la întoarcere oştile lui deteră spectacolul unui nou măcel săvârşit asupra evreilor din
localităţile ce le întâmpinară în drumul lor spre Bucureşti. Stavrinos 17, care nu poate fi
bănuit în această privinţă, ne comunică faptul în modul următor:
:Eav EKmvav t6 'PoumKov Kai m']pav Kai t6v Pt6v wuc;,
'Ey'()ptcrav Eic; Tftv m.axiav, crt6v t67tOV t6v OLKOV t0uc;.
Kai wuc; E:x0pouc; E:oirol;av Kai <puyav µEta piac;,
ToupKouc;, 'E6paiouc; EKOljlav, Kai xav n'tc; axroAf:iac;
După ce (oştile unite) arseră Rusciucul şi-l prădară, se întoarseră în Ţara
Românească, unde se puseră să urmărească şi să fugăiiască pe inamici, tăind pe turci şi pe
evrei, şi dându-i pierzărei.
Un itinerar, care să ne desluşiască drumul urmat de armata victorioasă la
reîntoarcerea sa din Rusciuc, ne-ar putea singur pune pe cale de a şti comunităţile israelite
încercate prin acest nou măcel; în lipsă de acesta, se poate admite cu oarecare probabilitate,
103
că cei atinşiau fost evreii din Giurgiu, cari din pricina obicinuitei garnizoane turceşti şi a
vecinătăţei cu Rusciucu, avea desigur o populaţie israelită mai însemnată.
*
* *
În fine, în luna lui mai 1595, un istoric străin, Thuani, care ne face cunoscut că
Plevna nu a fost pentru înteia oară la 1878 locul unde oştile române, măsurându-se cu
puterea turcească, îşi arătară vitejia lor, ne comunică 18 că:
Heiduci [... ] transmisso paulo supra Nicopolim Danubio Plivianum exiguum opidum
ad Jscham situm occupant, et praefectum ab Hadrianopoli huc paulo ante missum cum
uxore liberisque ac plerisque Judaeis capiunt locoque flammis vastato secum abducunt. ln
itinere cum praetorianis, qui Nicopoli erant, rursus conserta pugna; ex qua diu nutante
victoria se tanden oxiguo cum damna extricarunt, et cum captivis ad Sigismundum reversi
sunt.
Haiducii în numer de doue mii cinci sute trec Dunărea din sus de Nicopole, ocupă
Plevna, oraş mititel situat la râul Iseru, prind pe comandantul turcesc, cu puţin mai înainte
venit de la Adrianopole, dimpreună cu femeia şi copiii lui şi cu mai mulţi evrei, şi dând foc
locului, iau cu sine pe captivi. Pe drum se încaeră o luptă îndoioasă cu ienicerii de la
Nicopole, din care scăpând cu puţină perdere, se întoarseră împreună cu captivii lui
Sigismund.
Care a fost soarta acestor captivi evrei aduşi de haiduci în ţară, după ce populaţia
locală israelită însăşia fost trecută sub ascuţişul săbiei? Istoricul nu ne-o spune, remâne dar
ca cercetările ulterioare să ne dea cuvenitele desluşiri.
II
Contimporanul lui Mihai Viteazu în Moldova era Aron Vodă, care se sui în scaunul
domniei mai în acelaşi timp ca el. Aliat în curând cu Mihai Vodă şi cu Sigismund al
Transilvaniei 19 spre a se ridica contra turcilor, îşi inaugură şi el domnia prin măcelărirea
turcilor şi a unui numer de evrei, drept resplată că un medic evreu influent îi înlesnise
dobândirea domniei contra altor concurenţi, ce râvniau ca şi el la scaunul Moldovei 20 •
Cronicarii şi istoricii români nu ne pomenesc defel despre uciderea evreilor. Abia de
curând faptul ni s-a făcut cunoscut mulţumită documentelor adunate de Hurmuzachi. El este
extras din Analele lui Fugger despre luptele moldovenilor şi ale muntenilor în contra
turcilor, datat din Lemberg (Reussischen Lemberg), 26 fevruarie 1595 21 , şi sună astfel:
Van Zeyttungen wellet bericht sein, das dise tag Continue von Jahs, und Caminiz
Leuth anckhomen die affirmiern (wie /eh dann solches noch gestern Spath von den
Jarononisten allen gehărt). Dann der Tiirggische kaiser einen Chiausen ambt 4 Caputy,
welche fiirneme dienner, So den Aditum zum Tiirggischen Kayser verhuetet, zue lme nach
Hofe khomen, und sie nach Jassin Jnn die Walachey (? ), zum Aarion Hospodar gesandt,
Jme beuelhen lassen, Sich mit Jnen an des Tiirggischen kaisers Hofe gehn Constantinopoli
zuuerfiiegen, alsa Er nun vernommen, das Er seines ambts Endtsetzt und alberait ein
anderer an seine Stăll ernanndth, Hath Er den Chiansen sambt bemelten 4 Gesanndten, die
khăpff abschlagen laszen, vnd volgendts alle Tiirggen, so Er lnn der Wallachey (?) wie
auch Tiirggische Juden, dern Jnn 19 Persohnen angetroffen, dieselben gleichfals alle Nyder
104
Siiblen lassen, demnach sich far einen offentlichen Feynnd, mit den Moldauern vnd
Sibenbiirgern gegen den Tiirggen erckhliihrt...
Ştirile ne vestesc că zilele aceste sosesc continuu indivizi din Iaşi şi Cameniţ, cari
afirmă - cum am auzit dealtfel eu singur încă eri târziu seara de la toţi Iaronomişti - că
împăratul turcesc a chemat la sine la Curte pe un ceauş împreună cu patru căpitani, sluJbaşi
însemnaţi, cari păzesc intrarea la împăratul turcesc, şi i-a trimes la Iaşi în Moldova 2, la
Aron Vodă spre a le porunci ca să vie cu dânşii la Constantinopole, la Curtea împăratului
turcesc. Cum a aflat dar că a fost destituit din funcţia sa şi că s-a numit de acu un altul în
locul lui, a pus să se tae capul ceauşului, dimpreună cu a celor patru trimeşi, şi a poroncit
apoi asemene de s-a trecut sub ascuţişul săbiei pe toţi turcii din Moldova, precum şi pe
evreii turceşti, din cari au dat de 19 persoane, şi s-a declarat apoi ca duşman făţiş
unindu-se cu muntenii şi transilvănenii contra Turciei 23 •
Victimele sunt evrei turceşti. Care a fost însă soarta evreilor pământeni din
Moldova? Fugger nu ne-o spune, după cum nu putem şti din relatarea lui nici motivul
pentru care ur~ia Domnului s-a revărsat asupra evreilor turceşti, nici cum s-au putut deosebi
unii de alţii. In orce caz însă, faţă cu măcelărirea evreilor turceşti şi cu vestea despre
măcelărirea celor din Bucureşti, liniştea şi siguranţa nu va fi predominat la evreii-
moldoveni.
Am pomenit mai sus că Aron Vodă a datorit urcarea sa pe tron unui evreu; deşi nu
intră în cadrul cercetării de faţă, vom vorbi totuşi aci, ca apendice, despre acest fapt.
Reaua şi neatentiva cetire a documentului ce ne vorbeşte despre el, făcu pe persoana
însărcinată cu publicarea documentelor lui Hurmuzachi, de unde-l şi extragem, să afirme,
că cele relatate în el se referă la Mihai Vodă24 ; cetit cu băgare de seamă nu se poate aplica
decât lui Aron Vodă şi ne dovedeşte o dată mai mult că recunoştinţa nu este o virtute, care
să se regăsească întotdeauna la capetele domnitoare. El este datorit lui Fugger şi datat din
Coscha 1 martie 1595 25 :
Ausz Sibenbiirgen komen gowise Zeittungen, das der Fiirsst desselben landts desz
Sinan Basza leib medico, der ein reicher erfarner und gelerter Mann und ein Jud sein solie,
der gestallt bekhomen habe. Alsz Petter Weyda vor zwayen Jarn ausz der Walachey ( ?)
geflohen, vnd alher ins landt sich mit weib und Kindt und guettern saluiert hat der Jetzige
Weyda gemelter desz Sinan-Bassa leib Medico 4,000 Taler zuuerrechnen zuegesagt
darumben das er lme den zuegang Bej dem Sinan-Bassa gemacht vnd in sein gunst
gebracht auch die Weydaschafft dardurch erlangt. Da nun neulicher Zeit der Sinan-Bassa
von Raab zu riegg auf Griechischen Weissenburg (da er dann noch sein solie) gezagen, Jst
der Jud in die Wallachey (?) zu dem Weyda gereist, vnd die versprochne 4,000 Taler
abgefordert. Er Weyda aber hat sich nit allein dessen gewaigert, Sonder weil er kurz zuuor
sich mit dem Sibenbiirger verbunden, /ne gefencklich angenshmmen, vnd vnangesehen das
sich gedachter Jud guetwillig um 45,000 Taler geschetzt hat er doch solchen alsz ein
gefangnen dem Weyda in Sibenburgen Presentiert...
Din Transilvania vin ştiri pozitive, că principele acestei ţeri a pus mâna, în chipul
următor, pe medicul de casă al lui Sinan Paşa, care este un barbat experimentat şi învăţat şi
care, cum se afirmă, este şi evreu. Când Petru Vodă a fugit acum doi ani din Moldova 26 şi
s-a scăpat încoace cu nevasta şi copiii şi cu toate bunurile sale, vodă cel actual a făgăduit
medicului lui Sinan Paşa 4.000 taleri, pentru că i-a procurat intrarea la Sinan Paşa, l-a pus
în favoare la el şi a şi obţinut voevodia prin aceasta; şi fiindcă în timpul din urmă Sinan
105
Paşa s-a pornit din Raab înapoi spre Belgrad - unde pare că mai este şi acuma - a plecat
evreul în Moldova la vodă şi i-a reclamat cei 4.000 taleri făgăduiţi. Dar vodă nu numai că
s-a stânjenit a i le da, ci încă, fiindcă s-a aliat puţin înainte cu Transilvăneanul, l-a luat ca
prizonier, şi cu toate că numitul evreu s-a preţuit de bunăvoe ca la 45.000 taleri, l-a
prezentat totuşi ca pe un prizonier voevodului din Transilvania27 •
Această influenţă decisivă a unui evreu asupra unui înalt demnitar de stat turc şi
intervenirea sa în favoarea unui principe român, nu este un ce extraordinar pentru
cunoscătorii stărei evreilor din Turcia în decursul veacului al XVI-iea. Noi singuri am
vorbit despre aceasta mai pe larg în notiţa ce am publicat-o în acest loc asupra unui evreu
numit la 1591 domn în scaunul Moldovei 28 • Este probabil că mulţi domni din Moldova şi
Muntenia au datorit urcarea lor în scaunul domniei influenţei de care evreii din Turcia se
bucurau pe lângă viziri şi paşale; ceea ce ne-ar explica pentru ce voevozii români se slujiau
câteodată de evrei ca sfetnici, pentru realizarea planurilor lor politice29 • Când toate
documentele din prăfuitele archive ale ţerei ce zac neexploatate şi necunoscute se vor da la
lumină, împreună cu acele din fundul archivelor străine, acest capitol din istoria evreilor nu
va ceda pasul altora ce ne promit un deosebit interes.
În exil, Paris, aprilie, 1886.
Al, JX/1886, p. 70-83.
NOTE
1. Referirea se face la înscenarea unei acuzatii de omor ritual împotriva unor evrei din localitatea Tisza Eszlar din
Ungaria, urmată şi de un proces de mare rasunet intemational. În final, în lipsa probelor concludente,
acuzaţii au fost achitaţi. Evenimentele s-au petrecut în vara anului 1883. (L.B.)
2. Localitatea unde a avut loc marea victorie a lui Mihai Viteazul asupra lui Sinan Paşa, la 13/23 august 1595.
(L.B.)
3. Am adoptat data de 13 noiembrie ca fiind pomenită în toate manualele, data adevărată pare a fi 1/12 noiembrie.
Aceia ce mă autorizează la aceasta este Walther, care a adoptat probabil stilul nou, şi data unui alt
document ce-l citez mai la vale. (N.a.)
4. Walther Balthasar, Res gestae Mihaelis, (tipărit pentru prima oară în 1599, în Gorliciu); în Tesaur de
monumente istorice, de l.P. Ilarian, Bucureşti, 1862, voi. I, p. 13 (N.a.) În legătură cu relatările şi
răsunetul larg al acestui eveniment, vezi şi IMER, I, p. 71-72, doc. 84. Mentionllm că în editiile de după
23 august 1944 nu s-a mai inclus relatarea cu privire la uciderea evreilor. Vezi în acest sens Oişteanu,
2001, p. 34. (L.B.)
5. Walther Balthasar, silezian de origine, a sosit la Târgovişte la curtea domnitorului Mihai Viteazul în vara
anului 1597, în cadrul unei solii poloneze. Cronica sa se bazează pe doull rapoarte alcătuite de însuşi
domnitorul Mihai Viteazul. (Cf. Simonescu, Cronica lui Balthasar Walther, p. 14-15. (L.B.)
6. N. Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul. în „Revista Română", Bucureşti, 1861, p. 283-84.
(N.a.)
7. Vezi între altele desbaterile corpurilor legiuitoare, şi mai ales ale Camerei cu ocazia modificării art. 7 din
Constituţie, din anii 1878-1879. (N.a.)
8. În legătură cu identitatea lui Walther Balthasar, vezi nota 5. (L.B.)
9. Stavrinos a fost vistiernicul lui Mihai Viteazul. Probabil a fost arestat în momentul asasinării viteazului domn
român. Poemul l-a scris în cetatea Bistriţa, la lumina stelelor, în 1601, în limba greacă. (L.B.)
10. Stavrinos, Vitejiile lui Mihai Vodă, scris la 1601 şi tipărit la 1742 şi 1785, în Venetia; în Tesaur de monumente
istorice, voi. I, p. 287. (N.a.)
106
Mentionăm că printre editiile mai recente ale poemului se află şi aceea a lui Gh. Tomozei,
apărută în E.ditura „Eminescu" din Bucureşti, în anul 1975. Din textul mult stilizat s-au eliminat referirile
la etnia victimelor lui Mihai Viteazul. În legătură cu textul lui Stavrinos, vezi şi nota 9. (L.B.)
11. Fac această deosebire, căci ea rezultă, după mine, clar din pasajul citat. Repeprea cuvântului de turc ar fi altfel
de prisos, şi este asemenea evident că comercianţii puteau cel mult reclama datoriile, obijduirea însă cade
în sarcina functionarilor şi ienicerilor. (N.a.)
12. În legătură cu referirea lui Bălcescu la acest caz, vezi şi studiul lui Halevy despre Hasdeu, nota 10, inclus în
antologia de faţă. (L.B.)
13. Constantin Esarcu (1836-1898), ministru şi om de cultură, numit la un moment dat agent diplomatic la Roma,
prilej cu care descoperă documente referitoare la români în arhivele de la Venetia. (L.B.)
14. Bailo era titlul oficial al reprezentantului venetian la Constantinopole. (L.B.)
15. Acolo zice anul 1594, ceea ce este desigur o greşală a copistului, cu câte întovărăşit de luna noiemvrie. Ar fi
greu a presupune că reprezentantul venetian să-şi fi adus aminte a relata faptul atât de târziu, cu cât s-au
succedat alte evenimente mai importante; mai probabil e că l-a relatat după 28 zile. Asupra acestui
interval, vezi nota I. (N.a.)
16. Hurmuzachi, voi. III, Apendice, p. 465, no. XXXII. (N.a.)
17. Hurmuzachi, loc. cit., p. 289. (N.a.)
18. I.A. Thuani, His.toriarum sui temporis, în Tesaur de monumente istorice, voi. I, p. 218. (N.a.) De fapt, Jaques
Auguste de Thou, născut la Paris în 1593. (L.B.)
19. În toamna anului 1594, Mihai Viteazul încheie aliante cu Sigismund Bathory şi Aron Vodă, în vederea unei
răscoale antiotomane. (L.B.)
20. Conform unor informatii de epocă Aron Vodă a fost sprijinit în obtinerea scaunului domnesc de Solomon
Aschenasi, una dintre persoanele cele mai influente la curtea otomană (Cf. !MER, I, p. 66, doc. 76 şi
notele 1, 2). (L.B.)
21. Ca şi la nota 15 voi observa că data 1595 este greşită şi trebuie înlocuită prin anul 1593. Ceea ce ne întăreşte în
această convingere este că nu putem admite ca faptul răsculării lui Aron Vodă să fi sosit cu 2 ani şi ceva
mai târziu la Lemberg, şi mai ales motivul ce-l invocăm mai la vale. Vezi nota 26. (N.a.)
22. În textul original se zice Wallachey, Muntenia. Autorul face regulat această confuzie numind Moldova:
Wallachey şi Muntenia: Moldau. (N.a.)
23. V. Hurmuzachi, voi. III, p. 224-25, no CCIII. (N.a.) V. şi !MER, I, p. 72, doc. 85. (L.B.)
24. În rezumatul pus în fruntea documentelor de mai jos şi în indice, aceasta se citeşte negru pe alb şi dovedeşte cu
câtă putină seriozitate s-au publicat aceste documente. Fugger confundă, cum am mai zis, Moldova cu
Muntenia. (V. nota 22) şi deşi aceasta e patent, editorul îl urmează. Nu este aceasta prima greşală, am
întâmpinat mai multe. Rezumatele în genere sunt foarte rău făcute. Cât pentru putina critică pusă în
publicare şi despre greşelile de tipar nici că mai vorbim. (N.a.)
25. Ca şi la datele precedente vom remarca că anul 1595 trebuie înlocuit prin 1593; vezi nota unnătoare. (N.a.)
26. Petru Vodă a fugit la anul 1591, cum reiese, fără a pomeni altele, din documentele publicate în Hurmuzachi
(v. spre pildă voi. III, p. 153, no. CXL); doi ani după fuga lui este 1593 sau şi începutul 1594; anul 1595
este, dar, evident o greşală. (N.a.)
27. V. Hurmuzachi, III, p. 228, no. CCIII. (N.a.)
28. Vezi Al, VII, 1884, p. 113-16. (N.a.) Referirea se face la articolul lui E. Schwarzfeld. „Un evreu în scaunul
Moldovei la 1591". (L.B.)
29. Vezi influenta ce un medic evreu, de Fonseca, o exercita în timpul lui Nicolai Mavrocordat asupra politicei
sale, care tocmai din această cauză insufla teamă ambasadorului austriac din Constantinopole.
Hurmuzachi, VI, p. 278-79; acest document se află reprodus de noi în traducere română în Fr., anul IV,
1882, p. 223. Vezi asemenea: M. Schwarzfeld, Biografia lui Davicio11 Bally, în Al, IX/1886, p. 2 şi 3.
(N.a.)
107
DR. E. SCHWARZFELD
EVREII DIN MOLDOVA SUB CODICA CALIMACH
Studiu istorico-juridic
Studiul pe care-I prezentăm astăzi publicului cetitor ar trebui, riguros vorbind, să se

intituleze „Evreii din Moldova şi Muntenia sub imperiul vechei legislaţii a codurilor şi în
special sub Codica lui Calimach". În adevăr, introducerea pusă în fruntea articolului este prea
lungă faţă cu întinderea puţin mare a studiului însuşi. Dar ni s-a părut, pe de o parte, că nu
trebue să dăm titluri prea pompoase studiilor noastre şi a făgădui mai mult decât putem ţine;
iar pe de altă parte, abea că atingem în fugă vechea legislaţie, spre a da cel puţin cetitorului,
prin câteva cuvinte, ideele ce le-am putut culege când ne-a fost dat să le parcurgem.
Negreşit, un studiu asupra stării evreilor din vechile Principate, sub imperiul vechei
legislaţii, ar fi de mare interes; dar aceasta este încă cu neputinţă în stadiul actual al
cercetărilor privitoare la acest punct. Materialele pentru un atare studiu ne lipsesc încă.
Codurile ce le cunoaştem nu conţin decât o minimă parte a dispoziţiilor legislative de care
am avea nevoe. Ele sunt risipite în mii de documente şi hrisoave şi probabil, asemenea, în
sute de cărţi, cari tratează pe ici, colea, în trecăt diversele legi şi obiceiuri ce au existat
odinioară în foastele Principate. Legislaţia Ţărilor Române a fost, în adevăr, rareori
codificată; istoria ne pomeneşte de prea puţine codice sau pravile promulgate în decursul
veacurilor. Numărăm peste tot patru sau cinci pravile până la începutul secolului nostru,
care începe abea a pune pentru întâia oară temelia solidă şi sistematică a unei codificări în
sensul strict al cuvântului.
Cele patru sau cinci coduri, de cari avem ştire, conţin dispoziţii civile, religioase şi
penale; de vreme ce nu avem deloc cunoştinţă de existenţa vreunui cod politic sau şi al unui
aşezământ sau ordonanţe care să se îndeletnicească în special cu această materie, cum e
cazul spre pildă cu aşezămintele şi ordonanţele cele mari ale regilor franceji. Ba, chiar
codurile ce le cunoaştem, şi cari tratează sus-pomenitele materii, nu au avut grijă a seca tot
materialul, nu ating şi nu legiferează toate punctele a căror principii le vedem schiţate; ci
sar de la o dispoziţie la alta, fără a o duce la capăt. Aceasta ne desluşeşte faptul pentru care
legislaţia în Principate a fost în mare parte cutumieră, sau, spre a ne sluji de cuvântul
technic românesc, toate, sau mai toate, se hotărau conform cu obiceiul pământului; iar
acolo unde nu era nimică stabilit, nici de obiceiul pământului, vodă da un hrisov direct, ce-l
trimetea, după împrejurări, la cutare sau cutare autoritate judiciară sau administrativă, şi
care avea şi prindea putere de lege. De multe ori adunările obşteşti, alcătuite exclusiv din
capii bisericei şi din cei de frunte boeri, redactau câte o anafora, un fel de expunere de
motive, în care consemnau diverse hotărâri, pe cari le supuneau la domneasca aprobare şi
cari apoi luau caracterul de lege şi slujeau autorităţilor de normă.
*
* *
Cel dintâi cod, pomenit de către istoricii noştri români, este Codul lui Alexandru cel
Bun al Moldovei (1400-1432); dar care, din nenorocire, s-a pierdut, şi nu ne este cunoscut
până astăzi decât numai de nume, căci încă nu s-a regăsit, pe cât ştim, un exemplar al acestui
108
cod. Cu toate aceste, dacă ar fi să judecăm după indicele şi tradiţia ce ni s-au conservat asupra
lui, vodă Alexandru cel Bun ar fi „adunat din Basilicalele legiuirile ţivile, care apoi în cursul
timpurilor s-au adăugit cu multe alte, pe care moldovenii, parte în deosebite împrejurări au
urzit, iar parte de la învecinatele naţii au împrumutat, şi care apoi împământenindu-se sub
numire de obicei al pământului, au luat putere legislativă şi lucrătoare" 1 •
Din punctul de vedere al istoriei evreilor desăvârşita pierdere a acestui cod este în orce
caz regretabilă; căci este aproape sigur că o emigraţie a evreilor avu loc în Moldova sub acest
domn, şi nu încape dar îndoeală că a trebuit să conţie oarecari dispoziţii, mai mult sau mai
puţin importante, privitoare la aceştia; ceea ce ne-ar fi permis poate a ne face cel puţin o
umbră de idee, de nu o idee sigură şi precisă, asupra stării sociale şi civile a evreilor din acele
timpuri; timpuri în cari au fost atât de crud prigoniţi în toate ţările occidentale ale Europei.
Codul lui Alexandru cel Bun rămase în vigoare în Moldova aproape două veacuri
de-a rândul, deşi mereu schimbat prin obiceiul pământului, cum am pomenit mai sus, fără a
fi dat naştere la un emul în Muntenia. Abea pe la jumătatea secolului al XVII-iea fură
decretate, mai în acelaşi timp, cele două coduri sau pravili ale lui Matei Vodă în Muntenia
şi al concurentului său Vasile Lupu Vodă în Moldova.
Codurile lui Matei Vodă Basarab sunt mai în grabă coduri canonice. Cel dintâi, zis
Pravila bisericească numită şi Pravila cea mică, sau Pravila de la Govora (unde a fost
tipărită pentru întâia oară la 1646), se înfăţoşează, de altfel, publicului ca atare în
frontispiciul său; cât pentru cel de-al doilea, intitulat Îndreptarea legei sau Pravila lui
Matei Basarab (tipărită în Târgovişte la 1652), conţine, ce e dreptul, şi alte dispoziţii, dar
legislaţia canonică este cu totul covârşitoare.
Articolele privitoare la evrei sunt de un interes mare şi capital; ba, ele vor lua o
importanţă şi mai mare când se vor mai găsi şi alte documente privitoare la evreii din
această epocă. Regăseşti în aceste două pravili multe dispoziţii decretate de către soboarele
şi regii catolici în de-a lungul Evului Mediu, şi te întrebi, vrând-nevrând, dacă aceste
articole au fost acolo introduse din ură către evrei de sfetnicii lui vodă, sau că au copiat pur
şi simplu decretele şi dispoziţiile găsite în hotărârile diverselor soboare bisericeşti? Astfel,
ca şi în occidentul Europei, se iartă păcatele, ba chiar crimele cele mai infame şi mai
monstruoase evreilor ce îmbrăţoşează, prin botez, creştinismul; se opreşte preoţilor şi în
genere întregei populaţii creştine, sub cele mai aspre pedepse, de a intra în contact mijlocit
cu evreii, de a se aşeza la o masă comună, de a împărţi aceeaşi pâine; mai mult încă, îi este
strict interzis creştinului de a pune mâna pe obiecte de-ale mâncării pe care le-ar fi atins
cumva evreul; aceste obiecte devin spurcate şi nu se curăţă decât prin sfinţirea preotului. Se
popreşte cu asprime creştinilor de a mânca pasca israelită, asupra căreia, dimpotrivă, trebue
să scuipe; se refuză mărturia orcărui evreu, orcare ar fi poziţia lui socială, până chiar şi
mărturia medicului evreu, mai ales încă contra soboarelor bisericeşti, şi, lucru foarte
caracteristic de notat, se interzice creştinilor de a sărbători zioa de sâmbătă împreună cu
evreii, atuncea chiar când ar serba şi duminica etc., etc.2.
Codul lui Vasile Lupu, intitulat Carte românească de învăţătură de la Pravilele
împărăteşti şi de la alte giudeţe, sau, pe scurt, Pravila lui Vasile Lupu (tipărită pentru înteia
oară în Iaşi, la 1646), este din contra aproape exclusiv criminal; şi pentru această pricină
desluşirile ce ni le dă din punctul de vedere al istoriei israelite sunt cu mult mai puţin
numeroase, dar în acelaşi timp importante şi caracteristice. Astfel, evreul ce ar fi sevârşit orce
delict sau crimă şi care se botează este scutit de orce pedeapsă, ba poate chiar deveni şi preot,
astfel nu se poate da jurământ unui evreu când urmăreşte în judecată pe un creştin, ş.a.m.d.,
109
dar mai tolerant decât confratele său din Muntenia, şi poate împins fiind de necesitate, el dă
credinţă la mărturiile medicilor evrei, chiar atunci când aceştia n-ar depune nici un jurământ.
Cele două coduri sau pravile remaseră în vigoare până pe la sfârşitul veacului al
XVIII-iea, deşi am fi desigur mai aproape de adevăr zicând că căzură în disuetudine; căci
codurile posterioare nu le ţin deloc în seamă.
La sfârşitul secolului al XVIII-iea, fu promulgat un nou cod în Muntenia, Codul lui
lpsilante; dar el nu ne înfăţoşează nici un interes din punctul de vedere al istoriei israelite
din Principate, căci, pe cât ştim, nu conţine nici o dispoziţie privitoare la evrei. Durata lui
de altfel a fost foarte scurtă.
Cu toate aceste, am mai putea cita din punctul de vedere al legislaţiei codificate
Aşezământul lui Constantin Mavrocordat promulgat la 1741 în Moldova3• Este singurul
aşezământ care se poate asemăna cu edictele regale din alte ţări şi care prezintă caracterul şi
forma unei adevărate codificări, cuprinzând, între altele, şi multe puncte privitoare la evreii
din Moldova.
Abea la începutul veacului actual cei doi domni contimporani, Ioan Caradja în
Muntenia şi Scarlat Caii mach în Moldova, promulgară în acelaşi an ( 1817) codurile cunoscute
sub numele lor. Aceste sunt coduri în adevăratul înţeles al cuvântului şi materiile de ele
legiferate remaseră în vigoare până la promulgarea celor cinci coduri actuale, afară,
bineînţeles, de unele modificări mai mult sau mai puţin importante, reclamate de împrejurări.
Cu toate acestea, Condica lui Caragea e departe de a putea susţine o comparaţie
serioasă cu rivala ei din Moldova. Resimţi la fiece pas, ba încă cu prisosinţă, influenţa cea
mare a trecutului. Deşi îşi dă toată silinţa de a se ocupa de materii civile, nu întâlneşti mai
puţin articole de procedură civilă, ba încă un titlu special de legislaţie criminală, care
tratează despre ucideri, furt, plastografie, falşificarea banilor etc., şi nu tratează nici o
materie a fond. Partea cea mai importantă chiar, care tratează despre drepturile civile, încă
este puţin desvoltată şi dă mereu prilej la contestaţii şi la arbitrarietăţi; nu ne miră dar deloc
că interesul său din punctul de vedere israelit este foarte mediocru. Singurele articole care
prezintă o oarecare importanţă sunt poate acele cari acoardă străinilor fără nici o deosebire
- şi prin urmare şi evreilor, cu atât mai mult încă evreilor pământeni - drepturile civile şi
civice, dar nu şi drepturile politice, articole cari opresc creştinilor de a se căsători cu
persoane de altă credinţă, cari învoesc orcărui individ, fără nici o deosebire, de a funcţiona
în calitate de arbitru, obligaţia impusă fiecărui obraz de a jura în biserica lui în afaceri
civile, şi poprirea ce se face oamenilor puţin zeloşi pentru religia lor respectivă de a depune
un jurământ valabil 4 •
Codica lui Calimach, din contra, se ţine strict în limitele ce şi-a propus. Este, fără
contestare, o condică care poate sta fără ruşine alăturea cu toate celelalte din epoca ei, chiar
cu codul lui Napoleon, de la care s-au copiat probabil multe dispoziţii, deşi cea mai mare
parte par încă a-şi trage obârşia din Basilicalele5 , cari au slujit desigur ca bază. Spiritul
codului francez se regăseşte în multe locuri şi e probabil că acest spirit a influenţat mult
asupra principiilor liberale ce le întâlnim în Codica lui Calimach şi care au devansat epoca
lor, aşa că sunt cu mult mai înaintate de cum le supoartă starea morală şi socială a
Principatului Moldovei de atunci.
În adevăr, afară de unele dispoziţii cari decurgeau de la obiceiurile epocei şi cari,
vrând-nevrând au trebuit să fie ţinute în seamă, Codica lui Calimach n-a devansat numai
epoca ei, ci încă şi veacul ei: căci chiar în momentul de faţă, şi cu toată promulgarea noului
cod civil 6 , multe dispoziţii depuse în ea nu au intrat încă în sentimentele de dreptate ale
poporului şi ale acelora ce sunt chemaţi a le aplica. Numai astfel ne desluşim pricina pentru
110
care n-a înlăturat multe abuzuri, cari şi-au continuat nesupărat existenţa, şi cum de multe
din articolele sale prea liberale au remas literă moartă. Chiar acolo unde nu mai încăpea nici
o controversă, judecătorii, adunările obşteşti ordinare instituite după promulgarea sa i-au
dat naştere şi pălmueau codul drept în faţă. Miniştri, prefecţii, administraţia şi judecătoriile
reveniră asupra unor puncte destul de desluşite ale codicei, spre a le întuneca sensul, a le
schimba înţelesul şi a preface articolul cu desăvârşire .
7
Prin studiul de faţă ne propunem, dar, a examina articolele şi dispoziţiile acestui cod
privitoare la evrei; articole cari marchează în istoria evreilor din Moldova, în situaţia lor
legală, în capacitatea lor juridică şi în raporturile lor cu restul locuitorilor ţărci.
*
* *
Din toate cele ce am spus până acum, rezultă dificultatea cea mare de a preciza
legislaţia privitoare la evrei, atât în afară cât şi în lăuntrul comunităţilor. Cu toate aceste,
puţinele documente ce cunoaştem ne permit să afirmăm că, înainte de promulgarea Codicei
lui Calimach, afacerile atât civile cât şi penale dintre evrei, între sine, erau regulate de codul
judaic sau rabinic. În caz de contestaţie sau neînţelegere, ei recurgeau la rabini, cari erau
judecătorii lor fireşti, cu dreptul de apel la hahambaşa din Iaşi, când erau în joc afaceri de
minimă importanţă, de vreme ce chestiile de importanţă mai mare trebueau duse în apel
înaintea marelui cămăraş, sau ministrul de finanţe. Căci, contrar legilor şi obiceiurilor ţărci,
evreii atârnau de ministrul de finanţe şi nu de logofătul dreptăţii sau de divan, ca ceilalţi
locuitori ai ţărci, bineînţeles numai când era vorbă de neînţelegeri dintre evrei şi evrei;
documentele din secolul al XVIII-iea nu lasă nici o îndoeală asupra acestui punct. Cât
priveşte însă neînţelegerile dintre evrei cu creştini, bineînţeles că trebuea să se supue legilor
ţărei şi a se înfăţoşa înaintea judecătorului firesc al creştinului, dar nu găsim nici o excepţie
asupra acestui punct. Diversele hatişerife ale Porţei privitoare la neîntelegerile iscate între
supuşii otomani de toate credinţele şi între raielele din Principate ne confirmă prin a
contrario sau afortiori teza de mai sus.
Evreii constitueau câte o comunitate aparte în fiecare oraş, târg şi chiar târguşor
unde se aflau în număr oarecare grupaţi în jurul unei sinagogi; iar aşezământul fiecărei
comunităţi era regulat prin anume hrisov domnesc. Comunităţile, ca atari, formau
individualiceşte o corporaţie, breaslă sau obştie, după chipul breslelor sau corporaţiilor
creştine, având autonomia lor, funcţionari şi administratori aleşi din sânul lor propriu. Ei nu
se deosebeau de restul locuitorilor şi de celelalte bresle sau obştii, decât prin alcătuirea unei
dajdii mai mari, un fel de taxă de jidov (Judensteuer). Dar prin faptul că formau o breaslă
cu anumite drepturi, ei se mişcau mai liber în interiorul comunităţilor lor, şi dacă din vreme
în vreme biciul prigoanei se abătea pe capul lor şi împilarea se săvârşea cu mai cumplită
sălbăticie, ei erau mai bine ca în alte ţări şi nu erau deobşte nici mai mult, nici mai puţin
oprimaţi şi împilaţi ca toţi ceilalţi locuitori raiele din ţară.
Nu vom examina aci celelalte privilegii, nici constituirea şi aşezămintele lor din
punctul de vedere social, politic şi juridic 8, căci ar însemna a lărgi cadrul articolului pe care
ne-am propus a scrie.
Codica lui Calimach, având un caracter cu desăvârşire civil, nu făcu nici o
schimbare serioasă în organizarea lor externă şi internă; toate rămaseră din contra neatinse.
Codica ţivilă avu numai meritul de a preciza mai bine în privinţa lor, ca şi faţă cu toţi
ceilalţi locuitori, drepturile şi datoriile ce erau de domeniul legislaţiei civile. Statutul
personal şi real fură definitiv regulate.
111
Dar înainte de a semnala în special punctele ce privesc pe evrei, să lămurim o
chestie de o importanţă capitală, cu cât şovinismul politic o contestă până astăzi.
*
* *
Evreii din Moldova fost-au consideraţi ca străini sau ca pământeni? Cu toate contesta-
ţiile timpului din urmă, nici o îndoeală nu este cu putinţă asupra acestei întrebări, ei erau
pământeni. Documentele anterioare epocei pe care o tratăm vorbesc mereu de evrei pămân
teni; ei erau consideraţi ca locuitori indigeni, cari petreceau de veacuri în ţară9 • Nu erau consi-
deraţi, din contra, ca străini, decât acei ce ţineau a fi văzuţi şi trataţi ca atari, sau mai bine zis
acei ce nu voiau să se bucure de calitatea de moldovan. Ba, chiar evreii străini puteau în orice
vreme să se lepede de supuşia lor şi să obţie, nu naturalizarea cea mare cu drepturile politice,
care era inherentă calităţii de creştin şi de boer, dar naturalizarea cea mică 10 , care le încuviinţa
drepturile civice, deşi cuvântul nu trebue luat cu totul în sensul însemnării sale actuale. Cât
pentru acei ce preferau calitatea de străin, atârnau de consulii puterilor a căror supuşie o
invocau şi se supuneau jurisdicţiei acestora, în virtutea şi în conformitatea capitulaţiilor
încheete de Poartă cu puterile străine, cari aveau deplină putere în ambele Principate.
Evident, nu putem cu siguranţă preciza chipul cum se dobândea naturalizarea cea
mică sau calitatea de pământean, deoarece nu cunoaştem încă legislaţia care regula acest
punct; dar toate ne fac a crede că dobândirea ei era uşoară. Ceea ce ne autorizează a înclina
spre această părere este argumentul cel deciziv şi de mare greutate, că Reglementele
Organice din cele două Principate, elaborate între anii 1830-32, spun expres că „Străinii
uneltind numai neguţătorii şi industrii, şi dorind a dobândi numai drepturi obicinuite de
pământean, ear nu şi politiceşti, în ceasul ce se vor înscrie între corporaţiile Jocului şi se
vor supune la cele de peste an dări pentru dreptul de patentă şi pentru cheltuielile
orăşeneşti, numaidecât se vor înumera între pământenii statului şi vor avea aceleaşi
drepturi ce au şi pământenii neguţători şi industriaşi 11 •
Or, este imposibil, după noi, ca un articol de o importanţă atât de capitală, care putea
într-o singură zi să facă a intra în corpul naţiei o sumă nenumărată de străini şi de evrei, să
fi putut fi înscris ca text pozitiv şi clar de lege într-o legislaţie organică - care de altfel îşi
arătă dinţii contra evreilor - fără a fi ridicat nici un protest în sânul mulţimei, nici în sânul
boerilor şi al preoţimei, dirigentă în acea vreme, dacă dânsul nu ar fi fost rezultatul
codificării unui vechi obicei al pământului.
Mai avem încă o altă probă tot aşa de decizivă într-un act din aceeaşi epocă, care
emană de astă dată de la înşişi evreii. Într-o cerere pe care evreii din Iaşi o adresară Sfatului
Administrativ din acelaşi oraş (pe la 1834), şi în care reclamă abrogarea postului de
hahambaşa, ei declară a fi cu toţii gata a deveni pământeni dacă li se va împlini cererea,
ceea ce se şi făcu 12 • Mintea sănătoasă însă refuză a crede, sau a presupune măcar, că o lege
promulgată de curând să-şi fi putut face aşa de iute drum printre evrei şi să le inspire o
destul de mare încredere, spre a se decide, pentru o chestie de pură ambiţie, de a părăsi o
poziţie atât de asigurată şi o ocrotire puternică, cum era pe atuncea acea a consulilor străini,
pentru o situaţie nesigură şi de a căreia urmare şi-ar fi putut da seamă, dacă încrederea
aceasta n-ar fi fost rezultatul unei practice lungi şi constante. Faptul chiar că guvernul a pus
atâta zor, spre a le împlini cererea şi a redacta actul în chipul în care l-a redactat, pledează
în favoarea tezei ce susţinem. De altfel, Principatele erau prea oprimate şi supuse bunului
plac al Porţii pentru ca calitatea de cetăţean român (moldovan sau muntean) să fi fost în
aceeaşi onoare ca în momentul de faţă 13 •
112
Oricum ar fi, sigur este că existau evrei pământeni, oficiali, recunoscuţi ca atari,
atârnând de legile moldoveneşti, şi evrei străini atârnând de consulii puterilor străine, în
conformitate cu capitulaţiile. Nu ni se va imputa, dar, că ne hazardăm prea prea, dacă vom
îngloba pe toţi evreii în dispoziţiile privitoare la străini, or de câte ori legea vorbeşte de
aceştia; căci ca pământeni, ei se bucurau chiar de drepturi şi mai multe •
14
Cele dintâi elemente juridice la cari trebuea să se supue evreii, ca şi ceilalţi locuitori
ai ţărei,
le găsim de la început chiar în capitolul introductiv al Codicei, în articolul 5: „Toate
mădulări le Prinţipatului acestuia, de obştie şi fără deosebire, sânt supuse acestor legi; drept
aceea, când puterea cea personalnică a vreunui pământean va fi înmărginită de către aceste
legi a patriei sale, atunce nicidecum nu sânt primite aice în patria sa, nici acele într-altă ţară
streină sevârşite de către dânsul fapte şi lucrări; ear având pământeanul puterea cea
personalnică, de nu va fi păzit numai forma cea pe din afară, ci va fi urmat după aceea în
ţară streină obicinuită formă, atunce nu se pot surpa acele fapte ale lui numai pentru o
pricină ca aceasta, ci vor avea şi aice, în patria sa, tărie legiuită''.
La acest articol putem adăuga şi prescripţiile celui următor, ce stabileşte principiul
care guvernează pe străini. ,,Încât streinii ce se află petrecând în pământul acesta sânt supuşi
legilor acestora - zice articolul 6 - se va hotărî în capul următor".
Vom vedea îndată excepţiile privitoare la străini; cât pentru evreii pământeni nu
încape deloc îndoială, din cele ce am văzut mai sus, că dispoziţiile codului se aplicau lor în
acelaşi chip ca la restul locuitorilor pământeni, bineînţeles afară de unele excepţii anume
stabilite. S-o spunem verde: aceasta era o rază de lumină pe cerul cel nourat şi întunecos al
altor ţări, unde evreii erau supuşi la fiece pas la legi şi măsuri excepţionale.
În virtutea acestui principiu general, evreii erau cuprinşi, fără doar şi poate, în
dispoziţiile articolului 44, care proclama că: „Cel ce are drit de pământean, dobândeşte
desăvârşita întrebuinţare a politiceştelor 15 driluri; aşadar, fiul unui pământean, prin naşterea
sa, dobândeşte dritul unui mădulariu de pământean".
Din contra: „Streinii - şi prin urmare şi evreii străini, căci nu găsim nici o excepţie
în această privinţă, între evrei şi creştini - se împărtăşesc de obştie de asemenea politiceşti
drituri şi îndatoriri, ca şi pământenii (adecă, le pot câştiga prin neguţitorii, prin tocmele,
dăruiri ş.a., pot cere drilurile lor prin judecată), afară numai, dacă pentru câştigarea vreunui
drit, cere trebuinţa ca să fie străinul în rândul pământenilor sau să fie de-o credinţă, precum
la vecinică cumpărare de moşii, la câştigarea de cinuri ş.c.l.".
Rezultă, dar, de aci, că afară de cazurile unde deosebirea de credinţă nu era un
obstacol, evreii pământeni puteau exercita în toată libertatea tot soiul de negoţuri şi
industrii, să se bucure de toate drepturile personale, de a contracta, spre pildă, căsătorii în
toată voia, de a recurge la despărţenii, de a fi administratori, tutori, curatori, mandanţi şi
mandatari, a face şi a primi donaţiuni şi a săvârşi îndeobşte orice act, a face orice convenţie
sau contract de care pomeneşte codica în chestie.
Dar în acelaşi timp, evreii străini, ca şi toţi ceilalţi străini, cari se bucurau mai de
aceleaşi drepturi, prin însuşi faptul că li se învoia favoarea dispoziţiilor din articolul 45,
trebuiau să se supue celor conţinute în articolul 46, care glăsuia: „dacă străinul va săvârşi în
pământul acesta vreo faptă legiuită, prin care se îndatoreşte o parte numai, sau amândouă
părţile între ele, atunce se judecă fără nici o deosebire după această codică". Nu încape însă
îndoială, că acest text modifică, cel puţin în parte, privilegiurile străinilor, aşa că dete mai
113
târziu naştere la o mulţime de circulări contrazicătoare, ba chiar la conflicte cu consulii
puterilor străine.
În fine, pentru ca legiuitorul să nu lase să subziste nici o umbră de îndoială asupra
intenţiilor sale, şi spre a indica şi mai de aproape persoanele ce aveau a se bucura de
drepturile şi obligaţiile prevăzute în codica sa, el adaugă expres în articolul 47: „Deosebirea
credinţelor nu are nici o înrâurire la particularnicele drituri, dacă de cătră legi pentru
oareşcare alte pricini nu s-au hotărât vreo deosebire".
Vom vedea mai la vale deosebirile hotărâte de legiuitorul codicei privitoare la
credinţă; pentru moment, ne ajunge a constata că statutul personal, conform codicei,
urmează persoana în fiece loc, când e vorba de drepturile sale personale, şi că cel de-al
doilea principiu, locus regit actum, când e vorba de nemişcătoare, era proclamat cu multă
tărie de articolul 396, care sună textual că: „Nemişcătoarele lucruri sânt supuse legilor
locului unde se află; ear toate celelalte se supun acelor legi, cărora este supusă persoana
proprietarului lor". Ceea ce desigur punea pe evreii străini, în multe privinţe, pe un picior
de inferioritate juridică faţă cu evreii pământeni; căci statutul lor personal era departe de a fi
bine lămurit în ţara obârşiei lor.
Dar aceste nu erau decât principii generale. Să trecem acum la dispoziţiile speciale.
II
Am văzut mai sus că evreii constituiau în fiecare târg o breaslă sau o obştie, adecă
atâtea obştii câte erau comunităţi israelite în ţară. Ca breaslă sau obştie se şi bucura de
anumite privilegii, cari au rămas neatinse şi sub imperiul codicei; ba, aceste bresle având
o existenţă proprie şi recunoscută, ca toate celelalte bresle şi obştii din ţară, codica le-a
cuprins fără îndoială şi pe ele în articolul 15, când proclamă principiul că „Aşezările ce
se fac între bresle sau între alte obştimi, spre a lor bună orânduială şi folos, vor ave între
ele putere legiuită, dacă cercându-se şi găsindu-se cu cale se vor întări de cătră
stăpânire".
Din hrisoavele atât anterioare, cât şi posterioare Codului Calimach, rezultă în mod
formal că nu numai obştea ca atare era recunoscută de ocârmuire, ci încă reprezentanţii şi
administatorii ei, ca: rabinii, starostii ş.a.m.d., erau oficiali întăriţi de guvern. Această
recunoaştere era de mare importanţă, comunităţile dobândeau prin ea calitatea de persoană
morală sau juridică, cu drepturile ce-i sunt alipite, pintre cari cel mai important era acela de
a se putea valabil înfăţişa înaintea justiţiei şi a dobândi şi poseda tot soiul de lucruri
mişcătoare şi nemişcătoare. Dacă în adevăr cum glăsuieşte articolul 379: „Lucrurile în
hotarele statului sunt sau averea statului, sau particularnică. Aceasta din urmă se cuvine sau
persoanelor celor fisiceşti (adică fieştecăria deosebit), sau celor moraliceşti, adică
societăţilor celor mici sau celor mari, precum sânt: neguţitoreştele tovărăşii, breslile
meşterilor, mănăstirile, bisericele ş.c.I.".
Precum şi „Lucrurile cari, după aşezământul ţării, slujesc spre întrebuinţarea
fieştecăruia mădulariu a unei obştimi, alcătuesc, tot după acelaşi chip averea obştimii
aceştia; iar acele lucruri a cărora venituri sânt orânduite spre întâmpinarea cheltuelelor unei
obştimi, alcătuesc averea ei" (articolul 383). Cu alte cuvinte, toate aşezămintele de
binefacere şi religioase, banii comunităţilor, sinagogile, spitalele, cimitirile etc. erau
recunoscute ca institute de utilitate publică şi ca avere a obştimii israelite, şi se bucurau, ca
atari, de oblăduirea legilor ţerei.
114
III
Obstacolele pe cari ţările ce trec azi de cele mai civilizate puneau până la o epocă
foarte recentă la uniunea evreilor, sunt îndeobşte cunoscute. Spre a se căsători, evreii trebuiau
să treacă prin mii şi sute de bariere, să sae peste piedici nenumărate. În unele ţeri, numărul de
căsătorii ce puteau să contracteze evreii era mărginit, în alte ţări privilegiul de a se căsători nu
se încuviinta decât celor dintei născu~. sau celui mai mare dintre fraţi, în alte ţări iarăşi nu se
învoia unui evreu de a se căsători cu o evreică din altă ţară sau din alt oraş, şi vice-versa.
Hărţuiri numeroase şi barbare, cari ap~neau încă negrei epoce a veacului de mijloc.
Din lipsă de documente nu putem spune, şi nici măcar presupune, dacă evreii din
Moldova au avut şi ei a trece prin furcile caudine ale unor atari legi hărţuitoare, sau şi prin
hărţuiri analoage. Tradiţia nu ne-a conservat nici ea nimica asupra acestui punct, ear
codurile cele vechi nici nu ating această chestie. Orcum ar fi, Codica lui Calimach a fost
concepută într-un spirit larg şi liberal. „Tot omul poate să facă alcătuirea căsătoriei, dacă nu
va fi oprit de vreo legiuită împiedicare", spune art.71; şi printre legiuitele împiedecări
peremptorii sau dirimante, codica nu citează la articolul 72 decât: „cei fără minte, zăluzii,
smintiţii ~i nevrăsnicii", adecă tot aceleaşi persoane pe cari le pomenea singurul cod liberal
al acelui timp, codul francez, şi care a trecut în legislaţia actuală a codului civil din ţară.
Cu toate aceste, „Străinulului, ce voeşte a se căsători în tara aceasta, să nu i se dea
voe până ce nu va aduce cea de trebuinţă şi vrednică de credinţă dovadă cum că nu are nici
o legiuită oprire întru aceasta, şi până nu va da şi chizăşie pentru siguranta căsătoriei", zice
art. 80. Dar aceasta era o dispoziţie fără sancţiune legală şi care mai ales pentru evrei nu-şi
putu găsi nici o aplicare din pricina codului rabinic, care era singura călăuză în această
materie; căci căsătoria era considerată ca un act exclusiv religios. Cu toate aceste, câtă
dreptate n-a avut legiuitorul de a insera o atare dispoziţie şi câte abuzuri săvârşite de evreii
veniţi din alte ţări n-ar fi înlăturat, câte lacrimi şi dureri n-ar fi secat, dacă s-ar fi aplicat cu
rigoare Ia evreii din acele timpuri.
Dar dacă codica nu punea nici o piedică la căsătoria între persoane de aceeaşi
credinţă, lucrul se schimbă cu totul când era vorba de căsătoriile mixte. Religia exercita
încă o destul de mare influenţă asupra spiritelor din acea epocă, excluzivismul religios era
un principiu cardinal, proclamat de soboare şi încarnat în obiceiuri; articolul 91 dispunea,
prin urmare, că: „Nu este slobod a se face alcătuirea căsătoriei între creştini şi între
necreştini; precum nici între pravoslavnici şi între cei de altă dogmă". Aceea dar ce astăzi
se impută evreului ca inherent firei sale excluziviste, era odineoară proclamat în legile ţerei;
deşi recunoaştem, spre a fi juşti, că chiar dacă codica ar fi dispus altfel, evreii, ca şi
creştinii, desigur că n-ar fi făcut uz de dispoziţiile sale liberale. Şi dacă totuşi s-ar fi găsit
vreunul mai luminat ca oamenii din vremea lui şi ar fi trecut peste prejudeţele încarnate, el
putea să se mângăe cu atât mai uşor, cu cât partea finală a articolului 91 poprea până şi
căsătoria între pravoslavnici şi cei de altă dogmă.
Dar nu numai csătoria era oprită între creştini şi necreştini, ci încă „Desăvârşita
logodnă se desfăcea„. pentru deosebirea credinţei sau a dogmei", spunea paragraful al
treilea din art. 120, fără ca logodiţii să fie supuşi la plata amendei legale. Este însă bine
înţeles că nu putea fi vorba aci, decât de cazul cât vreunul din logodiţi a trecut la creştinism
după logodire; altfel, articolul n-ar fi avut nici un sens.
Aceste odată proclamate, un al doilea principiu se impunea legiuitorului; vorbim de
cazul când unul din soţi primea botezul după nuntă.
115
Botezarea unuia din soţi, şi mai cu seamă a bărbatului, a dat loc la multe rigurozităţi
în legislaţiile diverselor ţări şi era un izvor nesecat de mari arbitrarietăţi şi nespuse
nenorociri. În unele cazuri, despărţenia era impusă de drept, în altele, catolicismul mai ales,
se opunea formal la despărţenie. Istoria evreilor este plină de tragice scene şi dureroase
povestiri asupra acestui capitol.
Orcare însă ar fi fost rezultatul, preoţii, ajutaţi de hotărârile soboarelor şi de multe
ori de guverne şi particulari, făceau tot posibilul spre a captiva sufletele israelite. Uşurinţele
cele mai mari se făceau celor botezaţi şi neofiţilor, chiar în Principate, în scop de a converti
mai uşor pe evrei; legislaţia veche asupra acestui punct este formală. Iată ce spune Pravila
lui Matei Basarab, glaţ'a 369: „Ovreaiul de va face o greşeală, şi după aceea va veni spre
credinţa creştinească şi se va boteza, acela sau nu se va certa nice cum, sau se va certa
pentru acea greşală de cum învaţă Pravila, şi acesta lucru stă cu totul în voia judecătorului,
să-l ceartă sau să nu-l ceartă, veri mult, veri puţin.
Ovreaiul carele se-au botezat, de va fi luat cevaşi cât de puţină certare pentru greşala
ce au greşit încă înainte de botez, atunce judecătorul în nice într-un chip nu va putea să-l
ceartă cum spune Pravila.
Ovreaiul dacă se va boteza, de ar fi făcut câte păcate şi scârnăvii, iară pentru darul
botezului toate se va curăţi şi va rămânea cum ar fi născut a doua oră, şi atunce poate să fie
şi preot fără nice o sminteală" 16 •
Glava 78 (Valsamon). „Auziţi bine socoteala ce zice Valsamon, că botejunea
curăţează toate păcatele omului, ci dacă vremea ce le curăţează, dar dacă va veni un ovrei
să se boteze, după socoteala poveştii lui, poate să se facă preot? Poate, pentru că orice
păcate va fi avut, le-au curăţit botejunea, şi nici o spurcăciune n-au lăsat într-însul; drept
aceea, ia preoţia neapărat. Iară dacă se va boteza, de va face păcate carele opresc de preoţie,
atunci nu poate nici într-un chip să se facă preot" 17 •
Iată acum cum rostesc Pravalile împărăteşti ale lui Vasile Lupu 18 :
„Schimbându-şi neştine firea şi viaţa cea rea ce au fost având şi plecându-se cătră
Dumnezeu îndeamnă pe giudeţ de-i mai micşurează certarea de cum spune pravila pentru
greşala ce au făcut, drept aceea s-au făcut această pravilă.
Jidovul de va face o greşală şi după aceea va veni spre credinţă creştinească şi se va
boteza, sau nu se va certa nicecum, sau se va certa mai puţin pentru acea greşală de cum
învaţă pravila, şi acest lucru stă cu totul în voia giudeţului: să-l cearte versă nu-l cearte, ver
mult, ver puţin.
Jidovul ce s-au botezat, de va fi luat cevaşi cât de puţină certare pentru greşala ce au
greşit încă înainte de botez, atunci giudeţul nici într-un chip nu va putea să-l cearte cum
spune pravila.
Jidovul dacă se va boteza, de ar fi făcut câte păcate şi scârnăvii, pentru darul
botezului toate se vor curăţi şi va remânea cum ar fi născut a doua oară, atunce poate să fie
şi preot fără nici o sminteală".
Prin botez, dar, evreii îşi schimbau, sau mai bine zis erau consideraţi a-şi fi
schimbat, întreaga fire, deveneau nou născuţi, albi ca zăpada; actele lor anterioare remâneau
fără efect; ba se bucurau chiar de privilegii speciale. Dispoziţiile din pomenitele codice,
fiind canonice, remaseră dar în vigoare, captaţia unui suflet israelit era ocrotită şi încurajată
de lege. După un vechi obicei, orce evreu botezat se bucura şi de privilegiul scutirei de
bir 19, la care de multeori se mai adăugau şi alte imunităţi. Codica, care a oprit căsătoria
mixtă, care a rupt logodna între oameni ce n-au aceeaşi credinţă, nu putea dar să nu anuleze
şi căsătoria. Aceasta o decide articolul 153, zicând că: „Dacă unul din însoţiţi, ce nu vor fi
116
creştini,va veni în botezul provoslaviei, să desleagă însoţirea"; dar în acelaşi timp, el fu
mai uman şi mai echitabil, adaugând: „fără păgubirea amânduror părţilor". Cel puţin
strigătoarea nedreptate practicată în alte ţări de-a lungul veacului de mijloc, până mai în
zilele noastre, era îndepărtată de lege, de nu şi de obiceiuri. Soţul botezat nu-şi mai putea,
în mod legal, tortura şi hărţui soţia-i remasă credincioasă vechei credinţi.
IV
Strâns unită cu căsătoria este zestrea. Codul lui Calimach proclamă obligativitatea
zestrei, ca şi legea romană. Părinţii erau îndatoriţi de lege de a da zestre fiicelor lor după
educaţia şi rangul ce-l aveau; după ce li se impunea sarcina a înzestra chiar pe fii sub titlul
de contra-zestre.
Supuşi fiind legilor talmudice, este evident că cea mai mare parte din regulele
cuprinse în cod privitoare la această materie nu se aplicau evreilor, afară doară de cazul
când se ridica vreo contestaţie înaintea tribunalelor ţărei. Nu voim a trata, dar, aci materia
din acest punct de vedere; voim numai a releva punctele cari constitue o flagrantă
nedreptate faţă cu evrei, ba chiar cu creştini de altă dogmă decât cea pravoslavnică. Astfel,
articolul 1623, după ce impune ca regulă obştească tatălui sau bunicului despre tată
îndatorirea de a înzestra pe fiica sau nepoata lor, adaugă: „dar mama atuncea este datoară a
înzestra pe fiica, când tatăl este sărac sau când va fi de altă dogmă, iar fiica ortodoxă, adică
pravoslavnică". Cu atât mai mult mama era ţinută la înzestrare, când era de altă credinţă.
Negreşit, textul nu o spune lămurit, dar ar fi a presupune că legiuitorul care favorizează atât
de mult botezul necreştinilor ar fi voit să scutească pe o mamă evreică şi a despoea pe fiica
creştină sau bărbatul creştin, ceea ce ar fi imposibil. Şi tot de aci decurge, asemenea,
principiul că tatăl şi bunicul evreu era ţinuţi a înzestra fiica sau nepoata lor trecută la
creştinism, în conformitate cu articolul citat.
Dar contrariul încă se putea întâmpla, tatăl sau bunicul de tată, ca şi mama, puteau fi
botezaţi, şi descendenţii lor să fi rămas evrei; menţinerea articolului 1623 în toată vigoarea
sa ar fi avut de rezultat de a-i sili la înzestrarea copiilor sau pogoritorilor lor, ceea ce
asemenea ar fi fost contrar cu spiritul legiuitorului; şi aşa articolul 1625 spune: „Nu este
datoriu tatăl sau bunul să dee zestre fiice sau nepoatei - şi putem adăuga nici mama - dacă
s-au făcut nevrednici înzestrărei (adică de nu vor fi drept credincioşi) sau dacă s-au depărtat
din dreapta credinţă creştinească" (alineatul g şi d); cum ar fi cazul, spre pildă, când fiica ar
fi trecut la judaism.
Tot în aceeaşi categorie ca fiicele erau şi fiii, şi tot aceleaşi ipoteze se puteau
prezenta; eată dar pentru ce ne spune articolul 1670: ,,În acele întâmplări, în care părinţii
sânt datori să dee zestre fiicelor, sânt îndatoriţi să dee şi fiilor lor contra-zestruri". Cu alte
cuvinte, ne trimite la conţinutul articolelor 1623 şi 1625. Astfel, dar, părinţii evrei erau siliţi
a înzestra pe fiii lor creştini, de vreme ce fiii evrei nu puteau reclama contra-zestre de la
părinţii lor creştini.
V
Putut-au evreii să practice adopţiunea? Sau cum se zicea în vechiul drept să
sevârşească înfiala? Chestia e foarte îndoelnică după părerea noastră, şi am fi mai în grabă
dispuşi a înclina spre negativa; căci după articolul 237 ,,Înfiala trebue legiuit să se sevârşească
nu numai prin singure cuvinte, ci prin cetirea sfintelor molitve, pentru ca, cu chipul acesta, să
117
câştige întru adevăr înfiitorii treapta de părinţi, iară înfiiţii treapta de fii„." Cetirea sfintelor
molitve era dar esenţială, înfiala sau adopţiunea nu era numai un act civil, ci şi religios în
principalele sale capete, şi vădit este că evreii nu puteau împlini acest act; ba, nici chiar nu
aveau o ceremonie analoagă în caz când am voi a da articolului o mai largă interpretare.
Dar în acelaşi timp, articolul 253 glăsueşte că „Primirea numai spre hrană şi
creşterea copiilor săraci poate fi slobodă orişicăruia, iar făcându-se vreo alcătuire pentru
dânsa, se cuvine, ca pe cât ea va micşura drilurile copilului de suflet sau va adaugi
deosebite legături, să se întărească de cătră comisia epitropicească". Ei aveau, un mijloc
legal, fără a eluda legea. Şi copii de suflet erau mulţi printre evreii din ţlră.
VI
În regulă generală, în însăşi virtutea legii, evreii puteau fi tutorii copiilor lor proprii, a
familielor lor şi ai altora; articolele privitoare la tutelă nu conţin în adevăr nici o dispoziţie
excepţională asupra acestui punct. Dar, în conformitate cu articolul 260, „unu era slobod a se
da epitropia sărăimanilor (orfanilor) supuşilor streini"; prin urmare, nici evreilor cari se aflau
în aceeaşi categorie, şi dacă ar fi să dăm o largă interpretare aceluiaşi articol, nici rabinilor,
decât doară a copiilor lor sau din propria lor familie. Căci articolul în chestie, în partea sa
finală, interzice îndeobşte preoţilor şi clerului orce altă tutelă a ceea „a copiilor rămaşi din
rudele lor, oprindu-se cu totul a se încărcina cu epitropia celor ce nu sânt rudenii".
Dar creştinii putut-au fi numiţi tutori orfanilor evrei, şi vice-versa, evreii tutori
orfanilor creştini? Ca punct practic nu credem ca chestia să se fi înfăţoşat vreodată,
deoarece obiceiurile timpului erau departe de a admite atari excepţii. Ce e dreptul, tradiţia
ne spune că mulţi boeri recomandau adesea pe copiii lor nevrăsnici îngrijirii şi sfatului
evreilor ce erau oamenii lor de încredere, dar aceasta era o formă extralegală, o rugăminte
făcută cu limbă de moarte. Tutela în aşa caz, spre a fi fost valabilă, trebuea negreşit a se
face pe cale testamentară, şi prejudeţele erau mai tari ca firea şi voinţa omului. Ca principiu
de drept însă, nimic nu se împotrivea; căci incapacitatea juridică în chestie de tutelă sau
epitropie era de tot aşa de strictă interpretare în Codica lui Calimach, ca în dreptul roman şi
în codul român de astăzi.
VII
Dreptul de succesiune, moştenirea, ca şi testamentul, deteră naştere la diferite
incapacităţi şi escluziuni.
În principiu, evreii erau supuşi la aceleaşi dispoziţii legislative ca şi restul
locuitorilor ţărei. Ei puteau dispune, în toată libertatea, de avutul lor, atât între vii cât şi prin
testament. Codica nu face nici o deosebire în această privinţă; trebuea numai să păzească
prescripţiile privitoare la legitima rezervata ascendenţilor şi descendenţilor. De altfel,
aceasta era o prescripţie obştească a codului, care nu era îngăduită nimeruia a o înfrânge
sub pedeapsă de nulitate sau de stricare a testamentului. Ba, evreii puteau schimba chiar
multe dispoziţii ale codicei în conformitate cu codul rabinic, pe dată ce erau siguri că nici o
neînţelegere nu se va isca între moştenitori, sau între aceştia şi legatori. Căci testamentul
era considerat ca un act civilo-religios, şi în chestii de atare natură, codul rabinic avea
pentru ei tăria de lege. Dar în caz de contestaţie, când neînţelegeri se iveau mai ales între
moştenitori şi legatori, şi ţineau a recurge la tribunalele ţărei trecând peste jurisdicţia
rabinică, dispoziţiile principale ale codicei trebueau să fie pe deplin aplicate.
118
Testatorul era liber a redacta testamentul în chipul cum voea şi după formele ce-i
păreau mai nimerite; nu exista nici o piedică în această privinţă. Testamentul era autentic
dacă era redactat faţă cu martori, în caz contrar era olograf sau mistic.
Cu toate acestea, după articolul 752, printre diferitele incapacităţi enumerate, „sânt
opriţi de legi de a mărturisi în testament. .. acel ce au vândut sfântul botez şi acel ce în ivală
se făţărniceşte de creştin, iar în taină urmează alte credinţe20 • Pe lângă aceste, sânt opriţi a
mărturisi în testamentul creştinului acei de altă lege". Prin urmare, evreii erau incapabili de
a fi martori la un testament făcut de un creştin. Incapacitatea era absolută şi pare că
nepăzirea ei lovea testamentul de nulitate. Din contra, rezultă din spiritul ultimului alineat
că creştinul putea să figureze în mod valabil ca martor în testamentul evreului.
Decedatul putea transmite patrimoniul său prin testament sau şi prin codicil, în caz
contrar succesiunea era ab intestat.
Succesiunea ab intestat, fără testament, nu înfăţoşa nici o particularitatre vrednică de
remarcat. Ea era regulată de codice şi nu pronunţa nici o escluziune. Ascendenţii sau
descendenţii, sau cum spune codica suitorii şi pogoritorii în linie infinită, directă sau prin
reprezentaţiune, fraţii şi surorile sau pogorâtorii lor, şi cele mai de aproape rudenii după
spiţa din celelalte rudenii lăturaşe, erau moştenitorii de drept ai lui de cujus. Religia nu
forma nici o piedică, cel puţin nu găsim în tot codul nici o dispoziţie care să ne facă a
conchide contrarul, şi se ştie că incapacităţile în această materie sunt de strictă interpretare,
cum şi erau în Codica lui Calimach. Putem, dar, spune că creştinii şi evreii luau parte egală
în succesiunea decedatului, pe dată ce făceau parte în acelaşi grad din familia lui, puţin păsa
dacă cutare era evreu cu succesori în totul sau în parte creştini, şi vice-versa.
Dar cazul se schimba cu totul când decedatul lăsa în urma lui un testament.
Cu toate că Codica impunea legitima suitorilor şi pogorâtorilor sub pedeapsa de
nulitate a testamentului, dacă dânsa n-a fost strict observată, articolul 978, alineatul a. zice:
„părinţii pot să desmoştenească pe fiii lor dacă nu vor fi drept credincioşi, nici se vor
împărtăşi în biserica drept credincioasă", precum şi pogorâtorii, fiii şi fiicele şi nepoţii de fii
şi de fiică, puteau desmoşteni pe suitorii lor, tatăl şi mama, bunic sau bunică, dacă se
găseau în aceleaşi condiţii, şi aceasta în virtutea art. 979.
Cu toate acestea, trebue să constatăm aci un spirit de echitate şi omenie care
călăuzea pe legiuitorul codicei, şi pentru care trebue să-i recunoaştem superioritatea faţă cu
alte legislaţii asupra aceleiaşi materii. Deşi Codica încuraja, pe cât posibil, cum am arătat
mai sus, conform obiceiului vechi şi a legiuirei canonice, captaţia sufletelor israelite, el nu
ţinea negreşit să decreteze până şi desevârşita ruptură a legăturei de sânge. Din contra, lăsa
aceasta la bunăvoea inimei botezatului în acest sens, dar desmoştenirea nu este neapărată,
impusă de lege, ci voluntară: pot să desmoştenească, zic articolele 978 şi 979; şi tot pentru
această pricină decreta la articolul 982 că: „Testatorul trebue să arate anume în testamentul
său numele desmoştenitului şi pricinele care l-au îndemnat spre a-l desmoşteni, pe care de
le va tăgădui desmoştenitul, moştenitorii cei scrişi sânt datori a le dovedi". El face, dar, din
desmoştenire un act solemnei în sensul strict al cuvântului, unde fiecare condiţie este
esenţială sub pedeapsă de nulitate şi răstoarnă până şi principiul juridic, că cel ce
tăgăduieşte ceva trebue să probeze faptele ce le tăgădueşte.
Dar testatorul evreu putut-a desmoşteni pe urmaşul său în linie directă ascendentă
sau descendentă, când acest urmaş era creştin? Desigur că nu. Dispoziţiile privitoare la
legitima sunt obşteşti şi de interpretare strictă, spre a îndepărta pe moştenitorul legitim de la
moştenire trebuea un anume text de lege, şi Codica nu îngăduea aceasta nicăire. De altfel,
prin acest fapt, moştenitorul creştin sau botezat creştin ar fi fost într-o condiţie de
119
inferioritate faţă cu ceilalţi conmoştenitori evrei, ceea ce ar fi fost contrar cu totul cu spiritul
legiuitorului şi cu vădita lui intenţie de a încuraja, pe cât posibil, convertirea evreilor.
În afară, dar, de excepţiile şi incapacităţile de mai sus, evreii puteau figura ca
legatari în testamentul creştinului; ba se citează chiar cazuri, în cari boerii institueau pe
credincioşii lor evrei, sau şi vreun aşezământ israelit, ca atari, deşi pentru sume minime.
Legăturile erau valabile şi puteau fi valabil reclamate, fără ca urmaşii sau executorii
testamentari să fie putut invoca nulitatea bazată pe deosebirea de credinţă.
Nu încape de asemenea îndoeală, că creştinul sau aşezămintele creştine puteau fi
instituiţi ca legatari de evrei, şi cazurile în adevăr nu prea au fost rare.
VIII
O altă dispoziţie a Codicei, care se raporta aşişderea la moştenire, este dispoziţia
privitoare la moştenirile vacante. Nu putem spune dacă prescripţiile articolului 945 care
glăsuesc: „Neavând pogorâtori legiuiţi, ci numai părinţi sau fraţi, se împarte averea în patru
părţi, din cari două vor lua copiii cei fireşti, una părinţii sau fraţii, şi o pătrime se va cheltui
la obicinuitele pomeniri şi la alte lucruri folositoare sufletului şi publicului", se aplicau prin
analogie şi la evrei, deoarece nu am găsit încă documente asupra acestui punct cari să ne
dea desluşirile cuvenite.
Dar era un caz şi mai important, când de cujus se săvârşea din viaţă fără moştenitori
legali şi fără a lăsa în urma-i un testament; în acest caz, succesiunea devenea vacantă.
Conform legilor astăzi în vigoare, patrimoniul întreg al decedatului aparţine statului de
drept, şi în toate ţările statul punea mâna pe o atare avere, mai ales când era vorba de evrei.
Codul lui Calimach decidea altfel; el proclama în articolul 962 că: ,,În lipsa tuturor
pomeniţilor moştenitori, averea mortului se socoteşte vacantă (fără moştenitoriu) şi se
cuvine caselor publice, precum sânt: şcoli, spitaluri, casa sărăimanilor, orfano-trofii, cutia
milelor şi celelalte lucruri folositoare obştii„. "; cu alte cuvinte, când era vorba de un
decedat evreu, averea se da la aşezămintele de binefacere din comunitatea israelită, şi
probabil asemenea - dacă voim să conchidem după analogie - la sinagogi, pentru sufletul şi
pomenirea mortului; căci acelaşi articol adaugă: „afară de o a treia parte, care prin ştirea
archiereului să se cheltuească spre pomenirea mortului".
IX
Evreii aveau îndeobşte voe, după Codică, de a vinde şi a cumpăra orce lucru
mişcător şi nemişcător, ce era în comerţ. Legea vânzării şi a cumpărării era supusă la
principiile generale ale convenţiilor sau ale tocmelelor, cum spune codica, şi tocmelele erau
învoite fiecărui individ fără excepţie, afară doară acelora cărora şi codul de astăzi interzice
facerea de convenţii, precum minorilor, smintiţilor, condamnaţilor etc.
Cu toate acestea, era natural ca să găsim şi aci o excepţie ce se afla în toate
legislaţiile din acea epocă şi care s-a menţinut şi până astăzi în ţară. „Armenii şi jidovii -
zice articolul 1430 - sânt opriţi de-a pururea de a cumpăra moşii de veci". Dar aceasta nu
era o măsură nouă decretată de codică, ea n-a făcut decât să consacre şi să întărească un
vechi obicei al pământului 21 • Pe lângă aceste, evreii nu erau singurii excluşi de la acest
drept, care era mai mult un drept al boerimii şi al bisericei.
Tot în acelaşi timp, codica a restrâns, şi în orce caz a tranşat în defavoarea lor, un
drept de care făceau uz până atunci, cu drept sau cu nedrept, nu o putem afirma cu
120
siguranţă: vorbim de dreptul de a cumpăra şi poseda vii. Ce e dreptul, nu posedăm
documente cari să învoească evreilor cumpărarea de vii înaintea acestei epoce, dar nu
cunoaştem nici documente cari să li-o interzică; cu toate aceste, Psantir ne afirmă în mod
22
pozitiv, lucru de altfel confirmat şi de alţii, că a avut sub ochii lui documente datate din
veacul al XVIII-iea cari constatau pe evrei ca proprietari de vii. Se vede însă, că parte din
boeri nu vedeau cu ochi buni atari proprietăţi, şi articolul 1431 le interzice definitiv acest
drept. Cu toate aceste, obiceiul şi interesul erau mai tari ca legea însăşi; şi aşa, cu toate
opririle înscrise în codică, găsim mai târziu plângeri formale şi oficiale adresate de boeri şi
neguţitori ocârmuirii, în cari se tânguesc că evreii nu păzesc dispoziţiile privitoare la
această materie. Sfatul administrativ se văzu silit, dar, a face în diferite rânduri circulări în
cari, pe de o parte, porunceşte evreilor de a se desface de viile ce posed, iar pe de alta
hotărăşte tribunalelor de a nu mai întări pe viitor atari vânzări în folosul evreilor23 •
Pe lângă această chestie, Codica mai tranşează şi confirmă un alt obicei al
pământului privitor asemenea la nemişcătoare: vorbim de proprietatea caselor. După
spusele prinţului Cantemir, evreii nu puteau cumpăra case de veci la începutul veacului al
XVIII-iea; dar pare-se că acest obicei se perdu mai târziu, fără ca să putem încă fixa epoca
anume când şi cum acest drept a fost încuviinţat evreilor, destul este ca să constatăm că, în
momentul redactării codicei, dreptul de a cumpăra nemişcătoare în oraşe şi în târguri a fost
deja consacrat de obiceiul pământului, aşa că codica declară că „Jidovii au voe să cumpere
case şi dughene în oraş 24 , ear armenii au voe să cumpere şi vii în podgorii". Lucru ciudat, şi
acest drept s-a căutat să li se conteste mai târziu; deşi rară rezultat, sub pretext că-l uzurpase
prin abuz, cum pretinde o anafora a boerilor din 1827 25 , şi, ciudăţenie şi mai mare, sub
imperiul liberalei constituţii de la 1866 şi a nouelor coduri, acest drept li s-a contestat din
nou, de multe tribunale şi curţi.
X
În strânsă legătură cu cumpărare de moşii şi cu vânzarea în general, este contractul
locaţiunii, sau cum zicea Codica, „tocmeala dărei şi luărei în posesie".
Că evreii puteau lua cu chirie case şi dughene nu încape nici o îndoială; deoarece
codul le recunoaşte dreptul proprietăţii însăşi, care-i este superior şi coprinde în sfera sa
dreptul simplei posesii. Documentele de cari dispunem ne permit asemenea a afirma că nu
li puneau nici piedici pentru luarea în posesie a viilor. Dar putut-au ei, după codică, să iee
moşii în posesie sau arendă?
Chestia este de mare importanţă. Dreptul de a lua moşiile în arendă, sau cum se
zicea în dreptul şi mai vechi de a cumpăra cu anul moşiile, pare că-l posedau din vremile
cele mai vechi. După cum am afirmat deja în altă parte, este mai mult ca sigur că evreii au
fost chemaţi din Polonia de către boeri spre a administra moşiile, cari apoi li se dădeau în
arendă, ca unii cari erau cunoscuţi că ştiu a desfăşura multă iscusinţă în această ramură. în
de-a lungul veacului al XVIII-iea, ei se îndeletniciră cu această ocupaţie, cu toate
încercările făcute spre a li se răpi acest drept. Abia la 1804, sub vodă Moruzi, găsim un
hrisov domnesc prin care li se popreşte formal luarea în arendă a moşiilor. Dar forma însăşi
în care a fost redactat acest hrisov ne dovedeşte că acest drept nu le-a fost nicicând restrâns.
Vodă nu se bazează în expunerea sa de motive pe vreo lege, hrisov sau obicei vechi, el
constată numai că este contrar sftiritului religios şi al creştinismului ca evreii să fie stăpâni,
fie şi timporar, pe ţărani creştini 6 •
121
Dar acest ordin nu fu observat cu toată străşnicia cerută; el era contrar intereselor
băneşti ale boerilor şi ale celorlalţi proprietari, cari perdeau prin această măsură venituri
destul de mari; din lipsă de arendaşi-concurenţi, moşiile lor perdeau negreşit din valoarea
lor reală.
La venirea lui Calimach în scaunul ţărei, evreii se găseau dar din nou în posesia
moşiilor şi vodă se văzu nevoit a reînnoi poprirea făcută de predecesorul lui; de astă dată
însă, boerii se împotriviră făţiş şi cu multă îndărătnicie, aşa că vodă, fără a rechema ordinul
dat, se văzu silit a consimţi pe tăcute la cererea boerilor.
Aceste consideraţii ne lămuresc pentru ce Codica, redactată sub acelaşi domn, n-a
mai repeţit poprirea rostită prin circulara sa. În adevăr, nu găsim necăire în cod un articol
care să se refere la acest punct; din contra, articolul 1469 declară că: „Tocmeala închirierei
şi a posesiei poate să se facă pentru tot acele lucruri şi după tot acelaşi chip, precum
urmează tocmeala vânzării", şi în trimeterea sa la articolele privitoare la acest din urmă
capitol se păzeşte a cita asemenea şi articolul 1430 şi a excepta astfel arendarea moşiilor;
după cum nu face nici o excepţie în articolele următoare, care tratează despre chirie şi
câştiu.
Dar mulţumită acestei tăceri păzite de codică, şi fără a se lua în seamă spiritul ce a
predominat, chestia aceasta a fost mai târziu interpretată în defavoarea evreilor.
Regulamentul Organic învoeşte numai evreilor de a lua în arendă moşii nelocuite, iar
circulări anterioare şi posterioare Reglementului revin asupra faptului şi poruncesc ca să nu
se îngădue evreilor luarea în arendă a moşiilor.
XI
Nu putem şti cu siguranţă dacă dreptul de a ţine slugi creştine era sau nu îngăduit
evreilor din Moldova 27 • Părerea noastră ar fi mai în grabă că aceasta le-ar fi fost interzis,
date fiind hotărârile diverselor soboare, cari opresc orce amestec cu evreii. Regretăm, dar,
de a nu fi putut încă studia dreptul canonic, care era decisiv în această privinţă. Orcum ar fi,
este aproape sigur că şi aceste dispoziţii au fost înfrânte ca multe alte, şi evreii se serveau
de slugi creştine. Dar, desigur, că n-au lipsit reclame ce se întemeeau negreşit pe motivul că
slugile creştine ar putea fi seduse şi prin urmare convertite de stăpânii lor evrei. Numai în
acest sens s-ar putea sănătos interpreta dispoziţia pe care o găsim în aşezământul lui
Mavrocordat de la 1741 şi care sună: „Copii slugi au fete slujnice de vârstă până la 30 ani
s-au hotărât la jidovi să nu se mai afle slujind".
Rămas-a această prescripţie în vigoare sau avut-a şi ea soarta multor altora, cari când
erau aplicate cu o rigoare extremă, când înlăturate cu multă nepăsare? Probabil şi una şi
alta.
Codica lui Calimach a crezut de cuviinţă de a păstra tăcerea asupra acestui punct. În
capitolul „despre năimirea lucrărilor şi a lucratului", la articolul 1560 declară că: „Drilurile
şi îndatoririle între stăpâni şi între tocmitele slugi se cuvin la codica legilor poliţieneşti".
Regretăm de a nu avea sub mână aceste legi; dar atâta putem afirma, că nici dispoziţia
prescrisă de Mavrocordat nu fu mai târziu menţinută. Ţinerea slugilor creştine de evrei fiind
lăsat la bunul plac al poliţiei, ea dete loc la arbitrarietăţi strigătoare. Când li se învoea, când
li se răpea dreptul de a ţinea slugi creştine, după cum era bunavoe a poliţaiului sau şi, mai
târziu, a primăriilor, la cari trecu legiferarea asupra acestor materii. Măsurile arbitrare luate
de aceasta încă în anii 1869-1870 sunt recente în memoria tuturora.
122
XII
Înainte de a termina studiul de faţă, să mai pomenim câteva dispoziţii cari îşi aveau
valoarea lor.
Astfel, putem cita dispoziţia în virtutea căreia evreii pământeni puteau să se bucure
de dreptul primului ocupant, drept interzis evreilor supuşi străini, ca şi îndeobşte tuturor
străinilor; iată în adevăr cum sună articolul 380 privitor la acest punct: „Lucruri de obşte şi
fără stăpân se numesc acele a cărora luare în stăpânire este slobodă la fieştece pământean"
De asemenea, putem cita ca trăsură de toleranţă religioasă articolul 1090, care deşi
nu pomeneşte direct de evrei, este aproape sigur că se aplica şi cu privire la ei. Iată ce spune
acest articol: „Moşia pe care sânt ţintirime să împarte, iar locul ţintirimelor nu să împarte, ci
rămâne dritul întreg la fieştecarele moştenitoriu; deci, dacă unul din ei nu va putea sau nu
va voi să cumpere moşia de părtăşie, nici să vândă partea sa, judecătorul va împărţi moşia
în părţi, iar locul ţintirimelor rămâne neîmpărţit, unde fieştecarele moştenitoriu îngroapă şi
fără voia împreună moştenitorilor lui, măcar că va avea puţină parte". Cu alte cuvinte, locul
cimitirurilor era inviolabil, un res publica, şi nu trebuea expuşi morţii şi mormintele
bunului plac al primului individ, chiar când acel individ avea dreptul de proprietate pe acel
loc.
În fine, vom mai pomeni şi articolele privitoare la arbitraj. Pe când în legislaţia
liberală de astăzi tribunalele exclud sistematic în multe oraşe pe evrei ca arbitri, articolul
183 l din codică proclamă: „Îndeobşte nu este ertat să se aleagă arbitri acei ce sunt opriţi de
a face tocmele ... " sau cu alte cuvinte numai acei „lipsiţi de minte, nevrăsnicii, cei ce se află
sub tutelă sau curatelă şi cei osândiţi pentru vreo mare vinovăţie" (art. 1156 până la 1159,
citate de pomenitul articol); religia dar nu constituea nici o piedică.
Tot privitor la arbitri, vom pomeni şi partea finală a articolului 1836, care glusueşte:
ear dacă arbitrii vor fi persoane bisericeşti, nu este supusă hotărârea lor la iznoavă judecată
sub nici un cuvânt; ceea ce ne (ace a spune că arbitrajul rabinilor era definitiv şi irevocabil.
În exil, Paris, april 1888
Al, Xl/1888, p. 1888, p. 71-98.
NOTE
I. Codica /,din „Introducere". (N.a.)

2. O mare parte din dispoziţiile acestei pravile, ca şi cele din pravila lui Vasile Lupu, au fost reproduse textual de
prietenul meu L. Şăineanu în studiul său Israel în Evul Mediu. Vezi Al, IX, 1886, p. 37-40. (N.a.)
3. Reprodus în întregul său în volumul al VI-lea al Uricariului. (N.a.) V. şi IMER, IUi. (L.B.)
4. Vezi Legiuirile civile ale Ţerei Româneşti, de Const. N. Brăiloiu, Bucureşti, 1854, p. 8, 104, 116, 193 şi 194.
(N.a.)
5. Basilicale. Cărţi juridice de origine bizantină alcătuite în timpul împăratului Leopold al VJ-lea (886-912).
Conţin numeroase prevederi antiiudaice. (L.B.)
6. Noul Cod penal a fost sancţionat de A.I. Cuza la 3 mai 1864. A intrat în vigoare la I mai 1865. În legătură cu
posibilită\ile pentru cei de rit necreştin de a dobândi drepturile şi calitatea de cetă\ean român, în articolul
16 se precizau următoarele: în funcţie de capital, profesiune, meserie, pe baza unei cereri individuale, un
evreu poate dobândi calitatea de cetăţean român după zece ani de la solicitare, cu aprobarea Corpurilor
legiuitoare, a domnitorului şi a Consiliului de Stat. (L.B.)
123
7. Eată litiul codului în chestie: Codica /ivilă sau politicească a Prin/ipatului Moldovei; exemplarul ce-l avem
înaintea noastră e tipărit în laşi, la 1833. (N.a.) Prima edi\ie a fost tipărită la laşi în anii 1816-1817. Pentru
prevederile referitoare la evrei, vezi !MER, III/I, p. 399-400, doc. 58. (L.B.)
8. Asupra acestor chestii vezi studiul nostru Aşezămi11tele evreilor din Moldova tn veacul al XV/11[-leaj şi
jumătatea veacului al XIX[-leaj, de unde am extras şi notitele de mai sus, ceea ce ne dispenseaZll a mai
cita izvoarele. (N.a.) V. studiul în antologia de fată. (L.B.)
9. Termenul de pământean reflecta statutul evreilor de supuşenie fată de statul autohton. Datorită calitătii de
necreştini, evreii intrau în categoria de străini. (L.B.)
10. Analizând prevederile Regulamentului Orga11ic referitoare la drepturile civile şi politice ale românilor,
I. Berkowitz a subliniat că acest aşezământ a introdus termenii de naturalizare mare şi naturalizare mică;
acesta din urmă însemnând drepturi civile necesare pentru exercitarea comertului şi a altor profesiuni în
Principale. V. lMER, 111/2, p. 24, doc. 168, nota 3. (L.B.)
11. Vezi articolul 379, aliniatul 5 din Regulamentul Organic al Munteniei, Bucureşti, 1847, p. 340, cf. articolul VI
din anexa X, p. 362, Reglementul Moldovenesc, edi\ia franceză, New York, fără dată. (N.a.) V. şi !MER,
11112, p. 23, doc. 168. (L.B.)
12. MA, t. I, p. 524-25; documentule reprodus de noi în întreg în Aşezămintele etc., Al, VIII, 1885, p. 8-9. (N.a.)
Referirea se face la un memoriu din 1832 al evreilor de supuşenie străină, în care au declarat că în cazul
desfiintării hahambaşiei şi „cei ce se petrec supt protectii străine se vor înscrie în clanul negutătorilor
palenlari şi vor primi patente locale". (V. !MER, 11112, p. 79, doc. 203. L.B.)
13. Deşi rândurile de mai sus au fost scrise numai din punctul de vedere istoric pentru lămurirea tezei ce tratăm şi
fără nici un gând politic, să ne fie îngăduit aci a spune câteva cuvinte pro domo. Procesul exilatului Fior,
care a fost în fond procesul nostru, al exilatilor din 1885, a dat ocazia autoritătilor judiciare de a se rosti
asupra calitătii de pământean a evreilor din tară; şovinismul politic şi mania goanei şi-a băgat vârful
nasului şi aci, şi evreii pământeni au fost declarati mai rău încă ca vagabonzi. Nu voim să examinăm aci
procesul, ne mărginim numai a spune că afară de pledoaria d-lui Macri, care însă a fost mai mult
improvizată, şi nu serios studiată, toti apărătorii inculpatului au arătat o uşurintă nepomenită. Ne-a
surprins mai ales faptul că nu s-a găsii nimeni spre a răspunde procurorului general după merit la
afirmarea sa, că evreii care nu sunt supuşi unei protectii străine sunt oameni fără vatră şi fără căpătâi, şi
să-i fi dat o lectie de dreptul vechi moldovenesc şi muntenesc, drept care, cu toate acestea, nu se urca la o
mare vechime. Te desgustă să vezi că un procuror general la Casa\ie calcă astfel în picioare tot trecutul
\Arii - şi cu toate acestea, Regulamentul Organic nu datează din vremea lui Han-tătar sau a lui Ciubăr
Vodă. Iar mai trist şi mai surprinzător este faptul că nici ziaristica israelită nu a avut a răspunde, cu acest
prilej, decât cuvinte în vânt. Pe când rar prilejul s-a înfătişat spre a scoate la iveală toate documentele
istorice privitoare la această chestie. Dar ce să te mire aceasta, când vezi că persoanele zise fruntaşe, ce se
îndeletnicesc, dragă doamne, cu afacerile generale ale evreilor şi cu mersul comunitătilor, a căror capi
doresc de-a pururea a fi, refuză o mică subvenţie anuală Societăţii Istorice „Iuliu Barasch" menită a pune
la lumină trecutul nostru în \ară. Dacă documentele de natura celor ce publicăm ar exista în belşug,
nimeni n-ar îndrăzni, numească-se el procuror-general, tribunal sau curte, să declare cu sfruntare că evreii
în tară n-au fost şi nu sunt pământeni. Afară doară de vestitul (!) istoric Ureche, care călare pe bătui
patriotismului, afirmă în plină Academie (ce neruşinare!}, că în 1821 au fost 127 evrei în Bucureşti şi
Muntenia, când Fotino deja număra 5000 la începutul veacului nostru. (N.a.)
14. Drepturile lor se refereau, în principal, la viata lor cultual-comunitară (strângerea gabelei, alegerea conducerii
ş.a.). (L.B.)
15. Cuvântul politiceşti_nu înseamnă politice, ci civile; el vine de la politis, adică oraş, cetate. (N.a.)
16. Pravila lui Marei Basarab, edi\ia 1.M. Bujoreanu, Bucureşti, 1884, p. 211-212. (N.a.)
17. lbid., p. 85, ed. Sion, Botoşani, 1876, p. 154. (N.a.) V. şi !MER, I, p. 103, doc. 142. (L.B.)
18. !MER, I, p. 111, doc. 134. (L.B.)
19. MA, t. II, p. 38. (N.a.)
20. Am subliniat aceste rânduri fiindcă ne pare că aci sunt vizaţi franchiştii. În genere, Codica lui Caii mach evită
zicătoarea: superflua non nocet, şi acest pasaj ar fi supertlu, dacă nu i s-ar da o tălmăcire cum trebuie. În
momentul redactării Codicei, autorii au trebuit să se gândească la un exemplu, şi numai la botezati nu s-au
gândit. Din contra, ştim că tocmai la redactarea lui era momentul când multi franchişti intrau în Moldova
spre a se reîntoarce la iudaism. Şi tot acest pasaj ne pare decisiv spre a spune că franchiştii au trebuit să
joace un rol în \ară. (N.a.)
21. Aceasta o indică chiar nota pusă în dreptul acestui articol în Codica, p. 181. (N.a.)
22. I. Psantir, Sefer, p. 22. (N.a.)
23. Spre a nu face dublu uz cu citate, atât la capitolul prezent, cât şi în cele următoare X şi XI, trimitem la studiul
nostru Aşezămintele, unde am tratat deja această materie. (N.a.) Vezi studiul în antologia de faţă. (L.B.)
124
24. Pare că sub oraş se în\elegeau şi târguşoarele, căci evreii posedau case şi prăvălii şi în târguşoare, cu embatic.
(N.a.)
25. Referirea se face la anaforaua boierilor moldoveni din 9 aprilie 1827. V. IMER, III/I, p. 545-546, doc. 129.
(L.B.)
26. Ordinul lui Alexandru Constantin Moruzi, domn al Moldovei, datează din 18 mai 1804. V. IMER, III/I, p.
309, doc. 19. (L.B).
27. O primă restric\ie în acest sens se cuprinde în al doilea Aşezământ al domnitorului Constantin Mavrocordat,
din martie 1743. V. JMER, II/I, p. 162, doc. 198. (L.B.)
DR. E. SCHWARZFELD
EVREII DIN MOLDOVA SUB REGLEMENTUL ORGANIC
Studiu istoric
De mult încă ne-am propus a întreprinde un studiu asupra stării evreilor din
Moldova sub imperiul Reglementului Organic. Epoca, deşi relativ recentă, totuşi nu
prezintă mai puţin interes. Regimul Reglementului Organic cuprinde un interval de mai
bine de treizeci ani şi marchează în istoria Principatelor. Înrâurirea rusească, slabă şi latentă
la început, din momentul în care românii vin în contact mijlocit cu colosul nordului, capătă
din ce în ce un caracter mai pronunţat şi mai predominător, până ce înlocueşte cu
desăvârşire influenţa turcească, care devenise în timpul din urmă cu totul platonică, ca şi
suzeranitatea ei.
După tractatul de la Adrianbpole, înrâurirea rusească, funestă pentru români, este şi
mai funestă pentru evrei. De la un regim relativ tolerant, evreii din Moldova trec, sub
aparatul legilor şi decretelor fabricate sub presiunea rusească, la un regim aspru, intolerant,
prigonitor. Reglementul Organic este obârşia mai tuturor hărţuirilor şi a măsurelor
excluziviste, de pe urma câtorva evrei au avut a suferi şi mai suferă şi astăzi. Cnutul rusesc
i-a atins indirect şi pe ei, şi autocraţia moscovită a lăsat şi pe spatele lor unnele
samavolniciei sale. Mulţumită unor articole, în aparenţă inofensive, introduse în corpul
Reglementului, s-a zămislit acel şir lung şi nesfârşit de hărţuieli şi goane, cari au slujit de
pretext unui vodă cu conştiinţa elastică, pentru care toate erau bune spre a-şi ticsi chimirul,
şi tot ele au fost luate ca punct de plecare de o administraţie coruptă, spre satisfacerea
poftelor sale nesănătoase.
Un studiu complect asupra stării evreilor sub Reglementul Organic ar pune la iveală
toate aceste puncte ce le atingem aci în treacăt, dar acesta ar trece cu mult peste cadrul cel
mai larg al unui articol de „Anuar". Pe lângă aceste, trebue să recunoaştem că nu ne-a fost
încă cu putinţă de a exploata tot materialul şi a cerceta în special toate actele din „Buletinul
oficial" şi cele inserate în gazetele semi-oficiale.
Vom da, dar, astăzi numai o parte a studiului, câteva capitole, cari, deşi în legătură
cu întregul, prezintă un interes de sine stătător, rămâind ca să complectăm studiul în anii
viitori.
125
I
Vagabonzii şi oprirea năvălirii jidovilor
Evreii sunt vechi locuitori ai ţerei, pe la jumătatea veacului al XVIII-iea erau deja
numeroşi în Moldova. Toţi scriitorii sunt de acord asupra acestui punct.
Sulzer relatează că pe timpul său nu exista nici .o localitate, fie cât de mică - prin
urmare sat, orăşel sau oraş - în care evreii să nu fi fost stabiliţi 1• Şi zisele lui se confirmă
printr-un document autentic din aceeaşi epocă, adică de un hrisov care decretă isgonirea
evreilor din sate şi în care se relevă că evreii se plâng „că nu pot a se hrăni cu îndestulare"
la târguri 2 •
Pe lângă acestea, este astăzi un fapt constatat că imigrarea evreilor în Moldova,
existentă din tot timpul, luase în acea epocă un avânt şi mai mare. Chemaţi de boerii şi de
proprietarii moşiilor cari ţineau a-şi impopula proprietăţile, atraşi de foloasele imediate şi
de scutirile de bir, ce li se încuviinţau sau voind pe de altă parte a se sustrage, în parte, de
slujba ostăşească oneroasă, din ţara obârşiei lor, Austria, Polonia şi Rusia 3, ei imigrară în
Moldova, unde găsiră o ospitalitate mai solidă, o toleranţă relativă şi un câmp mai larg
pentru întreţinerea familiilor lor; se îndeletniciră cu industrii, cu negoţul şi cu tot soiul de
meşteşuguri.
Condica liuzilor din 1803 ne poate da o idee, deşi imperfectă, de numărul evreilor
imigraţi şi respândiţi prin toate localităţile din Moldova, în târguri, târguşoare, ocoale şi
sate. Toţi aceştia, fapt incontestabil, veniseră în ţară fiind încurajaţi în mod făţiş de
proprietarii de moşii, cari aveau nevoe de hărnicia lor, şi pe temeiul învoirii domneşti. Mai
nu găsim sat în care să nu fie un număr mai mult sau mai puţin respectabil de familii
israelite4 •
Dar tocmai această statistică a liuzilor din 1803 pare a fi fost punctul de plecare, spre
a retrage celor adimeniţi uşurările încuviinţate lor în momentul chemării în ţară. Boerii,
clerul, proprietarii moşiilor trăgeau negreşit foloase, şi foloase însemnate, din această
mulţime de meşteşugari, neguţitori, industriaşi, dar haznaua îşi căuta asemenea foloasele
sale directe. La 1804, se face dar o nouă hotărâre „pentru aşezarea birului ţărei" sub vodă
Alexandru Constantin Moruzi, şi birul evreilor se sporeşte pe cuvintele următoare:
„Fiindcă jidovii, din pricina hrisoavelor ce li s-au făcut de la o vreme cu hotărâtă
dare a birului lor, să adună mulţime din toate părţile, care nimică alta nu folosesc, decât
numai că pricinuesc în mare scumpete zahereaoa, şi acei săraci dintre dânşii, însărcinând
earăşi pe al lor neam, fără a ave vreun folos de la dânşii domniea sau ţara, găsim cu cale la
această de iznoavă aşezare să se facă şi pentru dânşii o hotărâre cu sporire peste ceea ce
dau, care să se scadă din hotărâta sumă a birului ţărei, spre uşurarea lăcuitorilor, la oarecare
greutăţi, nu prind ei cât de puţin din pricina arătatelor hrisoave" 5 .
Motivele, desigur, că nu erau deloc vajnice şi temelia lor e din cele mai şubrede,
propuitorii pentru sporirea birului nu au avut mâna fericită în alegerea argumentelor lor.
Dar statul fiind stat şi puterea primând dreptul şi logica, sporirea fu decretată. Raţiunea
sănătoasă ar fi dictat desigur concluzii contrarie şi în orce caz un statu-quo, cu stricta
poprire de a se mai admite liuzi evrei în ţară. Dar semnatarii propunerii fiind convinşi, în
interiorul lor, că evreii, cu toate spusele contrarie, constitueau un bun mijloc de a spori nu
numai veniturile haznalii şi ale domniei, ci încă ale lor proprii, adică ale boerilor cari căutau
a-şi impopula moşiile şi ţara, se mărginiră a trage în anaforaua lor un folos fiscal şi nu mai
propuneau nici o măsură preventivă6 , aşa cum ar fi cerut-o logica, dacă expunerea de
motive era în adevăr temeinică.
126
Reglementului Organic îi era dat de a reveni asupra acestei chestii şi să tragă din ea
concluziile excluziviste. Conceput într-un spirit strâmt şi intolerant pentru evrei, ca tot ce
încearcă înrâurirea rusească, fără a ţine în seamă starea ţerei şi pricina care provocase
chemarea şi imigrarea continuă a evreilor, preocupat exclusiv de vederile intolerante ale
regimului ce-l reprezenta, el decretă la art. 94 (Capit. III, regulamentul finanţelor, modul
recenzământului, pag. 527) următoarele:
„Este incontestabil că jidovii, cari s-au respândit în Moldova şi al căror număr
sporeşte zilnic, trăesc în mare parte în sarcina pământenilor şi exploatează mai toate
isvoarele în paguba propăşirii industriei şi a prosperităţii publice. Spre a preîntâmpina acest
neajuns, pe cât posibil, aceeaşi comisiune (de recenzământ) va înscrie în tabloul
recenzământului starea fiecărui evreu, pentru ca acei ce nu vor avea vreo stare şi cari,
neexercitând nici un meşteşug folositor, ar trăi fără căpătâi, să fie eliminaţi şi ca atari
indivizi să nu mai poată intra în Moldova".
Inofensivă în aparenţă, deoarece se refera numai la cei fără căpătâi, această măsură,
arbitrară deja prin expunerea sa de motive, dădu naştere pentru întâia oară unui nou termen,
care va lua mai târzeu numele de vagabond şi va fi isvorul nesecabil al unei serii lungi de
dispoziţii legislative şi decrete hărţuitoare şi hrăpitoare, cari erau suspendate ca nişte săbii
tăetoare pe capetele breslei jidoveşti şi le seca, nu arareori, pungile, îndopând pe acele ale
lui vodă, ale miniştrilor şi ale tuturor slujbaşilor mari şi mici, cari găsiră aci o mină bogată
de exploatat. Vodă Sturdza, mai ales, găsi în acest articol un mijloc minunat spre a-şi potoli
setea neastâmpărată de bani şi ştia să mulgă vaca lăptoasă din momentul luării în posesie a
scaunului domnesc, până în clipita când fu silit să depue frâele ocârmuirii.
Abea urcat pe scaunul domniei, şi la IO septemvrie 1834 decretă întâia anafora a
înaltului Sfat privitor la această materie. Ei îi succedară pe rând, şi în intervaluri mai mult
sau mai puţin mari, anaforalele din 12 aprilie 1836 şi din 11 aprilie 1838, cari fură apoi
contopite la un loc în anaforaua Sfatului aprobată şi încuviinţată la l iulie 1839, urmată de o
serie de instrucţii, ce nu cuprind mai puţin ca 36 de articole, cari luară de astă dată titlul de
Instrucţii alcătuite pentru cercetarea vagabonţilor de toată naţiă şi oprirea năvălirei
jidovilor în ţară8 •
Privitoare fiind la vagabonzii tuturor naţiilor, instrucţiile spun în § 2, că „măsurile ce
s-au luat după vreme de cătră ocârmuire, pentru siguranţiea liniştei obşteşti şi nebântuita
petrecere a obştiilor, au avut de pravăţ a se curăţi din mijlocul lor pe acei care, neavând
cuvenita închezăşluire moralicească şi pragmaticească, se abat la fapte rele".
Dar pe când măsuri obşteşti sunt luate contra vagabonzilor de toate naţiile,
instrucţiile sunt date evident mai numai contra evreilor, cea mai mare parte din dispoziţii îi
privesc excluziv şi mai nu intră deloc în cadrul măsurilor luate contra celorlalţi străini.
Articolul 4 este de altfel foarte explicit, el sună:
,,Înmulţirea jidovilor în ţară prin intrarea pe furiş, prin isgonirea din alte ţeri şi prin
alte chipuri.făcându-se obiectul unei înadinse cercetări spre oprirea acestui rău, care aduce
o simţitoară jignire binelui obştesc, prin strâmtorirea mijloacelor de vieţuire a adevăraţilor
pământeni, s-au luat măsura în conglăsuire cu art. 94 din capul al Iii-lea al Reglementului
pentru oprirea acelor netrebnici în soţietatea românească, şi de la anul 1833 s-au pus în
lucrare cercetarea vagabonţilor aceştii naţii cu înadinse instrucţii, care s-au dat de povăţuire
atât poliţii îndreptătoare, cât şi poliţiilor locale de la ţânut".
Măsurele generale contra vagabonzilor conzistau în o straşnică supraveghere a
frontierelor, spre a nu se îngădui intrarea în ţară a nici unui străin care n-ar fi purtător în
regulă a unui paşaport. Se înfiinţă un registru, în care trebuea trecut călătorul străin cu toate
127
amănuntele pnv1toare la persoana sa, indicarea oraşului spre care se îndrepta pentru
interesele sale, transmiterea condicilor la Departamentul din Lăuntru şi la Hătmănie; ear ca
sancţiune, isgonirea orcărui străin care ar fi contravenit dispoziţiilor prevăzute de lege pe
timpul petrecerii sale în ţară sau în caz de înfrângere a chezăşiei ce i se prescria.
Dacă aceste erau măsuri obşteşti, evreii mai erau supuşi unor dispoziţii mai aspre.
Se opreşte tuturor locuitorilor din târguri, şi mai ales evreilor, într-un chip foarte
sever, de a primi pe cineva în gazdă, chear de ar fi cunoscut sau rudenie, fără a înştiinţa
imediat pe vomici, pe paznici sau pe poliţie.
Orce evreu pământean sau străin, şezător în ţară, nu are voe să se ducă la vreun oraş
sau în Capitală fără a-şi procura un răvaş de la locul unde e stabilit. Acest răvaş, pe lângă
descrierea figurei, mai avea să indice semnele trăsurei, ale vitelor trăgătoare şi a tovarăşilor
săi de drum. Evreul nu putea să părăsească oraşul, spre care se îndreptase, fără a se anunţa
din nou la poliţie, care să vizeze întoarcerea sau plecarea sa spre alt loc.
Evreii goniţi din alte ţări nu au voe a intra sub nici un chip în Moldova, ei trebue
trecuţi imediat peste Dunăre, chear când ar împlini toate condiţiile posibile şi imposibile.
În regulă generală, evreii sunt clasaţi în două categorii: cei născuţi şi crescuţi în ţară,
şi cei născuţi în străinătate şi veniţi cu sau fără paşapoarte.
Cei născuţi în ţară trebue isgoniţi peste hotar numai când „nu ar ave vreo
închezeşluire după forma statornicită", de vreme ce celor născuţi în alte ţări li se cere
dovada unei meserii sau a unui capital de 5.000 lei „cu care să-şi câştige vieţuirea cinstit şi
nejignitor obştiilor". Mai mult, nici un evreu nu mai poate rămâne în Principat şi a se
statornici definitiv, dacă n-are o meserie folositoare", fiindcă înmulţirea jidovilor netrebnici
este subt toate cuvintele de cea mai însemnătoare jignire pentru obştie, care aceasta
prevăzându-se şi în alte ţări, îngrijirea ocârmuirii ţinteşte spre aceea de a se împuţina
numărul lor"(§ 19).
Cât pentru cercetarea evreilor deja stabiliţi în ţară, aceasta „fiind obştească, fără
osebire de sudiţi", ea se face în Iaşi prin o comisiune, la care se adaugă doi delegaţi aleşi de
epitropie, ear la ţinuturi unul sau mai mulţi membri din cahalii şi vechilii naţiei „spre a da
lămurire asupra stării şi purtării fiecăruia", precum şi un delegat din partea consulatului de
la care atârnă persoana luată în cercetare.
Delegaţii epitropilor, a cahalilor sau a vechililor sunt criminaliceşte răspunzători
pentru îndosirea adevărului.
Fiecare evreu se cercetează pe bresle, după ce starostele respectiv va adeveri pe
fiecare în parte şi adeverirea se va găsi conformă cu catagrafia obştească. Celui cercetat i se
eliberează un bilet indicând numele, fizionomia, ocupaţia, protecţia individului, soţia,
copiii, slugile şi calfele până la vârsta de 15 ani. Acest bilet se înnoeşte în fiecare an, spre a
se însemna schimbările supravenite. Biletul e personal şi trebue prezentat la orce cerere şi
mai ales la cere de paşaport.
„Starostii corporaţiilor împreună cu hahamii jidovilor să se îndatorească a ţine
mitrice pentru acei născuţi, căsătoriţi şi morţi dintre dânşii, care mitrice să le înfăţoşeze
cârmuirii pe fieştecare an, spre a fi faţă la înnoirea bileturilor; aseminea să ţie condici şi
pentru calfe şi slugi acei de vârstă de 15 ani, care au trecut de la un stăpân la altul, în
curgirea anului" (§ 25).
Poliţia trebue să ia măsuri spre a se încredinţa de starea fiecărui individ pământean
sau străin, de are paşaport sau nu, de locul naşterii sale, de naţionalitatea şi religia lui, de
mijloacele sale de existenţă, şi să aresteze pe orcine nu ar avea chezăşia cerută, după care
să-l extrădeze prin consulatul respectiv sau să-l dea peste Dunăre.
128
Chezaşul trebue să fie născut şi crescut în ţară, ear de ar fi sudit, trebue să fie notoriu
cunoscut ca om cinstit, deoarece este respunzător de orce faptă a închezăşuitului. Părinţii
pot lua în chezăşie pe fiii lor şi stăpânii pe calfele şi slugile lor.
Cei arestaţi ca vagabonzi nu trebue să remâe la arest mai mult ca două zile, fie în
sate sau în târguşoare, după care sunt trimeşi Ia isprăvnicie, unde sunt eliberaţi dacă
prezintă chezăşia îndestulătoare, în caz contrar sunt reţinuţi în arest şi trimeşi la
Departamentul din Lăuntru, spre a fi transportaţi peste hotar; nu însă fără a fi trecuţi într-o
condică aparte de păzitorii hotarelor, cu fizionomia lor, spre a nu mai putea reintra în ţară
chear cu paşaport. Numele lor se publică în Buletinul oficial.
În fine, printr-o trăsătură de condei, instrucţiile aceste, cari au unicul scop de a curăţi
ţara de vagabonzi, şterg cu buretele toate drepturile anterioare de care s-au bucurat evreii
din vechime în Moldova şi decid:
„Fiindcă jidovii nu au în Prinţipat nici un drept ţivil 9 , decât numai acel al speculării
şi a plăti darea cuvenită ocârmuirii, apoi nici unui jidov nu-i este oprită strămutarea din
ţară, ce el poate fi slobod a eşi cu toată familia lui, cu aceasta ca să dee de ştire la ocârmuire
cu o lună de zile mai înainte şi să plătească darea la care ar fi legat, precum şi să se desfacă
de toate îndatorirele particularnice ce ar ave asupra lui" (§ 35).
Aceste instrucţii draconice, cari se aplicau tot aşa de bine evreului pământean ca şi
evreului străin, provocau, din cauza prea marii lor severităţi, o legitimă îndoeală în spiritele
acelora ce erau chemaţi să le execute în toată rigoarea lor. Li se părea prea din cale afară de
a cuprinde şi pe pământeni printre vagabonzi, cu toată dispoziţia § 18 care-i viza direct,
într-un mod clar şi precis; aşa că Departamentul din Lăuntru se văzu silit a supune Sfatului
întrebarea: cum să urmeze cu evreii născuţi în ţară şi trecuţi în catagrafie fără a avea
meritele cerşute? Acesta declară iar în încheerea lui din 11 martie 1840:
„Fiindcă § 18 din instrucţiile pentru vagabonţi are prea înţeleasă rostirea şi pentru
acei născuţi aice, care, de nu ar avea cuvenitele însuşiri, urmează să se isgoniască peste
hotar, apoi Departamentul din Lăuntru va poronci lucrarea şi pentru aceia, potrivit cu
înţelesul instrucţiilor, a cărora obiect este de a curăţi pe răii din ţară în urma catagrafiei" 10 •
Încheerea Sfatului din 15 aprilie 1842 aduce chestia earăşi pe tapet, în scop de a
regula mai ales dispoziţia privitoare la practicarea unei meserii şi Ia posesiunea unui anume
capital. „În caz când n-ar poseda nici una din aceste însuşiri, zice încheerea, vor fi
îndatoraţi a se declara unde anume şi cu ce îndeletnicire îşi propun a pitrece, când Ia
asemenea întâmplare se vor da pe chizăşiea satului Ia care îşi vor alege locuinţa, şi nefiind
nicicum primiţi şi neavând nici dovezi că s-au purtat cinstit pe unde au petrecut, se va urma
cu dânşii potrivit cu regulile ce sunt statornicite pentru vagabonţi; asemenea se va urma şi
pentru acei cu meserie, de nu vor fi priimiţi la vreo corporaţie sau obştie de sat" 11 •
Cu toate aceste, nu avem nici un caz în care un legiuitor, orcât de rafinat ar fi, să nu
se dea în vileag la un moment dat, să nu-şi dea pe faţă tainica sa gândire ascunsă la început
sub un văl mai mult sau mai puţin străvăzător. lnstrucţiile de la 1839 erau concepute pro
formă într-un sens general, se referau la toţi vagabonzii, de orce naţie, şi aveau aerul de a
opri intrarea în ţară a tuturor străinilor zişi fără căpătâi, pe când în realitate nu ţinteau decât
la evrei. O hotărâre a Sfatului Administrativ extraordinar, din 14 octombre 1843, le reduse I
dar la aceea ce erau în realitate: la măsuri speciale, luate esclusiv contra evreilor.
lnstrucţiile cele nouă lasă făţărnicia la o parte şi intitulează măsurile ca „instrucţii
atingătoare de cercetarea numai a jidovilor vagabonzi, adică acelor ce nu ar da dovadă de
uneltire aeve a unui meşteşug sau de fiinţa unui capital de cinci mii lei, precum şi de jidovii
129
ce intră în ţară", şi ca să nu planeze nici o îndoeală asupra instrucţiilor din trecut, numeşte
pe aceste îmbunătăţite de Sfatul Administrativ extraordinar.
Fiind privitoare exclusiv Ia evrei, Ie reproducem aci in extenso:
„Art. 1. Cercetarea jidovilor în Capitalie se va face de cătră o comisie alcătuită de
vei aga, de prezedentul Eforiei sau unul din mădularile ei, de alţi doi boeri rânduiţi de cătră
ocârmuire, precum şi de trei neguţitori i doi supuşi străini şi un pământean; patru feţe ale
acestii comisii vor alcătui complectul ei, spre înaintarea lucrării având de pravăţ regulile
următoare.
Art. 2. Această comisie, Ia cercetarea ce va face jidovilor, va avea în videre
catagrafiea obştească a jidovilor din oraşul Iaşi, de la visterie, isvoadele cercetărilor făcute
până acum, listele împărtăşite de cătră consulaturi, pentru supuşii respectivi, şi, de vor fi, şi
condicile de mitrici orânduite a se ţine prin§ 25 din instrucţiile publicate în anul 1839.
Art. 3. Condiţiile de la acei luaţi în cercetare, fiind pentru dovada unei meserii sau a
unui capital potrivit cu art. 94, din capul al III al Reglementului, apoi subt cuvânt de
meserie se înţeleg acei ce uneltesc vreun meşteşug folositoriu obştiei, precum croitori,
ciobotari şi alţi meşteri de deosebite corporaţii, lucrători cu mâna, cunoscuţi de asemenea;
ear subt cuvânt de capital, acei ce neguţitoresc cu deridicata sau cu mănunta prin dughenile
lor, sau prin dugheni năimite, care aceşti din urmă fie născuţi aice, fie veniţi din părţi
străine, sunt supuşi condiţiei de a da dovadă despre capital, care dovadă trebue să o facă
supusul cercetării ori în numărătoare sau în alte obiecte, precum casă, marfă dreaptă a sa,
până la valoarea sus arătată, căci o închizăşluire alta, afară de meserie şi de capital, nu poate
fi primită.
Art. 4. Acel ce nu va produce asemenea dovadă va cădea în categoria de vagabont.
Art. 5. Dosloşirile pentru capital sau meserie se vor trece în deosebită condică, care
se va păstra la Adgie, spre a sluji pururea de încredinţare.
Art. 6. Pentru urmărirea adevărului, fiind cerşute ştiinţi de la epitropiea naţiei
evreeşti, aceştiea vor fi datori a le da comisiei.
Art. 7. Toţi acei cercetaţi vor fi înscrişi în deosebite corporaţii potrivit cu neguţitoria
şi meseria ce unelteşte fiecare, condiţie cerşută de Organicescul Reglement.
Art. 8. Fieştecărui jidov, căruea locuinţa în oraş va fi încuviinţată, se va slobozi un
bilet cu N. subt forma aice alăturată şi sub pecetea comisiei cercetătoare; în acest bilet se va
cuprinde numele şi porecla acelui cercetat, fiziognomiea lui, neguţitoriea sau meseria ce
unelteşte, de este rae sau atârnat de vreo protecţie, din ce vreme este venit în ţară şi cu ce
paşaport, pi ce uliţă lăcueşte şi subt ce număr al casei, de este proprieta a sa sau cu
năimială, şi la care corporaţie se află înscris; iar fiind căsătorit, să treacă în dosul biletului
soţiea evreului cu numele ei, numele copiilor lor, cu vârsta lor, precum şi numărul patentei
a protecţiei de la care atârnă bărbatul de este sudit.
Art. 9. Calfile ce vor ave însuraţi şi neînsuraţi, care nu pot fi decăt de naţie
evreească şi cu ştiinţa de meseria stăpânului, li se va da bilet de fieştecare după forma de
sus arătată, fără deosebire de vrâstă, subt închizăşluirea stăpânului lor şi a breslei.
Art. 1O. Acel ce se va dovedi introdus cu viclenie în rândueala cal fii or pentru a se
socoti de asemenea, fără a ave totodată şi cunoştinţele cerşute a meşteşugului, va fi socotit
vagabond atât el cât şi oploşitorul lui.
Art. 11. - Toate aceste bileturi se vor slobozi pe vieaţă şi cu plata de doi sorocoveţi
pe biletul ce va priimi, care se vor întrebuinţa în cheltueala aceştii comisii.
Art. 12. - Comisiei se hotărăşte un termin de şase luni pentru a închie a sa lucrare cu
cercetarea jidovilor din oraşul Iaşi.
130
Art. 13. - Oricare din fiii acestora se vor căsători, sau necăsătorindu-se vor eşi din
casa părintească, să aibă a se mildui la comisia ce va fi rânduită, spre a se slobozi bileturi,
fără de care se vor socoti de vagabonţi.
Art. 14. - Pe lângă aceasta, se pune îndatorire rabinilor ca să facă împărtăşire acei
comisii de toate căsătoriile ce se vor face.
Art. 15. - Rezultatul aceştii lucrări se va face din vreme în vreme, după propăşirea
ei, cunoscut Departamentului din Lăuntru, ear bileturile ce se vor slobozi vor fi trecute cu
numeraţie în doue condice, în care se vor arăta şi numărul caselor ce lăcuesc, din care una
va rămâne în archiva poliţiei, iar cealaltă ce să trimete Departamentului din Lăuntru.
Art. 16. - Toţi acei ce neavând însuşirile cerşute, vor cade în categoria de vagabonţi,
vor fi trecuţi în deosebită condică cu toate semnile lor, şi tăcându-se cunoscut
Departamentului din Lăuntru, acesta va propune neîncuviinţatului de a-şi alege locul
trimeterii lui peste hotar, spre care sfârşit i se va da şi paşaport, unde va fi expediat cu pază
până la margine, iar nefăcând el aseminea alegere, sau nepriimindu-1 în acele staturi, va fi
isgonit îndată peste Dunăre, înştiinţând pe toate dregătoriile ţinutale şi pe păzitorii marginei
despre aceştiea, cu arătarea semnilor lor, şi a urma potrivit cu paragrafurile 31, 32 şi 33 din
instrucţiile publicate la anul 1839.
Art. 17. - Nici un jidov după închierea lucrării comisii nu va pute călători în ţară
fără a ave cu sine arătatul bilet.
Art. 18. -·Să se facă publicaţie o dată cu începirea lucrării comisii, că orişicare jidov
va veni din afară de oraş să aibă cu sine bilet după măsura publicarisită în Buletinul cu
no. 57, din anul 1839, la§ 15, pentru care Departamentul Trebilor din Lăuntru va priimi
măsuri a se pune îndată în lucrare.
Art. - Jidovii ce se vor găsi în Capitalie fără să aibă bilet sau de la locul locuinţei
sale, sau de la comisia din Capitalie, se vor arestui şi vor fi socotiţi de vagabonţi.
Art. 20. - Jidovii care vor voi să schimbe locul locuinţei, nu vor fi slobozi la
aceeasta fără împlinirea următoarei formalităţi, adică: mai întâiu ei vor da jalubă Visteriei,
spre a câştiga a ei învoire, după care Visteriea va face cunoscută poliţiei, iar poliţiea va
însemna în dosul biletului ieşirea din oraş cu arătarea învoirei Visteriei şi a locului unde
voeşte a se aşeza; şi ajungând el acolo, este datoriu a se întăţoşa îndată la Isprăvniciea
locului, care va însemna în bilet vremea statorniciei lui, asemine de către poliţie se va trece
în bilet şi cazul mutării în oraş dintr-o locuinţă întru alta, cu însemnarea numărului locuinţei
ce au lăsat şi acei în care s-au mutat.
Art. 21. - Călcătorii acestor regule vor fi de aseminea socotiţi de vagabonţi.
Art. 22. - Îndată după săvârşirea acestor lucrări din Capitalie, se vor lua aseminea
măsuri şi pentru târgurile din afară" 12 •
E de prisos ca să ne ocupăm pe larg cu comentarea acestor instrucţii, ce vorbesc
destul de clar prin sine înşile, şi cari par copiate după reglementele medievale din alte ţeri.
Ele împrospătau în o ţară relativ tolerantă nişte măsuri restrictive şi vexatoare, într-o epocă
când statele cele mai prigonitoare şi vrăjmaşe începeau să le mai îmblânzească, căci ele nu
stinghereau numai pe evrei în toate mişcările lor, ci încă comerţul, industria şi tot traficul
ţerilor respective.
Instrucţiile de mai sus având în vedere numai pe evreii pământeni şi pe străinii
petrecători de la o vreme mai lungă sau mai scurtă în ţară, nişte instrucţii speciale s-au
decretat tot atunci, în scop de a regula situaţia acelor evrei ce trebueau să vie din nou în
Moldova. Ele formează complinirea celora de mai sus, şi ca atari le reproducem asemenea
in extenso:
131
„Art. 1. - Nici un jidov nu va fi în viitorime primit în ţară, afară numai dacă va veni
cu un paşaport fonnalnic şi pe vreme hotărâtă.
Art. 2. - Pentru a se ţine această dispoziţie, măsurile următoare vor fi puse în
lucrare:
A. Se va poronci păzitorilor marginei ca să nu lese pe nici un jidov a se vârî în ţară,
dacă nu ar ave cu sine, precum s-au zis, un paşaport formalnic pe vade hotărâtă.
B. Acei ce se vor prinde călcători aceştei reguli, de către oricare dregătorie vor fi
arestuiţi şi osândiţi la groapa ocnii ca nişte călcători de graniţă.
C. Păzitorii marginei vor fi îndatoriţi sub a lor respundere a înştiinţa pe Hătmănie
pentru oricare jidov ce ar intra în ţară cu paşaport, precum şi pentru toţi ce s-ar fi arestuit ca
nişte călcători de graniţă şi s-ar fi trădat dregătoriilor ţi vile.
D. Hătmănia este datoare de a împărtăşi îndată aceste ştiinţi Departamentului din
Lăuntru.
Art. 3. - Poliţiea va ţine paşaporturile jidovilor ce intră în ţară, va însemna numele
lor în condică şi le va slobozi un bilet de pitrecere cu vadeaoa hotărâtă, care să nu treacă
peste şase luni, şi după aceea-i va îndatori a se întoarce la urma lor.
Art. 4. - Păzitorii barierelor oraşilor şi a târgurilor sunt datori sub cea mai gre
respundere a nu lăsa să intre nici un jidov ce nu ar ave cu sine paşaport sau un bilet în
formă, a lor datorie este de a înştiinţa prin zilnicul lor raport pe poliţiea sau pe ispravnicul
locului pentru oricare jidov ce ar intra, cu arătarea hârtiei ce poartă şi a locului mergirei
sale; ei sunt îndatoriţi a arestui şi a duce la poliţie pe toţi acei ce nu ar ave cu sine ori bilet
sau paşaport.
Art. 5. - Poliţea va face în zilnicul său raport cunoscut la Iaşi, Departamentului din
Lăuntru, iar poliţmaistrii ispravnicului, toate aceste ştiinţi, aşa precum ea le primeşte de la
păzitorii barierelor.
Art. 6. - Departamentul din Lăuntru, primind ştiinţele ce hătmăniea este datoare a-i
împărtăşi, va înştiinţa pe poliţiile cuvenite care se vor povăţui în lucrare de acest aşezământ.
Art. 7. - Dacă din ştiinţele adunate se va adiveri că un jidov, schimbându-şi locul
mergerei sale, nu s-au înfăţoşat cu paşaportul său în oraşul unde au făcut arătare că are a se
duce, el atunce va fi ca un vagabont căutat şi isgonit din ţară.
Art. 8. - Oricare dregătoriu ţivil sau militar din păzitorii marginei ţărei i a barierilor
târgurilor şi a oraşelor se va descoperi că n-au împlinit cu deplinătate măsurile atingătoare
de obiectele sus arătate, sau că s-au abătut la abuzuri pentru particularnic folos, va fi scos
din slujbă, publicarisit ca un vagabont, şi va pierde şi rangul.
Art. 9. - Spre cunoştinţa consulaturilor de măsurile sus arătate, care de la anul 1833
fac obiectul îngrijirei ocârmuirei, după prinţipiile şi împărtăşite consulaturilor pentru
oprirea năvălirei jidovilor şi curăţirea din mijlocul lor a acelora ce nu ar da închizăşluire
pragmaticească, li se va face împărtăşire prin note ca să înlesnească încât priveşte pe
supuşii respectivi lucrarea măsurelor hotărâte, cu propoziţie că prilejindu-se după aceasta a
se afla vreun supus fără paşaport în formă de la locul stăpânirei sale, sau fără bilet, după
forma arătată, unul ca acela va fi isgonit îndată fără a se cere vreo altă condiţie a petrecerei
lui în ţară; instrucţiile publicate la anul 1839 vor ave aplicaţie la acele ce nu sunt prevăzute
prin aceste de acum instrucţii" 13 •
Dispoziţia din urmă ne arată dificultatea ce o încercară autorităţile în aplicarea
instrucţiilor la cei de protecţie străină. Intervenţia consulilor respectivi era o piedică
continuă, şi atotputernicia lor făcea iluzorie arce dispoziţie privitoare la sudiţi pe dată ce
aveau motiv de a se opune la executarea ei. Nu aşa şi evreii pământeni declaraţi vagabonzi
132
după capriciul şi buna voe a orcăruia dregător, care caută să-şi satisfacă o poftă personală
sau şi o pică a cuiva. Instrucţiile prevedeau, ce e dreptul, de a se elibera paşapoarte la cei
declarati vagabonzi, pe dată ce-şi alegeau frontiera şi tara spre care voeau să se îndrepte;
dar acei cari nu-şi alegeau Jocul surghiunului, li se răpea acest drept, şi lucru firesc, statele
limitrofe refuzau să-i primească, neîngăduind trecerea peste hotar. În urma unei cereri a
Departamentului din Lăuntru, secretariatul statului slobozi o anafora la 17 decemvrie 1845
cu înalta rezoluţie din 10 ianuarie 1846, în care, spre a înlătura orce piedică pusă la
isgonirea vagabonzilor sau declaraţi ca atari, dispuse a se elibera paşaporturi la toţi, fără
osebire, cu condiţie ca „să se zică cutare din cutare loc merge în cutare parte pentru
totdeauna" şi că nu mai are voe a se întoarce în ţară. Aceste paşapoarte se slobozeau
gratis 14 •
O dată cu căderea principelui Mihai Sturza 15 , şi în urma venirii în domnie a lui
Grigorie Ghica 16, sentimentul umanitar şi principiile de dreptate îşi redobândesc tăria lor.
Măsura exorbitantă şi neomenoasă care declara de vagabond pe evreul pământean, născut în
iară, tot aşa ca şi pe cel străin, revoltă lealitatea şi simţimintele omeneşti ale acestui domn.
In urma unei plângeri ce obştea evreească din Moineşti o adresase hatmanului Alexandru
Mavrocordat, în care se tângueşte că comisia pentru cercetarea vagabonzilor rânduită acolo
ar voi să gonească şi pe cei pământeni cari nu posed o meserie sau un capital de 5.000 lei,
cu toate că au închezăşluirea cahalului, plângere ce hatmanul o adresă Departamentului
(ministerului). Sfatul slobozeşte o anafora la 12 decemvrie 1850, întărită de vodă la 15
decemvrie din acelaşi an, în care, după ce aminteşte articolul 95 din capit. III al
Reglementului Organic, hotărăşte că:
„Precum şi la dispoziţiile priimite după vreme pentru jidovi vagabonţi, titate anume
prin instrucţii şi dar întru aplecarea acelor puneri la cale, de vreme ce ele priivesc la aceea
de a nu se îngădui pitrecerea în ţară a jidovilor fără capital şi fără meserie, şi acei ce au
venit înainte de introducerea Reglementului au putut ca să aibă prifacere în starea lor,
Sfatul socoteşte că măsura respingerii din ţară să se aplice asupra celor de curând sositi care
nu vor ave nici capitalul însemnat, nici meserie folositoare, şi asupra acelor ce s-ar întâmpla
a veni de acum înainte; ear acei din rândul jidovilor pământeni, care ar da dovadă ~ntru
aceasta, să nu fie silniciţi la trimiterea peste hotar, deşi nu ar ave capitalul sau meseriea,
destul să fie obşteşte cunoscuţi şi închizăşluiţi pentru cinstite purtări; desăvârşita hotărâre
însă rămâne la înalta încuviinţare".
Vodă încuviinţa şi declara că această hotărâre se va împărtăşi comisiilor statornicite,
spre a o avea ca regulă; ceea ce se şi făcu 17 •
Vodă Ghica nu se opri aci, ci merse mai departe. Recunoscând, pe cât se vede,
arbitrarietatea şi hărţuirea acestor măsuri excesive, cari aveau unicul scop de a îmbogăţi pe
dregătorii lacomi şi pe membrii comisiilor de cercetare a aşa-zişilor vagabonzi, el abrogă cu
desăvârşire toate măsurile anterioare, şi prin instrucţii noui, din 8 mai 1851, dispuse numai
cercetarea vagabonzilor din oraşul Iaşi, printr-o comisiune anumită, în scop de a se asigura
liniştea orăşenilor. Motivul este clar, referatul ministrului de Interne spune, în adevăr,
vorbind, de chipul executării instrucţiilor din trecut.
„Acum, luându-se aminte că comisiea n-au pătruns ţălul lucrărei care li se cere, şi
care este a deosebi în scurt timp feţele ce n-ar da îndestulătoare siguranţii pentru liniştea
orăşenilor, şi că stărueşte a se întemeia pe unile din § instrucţiilor slobozite din vreme în
vreme pentru vagabonţi, şi mai anume în privirea jidovilor, spre a nu urma confuzie şi spre
a nu se zădărnici isprava prin lănţuire îndelungată şi nefolositoare, Departamentul găseşte
de cuviinţă a supune onoratului Sfat această împrejurare, spre a statornici povătuire de
133
urmarea ce trebue a păzi comisiea din nou rânduită, şi a căruia lucrări urmează a se mărgini
numai în privirea regulilor ce se cer spre închizăşluirea liniştei orăşenilor" 18 •
În conformitate cu acest referat, instrucţiile fură elaborate într-un spirit mai tolerant,
mai just şi mai uman. Nu se mai considerau de acum ca vagabonzi, decât pe acei ce nu
plătesc nici o dare, ce nu au nici o chezăşie, nici prezintă o adiverinţă vrednică de credinţă,
precum şi meşteşugarii „neintraţi în corporaţie şi neînchizeşluiţi de bresle". In fine, după
art. 3, sunt consideraţi ca vagabonzi numai ,jidovii veniţi din alte locuri, fără meserie sau
capital şi fără paşaporturi, şi care n-ar ave nicio închizăşluire a pitrecerei lor în ţară". De
vreme ce art. 4 dispune că chezăşia se poate da de obştii sau de particulari, pământeni,
sudiţi sau jidovi. Numai pentru cei „dovediţi mai înainte în vinovăţia criminalicească nu
poate fi primită închizăşluirea" 19 •
O dată cu publicarea acestor instrucţii, se puse capăt întregului şir de rele şi stoarceri
nesfârşite produse de nefastul articol din Reglementul Organic. Cu timpul, cad şi aceste în
uitare, spre a nu fi reeditate şi reîmprospătate, cu toată dispoziţia noului cod penal de către
guvernul Brătianu în 1867 şi aplicate cu multă străşnicie de agenţii săi, spre a se termina cu
înecările în Dunăre la 1870.
II
Poprirea evreilor de a şedea în strade anumite din Iaşi
O dată cu decretarea instrucţiilor pentru cercetarea vagabonzilor din 14 octomvrie

1843, se mai decretară şi alte măsuri tot atât de intolerante, între cari aceea prin care se
interzice evreilor de a locui anumite uliţi din Iaşi.
Nu credem ca evreii din Moldova să fi fost constrânşi vrodată, în mod legal, de a
locui uliţi anumite, cum au fost aşa-numitele Ghetti în ţările occidentale; o superfetaţiune a
spiritului catolic în tot lungul Evului Mediu. Ghetti nu se întâlneşte nicăire în documentele
privitoare la evreii din Moldova, şi nici scriitorii nu ne pomenesc nimica despre această
instituţie. Este probabil că evreii înşişi să se fie grupat de bunăvoe, cu preferenţă, în strade
anumite20 cu locuinţele lor, spre a duce un trai comun printre ai lor, ca şi turcii, cari în Iaşi,
Galaţi, Brăila, aveau locuinţele lor într-o mahala cu totul deosebită. Legislaţia lui Calimah
nu prevede nimica, şi aşezământul lui Mavrocordat este tot aşa de mut asupra acestui punct,
cum e mut şi Regulamentul Organic.
Faţă cu mutismul acestor legi, trebue să presupunem că evreii erau liberi a se stabili
în uliţele ce le preferau, şi de fapt ei se aşezară în Iaşi în uliţele cele mai principale,
prielnice negoţului sau meşteşugului lor. O jalobă adresată lui vodă Sturza împotriva
evreilor la l 843 ne spune anume că „ei spicularisesc cu mărfuri mari, încât să poate dovedi,
fără cercetare, că în chentrul oraşului de la Curtea Arsă până la dughenele Paşcanului nu se
pot socoti pe amândouă aripele uliţii (unde sunt la o mie mai bine dugheni) nici 15
neguţitori creştini, pentru că toate celelalte dugheni sunt pline cât nu încap di evrei, iar
acele mai mici uliţi, pân şi mahalalile, cu de alţii ... mai săraci".
Această jalobă, care avu de efect reînnoirea dispoziţiilor asupra vagabondajului
privitoare excluziv la evrei, provocă, pe cât pare, pentru întâia oară, inaugurarea unei noui
legislaţii privitoare la şederea evreilor în anumite uliţi. Ei nu fură ticsiţi, ce e dreptul, într-o
mahala aparte, dar în urma unei anaforale domneşti se decretară uliţe privilegiate, în care li
se interzise şederea. Iată, de altfel, pe larg, glăsuirea anaforalei 21 .
„Sfatul Administrativ hotărăşte că bunacuviinţă şi bunarânduială reclamă ca evreii
să nu aibe voe a poseda sub nici un chip locuinţe proprie sau năimite în uliţele mari.
134
Această măsură este necesară, chear dacă n-ar putea fi îndeplinită decât cu o pagubă
vremelnică şi neevitabilă pentru creştini,cari au închiriat casele lor la evrei, precum şi a
evreilor cari au clădit locuinţe şi prăvălii. Trebue, dar, să se întocmească o însemnare a
tuturor caselor şi maidanelor din uliţele pomenite mai la vale, şi adecă: Uliţa Mare,
începând de la Curtea-Veche până la marginea Copoului, Uliţa Academiei, a Consulatului
rusesc, a Curţii Domneşti şi a Teatrului, până la uliţa Golia-Rezovia; apoi a uliţei care
începe de la St. Ioan în faţă cu Paladi, uliţa hatmanului Alecu Rosnovanu, uliţa Sf. Spiridon
până la casa Cabinetului Natural. Aga este însărcinat să facă o însemnare a caselor din
aceste uliţi, spre a prezenta Adunării obştei numele proprietarilor, atât creştini cât şi evrei,
de sunt sudiţi sau raele, câte din ele sunt locuite de evrei, câte case sunt isprăvite şi câte
sunt numai începute, câte barace şi câte locuri virane au fost cumpărate de evrei, câte
dugheni sunt închiriete evreilor şi câte creştinilor.
A. - După isprăvirea fiecărui contract de închiriere, fie el fiicut de veci sau pe anume
vade, să nu se mai închirieze la evrei casele din numitele uliţi ce sunt acuma locuite de
evrei.
B. - Contractele încheeate înaintea publicării acestei anaforale să nu aibe o tărie mai
mare ca pentru trei ani.
C. - Evreilor cari au început să clădească de-acu case în uliţele pomenite, le este
îngăduit să le poată locui, dar nu vor mai avea voe să le închirieze la evrei, ci numai la
creştini, şi în caz când ar voi să le vânză, nu le vor putea vinde decât numai la creştini.
Dar aceste măsuri, cari păreau necesare pentru menţinerea bunei rândueli - ne spune
Neugebauer22 - n-au fost executate, şi adică din aceeaşi pricină care împiedică aci (în
Moldova) multe măsuri bune de a fi puse în aplicare: pentru că boerul stă deasupra legii.
Cele mai multe case şi prăvălii din pomenitele strade principale, în care locuesc evreii,
aparţin adică celor mai însemnaţi boeri. Dacă aceste case şi prăvălii ar trebui să fie părăsite
până în trei ani de evrei, le vor lipsi chiriaşii; căci tocmai concurenţa cea mare a evreilor a
ridicat aşa de mult chiriile, încât dughenile cele mai proaste din laşi şi Bucureşti din uliţele
principale sunt tot aşa de scump plătite, ca şi prăvăliile cele mai frumoase şi clădirile cele
mai luxoase din Viena şi Berlin. Aceeaşi boeri cari se tângueau mai înainte în gura mare
contra înmulţirii evreilor şi învinovăţeau ocârmuirea pentru că îngădue această mare sporire
a evreilor, tocmai aceştia, zic, fac ca evreii să locuească acuma fiiră supărare în casele lor,
în uliţele cele mai 'bune, şi nici nu se gândesc de a aduce această lege la împlinire; ba ei
şi-ar pune în joc toată influenţa lor, spre a obţine un hatâr în folosul chiriaşilor lor evrei, în
caz când autorităţile ar voi să intervie.
Această dispoziţie medievală fu, dar, îngropată fiiră tobă şi surle şi n-a mai fost
cuprinsă în adunările de legi şi anaforale publicate mai târziu.
III
Poprirea slugilor şi calfelor creştine de a se tocmi la evrei
O dată cu oprirea evreilor de a locui anumite uliţi, se reînnoiră dispoziţiile vechi
privitoare la slugile creştine, cărora nu le mai era îngăduit de a intra în slujbă la evrei.
În studiul meu Evreii din Moldova sub Codica Ca/imach, am accentuat părerea
mea că dacă n-au existat poate prescripţii pozitive atingătoare de ţinerea slugilor creştine,
nu este mai puţin adevărat că ele rezultau din spiritul legilor vechi bisericeşti şi din
decretele soboarelor, cari popreau orce amestec direct sau indirect al creştinilor cu evreii.
Orcum ar fi, cea dintâi hotărâre pozitivă asupra acestui punct o găsim în Aşezământul lui
135
Mavrocordat din 1741, care, ce e dreptul, nu interzice formal evreilor de a se servi de slugi
creştine, dar limitează vârsta la care aceştia îi pot tocmi. Pricina de căpitenie pare a fi fost
teama că slugile, care n-au trecut peste 30 de ani, ar putea să fie influenţate de stăpânul lor
şi să se convertească mai uşor lajudaism .
23
Nici Codul lui Calimach, nici Reglementul Organic nu s-au ocupat de această
chestie. Ea a rămas, dar, când în suspens, când cădea în uitare, când se scotea la iveală.
Jalba de la 1843 făcută împotriva evreilor accentuează, dar, şi în această privinţă, „că toţi de
multă vreme se slujesc cu moldoveni, au început a ţine şi slugi moldoveni, carii se
pângăresc în mâncări şi deprinderi neertate de către a noastră sfântă lege". Rezultatul fu că
acelaşi decret, din 1843, dispuse:
„Nu se învoeşte nici unui evreu ca să ţie slugi creştine, şi orunde poliţia va descoperi
atari slugi îi va supune la o anumită pedeapsă" 24 •
Dar nici această măsură nu păru îndestulătoare; principele Mihai Sturdza avu marele
merit de a decreta în acelaşi an două măsuri identice, cari opriră evreilor meşteşugari de a
se servi de alte calfe ca cele de religia lor, şi interzise în acelaşi timp nu numai calfelor, ci
încă meşteşugarilor creştini de a se tocmi la meşteşugari evrei. Astfel se prevede în art. 9
din instrucţiile privitoare la vagabonzi, că calfele de la meşteşugari evrei „nu pot fi decât de
naţie evreească", de vreme ce într-o anafora privitoare la breasla blănarilor declară că
calfele creştine sunt oprite de a lucra la meşteşugari evrei 25 • Aceste măsuri sunt o protestare
vie contra excluzivismului ce s-a imputat din tot timpul evreilor, sub cuvânt, că ei ar refuza
să primească pe ucenicii şi calfele creştine în atelierele şi prăvăliile lor, spre a-i iniţia în
negoţul sau meşteşugul lor. Acest pretins exclusivism, departe de a fi o operă reuvoitoare a
evreilor, îşi are izvorul, ca multe altele, în nişte dispoziţii legislative decretate contra lor şi
în scop, de obicei, spre a le vătăma interesele. De altfel, în încheerea Sfatului din 15
octomvrie 1843, făcută în urma tânguirii breslei blănarilor din Botoşani, se spune curat: „şi
fiindcă până la ajungerea lui (a calfei) în poziţie de a ţine însăşi dugheană, trebue a fi
povăţuiţi de breaslă în cugetări moraliceşti şi în urmarea datoriilor legei, asemenea calfe
creştine vor fi oprite a lucra la jidovi"26 •
Dar dacă această măsură era pe placul ocârmuirii şi al meşterilor creştini, fireşte că
nu convenea deloc nici calfelor şi nici chear acelora din meşteşugari cari, cu toată
cunoştinţa meşteşugului, nu isbutiră a-şi deschide propriile lor ateliere sau dugheni şi voeau
să fie prin urmare liberi de a se tocmi unde îi povăţuea interesul şi câştigul. La anul 1847,
mai mulţi lucrători din breasla blănarilor din Iaşi dădură, dar, jalobă Sfatului, contra acestei
măsuri restrictive, dăunătoare lor, şi acesta fu silit a mai îmblânzi terminele hotărârii sale
anterioare şi a dispune prin încheerea sa de la 24 septembrie din acelaşi an: „Opriţi de a
lucra la jidovi şi armeni, după încuviinţarea Sfatului împărtăşită Depart. din Lăuntru cu nr.
2098, din anul 1843, vor fi numai calfile de blănărie creştini, ear acei ce vor ave patentă de
meşter după starea lui, care după Reglement pot fi cu dugheană şi fără, nu vor fi cuprinşi în
această oprire, pentru care se va face cunoscut Depart[amentului] din Lăuntru'm.
IV
Taxa pe carne şi pe paseri
O chestie importantă este aceea de a şti chipul cum evreii îşi achitau darea către stat,
şi când anume s-a introdus în Moldova aşa-zisa taxă pe carne ca o rândueală obştească.
Principele Cantemir ne spune că evreii plăteau pe an mai mare bir ca cel de obşte 28 , dar nu
ne indică chipul cum îl achitau. Cu toate acestea, este probabil că aşa-zisa taxie sau gabelă
136
se urcă la jumătatea veacului al XVIII-iea şi era în orce caz în fiinţă în cel de pe urmă sfert
al acelueaşi veac. Faptul că hahamii atârnau direct de hahambaşa, şi el însuşi îşi trăgea
venitul de 40 sau 45 bani de vită cuşeră şi din limbele vitelor, încuviinţează mult această
părere. De altfel. documentele oficiale ne spun că taxia a fost stabilită din vechime şi un
hrisov al lui Ion Sturza din l fevruarie 1823, care ne vorbeşte de această taxă, pomeneşte
documente de la 1800 şi 1804.
Cel dintâi act care tratează direct despre această materie este hrisovul pomenit al lui
Ion Sturdza. În urma unei jalobe ce reprezentanţii obştei israelite din Iaşi o adresară lui
vodă, în care-i arată greutăţile ce întâmpină, mai ales de la evreii sudeţi, în adunarea birului
pentru ocârmuire, vodă, pe baza hrisoavelor anterioare date de Scarlat Alexandru lpsilante
(1800), Alexandru Constantin (1804) şi Scarlat Alexandru Calimach (1814), declară la
rândul său că: „după jaloba ce au dat (breasla jidovilor) şi rugămintea ce au făcut,
socotindu-se şi de către domniea mea a fi cu cale a se păzi această rânduială ce au avut din
vechiu după cuprinderea acelor cărţi, s-au dat şi de la domniea mea această carte la mâna
lui Şaim hahambaşa şi a celor mai fruntaşi din breasla lor, Iosif Postăvariu, Solomon Izrail,
Iosif Danii!, prin care poroncim vouă, tuturor jidovilor din Iaşi, ca la rânduelile cele după
legea voastră obiceiuri şi cisle ce se vor face între voi, cum şi la preţul cămei ce tăeţi pentru
voi, ce se numeşte taxie, după povăţuirile numitului hahambaşa şi al celorlalţi, ca unii ce
sunt mai aleşi din jidovii pământeni, să aveţi cu toţii a urma, dându-le supunere şi ascultare,
căci care se va arăta împotrivitoriu şi nu va da ascultare la acele ce adunarea voastră va găsi
cu cale, va fi supus pedepsii; iară jidovii sudiţi să nu fie volnici nici cu un chip a ţinea
trunchi ca să tae came şi să vândă pentru dânşii, ci numai jidovii pământeni să aibă trunchi
la care să tae şi să vândă came, şi jidovii sudeţi carnea ce le va trebui să o cumpere de la
jidovii casapi pământeni, cu preţul ce vor cumpăra şi ceilalţi jidovi din oraş, cum şi paserile
ce vor avea de tăet, orce fel, iarăşi hahamul jidovilor pământeni să le tae, iar jidovii sudiţi
să nu fie volnici nici cu un chip a avea osebit haham. Nici unul din casapii jidovi să nu
cuteze a vinde carne la jidovi fără a nu lua preţul taxiei, după hotărârea ce se va face de
către hahambaşa şi de către cei mai aleşi ai breslei, căci care va cuteza a urma împotrivă se
va pedepsi. Drept aceea, poruncim domniea mea ca după cum mai sus prin cartea aceasta se
hotărăşte, asemenea şi întocmai să se urmeze de către toţi 29 •
Reglementul Organic stabilind chipul cum diferitele clase aveau să-şi achite dările
către stat, a trebuit negreşit să se ocupe şi de birul evreilor şi în special de taxa, ca un mijloc
adoptat din vechime. El decretează, dar, următoarele două articole:
„L. I. - Jidovii pot cumpăra la măcelarii creştini carnea cu acelaşi preţ pe care-l
plătesc şi celelalte feţe din alte religii, fără ca rabinii să fie faţă la căsăpiile creştine; ear
dacă ar refuza să accepteze această măsură, volnici vor fi de a avea propriile lor trunchiuri,
cari vor fi cuprinse ca şi celelalte în acelaşi contract, cu preţul cu care s-ar putea conveni.
LIII. - Practica puind în evidenţă greutăţile notorie ce s-au produs întru perceperea
dajdiilor impuse naţiei israelite în alt chip decât prin mijlocirea tacsiei stabilite din vechime,
mijloc pe care evreii din Iaşi înşişi au recunoscut ca singurul capabil de a înlesni perceperea
lor, se hotărăşte că taxa va fi restabilită asupra naţiei israelite, nu numai în capitală, ci încă
în celelalte oraşe ale ţărei, unde jidovii vor fi reclamat. Prin urmare, preţul cărnei şi al
păserilor supuse taxei vor fi combinate în aşa chip, ca totalitatea drepturilor impuse astăzi
naţiei israelite, precum şi rămăşiţele socotelilor din anii trecuţi să poată fi încasate din banii
taxiei.
Adjudecarea tacsiei se va face în sinagoga evreească, faţă cu un dregător al
autorităţii locale şi cu delegaţi din toate clasele naţiei israelite" 30 .
137
Reglementul Organic consacră, dar, în mod legal, achitarea birului prin mijlocirea
taxei, care pare a fi fost înlăturată pentru câteva vreme, şi admite nu numai taxa pe came, ci
încă pe paseri, deja pomenită în hrisovul din 1823, şi a cării organizare este încă şi mai
obscură decât aceea a taxei pe vite.
Taxa, aşa cum a fost stabilită, nu a avut dar numai de scop de a asigura venituri
pentru aşezămintele de binefacere şi de cult ale comunităţilor; ci mai ales de a pune
ocârmuirea în poziţie de a percepe, cu mai multă uşurinţă, birul ce-l impunea en bloc obştiei
israelite sau, după tennenul de atuncea, breslei jidovilor. Acest bir destul de ridicat, care
întrecea pe acel achitat de celelalte bresle, pennitea singur să lovească şi pe evreii sudeţi,
cari, ca supuşi streini, ar fi trebuit să fie scutiţi de dări, ca şi ceilalţi străini care şi-au păstrat
sudiţia lor.
Prin aceasta ne explicăm uşor de ce evreii fruntaşi şi înstăriţi stărueau continuu
pentru abrogarea taxei, întrucât privea plata birului, şi motivul pentru care ocânnuirea, cu
toate concesiile momentane, ţinea să o restabilească prin Reglementul Organic. Pagubele
încercate de fisc erau destul de însemnate, guvernul abea încuviinţase perceperea directă a
birului pe capete şi abrogase plata en bloc, că evreii sudeţi se împotriveau desigur, pe baza
capitulaţiilor, la achitarea lui. Aceasta ne lămureşte asemenea, alăturea cu alte motive,
pricina pentru care vodă Mihai Sturza, şi înaintea lui ocârmuirea provizorie a lui Kisselef,
au încuviinţat cu atâta uşurinţă desfiinţarea postului de hahambaşa „şi a iraturilor lipite de
dânsul", reclamată exclusiv de evreii supuşi străini, căci aceştia declarară categoric: „că
după această desfiinţare şi acei ce petrec sub protecţii străine se vor înscrie în clasul
neguţitorilor patentari şi vor priimi patente locale" 31 •
Bătuţi în momentul redactării Reglementului, fruntaşii şi înstărăţii breslelor, cari
suportau mai toate sarcinele, nu se deteră biruiţi, ei întreprinseră din nou demersuri şi
isbutiră la 1839 să obţie de isnoavă perceperea individuală a birului. Ocârmuirea făcuse, pe
cât pare, o nouă experienţă, care fu cu totul în paguba haznalei care nu izbutise a încasa
măcar a noua parte din birul impus obştei israelite, aşa că Sfatul se văzu silit din nou să
supue principelui reînfiinţarea taxei în luna lui octomvrie a anului 1845, ceea ce acesta
încuviinţă prin înalta sa rezoluţie de la 6 octomvrie a acelueaşi an, expuind şi „condiţiile
vânzării taxei evreeşti". Anaforaua care regulează această materie fiind de o importanţă
considerabilă atât pentru statistica evreilor din Iaşi, cât şi pentru celelalte puncte privitoare
la starea lor socială din acea epocă, o reproducem aci in extenso:
„Dările ce sunt statornicite de la începutul eptaetiei unnătoare asupra evreilor, fără
osebire sudeţi de raele, au unnat mai pretutindene a se împlini prin mijlocirea unei taxii
prevăzută şi în Reglement, Anexa cu litera P, art. 50, cap. al III, al finanţului, chibzuită
asupra cămei şi a paserilor cuşăr, la fiecare oraş şi târg după valora sumei cerşută.
Aplicaţiea acestii taxii închipuită de către înşişi evreii şi obicinuit între dânşii din
învechime, au dovedit atât în cel dintâi period, precum şi în acest unnătoriu, că este cea mai
nimerită măsură nu numai pentru siguranţiea haznaliei, cu darea ei în atcup, prin care se
curmă greutatea ce ar trebui să unneze prin cea de-a dreptul împlinire de la evrei, a dărei pe
cap, dar şi pentru înlesnirea şi priinţa în parte chiar a lor, mai ales pentru acei săraci, cari
sunt îndestul de numeroşi, fiindcă prin taxie ridică toată povara fruntaşii şi meşterii acei mai
înstăriţi, întrebuinţându-se cea mai mare cătime de came şi păseri cuşăr numai de cătră
aceştia, pentru că sărăcimea se îndestulează mai mult cu fructurile, slujind de dovadă întru
aceasta atât obştească cunoştinţă, cât şi aceia ce produce însuşi numărul vitelor ce să tae de
către casapi pe toată zioa pentru îndestularea întregei populaţii a oraşului, care nu trece
peste numărul de 84 capete, în vreme când dacă numărul de 67.758 jidovi cunoscuţi în oraş
138
după această de acum catagrafie numai căsătoriţi, şi veniţi în legiuita vârstă, afară de
femeile şi copiii lor, ar mânca toţi măcar câte giumătate ocă pe zi, le-ar trebui pe toată zioa
trii mii oca, şi prin urmare s-ar cuveni să se tae în fiecare zi câte 70 vite numai cuşăr,
fiindcă ei întrebuinţează numai partea dinainte a vitei. - Pe lângă aceste, apoi chear din
izvoadele taxiei ce s-au adunat în trecutul an 1839 în credinţă de către visterie, se vede abie
se suie carnea cuşăr pe o septămână la 2000 sau 2500 de oca; nu este de tăgăduit însă că
fruntaşilor evrei le cade ceva mai greu, şi nici ar dori urmarea taxiei pe viitorime; cu toate
acestea, ispita au dovedit că a se face împlinirea dărilor haznalei de la evrei de-a dreptul,
este cu neputinţă după cele întâmplate în anul 1839, când fruntaşii evrei au arătat îndestulă
împotrivire la aşezarea taxiei, încât într-un curs de opt luni de zile, cu întrebuinţare şi de
eczecuţie oştenească, abe s-au împlinit 23.000 lei din suma de 60.000 lei, care alcătue un
cifert, riepriimind subt semeţie de sudeţi nici a se face cislă obştească, nici a plăti dare mai
mult, decât acea legiuită, socotindu-o şi aceasta ca un funărit, precum este hotărât şi pentru
ceelalţi sudiţi, şi privitoare în parte pe toată familia fiecăruia, alcătuită de mai multe feţe, şi
pretinzând a se scăde morţii şi cei ce ar trece peste hotar în vreme când taxiea, deşi este mai
îngreuitoare pentru fruntaşi, precum s-au zis, tot însă ca un lucru obicinuit din vechime n-au
lăsat nici lasă cuvânt de vreo împotrivire".
După asemenea împregiurări, Departamentul de Finanţe simţind neapărata trebuinţă
ce urmează a se împlini dările de la jidovi şi pe viitorime tot prin taxie, în privire că şi
câtimea unor aseminea dări are a se mai adăogi, întâi cu sporiţii descoperiţi la această de
acum catagrafie, (al) 2-lea cu orândarii de pe la sate izgoniţi şi statorniciţi prin târguri, şi al
treilea cu adaosul de opt parale la leu, făcut pentru ţinerea slujitorilor, cu referatul sub nr.
6550 au chiemat luarea aminte a Sfatului asupra acestor rezoane, mijlocind totodată că dacă
s-ar încuviinţa împlinirea dărilor evreilor iarăşi prin taxie, să se eie în observaţie şi
condiţiile alcătuite de dânsul pentru vinderea venitului taxiei pe şepteaniea viitoare, care se
începe la întâi ghenarie 1846, iară spre a putea pune în cuviincioasa şi nimerita aplicaţie o
aseminea tacsie, Departamentul de Finanţe propune: că pe de o parte trebue a se regula
chiar în anul curgătoriu ca, mai înainte de sfârşitul acestui an, să se şi poată da în antrepriză
venitul taxiei, pentru ca prin acest chip cu începutul periodului viitoriu să-şi aibă de îndată
şi lucrarea, spre a nu se prilejui să se încalice rămăşiţuri din anul dintâi şi pe acei viitori,
precum s-au urmat la începutul şepteaniei curgătoare; iar pe de alta, să se facă tot cu acest
prilej şi punerea la cale pentru îndestularea naţiei evreeşti cu came cuşăr, fiind aceasta o
măsură cunoscută de neapărată pentru precurmarea neînvoirilor urmate până acum între
antreprenorii căsăpiilor cu ţiitorii taxiei.
Deci Sfatul, debătând asupra aceştii împrejurări şi rezoanele Departamentului de
Finanţe, este de socotinţă ca împlinirea dărilor de la jidovi să se facă iarăşi prin taxie şi pe
periodul viitoriu, şi pe acest pravăţ cercetând condiţiile pomenite şi găsindu-le de bune şi
nimerite, plecat le supune pe lângă aceasta aprobaţiei înălţimei voastre, rămâind că dacă
veţi binevoi a le încuviinţa, apoi zilele pentru strigarea la mezat în camera Sfatului a
vânzărei taxiei să fie hotărâte: cea întâi la 24 a lunei curgătoare oct., cea a doua la 31
aceştieaş luni, şi cea a treia la 16 a viitoarei luni noemvrie.
Înalta rezaluţie: Se încuviinţează începând strigarea de la suma potrivită numărului
de familii evreeşti atât în capitalie, precum şi pe la ţinuturi, împreună şi cu opt parale de
leu" 32 •
În urma acestei anaforale se reînviă, prin urmare, din nou, dispoziţia din articolul 5,
alineatul c, din circulara Departamentului din Lăuntru din 11 decemvrie 1842, adresată
isprăvniciilor în chestia „încheerei osebitelor contracturi" care suna:
139
„Pe naţiea evreească să fie îndatoriţi atcupnicii a o îndestula cu came cuşăr, potrivit
cu a lor religie, după o dinadins alcătuire ce se va săvârşi cu aceştia, în privirea deosebirei
cheltuelelor ce urmează cu asemene came, şi prin tăerea hahamului lor" 33 •
Măsurile aceste rămaseră în vigoare până la 1852, când se isprăvi perioada de şeapte
ani a tuturor „contractelor încheiate pentru ţinerea taxiei de prin osebitele târguri a
Prinţipatului". În momentul reînnoirei lor, un spirit duşmănesc, a cărui cauză nu este
indicată, şi care trebue să-şi aibe probabil isvorul în o agitaţie a eforiei contra evreilor din
Iaşi, îşi făcu loc, aşa că în urma propunerii ministrului de Finanţe ca „siguripsirea dărilor
cuvenite haznalei să se urmeze tot prin înfiinţarea de tacsie, după pilda de mai înainte,
pentru care să se şi pue în lucrare de pe acum prin forma licitativă, cu mărginire însă, ca
antreprenorii tacsiilor să fie îndatoriţi ca numai vitele trebuitoare pentru îndestularea
jidovilor cu came cuşăr să se tae prin cuţitul hahamului, iar nu şi acele ce urmează pentru
îndestularea obştiei creştineşti, despărţindu-se cu totul căsăpiile spre a nu avea înclinare una
cu alta". A urmat încheerea Sfatului din 6 iunie 34 în cuprinderea următoare:
„Se încuviinţează de către Sfat propunerea cuprinsă în acest referat, pentru
siguripsirea dărilor evreeşti prin tacsie şi pentru neamestecarea trunchiurilor creştineşti cu
acele evreeşti, tăindu-se de către haham numai vitele trebuitoare pentru îndestularea
jidovilor cu came cuşăr, ear nu şi acele pentru obştiea creştinească, făcându-se strigarea
vânzărei tacsiei din capitalie în seanţa Sfatului Administrativ 35 .
Această încheere, în aparenţă inofensivă, fu şi ea mai târziu izvorul unui şir lung de
hărţuiri, ba chear de goane contra evreilor din districte, şi mai ales în Iaşi, unde primăria se
agăţă de toate prilejurile spre a aplica măsura caducă, cu stricteţă. În Roman carnea cuşeră
fu la un moment dat impusă într-un mod extraordinar. Evreii erau siliţi în 1867 a plăti 50
parale mai mult pe oca ca creştinii, esemplu ce fu urmat în Focşani la 1869. În Bârlad,
Consiliul comunal merse şi mai departe, el se încercă chear, în 1868, de a interzice cu totul
tăerea vitelor prin cuţitul hahamului 36 •
V
Libertatea comerţului şi legile restrictive
Moldova fiind prin excelenţă o ţară agricolă, comerţul ei n-a fost niciodată supus la
restricţiile şipedicele de care suferea comerţul din ţările europene. Dincontra, voevozii
făceau tot posibilul spre a-l încuraja şi stimula.
Dar comerţul reclamă siguranţa persoanelor şi a averilor, instituţii politice şi sociale
liberale. Despotismul, care trage după sine tribulaţiile personale şi îngrădirea libertăţilor,
intimidează capitalurile şi pe deţinătorii lor, şi nu permite negoţului să ia avânt.
Acesta era cazul în Moldova. Cu toate privilegiile şi scutirile acordate neguţitorilor
de diferiţi domni, comerţul se afla în lâncezire. Schimbarea continuă a principilor, dorul lor
de îmbogăţire, rapacitatea şi jafurile funcţionarilor, reînnoirea nesfârşită a proceselor, lipsa
de orce formalitate în procedură, dările cele varie, numeroase şi împilătoare, privilegiile
nenumărate, încuviinţate când unei clase, când alteia, făceau ca desvoltarea comerţului să fi
fost imposibilă.
Şi cu toate aceste, comerţul constituea un isvor important de bogăţie pentru
Moldova, ca şi pentru Muntenia. La 1820 încă, un deceniu înaintea Reglementului Organic,
Wilkinson, fost consul general al Angliei în Bucureşti, ne spune că „bogăţiile naturale şi
diversele resurse ale Munteniei şi Moldovei sunt atât de mari, încât dacă aceste ţeri s-ar
bucura de un guvern regulat şi o administraţie înţeleaptă, sub care industria şi agricultura ar
140
putea primi încurajările necesare ce merită, aşa ca comerţul exportaţiei să fie deschis, ca
relaţiile comerciale cu naţiile străine să fie stabilite într-un mod convenabil, şi în fine,
minele exploatate, ele ar deveni, după puţină vreme, provinciile cele mai populate şi
înfloritoare ale Europei" 37 •
Reglementul Organic a realizat întrucâtva acest prognostic. Comerţul şi industria ar
fi luat un avânt şi mai mare dacă Rusia, stipulând libertatea comerţului, n-ar fi avut gândul
ascuns de a trage spuza pe turta ei, de a goni influenţa turcească şi a o înlocui prin a sa.
Eată, în adevăr, articolele privitoare la comerţ:
„Art. 148. - Libertatea comerţului, care poate singură însufleţi toate ramurile
industriei, să îmbunătăţească diferitele produceri şi să respândească asupra tuturor claselor
bogăţiile cu belşug, este adevăratul isvor de prosperitate al ţerei. Pentru acest cuvânt,
exportul vitelor, al produselor şi al tuturor obiectelor de negoţ, brute sau lucrate, este pentru
totdeauna slobod la toate frontierile Moldovei, fără nici o piedică, afară de restricţiile
prevăzute de reglementul de faţă în folosul subsistenţei locuitorilor.
Art. 150. - Toate produsele pământului moldovenesc şi orce soi de industrie a
locuitorilor sei se vor vinde în toată libertatea cumpărătorilor şi comercianţilor cari vor oferi
preţul cel mai avantajos, unnând în toată libera voinţă a proprietarilor şi a vânzătorilor, cari
le vor putea asemenea încărca pe propriile lor vapoare şi cari vor fi asemenea liberi de a
debita produsele lor pretutindene, unde industria şi foloasele lor le vor conduce, conform cu
tractatul de la Adrianopole.
Art. 151. - Comerţul ziselor produse, precum şi toate acele cărora progresul
industriei va da naştere în viitor, nu va fi supus, în interiorul ţărei, la nici un soi de vamă
sau de monopol, cari sunt pentru totdeauna oborâte, ca fiind prejudiciabile negoţului,
precum şi la orce soi de drepturi privitoare Ia fabrici şi alte stabilimente de acest soi" 38 •
Aceste stipulaţii liberale au produs rezultate surprinzătoare pentru Moldova, şi ar fi
produs rezultate şi mai îmbucurătoare dacă ar fi fost strict păzite. Din nenorocire, restricţiile
deveniră numeroase, şi dacă vama din interior n-a mai fost restabilită, monopolurile au fost
restabilite tocmai pentru acele produse ce ar fi contribuit mai mult Ia desvoltarea
comerţului.
Nu intră în planul nostru de a examina toate aceste restricţii şi monopoluri şi ne vom
mărgini numai de a trata acele ce privesc materia noastră.
§ 1. Restricţiile impuse negoţului cu lipitorile

Negoţul cu lipitorile este din o dată relativ recentă. El a devenit foarte important
pentru Principatele Române, ne spune Neugebauer39 , de când medicii francezi au început a
face uz colosal de ele, în Jocul lăsării sângelui. „Deşi se afinnă că numărul lor, care de altfel
nu prea era însemnat în aceste ţări, a scăzut foarte, ele se pescuesc în mare cantitate cu cai,
în apele stătătoare ale Moldovei şi Munteniei. Îndeobşte se preferă cei tineri, pentru că au
mai multă viaţă şi suportă mai bine drumul. Lipitoarele sănătoase se pun în saci, se bagă în
lăzi, în cari se fac despărţituri, şi se expediază în trăsuri anume construite, cu resorturi.
La început, acest negoţ se exploata în bălţile din Ungaria; aceste odată golite, acum
câţiva ani, Franţa îşi procura cele mai multe lipitori din Serbia şi Bosnia, din Moldova şi
Valachia. La început, negoţul se făcea de obicei de greci, evrei şi italieni; dar de când
francezii îşi fac cumpărăturile la faţa locului, ei s-au întins în Bulgaria şi chear în Asia
Mică. Dar s-a constatat că călătoria pe apă e prea înceată şi că nu e nici posibil de a le
transporta pe vapoare. Moldova şi Valachia vor rămânea, deci, multă vreme încă în posesia
141
acestui negoţ.„ Evreii din Moldova au învăţat acuma chipul cum să înmulţească şi să
crească lipitorile în bălţi, şi fac cu ele un comerţ nemijlocit până la Paris".
Evreii abea apucaseră însă meşteşugul creşterii şi înmulţirii lipitorilor, şi monopolul
înfiinţat de timpuriu fu desfiinţat şi ei căzură primele victime. Înaintea acestui monopol,
graţie unor stăruinţe energice, tenace, comerţul lipitorilor aduse înstărirea multor familii
israelite, ceea ce nu era pe placul pizmătareţelor. Sfatul Administrativ, dintr-un impuls
duşmănesc, care îl făcu să ia multe măsuri vătămătoare contra evreilor, şi prin urmare şi
contra ţării, care trăgea mari foloase, elaboră la 25 fevruarie 1847 un proect, aprobat de
vodă la 28 fevruarie aceluiaşi an, prin care propuse desfiinţarea contractului de monopol al
lipitorilor, în care decretă totodată măsurile cele mai draconice contra evreilor, cari fură cu
desevârşire opriţi de a mai practica acest negoţ. Din 14 articole ce alcătuesc proectul, cele
mai multe privesc pe evrei.
După ce proectul constată că îndestularea ţerei cu lipitori este un obiect însemnat, de
care publicul nu trebue să fie lipsit şi că nici libertatea absolută a exportării lor, nici
complecta lor poprire de exportare, ba nici monopolul, n-au adus rezultate, „fiind vederat că
aseminea lipsă de lipitori nu poate fi provocată decât numai prin rea chibzuire iconomică,
sau prin o nelegiuită secretă exportaţie a acestui obiect, chear toate, prin înşişi antreprenorii
ce erau îndatoriţi cu îndestularea, cârmuirea îngrijitoară pentru binele obştesc hotărăşte
acum pentru totdeauna următoarele:
§ 1. Fiindcă ecsperienţa au dovedit în tot locul că un leac trebuitoriu obştiei nu este
de priinţă a fi dat în otcup, apoi otcupul lipitorilor se desfiinţează cu totul.
§ 2. Moldova fiind îndestul de îmbelşugată de bălţi şi iazuri, în care uşor se pot
înmulţi lipitorile, dacă nu le vor pescui fără cruţare, se aşteaptă de la a proprietarilor
filantropice sentimente în privinţa omenirii pătimitoare, ca să sloboadă o măsurată pescuire
arcui, afară de jidani, carii obşteşte sânt cu totul opriţi de a mai specula cu acest leac
trebuitoriu.
§ 3. Oricare jidan va cuteza a cumpăra, a ţine, a vinde sau a precupi lipitori, fie de
orice protecţie, se va pedepsi întâia oară cu secfestruirea lipitorilor şi globirea cu câte 20
parale pentru fiecare bucată, a doua oară cu secfestruirea lipitorilor şi îndoită globire de
bani pe numărul lor, şi a treia oară cu surgun peste hotar pe viaţă.
§ 9. Pentru ca persoanele îndatorite de a ţine lipitori să nu poată fi stânjenite în
adunarea lor de jidovi, cari le precupesc, nici de contrabandieri carii le ecsportează pe
ascuns, Comitetul Sănătăţii va da aspre porunci cătră toţi ispravnicii şi poliţmaiştri,
aseminea tuturor comisarilor de prin târguşoare, unde nu este altă administraţie, şi
privighitorilor de prin ocoale, ca să nu îngăduească, sub nici un cuvânt, pe jidani a cumpăra
sau a vinde lipitori, căci suferindu-i şi dovedindu-se, la cel întâi prilej vor fi depărtaţi din
slujbă.
§ 13. Toţi acei ce vor denonsui pe amploiaţi, pe jidani, pe precupeţi şi pe
contrabandieri călcători a acestei legiuiri, vor primi pe giumătate din toate străfuirile băneşti
făcute persoanelor denonsieate de dânşii, şi pe jumătate din valoarea lipitorilor ce s-ar găsi
şi care se vor vinde în folosul statului şi a denonsieantului.
§ 14. Această legiuire se va publica spre obştească ştiinţă, şi regulile statornicite aice
în privirea proviziilor hotărâte vor intra în lucrare de la I iulie anul 1847, ear acele ce
privesc precupeţiea jidanilor şi ecsportaţiea, se vor aduce întru implinire după I 5 zile de la
publicaţiea acestei legiuiri" 40 •
O singură excepţie pare a fi fost făcută în favoarea bărbierilor şi hirurgilor evrei,
deoarece § 4 declară că aceştia „sânt datori a ţine şi a avea în toată vremea un număr de 300
142
bucăţi lipitori, care număr trebue să fie totdeauna deplin'', fără a exclude pe evrei din
această dispoziţie.
Că scopul legei a fost a lovi în evrei, rezultă nu numai din articolele de mai sus, ci
încă din preambulul ei, unde legiuitorul n-ar fi lipsit a-şi vărsa întreg veninul, de obicei,
dacă avea un motiv anume pentru excluderea lor din negoţul lipitorilor. Mai mult, § 11
declară că „Contrabandierii ce se vor dovedi că au trecut lipitori peste hotar, vor fi pedepsiţi
de cătră cânnuirea locală, întâia oară cu secvestrarea lipitorilor şi globirea câte un leu de
fiecare lipitoare, la a doua oară cu confiscaţiea a toatei averi şi surgun peste hotar pe toată
viaţa". Prin faptul, dar, că legea făcea o desobire între evrei şi contrabandieri arată clar că
evreii nu erau în numărul acestora şi în orce caz în număr neînsemnat, căci la dincontra
dispoziţiile separate n-ar fi avut nici un sens.
Această lege funestă pentru evrei fu mai funestă încă pentru Moldova; comerţul
înfloritor al lipitorilor decăzu şi, o dată cu el, prosperitatea unei ramure de comerţ, precum
şi venitul haznalei.
§ 2. Restrângerea negoţului drogheriei

O ramură comercială destul de bănoasă pentru evrei era comerţul drogheriei, care
era, mai exclusiv, în mâinile lor, şi aduse ţârei cu atât mai mari foloase, cu cât fannaciile
erau rare - abea în număr de opt în tot laşii, în momentul promulgării Regulamentului
Organic. O dată cu înfiinţarea Comitetului Sanitar sau al Sănătăţii, şi cu adoptarea
aşezământului austriac pentru fannacii, comerţul de drogherie fu supus la multe restricţii.
O circulară adresată la 17 iulie 1834 de Comitetul Sănătăţii, cătră ispravnicii de
ţinuturi, urmări scopul de a opri pe droghişti ca să vânză „droguri medicinale sau alte
materiale doctoreşti cu amănuntu, nefiind slobozi a vinde de aceste numai cu ridicata", sub
pedeapsa unei amende de 500 lei în folosul săracilor41 •
Circulara aceasta nu apucase încă bine a-şi da roadele, că o nouă circulară a aceluiaşi
Comitet, din 25 august 1834, poprise vânzarea orcăror droguri medicinale, chear cu
ridicata, la alţii decât la fannacişti, trebuind a se desface de acele ce Ie vindeau cu
amănuntu, chear când aceste ar fi fost medicamente comune şi de întrebuinţare zilnică, ca
hapuri, prafuri etc. Ba, chear pentru vânzarea cu ridicata Ia farmacişti, droghiştii trebueau
mai întâi să ceară autorizarea Comitetului Sanitar42 •
Această oprire de a vinde drogherii, fie chear cu ridicata, la alţi decât la fannacişti
dete naştere la jăluirea acelor meşteşugari, cari având nevoe de ele se văzură stingheriţi în
lucrul lor. La 20 octomvrie 1836, Comitetul Sănătăţii fu, dar, silit să redacteze un nou
jurnal, pe care îl comunică ispravnicilor şi medicilor de ţinut, prin care învoeşte „vânzarea
de materiealuri la acei cu meşteşuguri, precum zugravi, tipografi, argintari, alămari şi alţii
de aseminea". Totodată, hotărî ca materialurile să nu poată fi vândute de toţi droghiştii, ci
„numai de cătră acei cari din cercare se vor dovedi mai cinstiţi şi mai însemnaţi între ceilalţi
cu capitaluri şi îmbrăcaţi cu ştiinţa păstrării şi a întrebuinţării materialurilor, şi care se vor
îndatori a păzi întocmai osebitele condiţii ce li se vor da de cătră Comitet întru aceasta,
fiind aceştia materialiceşti şi închizăşluiţi unul pentru altul, şi numai puţin se vor îndatora a
nu vinde aseminea materialuri la orcine necunoscut, nici în măsuri mici, ce în sume mai
mari potrivite, adică întrebuinţării (precum s-au zis) materialnicilor lucrări, datori fiind
numiţii încă a ţine şi condici, în care să treacă, la tot prilejul, suma materialului ce ar vinde
şi să iscălească cumpărătoriul"43 •
143
Dar nici reducerea pe sprinceană a numărului nu satisfăcu, pe cât pare, pe fannaciştii
cari au jucat desigur un rol în această chestie. La 16 mai 1838, Comitetul trimese o nouă
circulară, în care prescrise ca materialele otrăvitoare să fie strânse de la to~ droghiştii şi să
se încredinţeze ,,numai la o dugheană", şi „apoi de la acela căruia se vor încredinţa spre
vânzare, şi care se va alege a fi de credinţă şi cinstit, luându-se şi chizăşie", şi condica
trebuea şnuruită sub pecetea isprăvniciei şi a doctorului 44 •
Circulara de la 26 octomvre 1838 merge şi mai departe cu restricţiile, prescriind ca
vânzările să nu se mai poată face fără ordonanţa expresă a medicului .
45
La 1841, în fine, Comitetul dete la lumină intenţia ce o unnărise până în acel

moment, după instigarea colegilor săi în farmacie, cu toate circulările sale succesive. La 28
aprilie 1841, el adresă un referat Consiliului de Miniştri, prin care ceru de astădată făţiş „a
se lua drogurile otrăvitoare de la toate dughenile şi a se încredinţa spiţerilor, cărora numai
să se dee dreptate a pute vinde după reţetele doctorilor sau după ţidulile dregătoriilor locale,
cu preţurile curente, cu care şi acum să dispăgubească pe acei ce le vor ave". Dar Sfatul
găsi această cerere prea exorbitantă şi se mărgini numai ca să se ia măsurile necesare pentru
stricta păzire a circulărilor şi dispoziţiilor anterioare, obligând pe acei ce vindeau fără
învoire, de a se desface de mărfurile şi hotărând că la vamă să nu se elibereze drogurile
decât la droghiştii autorizaţi 46 .
În fine Comitetul mai reveni asupra droghiştilor la 23 octomvrie 1847, şi înzistând
ca vânzarea să nu fie pennisă decât unui singur comerciant în fiece oraş, mai reclamă şi o
47
inspecţie medicală trilunară •
§ 3. Precupeţii şi restrângerile decretate

Articolul XVIII, litera g, 2, Anexa H. din Reglementul Organic prevedea
unnătoarele: „Pentru ca ţăranii să fie încurajaţi a aduce de vânzare provizii, Eforia va avea
dreptul de a exercita o privighere activă, spre a înlătura tot felul de pedici ce li s-ar putea
pricinui din partea oamenilor poliţiei, a vameşilor şi a precupeţilor; şi spre a se întâmpina
abuzul ce s-ar putea produce, ea se va înţelege cu poliţia sau cu administraţia ţinutală, după
trebuinţă".
Ear art. 5, libera b, din Anexa K. prevede ca poliţia „să vegheze ca precupeţii să nu
poată cumpăra, nici arvoni, fie pe piaţă sau afară din oraş, obiectele necesare pentru hrană,
decât numai de la amiazăzi"48 .
Ambele aceste dispoziţii, de natură curat poliţienească, însufleţite de înrâurirea
rusească, avură mai târzeu unnări vexatoare pentru evrei, ba ele avură de rezultat de a fi în
stricta opunere cu stipulaţiile aceluiaşi Reglement, care decreta la art. 150, că toate
produsele pământului şi orce industrie a locuitorilor se vor vinde liber cumpărătorilor şi
comercianţilor cari vor oferi preţul cel mai avantajos, unnând, în toate, libera voinţă a
proprietarilor şi a vânzătorilor.
Măsurile decretate nu priveau, ce e dreptul, decât numai oraşele, şi din conţinutul lor
ar rezulta, mai îngrabă, că scopul era de a pune pe ţăranii la adăpostul arbitrarului
poliţienesc. Aceasta nu împiedică pe Departamentul din Lăuntru ca să adreseze o circulară
cătră ispravnici, la 29 mai 1841, prin care cerea ca precupeţii să fie opriţi de a cumpăra
lucruri de hrană de prin sate şi a le introduce în oraşe.
„Luându-să aminte - zice circulara - că scumpetea de hrană a norodului de prin
târguri, precum zarzavaturi, lăpturi şi păseri, şi alte de asemenea, să prilejueşte mai cu
osebire din pricina pricupirei de cătră jidovi, şi Departamentul dorind a feri pe obştime
144
despre înşelăciuni, cari aduc neînlesnire şi rădicare preţurilor, găseşte de trebuinţă şi
cuviincios a lua următoarele măsuri, pentru care se scrie acei Isprăvnicii de a le pune în
lucrare".
1-iu. Să oprească din dată pe toţi jidovii sau alţi precupeţi, care umblă prin sate de
cumpără de asemene lucruri şi le precupesc, fiindcă pe de o parte locuitorii satelor se
păgubesc de sporiul preţului cu care ar pute vinde ei înşişi lucrul în târg, ear pe de alta, mai
multă pagubă sufăr locuitorii târgurilor, care sunt nevoiţi a le cumpăra cu preţurile ce
vroesc a cere precupeţii.
2-le. Să se facă cunoscut locuitorilor satelor că ei sânt opriţi pe viitorime de a vinde
la jidovi sau alţi precupeţi obiectele ce le prisosesc, ce pentru a dobândi ei folosul ce trag
precupeţii de la lucrurile ce le au menite spre vânzare în trebuinţa locuitorilor de prin
târguri, să meargă ei singuri la târg să le vândă pentru a lor folos.
3-le. Să publicarisască aceste măsuri prin batere de darabană în tot cuprinsul
oraşului, ca pără în douezeci zile de la priimirea aceştiea, să fie îndeobşte cunoscută această
dispoziţie.
4-le. Isprăvnicia să rânduească pe la bariere şi marginile oraşului înadinşi, ca să
privigheze şi îndată ce, după împlinirea de 20 zile a publicaţiei, se vor ivi jidovi şi alţi
precupeţi cu de asemene lucruri pentru precupii, să li se iei acele lucruri în folosul sărăcimii
din acel târg, pentru care depunerea în lucrare a acestei măsuri şi stricta ei păzire
Isprăvnicia va raporta la Departament49 •
Aspră în forma ei, contrarie principiilor de libertate comercială şi vătămătoară
intereselor populaţiei rurale, care preocupase pe legiuitor, silind pe ţăranul a-şi pierde zilele
pentru un câştig adesea foarte neînsemnat, în urma rezistenţei ţăranilor, circulara pare a-şi fi
pierdut severitatea puţin după aplicarea ei, ea pare de altfel a fi avut, ca multe altele, un
scop de stoarcere bănească.
În adevăr, o jalbă din cele mai veninoase ce a fost vrodată adresată lui vodă Sturdza
contra evreilor, la finele anului 1843, se tângueşte, între altele, că evreii „la un mijloc de
câştigare se adună câte un cârd întreg, căci până şi celi mai mici spiculaţii au intrat şi intră
în mâinile (putem zice) tâlharilor acestora ... , spre pildă fructurile de mâncare ce vin în oraş
de pi afară, sau altor locuri, ce prin o cinstită neguţitorie putea folosi un ghiet creştin sau
fără de aceasta li-ar cumpăra mai înlesnitoriu, chear aceea ce le faci nevoea pentru familii,
jidovii le esă înainte pe la barieră şi alte margini a oraşului, le cumpără cu un preţ
neînsămnat [de] la ţărani, şi le vând înlăuntru cu trei; asemine fac cu tot felul de provizii"50 .
Această jalobă, care aduse deja cu sine multe restricţii şi vexaţiuni, ca chestia
vagabondajului, oprirea de a şedea în uliţi anumite, poprirea de a ţinea slugi creştine
ş.a.m.d., avu de efect reînnoirea măsurilor îngrăditoare contra precupeţilor.
La 29 septembre 1849, Sfatul publică o anafora sub no. 2449, întărită de vodă, în
care stabili măsuri noue alăturea cu cele deja existente, şi cari fură probabil împrospătate.
După ce anaforaua aminteşte articolele Reglementului Organic, citate mai sus,
privitoare la precupeţi, declară:
„Cu toate că de la punerea în lucrare a Reglementului au urmat mai multe porunci
cătră locurile administrative din partea Ocârmuirii pentru stârpirea abuzurilor ce se fac de
căiră precupeţi în obiectul de obştească îndestulare, cherestele şi altele, ce se aduc prin oraş
de căiră locuitorii satelor spre vânzare, încă toate măsurile, ce s-au luat din vreme în vreme,
au rămas fără ispravă, şi reul uneltit din partea unor asemene precupeţi, şi mai ales din
partea jidovilor, nu numai că nu s-au putut precurma, dară se vede încă sporind, că ei pe
lângă aceea că înainte de ceasurile hotărâte de aşezământ apucă înaintea orăşenilor de
145
cumpără feluri de obiecte aice înlăuntrul oraşului, pe la meideanuri, mahalale, şi uliţe, apoi
mulţi din ei es din oraş întru întâmpinarea pe drumuri a lăcuitorilor ş\ le cumpără productele
cu preţuri îngiosite, după care le pricupesc cătră orăşeni, încât aceasta au ajuns a fi ca o
monopolie" 51 •
Ministrul de Interne se adresă cătră Sfat, care hotărî următoarele: la marginea
fiecărei pieţe şi la barierile oraşului se ridicară stâlpuri de o înălţime de cel puţin 4 stănjeni,
al cărei steag trebuea să fie ridicat până la meazăzi, fără ca precupeţii si aibe voe a-şi face
târguelile înainte de scoborârea steagului. Pe stâlp erau asemenea atârnate o dimerlie, un
cântar şi o balanţă pentru măsurătoare „în caz de gălceavă", precum şi o tablă pe care erau
tipărite îngrădirile privitoare la precupeţi.
Precupeţii nu aveau voe să-şi facă târguelile decât după coborârea steagului pe la
amiază, „fiind slobozi a cumpăra prisosurile numai peste îndestularea orăşenilor",
dincontra însă, „pe la mahalale şi afară din oraş, cale de doue ceasuri socotite din marginea
oraşului, să nu fie ertaţi precupeţii a se purta şi adimeni pe locuitorii cari vin în târg cu
asemene producte" (art. 7).
Ca sancţiune pentru această măsură, art. 8 dispuse că precupeţii contravenitorii
acestor măsuri „pentru întăea dată să se ştrefuească cu 10 lei, a doua cu 20 lei, şi pentru a
treia oară cu 40 lei, când să se iee de la unul ca acela şi lucrul ce ar ave cumpărat şi să se
dee în folosul săracilor, iar pe cutezătorul întreitei făpturi să se publice, ca să nu mai fie
slobod a întrebuinţa cândva meseria de precupeţ".
Că măsurile au avut numai un scop de hărţuire contra evreilor, rezultă din prima lor
cetire; ele au avut cel mult efectul de a face, în acelaşi timp, un mare rău populaţiei, pe care
se presupunea că trebuea s-o octorească. De altfel, neîntemeerea măsurilor şi a învinuirilor
purtate contra precupeţilor evrei o găsim într-un scriitor parţial din tocmai aceea epocă, care
biciuind pe evrei, adesea peste măsură, ştie, în acelaşi timp, acolo unde trebue să-i apere
contra unor învinovăţiri falşe şi şubrede. Neugebauer, op. cit., vorbind de măsurile
restrictive luate contra evreilor, ne spune clar la p. 99: „De altfel se aude plângerea
obştească că evreii ar scumpi lucrurile de hrană prin vânzare, şi nimene nu se gândeşte că
împrejurimile câştigă mult de la aceste lucruri de-ale hranei, pe cari le consumă şi evreii, cu
toată cumpătarea lor. Plângerea asupra precupeţiei pe care o fac evreii cu lucrurile de hrană,
pe care ţăranii le aduc la piaţă, este aşijderea tot atât de puţin întemeeată, căci în zilele de
sărbători israelite, restauratorii se tânguesc că trebue să plătească, spre pildă, o găină şi alte
asemenea cu preţul îndoit, când trebue să şi le procure singuri, decât când evreul le aduce
alde aceste acasă".
§ 4. Oprirea de a vinde paseri tăeate
În legătură intimă cu oprirea şi îngrădirea precupeţiei, stă o altă măsură luată de

„Sfatul orăşienesc a Capitalei", publicată în Buletinul din 26 aprilie 1851, privitoare la
paserile tăeate şi smulte. Un obicei foarte răspândit pintre evrei, mai ales din clasa săracă,
consista în a-şi procura paserile tăeate şi smulte gata de la precupeţi, pentru a evita
cheltuielile ce trăgeau după sine paserile netăete, precum şi fiindcă unele familii nu erau în
stare a-şi procura păseri întregi, mai ales când era vorba de gâşti, curcani şi altele. De altă
parte, grăsimea fiind ridicată şi vândută la casele mai înstărite, preţul paserei scădea cu
mult. Acest negoţ era exclusiv evreesc şi se practica numai pintre evrei, atât ca vânzători,
cât şi ca cumpărători. Aceasta nu împiedecă pe primăria ieşană de a publica circulara
următoară:
146
„Sfatul orăşienesc, luând în scris încredinţare că de către unii şi alţii, şi mai ales de
cătră jidovi, se poartă de vânzare păsări tăete gata şi smulte, ce din ispită s-au descoperit că
semnul tăeturii lor Ii s-au făcut în trecere de vreme după ce au perit, împrejurare ce nu
puţină vătămare poate aduce sănătăţii, pe de o parte au mijlocit cătră ambele poliţii din
capitalie, ear pe de alta publică, spre obştească ştiinţă şi prin baterea de darabană: 1-iu, că
se opreşte cu totul vânzarea păserilor tăete; 2-lea, că să se tragă la poliţie pe oricine se va
ivi văzând păseri tăete ca de haham, sau şi tăete şi smulte; 3-lea, ca să se închizeşluească pe
ţiitorii de hanuri şi de locante să nu întrebuinţeze în hrana musafirilor paseri cumpărate de
la cineva tăete gata" 52 .
Că această măsură ţintea numai spre oprirea vânzării şi nicidecum la stăvilirea unui
presupus abuz, rezultă din faptul că o simplă înştiinţare adusă la cunoştinţa populaţiei ar fi
fost îndestulătoare. Nu mai pomenim şi faptul că stârvul fiind interzis evreului, cei
ortodocşi, mai cu seamă, nu cumpărau niciodată păseri tăete şi smulte până nu se
convingeau anume că era tăete de haham.
§ 5. Restricţiile impuse telalilor

Pe lângă comerţul în mare, evreii se îndeletniceau şi cu comerţul în mic. Încă de pe
Ia veacul al XVII-iea îi găsim ca desegari sau boccegii cutreerând satele cu marfă, spre a o
desface pe la Iocuitori 53 . Această îndeletnicire le atrase, de cu vreme, pizma breslei
neguţitorilor, care obţinu de la vodă Alexandru Constantin Mavrocordat, în septemvrie
1783, interzicerea acestui negoţ la sate. „Desăgarii ce umblă cu marfă de vând prin sate,
zice hrisovul, fiindcă aduc şi împedecare la alijverişu neguţitorilor şi pricinuesc şi păgubire
vămei gospod, făcând tot feliul de meşterşuguri de ascund marfa de vamă, să fie opriţi de a
nu mai umbla cu marfa să vânză prin sate, ce aşezându-să prin târguri să aibă voe a
neguJitori, ear de la earmaroace să nu fie opriţi, ce să aibă voe a aduce şi a vinde marfa
lor" 5 .
Când mai târzeu oraşele luară o mai mare importanţă şi negoţul un avânt mai mare,
mai mulţi evrei se îndeletniceau cu te/alicul, şi această ramură începu a lua o mai mare
desvoltare, mai ales după promulgarea Reglementului Organic, când schimbarea portului
moldovenesc în cel europenesc aduse un fel de egalitate în costume şi făcu posibil negoţul,
sau cum se spunea în trecut, precupia cu haine vechi.
În Rusia acest comerţ fu, la un moment dat (1805), cu desevârşire oprit evreilor, sub
pretextul ridicol, cum spune un autor rus, că o boală contagioasă ar fi isbucnit într-o localitate
îndepărtată, la Malaga55 , unde nici nu locuiau evrei. În Moldova, telalicul era liber, dar în
urma înrâuririi ruseşti ostilă evreilor, câţiva admiratori ai îngrădirilor contra evreilor se
avizară, Ia rândul lor, de a propune măsuri contra telalilor. La 29 iunie 1841, în acelaşi an, în
care se decretară îngrădirile contra precupeţilor, Departamentul din Lăuntru, sub pretextul că
telalii diferitelor naţii - şi nu evreii, cari nici nu sunt pomeniţi - „fac feliuri de amăgiri, adică
de la unii iau lucrurile ca să le vândă şi apoi se fac nevăzuţi, pe alţi cumpărătorii lucrurilor îi
amăgesc, şi prin urmare fac feluri de gâlcevuri şi înşelături şi pagube, curse de la neîngrădirea
unor asemene", hotărî ca nimeni să nu poată face meseria de telal „decât după învoirea
ocârmuirii, cu aceasta, că după cerirea ce ar urma din partea acelor doritori de a se folosi cu
asemene spiculaţii, să se cerceteze însuşirea unora ca aceştia, şi întemeindu-se pe o singură
închizăşluire, să li se dee un bilet din partea Isprăvniciei cu anume descriere a numelui, a
naţiei, a religiei şi a închizeşluitorului, i vremea pe cât are tărie acel bilet, şi numai unii ca
aceştia să poată întrebuinţa slobozi telalâcul, ear alţii să fie cu totul opriţi şi neîngăduiţi, de
147
acea Isprăvnicie supt a ei pururea privighere şi răspundere pentru toate la dinpotrivă urmări,
cu adăogire că oricând ar descoperi pe uliţele târgului din cuprinsul acelui ţinut nişte asemene
telali, cari nu vor ave bileturi, Isprăvnicia pe unii ca aceştia de îndată să-i ridice la arest, şi
lucrurile ce s-ar găsi la ei, cu anume izvod, să se iee, şi totodată să se publice obşteşte că
oricine va încredinţa pe viitoriu lucruri spre vânzare în mâna unuia ce n-ar avea asemene bilet,
la toată întâmplarea nu va ave drept a se jălui şi a face vreo pretenţie ... " 56 .
§ 6. Reducerea numerului de zarafi

O restricţie cu totul particulară şi neexplicabilă este aceea privitoare la zarafi. Un
jurnal încheeat la 22 decemvrie 1836 de cătră Sfatul Administrativ stipulează:
„Mulţimea zarafilor schimbători de monede să se mărginească pentru oraşul laşii la
nr. de zece, numai dintre oamenii cu averi şi cu îndestulă încredere, care să dee înscris că
vor urma întocmai regulelor statornicite, cu aceasta, că dacă se va ivi asupra lor cel mai mic
abuz, să nu aibă, încât priveşte uneltirea zaraflâcului, a se agiuta de vreo streină protecţie,
ce să fie supuşi dispoziţiilor şi legiuirilor ce sânt şi se vor statornici pentru aceasta; ei să fie
îndatoriţi a schimba orişicui se va înfăţoşa cu orce sumă de bani".
Dar, pe când laşii se văzu redus la zece zarafi, în târgurile din judeţe numărul lor fu
şi mai mic: „Măsurile privitoare cătră zărafi, zice jurnalul, se vor aplica în toate târgurile
unde se află rezidenţi isprăvniceşti, în care urmează a se statornici câte unul sau doi zarafi,
cu atributurile cerşute, care să fie supuşi la toate dispoziţiile arătate" 57 •
Nu putem şti cât fu durata acestei măsuri, cu atât mai surprinzătoare pentru acea
epocă, când banul era mai rar în ţară şi resursele ţărei mărginite, aşa că, în lipsă de bancheri
cu capitaluri mari, zarafii erau singurii ce făceau negoţul cu bani.
Câţiva ani mai târzeu, această încheere pare a fi slăbit din rigurozitatea ei, aşa că
autorii ,jalobei" mai sus pomenită se văetau şi cu privire la zarafi „că au stârpit creditul,
dizbrăcând pe acei ce cad în mâinile lor". Pe la 1848 se găsea un număr însemnat de zarafi
evrei în toate unghiurile Moldovei 58 •
§ 7. Pedicele puse la negoţul cu pâine

Pe când comerţul şi industria erau mai cu totul părăsite de moldoveni, „din cauza
lenevirii înnăscute, căci orce neguţitorie socotesc ei lucru de ruşine, osebit numai de
neguţitoria cu pâine, care o fac pe moşiile lor", cum ne spune principele Cantemir59 , brutarii
sau pitarii formau o breaslă aparte, din care evreii nu par a fi fost excluşi. Cu toate aceste,
date fiind prescripţiile canonice, care opreau orce amestec cu evreii, este probabil că
creştinii au preferat de-apururea pe pitarii creştini, mai ales în secolele trecute.
Primul document privitor la excluderea evreilor din breasla brutarilor datează, pe cât
ştim, din al doilea sfert al secolului nostru, dat de vodă Ioan Sturdza, la 27 fevruarie 1826,
în urma plângerii adresate Visteriei de cătră breasla pitarilor creştini, în cuprinderea
următoare:
„După poronca măriei sale lui vodă, prin buiurdiul jalobei isnafului pitarilor creştini
din oraşul Eşii, luându-se în băgare de seamă cerirea lor şi hotărându-să ca să continească
lucrarea pânei pentru creştini de cătră jidovi, şi să lipsească jidovii din isnaful acesta, s-au
luat de la acest isnaf al creştinilor înscris chizăşie la Visterie cu îndatorire ca, după ciaşinul
ce se va face din vreme în vreme, vor scoate pâine şi jămnă de vânzare la norod, albă,
coaptă bine, dreaptă la dramuri, fără a fi lipsă cât de puţin, şi că în toată vremea va fi cu
148
îndestulare pâine în târg, ca să nu pătimească norodul, şi că pitarii, care astăzi se află cu
dugheni pitării, nu pot a se desface vreunul de pitării, în orce vreme vânzându-să pâine
după preţul şi măsurile ce din vreme în vreme, după ceşinuri, se va hotărî de cătră stăpânire.
Lucrătoare fiind numai pităriile creştineşti aice în oraş pentru păine şi jămnă pentru creştini,
atât aceste de astăzi cât şi acele ce s-ar mai deschide, numai creştinii de acum înainte prin
asemine legătură. Şi dar, spre a fi cunoscut, li s-au dat aceasta din Visterie, după poronca
gospod" 60 •
Regulamentul Organic, stabilind libertatea comerţului, nu prevede nici o restricţie
privitoare la pitării, ba le declară, implicit, libere, prin faptul că obligă pe proprietarii de
moşii ca prin delegaţii, posesorii sau vatavii lor să dea bisericelor făina necesară pentru
serviciul divin; în ce priveşte însă vinul, vedem o restricţie sub pretextul că „Evreii ar avea
adeseaori un vin necurat sau stricat"61 •
Comerţul pităriilor devenise dar liber, o dată cu promulgarea Regulamentului
Organic, până la introducerea monopolului asupra pâinei, care fu dată în otcup numai
întrucât privea fabricarea de pâine pentru creştini, iar evreii excluşi de la fabricarea ei, decât
doară pentru ai lor. Această excludere rezultă clar, atât din faptul că monopolul nu viza
decât consumaţia populaţiei creştine, şi de altă parte, din art. 5, litera d, a circulării
Departamentului din Lăuntru, adresată eforilor şi ispravnicilor pentru încheerea diferitelor
contracturi, şi în care se spune că „pâinea şi covrigii acei evreeşti, unşi pe deasupra, după a
lor obiceiu, să fie slobode ca unele ce nu aduc jignire condiţiilor contractului pentru pâinea
creştinească" 62 , care altfel nu ar avea absolut nici un sens.
O dată cu desfiinţarea monopolului, la 1852, comerţul brutăriei deveni şi el liber, şi
n-a mai fost îngrădit decât în timpurile din urmă, ca măsură prigonitoare, în Moldova de
Sus.
§ 8. Oprirea de a fabrica lumânări
Deşi fabricarea luminărilor de ceară nu prea este astăzi o îndeletnicire a evreilor,

totuşi ea pare a fi făcut parte din industria lor din trecut. Nu putem încă preciza când anume
s-au dedat acestei îndeletniciri, nici împrejurările ce i-au adus la îmbrăţoşarea ei. Singurul
document ce-l posedăm este un hrisov al lui Ioan Sturdza, de la 13 fevruarie 1826,
contimporan cu hrisovul ce exclude pe evrei din isnaful pitarilor şi care urmărea acelaşi
scop: excluderea evreilor din breasla făclierilor. Această excludere se datoreşte, ce e
dreptul, intervenţiei directe a mitropolitului din Iaşi, dar intervenţia însăşi pare a fi fost
rezultatul unor plângeri făcute de făclierii creştini, doritori de a înlătura o concurenţă
neplăcută. Orcum ar fi, hrisovul este interesant pentru învinuirea ce poartă contra evreilor şi
care se dovedi mai târziu de a avea rezultatul tuturor acuzărilor, acela a unei pure calomnii.
„Cinstit credincios boierul domniei mele, dumneata Manolachi Bogdan vei agă.
Bine chibzuindu-să şi de cătră domniea mea arătarea ce ne-au făcut al nostru cinstit
duhovnicesc părinte preosfinţitul motropolit, cum că lumânările. de ceară ce se ard în
sfintele dumnezeeşti lăcaşuri aice, în Eşi, cele mai multe lucrându-să de cătră jădovi sânt
amestecate cu săuri şi alte lucruri pricinuitoare de mârşăvire, neertată cu totul întru
săvârşirea sfintelor slujbe, eată poroncim dumitale vei agă, ca de astăzi înainte lucrarea şi
vânzarea lumănărilor de ceară galbănă să fie slobod numai pământenilor creştini, ear nu şi
jădovilor sau altor de alte legi, aice, în oraşul Eşii, pentru ca prin aceasta să se ridice o
pricină aducătoare de mârşăvire. Îngrijindu-te însă ca nici creştinii cumva din aceasta să se
folosească cu prilejul de a scumpi preţul lumânărilor de ceară" 63 •
149
Afară de articolul sus pomenit, care prevede anume că proprietarul trebue să dea
asemenea lumânări de ceară pentru biserici, Reglementul Organic nu prevede nici o
restricţie fabricanţilor de lumânări.
Înfiinţarea monopolului asupra lucrurilor de consumaţie publică aduse cu sine
îngrădirea acestui comerţ, şi de astădată nu numai fabricarea şi vânzarea lumânărilor fu
interzisă evreilor, ci încă aceea a luminărilor de orce soi.
Circulara sus pomenită, de la 12 decembrie 1842, o arată cu atât mai implicit, cu cât
la instrucţia pentru darea în antrepriză a diferitelor contracte face excepţie numai pentru
carnea cuşeră, fără a excepta luminările de orce soi.
Abea contractul pentru darea în „antrepriză a căsăpiilor şi mumgeriilor creştineşti
din Capitală, pe vreme de 5 ani, începător de la 1 noembrie 1852", redădu unele libertăţi
acestui negoţ; deoarece stipula pe de o parte, la punctul al 26-lea, „că luminările fabricate şi
în osebită calita după privilegiile slobozite până acuma de Visterie vor fi slobode de a se
face şi a se vinde", de vreme ce punctul al 25-lea permite „antreprenorilor căsăpiilor
evreeşti de a face aceleaşi luminări ca mumgerii creştini" 64 •
Desfiinţarea monopolului aduse şi aci o complectă libertate, şi monopolul s-a
desfiinţat „pentru că prin experienţă s-au dovedit împovărătoriu pentru obştie şi
împedecătoriu de a se înfiinţa un mod, pentru obştească îndestulare, regulat pe o
concurenţie continuă şi potrivită cu mărginitele mijloace a particularilor, ce ar putea veni în
plecare a întreprinde negoţul îndestulării în parte a obştiei cu carne şi luminări" 65 .
Nu putem, cu toate aceste, termina acest paragraf, fără a reproduce o încheere a
Sfatului din 26 aprilie 1846, făcută în urma referatului Departamentului din Lăuntru de la
20 aprilie, care va dovedi valoarea ce se poate pune pe învinovăţirea evreilor de la 1826, că
ar spurca luminările de ceară. Istoria este cea mai bună judecatoare:
„De la Isprăvnicia Tutovei, Tecuciu şi orăşienească Adgie s-au primit raporturi
înştiinţătoare că după cercetarea ce au făcut ar fi descoperit că cei mai mulţi făclieri
amestică luminăriule de ceară cu său, untdelemn, sacâz, răşină şi alte materiealuri neertate,
pentru care cerând deslegare Departamentului, pe o parte au poroncit pomenitelor
isprăvnicii ca aseminea lumânări să le dee în folosul luminării arestanţilor şi Adgiei, ce au
găsit o mai însemnată sumă, adică peste 1.400 de ocă luminări amestecate cu de aseminea
materiealuri, ca să împlinească ştreaf de la cutezătorii câte doi galbeni, aplicându-să
legiuirea pentru lumânările de său, şi că dând banii în folosul Eforiei, să pue aspre
îndatorire făclierilor ca aceste lumânări necurate să le desfiinţeze, nu prin vânzare, ce prin
prefacere în ceară curată, să fie cu priveghere pe viitoriu de a nu se mai urma aseminea
abuz, întrucât de puţin, şi să le facă totodată cunoscut că la dimprotivă, nu numai vor fi
ştrefuiţi îndoit şi lumânările se vor confisca, dar vor fi şi înfrânaţi ... " 66 .
Şi făclierii aceştia erau exclusiv creştini, evreii fiind îndepărtaţi de la fabricarea
lumânărilor de ceară! Lumânările nu sunt, dar, amestecate „cu lucruri pricinuitoare de
mârşăvire", „ci cu materiealuri neertate"; iar falşificătorilor nu se opreşte lucrarea şi
vânzarea pe viitor, ci se supun numai la ştraf şi la prefacerea lumânărilor! Aferim!
§ 9. Oprirea colportagiului cu cărţi
Un ofis domnesc de la 18 noembrie 1848 introduse pentru înteia oară cenzura în

Moldova, şi în conformitate cu art. 39 al acestuia, cărţile, ziarele şi broşurile evreeşti erau
supuse cenzurei, ca toate celelalte imprimate din orce limbă67 •
150
Cărţile ebraice, o dată cenzurate, puteau circula liber şi a fi liber colportate. Dar în
unna unei adrese, pe care Departamentul din Lăuntru o remise Secretarului de Stat la 11
ianuarie 1853, şi a încheerii Sfatului din 7 fevruarie acelueaşi an, se hotărî ca din acel
moment - trei ani după aplicarea cenzurei - cărţile evreeşti să se vânză numai de librarii
evrei şi să nu fie colportate sub nici un chip, în scop, cum spunea adresa, de a se „înlătura
abuzurile ce se uneltesc din partea naţiei evreeşti", de vreme ce Sfatul declară că regulele
statornicite prin înaltul ofis no. 93, din 1848, fiind anume menite pentru cărţi îndeobşte, de
sine se înţelege că ele nu vor pute avea rezultatul dorit mai ales pentru cărţile evreeşti,
pentru care guvernul trebue a avea cea mai mare privighere, în câtă vreme de nu vor fi
statornicite în anume librării; prin urmare, măsura propusă de poliţie fiind neapărată,
Departamentul o va autoriza a o pune în lucrare prin publicaţie, ca în viitorime nimene să
nu îndrăznească a purta cărţi evreeşti pe uliţă, iar dovedindu-să unnători din pravile, pe un
asemine se va aresta deîndată, şi cărţile să se trimeată supt pecete la Secretariatul de Stat,
spre a se hotărî de cătră Sfat pedeapsa cutezătorului şi urmarea ce trebue a se păzi cu
acele cărţi" 68 .
VI
Velniţele
Fabricarea rachiului şi a horilcei era o îndeletnicire din cele mai favorabile şi mai
rodnice pentru evreii din Moldova, şi mai exclusivă în mâinile lor, de la începutul veacului
al XVIII-iea. Ei ajunseră a da o mare desvoltare acestei fabricaţiuni în Polonia, de unde fură
chemaţi de boerii şi mai marii mănăstirelor, ca unii ce aveau din tot timpul monopolul
spirtuoaselor pe moşiile lor şi aveau tot interesul de a-şi spori veniturile. Începând cu veacul
al XVIII-iea, este de altfel un fapt constatat că veniturile însemnate ale domniei proveneau
din exportul horilcei, care producea mai bine de 20.000 lei pe an, cu toată vama
neînsemnată de 3 lei pe an 69 .
Faptul existenţei evreilor velniceri ni se afinnă şi de Sulzer70, care spune că „aci (în
Cernăuţi) şi în alte localităţi ale Moldovei şi Munteniei, ei (evreii) se află în genere în bună
stare, ocupându-se cu fabricarea de spirtuoase şi tot soiul de negoţuri".
Această specialitate productivă a fabricărei rachiului din grâne le atrase, pe la finele
veacului al XVIII-iea, pizma populaţiei şi mai ales a rachierilor şi a vutcarilor, cari fabricau
rachiul „din perje, prune, din tescovine, din drojdiile vinului, cum şi din vinul stricat şi nu
este bun de băut, cari fabricau rachiul în căldări".
În urma unor tânguiri a acestora, cari pretindeau că prin vânzarea de grâne la velniţe
s-ar introduce lipsă de pâine, vodă Constantin Moruzi (1777-1782) dădu straşnică poroncă
ca să nu se mai poată vinde pentru velniţe decât numai mălaiu, popuşoiu şi secară, cum şi
grâu, deoarece în urma unor cercetări de câte căldări s-au aflat la velniţele Moldovei şi ca
câtă sumă pot să lucreze într-un an, şi din tablele ajutorinţei s-au aflat până atunci opt sute
de căldări, şi după darea de seamă a joidovilor velniceri s-au aflat pâne lucrată în opt luni
de zile 120.000 Galaţi-chilasă, zicând însuşi jidovii atunce, la acea cercetare ce li s-au făcut,
precum când să stee să lucreze toate căldările într-un an, pot să lucreze 360.000 Galaţi-
chilasă pâine" •
71
.
Dar această poroncă, pe cât era de straşnică, pe atât nu era pe placul locuitorilor, cari
„aflând preţ mai bun la velniţi, nu numai că au vândut malaiul, popuşoiu şi secara ... , ce încă
înadins turna locuitorii apă în gropile cu grâul de se strica şi putrezea şi îl vindea la velniţi,
după voea ce se dăduse".
151
La 1783, sub Alexandru Constantin Mavrocordat, mai mul~ locuitori profitară de
prilejul că nişte cereri nouă fură adresate pentru deschiderea de velniţe, şi adresară o jalobă
lui vodă contra încuviintării lor. Vodă remise cererile în mâinile boerilor, spre a-şi face
referatul obicinuit, şi aceştia, după ce declarară că: „desevârşita stricăciune ce aduce
pământului velniţele şi horilca este cunoscută şi vederată, iar folosul rămâne numai unora,
şi mai mult a jidovilor şi altor străini, scotâ_nd sume de bani din pământul acesta pe tot
anul", iar pe de altă parte, „de se va da poroncă ca să nu să lucreze la velniţe grâu, atunce
lăcuitorii, ştiind că ieu preţ bun de la velniţi pe pânea ce vând, riu vor adaogi a mai semăna
grâu, ce vor semăna tot secară şi mălaiu şi popuşoiu, ca să poată trece şi să o vânză la
velniţi", propuseră „ca să se strice şi să se risipească toate velniţele câte vor mai fi remas, ca
să se desrădăcineze cu totul o răutate ca aceasta"; ceea ce vodă aprobă la 15 iunie 1783 72 •
Această măsură pusă în aplicare, boerii fură, ca de obicei, cei dinteiu a suferită pe
urma ei, şi căutară toate chipurile a o zădărnici. Nu putem şti când voea reînfiinţării
velniţelor a fost dată din nou, dar la 18 decembrie 1820, ne întâmpină un hrisov al
domnului Mihail Grigorie Suţu, care autorizează exportarea liberă a vitelor, a pâinei şi a
altor producte, şi adaugă întrucât priveşte velniţele: - „Aşijderea şi pentru velniţe, earăşi
desevărşit încredinţându-ne că mai înainte au fost volnici fieşcine a face pe moşia sa cu câte
căldări au voit, fără a fi supusă sub nici o dare, lucrând pâinea ce era de prisos, cu care
earăşi nu pu~n alişveriş se făcea între norod, şi mai ales îi deştepta la lucrarea pământului;
ear de la o vreme, şi asupra velniţelor puindu-se plată, au dat pricină de contenire şi acestui
alişveriş, pentru care asemine hotărâm, ca şi această dare a velniţelor să se ridice cu totul şi
să fie slobozi fieştecare a-şi face velniţe ~e moşia sa cu câte căldări va voi, fără a fi supusă
Ia vreo dare, precum s-a urmat în vechiu" 3.
Un hrisov domnesc al lui Ioan Sandu Sturdza, din 9 aprilie 1827, declară, la rândul
său, că velniţele, berăriile de tot felul „sunt slobode de cătră ocârmuire numai în folosul
stăpânilor moşiei, fără a se cere nimică în veci de cătră oricine", şi stabileşte anume cu
privire la velniţe: „dar încă să contenească în veci şi luarea de bani de la căldările velniţilor
de pe la moşiile stăpânilor, sau vamă de pe horilca velniţilor ce nu easă din ţară, ca o dare
ce nu au fost obicinuită şi nici să se mai pomenească, şi acest carahrisis izvodit din vremi să
lipsească cu totul" •
74
Mulţumită acestor stipulaţiuni, evreii dădură velniţelor un mai mare avânt, aşa că se
lăţiră şi prosperară curând în toată ţara. Ei ştiură a se face atât de indispensabili în acest
punct, încât Reglementul Organic, care nu Ie este nicidecum favorabil, dar cu atât mai mult
boerilor ce trăgeau din velniţe unul din cele mai mari venituri, stipulă un anume articol
(Anexa P„ LII), în care le recunoaşte dreptul de a lucra Ia velniţi, care glăsueşte 75 :
„Evreii au dreptul de a lucra Ia distilerii cu aceleaşi privilegii pe care le au şi ceilalţi
locuitori, făcând o tocmeală cu proprietarii moşiilor; dar le este oprit, ca şi creştinilor, de a
avea velniţe în oraşe, de teamă ca să nu pricinuească vreun accident. Ei nu vor putea stabili
velniţe decât la o distanţă de o pătrime de leghe de la oraş; se hotărăşte de asemenea, ca
după trecerea de un an de zile după publicarea ce va fi făcută în acest scop, se vor distruge
toate stabilimentele de acest soi construite în oraşe".
Cât de important era pentru boeri stabilirea acestui principiu nu rezultă numai din
privilegiile ce s-au încuviinţat evreilor de a lucra la velniţe, ci încă din faptul că acest articol
a fost anume introdus în capitolul care tratează exclusiv despre „Comunitatea israelită".
152
VII
Toleranţa religioasă şi restricţi,unile făcute
Libertatea religioasă n-a existat în Principate, în vremile trecute, cum n-a existat nici
în vro altă ţară europeană. De altfel, libertatea religioasă este un produs al secolului nostru
şi nu este efectivă decât în ţările unde libertatea politică şi socială este cu desăvârşire
realizată. Cu toată afirmarea lui Ubicini , că libertatea conştiinţei şi a cultului a existat
16
pentru toate religiile, nu putem admite decât o simplă toleranţă, mai largă pentru riturile
creştine şi cu mult mai restrânsă pentru evrei, cari erau consideraţi la un moment dat ca
simplu petrecători în Principate, după spusele unui istoric român 77 •
Această toleranţă practicată în Pnncipate era, de altfel, rezultatul mediului în care
trăiau românii înşişi. Încunjuraţi de turci şi poloni, sub suzeranitatea seculară a Imperiului
otoman, suzeranitate care degeneră apoi în suveranitate, toleranţa religioasă era datorită, în
mare parte, regimului consular şi [al] capitulaţiilor78 ce Poarta încheease cu puterile
creştine. Cât pentru evrei, influenţi la curtea suzerană şi în Polonia, unde acaparară tot
comerţul, meşteşugurile şi industria existentă, toleranţa relativă de care s-au bucurat era
datorită mai mult acestor îndeletniciri, la cari se dedeseră şi în Principate, aşa că domnii,
boerii şi însuşi clerul trăgeau de la dânşii mari foloase băneşti. Poporul, într-o stare lungă
de obijduire, având a se lupta pentru traiul de azi pe mâine, nu avea timp să se gândească la
obijduirea semenilor săi.
Că interesul claselor superioare era singurul şi adevăratul motiv închezăşuitor al
toleranţei, rezultă din toate documentele cunoscute până acum. Evreii se aflau când liniştiţi,
când supăraţi sau hărţuiţi, după cum interesele celora de la cârmă şi ale boerimii influente
depindeau într-un grad mai mare sau mai mic de la îndeletnicirile evreilor. Numai astfel ne
explicăm contrazicerile necontenite în măsurile decretate contra evreilor. Profitul
momentan, ce boerii sau clerul putea să realizeze, aduse cu sine o toleranţă mai largă,
profitul îndepărtat, din contra, provoca măsuri restrictive. Toleranţa era, dar, măsurată în
sens direct şi invers cu interesele băneşti ale oamenilor de la putere.
Reglementul Organic nu a schimqat întru nimic această situaţie. Înrâurirea rusească,
duşmană evreilor, a lăsat să subsiste toleranţa intermitentă din trecut, pe care o practicase şi
rusul în propria sa ţară, a admis implicit existenţa evreilor ca un rău necesar, dar departe de
a proclama libertatea cultelor, nu a afirmat măcar toleranţa, şi a confirmat, pe cât posibil,
restricţiile din trecut.
Acest fapt nu trebue să ne surprindă deloc; era foarte natural ca măsuri restrictive să
se decreteze contra evreilor, ca fiind de altă religie, când întâmpinăm încă la 1850 un ofis
aprobat de Sfatul Extraordinar şi de vodă, în care se hotărăşte ca locurile competente să fie
cu multă luare aminte „a nu autoriza sau a cunoaşte căsătoriile mixte", nu doară contractate
înre creştini şi evrei, ci între pravoslavnici şi catolici, ca fiind contrarie sfintelor canoane
bisericeşti şi legilor civile • În paragrafele următoare vom enumera, dar, actele
79
împiedicătoare libertăţii şi toleranţei religioase.
§ 1. Sinagogi
Cu toate că cultul evreesc era tolerat ca fiind nedislipit de existenţa şi petrecerea
evreilor în ţară, totuşi ei nu erau liberi a-şi clădi sinagogile unde voiau şi cum voiau.
Cantemir80 ne spune că nu-şi puteau clădi sinagogile în piatră, ci numai în lemn. Este adevărat
că această poprire fu mai târziu ridicată de unii voevozi, cari îngădueau zidirea sinagogelor în
153
peatră sau cărămizi, dar pe lângă că era un simplu act de bunăvoinţă domnească, ei trebueau,
chear în atare caz, să păzească o distanţă anumită între sinagoga ce voeau să clădească şi
bisericile deja existente; adeseaori chear a acelora ce se clădeau mai târzeu.
Această distanţă fu un vecinic măr de discordie şi de hărţuire între evrei şi clerul
creştin, şi chear populaţia creştină, în toate oraşele din ţară; ba discordia continuă şi în
epoca Reglementului Organic, până în zilele noastre, cu toată promulgarea Constituţiei, cu
atât mai mult, cu cât distanţa aceasta, impusă ca „să nu aducă scandal relighiei", n-a fost
niciodată legiferată, nici detenninată într-un mod definitiv.
Astfel la 1836, evreii vroind să repare doue sinagogi în Bacău, epitropia bisericei Sf.
Neculai se adresă cu o plângere la Departamentul din Lăuntru, cerând de a nu li se
încuviinţa reparaturile, de oarece se aflau numai la o depărtare de 51 stănjeni de la biserică,
iar ministrul de Interne supuind afacerea Sfatului, acesta hotărî ca târgoveţii să cumpere alt
loc pentru sinagogă şi să ia pe cea deja clădită pe seama lor.
Dar această hotărâre echitabilă nu dură multă vreme. La 1837, Sfatul se ocupă din
nou cu o sinagogă din Roman, în depărtare de 37 stănjeni de biserica Sf. Neculai, din acel
oraş, şi hotărî - înţeleagă cine poate contrazicerea în interval de un an - „ca jidovii sau să o
întrebuinţeze de casă acea şcoală, sau să o vânză cui va găsi şi să o înfiinţeze aiure",
bineînţeles fără a fixa o distanţă oarecare.
La 1843, în urma unor plângeri venite, pe cât se vede, din mai multe localităţi
deodată, Departamentul din Lăuntru ceru Sfatului ca să poroncească desfiinţarea
sinagogilor ce ar fi înfiinţate fără învoirea ocârmuirii, precum şi acele ce s-ar afla în
apropiere de biserici, şi aceste încuviinţând cererea ministrului de Interne, hotărî totodată
„ca pe viitorime să nu se îngădue a se mai înfiinţa decât prin învoirea cârmuirii şi la locuri
ce după lămuireajidovilor s-ar găsi cu cale".
Această hotărâre de pe unnă, prea vagă şi prea elastică, făcu ca chestia sinagogilor
să fie pusă din nou pe tapet la 18 iulie 1844, când ministrul de Interne supuind Sfatului
„împrejurările ivite pentru câteva havre mari şi mici evreeşti din cuprinsul acestui oraş
(laşi), s-au cerut deslegare mărginitoare în câţi anume stănjeni să se socoată depărtarea lor
de sfăntele lăcaşe ca să nu aducă scandal relighiei, dar în locul unei asemine, primindu-se
împărtăşire prin adresul Secretariatului cu no. 1466, în cuprindere că havrele ce ar fi cu
apropiere de biserici să se desfiinţeze cu totul, ear celelalte să se mărginească în număr
numai cât ar fi potrivit cu populaţia jidovilor, iscălitul vine în nedumerire, cum să
împlinească această hotărâre, în vreme când nu se lămureşte rostitoriu anume cât să se
socoată aseminea depărtare; cu cinstea căzută, din nou referează Sfatului spre a da o
lămurită deslegare asupra cuvântului depărtării de biserici asupra cărui referat, la 4 august,
tot 1844, au unnat încheerea Sfatului în cuprindere: „Să se facă cunoscut Departamentului,
că Sfatul priveşte havre acele înadins zidite pentru închinarea jidovilor prin pozalirea
ocârmuirii. Deci, acele trei de mai înainte înfiinţate sau şi a 4-a, de ar ave hrisov domnesc,
vor rămâne la locurile unde sunt clădite, ear pe viitorime Departamentul va ave în privire a
nu se zidi de asemine havre pentru închinări obşteşti a jiodovilor, decât prin ştirea
ocârmuirii şi în depărtare de biserici ca la una sută cinzeci stănjeni despre toate părţile" 81 •
Patru ani mai târziu, la 1848, bazaţi pe această hotărâre a Sfatului, pietrenii se
opuseră la reclădirea sinagogei arse în unna focului celui mare, deoarece „ar fi cel mult de
105 stănjeni de biserică". Aceasta dădu loc la o sumă de demarse din partea evreilor, şi
Sfatul hotărî, în fine, „că de vreme ce acea havră se reînnoeşte din ce au fost mai înainte,
apoi nu poate fi oprită de dispoziţiea pentru depărtarea de 105 stănjeni, care este pentru
154
cazul când evreii ce ar ocupa vreun loc pentru înfiinţare de havre, şi mai ales că şi la locul
unde şi mai înainte au fost n-ar aduce sminteală bisericei".
În fine, la 1852, romaşcanii, prin organul Eforiei lor, revin la „smintelele ce
pricinuesc havrele evreeşti, ce din vreme în vreme s-au făcut din casă de locuinţă, în
preajma bisericei Sf. Neculai, fără să aibă mai înteiu învoirea ocârmuirii, şi prin nesuferită
larmă şi strigare ce fac jidovii înlăuntrul şi împrejurul acelor havre, mai ales în vremea
slujbei bisericeşti, se dă scandal şi mare nemulţumire creştinilor, nefiind în mai multă
depărtare havrele de biserică decât ca 24 stănjeni la o parte şi ca 45 Ia alta". Sfatul hotărî, la
25 august, pe baza deciziilor anterioare, ca după un termen de şase luni, toate sinagogile,
făcute fără învoirea guvernului, la o depărtare mai mică ca 150 stănjenei, să se desfiinţeze 82 .
O dată cu această hotărâre, legislaţia fu definitiv stabilită, şi cu toate că Constituţia
proclamă mai târzeu libertatea cultelor, evreii nu avură mai puţin a suferi de pe urma
acestei hotărâri, care fu menţinută ca măsură vexatoară, lucru în adevăr surprinzător! Clerul
şi evlavioşii s-au scandalizat de-a pururea de existenţa unei sinagogi la o depărtare mai
mare sau mai mică de biserică, şi nu au găsit nimica de obiectat, nici s-au scandalizat de tot
soiul de localuri publice, stabilite în apropierea cea mai nemijlocită de biserici, cari ar fi
trebuit să fie o profanare mai mare în ochii lor.
§ 2. Interzicerea de a închiria prăvăliile Mitropoliei

În conexitatea cu dispoziţiile de mai sus, putem cita o anafora a Sfatului de la 17
martie 1851, întărită de vodă şi împărtăşită Departamentului de Culte, prin care se opreşte
evreilor de a lua cu chirie prăvăliile cari se aflau în jurul Mitropoliei din Iaşi. Această
anafora este singura ce o cunoaştem şi care îngrădeşte dreptul incontestabil ce-l aveau
evreii de a lua cu chirie orce casă, ba chear acele ce se aflau în jurul bisericilor sau şi în
curţile ei. Mai multe contracte de închiriere datate din secolul trecut şi de la începutul
acestui secol ne-o dovedeşte destul de clar83 .
Prăvăliile din jurul Mitropoliei aflându-se în Uliţa Mare, evreii au fost deja excluşi
de la închirierea lor implicit Ia 1843, când li se popri de a şedea în anumite uliţi 84 , dar
aceasta era o măsură obştească reclamată, cum se zicea, de „bunăcuviinţa şi buna
rândueală", şi nicidecum ca o măsură intolerantă reclamată de însuşi clerul pentru motive
religioase. De altfel, pentru motivele deja arătate, această măsură fu îngropată tot atât de
curând şi cu aceeaşi grabă cu care a fost decretată.
Oprirea de a se închiria la evrei dughenile Mitropoliei îşi are isvorul într-o pricină
curat religioasă. Mitropolitul adresă în persoană o anafora cătră vodă, pe care acesta o
recomandă Sfatului şi în care cerea expres „ca la mezatul ce va fi pentru închirierea
dughenilor Mitropoliei să nu fie primiţi în aterdisi evreii şi armenii, în privire că locuinţa
unor aseminea ar fi neîngăduită în prejma bisericelor. Sfatul plecat raportează înălţimei
voastre că, după luare aminte ce au făcut, el găseşte propunerea presfinţiei sale vrednică de
luat în băgare de samă sub toate cuvintele; şi dar pentru ca nici casa Mitropoliei să vie în
împuţinarea veniturilor ei, din depărtarea muşteriilor, precum se propune, nici să se dee loc
necuviinţei de a se închiriea la jidovi dughenile ce sunt în preajma altariului, urmare ce este
respinsă de bunacuviinţă şi de canoanele bisericeşti, Sfatul este de socotinţă ca
Departamentul averilor bisericeşti, împreună cu preasfinţitul mitropolit, să chibzuiască
dughenile acele ce vin în preajma altariului şi, în aşteptarea unei osebite puneri la cale
cerute de dignitatea legei şi a bisericilor, să se depărteze numai de la acele concurenţa
jidovilor, făcându-se închirieri prin forma mezatului numai la contractieri creştini "85 .
155
Vremea era prea înaintată decât ca să permită excluderea armenilor, cari nu mai
puteau fi consideraţi ca un obiect de spurcăciune pentru creştini, evreii singuri fură dar
excluşi de la mezat şi demnitatea legei şi a bisericei cură~tă de prezenţa lor.
§ 3. Oprirea de a lucra în zilele de sărbători creştine
Deja hrisoavele din veacul al XVIII-iea privitoare Ia privilegiile neguţitorilor

stipulau anume că aceştia „Duminicile şi Ia 12 praznice împărăteşti să nu fie volnici a
deschide dughenele şi a vinde orce feliu de marfă, fără numai lucru ce va fi de mâncare,
nefiind opriţi, să aibă voe a vinde" 86 . O circulară a Departamentului din Lăuntru, din 24
iulie 1836, nu numai că reînnoise această hotărâre, fără a excepta prăvăliile în care se
vindeau de ale hranei, ci mai opri şi pe femeele de a lucra de-ale casei în atari zile.
„Deşi sunt poronci slobozite - zice acea circulară - pentru oprirea naţiei evreeşti de
a nu ţine dughenile deschise spre alişveriş în zilele prăznuitoare şi duminici, dar această
măsură văzându-se întru slăbiciune urmată, pentru că jidovii numai pe puţina îngrijire a
poliţieneştilor cercări, închizând câte o parte din uşă, îşi urmează alişverişul ca în zilele
slobode, ear mai cu samă jidancele care tocmai în aşa zile găsesc prilej a se pune prin uşi şi
fereşti cu lucrul în mână, precum împletit de colţuni, cusut şi altele, facere înadins
închipuită, spre defăimarea legei domnitoare a pravosloviei; spre contenirea cu totul de
acum înainte a unei aşa neprimite urmări, Departamentul scrie acei Isprăvnicii, ca prin
publicaţie, atât prin târgurile acelui ţinut, cât şi prin toate satele din cuprinsul lui, să se
periorisască pe jidovi de a mai deschide uşele sau fereştele dughenelor în însemnatele zile,
remâindu-le lor slobodă lucrarea sau odihna în odăile din dosul dughenelor, unde locuesc,
după care asemine publicarisire prin înţelegere de această hotărâre, şi cu stărostiea supuşilor
străini, spre supunerea jidovilor sudeţi la aceasta, să fie neadormită privighere a se şi păzi
întocmai pentru totdeauna, pe hotărâre că neurmătorii se vor înfrâna. Ear de lucrarea ce
Isprăvniciea va face şi de îndreptarea ce va sta această neîncuviinţare, să se raportuiască
Departamentului"87 •
§ 4. Privilegiile încuviinţate boteza~lor
Am arătat deja în altă parte88 , favorurile ce legea acorda, în tot timpul, celor botezaţi.
Ei se bucurau de o mulţime de favoruri şi imunităţi, şi legea şi oamenii făceau totul spre a
capta sufletele israelite.
Sub epoca Reglementului Organic găsim aceeaşi tendenţă, care, bineînţeles, se
rapoartă tot aşa de bine la evrei cât şi la adepţii altor religii, şi mergea chear până a Ie
acorda favoruri cu totul contrarie stipulaţiilor Reglementului. Astfel, pe când Reglementul
stipulase expres la art. 84, că toate clasele trebueau să contribue Ia dările cătră stat şi art. 73
oprea pe vodă de a acorda scutiri în folosul boerilor, găsim un referat al Visteriei din 25 mai
1834 şi o încheere a Sfatului din 28 mai aceluiaşi an, care sună:
„Din acei luminaţi cu Sfântul Botez, care la scrierea catagrafiei s-au trecut în dările
pământeşti, intrând unii cu jalobă cătră Visterie au cerut ca să se scadă din numărul
dajnicilor pentru dreptatea botezului.
Visteria, pe referatele înfăţoşate Sfatului în asemenea obiect, primind deslegare ca,
potrivit cu glăsuirea legilor statornicite, să facă punerea la cale, întâmpină greutate cătră
îndestularea jăluitorilor din următoarele pricini:
156
1-iu. Că după luarea aminte ce s-au făcut în Organicescul Regulament nu se găseşte
nici un articol glăsuitor pentru apărarea unor asemenea feţe de botezaţi.
2-le. Că în actele Vistieriei nu se găseşte vreo legiuire statornicită, decât după
vechiul obicei acei botezaţi din legea evreească şi otomanicească au fost slobozi de dări.
Nişte asemenea împrejurări supuindu-le Sfatului, Visteria roagă de a avea lămurită
deslegare în obiectul acesta, după care să poată şi ea îndestula pe feţele de botezaţi, care
stăruesc cu jalobe cătră dânsa. Pe care referat au urmat închierea Sfatului: „Visteria întru
aceasta va avea de temei şi pe viitorime urmarea de mai înainte, a se scădea din dare numai
pe botezaţii de otomani şi din evrei" 89 •
Dar această scutire era cu totul personală şi nu se transmitea deloc moştenitorilor,
cum ne-o arată o încheere a Sfatului din 18 septemvrie 1834, care declară expres că „acei
botezaţi din credinţa otomanicească şi evreească sunt în persoană scutiţi de dare, ear fiii lor
nu intră în aceeaşi categorie, ce după legiuire urmează a fi supuşi dărei cuvenite"90 •
Dacă aceste măsuri acordau botezaţilor scutire de bir şi erau binevenite pentru acei
deja botezaţi, erau alţii, catiheţii, doritori de a îmbrăţoşa pravoslavia, dar cari nu aveau
mijloace de a se întreţine în timpul catihisirei: „ba încă unii, şi copii nevrăsnici, care pe
lângă înlesnire, în cursul vremei ce se catihisesc, cer şi ocrotire până la sosirea macar
isprevrăsniciei (majorităţei), încât să-şi poată singuri câştiga cele trebuitoare înlesniri, care
Mitropolia nu le are, decât numai catihet, şi acela fără leafă, încât dacă nu i se va încuviinţa
leafă şi el este neputernic a deplini această îndatorire".
Locţiitorul de mitropolit ceru, dar, la 6 iulie 1850, lui vodă ca să-i acoarde
mijloacele necesare întru aceasta „pe privirea rostirei şi a îndatoririi la care ne supune legea,
a fi înlesnite prin tot chipul asemine ceriri". Cererea sa fu pe larg satisfăcută printr-o
încheere a Sfatului, aprobată de vodă la 25 iulie, care decise ca banii să se plătească din
paragraful facerilor de bine a Casei centrale, deoarece această chestie „se atinge de relighie
şi de facere de bine a omenirii"; lăsând în voea Departamentului de Culte ca în înţelegere
cu locţiitorul de mitropolit să fixeze leafa catihetului şi banii de întreţinere a catiheţilor91 •
VIII
Portul şi măsurile decretate
Fost-au evreii din Moldova siliţi vreodată a purta un costum deosebit? Eată o chestie
ce ne-ar putea interesa mult, dar asupra căreia nu am putut încă găsi fapte pozitive.
Cunoştinţele ce le posedăm asupra portului evreilor sunt prea vage şi în parte
contrazicătoare. În orce caz, nu cunoaştem până acum nici un hrisov care să se ocupe de
port, sau care să poprească sau să încuviinţeze un port anumit.
Cu toate aceste, pare că obiceiul pământului a consacrat cu timpul unele porturi
proprii unor clase anumite, cu excluderea tuturor celorlalte.
Pentru Muntenia, De! Chiaro92 ne afirmă pozitiv, că era interzis evreilor de a purta
haine de alte culori decât numai negre şi violete, cum nu puteau purta cizme galbene, nici
roşie, ci numai negre; şi este probabil că, la un moment dat, această poprire să fi fost
practicată şi în Moldova.
Aceea ce ne autorizează la această presupunere, este faptul că poprirea pomenită nu
este de origină română, ci importată din Turcia, unde grecii, armenii şi evreii nu aveau
dreptul să poarte haine de anumite culori, şi li se impunea dincontra haine de culori
speciale. Baronul de Tott ne-o spune clar în memoriile sale, şi lucru ciudat, cizmele galbene
oprite evreilor în Muntenia erau rezervate exclusiv ca încălţăminte turcilor93 .
157
Este adevărat că Sulzer ne afirmă că evreii „se poartă după chipul evreilor poloni,
94
din a căror ţară ei par în adevăr a fi veniţi", ceea ce ar face presupunerea noastră imposibilă;
dar nu trebue să uităm că Sulzer a scris pe la finele veacului trecut, când erau deja mulţi
evrei poloni în ţară; iar pe de altă parte, Turcia suzerană, care incursese atât de mult asupra
autonomiei Principatelor, intervenea foarte adeseori spre a opri câte o măsură ce, altminteri,
o promulgase la sine pentru ai săi.
Aşa putem cita „Hatişerif cuprinzător unui aşezământ al Moldovei", dat pe la finele
anului 1803, în care, cu privire la port, cetim: „şi ca atât raelile, cât şi ceilalţi locuitori a
Moldovei, să nu aibă vreo supărare de cătră nime asupra strailor şi a portului lor, după
ertarea şi cea desevârşit slobozenie a ţării acestea" 95 • Şi acest hatihumaium nu era singurul;
alte anterioare stipulaseră acelaşi lucru.
Recomandaţia ar fi fost de prisos, dacă nimeni din locuitori n-ar fi fost importunat
din pricina portului său. De altfel, putem afirma cu siguranţă, că numai acei de curând
imigraţi în Moldova conservau portul polon, de vreme ce băştinaşii evrei şi cei de mult
aşezaţi se apropiau de portul moldovenesc. Aceasta ne-o confirmă, cu patruzeci de ani mai
târziu, şi dr. Barasch în al său itinerar de călătorie, unde, cu privire la port, ne spune:
„Portul evreilor din Moldova în genere, şi în special al celora din Iaşi, este sau portul
vechi judeo-moldovenesc, care se aseamănă cu portul ţerei, sau portul modem(!) şi adică
mirabile dictu - portul judeo-polon"96 .
Întru explicarea motivului ce a făcut pe evrei de a adopta pe acesta din urmă, autorul
adaugă: „Căci de când moldovenii şi muntenii creştini au început acum 10 sau 12 ani să
depue din ce în ce mai mult vechiul lor port naţional şi a adopta pe cel nemţesc sau
european, evreii au fost şi ei atraşi de curentul schimbării portului. Au început şi ei a
depune vechiul port moldovenesc şi a pune în Jocul lui portul modern (!) judeo-polon. Cu
toate aceste, sunt mulţi fruntaşi evrei-moldoveni, cari tratează cu scârbă şi dispreţ această
schimbare a portului, în acelaşi chip cu care evreul-polon ortodox îl tratează pe acela ce
începe a se purta nemţeşte. Faptul se explică uşor, căci evreul-moldovan consideră pe cel
din Polonia când ca superior, când ca inferior. Aşa, în ceea ce priveşte buna stare şi traiul
bun, cel din Moldova îl priveşte pe evreul-polon cu batjocură, căci e în adevăr mai înstărit,
mai solid şi duce un trai material plăcut şi lipsit de grije; dar din punctul de vedere al
culturii intelectuale, sau mai bine zis al instrucţiei talmudice, evreul moldovan simte că cel
din Polonia şi Galiţia îi este superior". „Dar fiindcă evreii din Moldova considerau pe cei
din Polonia ca meichosim (nobili coboritori din familii de învăţaţi), şi căutau prin urmare a
se încuscri cu ei, ba a-şi cumpăra chear încuscrirea cu bani"; autorul ne spune că „familiile
moldoveneşti, ce au intenţia de a se încuscri cu galiţiani, sau cari vor să se înnobileze,
adoptă portul judeo-polon, de vreme ce fruntaşii, cu pantalonii lor largi, sunt mândrii de
originea lor moldovenească şi privesc aceasta cu ochi rei".
Dar bătrânii dispărură cu încetul, influenţa morală a evreilor din Polonia se accentuă
din ce în ce mai mult, şi afară de câteva excepţii, portul evreesc fu admis de obştea evreilor
din Moldova.
Reglementul Organic nu se ocupă în special de portul evreilor; el îl atinge numai în
treacăt în paragraful privitor la şcolile publice, în care declară că copii de evrei vor putea fi
admişi în ele, dar cu condiţia expresă de a purta aceleaşi haine ca toţi ceilalţi şcolari 97 •
Cu toate aceste, deşteptarea şi renaşterea Moldovei purtase germenele sale
binefăcătoare şi în sânul multor tineri evrei; suflarea civilizaţiei adia şi asupra lor, şi o dată
cu cultura, dobândiră convingerea că portul deosebit şi marcant forma un zid de despărţire
între creştini şi evrei, şi împiedica legăturile prieteneşti. Alţi tineri petrecuseră în străinătate
158
fie pentru cerinţele negoţului lor, fie pentru a se iniţia în studii, mai ales comerciale, şi
avură prilejul de a-şi face o altă idee despre portul european şi a avea silă de cel judeo-
polon, cu toate că era considerat, în mod eronat, ca un ce sfânt, strâns legat cu religia.
Aceşti tineri, în contact cu tinerimea boerească, concepură dar ideea de a obţine
printr-o ordonanţă guvernamentală, ca să nu zicem siluirea, de a adopta portul nemţesc.
Această ordonanţă era cu atât mai necesară, cu cât starea culturală înapoiată şi ortodoxia
obştei exunea la insulte, defăimări şi adeseaori chear la maltratări pe acei ce adoptau portul
european.
În luna lui mai 1847, câţiva tineri adresară o cerere lui vodă Mihai Sturdza, în care îl
rugau să poroncească lepădarea portului evreesc şi să impue pe cel european. Petiţia lor
remase fără răspuns. Atunci tinerii se deciseră la un pas decisiv. La 8 noemvrie fiind zioa
onomastică a lui vodă, prin mijlocirea lui George Assachi şi a fratelui său Petru, obţinură,
pentru trei dintre ei, o audienţă, în care, prezentând domnitorului o adresă de felicitare
pentru zioa lui, inzistară asupra cererii de a obţine ordinul pentru schimbarea portului, ceea
ce li se făgădui 98 •
La 15 noemvrie 1847, vodă Mihai Sturdza adresă în adevăr un ofis cătră
Departamentul din Lăuntru în cuprindere următoară:
,,Îngrijindu-ne de îmbunătăţirea tuturor locuitorilor de orice stare şi credinţă, cărora
legile statului hărăzesc toleranţă şi apărare, noi cu mulţămire am văzut că şi în neamul evreesc
urmând unii propăşirile obşteşti, se sârguesc a se cultivi prin câştigarea învăţăturilor
folositoare şi adoptarea formelor ţintitoare a întemeea moralul şi a îndemâna relaţiile soţiale,
totodată având în vedere că mai mulţi tineri din acest neam, carii au dobândit o bună creştere
în ţerile străine, unde toţi cetăţenii rară osebirea credinţei se îmbracă în acelaşi port, după ce
se întorc în straele aice obicinuite sunt adeseaori supuşi la defaimări şi înjurări din partea
poporului de gios, uneori încă şi la desplăcutele tratarisiri, întâmplări ce aduc neamului
evreesc nu numai întristare, dar şi piedecă la interesuri. Noi, după pilda păzită în staturile
învecinate, aflăm de toată cuviinţa ca tinerimea evreească să fie şi aice cu îmbrăcămintea
europeană, ca prin acest mijloc să se poată înlătura multele necuviinţe şi să se înlesnească acei
ce vor voi a-şi trimete copiii în şcoalele publice ale Statului, potrivit cu dispoziţiile Art. LIV,
Anexa P, Capul al III din Reglementul Organic. Drept aceea, poroncim Departamentului, ca
prin mijloacele cuvenite, să publice astă măsură privitoară la binele neamului evreesc"99 •
Publicarea acestui ofis produse o adevărată consternaţie şi furtună în sânul masei
ortodocse şi fanatice, pentru care portul evreesc era un ce sfânt. Părinţii întărâtaţi îşi bătură
copiii cari ceruseră schimbarea portului, fapt ce-l egalizau cu apostazia, şi însuşi mulţimea
se aruncă cum pulu şi unde putu asupra tinerilor, de-i maltrată 100 •
De altă parte, fruntaşii şi epitropii comunităţii făcură demarşe peste demarşe la vodă,
la boeri şi autorităţi, spre a se rechema acest ofis, pe care-l considerau ca o calamitate, până
ce în fine Departamentul din Lăuntru scrie cu 15 zile mai târzeu, ispravnicilor: ,,În urma
celor poroncite Isprăvniciei pentru îmbrăcarea tinerilor holtei în strae evropiene, epitropia
naţiei evreeşti din Capitalie intrând cu jalobă la înălţimea sa întru aceasta, şi aceea cu
buiurdul sub no. 1708, recomenduindu-se Departamentului în înţelegere ca aplicaţiea
înaltului ofis slobozit întru aceasta să nu se întrebuinţeze silă, să se ee aminte a se păzi şi
din parte-i urmare întocmai după ofis, fără sălnicie, înştiinţând de punerea la cale ce va fi
făcut şi va face" 101 •
Dar pasul era făcut şi drumul deschis. Nu numai mai mulţi tineri, ci încă unii bătrâni,
mulţumiţi de a avea un pretext, se grăbiră a lepăda portul evreesc şi a adopta pe cel
nemţesc, care cu încetul începu a-şi face drumul şi prin mulţime.
159
Pe la sfârşitul lui aprilie 1859, chestia portului fu pusă din nou pe tapet. Ministerul
elaboră o circulară, care fu cetită în toate sinagogile şi în ulitele sub sunetul darabanei, prin
care poftea pe evrei de a se îmbrăca nemteşte şi a se lepăda de portul lor. Populatia creştină
şi oştirea interpretând rău această circulară, se înarmă cu foarfeci, atât în Iaşi, cât şi în alte
localităti, cutreeră stradele şi, dând de evrei, le scurta caftanul, le tăea perciunii şi nu le
cruta nici barba. Ba unii profitară de ocazie spre a-i maltrata pur şi simplu, aşa că comanda
militară ameninţa pe soldati cu 25 lovituri de harapnic, de ar mai maltrata pe evrei sub arce
pretext, şi se văzu chear silită a retine armata în cazarmă timp de câteva zile; după care se
puse capăt maltratărilor şi se restabili ordinea 102 •
La 12 mai 1860, în fine, repasatul Kogălniceanu, fiind ministru al „Trebilor din
Lăuntru", adresă o circulară cătră toti rabinii din Moldova, prin care-i invită a o ceti în toate
sinagogile trei sâmbete de-a rândul şi în care, cu privire la port, scria următoarele:
„Mai este ceva, care purure va fi o stavilă stârpirii antipatiilor şi prejudetelor
nationale, un ce foarte urât, foarte jicnitor însuşi demnitătii voastre de bărbati; aceasta este
portul straniu adoptat de un mare număr dintre d-voastre. Nicăirea, afară decât în unele
părti ale Poloniei, acest port nu se mai întrebuintează de cătră coreligionarii voştri. El vă
pune în starea neplăcută chear privirii ochilor; şi izolându-vă între toate clasele societătii,
vă espune glumelor şi chear brutalitătii gloatelor. Vă invit dar, domnilor, ca să vă serviti de
toată autoritatea morală ce aveţi asupra coreligionarilor voştri, spre a-i aduce la hotărârea de
a se lepăda de un costum ridicul şi de a adopta portul european admis de toate clasele unei
societăti civilizate. Întru aceasta, mai cu deosebire fac apel tinerilor, cari purure sunt mai
initiabili pentru progres şi reformă.
Suntem în secolul propăşirii, în secolul minunelor. Numai israelitii în marea mişcare
ar sta pe loc? Numai ei ar rămânea surzi la apelul ce li se face de a merge înainte?
Eu vă vorbesc serios; guvernul aşteaptă de la d-voastre o grabnică împlinire a
îndemnului ce vă fac, şi mai în special în privirea portului. Noi nu putem a mai tolera
înlăuntrul oraşelor noastre, ca o clasă numeroasă a populatiei lor, prin costiumul ei straniu
şi exceptional, să jicnească susceptibilitătile celorlalte clase, să reprezinte un element izolat
şi nătâng principiului de fuzie, să întretie o animozitate deplorabilă, şi chear prin conflicte
tânguibile, dar care prin ispită se dovedesc că se pot întâmpla, să compromită însuşi ordinul
public".
Această circulară, tradusă în limba ebraică şi jargon şi publicată în mii de foi
volante, cetită pe amvonele tuturor sinagogilor, gratie tonului sincer şi binevoitor, precum
şi a încrederii de care se bucura autorul ei în cercurile israelite în acel moment, produse o
impresie din cele mai fericite. Multi îşi luară cuvintele la inimă; şi dacă bătrânii, fie din
obicei, fie pentru a nu se pune în opozitie cu acei din jurul lor, nu s-au grăbit a se lepăda de
portul lor, o mare parte din ei îngăduiră însă tinerimii adoptarea portului european, fapt la
care contribuiră mult şi şcolile publice israelite, preconizate şi deshise sub auspiciile
aceluiaşi ministru.
Gratie acestui duplu impuls, portul evreesc începu să dispară cu paşi geometrici, şi
va fi desigur peste putină vreme o mumie antică, pe care cercetătorii nu-l vor regăsi decât în
muzeele de antichităti.
În exil, Paris, septembre 1891.
Al, Xlll/1890, p. 146-169 şi XIV/1891, p. 192-223.
160
Note
I. Fr. I. Sulzer, op. cil., voi. II, p. 124. (N.a.)

2. Kogălniceanu, AR, Iaşi, 1862, II, p. 170-182. (N.a.)
3. M. Schwarzfeld, Ochire asupra isloriei evreilor etc., în ASIIB, 1887, capitolul „Vechimea evreilor", unde se
arată izvoarele. (N.a.) Se are în vedere raportul prim-secretarului (M. Schwarzfeld), la prima Adunare
generală a Societăţii istorice „Iuliu Barasch". În acest cadru, M. Schwarzfeld a prezentat O ochire asupra
istoriei evreilor din 1impurile cele mai depănale până la anul 1850. (Vezi ASIIB, anul I, 1887, Bucureşti,
p. 15-69). (L.B.)
4. Uricariul, voi. VH, p. 241-259 şi voi. VIII, p. 241-368, sub rubrica „Condica liuzilor pe 1803". (N.a.) V. şi
IMER, HUI, doc. 16. (L.B.)
5. Uricariul, voi. I, p. 19. (N.a.) V. şi !MER, HUI, doc. 20. (L.B.)
6. Departe de a stabili o măsură preventivă, şi cu toate măsurile aşa-zise preventive luate mai târziu, tot se mai
slobozeau hrisoave pentru imigrare până pe la 1848. (N.a.)
7. Reglemenl Organique de la Principau1e de Moldavie, p. 94. Neavând sub mână textul românesc, fac toate
citatele din acest Regulament după ediţia franceză, ce poartă ca locul tipăririi „New-York", fără dată, deşi
e imprimat în Bruxelles. (N.a.) Pentru ediţiile în I. română, vezi IMER, IIU2, doc. 168. (L.B.)
8. MA, tom. I, p. 511-516; instrucţiile au fost transmise Ministerului de Interne la 1Iiulie1839, spre a fi puse în
lucrare. (N.a.) V. şi IMER, IIU2, doc. 270. (L.B.)
9. Cât de falsă şi absurdă este această afirmare se poate constata prin studiul meu Evreii din Moldova sub Codica
Calimach, publicat în AI, XI, 1888. Acest paragraf este izvorul principal care a slujit mai târziu la
contestarea tuturor drepturilor, chiar evreilor pământeni. (N.a.) Vezi studiul în antologia de faţă. (L.B.)
10. MA, tom I, p. 516. (N.a.)
11. Jbid., p. 517.
12. Jbid., I, p. 517-519. (N.a.) V. şi IMER, HU2, doc. 326. (L.B.)
13. MA, I, p. 519-520. (N.a.)
14. lbid., I, p. 520-521. (N.a.)
15. 1849, iunie. Data căderii de la domnie a lui Mihail Sturdza. (L.B.)
16. 1849, octombrie. Data venirii la domnie a lui Grigore Ghica. (L.B.)
17. MA, I, p. 521-522. (N.a.)
18. lbid., I, p. 525. (N.a.)
19. Jbid., I, p. 523. (N.a.)
20. Alecsandri, op. cil., apud, M. Schwarzfeld, Momenle din isloria evreilor din România, în ASIIB, 1889, III,
p. 128. (N.a.) .
21. l.F. Neigebauer, Die Donau Fiirstenthiimer, Breslau, 1859, ed. A II-a. Partea I, p. 93-94. Neigebauer ne dă
data 7 manie 1844, dar fiindcă relatează că această dispozi\ie a fost decretată o dată cu aceea privitoare la
vagabonzi, e probabil că data lui e aceea în care măsurile au fost comunicate consulatelor străine. (N.a.)
22. Neigebauer, op. cit., p. 99. (N.a.)
23. V. IMER, IUi, doc. 198. (L.B.)
24. Neigebauer, op. cil., p. 94. (N.a.)
25. Referirea se face la hotărârea Sfatului Administrativ din 15 octombrie 1843. V. !MER, IIU2, doc. 327. (L.B.)
26. MA, H, p. 8. (N.a.) V. şi !MER, IIU2, doc. cit., p. 312. (L.B.)
27. MA, H, nota din pag. 8 şi 9.
28. D. Cantemir, op. cit., p. 243. (N.a.) V. şi IMER, IUi, doc. 45. (L.B.)
29. Uricariul, III, p. 276-277 şi MA, II, nota din p. 43. (N.a.) V. şi IMER, IIUI, doc. 100. (L.B.)
30. Reglementul Organic, p. 194-195. (N.a.) V. şi !MER, IIU2, doc. 168, p. 24. (L.B.)
31. MA, I, p. 524. (N.a.) Referirea se face la anaforaua Sfatului Moldovei cu rezoluţia domnitorului Mihail
Sturdza din 11 septembrie 1834, privind desfiinţarea Hahambaşiei şi a veniturilor cuvenite ei. V. !MER,
HU2, p. 79-80, doc. 203. (L.B.)
32. MA, H, p. 43-45. (N.a.) V. şi !MER, IIU2, doc. 357. (L.B.)
33. MA, I, p. 167. (N.a.)
34. Corect, octombrie. (L.B.)
35. MA, H, p. 45. (N.a.)
36. Isidore Loeb, op. cit., p. 127-128, unde indică izvoarele. (N.a.)
37. W. Wilkinson, op. cit., p. 77. (N.a.)
38. Reglemen1ul Organic, Capii. V, Secţia I, p. 212-213. Repetăm aci că toate citatele noastre sunt făcute după
ediţia franceză. (N .a.)
161
39. Dr. Neigebauer, Beschreibung der Moldau und Walachei, Leipzig, 1848, p. 275. (N.a.)
40. MA, voi. II, p. 452-454. (N.a.)
41. lbid., p. 454-455. (N.a.)
42. lbid., p. 455-456. (N.a.)
43. lbid. (N.a.)
44. lbid., p. 456. (N.a.)
45. lbid. (N.a.)
46. /bid., p. 457-458. (N.a.)
47. lbid., p. 488-459. (N.a.)
48. Reglementul Organic, p. 135 şi 263. (N.a.)
49. MA, I, p. 224-225. (N.a.) V. şi !MER, IIl/2, p. 255-256, doc. 294. (L.B.)
50. Jaloba dală la vodă asupra jidovilor „anul 1843", după copia ce se află în păstrarea Societăţii Istorice „Iuliu
Barasch". (N.a.)
51. MA, I, p. 225-226. (N.a.)
52. lbid., p. 351. (N.a.)
53. M. Schwarzfeld, Momente din istoria evreilor în România, p. 19 şi autorii ce-i citează. (N.a.)
54. Uricariul, voi. II, p. 41. (N.a.) V. şi IMER, 11/2, p. 259-260, doc. 169, şi N.A. Bogdan, Din trecutul comerţului
moldovenesc şi mai ales al celui ieşan, laşi, 1925, p. 81, care apreciază prevederile hrisovului ca fiind
apăsătoare, punând oprelişti în libertatea comerţului. (L.B.)
55. Nicolas de Gradowski, La situation Legale des israetites en Russie, Paris, 1890, p. 230. (N.a.)
56. MA, I, p. 228. (N.a.)
57. lbid., p. 227. (N.a.)
58. Niculae Sutu, Notiţii statistice asupra Moldovei, laşi, 1852, p. 51. (N.a.)
59. D. Cantemir, op. cit., p. 245. (N.a.) V. şi IMER, 11/1, p. 31, doc. 45. (L.B.)
60. Uricariul, V, p. 169. (N.a.) V. şi IMER, III/I, p. 527, doc. 118. (L.B.)
61. Reglementul Organic, Anexa B, art. VI, p. 79-80. (N.a.) Articolul citat de E. Schwarzfeld este formulai în
termenii următori: „Pentru prescuri şi vinul trebuincios la biserică de slujit, fiindcă [... ] dovedit este că ei,
jidovii, pricinuiesc multă necurătănie în băutură, vor fi îndatorati proprietarii [... ] a avea toată îngrijirea
atât pentru vin, cât şi pentru făină curată de prescuri, lumânări de ceară, untdelemn pentru candele şi
tămâe a da preofilor neapărat pentru totdeauna. V. !MER, IIl/2, p. 23, doc. 168. (L.B.)
62. MA, I, p. 167. (N.a.)
63. Uricariul, V. p. 32-33. (N.a.) V. şi IMER, III/I, p. 523-524, doc. 116. (N.B.).
64. MA, I, nota de pe p. 167. (N.a.)
65. lbidem, p,. 187. (N.a.)
66. Ibidem, p. 189-190. (N.a.)
67. Totuşi cenzura functiona încă din anul 1842. Vezi în acest sens !MER, IIl/2, doc. 306, 309, 313, 360. (L.B.)
68. MA, II, p. 181-182. (N.a.)
69. Fotino, op. cit., p. 237 şi 341. (N.a.)
70. F. Sulzer, op. cit., li, p. 147. (N.a.)
71. M. Kogălniceanu, AR, ed. II, Iaşi, 1862, voi. li, p. 186 şi Uricariul, IV, p. 454. (N.a.)
72. M. Kogălniceanu, loc. cit., li, p. 186 şi Uricariul, IV, p. 455. (N.a.)
73. Uricariul, IV, p. 217-218. (N.a.)
74. lbidem, li, p. 199 şi 120. (N.a.)
75. V. IMER, 111/2, p. 24, doc. 168. (L.B.)
76. Ubicini, Provinces danubienne et roumaines. Paris, 1856, p. 95. (N.a.) Ubicini, Abdolonyme Honore I. (1818-
1884), istoric şi publicist francez, membru de onoare al Academiei Române. (L.B.)
77. Kogălniceanu, Histoire, p. 237. (N.a.)
78. Act juridic prin care sultanul otoman a acordat anumite privilegii unor fări străine, prin care li s-au garantat
libertatea comer\ului, imunitatea juridică şi protectia consulară pentru toti supuşii acestor stale. Poarta a
semnat capitulatii cu Anglia, Franfa, Prusia, Olanda, Rusia, Austria. Aceste lări au beneficiat de libertălile
mai sus menfionate pe teritoriul Ţărilor Române începând cu sfârşitul secolului al XVIII-iea. (L.B.)
79. MA, p. 529. (N.a.)
80. D. Cantemir, op. cit., p. 243. (N.a.) V. şi supra, nota 23. (L.B.)
81. V. IMER, IIl/2, p. 334, doc. 337. (L.B.)
82. Pentru toate indicatiile de aci, vezi MA, I, p. 529-530. (N.a.)
83. Vezi între altele un contract de închiriere a două dugheni din 23 aprilie 1804, în Fr., IV, 1882, p. 207. (N.a.)
84. Vezi cap. II al acestei lucrări. (N.a.) V. şi supra, nota 21. (L.B.)
85. MA, li, p. 278. (N.a.)
162
86. Uricariul, p. 41-42. (N.a.)
87. MA, I, p. 526. (N.a.) V. şi !MER, JJU2, documentele 189, 223, 254, 257. (L.B.)
88. Vezi Evreii din Moldova sub Codica lui Calimach, în Al, XI, 1888, p. 82-87. (N.a.) V. studiul în antologia de
faţă. (L.B.)
89. MA, II, p. 38. (N.a.)
90. lbidem. (N.a.)
91. /bidem., p. 278. (N.a.)
92. Del Chiaro, op. cit., p. 109. (N.a.) V. şi !MER, li/I, p. 32, doc. 46. (L.B.)
93. Memoires du Baron de Toi/ sur Ies Turcs et Ies Tatares, Amsterdam, 1784, 1 partie, p. 140-141: „... Les
execuleurs de ses volonte (du grand Seigneur) lui l'accompagnaient, punissaienl deja des Grecs, des
Armeniens et des Juifs qui se trouvaient vetus de couleurs prohibees pour ces trois nations. Un
malheureux chrelien mediant qui ponait une veille paire de maroquin jaune (celte couleur est reservee
pour la chaussure des Turcs) qu'il venait d'obtenir de la charite .d'un turc, ful arrele par le Grand-
Seigneur, el celle escuse ne lui sauve pas la vie". (N.a.) Memoriile baronului de To11 despre turci şi tătari:
„Executorii dorinţelor sale (ai marelui senior) care l-au însoţit, pedepseau deja pe grecii, armenii şi evreii
care erau îmbrăcaţi în culori interzise pentru aceste trei naţii. Un amărât cerşetor creştin, care puna o
pereche de încălţări galbene (această culoare este rezervată pentru încălţămintea turcilor), pe care tocmai
o obţinuse prin mila unui turc, fu arestat de marele senior şi această scuză nu i-a salvat viaţa". (L.B.)
94. Sulzer, op. cit., II, p. 147. (N.a.)
96. Dr. Barasch, Itinerar, în AZJ, 1844, no. 37, p. 526. (N.a.) V. şi !MER, 111/2, p. 356, doc. 344. (L.B.)
97. Reglement Organic, Anexa P, An. LIV, p. 196. (N.a.) V. şi !MER, 111/2, p. 24, doc. 168. (L.B.)
98. Wilhelm Schwarzfeld, Despre lepădarea vechiului port, în ASIIB, III, 1889, p. 159. (N.a.)
99. MA, I, p. 528. (N.a.) V. şi !MER, 111/2, p. 455, doc. 390. (L.B.)
100. Wilhelm Schwarzfeld, lucr. cit., p. 160. (N.a.)
101. MA, I, p. 528, nota. (N.a.)
102. Vezi a mea Cronică israelită în România, Al, X, 1887, p. 123. (N.a.)
DR. ELIAS SCHWARZFELD

DIN ISTORIA EVREILOR. ÎMPOPULAREA,
REÎMPOPULAREA ŞI ÎNTEMEIAREA TÂRGURILOR
ŞI AT ÂRGUŞOARELOR ÎN MOLDO V A*
E curios chipul cum legendele îşi croiesc drumul prin mulţime şi cum unii tind a Ie
preface, cu încetul, în curgerea vremei, în adevăruri istorice, când nu sânt în realitate decât
o negare a adevărului. Una din aceste legende este aceia privitoare la năvălirea evreilor în
Principatele Române şi, în particular, în Moldova. Mai dăunăzi încă, un scriitor, cu
pretenţie de istoric, mânuind date statistice mai vechi, ticluite după plac, pretindea că evreii
' Publicăm integral lucrarea lui E. Schwarzfeld, Din istoria evreilor... , renunlând doar la unele documente din Anexă
care au fost publicate ulterior în volumele de documente mai recent apărute. Din acest motiv documentele din Anexă
reţinute au fost renumerotale. Câteva fragmente din lucrare sunt publicate în Ţicu Goldstein, 1996,
p. 41-51. Studiul lui E. Schwarzfeld, deşi contestai în literatura de specialitate pentru concluziile sale categorice
privind rolul evreilor în înfiinţarea târgurilor (vezi mai recent anicolul semnat de Ecaterina Negruţi, Rolul evreilor în
fonnarea târgurilor, în SAHIR, 1996, p. 139-153), lotuşi rămâne o cane de referinlă prin documentele folosite şi
analiza întreprinsă pentru susţinerea tezelor sale. În ciuda obiecţiilor aduse de diverşi autori, chiar şi cei mai
înverşunaţi adversari ai lui E. Schwarzfeld sunt obligaţi să recunoască rolul evreilor în înfiinţarea târgurilor şi
imponanţa acestor aşezări pentru economia românească în secolele al XVIII-iea şi al XIX-iea. (L.B.)
163
au năvălit în Moldova peste voia ţării, cu toate măsurile luate de domni şi autorităţi spre a le
pune o stavilă.
Nimic mai fals, nimic mai contrar adevărului istoric. Falsitatea va ieşi şi mai
isbitoare la lumină în zioa când documentele privitoare la imigrarea evreilor în Moldova, la
împopularea, reîmpopularea şi întemeierea târgurilor şi târguşoarelor vor fi cunoscute în
număr mai mare şi când se vor putea studia urmările binefăcătoare ale acestor imigrări şi
avantajele ce au adus ţării prin întemeierea şi împopularea acestor târguri.
Ţările Române n-au fost niciodată îndeajuns populate. Nevoia de a înmulţi numărul
locuitorilor s-a simţit de la întemeierea lor. S-ar putea afirma că din zioa descălecărei lor
până la a doua jumătate a veacului al XIX-iea, autorităţile şi particularii, în special
proprietarii de moşii, puneau toate în joc spre a atrage pe domeniile lor o populaţie cât se
poate mai număroasă. Pe lângă că cele două ţări erau, la început, mai de tot pustie, invaziile
tătarilor, polonejilor, ungurilor, turcilor şi ale cazacilor le pustiiră rând pe rând şi siliră pe
locuitori să ia drumul bejeniei. Când năvălirile străine se făcură mai rare, rămaseră
elementele naturei, cari devastară sate şi ogoare, târguri şi târguşoare, apoi veniau lăcustele,
cari duceau foametea pe aripile lor, ciuma, care secera oamenii cu nemiluita şi-i făcea să-şi
iee lumea în cap.
În fine, când şi hoardele străine şi elementele naturei dădeau lumei răgaz, învoind
chiar belşugului să se reverse peste cele două ţări sau a unuia din ele, se abătea ciuma
morală, vodă cu sateliţii lui, cu boierii şi cu dregătorii hrăpăreţi, cari storceau locuitorilor
măduva din oase, rupeau şeapte piei de la acelaşi contribuabil sau de la acelaşi dobitoc şi
ridicau până şi cenuşa din vatră. Şi atunci oamenii îşi luau lumea în cap, se desţerau pe
întrecute, trecând hotarul pe un pământ unde natura şi dregătorii se arătau, până la un punct,
mai îndurători.
Desţerările şi bejeniile aducând un gol şi mai mare în ţară pustie, moşiile îşi perdeau
din valoare din lipsă de braţe, iar domnul îşi vedea scăzând veniturile din lipsă de dajnici.
Proprietarii de moşii, boierii şi mănăstirele, se gândiau dar la chipul cum să readucă pe
fugari sau să împopuleze siliştele pustii, şi atunci se întemeiară sloboziile. Anume, ei
obţineau un hrisov domnesc care le învoia de a-şi aduce sau readuce oameni de peste hotar,
şi aceşti oameni erau scutiţi de dări pe un timp mai mult sau mai puţin îndelungat.
Hrisoave care încuviinţează întemiarea de slobozii ne întâmpină încă din veacul al
XV-iea şi le găsim tot mai număroase în secolele următoare, al XVI-iea, al XVII-iea şi al
XVIII-iea. Ele sânt date boierilor, mănăstirilor, mitropoliţilor şi episcopilor pentru
împoporarea pământurilor ce le stăpânesc. Condiţia principală era ca oamenii ce-i aşezau pe
aceste pământuri să nu fie luaţi dintre locuitorii scrişi în tablele Visteriei, adică să nu fie
dajnici din ţară, ci mai vârtos străini, oameni de peste hotar, de orice lege, de orice limbă şi
de orice credinţă. Cei chemaţi spre a împopula sau reîmpopula satele puteau fi, prin urmare,
nu numai oameni de naţie străină, ci încă de orice religie: creştini ortodocşi, catolici,
protestanţi, luterani, calvini, evrei şi păgâni. Nu se căuta la limba şi la credinţa omului, ci la
hărnicia lui. Şi nu era vorbă numai a se atrage plugari, ci încă supraveghiători, meşteşugari,
slugi, cari luară mai târzeu numele de scutelnici, posluşnici şi breslaşi, şi cari erau exclusiv
în serviciul boierilor şi al mănăstirilor'.
Fireşte, evreii, cari veniră să se aşeze în sate şi să le împopuleze, erau mărginiţi la
număr. Ei nu erau agricultori, şi dacă se ocupară, mai târzeu, cu arendarea moşiilor, nu ei
înşişi le cultivară; dar deveniră cârciumari, luară orânzile săteşti, cari fură chiar desemnate
mai apoi cu numele de „orânde jidoveşti", împosesuiau morile, vadurile, podurile peste apă,
cazanurile de fabricat rachiu şi velniţele, precum şi diversele otcupuri cari ţineau de
164
proprietate şi de care lumea avea nevoie, ca şi de plugari şi de salahori. Evreii erau
asemenea meşteşugari, de cari moşierii, proprietarii, aveau mare nevoie. În fine, tot ei luau
în posesie iazurile cu peşte şi aduceau numeroase servicii, ce nu Ie puteau face populaţia
creştină, mai practicând şi puţinul negoţ, de bună seamă primitiv, de care satele aveau
nevoie.
Un rol şi mai important îl jucară evreii în împopularea şi reîmpopularea oraşelor, ba
chiar în întemeiarea târgurilor şi ale târguşoarelor.
Ca şi pentru sate, domnii dădeau hrisoare pentru a atrage populaţia în oraşe şi în
orăşele vechi, şi pentru întemeiarea de centre noue. Este foarte regretabil că s-au publicat
până acum aşa de puţine date asupra târgurilor şi târguşoarelor din România. Te prinde
mirarea că nici Academia Română, nici guvernul, nici primăriile nu au găsit de cuviinţă a le
da la lumina zilei şi a fixa originea şi trecutul lor. Dar ceia ce întristează şi mai mult pe
istoric e că „Societatea geografică" din Bucureşti, care a luat iniţiativa şi a dus la capăt
întocmirea dicţionarelor geografice ale judeţelor, nu şi-a dat osteneala de a controla cele
scrise de autorii dicţionarelor asupra oraşelor, nici a face apel la cei în drept, spre a stabili,
acolo unde era cu putinţă, data întemeierei târgului şi condiţiile în care fusese întemeiat,
împopulat şi reîmpopulat. Ba, constaţi faptul anormal că nu se indică măcar data înfiinţărei
târguşoarelor care datează de la o epocă relativ foarte scurtă. Astfel vom căuta în zadar anul
fondărei unor tărguşoare ca Băceşti, Bâra, Buhuşi, Bujor (Golăşei), Codăieşti, Dămieneşti,
Domneşti, Drăguşeni, Folteşti, Hoceni, Murgeni, Parincea, Plopana, Poieni, Puţeni. Şi cu
toate aceste, autorii dicţionarelor geografice ar fi găsit, spre pildă, în Uricar, obârşia
orăşelului Drăguşeni, iar pentru altele şi-ar fi putut procura, cu atât mai uşor, ştirile de la
proprietarii târguşoarelor, cu cât întemeiarea lor nu se urcă mai sus ca 50 sau 60 de ani de la
data în care dânşii şi-au întocmit scrierile lor.
Cu toate aceste, siliţi sântem a recurge la aceste dicţionare geografice acolo unde nu
avem alte isvoare la dispoziţie. Pe aceste isvoare, pe puţinele documente publicate până
acum, precum şi pe un număr de acte inedite, a căror copii le posed, mă voi baza spre a
întocmi lucrarea de faţă.
Pentru a umplea unele lacune şi a lumina isvoarele în mod critic, m-am folosit de
aseminea de tablourile statistice publicate în La Roumanie et Ies Juifs de Verax 2, o carte de
ură, scrisă cu multă răutate şi rea credinţă. Trebuie să fie dar bine înţeles că dacă recurg la
aceste statistici, ce-mi par alese pe sprinceană, resping în acelaşi timp ca false şi
neîntemeiate toate comentariile, calculele, deducerile şi concluziile ce le trage autorul.
Zisele statistici nu sânt decât o catagrafie a contribuabililor şi nicidecum a populaţiei, cum
insinuiază autorul. Ele nu pot fi şi nici nu sânt „conştiincios făcute" (p. 13), mai puţin încă
„foarte bine făcute" (p. 24), nici „executate cu o foarte mare îngrijire, supuse unui control
minuţios şi verificate în mod foarte scrupulos" (p. 28), ci neexacte, pline de lacune,
falşificate, în mare parte, de organele locale, fie cu intenţie, fie din nepricepere, din
neputinţă sau din lipsă de scrupul. De altfel, cum spune, în 1849, un cunoscător profund al
Moldovei şi al oamenilor ei politici, de acord întru aceasta cu toţi scriitorii din acea epocă:
„Catagrafia nu s-a făcut niciodată mai mult peste marginile prescrise de trebuinţele
fiscului" 3 . Iar în altă parte: „nedeplinitatea lucrurilor catagrafice încurajază întrebuinţarea
osebitelor mijloace de a scăpa de înscriere" 4 . Mai mult, într-o scriere ulterioară, publicată în
„Analele Academiei Române", Memoriile secţiei istorice, voi. XXXII, acelaşi autor, Radu
Rosetti, a stigmatizat, fie şi indirect, cele scrise de el, cu privire la statistica iniţială din 1803,
sub pseudonimul Verax 5 . Dacă însă m-am servit de statisticile în chestie, cu toată imperfecţia
şi puţina crezare ce le putem da ca material statistic, e că sânt documente oficiale, de o
165
autenticitate necontestată, cu cât cifra reală a populaţiei evreeşti, din epocile respective, nu mă
preocupă în lucrarea de fată. Nu mă slujesc de ele decât spre a constata prezenţa evreilor în
vreo localitate la cutare sau cutare dată, sau şi spre a învedera că, la un moment dat, cifra
dajnicilor evrei sau creştini era de un minimum înscris în statistica anului respectiv.
Documentele privitoare la înfiinţarea de târguri noue nu se urcă, după cele publicate

până acum, decât la 1780. Ceva mai vechi este un hrisov de împopulare care datează de la
1763. Cu toate aceste, ştim că hrisoavele pentru împopularea şi reîmpopularea târgurilor
sânt tot aşa de vechi ca cele privitoare la împopularea satelor. Condiţia de căpetenie era ca
omul nou venit să fie străin, de peste hotar: „streini dintr-alte părţi [de] loc" sau pribegiţi
din ţară de multă vreme „şi cei ce au fost de ţara aciasta şi s-au înstrăinat de pământul lor'',
scopul fiind de a spori numărul locuitorilor şi al birnicilor „spre adaogere ţărăi" 6 • Aceşti
imigranţi aveau îndoitul privilegiu de a putea ocupa gratuit locurile virane, cu condiţie de a
clădi binale pe ele, şi de a fi scutiţi de bir pe o vreme hotărâtă. Mai mult încă, spre a
adimeni şi a reţine în loc pe imigranţi, se statornici, în favoarea lor, rupta, prin care se fixa
cifra birului ce aveau să plătiască pe an, fără a mai răspunde, decât rar, număroasele năpăşti
ce se aruncau asupra pământenilor. Apoi, aceşti străini, deveniţi proprietari şi târgoveţi,
aveau un drept de servitute pe moşiile ce încunjurau oraşele, prin aceia că puteau face fân şi
a-şi paşte vitele ce le aparţineau, a lua gratuit lemne din pădure şi a face arături în ţarine.
Cele expuse mai sus se găsesc confirmate într-un document oficial al Divanului
Moldovei. General maiorul Enzenberg 7 , care administra Bucovina puţin după răşluirea ei,
nedumerit asupra unor chestii juridice, se adresă prinţului Moruzi cu rugămintea de a-i da
desluşiri asupra întrebărilor ce i le alătură. Vodă Moruzi predete chestionarul Divanului,
spre a da întrebărilor deslegarea cuvenită, şi acesta se grăbi să răspundă la 19 fevruarie
1782. Întrebarea a 17-a se raporta la locurile deşerte din oraşe. Guvernorul Bucovinei ţinea
să ştie dacă târgoveţii aveau dreptul să le vânză altora, fără a cere voie de Ia stăpânul ţărei şi
fără de a lega pe cel ce i-au dat locul de a plăti domnului pentru el. Dânsul mai voia să afle
dacă boierii sânt scutiţi de dări şi în oraşe şi dacă ţăranii deveniţi târgoveţi au de plătit dări
sau nu?
La această întrebare Divanul răspunde: „Din locurile cele deşerte a târgurilor, pe
care să nu fi avut casa sa mai înainte, pe acel loc nu poate să-l dea sau să-l vândă altuia,
neavând tăria sa, fiind loc domnesc; iar care va fi avut mai înainte casa sa pe acel loc, sau şi
acum de va avea, poate să-l vândă sau să-l dea cui va vrea, măcar de nu va avea nici carte
domnească pe acel loc, fiindcă din întâmplările turburărilor, de multe ori pustiindu-se8
târgurile, şi luminaţii domni vrând ca să să locuiască târgurile iarăşi la loc, au dat cărţi
deschise de obştie cu hotărâre că oricine va veni să locuiască la târguri să fie volnici a-şi
face case şi dugheni, şi locul să rămâie a lui de istov; şi după puterea acelor luminate cărţi,
ce s-au dat de obştie, au rămas locul al lor şi rămân şi vânzările de la unul la altul iarăşi
temeinice şi stătătoare, şi atât vânzătorul cât şi cumpărătorul nu rămân îndatoriţi cu vreo
dare stăpânului ţării pentru loc; iar la cheltuelile târgurilor, care vor fi prin ştirea rânduitului
dregătoriu, au să răspundă numai tărgoveţii birnici ţărani" 9 •
Cel mai vechi document ce-l cunoaştem în Moldova, prin care evreii sânt poftiţi în
ţară, datează de la 1612. În unul din dosarele arhivelor din Lemberg se află o proclamaţie ce
o trimese Ştefan Tomşa Vodă, în zisul an, la toţi neguţitorii din Lemberg, fără osebire,
poloneji, rusniaci, armeni şi evrei, în care îi pofti să vie în ţara lui, spre a-şi face nesupărat
166
negoţul. Spre a adimeni pe neguţătorii evrei, vodă se opinti să scuze, în zisa proclamaţie,
izgonirea evreilor, sevârşită de predecesorul său Petru Şchiopul, arătând motivele politice
ce au provocat-0 10 •
Interesantă din acelaşi punct de vedere este şi proclamaţia datată din Iaşi, 15 aprilie
1658, pe care Gheorghe Ghica o adresă „tuturora îndeobşte şi fiecăruia în parte, cui se cade
a şti, şi mai vârtos neguţătorilor, cetăţenilor staturilor Curoanei (poloneze), precum şi
străinilor care şed, cu deosebite mărfuri, la Lemberg, laslovice şi alte târguri şi târguşoare".
După ce vodă recomandă serviciile sale, supuse şi prieteneşti, de vecin, dă în ştire: „că în
staturile mele drumurile sânt deschise şi că stăpâneşte o pace adâncă şi că prin urmare
domniile voastre puteţi să veniţi în toată siguranţa, şi fără teamă de violenţă sau tulburare,
cu mărfurile voastre, în staturile mele şi să vă îndeletniciţi cu negoţul, după cum aţi făcut-o
din timpurile cele mai vechi. Doresc şi asigur că atât la sosire, cât şi la plecare, negustorii
nu vor suferi nici o strâmbătate, căci staturile mele se întemeiază pe lege şi dreptate, pe care
mă leg să le încuviinţez fiecăruia. Drept care, pentru o mai bună chezăşie, am iscălit, cu
însăşi mâna mea, hrisovul de faţă, şi am pus şi pecetea"".
E probabil că evreii din Lemberg n-au putut trage folos din invitaţia lui vodă. Ei
reînnoiseră, în 1654, pactul cu Sfatul Orăşenesc, prin care se legară de a nu mai călători
spre Moldova, nici a-şi trimete într-acolo pe reprezentanţii lor 12 • Dare mai mult ca sigur că
evreii din alte târguri şi târguşoare se folosiră de prilej spre a imigra în Moldova, cu cât
răscoala abia de curând potolită a cazacilor le va fi lăsat o frică cumplită în oase 13 . Că
scopul hrisovului nu era numai de a pofti lumea în ţară pentru o petrecere vremelnică, în
vederea negoţului, reese din aceea că apelul nu se adresează numai negustorilor, ci tuturor
locuitorilor şi străinilor în genere.
Un hrisov de împopulare fu dat, desigur, în ultimul deceniu al veacului al XVII-iea
sau în cei dintâi ani ai veacului al XVIII-iea, în folosul târgului Sucevei. Acest târg
domnesc, vechia capitală a Moldovei, distrus de lehi în 1674, fu ocupat din nou de Ioan
Sobieţchi în 1691 şi nu fu restituit Moldovei decât în 1699, după încheierea păcei de la
Carloviţ. Oraşul era pustiit şi ruinat cu desăvârşire. Şi întrucât Antioh Cantemir făcu cărţi
de slobozii, se poate admite că dădu asemenea un hrisov de împopulare pentru Suceava 14 •
Într-adevăr, într-un hrisov din 1761 cetim că „fiind târgul acesta mai înainte multă sumă de
ani pustiu şi fără de lăcuinţă omeniască, numai jăriştile, de la o vreme încoace, cu mila
fericiţilor întru pomenirea trecuţilor domni, ce au fost după vremi, au început a să aduna
câte un om, doi; şi cine unde i s-au părut, au început a-şi face casă de lăcuinţă, carii cu mila
domniască cuprinzându-să din vremi în vremi şi din ză în ză au mers spre sporirea şi
adăugirea. Şi, întru ace adunări ce s-au făcut, fiind o samă şi de altă niamuri, carii trăge a să
chivernisi cu ale târgului orânduieli, s-au îndemnat a-şi face dugheni de târg, pentru
alişverişul, nu la locul ci au fost târgul, când au fost Suciava în starea ei, ce mai sus".
Că evreii făceau parte din aceste neamuri ocrotite prin mila domniască reese din
acelaşi hrisov de la 1761, unde ei figurează ca târgoveţi, în frunte cu starostele lor, alăturea
cu moldovenii şi cu armenii 15 •
Prin ultimul deceniu al veacului al XVII-iea se dădu asemenea un hrisov pentru
întemeiarea unui târg nou: Oniţcanii, pe care N. Iorga îl consideră ca atare la începutul
veacului al XVIII-lea 16 • Originele lui nu ne sânt încă cunoscute. Totuşi, se poate admite cu
siguranţă că evreii au luat o parte importantă, de nu şi precumpănitoare, la înfiinţarea lui,
deoarece îi găsim acolo în număr destul de mare la sfârşitul întâiului pătrar al secolului al
XVIII-iea. Aceasta rezultă implicit din spusele cronicarului anonim, care, povestind
167
năpastea sângelui din 1726, sub Mihai Racoviţă, vorbeşte de evrei ca de un grup important,
afirmând că au fost arestaţi „cei mai de frunte jidovi cu muierile lor" 17 •
Rolul precumpănitor jucat de evrei în popularea şi prosperarea târgului Oniţcani se
vede şi de pe aceia că dânşii părăsindu-l - de bună seamă în urma mizeriilor îndurate -
târgul se sparse şi căzu la rangul de sat. El figurează ca atare, sub numele de Oneşcani, pe
harta Moldovii întocmită prin al treilea pătrar al veacului al XVIII-lea 18 •
Cu mult mai explicit este rolul evreilor în împopularea târgului Herţa, în întâiul
pătrar al veacului al XVIII-iea. Mihai Racoviţă dăduse Herţa ca zestre logofătului Gheorghe
Ghica, nu ştim anume în care an. Logofătul Ghica încheiă o convenţie cu mai mulţi evrei,
pe cari îi chemă de bună seamă din Polonia, pentru împopularea acestui târg, fixând „pentru
darea veniturilor moşiei câte şi care au a da" 19 •
Cel dintâi hrisov de reîmpopulare, ce-l cunoaştem, este acela din 3 iulie 1763, pe
care Grigore Ioan Calimah voevod îl dădu pentru „Târgul Frumos, ce este la ţinutul
Cârligăturii, care acest târg este din cele vechi oraşe, unde şi scaunul domnesc au stătut, şi
din vreame în vreame mergând spre scădere şi împuţinare de oameni, au rămas de se află
acum la proastă stare". Această stare proastă ar proveni, ne zice domnul, din faptul că „s-au
dat danie acest târg la schitul ce să află în Codrul Eşului, supărând călugării pe cei ce
lăcuesc cu bezmen, câte doi lei de casă". În urma cercetărilor făcute, domnul găseşte că
cererea călugărilor este abuzivă şi hotărăşte că locuitorii nu trebuie să fie supăraţi cu acest
bezmen „fiindcă vatra târgului nu este dată ... , iar pentru cele ce vor lucra pe moşie, afară
din vatra târgului, să deae dejma obicinuită"; apoi vodă adaugă:
„Şi vrând domnia me a aduce pe acest târg iarăşi spre întemeiere, cu înmulţirea
oamenilor, iată prin acest hrisov a domniei mele făgăduim tuturor celor ce vor vrea din
părţi străine să vie să se aşeze în Târgul Frumos, care vor fi oameni străini, din zioa ce vor
veni le dăm vreame de odihnă, şeasă luni nimeruia nemica să nu deae, ca să-şi poată face
cele de trebuinţă aşezării lor; cum şi după împlinirea sorocului di odihnă, iarăşi pe uşor să
va aşeza birul lor de cătră isprav[nicii] ţinutului, fiind şi de bezmenul ce-i supăra călugării
de la schit apăraţi, şi numai dijma din cele ce vor face afară din vatra târgului vor da pe
obiceiu, iar pe casă nu să vor supăra cu nemica. Deci, după mila ce am arătat domnie me,
oameni străini, dintr-acele părţi de loc, cât de mulţi de vor veni şi să vor aşeza acolo la acest
târg, să fie bine încredinţaţi că făgăduinţa domniei mele, ce va arăta prin hrisovul acesta, va
fi păzită şi nestrămutată. Numai oameni birnici de ai ţării să nu îndrăzniască a merge cu
nume de străini; că, aflăndu-să, nu numai că să vor da de grumaz înapoi, să vor pedepsi ca
nişte spărgători de sate, cum şi târgoveţii de mare pedeapsă vor fi de vor primi lăcuitori al
ţării într-acest târg" 20 •
Cum că cei însărcinaţi cu punerea în lucrare a hrisovului pofteau anume pe evrei ca
să vie în număr cât mai mare, nu încape nici o îndoială; ei, mai ales, aduceau negoţul şi
contribuiau la înflorirea târgurilor. Aceasta nu reese numai din documentele ulterioare
privitoare la Tg.-Frumos, ci încă dintr-o mărturie contimpurană, a lui Sulzer, care, cu
spiritul seu sarcastic, ne spune că ar fi o greşală de a se presupune că târgul ar reprezenta un
ce frumos, cum îl arată numele, ci e mai vârtos un cuib sărăcăcios, unde locuesc o
sumedenie de evrei 21 •
Dorinţa de a atrage pe evrei din ţările străine se manifestă prin favorurile şi scutirile
ce se încuviinţară atât indivizilor, cât şi obştiilor, fără a mai vorbi de ruptoarea ce se făcea
cu comunităţile pentru plata birului. Astfel, Constantin Mavrocordat da, în 1742, un hrisov
„pentru acest negu ţi tor străin, din Ţara Leşaşcă, anume Avram, care negu ţi tor aducând
marfă scumpă, neguţitorind la Olanda, şi poftind domnia me a veni şi alţi, orcâţi de mulţi,
168
negutitori ca aceşti să să afle la tara aceasta, ca de acest fel de oamini cu marfă scumpă" - îl
scuteşte de bir22 • Într-un alt hrisov, din 29 iuli, al aceluiaşi an, vodă scrie: „La Radu vei
spatar pentru doi jidovi, Avram şi Boroh, ci-au venit din raiaoa Hotinului şi să cer ca să
meargă la târgu la Bacău: să de dumnealui poronca târgoveţilor să-i lase să-şi facă casă la
târgu, pe locu domnescu, unde le va plăce şi în cislă cu târgovetii să nu fie amestecati".
Acestor doi evrei vodă le încuviintează cele mai multe scutiri şi Ie dă o carte „de apărare,
cai de olac sau căruţele lor podvoz să nu facă; despre toţi să aibă a să apăra'm.
În 7245 (1736-37), ne întâmpină un hrisov al lui Grigorie Ghica pentru „David
jidov, argintar gospod„. aflându-se nelipsit de la locul Curţii gospod". E iertat de vamă,
camănă, bezmăn mortăsăpie, părcălăbie„. hârtii şi dări • Deşi nu mai este argintarul
24
domnului sau al Curţii în 1742, Constantin Mavrocordat tot îl mai scuteşte de dări pe „acest
jidov strein din Ţara Leşască, anume David„. fiind bun meşter argintar„„ poftind domnie
me a veni i a să afla la oraşul acesta orcâţi de mulţi oamini meşteri cu bun meşteşug" 25 •
Acelaşi David e scutit de bir, de bună seamă pentru acelaşi motiv, şi sub Grigorie Calimah 26
cum mai sânt scutiţi şi alţi meşteşugari evrei: Ilie jidovul..., Sandul27 jidovul, Avram jidov
cuiungiu 28 , Leibu jid. ot Suciava, argintar29 .
Scutirile de bir se încuviinţează de aseminea şi altor evrei, acelor ce aduc o industrie
utilă, precum şi clasei antreprenorilor, în scop, desigur, de a atrage concurenţi pentru luarea
în otcup a orândelor de natură diversă. Astfel, în 1741, Constantin Mavrocordat „pentru
orândărie din târgul Sucevei, ce iaste a sfintei Mitropolii" şi pe care mitropolitul Antonie o
dăduse la doi evrei, în hrisovul său declară că ei vor fi scutiţi de „beleale" şi „de cei cinci
lei de pimniţe", de cheltuielile târgului, dând numai „birul Visterii pentru untdelemnul
Mitropoliei" 30 . Tot astfel, Ioan Calimah dă, în 20 fevruarie 1759, un hrisov în folosul a doi
evrei ce au luat orânda mănăstirei Putna în târgul Siretului. Cei doi evrei sânt „apăraţi" de
camănă, de bezmen, de cepărit, de bour şi de pivnicerit, cum şi de cătră angheriilea târgului
să nu se supere, adică cu cai de olac, cu podvozi, cu conoace, cu cheltuielile târgului„. Nice
voi, târgoveţii, să nu-i trageţi la nimica ale târgului" 31 .
Grigorie Calimah, în a doua sa domnie, dând, Ia 1768 mart 30, un hrisov lui Marcu
jidov din Hârlău pentru o fabrică de sticlă şi una de hârtie, îi încuviinţează, între altele, şi
scutire de bir pentru 3 jidovi supraveghetori 32 . La rândul său, Alexandru Mavrocordat
scuteşte de bir şi havalele, la L786 mai 15, pe „un jidov Boroh, carele se află cu locuinta în
ţinutul Hârlăului 33 , de care Saber, care cumpărase cu timpul fabrica de sticlă, avea nevoie
pentru ~ducerea materialului din Ţara Leşească, cum şi pentru alte trebuinţe ale fabricei" 34 .
In fine, evreii îndeobşte erau consideraţi în oraşe ca târgoveti (bourgeois, Btirger),
un titlu de care nu se bucurau în nici o ţară occidentală din Europa, şi graţie acestei calităţi
erau puşi pe un picior de egalitate cu toţi locuitorii târgului, bucurându-se de aceleaşi
drepturi şi îndatoriri, de aceleaşi favoruri, imunităţi şi scutiri, luând parte şi la administrarea
lui. Important din acest punct de vedere este hrisovul din 22 iunie 1745, al lui Ioan Nicolae
Mavrocordat, care declară: „dat-am cartea domniei mele tuturor târgoveţilor moldoveni şi
armeni, jidovi şi alţii din Târgul din Sus, din oraşul Botoşanilor, să fii volnici cu cartea
domniei mele a-şi stăpâni fieştecarele locurile ce au avut la Târgul de Sus„. la faţa locului,
în sămnile şi pe hotărniciia după cum li-au ales şi li-au stâlpuit cinstit şi credincios boerii
noştri" 34 .
Tot astfel, Matei Ghica declară la I 2 mart 1754; „Dat-am cartea domniei mele
tuturor târgoveţilor de la târgul Botoşanilor, pentru locul târgului Botoşanilor, ce s-au dat
mănăstirii Sf. Neculai, să fie volnici cu cartea domniei mele a să hrăni pe acel loc; să ară şi,
169
pe unde ar fi loc de fânaţ, să facă fân şi să-şi păstoriască bucatele lor, să le ţii pe locul
târgului, şi cu alte chipuri de hrană ce vor fi având a-şi face să-şi facă" 35 :
Aceste drepturi şi privilegii se mai constată pentru oraşele mari, capitale de ţinut,
într-un hrisov din 23 iuli 1823 al lui Ioan Sandu Sturza, privitor la oraşul Bacău, prin care
regulează venitul obştesc al târgului „care este cu primirea tuturor lăcuitorilor târgoveţi şi
cu toată obştească mulţumire". Şi din acest document reese clar că dreptul de a cumpăra
acareturi de veci, de a deshide dughiană nouă în târg şi de a prinde loc viran „carele nu va
mai fi cu nici o pricină", a rămas neştirbit pentru orice localnic sau străin, târgoveţi, vechi
sau nou venit. Aceiaşi târgoveţi au dreptul să facă arături în ţarină, în care nu se putea
nimene întinde, „pentru ca să rămâie de-a purure slobodă spre hrana lăcuitorilor târgului";
cum tot liber şi fără plată puteau lua lemne de foc din pădurea de pe moşia târgului. Mai
mult încă, locuitorii de orice lege şi limbă, pământeni sau străini, dobândesc un drept nou.
Şcolile, începând a fi, de la o vreme, obiectul de îngrijire a ocârmuirei, epitropii cutiei
târgului i. e. administratorii oraşului sânt invitaţi, cu tot dinadinsul, să alcătuiască „o şcoală
obştească a târgului, încât s-a pute mai încuviinţată (?) spre învăţătura copiilor târgoveţi,
fără nici o plată de la sine, pentru ca să să înlesniască, în acest chip, şi cei mai săraci întru
câştigarea de învăţătură" •
37
II
La anul 1780 întâmpinăm cel dintâi hrisov privitor Ia întemeiarea unui târg şi la
chipul împopulării sale. El ne arată rolul pe care-l jucau evreii în această împrejurare. E
vorbă de întemeiarea târgului Fălticeni, numit mai întâi Şoldăneşti. După răşluirea
Bucovinei, Constantin Moruzi, succesorul decapitatului Grigorie Ghica, statornicind
hotarul dintre Austria şi Moldova, potrivit convenţiei din 13/24 fevruarie 1777, regulă apoi
hotarele ţinuturilor megieşe cu Bucovina. El întregi ţinutul Sucevei cu părţi din celelalte, îi
fixă Şoldăneşti drept capitală38 şi-i dădu, la 1779, şi hrisov de învoire pentru fondarea
acestui târg nou. Nu cunoaştem cartea domnească pentru facerea de târg nou, dar ea fu
desigur obştită în afară din ţară, în Polonia şi în Rusia, căci „au început a să aduna oameni
pe moşia dumisale stolnicului Ioniţă Başotă, ca să să facă târg, alegându-se loc bun şi larg,
şi s-au numit târgul Şoldăneştii". Proprietarul moşiei încheiă cu cei nou sosiţi, la 1 iuli
1780, o scrisoare de tocmeală sau o convenţie, „Prin care scrisoare arată numitul boier că
s-au aşăzat cu târgoveţii ce s-au adunat acolo pe moşie, că atât ei, cât şi alţii ce se vor mai
strânge, orcât de mulţi, să fie volnici a-şi face case, dughene, crâşme, velniţe şi orice", cu
condiţie de a plăti stăpânului bezmenul fixat în acea scrisoare de tocmeală. Pentru evreii
însă, care ca târgoveţi şi de bună seamă ca principalii întemeietori se bucurau de aceleaşi
drepturi, se mai stipulă anume „să ţie o casă pentru închinăciunea lor de o parte, iar nu între
creştini, cari să fie aseminea ca şi a celorlalte case, iar nu într-alt chip, cum şi un loc afară
ca să li să dee jidovilor pentru mormânturi, unde le vor arăta ispravnicii ţinutului, care loc
să fie în lung 6 stânjeni, iar în lat 8 stânjeni. Aşişderea velniţi când or vrea să facă pe moşia
aceasta, nimic bezmăn să nu deie, şi oriunde îşi va apuca locul său, să-l stăpânească ei şi
copiii lor cu această toc mală".
Convenţia fu supusă la aprobarea lui vodă, care declară, în hrisovul său din 8 august
1780: „iată prin această carte a domniei mele întărim numiţilor târgoveţi creştini, armeni şi
jidovi, ce să vor aduna cu locuinţa la acest târg, ca după aşezarea şi tocmala ce au avut cu
dumnealui stolnicul Ioniţă Başotă, stăpânul moşiei, de acuma înainte şi în veci să se urmeze
la toate după cum se cuprinde la această scrisoare şi să stăpăniască fieştecarele cu pace
170
casele, dughenile, crâşmele şi velniţile ce vor face în acest târg, şi dându-şi şi bezmănul
numai pe cele ce se arată la scrisoarea de tocmeală, cu mai mult să.nu fie supăraţi" 39 •
Prosperarea oraşului Făltineni îi dădu, de bună seamă, lui Costachi Mareş, ideia de a
înfiinţa, la 1792, un târg nou, în acelaşi ţinut, la hotarul ţării, care luă numele de Vlădeni,
după moşia pe care fu întemeiat, numit apoi Târgu-Nou şi, în fine, Mihăileni. Ca
documente pentru înfiinţarea acestui târg nu avem numai hrisovul din 12 iuli 1792, al lui
Alexandru Constantin Moruzi voevod, ci încă scrisoarea de tocmală sau învoială făcută cu
cei dintâi târgoveţi, întemeietorii târgului, învoială pe care şi stolnicul Başotă o încheiase cu
târgoveţii din Fălticeni. Deoarece scrisoarea de tocmală din Vlădeni se referă la cea din
Fălticeni, nu încape îndoială că aceasta din urmă a fost luată ca prototip şi că trebuie să fie o
copie aproape fidelă a ei, după cum se poate admite, fără greutate, că Costache Mareş a
călcat pe urmele lui Başotă, unde i-a fost cu putinţă, spre a asigura viitorul şi prosperarea
târgului. Şi tocmai în scrisoarea de tocmală vedem rolul covârşitor al evreilor întru
întemeierea târgurilor.
Convenţia din 30 mai 1792 este încheiată cu o samă de evrei. În introducerea ei
cetim: „Fiindcă o samă de neguţitori jidovi de peste hotar, de alte părţi străine, au venit în
partea Moldovei şi au căutat loc ca să facă târg, şi plăcându-le locul de pe moşia me,
Vlădenii, pe apa Molniţa, la ocolul Berhometile, ţinutul Sucevii, care cu voia şi cu ajutorul
lui Dumnezeu voiesc să facă târg tot din neguţitori străini de peste hotar, prin ştirea şi
vroinţa preînălţatului, luminatul domn al ţării Moldovii, măria sa Alexandru Constantin
Moruz Voevod, şi pentru venitul moşiei ce vor să dee toţi neguţitorii, bezman pe an, într-
aceştaşi chip am avut tocmală şi aşăzare, după cum mai jos să arată în ponturi, cu cei mai
întâi negustori jidovi, şi anume Jun 40 Aizicovici, Marcu Aizicovici, Mochil Moşcovici,
Leiba zet Borohovici şi a tuturor tovarăşilor".
Faptul de a declara că o samă de evrei au venit de peste hotar în partea Moldovei,
căutând loc spre a face târg, este o frumoasă licenţă poetică, dar sună plăcut în introducerea
unei scrisori de tocmală sau şi în preambulul unui hrisov, dar nu corespunde cu realitatea
lucrurilor. De unde şi până unde li s-a putut năzări unor evrei de peste hotar, din părţi
străine, de a înfiinţa târg nou în Moldova? Adevărul era, cum şi rezultă din art. 13 al
tocmelei, că evreii nu au venit de sine să caute loc, ci că au fost îndemnaţi de o parte de
publicaţiile făcute de domnie în locul petrecerei lor, iar de altă parte îmboldiţi de
propaganda pe care cei patru evrei de mai sus o făcură în înţelegere cu proprietar[ul],
umblând din loc în loc şi provocând pe coreligionarii lor, şi mai apoi şi pe creştini, de a
veni cu ei spre a întemeia noul târg. Ne aflăm aci în faţa unei proceduri, care pare a fi fost
obicinuită pururea la înfiinţarea târgurilor noue sau la reîmpopularea târgurilor vechi, şi în
care evreii jucau rolul de emisari şi propagandişti. Pare chiar că vodă şi boierii se slujiau de
mijlocitori evrei când ţineau să aducă în ţară vreo categorie de oameni de care aveau
nevoie. Atare e cazul cu lucrătorii de postav din Zaleszczycki, cu care Grigore Alex. Ghica
întemeiă fabrica de postav, în 1764, la Chipăreşti, şi apoi la Filipeştii Noi •
41
Întemeiarea târgului Vlădeni se face, dar, în virtutea unei convenţii încheiate de

proprietar numai şi numai cu evrei, cum fusese probabil cazul şi cu Fălticenii. Şi această
convenţie sună:
„ 1. Pe rândul de dugheni şi de crâşme oricâte vor face la uliţă să aibă a plăti bezmen
pe an, în faţa dughenilor, pe tot stânjinul gospod câte optzeci şi patru bani, în curmezişul
dughenilor; iar lungul dughenilor din jos, doisprezece stânjeni, ca să-şi facă grajdu şi altele
trebuincioase, pe acei stânjeni să nu să socotiască a plăti bezmăn.
171
2. Locul ce vor cuprinde pentru şcoală şi feredeu cu ţintirim să fie lungul şi
curmezişul după cum şi la alte târguri, şi bezmăn să nu plătiască.
3. Neguţitorii ce vor veni ori creştini ori armeni sau jidovi şi vor vroi ca să-şi facă
crâşme şi dugheni la uliţă, oricâte rânduri de dugheni ar face, eu să nu mă amestec; ci
singur numiţii neguţitori să aibă voie a împărţi locul, şi să-şi facă dugheni, crâşme la uliţă
volnici sânt, şi eu să-mi ieu bezmănul după tocmală; iar la partea mahalalei ei să aibă treabă
a da Ioc celor ce ar veni să se aşeze.
4. Cei ce vor voi a să aşăza la mahala, meşteri sau orice gospodari, să fie volnici a-şi
face case, şi locul ce li să va da să fie zece stânjini lungul şi cinci stânjini curmezişul, care
au a plăti bezmăn câte doi lei pe an, iar nici un fel de băutură să nu vândă.
5. Trii locuri câte de cinci stânjini în curmeziş, din păretele dughenii din dos, să fie
doisprezece stânjini lungul, unde-mi va plăce în târg să fiu volnic a-mi lua, deosebit de
crâşma ce am cu locul ei.
6. Pentru toţi târgoveţii cei ce vor avea câte o vită-două sau şi mai multe, să aibă a
da câte 5 parale de toată vită mare, cai, boi, vaci, pentru cheltuiala gardului ţarinii, şi la
imaş să fie slobozi a paşte pe moşia mea, însă la pădure, şi gard la ţarină să nu se supere
târgoveţii a pune.
7. Căsăpiile ce se vor face în târg să aibă a da câte cinci oca carne pe septămână,
numai în postul cel mare şi în postul Sântamariei să nu dee nimic, cum nici bezmăn să nu
plătiască nimică nici într-un an.
8. Pentru cei ce vor face velniţe, atât la târg cât şi la satul Vlădeni, pe moşia mea, să
aibă a plăti căte doi lei de căldare pe an, şi de la pădure să nu fie oprit niciodineoare; însă
datori să fie toţi acei ce vor face velniţi ca, în câtă curgere de ani să vor pute îndestula cu
lemnele ce sântjos la pământ, la velniţele lor să nu fie volnici a tăia lemn verde din picioare
până când se va sfârşi tot lemnul cel de jos, şi atunci li să va da voie să taie şi lemn de acel
verde să ardă la velniţă.
9. Orice fel de neguţitori sau locuitori vor veni la ziua iarmarocului cu orice fel de
marfă şi nu vor năimi loc de la târgoveţi, şi vor vinde marfă pe la mahala, să aibă a plăti
bezmănul după cum se plăteşte şi la târgul Fălticeni.
10. Lunca, unde am prisacă şi pomăt, să nu aibă voie târgoveţii a o strica, iar codru
din sus să fie pentru trebuinţa târgului, însă eu să aib a ţine lunca ruptă.
11. Vrând târgoveţii a vinde casa sau dugheana cu locul său, volnic să fie; însă acii
ce vor cumpăra să aibă a-i plăti (proprietarului) bezmănul după pontul de sus arătat.
12. Toţi negustorii ce vor veni acum să-şi măsoare locurile de crâşmă şi dughiană,
pe un an de zile sânt iertaţi a nu plăti nimică bezmăn, pentru ostineala şi cheltuiala ce au
făcut cu începerea târgului.
13. Pentru că aceşti negustori jidovi au umblat ostinindu-să şi cheltuindu-să ca să
facă acest târg, după pomirea ce s-au făcut, poftindu-mă dumnealor ca să le dau o bucată
42
de loc să facă dugheni cu bezmăn mai ieftin 43 ... se cade a-i mulţămi, şi li-am dat triizeci şi
şese stânjini în curmeziş la faţa uliţii şi din dos lungul tot ca şi la celelante dugheni arătate
mai sus, şi vânzarea am făcut pe aceşti stânjeni să fie dator a plăti bezmăn pe an câte
cincizeci şi patru bani pe tot stănjinul, iar locul din dos să nu se supere cu bezmăn, şi
această tocmeală pe (?) dumnealor să fie vecinică, şi mai mult să nu fie supăraţi niciodată
de cătră nimeni. Insă aceşti 36 stânjini s-au şi împărţit pe fiştecare, să se ştie cine cât să
stăpâniască, adică nouă stânjeni Mochil Moscovici, nouă stânjini Moşcu 44 Borohovici, nouă
stânjini (Chune) Aizicovici, nouă stânjini Marcu Aizicovici, aceştia să stăpânească acest
172
loc, iar alţii să nu se atingă. Cu acesti ponturi s-au legat aşezarea noastră, după care aşa să
se urmeze nestrămutat în veci, şi am iscălit"45 •
După încheiarea acestei convenţii, atât proprietarul cât şi evreii contractanţi se
adresară domnului spre a obţine hrisovul de întărire şi a-i da puterea cuvenită. Vodă o
examină şi declară că „atât din înştiinţarea ispravnicilor, cât şi din zapisul dat la mâna
jidovilor, încredinţându-mă domnia me că este cu primirea stăpânului moşiei şi că cu
facerea târgului pe acea moşie nu se dă nici o pricină de stricăciune altor târguri de
premprejur, iată, dăm voie domnia me ca să să facă târg pe numita moşie Vlădeni,
adunându-să jidovii şi alţii numai din cei străini ce peste hotar, iar nu din locuitorii
pământului acestuia, făcându-şi dugheni şi alte întemeieri pentru petrecere, şi alişverişul lor
să urmeze întocmai după aşăzarea ce au făcut cu stăpânul moşiei". Iar după ce rezumă toate
punctele stipulate în convenţie, vodă adaogă: „spre aceasta, dar, iată prin cartea aceasta a
domniei mele întărim târgoveţilor creştini, armeni şi jidovi, ce se vor aduna cu locuinţa la
acest târg, că după aşezarea şi tocmeala ce au avut cu numitul stăpânul moşiei, să să urmeze
în toate întocmai şi pre deplin nestrămutaţi în veci după cum se cuprinde la aceiaş scrisoare,
şi să stăpânească fieştecarele cu pace casele, dughenele, crâşmele ce vor face într-acest târg,
dându-şi bezmenul numai pe cele ce se arată la scrisoarea de tocmeală, cu mai mult să nu
fie supăraţi" 46 • O formulă, adică, pe care o găsim întocmai în hrisovul de fundare a
Fălticenilor şi care ne dovedeşte şi mai mult prin stereotipa ei, că este formula cancelariei
domneşti din vechime, ca şi rezumatul, ca şi scrisorile de tocmală ce se încheiau cu
târgoveţii, chemaţi din străinătate. În fine, stipulaţia privitoare la sinagogă, la baie şi la
cimitir dovedeşte că toţi fondatorii târgurilor celor noue ţineau, cu tot dinadinsul, a atrage
pe evrei, cari, la drept vorbind, alcătuiau grupul cel mai activ al târgoveţilor, care dădeau
târgului avânt şi prosperitate. Un autor francez, nu tocmai favorabil evreilor, ni-i
caracterizează astfel într-un memoriu din 1787: „Trebuie să dăm evreilor ce este al lor, sânt
cumpătaţi, plătesc dările fără vorbă, se îmbogăţesc încet şi nu-şi trimet agonisirile peste
hotare. Au dat chiar preţ unora din productele ţării; înainte de ei pieile de iepure se aruncau,
dânşii au văzut că sânt cele mai frumoase din Europa şi vând pe fiecare an în Ţara
Nemţească peste o sută de mii de bucăţi" 47 •
De altă parte, declaraţia formală a domnului, că dă voie de a se face târg cu condiţie
ca să adune ,jidovii şi alţii nuinai din cei străini de peste hotare" - o formulă pe care am
îmîmpinat-o mai sus în hrisovul lui Grigorie Calimah din 1763, privitor Ia reîmpopularea
Tg.-Frumos - dovedeşte că nu poate fi iertat nimeruia de a vorbi despre o năvălire a
jidovilor în Moldova, în sensul unei imigrări numeroase, făcută peste voia ţării sau a
conducătorilor ei. Atragerea străinilor creştini şi evrei era, dimpotrivă, preocuparea
principală a voevozilor şi a boierilor. Despre Mihai Suţu, urmaşul lui Alexandru Moruzi, ne
spune Drăghici „că cele mai multe hrisoave de miluiri cătră mănăstiri şi feţe deosebite,
asupra străinilor bejenari, sânt slobozite de dânsul, care spun bătrânii că în urma războiului
de la Potemchin au venit foarte mulţi în partea aceasta din Transilvaniea şi Rosia Mică,
pentru recrutaţiea ce urma acolo necontenit şi a bunei primiri ce se făce în Moldova,
folosindu-se de nişte privilegiuri foarte întinsă, statornicite cu osăbire pentru starea acelor
locuitori" 48 •
Procedarea lui Suţu, ca şi a predecesorilor lui, se explică uşor când ne gândim la
golul enorm ce se produse în această epocă în Moldova. Astfel, Urechiă constată că
populaţia birnicilor din Moldova înainte de războiul de la 1769 nu trecea peste 71.000 şi se
întreabă cât a trebuit să fie redusă după această dată49 • A.O. Xenopol ne dă, după Carra,
pentru anii 70 ai secolului al XVIII-iea, cifra de 70.000 birnici 50 , apoi afirmă că în 1793,
173
după un raport al ambasadei ruseşti toată populaţia Moldovei nu se urca decât la 250.000 de
suflete51 •
Imigrarea evreilor era, dar, în acele momente, o adevărată binecuvântare, spre a o
stimula pe dânsa, ca şi aceea a creştinilor, se mai întemeiară, în veacul al XVIII-iea, două
târguri noue: Bălţii şi Pânzăreni, aşezate în partea de dincolo de Prut.
Dacă l-am crede pe Zamfir C. Arbore 52 , târgul Bălţii n-ar fi fost înfiinţat decât în
1818, după răşluirea Basarabiei. El afirmă: ..În timpul domniei pământene, Bălţi nu era
comună urbană, nici măcar târguşor, şi în locul actualului oraş era un mic sătuleţ înămolit în
nişte bălţi. O simplă împrejurare a făcut ca acest sat, foarte rău aşezat, să fie transformat în
oraş, capitală de judeţ.
La 1818, în zioa de 19 aprilie, împăratul Alexandru I, venind dinspre Hotin şi
mergând Ia Chişinău, a fost nevoit să înnopteze la Bălţi, unde s-a înpotmolit greaua trăsură
imperială. Aci i-a sosit ştirea despre naşterea nepotului său Alexandru II, şi în amintirea
acestui eveniment de familie, dânsul a dat satului Bălţi prerogativele unei comune
urbane" 53 •
Dacă nu se poate contesta că împăratul Alexandru I a transformat Bălţile în capitală
de judeţ, se poate însă afirma cu siguranţă că Zamfir C. Arbore se înşală asupra originei
acestui târg. Bălţi figurează ca atare, în 1803, în Condica liuzilor, ca proprietate a
păharnicesei Maria Costachi. El fiinţa, dar, înainte de anexarea Basarabiei cătră Rusia, la
începutul secolului al XIX-lea54 . În realitate însă, a fost înfiinţat, de nu mai înainte, sigur
însă la 1779, sub Constantin Moruzi, care dăduse proprietarului de atuncea, pe cât se vede,
un hrisov de întemeiare. Ceea ce ne face a înclina spre această părere e că mai dăm şi de un
al doilea hrisov al aceluiaşi domn din 12 inuarie 1782, care avu de ţintă, de bună seamă, de
a întări scrisoarea de tocmeală, făcută de proprietarul moşiei, cu un număr de evrei veniţi
din ţările străine, spre a se aşeza pe moşia lui şi a întemeia noul târg. Acest din urmă hrisov
fu confirmat de Alexandru Const. Mavrocordat în 1782 decemvrie 20, de Alexandru Ioan
Mavrocordat în 1786 şi, în fine, de Alexandru Const. Moruzi în 1792 iulie 24. Cum că
evreii au fost fondatorii acestui târg rezultă clar din extrasul ce ni s-a păstrat în condica
Divanului domnesc din 1792. În ea se pomenesc: „Anaforaua din 1792 iulie, întărită de
Alexandru Const. Moruzi Vodă din 1792 iulie 24, în pricina jidovilor din târgul Bălţii, cu
stolnicul Iordachi Panaite, stăpânul acestui târg, pentru plata ce le iea de pe lucrurile ce le
vând", precum şi hrisoavele citate mai sus, fe care le produsese proprietarul Bălţilor, în
scop de a obţine ultima întăritură domnească5 .
Preponderenţa elementului evreesc nu rezultă numai din convenţia încheiată de
proprietar cu evreii, ci încă din faptul că la începutul veacului al XIX-iea, şi poate chiar în
1792, dânşii erau destui de număroşi spre a constitui o comunitate de jidovi hrisoveliţi.
Condica liuzilor, prima statistică, oarecum amănunţită, a dajnicilor din Moldova, întocmită
în 1803 - de altfel foarte defectuoasă - nu ne dă numărul birnicilor evrei al Bălţilor, nici
suma birului ce o achitau. Această sumă, care ne-ar permite să cunoaştem aproximativ pe
acea a birnicilor, nu se găseşte nici în socotelile publicate asupra birului din 1805 - 1806, în
care se înglobează, într-un singur condei, dările celor patru târguri din ţinutul Sorocii 56 de
care ţinea Bălţile în acea vreme. Dar că numărul evreilor trebuia să covârşească pe al
celorlalţi târgoveţi, reese de acolo că zisa statistică din 1803 nu pomeneşte nici un neguţitor
şi nici un târgovăţ creştin, ci numai 120 Iiude, de bună seamă mahalagii, şi 25 breslaşi şi
scutelnici 57 . Evreii deveniră, de altfel, populaţia covârşitoare a târgului şi numărară, în
1892, 7.143 suflete, la o populaţie totală de 11.11858 • Cât pentru avântul ce-l dădură
oraşului, se vede de acolo că un autor, care-şi publică impresiile de călătorie din anii 40 ai
174
secolului trecut, numeşte Bălţi un oraş important şi comercial. El adaugă: „După ce ai
parcurs ţara cu începerea de Novoseliţa fără a întâmpina vreo activitate, ai o deosebită
plăcere de a sosi la Bălţi. Aci domneşte hărnicia, neguţitorii sânt număroşi şi populaţia
considerabilă. Afară de iarmarocul aproape zilnic, târgul are iarmaroace de vite foarte dese
şi se fac în fiecare dată afaceri pentru multe milioane de ruble ... Neguţătorii sânt aproape
toţi evrei" 59 •
Tot în veacul al XVIII-iea, pe la sfârşitul patrarului al treilea sau începutul celui de
al patrulea, se înfiinţă târgul Pânzăreni, în ţinutul Iaşi, partea de dincolo de Prut, care era, la
1803, firoprietatea vistierului Balş 60 • N. Iorga crede că a fost colonizat cu evrei de peste
Nistru 1• Nu ştim întrucât presupunerea că evreii ar fi venit de peste Nistru este întemeiată
în totul sau în parte, sigur însă se poate admite că târgul a fost înfiinţat şi în mare parte
populat numai de ei. Condica liuzilor nu ne dă nici cifra evreilor din acest târg, dacă luăm
însă în privire că evreii de aci se prenumărau între ,jidovii hrisoveliţi" şi plăteau, în 1805-
1806, o dajdie de 780 lei 62 , trebuie să admitem o cifră de 70-80 birnici cu o populaţie
minimă de 450-500 suflete. Evreii erau, dar, de două şi jumătate ori mai număroşi ca
târgoveţii creştini, cari numără 33 birnici şi egalau aproape pe mahalagii, cari coprindeau
118 birnici63 .
Răşluirea Basarabiei fu nefastă pentru Pânzăreni. Pentru motive ce le ignorăm, evreii
se desţerară, trecând, de bună seamă, ca mulţi alţii, în Moldova. Târgul se sparse, căzu la
rangul de sat şi nu mai e pomenit prin 1840 nici măcar ca sat fruntaş. M. Buignon, cel
puţin, nu-i pomeneşte între satele importante ale judeţului Bălţi.
III
Dacă ar fi să dăm crezare dicţionarelor geografice ale judeţelor, trebuie să admitem
că şi alte târguri au fost înfiinţate de Ia răşluirea Bucovinei până la finele domniei lui
Scarlat Calimah. Atare ar fi Mamorniţa (ţin. Dorohoi), întemeiat puţin după răşluirea
Bucovinei 64 , Moineşti (ţin. Bacău), întemeiat la 1781 65 , Nămăloasa (ţin. Putnei), întemeiat
la 1818 66 , Paşcanii (ţin. Suceava), înfiinţat la începutul secolului al XIX-Iea67 , Rădăuţi (ţin.
Dorohoi), întemeiat la sfârşitul veacului al XVIII-iea, şi care ar fi luat avânt mai ales de la
1812 înainte 68 , Săveni (ţin. Dorohoiu), care ar data de la 181669 • Toate aceste afirmări sânt
neîntemeiate. E foarte regretabil că nici autorii dicţionarelor geografice, nici comisiunea
instituită pentru acordarea premiilor, nici membrii competenţi ai Societăţei geografice nu
şi-au dat osteneala de a controla afirmările de mai sus cu documentele ce şi Ie-ar fi putut
procura cu multă înlesnire.Localităţile de mai sus nu figurează ca oraşe în Condica liuzilor
din 1803, şi unele din ele nu se văd nici pe tablourile târgurilor din 1834-1835, adică pe
tabloul nouelor ţinuturi, fixate în cel dintâi an al domniei lui Mihai Sturza, cum e cazul cu
Mamorniţa, Paşcanii, Rădăuţi. Dar nici celelalte târguri şi târguşoare nu erau înfiinţate la
epocele indicate. Aceasta rezultă din faptul că evreii nu figurează pe lista contribuabililor
din 1820, pe când, din contra, îi găsim în număr important, în aceleaşi localităţi, în
recenzământul din 1831.
E în adevăr un fapt aproape incontestabil că nici nu e de închipuit întemeiarea unui
târg sau târguşor în Moldova fără a lega de ea prezenţa evreilor. Ei sânt adevăraţii, se poate
zice, până la un punct, unicii întemeietori ai târgurilor celor noue70 • Numai bazat pe ei
proprietarul se încumetează a crea un târg pe moşia lui. Cu ei, şi îndeobşte numai cu ei,
proprietarul încheie convenţia de împopulare a noului târg. Fireşte, unii proprietari vor
afirma mai apoi că evreii au venit să caute, pe moşia lor, Ioc de târg, după cum se va naşte
175
mai târzeu legenda năvălirei evreilor în Moldova contra voinţei stăpânirei şi a ţării; ajunge
însă cea mai elementară reflecţie spre a spulbera această legendă.
Cunoştinţele geografice erau foarte rudimentare în trecut, şi afară de câteva spirite
de elită, norodul trăia într-o ignoranţă complectă nu numai asupra ţărilor depărtate, ci încă
asupra celor mai apropiate şi limitrofe. În afară de câteva oraşe vestite, masa nu cunoştea
numele a nici unei localităţi a ţărilor învecinate, cum nu ar fi fost în stare să indice o
sumedenie de localităţi din ţara sa proprie. Ar fi fost dară ceva nefiresc ca nişte evrei din
fundul Galiţiei, al Poloniei, al Lituaniei şi al Rusiei să se puie în mişcare aşa, de floarea
mărului, în căutarea unui loc în Moldova, unde să întemeieze un oraş pe moşia unui Mareş,
a unui Balş, Sturza, Conachi, Mavrocordat ş.a.m.d. E cazul de a spune: parcă le ardea lor de
întemeiare de târg. Am fi mai aproape de adevăr când am spune că, după exemplele ce
le-am citat mai sus, boierii cari voiau să descalece un târg pe moşia lor, spre a-i mări
valoarea, după ce-şi asigurau învoirea domnească, făceau publicaţii în toate târgurile şi
târguşoarele din străinătate, poftind mai ales pe negustorii şi meşteşugarii, în mare parte
evrei, de a veni să se aşeze în noul oraş. Nu posedăm atari proclamaţii, dar nu e motiv ca să
nu admitem existenţa lor; ba nu încape îndoială că vor fi regăsite, ca multe alte documente,
a căror existenţă nici nu se bănuia.
O dată ce câţiva evrei se stabiliau, cu familiile lor, pe pământul noului târg,
proprietarul îi îmbuna cu concesii şi alegea din ei pe emisarii cari să cutreere localităţile din
ţările megieşite spre a atrage cât mai multă lume pe noua colonie. Ziare nu erau care să
trâmbiţeze în lume ştirea descălecărei noului târg. Noutăţile se transmiteau din gură în gură
şi evreii erau şi întru aceasta cei mai buni propagandişti. Am văzut mai sus, în scrisoarea de
tocmeală privitoare la înfiinţarea târgului Mihăileni, că emisarii erau evrei; vom întâmpina
acelaşi fapt în hrisoave ulterioare, privitoate la alte târguri, Rână şi în momentul când
aşa-zisa chestie a vagabonzilor va fi pusă făţiş la ordinea zilei 1• Prin faptul însă că evreii
erau principalii emisari, că ei mai ales deţineau comerţul ţărilor megieşe şi că meşteşugurile
încăpură şi ele tot mai mult în mâinele lor, ne desluşim pentru ce dânşii constituiau, de la
întemeiare, majoritatea cea mare a locuitorilor noului târg, ba chiar aproape unica populaţie.
Armenii nu respunseră chemărei, iar ceilalţi creştini erau în număr infim. Cei de baştină -
dacă noul târg nu se înfiinţa pe vatra satului - nu aveau voie să se aşeze în el, căci erau
înapoiaţi de grumaz; iar creştinii străini nu ţineau să se deplaseze, decât dacă erau chemaţi
pentru anume treburi, cu ocupaţii asigurate, ca scutelnici, posluşnici sau breslaşi.
Multe târguri şi târguşoare au fost întemeiate în timpul domniei lui Ioan Sturza,
foarte darnic în încuviinţare de hrisoave pentru facerea de târguri. Singurele târguşoare ce
par a fi fost fondate sub Calimah, şi în orce caz în virtutea unor hrisoave date de el, sânt
târgurile Suliţa, înfiinţat în virtutea unui hrisov din 1817 72 şi Moineştii13 . În tabloul
birnicilor din 1820 - defectuos şi fals ca toate catagrafiile şi datele statistice din acea vreme
- găsim 29 contribuabili evrei în Suliţa şi 42 în Moineşti 74 • Că aceasta nu era unica
populaţie evreiască ne-o dovedeşte recenzământul, defectuos şi el, din 1831, care ne dă 114
adulţi bărbaţi sau 496 suflete evreeşti pentru Suliţa, şi 44 bărbaţi adulţi, 193 suflete, pentru
Moineşti, evreii covârşind în număr populaţia creştină75 • Autorul cărţii La Roumanie et Ies
Juifs vede în această straşnică augmentare a evreilor o năvălire cumplită a jidovilor în
Moldova. Fireşte, de la 1820 până la 1831 aceste două târguri, ca şi celelalte întemeiate de
mai înainte, vor fi atras mulţi evrei din ţările învecinate, printr-o continuă propagandă; dar
acesta era doară scopul proprietarilor când întemeiau târgurile şi a domnilor când le
încuviinţau hrisoavele de întemeiere. Apoi, e o naivitate fenomenală de a compara, în acele
vremi, cifra contribuabililor, constatată la un moment dat, cu aceia a familiilor sau a
176
sufletelor ce le compuneau, la o altă dată, sub pretext că un contribuabil ar fi reprezentat o
familie de 4 persoane. În anii ce ne preocupă, numărul birnicilor din bresle nu era niciodată
egal cu numărul capilor de familie; mulţi capi de familie nu plătiau nici o dare, şi acesta era
şi mai mult cazul la evreii din Moldova, care-şi plătiau birul prin gabela. Apoi, noii veniţi
în târgurile de curând întemeiate erau scutiţi de orice contribuţie, sau cum se zicea mai
înainte, de „bir şi havalele", pe timp de câţiva ani, o scuteală care se întindea, de multe ori,
pe o perioadă de 5 ani, şi e natural că aceştia nu puteau figura pe condica Visteriei ca
birnicii ei.
Tot sub Calimah se eliberă cel dintâi hrisov pentu înfiinţarea târgului Podul Iloaiei,
numit mai întâi Podul Leloaiei; dar oraşul nu luă avânt decât sub Ioniţă Sturza, care acorda
proprietarilor două hrisoave pentru împopularea târgului nou întemeiat.
Autorul Dicţionarului geografic al judeţului Iaşi ne spune că orăşelul, după tradiţia
ce se aude în gura oamenilor, şi-a luat numirea de la podul făcut peste râul Bahlui de cătră o
evreică numită Iloaea, care vieţuia în acea localitate pe la începutul veacului al XIX-iea.
Acolo nu stătea decât un han, construit la drumul mare, iar pe cealaltă parte, de-a stânga
Bahluiului, erau câteva bordeie pe locul unde staţiona poşta veche. Spre a lega mai bine
comunicaţia între poştă şi han, evreica Iloaia a construit un pod statornic peste apa râului
Bahlui, care poartă şi astăzi numele ei 76 •
Faptul că o evreică, proprietară sau orândăşiţa hanului, va fi făcut un pod peste
Bahlui, poate nu atâta în interesul comunicaţiei, cât al alişverişului ce voia să-şi asigure, nu
ne poate surprinde. Evreii ţineau din timpurile cele mai vechi podurile râurilor, cum ţineau
şi luntre pentru trecerea apelor şi a vadurilor, percepând brudina pentru ele 77 • Dacă tradiţia
însă este adevărată, femeia Leloaie şi nu Iloaie - căci acesta era numele primitiv al satului -
a existat cu mult înaintea începutului veacului al XIX-iea. Satul sau localitatea cunoscută
sub numele de Podul Leloaiei este pomenit încă în întâia jumătate a veacului al XVII-iea,
într-un document privitor la vânzarea vechiului sat Vălişeanii, între 1600-165078 • Prezenţa
unei evreice şi a unui han sau ratoş evreesc, prin secolul al XVII-iea nu ne poate nici ea
surprinde. Găsim la acea dată evrei în sate luând în orândă cârciume, ba chiar şi exploatarea
heleşteelor. Orcum ar fi, însă, fie că numele târgului se trage de la o evreică sau nu, atâta ne
arată tradiţia cu siguranţă, că la Podul Iloaei, ca şi aiurea, evreii au dat primul impuls pentru
întemeiarea târgului.
Podul Iloaiei fiind aşezat într-un loc unde se întrunesc mai multe capete de moşii,
cel dintâi proprietar, care hotărâse întemeiare de târguşor, fu hatmanul Constantin Palade,
proprietarul moşiei Totoeştii. Ideia i-ar fi fost dată, după autorul Dicţionarului geografic,
de mai mulţi evrei, cari s-au aşezat în acea localitate la 181 O, cerându-i voia să deschiză
târg. Palade obţinu un hrisov de la Calimah la 1818 şi dădu târgului numele de Podul
Iloaie • Nu cunoaştem acest hrisov şi nu putem şti dacă lumea a venit să împopuleze de
79
sârg noua aşezare. Podul Iloaiei nu figurează pe tabloul statistic al dajnicilor de la 1820.
Este aceasta o imperfecţie a statisticei? Fost-au scutiţi de bir locuitorii pe un timp mai
îndelungat, sau evenimentele ce s-au perindat de la 1818 până la venirea lui Ioniţă Sturza
împedecat-au desvoltarea noului târguşor? Nu ştim încă. Podul Iloaiei nu luă caracterul
unui târg decât la 1823, când vei vomicul Şărban Negel, proprietarul moşiei Scobânţenii,
obţinu şi el un hrisov, la 25 mai 1823, de la Sandu Sturza, care învoi de a alcătui „târgul din
nou„. care alcătuire de târg dumnealui, după starea locului, voeşte a-l faci lângă pârâul
Bahluiului, în preajma locului ci să numeşti Podul Leloaii a d-sale hatmanului Constantin
Palade" 80 .
177
La rândul său, vei vomicul Ştefan Roset, „epitropul purtătoriu de grijă al averilor
hatm. Constantin Palade", ceru să i se dea un hrisov de întărire a înscrisului „cu aceiia ce
s-au găsit până acuma ca să să aşeze la locul arătat, cu case şi cu dugheni, pentru rânduiala
adeturilor de Ia târgoveţi, cum să să urmeze pentru totdeauna". Vodă încuviinţă cererea,
slobozind Ia 15 iuli 1823 un hrisov, prin care întări aşezarea pe temeiul hrisovului dat de
Scarlat Calimah.
Zisa aşezare sau convenţie prevede sumele ce târgoveţii, de orce neam şi religie, au
a plăti proprietarului pentru vânzarea rachiului, a vinului, a păcurii şi a dohotului, a berei şi
a medului (art. 1, 2, 3 şi 10). Acordă fiecărui locuitor dreptul de a-şi fabrica lumânări pentru
trebuinţa casei sale, de a-şi paşte gratuit două-trii vite pe imaşul satului, de a vinde fân şi
orz Ia casa sa fără a plăti avaet (art. 6, 7 şi 8). Prevede bezmănul ce este a se plăti de toţi de
obştie pentru case şi dugheni, dijma ce au a plăti tărgoveţii ce vor face livadă, vie sau
grădină în cuprinsul uliţelor târgului (art. 9, 14 şi 16); drepturile târgoveţilor pentru zilele
de târg concedate târgului prin hrisov (art. 12 şi 13) şi, în fine, chipul cum trebuie să
proceadă acei ce vor să facă fabrică în târg (art. 15).
Evreii se bucură, fireşte, de toate drepturile şi privilegiile stipulate în zisul act de
aşăzare; dar mai găsim următoarele articole, care-i privesc exclusiv şi dovedesc, prin faptul
inserărei lor în convenţie, greutatea ce punea proprietarul, şi alăturea cu el domnia, de a-i
atrage în număr cât mai însămnat:
„Art. 4. - Jidovii vor fi slobozi a-şi ţine un scaun de căsăpie, plătind avaetul moşiei
două parale de mel, patru parale de oaie i berbeci, şese parale de viţel, zece parale de
mănzad i gonitor, douăzeci parale de vacă şi treizeci parale de bou; vor fi slobozi a tăie şi a
vinde la oricine va voi a cumpăra; însă dovedindu-să că au mistuit din vitele ce vor tăie,
atunce vita aceia să să iee boerească şi avaetul să-l plătiască îndoit. Iar pentru alte căsăpii
vor fi slobozi după alcătuirea ce vor face cu stăpânul moşiei d-lui hatmanul sau cu
pomenitul boeriu, epitropul averilor d-sale.
Art. 5. - Pentru pâine şi covrigii iarăşi vor fi slobozi jidovii a face şi a vinde.
Art. 11. - Pentru două şcoli jidoveşti, două case a hahamilor lângă şcoli i pentru un
feredeu şi un ţinterim afară de târg să nu fie supăraţi cu plata bezmenului" 81 •
Acest din unnă articol arată pe de o parte speranţa ce o hrănia proprietarul de a
vedea numărul evreilor înmulţindu-se, iar pe de altă parte constitue o contrabalanţare a
avantajurilor de care se puteau bucura evreii ce s-ar fi aşezat pe moşia Scobânţenii a
vomicului Şărban Negel. Dacă acest din urmă isbuti să obţie voia de a întemaia un târg
alăturea cu Podul Iloaiei peste obiceiul stabilit, e că fusese din puţinii boieri ce au rămas
credincioşi lui Ioniţă Sturza, pe când Ştefan Roset şi de bună seamă hatmanul Palade erau
în rândul protivnicilor lui, refugiaţi în Bucovina, cari aţâţau şi intrigau hojma contra lui
vodă82 • Primind învoirea de a deschide târgul nou Scobânţenii, şi nu o simplă confinnare a
unei vechi autorizări, Şărban Negel obţinu, după orânduială, şi scutire de bir pentru noii
veniţi. Art. 6 al hrisovului glăsueşte între altele: „Şi spre întemeiare, ca un lucru ci să
alcătueşti din nou, hotărâm ca neguţitorii străini ci va aduce dumnealui vornicu de orce
naţie ar fi, carii nu vor ave bir în Visterie domniei mele, să fie scutiţi din zăoa ci vor veni
pără Ia împlinire de cinci ani de orice feliu de bir şi havaleli vor fi pe alţi neguţători de la
alte târguri" 83 .
Bazat pe hrisovul său, care-i acoardă aceleaşi drepturi ca şi hatmanului Palade,
drepturi încuviinţate de altfel tuturor fondatorilor de târguri noue, şi care îi mai înnoi şi
privilegiul de a numi el însuşi pe căpitanul târgului şi a întări pe starostii de bresle, vomicul
Negel încheiă, la 17 iuni 1824, o convenţie cu „noi, zăci neguţători jidovi, cari mai gios ne
178
vom iscăli însuşi cu mânile noastre jidoveşti'', dându-le locul cuvenit pentru a-şi face
dugheni şi fixând şi tocmelile de mai jos. Reproducem aci exemplarul semnat de evrei, sau
cum spune actul „scrisoare ci dăm la cinstita mână dumisale vomicului Şărban Negel,
pentru locul de dugheni ci ne dă dumnealui să ne facem la târgu dumisale Scobănţăni, după
deosebit izvod iarăşi de dumnealui iscălit".
„1-iu. - De tot stânjănul la faţa uliţii cât vom cuprinde fiişticare cu binaoa sa să
plătim bezmăn hotărât de-a purure şi în veci câte patru lei de stânjen pe fiiştecare an, iar nu
mai mult, nici mai puţin, dându-ni-să şi câte alţi zăci stânjini în lung pentru ograda
fiiştecărue dugheni cât va ţâne binaoa în lărgimi, şi pe acei stânjini în lungime nu avem să
plătim nici un bezmăn; însă binalele ce vom faci să fii lipite una de alta, nerămăind aralăc
nici de o palmă, decât numai acolo undi să va socoti a rămâne uliţi. Şi acoperimântul a
tuturor binalilor să nu fie cu alt acoperite decât numai cu şăndilă sau scânduri.
2-le. - Aceste binali le vom stăpâni în veci fără ce mai mică supărare alta, atât de
cătră dumnealui cât şi de cătră clironomii dumisali, plătind numai acei câte patru lei de
stânjăn bezmăn pe an la Sfântul Gheorghi de-a purure; şi vom hi volnici a li vindi sau a li
dărui oricui vom voi aceli binali în toată vremi, însă numai prin ştire dumisali, iscălind şi
dumnealui aceli scrisori de vânzare sau danii. Şi vrând dumnealui a cumpăra acele binali,
cu preţul ci vor da alţi muşterei, şi nu cu mai gios preţ, să să protomisască dumnealui ca un
stăpân a locului; iar făcându-să vreo vânzare sau danii fără de ştire dumisale să fii ră şi fără
lucrare.
3-le. - În toate dughenile aceste vom fi volnici, şi fără ce mai mică oprire
vreodineoare atât despre dumnealui, cât şi de cătră clironomii dumisale în veci, a vindi tot
felul de marfă şi orice vom voi, afară de vin, rachiu şi, în scurt, nici un fel de băutură,
precum nici pâne la creştini sau alte niamuri de oamini nu avem voie a vindi şi a ţine, după
cum pre larg să arată mai gios, adică:
4-le. - Vin cuşăr vom ave slobodă voi a ţine şi a vindi, atât cu rădicată, cât şi cu oca
şi la jidovi şăzători în târg şi la trecătorii jidovi, fără să plătim vreun bezmăn vreodinioară;
însă numai la jidovi sântem volnici a vindi, iar la creştini sau oricare altă naţii de oameni nu
sântem volnici a vindi cât de puţin, pentru care dovedindu-să vreodineoare că am vândut la
alţi cineva, afară de jădovi, să ne pierdem acest drit şi privileghii.
5-le - Pâne cuşăr asămine vom ave voi, ca şi pentru vin, a ţâne şi a vindi, atât la
şăzătorii jădovi în târg, cât şi la trecătorii jădovi, fără să plătim şi pentru pâne vreun bezmăn
vreodinioară; iar la creştini sau oricari alt niam de oameni nu avem voi a vinde, şi
dovedindu-să că am vândut afară de jidovi la alţi cineva, să ne pierdem, ca şi pentru vin,
acest pronomion.
6-lc. - Carni cuşăr vom fi volnici a tăia atât la jidovi cât şi la creştini şi alte naţii de
oamini, după deosăbită însă alcătuire de învoială ci să va face cu dumnealui, pe tot anul,
prin scrisoare cu căsapii ci să vor însărcina cu ţănere căsăpiilor.
7-le. - Hanuri, adică de a primi jidovi oaspeţi, avem voi, fără să plătim vreun
bezmăn altul; pentru fânul şi orz ci vom vinde, decât numai bezmăn hotărât patru lei pe
stănjăn, cât vom cuprinde cu binalile la faţa uliţii; însă numai jidovi avem voi a priimi, iar
creştini sau oricari alt niam de oamini nu avem voi a primi sau a le vindi fân şi orz, precum
să arată mai sus pentru băutură şi pâne, ca nepăzindu-să întocmai să ne perdem acest
pronomion.
8-le. - Câţi dintre aceşti noi zăci neguţători jădovi sântem sau să vor faci de acum
sudeţi a oricăreia împărăţii, vom fi cunoscuţi de sudeţi numai în pricinile birului, iar la
pricini de giudecăţi şi la toati alte datorii a noastre întru ale târgului, şi într-un cuvânt la
179
orice, vom fi ascultători şi supuşi întocmai ca şi ceilanţi jădovi raeli, şi pentru fapte răii şi
împotrivă urmări de neascultari îşi vor lua căzuta înfrânari, fără să să poată împotrivi şi
apăra supt cuvânt numai că ar fi sudet.
9-le. - Fiişticarile pără într-un an de zile să aibă a-şi face dughenile pe locul ci au
luat, iar nu să fiie numai locul oprit; şi care pără într-un an nu-şi va faci dughenile volnic să
fie dumnealui a-l lua şi a-şi însuşi dughenile sau a le da altue cui va voi ca să-şi facă
dugheni.
10-le. - Pentru vitile ci vom ave drepti a noastri, păr la patru vite de un neguţător, să
nu fim supăraţi niciodinioară în veci cu cereri de plată pentru emaş; iar cari va ave mai
multe de patru, pe acele va plăti precum să va pute învoi pentru emaş cu dumnealui.
11-le. - Pentra locul trebuincios pentru mormânturile noastre jădoveşti, adică cinzăci
stănjăni în toate părţile, cari însă să fiiă afară de târg, precum şi pentru şcoala noastră de
rugăciuni, cari iaraşi să nu fie în faţa uliţii, ci în dosul dughenilor, adică douăzăci şi cinci
stânjăni în toate părţile, şi pentru feredeu ce noi obicinuim a ave, asămine să ni să dei
cincisprezăci stănjăni în toati părţili, niciodinioare în veci să nu avem a plăti nici un fel de
bezmăn pentru moşii, pentru aceste trii locuri.
Cu acest chip şi rânduială învoindu-ne şi alcătuindu-ne cu dumnealui, noi, aceşti
zăci neguţitori jidovi ci prin deosăbit izvod să arată anumi, fiişticari asămine izvod, iscălit
de dumnealui, priimind şi noi, şi ca să să păzască cu nestrămutari acesti tocmeli atât de
cătră dumnealui şi clironomii dumisali, cât şi de cătră noi şi clironomii noştri în veci, am
dat dumisale aciastă scrisoare; asămine scrisoare luând şi noi de la dumnealui, întărite
amândouă de cătră cinst. Divan" 84 •
Nu putem şti dacă restricţiile ce proprietarul le impuse evreilor contractanţi cu
privire la vânzarea vinului, a pâinei, a fânului, a orzului şi la exploatarea hanurilor aveu de
scop de a îngrădi în adevăr alişverişul lor exclusiv la evrei sau ţintia numai să provoace o
nouă învoială cu alţi evrei ce ar fi voit să primiască oaspeţi creştini sau să vânză creştinilor
articolele interzise celor 10 contractanţi. Se poate că rezervând vânzarea acestor articole,
Şărban Negel credea că va atrage mai uşor pe comercianţii creştini; dacă nu erau cumva
nişte apucături greşite, datorite prea marei lăcomii.
Orcum ar fi, proprietarul se înşelase în socoteala sa, pedicele ce le puse evreilor fură
spre daună lui şi puseră stavilă avântului ce voia să dea noului târg. Unele condiţii, stipulate
în învoiala de mai sus, fiind mai desavantajoase ca acele ce evreii le obţinură la hatmanul
Palade, dânşii preferară să se aşeze pe moşia acestuia, ocolind Scobânţenii. Recenzământul
din 1831 ne arată că populaţia din Podul Iloaie poseda un număr egal de evrei şi creştini,
numărând fiecare câte 281 suflete; nu ştim însă la ce cifră se urcă aceia din Scobânţeni. Că
trebuia să fie inferioară aceleia din Podul Iloaie propriu-zis, rezultă de pe aceia că
succesorul lui Şerban Negel, Neculai Cantacuzino biv vei logofăt şi cavaler - cum îl
numeşte un hrisov - care cumpără la mezat moşia Scobânţenii, fu silit să schimbe condiţiile
aşezării, care fură încuviinţate de Mihai Sturza în hrisovul său din 22 mai 1839. Restricţiile
impuse evreilor nu mai sânt repetate, plata bezmănului este redusă, şi tot astfel toate
celelalte venituri ale proprietarului, mai ales dacă ţinem socoteală de cursul scăzut al
monedelor. În fine, fapt şi mai caracteristic, pe când evreii din Podul Iloaiei propriu-zis îşi
tocmiră încă în 1823 două sinagogi, cei de pe moşia Scobânţeni au remas tot la o singură
sinagogă, ba pare că nu inauguraseră încă nici feredeul, nici cimitirul. Art. 4 al hrisovului
stipulează, în adevăr, că dumnealui logofătul va trebui să le dea terenul necesar fără plată
acolo unde va voi şi va găsi de cuviinţă 85 •
180
Alăturea cu Podul Iloiei fură înfiinţate, sub Ioniţă Sturza: Săvenii în ţinutul
Dorohoiului, Bucecea şi Frumuşica în ţinutul Botoşani, Buhuşi în ţinutul Niamţ, Sculenii în
ţinutul laşi, Căiuţul în ţinutul Bacău, Nămăloasa în ţinutul Putna, Drăguşeni în ţinutul
Covurlui.
Nu cunoaştem hrisoavele de întemeiere ale tuturor acestor târguri, ştim numai că
Drăguşenii a fost înfiinţat de vei postelnicul Ioan Greceanu în virtutea unui hrisov din 1823,
cum rezultă dintr-o carte din 18 octombrie 1823, a lui Ioan Sandu Sturza cătră starostii din
Putna86 • Caiuţu va fi fost întemeiat în virtutea unui hrisov din 182887 , deşi e probabil că data
nu e exactă, întrucât cimitirul evreesc se urcă la 1823 88 . Singurul hrisov ce-l cunoaştem este
acela privitor la Bucecea, din 16 ghenarie 1828, care poate fi luat ca prototip pentru toate
celelalte târguri înfiinţate sub Ioniţă Sturza şi chiar după el. Prin zisul hrisov, vodă
volniceşte lui Alexandru Ralet biv vei spatar „ca să facă târg pe numita moşie (Bucecea) cu
a dumisale cheltuială şi din oameni străini, cari să nu fie din lăcuitorii altor târguri sau sate,
f'ară nici un amestec de vreo dare în pământul acesta".
Hrisovul recunoaşte proprietarului dreptul de a percepe bezmăn pe locurile ce se vor
face binale, şi a reclama un drept de la acei ce vor face velniţi, berării, vor vinde băuturi sau
păcură, precum şi de la acei ce vor deschide căsăpii, pitării, mungerii şi săpunerii. Stăpânul
târgului are dreptul de a întări pe starostii de bresle şi a rândui pe căpitanul târgului.
Hrisovul prevede asemenea drepturile proprietarului pentru zilele de târg sau iarmaroc şi
învoeşte târgoveţilor dreptul de a păşuna pe imaşul moşiei, cei de la mahala o vită, doi boi
şi o vacă, bez viţăi, iar cei de la uliţă câte un cal şi câte o vacă, bez viţăi. Proprietarul
dispune de venitul cântarului şi este autorizat a-şi aduce 30 Iiude, oameni străini, de peste
hotar, pentru paza târgului de foc, de oameni răi şi de întocmirea drumurilor. În fine,
hrisovul dispune ca „Neguţitorii aceia ce au să se adune spre a să aşăza la târgul pomenit,
fiind, după cum s-a zis mai sus, din oameni străini şi fără nici un amestec de vreo dare cu
lăcuitorii ţării, de orice naţie vor fi, să rămâie în nesupărare de bir şi de havalele în vreme
de cinci ani" 89 •
După cum nu posedăm hrisoavele de întemeiere, nu posedăm nici învoelile ce le
făcură proprietarii sus-pomenitelor târguri noue, cu acei cari veniră să le descalice. Nu
cunoaştem, dar, nici persoanele cu cari s-au încheiat învoelile, nici amănuntele asupra
drepturilor şi îndatoririlor reciproce între proprietari şi bezmănari. Cu toate aceste, ajunge
să ne aruncăm privirea asupra statisticei din 1831, oricât e defectuoasă şi necomplectă, spre
a ne da seamă de stăruinţa pusă de proprietarii acelor târguri spre a atrage pe evrei pe noua
aşăzare.
Afară de Săveni, întemeiat, pe cât se vede, pe vatra satului a unei moşii populate90 , şi
unde găsim 71 evrei faţă cu 53 l creştini 91 , constatăm că Bucecea număra, în 1831, 98 evrei
faţă cu 15 creştini, ceia ce indică, fără contestare, că ei sânt unicii fondatori ai târgului.
Frumuşica, despre care vom vorbi mai la vale, număra 82 evrei, pe când creştinii erau în
totul 7. Sculenii 156 evrei, faţă cu 130 creştini 92 • Până şi Căiuţul, din judeţul Bacăului,
Buhuşi, numit Buhuşoaia, înfundat în spre Piatra, Nămăloasa şi Drăguşeni, în sudul
îndepărtat al Moldovei, numărau: Căiuţul 26 evrei şi 104 creştini, Buhuşi 82 evrei şi 213
creştini, Nămăloasa 91 evrei, 113 creştini şi Drăguşeni 104 evrei, 146 creştini.
Nimic nu ne poate da o mai bună idee despre harnica propagandă făcută spre a
atrage pe evrei, ca prezenţa lor în aceste din urmă localităţi, imediat după întemeiarea lor.
Căci, dacă până la un punct, nouele târguri aşezate în ţinuturile din nordul Moldovei, mai Ia
hotar, puteau fi mai uşor cunoscute evreilor galiţieni şi ruşi, de la marginea ţării, şi vestea
fundărei lor să pătrundă chiar în interiorul Galiţiei, Poloniei şi Rusiei, nu se poate spune
181
acelaşi lucru despre nişte târguşoare nou întemeiate, înfundate în colţurile depărtate ale
Moldovei, ale cărora ecou, ba nici denumire, nu putea răsuna la urechile populaţiei evreeşti
din străinătate. Ca pildă pentru mijloacele ce se puneau în joc pentru a atrage pe evrei în
nouele târguri ne poate sluji târguşorul Nămăloasa, asupra căruia ni s-a păstrat o tradiţie
interesantă.
Data sigură pentru întemeiarea acestui târguşor nu o cunoaştem. Autorii
Dicţionarului geografic al judeţului Putna ne spun că ar fi fost fondat de vei lo~ofătul
Costachi Conachi în 1818, pe baza hrisovului ce i s-ar fi dat în acel an de Mihai Suţu 3 , dată
cu atât mai inexactă cu cât Suţu n-a venit în domnie decât în octomvrie 1819. Autorul
Dicţionarului judeţului Tecuci ne spune, din contra, că târguşorul nu a fost înfiinţat decât în
182494 • Această dată ne pare mai aproape de adevăr.
În privinţa fundărei acestui târguşor ne relatează un baştinaş că Costache Conachi a
chemat pe evrei din diverse părţi, a clădit o sinagogă şi o baie, pe care li le-a dăruit de veci,
le-a cedat terenul pentru case şi prăvălii, ba a dat la unii şi bani cu împrumut, fără dobândă,
spre a Ie înlesni comerţul. Asemenea le dete şi un loc gratuit pentru cimitir. Cât de mult ţinu
acest mare boier ca să-şi împopuleze târgul cu evrei, nu rezultă numai din faptul că
sinagoga ce le-o clădise era încăpătoare pentru 4-600 persoane, ci încă din epizodul de mai
la vale petrecut la 1830.
In acel an, câţiva târgoveţi creştini făcură propagandă pintre cei din târguşor şi din
satele dimprejur de a nu cumpăra carne tăiată de cuţitul hahamului. Când Conachi află
despre acest fapt, veni anume de la Iaşi, adună întreaga populaţie creştină şi o dojeni pentru
purtarea ei. Apoi chemă pe haham şi-i poronci să taie un miel după prescripţiile legei
mozaice. Conachi însuşi explică mulţimei rostul răgăciunei făcute de haham, scopul
examinărei amănunţite a animalului tăiat şi porunci apoi să se frigă mielul, din care luă o
bucată şi o mâncă. Apoi, dând şi altora să mănânce, îndemnă norodul să trăiască în bune
relaţii cu evreii din târguşor95 .
Aceia ce ne spune tradiţia despre concesiile făcute de proprietar celor noui veniţi,
concordă cu toate documentele ce le-am pomenit în cursul lucrărei de faţă. Obiceiul ca
proprietarul să contribue în totul sau în parte la clădirea sinagogei şi a băiei prinse rădăcină
de la o vreme. Rămâne tradiţia privitoare la carnea cuşer. Tabloul va fi fost de bună seamă
înfrumoseţat în curgerea vremei, dar epizodul în sine se întemeiază cu atât mai sigur pe
adevăr, cu cât întâmpinăm agitaţii contra cuţitului hahamului în Focşanii Munteni încă la
sfârşitul veacului al XVIII-iea şi la începutul celui de al XIX-lea96 • Agitaţii de asemenea
natură s-au putut dar produce şi în noul târg învecinat, Nămăloasa. Intervenţia
proprietarului într-un chip oarecare, spre a-i pune capăt, dovedeşte dorinţa lui fermă de a-şi
păstra populaţia evreiască şi a atrage noui imigranţi 97 .
IV
La înscăunarea lui Mihai Sturza, în 1834, erau în Moldova 40 târguri şi târguşoare, a
cărora nomenclatură este dată în lista ţinuturilor înrătunzite, făcută pe la finele aceluiaşi an
şi supusă, în 1835, la încuviinţarea domnească98 . Numărul lor fu augmentat în cursul
domniei lui Sturza şi dus la cifra însămnată de 62.
Judeţe ca Tutova şi Vaslui, cari, ca târguri, nu aveau decât capitalele de district,
văzură înfiinţându-se, în cel dintâi: Murgenii, Plopana, Pueşti şi Pungeşti, în cel de-al
doilea: Codăeştii şi Negreştii. În judeţul Covurlui se înfiinţară: Bereşti, Folteşti, Pechea şi
Rogojeni. În judeţul Putna: Domneşti. În judeţul Tecuci: Podul-Turcului. În judeţul Bacău:
182
Tg. Glodurile şi Valea Ră. În judeţul Fălciu: Docolina, Răducăneni şi Urdeşti. În judeţul
Iaşi: Bivolarii şi Poeni. În judeţul Dorohoi: Darabanii, Mamorniţa şi Rădăuţi. În judeţul
Neamţ: Bozieni.
Avem prea puţine informaţii asupra datelor când au fost înfiinţate toate aceste
târguşoare. Neajunsurile dicţionarelor geografice ies şi aci la ivială. Pentru cele mai multe
nu ni se dă nici numele proprietarilor care le-au întemeiat, pentru altele ni se indică
proprietarul sau data, dar această din urmă e în contrazicere isbitoare cu ştirile ce le avem
de aiurea, şi mai ales cu tablourile statistice ce ne stau la îndemână. Fireşte, evreii s-ar fi
putut stabili într-o localitate sau un sat înainte ca localitatea sau satul să fie fost ridicat la
rangul de târguşor; dar în acest caz, numărul lor ar fi fost mic. Apoi, este imposibil de
admis ca, mai ales înainte de 1839, ocârmuirea să fie avut interes de a prenumăra între
birnicii din târguri sau târguşoare - birul era egal pentru cele două categorii - pe orândarii
evrei de la sate, cari plătiau o dajdie individuală cu mult mai ridicată ca evreii din târguri.
Şi pentru această perioadă cunoaştem prea puţine învoieli încheiate între proprietari
şi cei stabiliţi în târgurile lor. Vom da însă aci puţinele ştiri ce le cunoaştem asupra
târguşoarelor mai sus pomenite.
Despre Bivolari, autorul Dicţionarul geografic ne spune că a fost înfiinţat la 183499 ,
dar e cu mult mai posibil că aceasta e data hrisovului sau a învoielei încheiate între
proprietari şi o samă de evrei. În adevăr, târguşorul nu figurează pe „Tabla obştimilor
săteşti a Prinţipatului Moldaviei" din 1834, nici pe cea definitivă din fevruarie 1835. Nu
ştim nici pe ce moşie a fost întemeiat. Un sat cu nume de Bivolari e necunoscut, şi satul
Bradul, nume ce l-ar fi purtat în vechime satul Bivolari, după autorul Dicţionarului
geografic, nu figurează nici el pe tabloul de mai sus. Oricum ar fi, Bivolarii numără, în
1838, un minimum de 59 familii evreeşti, toate scutite de bir, întrucât nici una nu figurează
pe tabloul dajnicilor din 1839, ceia ce indică înfiinţarea recentă a târguşorului. Cum că
evreii sânt singurii fondatori ai noului târg, se vede de pe aceia că sânt aproape singurii
locuitori. Creştinii, ce-i găsim în 1859 în număr de 307, sânt în mare parte locuitorii
agricultori ai satului, la din contra ar trebui să admitem o descreştere a populaţiei creştine în
cursul anilor, lucru imposibil de susţinut. În adevăr , după Dicţionarul geografic populaţia
târguşorului ar fi fost, în 1885, de 1206 locuitori, din cari peste o mie evrei •
100
Bozienii ar fi fost înfiinţat la 1840 de logofătul Lupu Balş • Nici această relaţie nu
101
e exactă. În 1838 găsim în această localitate 20 familii evreeşti 102 , aşezate, ce e dreptul, de
curând, toate fiind scutite de bir. Deşi aceste familii apar ca întemeietoare ale târgului, se
vede că o neînţelegere oarecare cu proprietarul împiedica desvoltarea lui. Sinagoga nu fu
clădită decât pe la 1851-1852, iar cimitirul nu fu înfiinţat decât la 1879 când proprietarul
dărui comunităţei un loc în acest scop 103 • Numărul evreilor nu crescu, dar, decât cu multă
greutate, şi dacă dăm crezare statisticei din 1859, n-ar fi întrecut decât cu câteva unităţi pe
aceea a creştinilor, 176 evrei faţă cu 172 creştini. La 1890, numărul evreilor era de peste
500, dintr-un total de aproape 1.000 suflete 104 • El scăzu la 350 în 1899.
După afirmările lui Filipescu-Dubău 105 , Darabanii ar fi fost întemeiat pe la 1836, de
marele logofăt şi general Teodor C. Baluş, proprietarul moşiei cu acelaşi nume, dar n-a
căpătat hrisov decât la 21 iunie 1837. Acelaşi autor adaugă: „Prin construire de dughene,
prin publicaţii făcute pentru înlesnirea de trai şi negoţ, s-au adunat români, dar în mult mai
mare număr evrei, întroduşi de cătră Leibă Gherşăn Darabaner, foarte cunoscut ca vechi
orândar al rateşelui ce era construit pe drumul mare. Evreii erau mai ales atraşi prin faptul
că pe aici treceau cărăuşii în mare număr, că treceau şi cârdurile de vite de negoţ spre
183
Bucovina. La 16 octombrie 1839, proprietarul a făcut înscrisul de învoială cu târgoveţi, pe
timp de 25 ani, după legea bezmănului din Codul Calimah" 106•
Vom vedea mai la vale importanţa acestei date, dar lesne se înţelege că Leiba
Gherşăn nu putea avea nici un interes să cheltuiască bani din punga lui spre a atrage în noul
târg evrei cari să-i facă concurenţă în afacerile sale, cum nu atârna de el să facă publicaţii şi
să înlesniască traiul la cei cari veniau să se aşeze în târguşor. Teodor C. Balş era grăbit,
făcu propaganda în mare, instrucţiile date emisarului său Leiba Gherşăn par a fi fost
precise. In 1838, găsim acolo un minim de 150 107 familii evreeşti. Iar în ce priveşte
privilegiile încuviinţate de ocârmuire, ele rezultă de acolo că din 150 capi de familii,
admiţând că cifra era exactă şi nu inferioară realităţei, numai 16 figurau ca dajnici
neguţitori şi meşteşugari în 1839. Celelalte, pe cât se vede, se mai bucurau de scutire de bir
după cuprinsul hrisovului de întemeiere.
După spusele lui T.N. Ciuntul08 , Podul Turcului a fost întemeiat de proprietarul
M. Iamandi, în 1840. La această dată ar fi venit mulţi locuitori din satele vecine şi un număr
de evrei şi au înfiinţat târguşorul. Autorul nu ne spune dacă au fost chemaţi de proprietar.
Îndoială asupra acestui punct nu poate fi. Data indicată, 1840, concordează cu o notiţă
publicată în „Fraternitatea" 109 •
Această dată nu e exactă. Podul Turcului figurează deja ca târg pe „tabloul obştimilor
săteşti" din 1834 110 ; iar în tabloul statistic din 1838 găsim în acest târguşor 55 familii evreieşti
cari dădeau, în 1839, un număr de 30 birnici, fată cu 47 creştini, ceia ce ne arată că târgul a
fost întemeiat cu mult mai înainte. E mai mult ca probabil că târguşorul s-a înfiinţat pe la
1830, în virtutea unui hrisov al lui Ioniţă Sturza şi-şi va fi luat începutul de la cele trei ratoşe,
de bună seamă evreeşti, ce erau pe acolo între 1827-28. Aceşti orândari, îndemnaţi de
proprietarul moşiei, făcură apoi propagandă pentru împopularea târgului, întemeiat pe vatra
satului, unde o biserică fu clădită încă în 1830, ceia ce explică prezenţa a 187 suflete creştine
în statistica din I 831. Data ce ne-o dă autorul Dicţionarului geografic, anul 1840, va fi fost,
fără îndoială, aceia în care s-a stabilit o învoială definitivă între proprietar şi târgoveţi, când li
se hărăzi evreilor de veci şi locul cimitirului, inaugurat la 184i 1 •
Rădăuţii par a fi grupat, încă de la sfârşitul veacului al XVIII-iea, şi mai ales după
răşluirea Basarabiei, în veacul al XIX-iea, un oarecare număr de oameni în jurul unui ratoş
făcut la 1772. Proprietarul moşiei, marele logofăt şi cavaler Costachi Sandu Sturza, văzând
că prin înfiinţarea de târguşoare prin localităţile depărtate de oraşul Dorohoi se sporesc
veniturile moşiilor, a stăruit şi a scos cuvenitul hrisov de la Mihai Sturza pentru
recunoaşterea târguşorului. Înmulţindu-se târgoveţii, proprietarul a format, la I 845, luna
mai 14, actul de învoială prin care s-au stabilit drepturile şi îndatoririle din ambele părţi 112 •
Acest act nu ne e cunoscut. Se constată însă, din capul locului, după scoaterea hrisovului:
harnica propagandă făcută de proprietar sau de ai lui, spre a atrage o numeroasă populaţie
evreiască în noul târg. Abia întemeiat, Rădăuţii numărară 43 capi de familie evrei, după
recensământul din 1838 113 , toţi scutiţi de bir, întrucât nici un dajnic evreu nu figurează pe
lista birnicilor de la 1839.
Răducănenii, despre care autorul Dicţionarului geografic ne spune că a fost înfiinţat
la 1830 de Răducanu Roset, de la care şi-a luat numirea 114 , nu a fost întemeiat în realitate
decât ceva înainte sau puţin după 1838-39. Târguşorul nu figurează pe lista din 1834 şi nici
pe tabloul statistic din I 838. El fiinţă însă în anii 40. Găsim, în adevăr, că la începutul
anului I 846 „tacsia naţiei evreeşti" din zisul târguşor a fost dată în întreprindere la Srul
Aronovici şi Aron Mendelovici contra sumei de 2262 lei 115 , ceia ce reprezinta un minimum
de 36 sau 37 contribuabili evrei 116, care erau de bună seamă întemeietorii târgului. Evreii
184
constituiră, de altfel, în toată curgerea vremei şi până în momentul de faţă, partea
covârşitoare a locuitorilor târguşorului Răducăneni 117 •
Ştiri mai lămurite le avem asupra târguşoarelor Bereşti şi Poeni, deşi nu cunoaştem
nici pentru ele hrisoavele de întemeiere.
Pentru Bereştii, cel mai mare târguşor din ţinutul Covurluiului, ne spune Moise N.
Pacu 118, că actul de înfiinţare ar data de la 15 fevruarie 1844, pus în aplicare la I septemvrie
1844 de fostul proprietar Dimitrie Suceveanu, fost protopsalt al Mitropoliei Moldovei.
Ambele date nu sânt exacte. Bereştii figurează ca târguşor în statistica de la 1838 cu 30
familii israelite. Întrucât însă nu găsim nici un dajnic evreu pe tabloul birnicilor din 1839,
târguşorul nu va fi fost înfiinţat cu mult înainte. Rezultă aseminea, din aşezământul încheiat
între proiprietar şi negustorii aşezaţi în târguşor, că dânsul aparţinea lui Teodor Iamandi.
Convenţia e datată din 21 fevruarie 1842 şi stipulează că punerea ei în lucrare se va începe
de la anul 1844 octomvrie 26; ceia ce înseamnă că târgoveţii aveau să fie liberi până la acea
dată de orice sarcini şi plăţi.
Ca toate învoielile dintre proprietari şi târgoveţi, convenţia de la 1842 fixează suma
ce aceşti din urmă au a plăti ca bezmăn pe an, şi care e de 8 lei de stânjăn din faţa uliţei,
fiind lungul din dos câte 20 stănjăni. Convenţia precizează apoi suma ce este a se plăti
pentru otcupul rachiului, a vinului şi a păcurei, pentru lumânări, căsăpii şi pitării.
Art. 7 stipulează, conform întru aceasta cu toate scrisorile de învoială cunoscute:
„negustorii jidovi să avem voie a ne face şcoală, feredeu şi ţintirim fără să plătim vreun
bezman". Caracteristice şi art. 8, care declară că „de la împlinirea a 3 ani şi încolo să nu fie
volnici alţi negustori străini a veni cu marfă de care vom ave noi, afară de cei ce vor fi
aşăzaţi cu dughenile aci în târg". În fine, fiece gospodar e volnic a ţine, adică a paşte pe
imaşul moşiei, câte două vite pentru casă şi a vinde dugheana în libera voie, cu singura
condiţie ca contractul să fie încredinţat de proprietarul moşiei. Articolul 11 sfârşeşte: „Şi
pentru credinţă şi întocmai urmare urmează a noastră iscălitură în limba evreiască şi
moldovenească" 119 •
În Bereşti, dar, ca aiure, evreii sânt adevăraţii întemeietori ai târgului întrucât
învoiala se închee cu ei şi-i vedem figurând pe întâiul plan. De altfel, târguşorul fu înfiinţat
prin mijlocirea şi hărnicia unui anume Leibovici, tatăl lui Pascal Leibovici, mort în
fevruarie 1899, în vârsta de 70ani 120 •
Târguşorul Poenii fu înfiinţat de Alexandru iJalş în virtutea unui hrisov din 1837, pe
care-l obţinu de la Mihai Sturza, cu dreptul de a fac~ douăsprezece adunări de iarmaroace
peste an şi zi de târg pe fieştecare septămână, dumini1~a. Bazat pe acest hrisov, proprietarul
se puse în raport şi face alcătuire „cu neguţătorii jil1ovi în număr de douezeci şi nouă
gospodari pentru înfiinţarea târguşorului", cari şi figurează pe tabloul recenzământului din
1838. O copie de pe această alcătuire, datată din 21 mai 1845, ne poate sluji de dovadă
pentru mijloacele închipuite spre a spori numărul evreilor în târgurile nou întemeiate 121 •
Zisa alcătuire, numită „Aşăzare", declară pe cei 29 gospodari scutiţi de bezmăn şi de
plata otcupului rachiului şi a păcurei, fără plată, ba pot chiar întrebuinţa venitul în folosul
lor. Ei trebuie să-şi facă dughenile până într-un an, fiind solidari unul pentru altul pentru
executarea acestei condiţii. La rândul său, proprietarul se îndatoreşte a le da lemnul
trebuincios din pădurea de pe moşie „şi anume pari, nuiele, căpriori şi podială de plop şi
fagi".
După trecerea celor doi ani, ei au a vărsa bezmănul fixat; dar, ca pretudindenea,
sinagoga, feredeul şi ţintirimul sânt scutite de plată. Tot de la acea dată înainte au a plăti şi
otcupul pe rachiu şi păcură. Proprietarul îşi rezervă căsăpiile, vânzarea fânului, a orzului şi
185
a ovăzului în detail, le învoeşte însă vânzarea cu merţa a ovăzului şi a orzului, precum şi
vânzarea de peşte, tutun, sare, lumânări de său sau de ceară.
„Pentru vinul însă - ne spune art. 2 - ce iarăşi li să dă dreptul di a vinde de acuma,
întâi să vor îngriji a să aduna şi a să statornici cu aşăzări de dugheni a lor păr la număr de
şasăzăci gospodari, să aibă a plăti otcup de pe loc în curgire de zăci ani, câte doi lei pe tot
anul, dar mai înainte de a să aduna zisul număr vor fi cu totul opriţi de la vânzarea lui,
înţălegându-să, în sfârşit, ca acii 60 gospodari trebuie să-şi facă fieştecare dughiana sa" 122 •
Întrucât vânzarea vinului era o necesitate absolută pentru orice cârciumar, stipulaţiile
acestui articol ne dovedesc că proprietarul ţinea să introducă în convenţie un stimulent spre
a sili familiile de mai înainte stabilite de a face propagandă activă pentru aducerea de noi
gospodari evrei în târguşor şi a-I împopula cât mai în grabă.
Pentru Codăeşti, datele statistice nu lasă îndoială că târguşorul a fost înfiinţat de
evrei. În 1838, statistica ne dă 45 de familii, stabilite de curând 123 , deoarece tabloul
dajnicilor din 1839 nu ne indică nici un contribuabil evreu. În 1846, evreii din Codăeşti îşi
plătiau birul prin mijlocirea tacsiei 124 • În 1859 erau 29 contribuabili evrei, cu 229 suflete;
iar statistica din 1885 ne dă 515 evrei la un total de 765 locuitori 125 •
În Docolina, unde găsim 7 familii evreeşti în 1838, târguşorul a fost fondat exclusiv
de ele. Scutite de bir, întrucât nu figurează nici un dajnic pe tabloul din 1839, găsim
dimpotrivă 9 dajnici evrei 1848 126 . În 1859, Docolina număra 11 contribuabili evrei, cu 100
suflete 127 . Până în 1882 şi 1892, numărul evreilor nu trece peste 20 familii, orăşelul n-a luat
nici o desvoltare, creştini abia că erau două familii la aceste din urme date 128 •
Am văzut mai sus că autorul Dicţionarului geografic afirmă că Mamorniţa a fost
înfiinţat după răşluirea Bucovinei, în virtutea unui hrisov al lui Constantin Moruzi. Faptul e
inexact, Mamorniţa figurează în Condica liuzilor din 1803 ca sat 129 • Târguşorul e pomenit
pentru întâia oară în statistica din 1838, înregistrând 28 familii israelite, care însă nu
figurează pe tabloul dajnicilor din 1839, ceia ce dovedeşte că târguşorul a fost de curând
întemeiat. Că cele 28 familii erau întemeietoarele târguşorului reese din faptul că statistica
din 1859 ne dă 33 dajnici evrei cu 130 suflete, pe când creştinii erau în număr de 79 suflete,
stabiliţi desigur în satul cu acelaşi nume, cu excepţia împiegaţilor. Acest fapt se constată
anume în 1885, când târguşorul, împreună cu satul, număra 99 familii cu 497 suflete, din
cari 50 familii evreeşti, dar „populaţia satului e contată la aceia a târguşorului" 130 •
Târguşorul Negreşti, autorul Dicţionarului geografic ni-l dă ca înfiinţat Ia 1814 131 •
Această afirmare nu e exactă. Negreştii e învederat un sat vechi, el figurează în Condica
Liuzilor, în 1803, printre satele ocolului Fundului de Jos 132 şi fiinţa, prin urmare, încă în
veacul al XVIII-iea. La acea dată găsim, pe lângă cei 88 dajnici creştini, doi evrei: Marcu
jidovul şi Ilie jidovul 133 • Dar tot ca sat figurează şi în „Tabla obştimi lor săteşti a
Principatului Moldovei după înrătunzimea făcută Ia 1834", fiind prenumărat mai întâi
printre satele ocolului Racovei, apoi, în mod definitiv, printre acele ale ocolului
Stemnicului. Ca târş,uri în ţinutul Vasluiului nu găsim decât unul singur: „Vasluiul,
rezidenţia ţinutului"' 4
•
Care este, deci, data înfiinţărei târgului? De bună seamă anul anul 1835 sau 1836,
când proprietarul va fi obţinut de la Mihai Sturza un hrisov pentru întemeierea lui. Aceia ce
ne face a înclina spre această dată este faptul că în recenzământul din 1838 Negreştii se
prenumără între târguşoare cu o populaţie evreiască de 72 familii, scutite toate de bir,
cărora le-a trebuit cel puţin doi-trei ani ca să se adune şi să-şi clădiască casele 135 • În 1836 îl
întâlnim deja ca târg aşezat cu dare Ia Visterie, şi pe evrei plătindu-şi birul prin tacsie, ca în
toate celelalte târguşoare 136 •
186
Nu cunoaştem nici hrisovul de întemeiere a târgului , nici scrisoarea de tocmală
137
încheiată între proprietar şi primii târgoveţi. Dar dacă ne referim la aşezământul definitiv,
dat târgoveţilor la 5 iuli 1845, de proprietăreasa Eufrosina Rosăt, dobândim convingerea că
evreii sânt fundatorii acestui târguşor. Astfel, aşezământul le acordă, prin art. 15, scutire de
bezmăn pentru feredeu, sinagogă şi cimitir, şi le recunoaşte, bineînţeles, calitatea de
târgoveţi. Din contra, art. 12 privitor la creştini declară că „locuitorii ce vor fi cuprinşi în
dările haznelei sub numirea de birnici şi întraţi în lucrul boierescului, având pământ de
hrană după aşezământul cârmuirii, de ar fi şi cu locuinţa în uliţă nu se vor putea apăra de
această lucrare sub numire de târgovăţ" •
138
De altfel, nu găsim în 1839 nici un dajnic creştin târgovăţ în orăşelul nou întemeiat,
unde evreii au constituit, de la început, populaţia covârşitoare. Ei numărau 53 dajnici cu 458
suflete în 1859, pe când creştinii, aşezaţi de bună seamă în sat, numărau abia 282 suflete 139 •
Această majoritate evreii au păstrat-o şi mai târzău. Dicţionarnl geografic arată că, în 1888,
târguşorul avea o populaţie de 195 familii cu 963 suflete, din cari mai mult ca jumătate sânt
evrei, cari se ocupă cu industria şi comerţul; ceilalţi sânt români, îndeletnicindu-se cu cultura
pământului şi creşterea vitelor 140 • În 1899 cifra evreilor era de 787.
Despre târgul Urdeşti, autorul Dicţionarului geografic afirmă că a fost înfiinţat abia
la l 84i 41 • Cele 18 familii evreeşti, cari figurează pe recenzământul din 1838, desmint
această afirmare. la 1846, Urdeştii aveau 22 dajnici evrei, tacsia fiind arendată cu 1326
lei 142 . Motive economice însă par a se opune la creşterea şi prosperarea evreilor stabiliţi, şi
orăşelul părăsit de ei nu mai ia nici un avânt. Din recenzământul din 1859 rezultă că
numărul birnicilor evrei căzuse la 5, numărând 26 suflete. Populaţia creştină era de 89
suflete 143 • Dar şi acele 5 familii părăsiră mai târzeu târguşorul, care, la 1894, nu mai avea
nici un evreu şi nu cuprindea decât 27 familii creştine cu 100 suflete 144 •
Valea Rea, despre care Dicţionarul geografic spune că a fost întemeiat în urma unui
hrisov din 1845 al lui Mihai Sturza 145 , fiinţa deja la 1838, cu 52 familii israelite 146 • El avea,
în 1859, 28 dajnici evrei cu 196 suflete. Cele 155 suflete creştine, ce le găsim în aceiaşi
statistică, şedeau de bună seamă în sat şi nu erau prenumărate pinre târgoveţi; în caz
contrar, ar trebui să admitem o scădere, fără motiv, a populaţiei creştine. În adevăr, după
statistica din 1885, târguşorul avea o populaţie de 85 capi de familie cu 306 suflete, din cari
peste 250 evrei 147 • Evreii erau, dar, şi aci adevăraţii întemeietori ai târguşorului.
Pentru celelalte târguşoare nu avem nici o altă indicaţie. Cifrele următoare, scoase
din statistica din 1838, dovedesc că toţi proprietarii ţineau să-i atragă pe evrei în centrele
nou create: Domneşti (ţinutul Putna), 20 capi de familie; Folteşti (ţin. Covurluiu) 4;
Murgeni (ţin. Tutova) 50; Pechea (ţin. Covurlui) 12; Plopana (ţin. Tutova) 27; Pueşti (ţin.
Tutova) 53; Pungeşti (ţin. Vasluiu) 37; Tg. Glodurile (ţin. Bacău) 7.
V
Fundarea tuturor acestor târguşoare şi chemarea evreilor spre a le împopora, sânt în
contrazicere isbitoare cu legislaţia asupra vagabondajului, care se întinde ca un fir roş în tot
timpul domniei lui Mihai Sturza 148 • Această legislaţie a fost şi este pururea invocată spre a
dovedi că evreii au fost consideraţi, de multă vreme, ca nişte musafiri nepoftiţi, cari au
năvălit în Moldova pe căi piezişe, peste voia guvernului, a autorităţilor şi a ţării. Unii cred
că vor acoperi astfel faptul chemărei în ţară a evreilor de cătră boieri, cari erau pe atuncea
unicii reprezentanţi ai opiniei publice şi ai ţării. În realitate, măsurile şi decretele contra
187
vagabonzilor nu au avut nicicând scopul de a opri imigrarea evreilor în Moldova, vodă şi
guvernul s-ar fi păzit a lua atare măsură dăunătoare lor, ţării şi boierimii.
Că scopul legislaţiei asupra vagabondajului nu era nicidecum de a stăvili intrarea în
ţară a evreilor, se vede de pe aceia că hrisoavele de împopulare, departe de a interzice
aşezarea lor în târgurile nou create, întăresc, dimpotrivă, convenţiile încheiate cu evrei sau
şi acele în care se prevede că se va da evreilor gratuit un loc pentru sinagogă, feredeu şi
cimitir, ba, adeseori, şi materiale necesare pentreu clădirea celor două construcţii. Ce mijloc
mai nimerit spre a împiedica stabilirea evreilor în târgurile cele noue, decât neîntărirea
învoielilor făcute cu ei sau suprimarea din convenţie a dispoziţiilor privitoare la sinagogă,
baie şi cimitir şi a tuturor măsurilor ce le procurau vreo favoare?
Apoi, dacă faţă cu venalitatea impiegaţilor, cu corupţia cumplită, de care erau
stăpânite toate clasele societăţei şi toate autorităţile, evreii cari veniau să se aşeze în oraşe
mari ca Iaşi, Botoşani şi altele, cu o populaţie evreiască însemnată, se puteau oarecum
sustrage controlului poliţienesc şi al administraţiei, nu se poate spune acelaşi lucru despre
orăşelele mici. Aci nici un nou venit nu putea scăpa ochiului de veghe al autorităţilor, mai
ales în târgurile nou fundate. Adevărul este că decretele privitoare la vagabonzi n-au ţintit
niciodată de a îndepărta pe evreii din ţară, nici a descuraja imigrarea lor. De fonnă, ei vizau
numai pe aşa-zişii evrei fără căpătâi, cari nu posedau nici capital, nici meşteşug. În fond, nu
ţinteau nici pe aceştia. Măsurile contra vagabondajului nu erau decât un mijloc indirect,
foarte productiv, spre a stoarce bani de la indivizi şi comunităţi, motiv pentru care erau
scoase periodic la ivială şi periodic suspendate sau lăsate în desobicinuinţă, după cum vodă
şi acoliţii lui aveau nevoie să-şi satisfacă setea nesăţioasă de bani.
Caracteristic pentru cele spuse aci sînt măsurile luate de Mihai Sturza pentru
împopularea oraşului Mihăileni, numit mai întâi Vlădenii, apoi Târgul Nou. Acest târg
trecuse în proprietatea domnitorului, care îi dădu numele său, şi avu tot interesul să
înmulţiască numărul locuitorilor şi să-i dea un mare avânt spre a-l face cât mai productiv
pentru el. Pe când vodă pregătea cele dintâi măsuri contra vagabonzilor, în unicul scop de a
obţine de la evreii din Iaşi restituirea gratuită a poliţelor, ce le subscrisese pentru sumele de
care avusese nevoie spre a-şi asigura domnia, îl vedem, totodată, promulgând, în 1835,
aşăzământul târgului Mihăileni, pe care-l declară şi capitală de ţinut. Art. 8 al acestui
aşăzământ zice rostit: „Toţi meşteşugarii străini ce vor veni spre a să statornici cu lăcuinţa
în târg, şi care în urmarea regulilor prescrise vor zidi casă sau dugheni de meserii, precum
stoleri, lăcătuşi, pietrari, teslari şi alţii de asămine ce să întrebuinţază la zidiri, vor fi apăraţi
de plata bezmănului emfitefticos pe vreme de cinci ani".
În 1837 îl vedem mergând şi mai departe, vodă discută cu o delegaţie a târgoveţilor,
- printre care 7 delegaţi evrei, numiţi de „obştia naţiei evreeşti" - condiţiile cele noue de
învoială între proprietar şi târgoveţi. Printre nouele dispoziţii se prevede, anume la art. 5,
că: „tot în această orânduială a apărărei bezmănului remâind şi havra evreiască ace mare,
împreună cu alte două mici şi cu feredeul naţiei evreeşti din târgul Mihăileni, precum şi o
capişte".
În acelaşi aşezământ se prevăd asemenea măsurile necesare pentru îndestularea
evreilor cu pâine (art. li) şi cu carne (art. 12), în afară, bineînţeles, de drepturile şi
privilegiile ce le aveau evreii în comun cu ceilalţi tărgoveţi 149 • Dacă legislaţia asupra
vagabonzilor era luată în serios, nu încape îndoială că vodă ar fi trebuit să excludă pe evrei
dintre delegaţi, ba chiar să le ridice favorurile încuviinţate în trecut, necum să le acorde
favoruri şi concesii noue, întinzând scutirea de bezmăn la 2 sinagogi şi o capişte, în afară de
sinagoga cea mare, adică aceia scutită la întemeiarea târgului de Mareş, în "1792 150 .
188
O dispoziţie importantă, înscrisă în anaforaoa Sfatului din 1839, aprobată de vodă la
1 iuli, şi care face parte din măsurile contra vagabonzilor, fu aceia a art. 35. Acesta declară
că „nici unui jidov nu-i este oprită strămutarea din ţară, ce el poate fi slobod a ieşi cu toată
familia lui" 151 • Această măsură a fost deseori invocată spre a dovedi că scopul legislaţiei
asupra vagabonzilor era de a se desbăra cât mai curând de evrei. E ciudat de constatat că
această dispoziţie nu mai fu reînnoită, nici reprodusă în încheiarea Sfatului de la 1843 152 ,
nici în decretele următoare cari se referă exclusiv la evrei. Vodă însuşi îi dădu lovitura de
graţie şi dovedi astfel caracterul adevărat al legislaţiei contra vagabonzilor, care avu de
scop stoarcerea de bani, pe când pe altă cale evreii erau solicitaţi din toate părţile să vie să
se aşeze în târguri şi târguşoare.
Târgul Suliţa devenise şi el, între 1830-40, proprietatea lui Mihai Sturza. El ştiu să-i
dea un avânt prin o nouă stabilire de evrei. De la vreo 100 capi de familie, gruEând 496
suflete, ce ni le dăduse recenzământul imperfect din 1831, găsim, în 1838, 195 1 3 capi de
familie evrei; iar în 1839, condica Visteriei arată că erau acolo 105 negustori şi meşteri
evrei birnici, faţă cu 2 I meşteri şi comercianţi creştini. Târgul se jidovise sub stăpânirea
aceluia care promulgase necontenit măsuri aşa-zise de apărare contra evreilor şi a năvălirei
lor în ţară; el căpătase o majoritate de populaţie evreiască pe care nu o va mai perde. La
1843, Suliţa fu distrus, în întreg, de un incendiu, în care arse şi hrisovul târgoveţilor, şi
dânşii începură să părăsiască oraşul. Mihai Sturza, care, după dispoziţiile luate contra
evreilor în decretele anterioare, ba şi în acela din 1843, ar fi trebuit să tresalte de bucurie la
hotărârea luată de evrei de a părăsi târgul şi să puie să le cânte vecinica pomenire, se bizui
dimpotrivă pe puterea-i domniască şi opri pe târgoveţi să plece; ba îi decise să-şi facă casele
din nou, îi ajută întru aceasta şi făcu cu ei o nouă învoială, mai uşoară, pe timp de 25 ani 154 •
Călcând pe urmele domnului, boierii, cari, chipurile, se arătară în public şi în
Obşteasca Adunare partizani ai măsurilor luate contra năvălirei evreilor, se întreceau, care
de care, să atragă cât mai mulţi evrei în târgurile lor. Am văzut mai sus chipul cum se
împoporară nouele târguşoare, întemeiate pe acea vreme, dar şi stăpânitorii târgurilor
înfiinţate mai înainte se opintiră să-şi înmulţiască numărul locuitorilor. Astfel:
Săveni, care număra 71 suflete fn 1831, avea, în 1838, 54 capi de familie sau 270
suflete evreeşti, printre cari 23 negustori şi meşteri evrei şi nici un neguţitor sau meşter
creştin, în 1839.
Bucecea, din 19 capi de familie, cu 98 suflete, în 1831, număra 43 capi de familie în
1838 şi 26 negustori şi meşteri evrei, faţă cu 14 creştini în 1839.
Moineşti, cu 44 capi de familie şi 193 suflete în 1831, număra 215 capi de familie în
1838 şi 78 dajnici, negustori şi meşteri evrei, faţă cu 39 creştini, în 1839.
Căiuţu, cu 3 capi de familie, 26 suflete în 1831, număra 18 capi de familie în 1838 şi
6 dajnici, comercianţi şi meşteri evrei, faţă cu 9 creştini, în în 1839.
Drăguşeni, cu 19 capi de familie, 104 suflete în 1831, număra 38 capi de familie în
1838 şi 40 dajnici, neguţitori şi meşteri evrei 155 , faţă cu 50 creştini în 1839.
Pentru Podul Iloaiei îl vedem pe noul proprietar Neculai Cantacuzin biv vei logofăt
şi cavaler reclamând de la Mihai Sturza un nou hrisov de împopulare, la 1839 mai 22, în
care asigură evreilor, ca de obicei, scutire de bezmăn pentru sinagogă, baie şi cimitir, şi le
încuviinţează aceleaşi drepturi şi privilegii ca şi târgoveţilor creştini 156 • Numărul lor se
îndoi faţă cu acela din 1831.
Important, mai ales pentru opintirile făcute de proprietari spre a atrage sau a reţine
pe evrei în târgurile lor, este aşezământul dat în 1845, de Eufrosina Roset, pentru târguşorul
Negreşti, pomenit mai sus. Faptul de a da un aşezământ definitiv, abia câţiva ani după
189
întemeierea târgului, se poate explica prin vreo condiţie suspensivă sau restrictivă înscrisă
în scrisoarea de tocmală, şi care nu avea să cadă sau să se îndeplinească decât în acelaşi an.
Ca pildă, se poate cita condiţia stipulată în convenţia târguşorului Poieni, în care se
interzicea evreilor de acolo de a vinde vin înainte de a se aduna 60 familii, gospodari cu
case şi dughene.
Proprietereasa declară în acest aşezământ, că s-a învoit „cu neguţitorii ce se găsesc
pe această moşie şi care acum vor a să aşăza ca să facă case şi dughene pe piaţa unde şi este
înfiinţat de mai înainte rateşu şi dugheni'', şi neguţitorii erau, bineînţeles, numai evrei.
Aşezământul prevede drepturile şi îndatoririle proprietarului şi a târgoveţilor, articolele cu
cari aceşti din urmă pot specula şi sumele ce au a plăti atât ca bezmăn pentru terenul
ocupat, cât şi pentru mărfurile ce le aduc, mărfurile sau obiectele scutite de plată, precum şi
amenzile în caz de nepăzire a punctelor fixate de aşezământ. Dar dacă aceste dispoziţii se
asemănau, în mare parte, cu acele stipulate în scrisorile de tocmală sau în aşezămintele din
târguşoarele fundate mai înainte, apoi mai găsim unele privitoare la administrarea târgului,
trase şi ele, de bună seamă, din hrisoave sau din scrisori de tocmală ce nu ne sânt încă
cunoscute, şi cari pun pe evrei pe un picior de perfectă egalitate cu creştinii,
încuviinţându-Ie atribuţiile unor adevăraţi consilieri comunali de astăzi. Şi aceste stipulaţii
mai arătau puţina greutate ce o puneau boierii pe dispoziţiile legilor şi ale regulamentelor
când interesul lor propriu era în joc, precum şi mijloacele întrebuinţate spre a atrage pe
evrei în târgurile lor.
Articolele 18 şi 19 din aşezământ glăsuesc:
„Art. 18. Pentru orice lucrări atingătoare de obştea târgului cerşute şi de proprietara,
va fi de-a purure două mădulari, unul de o naţie creştinească şi altul de evreiască, oameni
aleşi de obşte prin înscris, cu bune purtări, care în unire cu vechilul vor îndeplini în vremi
nişte aseminea lucruri fără părtinire sau cea mai mică obijduire.
Art. 19. Pentru veniturile ce se unesc în folosul îmbunătăţirii târgului, cuprinse la
art. I, 2, 3 şi 4, vor alcătui deosebită casă a târgului, aşezată sub paza vechilului precum şi a
celor două mădulari prin art. 18, cari vor fi datori a strânge aceste venituri şi a alcătui
generalnică samă de aceste venituri, a le da în otcup prin publicaţii şi mezat, după cuvenita
orânduială, din care se va plăti mai întâi leafa vechilului şi a scriitorului său, pe cât li se va
orândui de proprietate; iar ceilalţi bani să vor păstra în această casă, din care să vor face
cheltuelile trebuincioase pentru îmbunătăţirile târgului. - Vechilul împreună cu feţele sus-
arătate vor alcătui budgetul la începutul fieştecărui an, de cheltuielile cerşute, îmbunătăţirile
dinăuntru, pe care le vor împărtăşi proprietăţii spre a lua încuviinţare, după care vechilul şi
ceilalţi au a urma, dând duplicată socotială de cheltuieli la sfârşitul fieştecărui an
proprietăţii, neputând şi nefiind slobozi a cheltui vreun ban peste acel budget îmbunătăţit,
fără ştirea şi voia proprietăţii„." 157 •
Mult mai caracteristic pentru chipul de a atrage evrei în târgurile nou întemeiate este
hrisovul dat logofătului Alecu Mavrocordat, proprietarul târguşorului Frumuşica. Fără a se
sinchisi câtuşi de puţin de nouele măsuri decretate în 1843, contra aşa-zişilor vagabonzi
evrei, mare[le] boier, unul din marii dregători ai statului, Alecu Mavrocordat încheiă, la 8
octomvrie 1844, o învoială cu neguţitorii târgoveţi jidovi, în scop de a grăbi împopularea
târguşorului, care, pe cât se vede, nu luase avântul ce-l dorise el. Frumuşica numărase, în
1831, vreo 14 familii evreeşti cu 82 suflete, faţă cu 7 suflete creştine. În 1838 evreii
crescură la 47 capi de familie, iar în 1839 erau 10 negustori şi meşteri evrei, faţă cu 5
creştini. Spre a împopula şi mai grabnic târguşorul, proprietarul încheiă zisa convenţie, care
respiră în fiece articol dorinţa arzătoare de a atrage cât mai mulţi evrei.
190
Art. I prevede ca proprietarul „să le dee loc pentru o şcoală, un feredeu şi un ţintirim,
pentru care ei nici un ban bezmăn să nu plătiască, nu mai puţin le va da şi lemne fără plată
pentru facerea acestora". Art. 16 glăsueşte: „să fie dator proprietarul ca, după ce se vor
statornici cel puţin optzeci familii, a le scoate hrisov ca să siguripsască statornicia acestei
alcătuiri întru toată viitorime". Era dar un imbold puternic, aproape infailibil, spre a grăbi
aducere de familii noue evreeşti, şi care îşi produse, de bună seamă, roadele foarte curând.
Mihai Sturza uitând de art. I al „regulelor pentru jidovii ce intră în ţară", decretate în
„seanţă domnească la 14 octomvrie 1843", cuprinzătoare ca nici un jidov nu va fi în
viitorime Piriimit în ţară, afară numai dacă va veni cu un paşaport formalnic şi pe o vreme
hotărâtă" 1 8, întări zisa învoială cu hrisov domnesc, la 1845 iunie 25. El roagă şi pe urmaşii
sei „luminaţi domni, fraţii noştrii... nu numai să nu strămute această legiuire folositoare şi
de obştească priinţă, ci mai vârtos să o întăriască pentru nesfârşita laudă" 159 •
VI
O ilustraţie mai luminoasă şi mai desevârşită a motivelor ce îndemnau pe boieri de a
chema evrei în Moldova pentru împoporarea târgurilor şi a târguşoarelor, şi pe vodă de a-şi
da consimţământul prin hrisov, ne-o dă rezistenţa lui Mihai Sturza de a aproba
amendamentul pe care Obicinuita Obştească Adunare îl votase în 1844 ca un adaus la o
lege ce-i trimesă în deliberare. ,
Anume, la 16 fevruarie 1844, Mihai Sturza trimese Obşteştei Adunări un proiect
intitulat „pentru trei pricini care împovorează pe lăcuitorii de prin sate şi aduc cu dinadinsul
împedecare stării lor" 160 • În cele două dintâi articole ale proiectului se propuse, între altele,
oprirea de a se da evreilor orânzile de prin sate şi dijmuirile, şi li se interzise şi şederea în
sate. Cei stabiliţi în sate aveau să se mute în târguri şi târguşoare într-un soroc de 3 luni
până un an de zile. Obşteasca Obicinuita Adunare discută proiectul în şedinţele sale din 26
şi 28 fevruarie 161 • Cuprinşi de o dragoste neexplicabilă pentru ţărani, pe cari îi exploatau
neomeneşte ca proprietari, câţiva membrii din Adunare propuseră la art. I, care cuprindea
interzicerea speculărei în sate, următorul amendament votat de Adunare:
„Se încuviinţază cu adaugirea ca jidovii să nu fie slobozi a ţine orânzi de băutură nu
numai prin sate, dar nici pe la drumuri, nici prin târguri, şi asemenea să nu fie slobozi a
specularisi nici cu vânzare de ale mâncărei nici la un loc, nici prin târguri, nici prin sate,
nici pe la drumuri, iar afară de speculaţiile orânzilor de băutură şi a dijmurilor, precum şi a
vânzării acelor de ale mâncării, alte osebite pozvolite speculaţii vor fi slobozi jidovii a face
în ţară, şi pentru întrebuinţarea acelor osebite speculaţii vor putea şi a avea vremelnicească
şedere prin sate" 162 •
Nu avem să examinăm aci motivul care a inspirat legea şi amendamentul în chestie.
Adunarea votă şi legea şi amendamentul, şi ea fu supusă la sancţionarea domnească. Mihai
Sturza, care luase cu câteva luni mai înainte mai multe măsuri hărţuitoare contra evreilor şi
promulgase instrucţiile contra vagabonzilor, nu se putu stăpâni faţă cu această propunere,
atâta îi păru de monstruoasă. Pe temeiul art. 52, cap. II al Organicescului Reglement el pofti
Obşteasca Adunare să ia aminte urmările care neapărat s-ar prilejui din această măsură,
precum mai jos se arată:
„1. Cele mai multe târguri din Prinţipat, care sânt proprietăţi particulare, se află
locuite de jidovi, pentru că locuitorii Moldovei îşi află mai bine folosul gospodăriei lor în
plugărie.
191
2. De vor fi opriţi jidovii de prin târguri a face alişveriş de băuturi şi ale mâncării, nu
rămâne îndoială că aceştia lipsiţi fiind de închipuirile vieţuirii vor părăsi acele târguri cari
se vor pustii.
3. Cu această pustiire s-ar face o lovire asupritoare în dreptăţile proprietăţii, mai ales
că nu este cu putinţă a lăcui acele târguri cu săteni, când cele mai multe moşii au trebuinţă
încă de lăcuitori, iar nu a se împuţina numărul acestora trăgându-i prin târguri şi a pătimi
agricultura din lipsa lucrătorilor.
4. Legiuitele tânguiri şi pretenţii a proprietarilor şi a posesorilor, acei ce au
contracturi de rachiu, făină, legumuri i alte producturi, încheete cu jidovii, care opriţi fiind a
vinde băuturi şi de ale mâncării prin târguri vor cere cu drept cuvânt desfiinţarea
contracturilor.
5. Proiectul înfăţoşat Adunării priveşte numai pe sate, a cărora mărginite relaţii nu
pot fi asemănate cu întinderea interesurilor a oraşelor şi a târgurilor, pentru care urmează a
se chibzui nu numai o singuratică măsură, ci o sistemă mai întinsă şi bine cumpănită, ca să
nu pricinuiască îngreuiere şi să aducă feluri de neîndemânări în aplicaţia sa.
În deplină încredere, dar, că Adunarea va cumpăni cu înţelepciune aceste grele
împrejurări, pe lângă care se adaugă şi învăluirea a unui însemnător ram a veniturilor
Visteriei, a căreia împlinire numai prin tacsii se poate înlesni, propunem Adunării ca să
întoarcă luare aminte asupra acestui predmet şi să mărginească a sa lucrare atingătoare de
jidovi numai încât priveşte pe acei de prin sate, numai întâi să să vază rezultatul ce ar aduce
aplicaţia acestei măsuri, şi apoi după ispită să se poată regularisi în vreme o mai departe
lucrare şi pentru acei de prin târguri; căci - ameninţă vodă - fiind încheierea Adunării
precum s-a zis mai sus în mai multă întindere asupra puntului întâiu din proiect, ne vom
afla în poziţie de a nu o putea întări, şi prin urmare ar remânea înnimicit tot proiectul, care
cuprinde în sineşi măsuri de mare priinţă pentru locuitorii săteni" 163 •
Ofisul domnului fu comunicat Adunărei în şedinţa sa din 4 martie. Ea păşi pe dată la
desbaterea lui şi cu majoritatea de două treimi reveni asupra votului său anterior. În raportul
său cătră vodă, preşedintele Adunărei îl informă că „Obşteasca Obicinuita Adunare, după
trataţia şi debataţia urmată cu majoritaua glasurilor, găseşte înaltele observaţii cuprinse în
acest ofis foarte drepte şi temeinice, hotărăşte ca, potrivit cu acele, încheerea ei de mai
înainte, în aceia ce se atinge de puntul întâi a proiectului pentru trei pricini ce împovorează
pe lăcuitori, să se cunoască mărginită numai pentru lăcuitorii de prin sate" 164 •
Dar motivele invocate de vodă, pe care Adunarea le găseşte drepte şi temeinice, ne
explică de ce evreii erau întemeietorii târgurilor şi pentru ce ocârmuirea şi particularii
căutau să-i atragă în ţară.
Am arătat aiurea soarta legei de mai sus, în ce priveşte oprirea evreilor de a lăcui şi a
se stabili în sate. Ea nu se putu menţine multă vreme, fiind contrară intereselor
proprietarilor de moşii, ale boierilor şi ale populaţiei. Prezenţa evreilor era necesară în sate,
ca şi în târguri. Lesne se înţelege, dar, că fraza lui Mihai Sturza că după ce se vor vedea
roadele legei la sate se va putea chibzui asupra întinderei sale la târguri, era numai o vorbă
goală. Vodă ţinea să-i dauriască pilula Adunărei şi să clădiască membrilor un pod spre a
putea bate în retragere şi să revie asupra votului lor nechibzuit.
Nimenea nu se mai gândi de a relua chestia. Din contra, după abdicarea lui Mihai
Sturza 165 se mai înfiinţară 20 târguşoare noue, în anii 50. Nu avem lămuriri asupra acestor
noue descălecări. Nu cunoaştem decât hrisovul privitor la Iveşti, pe care caimacamul T. Balş
îl dădu, la 13 octomvrie 1856, postelnicului Panaite Balş, prin care întăreşte învoiala
săvărşită cu târgoveţii şezători în acel târguşor. Dispoziţiile din ea sânt copiate după alte
192
învoieli şi hrisoave privitoare la deschidere de târg nou. Astfel, art. 4 prevede că „Pentru
trei ani de zile, începător de la 1855 şi până la 23 aprilie 1858, nu va plăti obştia bezmăn şi
otcup". Iar art. 3 stipulează: „Pentru naţia jidovilor, să le dea proprietatea loc de şcoală,
feredeu şi înmormântare fără plată de bezman, la a cărora clădire se vor ajuta şi de
proprietate la cheltuială".
Cât pentru motivul pentru care Căimăcămia învoeşte deschiderea de târg nou,
hrisovul ne spune „că înmulţirea târgurilor este un mijloc necontestat pentru înflorirea
comerţului ... " 166•
Târgul Iveşti, deşi situat în partea de sud a Moldovei, număra doi ani după
întemeiare, în 1859, o populaţie de 209 suflete evreeşti, dând 22 dajnici la plata gabelei.
Aceşti dajnici evrei sânt, de bună seamă, adevăraţii întemeietori ai târgului. Cele 635
suflete creştine, ce ni le dă statistica din 1859, dacă nu ne găsim în faţa unei greşeli de tipar,
nu pot fi decât plugarii cari n-aveau nimica de împărţit cu noul târguşor. Aceasta nu rezultă
numai din faptul că pe la 1894 erau abia în totul 455 creştini, pe când evreii erau în
covârşitoare majoritate 167 , ci încă de pe aceia că statistica din 1859 ne dă în totul 15
negustori şi 2 meşteri creştini 168 •
În aceiaşi situaţie cu Iveştii erau, de bună seamă, târguşoarele nou înfiinţate din
ţinutul Romanului, cari cuprindeau în 1859 o populaţie covârşitoare, de nu exclusiv
evreiască, şi adică: Băceşti - 474 evrei, faţă cu 453 creştini 169 , Băra - 245 evrei, 195
creştini 170 , Dămieneşti- 154 evrei, 170 creştini 171 , Onişcani - 80 evrei, 68 creştini 172 •
În ţinutul Iaşului, nouele târguşoare Dimache şi Ţigănaş, zis şi Căminăreşti,
numărară, în 1859, câte 67 şi 78 evrei faţă cu 62 şi 60 creştini 173 ; iar în ce priveşte Ţibana,
autorul Dicţionarului geografic ne spune că proprietarul moşiei declarând, în 1857,
înfiinţarea târguşorului, în scurt timp s-au adunat mulţi evrei şi târguşorul a ajuns în
floare 174 • Acest fapt e confirmat şi de statistica din 1859, care indică 78 evrei faţă cu 60
creştini, şi ei ţărani din sat, întrucât aceiaşi statistică ne dă în totul 2 neguţători creştini şi
nici un meşteşugar.
În judeţul Fălciu, târguşoarele: Gugeşti număra, în 1859, 54 evrei faţă cu 50 creştini,
iar Hocenii 64 evrei, 18 creştini.
În judeţul Suceava, Paşcanii, pe care Dicţionarul geografic îl crede întemeiat la
începutul veacului al XIX-lea 175 , dar care nu fu înfiinţat decât după 1848, număra, în 1859,
o populaţie de 86 evrei faţă cu 5 creştini.
Ultimul târguşor înfiinţat în Moldova este Drăncenii, numit şi Brânză, întemeiat de
Mihai Kogălniceanu în 1862, pe moşia sa, cu hrisov domnesc 176, dar nici aice nu avem
amănunte.
Alăturea cu împopularea târgurilor nou întemeiate, crescu şi populaţia din târgurile
create mai dinainte, prin imigrarea sau aşezarea necontenită a elementelor noue, în urma
propagandei făcute de cei mai dinainte stabiliţi, propaganda făcută cu învoirea, şi fără doar
şi poate, cu stimularea proprietarului târgului. Recenzământul din 1859 ne arată avântul luat
de fiecare târg şi târguşor graţie atragerei necontenite a elementului evreesc.
O istorie economică a Principatelor Române nefiind încă scrisă, nu ne putem da
seama, într-un mod lămurit, despre enorma influenţă şi rolul preponderent pe cari aceşti
evrei, chemaţi din străinătate, îl jucară în desvoltarea lor economică, nici partea ce au luat-o
la renaşterea poporului român. Noii veniţi, întemeietorii târgurilor şi ai târguşoarelor,
reîmpopulatorii târgurilor vechi, puseră în valoare, alăture cu evreii baştinaşi, atât prin
hărnicia lor, cât şi prin spiritul lor de întreprindere, roadele pământului pe care se aşezară.
Agricultura luă un avânt pe care nu-l cunoscuse mai înainte. Pământuri, lăsate în paragină
193
secole de-a rândul şi cari serviau cel mult ca imaşuri pentru păscutul vitelor, fură brăzdate
de plug. Veniturile moşiilor crescură văzând cu ochii. Materii brute, cari mai înainte nu
aveau nici o valoare sau o valoare cu totul neînsemnată, căpătară o putere de cumpărătură
care aducea belşugul în casele stăpânitorilor şi a încunjurimei. Târgurile şi târguşoarele
deveniseră centre importante pentru schimbul, vânzarea şi cumpărarea produselor de tot
soiul din regnul animal, vegetal şi mineral. Exportul crescu din an în an într-o proporţie
geometrică; comerţul se ridică la o treaptă necunoscută în vremile trecute. Budgetul Ţărilor
Române, sărăcăcios şi anemic, atinse cifre negândite şi nevisate.
Meşteşugurile foarte primitive se transformară şi ele sub munca şi sudoarea acelor
oameni harnici, cari emancipară cu încetul şi cu o perseverenţă rară târgurile ce le locuiau,
apoi întreaga ţară, de sub tutela străinătăţei, reţinând în ţară multe sume de acele ce se
cheltuiau mai înainte pentru obiecte fabricate, fie de primă necesitate, fie de lux.
Industria mare îşi datoreşte şi ea în bună parte existenţa sa, când direct, când
indirect, spiritului de întreprindere, capitalului, propagandei şi muncei harnice ale acestor
evrei.
Dar evreii îşi făcuseră datoria. Şi după ce epoca renaşterei politice şi economice a
Principatelor se desăvârşise, ei cari fuseseră primii pioneri şi alcătuiau una din pârghiele
principale pentru grăbirea renaşterei, fură puşi la o parte sau lăsaţi în uitare. Aceiaşi boieri
sau descendenţii lor, aceiaşi proprietari, oameni politici, cari se slujiseră de evrei ca de un
admirabil instrument pentru prosperarea lor proprie şi pentru propăşirea ţării, pentru
valorificarea moşiilor şi a produselor pământului, se întoarseră năprasnic contra salahorilor
de la primul ceas şi-i tratară mai rău ca pe fii vitrigi, ca lepre. Evreul îşi făcuse datoria,
n-avea decât să plece.
Poate fi interesul momentan al politicei şi al politicianilor de a se lua măsuri
excepţionale contra evreului, va veni însă o vreme când istoricul imparţial, graţie
documentelor, azi încă necunoscute, va lumina scenele şi faptele din trecut şi, făcându-le
deplină dreptate va recunoaşte evreilor serviciile ce le-au adus Ţărilor Române şi României
şi meritele ce şi-au câştigat.
Bucureşti, Editura Uniunii Evreilor Pământeni, 1914, 100 p.
NOTE
I. Asupra sloboziilor vezi: V.A. Urechiă, Memoriile Secţiunii Istorice, Notiţe despre slobodzii, 1888; „Analele
Academiei Române", IX şi Radu Rosetti, Pă111ântul, sătenii şi stăpânii î11 Moldova, I, Bucureşti, 1907,
p. 292-96. (N.a.)
2. La Rou111anie et Ies Juifî par Verax. Avec 65 tableaux statistiques dans Ie texte. Une carte et trois planches hors
texte, Bucarest, 1903, 384 p. (L.B.) ·
3. N. Su(u, op. cit„ p. 54. (N.a.)
4. N. Suţu, op. cit„ p. 56, nota. (N.a.)
5. V. articolul meu „Radu Rosetti contra Verax", în: Eg„ XXII, no. 9 şi IO din 4 şi 11 martie 1911. (N.a.)
6. N. Iorga, St. şi doc„ V, p. 105, nota 2, hrisov din 2 aprilie 1742. (N.a.)
7. Enzenberg, Carol baron de, general austriac (1725-1810). Între 1778-1786, administrator militar al Bucovinei.
(L.B.)
8. În texte tipărit părtinindu-se, învederat o greşală de cetire sau de tipar. (N.a.)
9. Uricariul, XI, p. 262-63. (N.a.)
194
10. Dr. J. Caro. Geschichte der Juden i11 Lemberg, Krakau, 1894, p. 45. E straniu de constatat că proclama1ia lui
Ştefan Tomşa - Caro tipăreşte din greşală Petru - se află în aceiaşi fasciculă, 517, în care Hasdeu găsise
ordinul de izgonire, publicat în AIR, I, I, p. 174, dar pe care se păzi să o pomenească şi să o reproducă.
Aceasta dovedeşte buna credinlă cu care acest istoric proceda în cercetările sale istorice, chipul cum îşi
alegea documentele şi încrederea ce putem da afirma!iilor lui. (N.a) Referirea se face la privilegiul
comercial acordat de Ştefan al Ii-lea Tomşa, domn al Moldovei (1611-1615), la 10 decembrie 1613, în
care s-a stabilit traseul comercial din Moldova care poate fi străbătut de negustorii polonezi, ucraineni,
armeni şi evrei care vin în Moldova. V. !MER, I, p. 80, doc. 106. (L.B.)
11. Hunnuzaki, Suplimentul 1113, p. 72. (N.a.)
12. Dr. J. Caro, op. cit., p. 67. (N.a.)
13. Referirea se face la consecin!ele pentru evrei a răscoalei cazacilor izbucnită în 1648. (L.B.)
14. Chiar dacă nu cunoaştem o acoperire documentară pentru această afirmare a lui Schwarzfeld, sunt documente
care atestă existen1a evreilor în Suceava la începutul secolului al XVIII-iea (Vezi !MER, li/I,
documentele 86, 143). (L.B.)
15. N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, Bucureşti, 1902-1903 (În continuare, Doc. Callimachi),
I, p. 444-45. (N.a.) Referirea se face la ispisocul lui Grigore Callimachi voievod, din 2 iulie 1761, prin
care se stabileşte data, locul şi modul de organizare a târgului săptămânal în oraşul Suceava. (V. Suceava,
file de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului. 1388-1918, voi. I, p. 408-411, doc. 259. (L.B.)
16. N. Iorga, Basarabia noastră, [St. şi doc., voi. XXIV), Bucureşti, 1912, p. 76. (N.a.)
17. M. Kogălniceanu, Cronicele, III, p. 142. (N.a.) V. şi !MER, li/I, p. 52-54, doc. 74. (L.B.)
18. Conform hartei anexată, la voi. I al lui Fr. J. Sulzer, op. cit. (N.a.)
19. N. Iorga. Doc. Ca/limachi, I, p. 498. (N.a.)
20. Ibidem, p. 458-60. (N.a.)
21. Fr. J. Sulzer, op. cit., p. 389. (N.a.)
22. N. Iorga, St. şi doc., VI, p, 295, no. 604. (N.a.) V. şi !MER, li/I, p. 156, doc. 189. (L.B.)
23. N. Iorga, op. cit., VI, p. 381, no. 1292 şi 1293. (N.a.) V. şi !MER, li/I, p. 144, doc. 169. (L.B.)
24. N. Iorga, 011. cit., VI, p. 436, no. 1641. (N.a.) Hrisovul datează din 28 noiembrie 1736. V. şi !MER, li/I, p. 75-
76, doc. 95. (L.B.)
25. N. Iorga, op. cit., VI, p. 246, no. 316. (N.a.) Hotărârea domnitorului C. Mavrocordat datează din I XII 1742.
V. şi !MER, li/I, p. 76, doc. 95, nr. I. (L.B.)
26. N. Iorga, Doc. Callimachi, li, p. 94. (N.a.) V. şi !MER, li/I, p. 76, doc. 95, nr. I. (L.B.)
27. Probabil Sender. Sandu I trebuie să fie o greşală de citire, deşi e adevărat că evreii traduc Sender cu Alexandru
=Sandu. (N.a.)
28. N. Iorga, op. cit., li, p. 94. (N.a.)
29. N. Iorga, op. cit.„ li, p. 82 şi 86. (N.a.) V. şi !MER, li/I, p. 76, doc. 95, nr. I. (L.B.)
30. N. Iorga, St. şi doc., VI, p. 272, no. 490. (N.a.)
31. N. Iorga, Doc. Callimachi, I, p. 434-5, nota 3. (N.a.) V. şi !MER, 11/2, p. 28-29, doc. 26. (L.B.)
32. Fr., an. IV, nr. 26 din 2 iulie 1882, p. 199. (N.a.) Vezi şi IMER, 11/2, p. 73-74, doc. 60. (N.a.)
33. Vezi în acest sens IMER, li/I, p. 73-74, doc. 60. (L.B.)
34. N. Iorga, St. şi doc., XX, p. 84. V.A. Urechia, li, p. 376. (N.a.)
35. N. Iorga, op. cit., V, p. 243, no. 109. (N.a.)
36. N. Iorga, op. cit., V, p. 249, no. 121. (N.a.)
37. Uricariul, VI, p. 475-79, pont. 5, 7, 8, 11 şi 12. (N.a.) Vezi şi Seria A, voi. li, p. 93-96, doc. 59. (L.B.)
38. M. Drăghici, op. cit., li, p. 45-46. (N.a.)
39. Uricariul, XVI, p. 129-131. (N.a.) V. şi IMER, 11/2, p. 210-213, doc. 131. (L-8.).
40. June o rea citire, trebuie să fie Chun = hune. (N.a.)
41. F.A. Wickenhauser, Die Deutsche Siedlunge11 in der Bukovina, 2 tes Băndchen, Cernăuţi, 1888, p. 30.
(Aşezările germane în Bucovina), Humiuzaki, X, Introducere, p. 36. (N.a.)
42. Vorba e evident rău transcrisă, trebuie să fie obştirea, sau publica1ie. (N.a.)
43. În originale aci o bucată ruptă. (N.a.)
44. Să fie oare în adevăr Moşcu? Al patruleaa evreu, după preambul, este Leiba zet (ginerele lui) Borohovici.
(N.a.)
45. Învoiala de fală a fost publicată, împreună cu hrisovul lui Alex. Moruzi şi cu o introducere, într-o foaie volantă
la finele anului 1887 sau începutul lui 1888. Documentul e o copie autentificată în 1835 august 20 de
Aghenţia Austriacă din laşi, sub semnătura lui Kallenberg, scoasă ea însăşi după o copie autentificată în
1833 mart 23 de Judecătoria 1inutului Dorohoi. Am făcut câteva uşoare îndreptări, întrucât vorbele
îndreptate aveau toată aparen1a unor greşeli de tipar. Cuvintele, ce mi s-au părut omise, le-am pus în
paranteze. Originalul era semnat de Const. Mareş. (N.a.)
195
46. Vezi Anexa I. (N.a.) V. documentul în IMER, 11/1, p. 370-371, doc. 252. (L.B.)
47. Le comte d'Hauterive, Memoire sur /'etat ancien et actuel de la Moldavie, presente... en 1787, Bucureşti,
1902, p. 130-32. (N.a.) V. şi IMER, 11/2, p. 322-323, doc. 212. (L.B.)
48. M. Drăghici, op. cit., li, p. 59. (N.a.)
49. V.A. Urechia, V. p. 513. (N.a.)
50. Nu găsesc pasajul în chestie, în Carra, traducerea română de Orăşanu. (N.a.)
51. A.O. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. X, Epocafanarioţilorde la 1812-1821, Iaşi, Editura
Librăriei şcoalelor Fraţii Şaraga, 1896, p. 108. (N.a.)
52. Zamfir C. Arbore, 1848-1933. Basarabean de origine; intelectual cu orientare de stânga; printre altele, autorul
Dicţionarului geografic al Basarabiei. (L.B.)
53. Idem, Basarabia în secolul XIX-iea, Bucureşti, 1898, p. 285. (N.a.)
54. Uricariul, VIII, p. 290. (N.a.)
55. Uricariul, VI, p. 239. (N.a.)
56. N. Iorga, Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice a Principatelor Române, Bucureşti,
1902, p. 75. (N.a.) În continuare Doc.financiare).
58. Z.C. Arbore, op. cit., p. 286. (N.a.)
59. M. Buignon, Le Bassarabie a11cie1111e et modeme, Lausanne el Odessa, 1846, p. 155-156. (N.a.)
61. N. Iorga, Basarabia noastră, p. 105-106. (N.a.)
62. N. Iorga, Documente financiare, p. 75. (N.a.)
63. Uricariul,_Ylll, p. 340-341. (N.a.)
64. N. Filipescu-Dubău. Dicţionar geografic al judeţului Dorohoi, Iaşi, 1891, p. 209. (N.a.)
65. Ortensia Buzoianu Racoviţă. Dicţionar geografic al judeţului Bacău, Bucuresci, 1895, p. 543. (N.a.)
66. M. Canianu şi A. Candrea, Dicţionar geografic al judeţului Putna, Bucuresci, 1897, p. 196, dată neexplicabilă, cu
cât autorii ne spun că târgul s-a înfiinţat pe baza hrisovului din acel an, dat de Mihai Su\u. (N .a.)
67. Serafim Ionescu, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucuresci, 1894, p. 233. (N.a.)
68. N. Filipescu-Dubău, op. cit., p. 292-293. (N.a.)
69. N. Filipescu-Dubău, op. cit., p. 306. (N.a.)
70. Această concluzie atât de categorică a lui E. Schwarzfeld este contestată în istoriografia actuală. Ecaterina
Negruţi, spre exemplu, apreciază că negarea sau supraaprecierea rolului evreilor în înfiinţarea târgurilor
sunt „speculaţii cu substrat politic". Recunoscând rolul important al evreilor în înfiinţarea şi dezvoltarea
târgurilor, E.N. consideră că apariţia acestor aşezări a fost impusă de noile condi!ii economice şi sociale.
Fireşte, conchide autoarea, migra\ia evreilor a ... însemnat un spor important pentru popula\ia urbană, însă
nu în sensul că au impopulat şi reimpopulat oraşe pustii sau pustiite. Ecaterina Negru\i, Rolul evreilor în
formarea târgurilor... , publicat în SAHIR, 1996, p. 139-153. (L.B.)
71. Vezi în acest sens studiul E. Schwarzfeld, Evreii din Moldova sub Reglementul Organic, inclus în antologia de
faţa. (L.B.)
72. V.C. Nădejde şi I. Ţiţu, Dicţionar geografic al judeţului Botoşani, Bucureşti, 1895, p. 210. (N.a.)
73. Învoiala de aşezare în Moineşti intre târgoveţi şi evrei pe de o parte şi proprietarul locului pe de altă parte a fost
semnată la 16 mai 1826. Sunt prevederi speciale pentru evrei. V. IMER, II/I, p. 533-534, doc. 121. (L.B.)
74. Verax, op. cit. Bucureşti, 1903, p. 8. (N.a.)
75. Verax, op. cit., p. 14 şi 15. Notăm că toate datele statistice citate de aci înainte sâni scoase din această carte,
dacă nu se indică alt isvor. (N.a.)
76. C. Chiriţă, Dicfionar geografic al judefului laşi, Bucuresci, 1888, p. 177, sub verbo. (N.a.) (În continuare,
Chiri\ă, laşi).
77. Vezi spre pildă N. Iorga, St. şi doc„ VI, p. 302, no. 635, document din 1742. (N.a.)
78. N. Iorga, op. cit„ V, p. 80. Pomenit şi într-un document din 1767, iulie 1. „Analele Acad. Române", Memoriile
secţiei istorice, XXIX, p. 104. (N.a.)
79. C. Chiriţă, op. cit., p. 177. (N.a.)
80. Inedit. Vezi Anexa li (N.a).
81. Inedit. Vezi Anexa III. (N.a.) Publicat recent în !MER, 111/l, (p. 487-489, doc. 101). (L.B.)
82. N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului,
voi. li, Bucureşti, 1896, p, 689, unde vomicul Rosei figurează printre protestatari. (N.a.) (În continuare
Iorga, Acte şi fragmente).
83. Inedit. Vezi Anexa I. (N.a.)
196
84. Învoiala este în adevăr încredin\ată de Divan, la 21iunie1824. Vomicul Şărban Negel însuşi figurează printre
membrii Divanului. Actul era, în 1888, în posesia anticarului B. Pohl din laşi, care l-a dat spre copie
Societă\ii istorice „Juliu Barasch". (N.a.)
85. Inedit. Vezi Anexa IV. (N.a.) V. OIER, p. 241-243, doc. 153. (L.B.)
86. Uricariul, XIX, Iaşi, 1891, p. 105-6. (N.a.)
87. Ortensia Racovi(ă, op. cit„ p. 198. (N .a.)
88. Fr„ Bucureşti, an IV, p. 269. (N.a.)
89. Inedit, vezi Anexa V. (N.a.) V. OIER, p. 129-130, doc. 74. (L.B.)
90. Amintim că după Dicţionaru/ geografic al judeţului Dorohoi, Săvenii ar fi fost înfiintat cu mult înainte de 1816,
când a căpăllll hrisovul de la Calimahi, ceea ce indică, în orice caz, că era un sat foarte populat. (N.a.)
91. Numărul creştinilor îmi pare foarte exagerat, afară dacă s-au cuprins, printre locuitorii târgului, tăranii care
locuiau pe toată întinderea moşiei. Că evreii sâni totuşi şi aci adevăra\ii fondatori ai târgului, se vede din
registrul contribuabililor din 1839. El ne dă, pentru Săveni, 23 de comercianti şi meşteşugari evrei şi nici
un creştin. Creştinii erau dar to\i plugari şi nu târgove\i (N.a.)
92. Cifrele aceste îmi par cu totul greşite, deoarece găsim în 1893: 39 de negu\itori şi meşteri evrei, fată cu 9
creştini. Evreii erau dar mult mai număroşi, iar cea mai mare parte din creştini, plugari din sat. (N.a.)
93. Canianu şi Candrea, op. cit„ p. 196. (N.a.)
94. Theodor N. Ciuntu, Dicţionar geografic. statistic şi istoric a/judeţului Tecuciu, Bucuresci, 1897, p. 259. (N.a.)
95. Fr„ IV, 1882, p. 285. (N.a.)
96. V.A. Urechia, VIII, p. 635-36. (N.a.)
97. Dacă pun pret pe tradi\ia citată, e că la 1882, când a fost publicată, nu apăruse încă nici un document privitor
la întemeiare de târguri noue. Autorul notiţei, d. Osian Kohl, nu putea dar fi influen\at de aiurea. (N.a.)
98. APR, V, p. 741-68. (N.a.)
99. C. Chiriţă, op. cit„ p. 29, sub verbo. (N.a.)
100. lbidem. (N.a.) Cf. Statisticii alcătuite de Gh. Platon, această cifră a fost înregistrată de catagrafia din 1845. V.
lMER, 111/1, p. 145. Pentru 1859, v. E. Negruţi, 1997, Anexa 24. (L.B.)
101. Const. D. Gheorghiu, Dicţionar geografic a/judeţului Neamţ, Bucureşti, 1895, p. 79.
102. Bozienii figurează cu 20 capi de familii evrei în catagrafia din 1845, (N.a.) V. !MER, III/I, p. 145, apud.
Platon. (L.B.)
103. Fr„ IV, (1882), p. 319. (N.a.)
104. Const. D. Gheorghiu, op. cit„ p. 79. (N.a.)
105. N. Filipescu-Dubău, op. cil„ p. 67, sub verbo. (N.a.)
106. Cf. OIER, doc. 145, p. 231-234. Învoiala dintre hatmanul T. Balş şi locuitorii aşezaţi a fost iscălită la 26 oct.
1838. Actul este semnat de G. Grigoriu, medelnicer, Marcu sin Haim şi al\i negustori moldoveni şi evrei.
(L.B.)
107. Cifra figurează în catagrafia din 1845. (N.a.) V. !MER, 111/1, /oc. cit„ (L.B.)
108. Theodor N. Ciuntu, op. cit„ p. 161, sub verbo. (N.a.)
109. Fr„ an IV (1882), p. 385. (N.a.)
I IO. APR, V, p. 757. (N.a.)
111. Fr„ IV (1882), p. 385. (N.a.)
112. Filipescu-Dubău, op. cil„ p. 292-293. (N.a.) Textul contractului încheiat pe o perioadă de 30 de ani între
logofătul Costache Sturza, proprietarul moşiei Rădăuţi, \inului Dorohoi, şi negustorii evrei. V. !MER,
111/2, p. 387-389, doc. 351. (L.B.)
113. Cf. catagrafiei din 1845 erau 43 capi de familie. Loc. cit., p. 135, apud Platon. (L.B.)
114. C. Chiri\ă, Dicţionar geografic a/judeţului Fălciu, Iaşi, 1893, p. 165, s.v. (în continuare Fălciu). (n.a).
115. „Buletin, foaie oficială", laşi, 4 iulie 1846, no. 52, p. 206 a (N.a.)
116. În 1846, evreii din Moldova plăteau, prin gabelă, 60 lei pe an pentru fiecare cap de contribuabil. (N.a.)
117. Răducăneni figurează în tabelul statistic din 1845 cu 32 capi de familii evrei. Apud Platon, l.c. (L.B.)
118. Pacu (Moise N.), Dicţionarul geografic şi statistic a/judeţului Covurlui, Galati, 1892, p. 24, sub verbo. (N.a.)
119. „Buletinul Camerei de Comerţ din Gala\i, pe octombrie 1906", apud „Cr. lsr.", VI, no. 39, din 26 oct. 1906.
(N.a.)
120. Eg„ an X, nr. 7, 12 decembrie 1899, p. 54, care zice că Pascal ar fi fundat târgul. Trebuie să fie aci o confuzie
între fiul şi tatăl, căci târgul fiind întemeiat înainte de 1838, Pascal era un copil de 9 ani la fundarea lui.
(N.a.)
121. Că data 1845 mai 21, ce o poartă exemplarul, este data unei copii rezultă din faptul că la 1838 cei 29
gospodari evrei erau deja stabili\i în târguşor şi că învoiala vorbeşte de înfiin\area târgului la 1845, când
fiinta. la acea epocă, de un număr de ani. Aceasta reiese şi din art. 5 al aşezării, care spune că gospodarii
au a-şi face dughenile până într-un an. Doar nu vor fi stat gospodarii 6 ani sub cerul liber. (N.a.)
197
122. Inedit, vezi Anexa. (N.a.) Vezi documentul inclus la sfârşitul lucr.1rii. (L.B.)
123. Codăeşti figurează în catagrafia din 1845 cu 45 de familii [evreieşti], dintr-un total de 190. V. !MER, III/I, p.
146, apud Platon. (L.B.)
124. „Buletin, foaie oficială", XIV, no. 52, laşi, 4 iulie 1846, p. 246. (N.a.)
125. C. Chirilă, Dicţionar geografic al judeţului Vaslui, Bucuresci, 1889, p. 49-50. (N.a.) (În continuare, Chiriţă,
Vaslui).
126. „Buletin foaie oficială", XIV, no. 52, p. 246 (N.a.)
127. MO al Moldovei, 27 august 1859. Verax, op. cit., p. 3. (N.a.)
128. Fr., IV, 1882, p. 389. C. Chiriţă, Fălciu, p. 50. (N.a.)
130. Filipescu-Dubău, op. cit., p. 208 şi 210. (N.a.)
131. C. Chiriţă, Vaslui, p. 129. (N.a.)
132. Uricariul, VII, p. 371. (N.a.)
133. Ibidem, VII, p. 373. (N.a.) V. şi !MER, HUI, p. 302. (L.B.)
134. APR, V, p. 725 şi 763. (N.a.)
135. Negreşti figurează în catagrafia din 1845 cu 72 capi de familie. V. !MER, HUI, p. 146, apud Platon. (L.B.)
136. „Buletin, foaie oficială", laşi, XIV, no. 44, 6 iunie 1846, p. 237. (N.a.)
137. Într-un articol publicat în „Opinia" din Iaşi şi reprodus în Eg., XXII, din 16 sept. 1911, p. 283, d. Ghibănescu
arată că târgul Negreşti are hrisov de întemeiere din 1845, iulie 5, dat de M. Sturza Vodă, boieroaicei
Eufrosina Rosăt. Aceasta nu e exact. Data în chestie e acea a unui aşezământ, pe când hrisovul a fost
eliberat, de bună seamă, cu vreo zece ani mai înainte. (N.a.)
138. Inedit. Vezi Anexa. (N.a.) Documentul este reprodus sub formă de regest în OIER, p. 476. (L.B.)
139. V. şi E. Negruli, 1997, Anexa 24. (L.B.)
140. C. Chirilă, Vaslui, p. 129. (N.a.)
141. C. Chiriţă, Fălciu, 204 s.v. (N.a).
142. „Buletin, foaie oficială", XIV, no. 51, p. 205 a. (N.a.)
143. MO al Moldovei, 27 august 1859. (N.a.) Verax, op. cit., p. 31. (N.a.)
144. C. Chiri\ă, Fălciu, p. 204. (N.a.)
145. Buzoianu-Racoviţă, op. cit., p. 584. (N.a.)
146. Valea Rea figurează în 1845 cu 52 de familii de evrei din total populaţie 115. !MER, HUI, p. 144. (L.B.)
147. O. Buzoianu-Racoviţă, op. cit., p. 584. (N.a.)
148. Referirea se face la anaforalele din 1834 (sept. 10); 1838 (aprilie 11) şi la anafoarua Sfatului Administrativ şi
/11strucţiu11ile alcătuite pentru cercetarea vagabonţilor de toată naţia şi oprirea năvălirii jidovilor în ţară,
aprobate de Mihai Sturdza, domnul Moldovei, din 1839 iulie 4. (IMER, IIU2, p. 224-229, doc. 270).
(L.B.)
149. „Buletin, foaie oficială", VII, no. 22, Iaşi, 12 martie 1839. (N.a.) Pentru aşezământul din 15 decembrie 1837,
vezi şi !MER, IIU2, p. 145-147. (L.B.)
150. În acest sens, Convenţia încheiată între Costache Mareş şi evrei la 30 mai 1792. !MER, IU2, p. 368-369, doc.
251. (L.B.)
151. MA, I, p. 516, nr. 379. (N.a.) V. şi IMER, IIU2, p. 224-229, doc. 270. (L.B.)
152. Referirea se face probabil la Instrucţiunile din 14 octombrie 1843 cu privire la cercetarea vagabondajului. V.
IMER, llU2, p. 308-310, doc. 326. (L.B.)
153. Cifra de 195 capi de familie în Suliţa se referă la anul 1845. !MER, HUI, p. 4-5, apud Platon. (L.B.)
154. Nădejde şi Titu, op. cit., 210, sub verbo. (N.a.)
155. Încă o dovadă de inexactitatea catagrafiei acelor vremuri. Dacă erau 40 dajnici evrei în 1839, numărul
familiilor în 1838 avea să fie cu mult mai superior. De altfel, cifra de 40 birnici pentru Drăguşeni nu poate
fi nici ea exactă. Întreg ţinutul Covurlui avea, în 1839, maximum 231 birnici evrei, din cari 229 în Galaţi,
cifră şi ea exagerată. (N.a.)
156. Inedit. Vezi Anexa. (N.a.) Vezi supra nota 85. (L.B.)
157. Inedit. Vezi Anexa. (N.a.) Publicat în rezumat în OIER, p. 476. (L.B.)
158. MA, I, p. 519, no. 383. (N.a.) V. supra nota 150. (L.B.)
159. Inedit. Vezi Anexa. (N.a.) Publicat în OIER, p. 321-323, doc. 212. (L.B.)
160. APR. XIU2, p. 360. (N.a.) V. şi !MER, IIU2, p. 324, doc. 332, nota I. (L.B.)
161. APR, voi. cit., p. 367 şi 368. (N.a.)
162. loc. cit., p. 533, no. 39, litera A. (N.a.)
163. loc. cit., p. 534-5, no. 39, litera C. (N.a.)
164. Loc. cit., p. 372-73, p. 535-536, nr. 39, litera E. (N.a.)
165. Abdicarea domnitorului Mihai Sturdza (1849). (L.B.)
198
166. „Curierul judiciar" no. 21, din martie 1902, ,,Buletinul Uniunii comunităţilor israelite'', Iaşi, 1903, p. 131-
134. (n.a.) V. şi OIER, p. 412-413, doc. 274. (L.B.)
167. Th. N. Ciuntu, op. cit., p. 111. (N.a.)
168. MO al Moldovei, no. 89, 27 august 1859. (N.a.)
169. Şi aci creştinii sunt tăranii din sal, nu târgovetii. Astfel, la 1885 erau 229 familii, din care 108 evreieşti. (P.
Condrea, Dicţionar geografic a/judeţului Roman, p. 12). (N.a.)
170. M. Canianu şi A. Candrea, op. cit., p. 16, ne spune că la 1885 erau la Băra 71 familii, mai toate evrei. În
1859, erau în totul 2 negustori creştini cu 9 calfe şi calfe meşteşugari. (N.a.)
171. Avea, în 1859, I meşter şi 2 calfe creştini, restul era, dar, plugari. (N.a.)
172. N-avea, în 1859, nici un negustor, nici un meşteşugar creştin. (N.a.)
173. Dimachi n-avea, în 1859, nici un negustor sau meşter creştin. Ţigănaş, 6 comercianti. Creştinii sâni, dar, cei
din sate. (N.a.)
174. C. Chiri\ă, Dicţionar geografic a/judeţului laşi, p. 236. (N.a.)
175. Serafim Ionescu, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, p. 233. (N.a.)
176. C. Chiriţă, Fălciu, p. 34. (N.a.)
ANEXE
I
Documente privitoare la fundarea Târguşorului Podul-Iloaei
1823 mai 25
Cu mila lui Dumnezeu Noi Ioan Sandu! Sturza Voevod, domn Zemii Moldaviei.
Pretutindine oraşele şi târgurile au slujăt spre folosul şi întemeiare stării noroadelor, acesti
fiind purure lăcaşurile unde să sălăşluesc învăţăturile meşteşugurilor şi toate celelalte îndeletniciri a
iscusănţei, acolo şi lucrare neguţătoriilor să înfiinţază în tot chipul şi cu aceasta dinpreună şi sporire
bogăţăei, apoi acolo şi plugariul şi păstoriul află preţul cel aşteptat al ostenelilor şi al sudorilor feţii
lor, şi de acolo să răvarsă toate înlesnirile şi folosănţele acele în cari să închee fericire noroadilor.
Domniea me râvnătoriu fiind întru toate cele privitoare spre îmbunătăţăre stării şi aceiea de obşte a
patriii şi a~eiea în parte a fieşticăruia, după cuviinţa dreptăţilor celor cunoscute, luat-am aminte la
cererea ce ni-au tăcut prin jalobă al nostru cinstit şi credincios boer dumnealui Şărban Negel biv vei
vomic ca să-i să sloboadă voe prin hrisovul domniii mele de a alcătui târgul din nou pe moşiea
dumisale Scobinţănii di Ia ţănutul Cârligăturii, care alcătuire de târg dumnealui, după starea locului,
voeşte a-I faci lângă pârăul Bahluiului în preajma locului ci să numeşti Podul Leloaii a dumisale
hatman Constandin Palade, unde iarăşi prin hrisov gospod a domnului Scarlat Calimah Vvd. s-au dat
voie a să faci târg, arătând dlui vome că la un asămine loc adaugându-să şi aşăzare de târg pe moşiea
dsale, să vă faci o îndoită înlesnire spre lucrare alijverişului şi spre folosul obştiii norodului, carii ori
într-o parte, ori într-alta vor ave purure slobodă şi îndămânatică lucrare neguţătorii şi a alijverişului.
Şi dar, o asămine cerire a dsale găsându-o a fi nu numai întru tot cu cale şi cuviincioasă, dar şi de
obştiască priintă şi folosinţă, iată prin acest al nostru domnesc hrisov i dăm voe şi toată slobozăniea
de a faci adunare de târg pe numita moşie Scobinţănii la locul arătat, în preajma Podului Leloaii, şi
spre oareşicari răsplătire cheltuielilor şi ostenelilor ci ari să jărtvască dumnealui cu facire şi
întemeiare acestui nou târg, cari are să fie pentru folosul tuturor de obştie, fiind la aşa loc, aducând cu
aceasta şi sporiu iraturilor Visteriei pământeşti, domniea me i dăm şi întărim dumisale vornicului ca
să aibă la arătatul tărg şi acesti di mai gios arătati dreptăţi şi privileghii:
I-tăi. Mortăsăpiea vililor di la acel târg să fie a dumisale şi nici vameşii, nici nime altii să nu
aibă nici un feliu de amestic în veci, luând dumnealui acest venit după hotărâre condicii ci iasti în
Visterie cu pecete gospod, adică căte doăzăci şi patru bani noi de toată vita mare, bou, vacă, cal şi
199
iapă ci să
va vinde, din cari pe giomătate să să ia di la vânzător, iar pe giomătate de la cumpărătoriu,
fără să să supere cineva cu un ban mai mult piste hotărâre arătată.
2-le. Dughenile şi hanurile ci va zădi cu a dumisale însuşi cheltuială să nu fie supărat
niciodinioară cucerire de banii agiutorintei de iarnă sau altfeliu de dare.
3-le. De la dughenile şi alti binali ci vor face altii, cu priimire şi în scris învoire dumisale, să
aibă a lua pe tot anul din zăci bani unul, căt va fi chiriea fieşticariea bina într-un an, sau după cum să
va alcătui cu acei ci vor voi a zădi binali. Iar vinul, rachiul, bere sau orice fel de altă băutură, precum
şi păcură sau dohot, căsăpiea cărnii şi pităriea, nimi altii să nu fie volnici a vinde în arătatul târg, decât
numai dumnealui vomic şi acei ci-i va învoi dumnealui prin scrisoare când le va da loc de făcut binali
ca o dreaptă ocină şi moşie ci iasti a dumisale.
4-le. Venitul cântariului din acel târg să fie iarăşi a dsale vomicului.
5-le. Treizeci liudi, oameni străini, ci va aduce dumnealui de piste hotar, fără să fie din
lăcuitorii birnici a tării, şi-i va statornici în arătatul târg, să fie pentru de-apurure nesupărati cu nici un
feliu de bir sau dare sau orice feliu de havalele, rămâind pentru paza târgului de cătră făcătorii de răii,
tâlhari şi de iangănuri.
6-le. Căpitanul de târg să să orânduiască de cătră stăpânul acestui târg de-apurure om vrednic
şi cinstit, având supt a sa ascultare acei 30 oameni străini de sus arătati pentru paza târgului, şi nici
hătmăniea, nici isprăvniciea tânutului să nu aibă nici un feliu de amestic la rânduire acei căpitănii,
precum şi stărostiea breslilor, ci să vor alegi de cătră târgoveti şi să orânduiască iarăşi de cătră
stăpânul târgului, cari vor fi supuşi a urma datoriile întocma ca şi pe la alte târguri. Şi spre întemeiare,
ca un lucru ci să alcătueşti din nou, hotărâm ca negutitorii străini ci va aduce dumnealui vomic de
orce natie ar fi, carii nu vor ave bir în Visterie domniei mele, să fie scuti.ţi din zăoa ci vor veni pără la
împlinire de cinci ani de orice feliu de bir şi havaleli vor fi pe alti neguţători de la alte târguri; iar
după cinci ani vor intra şi ei în rânduiala ce sânt şi alti negutitori pi la alti târguri.
Şi pentru mai bun alijveriş a lăcuitorilor şi a tururor de obşte, hotărâm să să facă şi opt
iannaroaci pe an, adică la Duminică Mare; la sfântul marele mucenic Procopie, iuli 8; la Schimbare
de fată, avgust 6; la Zioa sf. Cruci, septvr. 14; la sf. Apostol Andrei, noemvr. 30; la sf. Ioan
Botezătorul, ghenar 7; la zioa sf. Cuvioasii Muceniti Evdochia, mart. l; şi la zioa Blagoveştenii, mart.
25. - Precum şi zioa obicinuită de târg ci iasti la toati târgurile o dată pi săptămână, hotărâm să fie
lune, la acest târg. Şi fiindcă tot acole, alăture, piste Bahlui numai, la locul ci să numeşti Pod-Leloaii
are şi dumnealui hatman Constandin Paladi hrisov de târg şi de iarmaroace şi zi de târg duminica,
drept aceea pentru neprecupie la cele ci se vor vinde de amândoă părţile şi spre alijverişul tuturor de
obştie, hotărâm că atât la zilele de târg şi iarmaroacile însămnate, ci să vor faci şi în târgul
Scobintănii, precum şi pe moşiea dumisale hatman Constandin Paladi, Pod-Leloaea, să fii volnici şi
lăcuitorii precum şi negutitorii a treci de amândouă părţile Bahluiului şi a-şi faci alijvirişul lor unde
le va fi mai de multămire, fără a pute zici şi a pretenderisi nici dumnealui vomic Şărban, nici
dumnealui hatman Paladi ca să facă oprire cuiva supt cuvânt că acea zi de târg sau iannaroc ar fi
cuprinsă în hrisovul său, nefiind cu dreptul, nici de cuviintă, nici domniii mele priimite acest feliu de
sălnicii şi apalturi.
Spre a să păzi dar şi a să urma nestrămutat hotărâre aceasta a domnii mele, s-au dat acest al
nostru domnesc hrisov, întărit cu a noastră domniască iscălitură şi pecete. Poftim şi pe cei din unna
noastră luminati domni, fratii noştrii, cari din proniea ceriască să vor orândui întru ocânnuirea tării
aceştiea, nu numai să nu strămute cuprindere acestor de mai sus hotărâri, cari s-au făcut spre a le ave
dumnealui vornic ca un pronomion desăvârşit şi fără strămutare niciodinioară, ci mai vârtos să să
întăriească, să să statornicească spre laudă şi nesăvărşită pomenire domniilor sale.
S-au scris la scaonul domniii mele, în oraşul Eşi, întru cea dintâi domnia noastră la
Moldaviea, în anul întâi..., la leat 1823 mai 25.
Ioan Sandu Sturza Vvd
Hrisovul era, în 1888, în posesia anticarului B. Pohl din Iaşi
200
II
Document privitor la târguşorul Poenii
1845 mai 21
Aşăzare
După alcătuire săvârşită

prin buna priimire şi împăcare între giosiscălitul cu neguţitorii jidovi
în număr de douăzăci şi nouă
gospodari pentru înfiinţarea târguşorului de la moşiea me Poenile, din
ţinutu Eşii, ce prin luminat hrisov din 1837 este hărăzit a să face cu douăsprezăci adunări de
iarmaroace peste an şi zi de târg pe fieştecare săptămână, duminica, s-au statornicit următoarele
condiţii:
1-iu. Pe vreme de doi ani de zile, socotiţi de la septemvrie viitor, să nu aibă a plăti numiţii
neguţitori nici bezmăn, nici otcupul rachiului şi a păcurei, în care curgere de vreme li să mai dă în a
lor folos şi cu tăriea (?) fără vreo plată.
2-le. Pentru vin însă, ce iarăşi li să dă dreptul di a vinde de acuma, întâi să vor îngriji a să
aduna şi a să statornici cu aşăzari de dugheni a lor păr Ia număr de şasăzăci gospodari, să aibă a plăti
otcup de pe loc în curgire de zăci ani câte doi Iei pe tot anul; dar mai înnainte de a să aduna zisul
număr, vor fi cu totul opriţi de la vânzarea lui, înţelegându-să în sfârşit ca acei 60 gospodari trebuie
să-şi facă fiiştecare dughiana sa.
3-le. De Ia acei doi ani înnainte vor plăti bezmăn pe fieştecare an fără strămutare, câte una
carboavă pe stănjin de pământ la faţă, şi otcup în curgere de zăci ani câte trii lei pe vadra de rachiu şi
trii lei pe vadra de păcură pe tot anul, iar de la zăci ani înnainte vor urma a plăti otcupul cu adaos,
adică câti jumătate carboavă di vadra de vin şi doi sorocoveţi de vadră de păcură fieştecare an.
4-le. Căsăpia însă va rămâne pentru totdeauna în socoteala proprietăţii, precum şi din (?)
vânzarea fânului cu oca, nu mai puţin şi a orzului şi a ovăzului cu oca sau macar cu dimerliea, iarăşi
să opreşte cu totul, rămâind aceste numai în dreptatea ratoşului; iar vânzarea cu merţa a ovăzului şi a
orzului li va fi pentru totdeauna neoprită, precum nici vânzarea de peşte, tiutiun, sare şi luminări de
său sau de ciară ce vor aduce făcute de la alte locuri iarăşi nu vor fi opriţi.
5-le. Pentru oareşicare a lor îngăduiri la facerea dughenilor ce fieştecare, prin închizăşluire
unul pentru altul, să îndatoreşte a face negreşit pără într-n an în număr de douăzăci şi nouă cu a lor
cheltuială pe locul de la vale de ratoş, după ce însă mai întâi să vor învoi cu lăcuitorii ce au case pe
acelaş loc, li să va da din lemnul trebuincios din pădure de pe moşiea me, şi anume pari, nuiele,
căpriori şi podială de plop, răchită şi fagi.
6-le. Lungimea locurilor la dosul dughenilor are a li să dă câte de cincisprezăci stănjăni;
osebit li să dă încă şi locuri de o scholă (de un ţintirim) şi un feredeu fără vreo plată de bezmăn.
Cu aceste condiţii, dar, făcându-să două înscrisuri de aşăzare, acest iscălit de mine li s-au dat
lor, iar acest iscălit de dânşii mi s-au dat mie.
1845 mai 21.
(isc.) Alecu Balş
Originalul era, în 1887, în posesia d-lui M. Ch. Mendelovici, în Iaşi.
201
III
Tabla târgurilor şi. a târguşoarelor
Bacău Murgeni
Băceşti Nămăloasa
Bălţii Negreşti
Băra Onişcani
Bereşti Oniţcani
Bivolari Pânzăreni
Botoşani Parincea
Bozieni Paşcani
Brânză Pechea
Bucecea Plopana
Buhuş, Buhuşoaiă Podul Iloaiei
Bujor Podul Turcului
Caiuţu Poieni
Codăieşti Puieşti
Căminăreşti Pungeşti
Darabani Puţeni
Dămieneşti Rădăuţi
Dimache Răducăneni
Docolina Rogojeni
Domneşti Săveni
Drăguşeni Scobânţenii, v. Podul Iloaiei
Drănceni, v. Brânză Sculenii
Fălticeni Siretul
Folteşti Şoldăneşti, v. Fălticeni
Frumuşica Suceava
Gugeşti Suliţa
Golăşei, v. Bujor Ţi bana
Hârlău Ţigănaş v. Căminăreşti
Herţa Tg. Frumos
Hoceni Tg. Glodurile
Iveşti Tg. Nou, v. Mihăileni
Mamorniţa Urdeşti
Mi hăi leni Valea Rea (Ră)
Moineşti Vlădeni, v. Mihăileni
202
MOSES GASTER (1856-1939)
Rabin, lingvist şi folclorist
Note biografice
S-a născut în Bucureşti, într-o familie aparţinând elitei evreieşti, adeptă a
orientării liberale şi a tendinţelor de modernizare a vieţii obştii.
După absolvirea liceului „Matei Basarab" din Bucureşti, între anii 1876-1879
frecventează seminarul rabinic din Breslau şi este student la Universitatea din Leipzig,
unde a obtinut titlul de doctor în filologie. La terminarea studiilor revine în România şi
se află alături de personalităţile evreieşti care revendică dreptul la cetăţenie pentru
populaţia evreiască. Desfăşoară o importantă activitate publicistică în coloanele presei
evreieşti, fiind autorul a numeroase studii pe teme de iudaistică. În acelaşi timp, se
afirmă ca un militant consecvent împotriva antisemitismului.
Deşi nu avea pregătire specială în domeniul istoriei, este şi el cuprins de febra
cercetării documentelor privind trecutul istoric al evreilor pe meleagurile româneşti şi
implicarea lor în diferite activităţi productive. Publică şi comentează documente de acest
fel în coloanele ziarului „Fraternitatea" şi în alte ziare şi reviste de epocă.
La momentul respectiv, pentru Gaster studiul istoriei nu era un scop în sine, ci un
mijloc de a demonstra opiniei publice româneşti că evreii au constituit un factor util
pentru dezvoltarea modernă a României.
În ciuda condiţiilor de exil ce i-au fost impuse de autorităţile româneşti, Moses
Gaster s-a implicat şi de la distanţă în activitatea Societăţii istorice „Iuliu Barasch",
trimiţând articole şi comunicări, dând sfaturi cu privire la conţinutul activităţii acestei
instituţii.
Expulzat din România, împreună cu alţi intelectuali evrei, pentru activitatea de
combatere a antisemitismului şi de apărare a demnită\ii evreieşti, în anul 1885 M. Gaster
s-a stabilit la Londra, devenind Marele Rabin al comunităţii londoneze de rit spaniol şi
portughez ( 1887-1918).
În ciuda faptului că a fost nedreptăţit de autorităţile româneşti, M. Gaster a rămas
un înflăcărat slujitor al culturii române atât prin cercetările şi studiile publicate, cât şi
prin conferinţele de popularizare pe care le-a ţinut în diferite împrejurări. Ca o reparaţie
întârziată, în 1929, Moses Gaster a fost ales membru de onoare al Academiei Române. În
tradiţia culturală a evreilor din România, Gaster s-a înscris ca „un mare cărturar, dublat
de un rabin cu orizonturi largi [„.] un om de acţiune de prim rang".
(I. Niemirower).
Lucrări cu referire la evreii din România:

- Caraiţii. Studiu istorico-literar. Al, VII (1884), p. 1-12.
- Vlad Ţepeş şi evreii. Al, VIII (1885), p. 160-162.
- Evreii din Craiova şi Târgovişte pe la 1657. Al, X (1887-1888), p. 199-202.
- Sabatianii din Ungaria. Al, XIII (1890), p. 95-105.
- Grozăviile cazacilor sub Hmelniţki în 1648-1658. Studiu istorico-critic. AI, XVI (1894-
1895), p. 2-14.
203
Biobibliografie
Miskolczy Ambrus, Moses Gaster. Judaica & Hungarica. A zsid6 magyar es român
milveltldesi es politikai Kolcst>nhatăsok tortenetebol. (Din istoria interferentelor
culturale şi politice dintre evrei, maghiari şi români), Budapesta, 1993.
Moses Gaster, Memorii [Fragmente]. Corespondenţă. Edi\ie îngrijită şi adnotată de Victor
Eskenasy, Bucureşti, Editura „Hasefer", 1998, 467 p.
MOSES GASTER
EVREII ÎN CRAIOVA ŞI TÂRGOVIŞTE PE LA 165?1
În cursul secolului al XVII-iea, adică pe vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu,
trecu Macarius, archiepiscopul din Antiochia, prin Ţările Româneşti. Secretarul acestuia,
arhidiaconul Paul din Aleppo, descrise această călătorie cu de-amănuntul. Textul arab, care
nu s-a publicat încă, a fost însă tradus în englezeşte de către d. E.C. Belfour, care a publicat
acea traducere în doue volume, Londra, 1829.
Importanţa acestei scrieri pentru istoria Ţării Româneşti este neîndoioasă, şi totuşi
nu s-a găsit până acuma nimeni să traducă tot ce conţine despre viaţa şi obiceiurile
româneşti de pe acele vremuri. Numai o parte, relativ mică, acea din voi. al traducerei
englezeşti, s-a reprodus în traducere română, de d. Hasdeu, în Arhiva istorică a României.
Această scriere mai are importanţa ei şi pentru evrei, deoarece şi aceştia sunt
pomeniţi din când în când.
Notiţele privitoare la evrei, ce se află în partea reprodusă româneşte, ne sunt
cunoscute; vom spicui, dar, acuma aci acele cari se găsesc în partea a doua încă netraduse
în româneşte. Mă mărginesc numai la aceste din urmă, lăsând altora traducerea2 textului
întreg, interesant în special pentru istoria Valachiei şi a României Mici, care coprinde în
traducere englezească nu mai puţin decât 100 pagini in quarto (p. 378-418)°.
Paul din Aleppo pomeneşte de evrei numai în două locuri, şi în legătură cu botezul.
Din aceste două notiţe reese că evreii trăiau pe acele vremuri în Craiova şi că veneau cu
afaceri de negoţ la Târgovişte.
El ne povesteşte (II, pag. 366) că ei au mers la o mănăstire în apropiere de acel oraş
(adică Brâncoveni), aşezată în mijlocul unei păduri şi închinată Înălţării Maicei Domnului,
pe care ei o chiamă mănăstirea Brankofani (Brâncoveni), după acel oraş. Aceasta este
asemenea zidită de răposatul Matei Vodă.
„După ce am citit Liturghia, în ziua schimbării Ia faţă, am botezat cu mare plăcere pe
un tânăr evreu (and baptized a young Jew with great gladness)".
Ceva mai la vale, precum vom vedea, pomenind iarăşi de acest evreu, zice că l-a
botezat în Craiova.
Mult mai întinsă este relaţiunea a doua, pe care o dau în întregul ei, cu toate că
prezintă oarecari obscurităţi, mai ales la disputaţiunile şi la tălmăcirea cuvintelor ebraice.
Aceste sunt date de autor cu litere ebraice, şi le reproduc întocmai şi eu.
Autorul povesteşte cele următoare (pag. 368-370):
·Aşa în tex!. (L.B.)
204
„Portarul sau capegiul care a fost pus de către Beg (adică vodă) ca să ne fie călăuză,
a fost mai întâi evreu, cu numele de Haham (Khakham), şi s-a botezat pe vremea
răposatului Matei Vodă3 , devenind un creştin foarte evlavios; şi noi din parte-ne am
observat la dânsul atâtea lucruri merituoase, povestiri şi vorbe isteţe şi atâtea calităţi rare,
încât întrec orice descriere. Între acestea, voi pomeni numai că ne-a spus istoria originei
sale, cum că tatăl său, născut în Aleppo, a fost un evreu din neamul Obot/, şi că s-a mutat
de-acolo la Constantinopole. De acolo a venit el, fiul, aci în această ţară să facă negoţ,
până când D-zeu l-a dus la adevăr. El are adesea convorbiri cu evrei şi a făcut pe mulţi din
ei să crează, precum am fost şi noi, martori la una ca aceasta. Într-o zi, adică, venise un
negustor evreu la Târgovişte şi, cum îl văzurăm, ziserăm în glumă portariului nostru: «Poţi
tu să întorci (botezi) pe acest om?» El răspunse: «Da, pociu!» Şi deodată, fără ca să ne
aşteptăm noi la aşa ceva, chiar a doua zi l-a adus pe acel evreu la patriarchul nostru, unde
căzu în genunchi şi-şi mărturisi păcatul zicând: «Nădăjduiesc că sfinţia ta mă va boteza;
mulţumesc lui D-zeu, că m-a dus la adevărata credinţă printr-acest creştin», arătând
totodată pe sus-numitul Athanasius (aşa se chema portari ul).
Noi ne-am mirat foarte mult de aceasta, şi patriarhul m-a trimes cu acel om la Beg
(Bei), care mai târziu poronci de-I botezară. Beiul i-a făcut după aceea mult bine, l-a înrolat
în armată cu leafă şi l-a însurat cu o fată tânără.
Athanasius spunea evreilor «Când intraţi voi în sinagogile voastre îmbrăcaţi în
Tailasan (Tales, haine cu fimbrii), fiecare din voi se întoarce către răsărit şi închinându-se
zice din Psalmii lui David proorocul: „intru în casa ta", întorcându-se apoi către apus, zice:
„şi mă închin ţie în sălaşul sfiinţiei tale", apoi, către sud zice: „prin frica ta Doamne"; şi în
sfârşit, către nord: „călăuzeşte-mă la judecata ta"», ceea ce, cum spunea el, este întocmai
chipul crucii. Tânărul evreu, pe care l-am botezat la Craiova, a fost de asemenea convertit
de către dânsul, căci el îi vorbise. El ne mai spunea zicând: «Într-o zi am întrebat pe un
număr de evrei: „Voi ziceţi că Mesia va veni din neamul lui David; dar triburile sunt acuma
nimicite, spuneţi-mi, dar, de unde va veni?"».
Altă dată, zicea el, vorbind despre împărtăşire (avrioropa), evreii îmi puneau această
întrebare grea: «Voi, creştinii, ziceţi că în fiecare anaforă este trupul lui Hristos întreg; dacă
acum mii de oameni se împărtăşesc în bisericile voastre, mănâncă fiecare din ei trupul
întreg?" Athanasius le răspunse «Trupul lui Hristos este ca o oglindă în care omul poate
să-şi vază chipul când e întreagă, şi când e sfărâmată în mii de bucăţele, poate totuşi să şi-l
vază în fiecare bucăţică». Acest răspuns i-a amuţit- şi într-adevăr este un răspuns admirabil.
El ne mai spunea că în scrierile evreeşti se zice că evreii vor putea să mănânce came
de porc când va veni Mesia. De aceea, el îşi bătea mereu joc de ei zicând: «Noi, creştinii,
mâncăm porc, deoarece credem că Domnul Hristos, care este Mesia, a venit în lume şi că
prezicerile proorocilor s-au îndeplinit; voi însă nu credeţi în sosirea lui, de aceea mâncaţi în
mâhnire şi restricţiune».
El ne mai spunea că legea lui Cashidiari (Diavol or Hasidim? Mi se pare= Şedim) şi
a cetei sale se chiamă în evreeşte Habel ?:::i:i, adică: deşertăciune H este 5, ca numeral, B=2
şi L=30. H sunt cele cinci rugăciuni pe cari evreii le rostesc în fiecare zi. B sunt cele 2
sărbători ce ţin în fiecare an, iar 30 sunt cele 30 de zile ale Junei de post. Întreg este dar
Basamata şi Basafestis (?),în evreeşte: o•?::ilJ ?:::ilJ, adică «deşertăciunea deşertăciunilor».
Vorbindu-ne despre Efrayisa, care era cu dânsul (se vede, o femee) ne spunea că a
luat-o fără voia ei şi de aceea ea i-a dat venin.
Văzându-l aproape de moarte, ea s-a dus de a chemat pe Antropito (Epitropito?),
zicându-i: «Vino iute de-I apucă, căci are de gând să-ţi lase o diată (sau să vie la legea
205
voastră)». Ei se grăbiră deci îndată şi veniră la dânsul, iar el începu să le facă semne
cunoscute evreilor, dar pe cari noi nu putem descrie, şi printr-această prevedere a fost scăpat.
«Numerile, ne mai spunea el, sunt în evreeşte întocmai ca cele arăpeşti»; şi că,
întocmai precum dacă cineva din noi se întâlneşte cu un prieten îl întâmpină cu: «Assalamo
Aleikom», aşa şi în evreeşte salutarea este: «Aleikom Salam».
Multe lucruri de felul acesta ne povestea, şi nouă ne plăcea foarte mult familiaritatea
lui cu noi, căci ne făcea să petrecem (ne inglindiseam) prin vorbele lui şi prin societatea
sa".
Până aci, vorbele lui Paul din Aleppo, ce le-am reprodus întocmai aci.
Din această povestire aflăm mai întâi că exista pe vremurile acelea comunităţi
evreeşti sau epitropi (căci aşa înţeleg eu cuvântul Antropito, care fiind scris cu litere arabice
se poate citi şi Epitropito), şi că îngrijeau de morţi, căci au fost chemaţi de către Efrajisa
(citit de mine Fraisa, nume comun femeesc), când acel Athanasius se afla în cumpănă de
moarte. Mai vedem, că erau evrei negustori în ţară, mergând din oraş în oraş nesupăraţi. Cu
dânşii venise şi Athanasius şi cu dânşii avea intervorbiri.
Dar ceea ce este mai caracteristic este faptul că domnul trebuea să dea voe ca un evreu
să fie botezat; fără voea domnului nici patriarhul nu îndrăznea să primească pe neofit.
De altă parte, vedem că îndată ce se boteza, evreul se bucura de toată favoarea
domnească. Unul ajunse capigi, altul fu înrolat în armată, ba domnul îl asimilă mai mult,
dându-i o pământeană de soţie.
Această consideraţiune mă face să-mi exprim o dorinţă, pe care ar putea-o îmbrăţişa
Societatea Istorică „Iuliu Barasch", adică de a se face o statistică a botezaţilor evrei şi a
descendenţilor lor.
Rezultatul nu mă îndoesc că ar fi pe atât de surprinzător, pe cât de interesant, şi încă
ne-ar arăta că nu tot ce se chiamă român este într-adevăr român.
Londra, ianuarie 1887.
AI, X/1887, p. 199-201
NOTE
I. Din comunicările Societăţii istorice „Iuliu Barasch". (N.a.)

2. Gaster se referă Ia cartea despre călătoria patriarhului Macarie al Antiohiei în Ţările Române în anii 1653-1659,
scrisă de secretarul său, arhidiaconul Paul de Aleppo (1627-1669). Cartea a fost scrisă în I. arabă şi
ulterior s-a tradus în engleză. În I. română a fost tradusă parţial de B.P. Hasdeu şi apoi de Emilia Cioran
(1900). Fragmentul tradus de M. Gaster din lucrarea lui Paul de Aleppo şi pe care îl includem în antologia
de faţă a fost omis de traducătorii mai sus-menţionaţi. Pentru o traducere mai recentă vezi: Călători
străini despre Ţările Române, voi. VI, Bucureşti, 1980, p. 218-220 şi IMER, I, p. 122-124.Traducerea lui
Gaster nu este mentionată. (L.B.)
3. Referirea se face la Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti (1632-1654), şi politica sa de încurajare a
prozelitismului. Vezi şi IMER, I, p. 124, doc. 146, nota 4. (L.B.)
4. În textul din IMER, I este tradus prin casa lui Abrud. Probabil una din familiile evreieşti din Aleppo, umfe
exista o puternică comunitate evreiască încă de la începutul mileniului. (L.B.)
206
MOSES SCHWARZFELD (1857-1943)
Folclorist, istoric, publicist
Note biografice
S-a născut Ia Iaşi, într-o familie de cărturari evrei. Tatăl, Benjamin Schwarzfeld, a
militat pentru modernizarea comunităţii evreieşti, fără să neglijeze studierea limbii
ebraice şi a iudaismului în general; a fost unul din animatorii modernizării şcolii
evreieşti.
Moses Schwarzfeld şi-a început şcoala ca orice copil evreu, la vârsta de 4 ani. A
învăţat elementele de bază ale religiei iudaice, noţiuni de limbă ebraică şi germană.
Limba română o învaţă la şcoala „Trei Ierarhi" din Iaşi, unde are ca profesor pe Ion
Creangă. După ce şi-a luat bacalaureatul, în toamna anului 1876 s-a stabilit la Bucureşti.
S-a înscris la Facultatea de Medicină, pe care după doi ani de studiu a abandonat-o,
dedicându-se în întregime studierii iudaismului în context românesc. Desfăşurând
activitate publicistică încă din tinereţe, M. Schwarzfeld are un rol important în editarea
diferitelor periodice evreieşti. Cu sprijinul lui, este editat la Bacău, în 1877, „Calendarul
pentru Israeliţi", care din anul unnător va apare la Bucureşti, intitulându-se „Anuar
pentru Israeliţi". Anuarul a fost editat cu o regularitate matematică până în anul 1899. A
fost o publicaţie cu caracter ştiinţific, literar şi iudaic, M. Schwarzfeld fiind părintele şi
spiritul ei creator.
În anul 1890, M. Schwarzfeld a întemeiat săptămânalul „Egalitatea", pe care l-a
redactat neîntrerupt până în anul 1940, când a fost suprimat de cenzură. În toate aceste
reviste şi ziare, prin grija lui M. Schwarzfeld au apărut numeroase articole despre istoria
evreilor.
La 22 iunie 1886, M. Schwarzfeld fondează Societatea istorică „Iuliu Barasch",
având funcţia de secretar general sau prim secretar. Activitatea societăţii s-a concretizat,
printre altele, în editarea unui anuar intitulat „Analele Societăţii istorice „Iuliu Barasch"
(1886-1889). Aici au apărut primele sinteze ale lui Moses Schwarzfeld despre istoria
evreilor din România.
Întreaga activitate a lui Moses Schwarzfeld a fost subordonată dorinţei lui de a
lăsa o moştenire culturală care să reflecte istoria şi, în general, spiritualitatea evreiască de
pe meleagurile româneşti.
În anii prigoanei (1941-1943), cu toată vârsta înaintată şi cu toate greutăţile
întâmpinate, nu a încetat să scrie. În 1940-1941, publică în „Renaşterea Noastră" capitole
de istorie a sionismului, iar în 1942-1943, în „Gazeta Evreiască", un istoric al Scriitorilor
evrei în România în decursul timpurilor.
Încetează din viaţă la Bucureşti, în anul 1943.
lucrări despre istoria evreilor din România:
-Adolf Cremieux. Asupra vieţii şi activităţii sale. Al, IV (1880-1881), p. 89-95.
- Un document istoric, RI, I (1886), II, p. 343-344.
- Fragmente din response, RI, I (1886), 13, p. 407-411.
- Davicion Bally. Biografie, Al, IX, (1886), p. 1-29.
- Un act de la 1650, AI, IX (1886), p. 474-475.
- Cronica israelită în România. ( 1801-1866), Al, X, (1887), p. 81-128.
- Chazarii şi evreii din România, Al, X, (1887), p. 203-204.
207
- Ochire asupra istoriei evreilor în România din cele mai vechi timpuri până la
jumătatea veacului al XIX-iea, Al, X, ( 1887), p. 19-72.
- Abraham Cohen-Bucureşteanul. 1840-1877. Schiţă biografică, Al, X, (1887), p. 144-153.
- Excursiuni critice asupra istoriei evreilor din România de la început, până la mijlocul
acestui veac, Bucureşti, 1888, 111 p.
- Momente din istoria evreilor în România, Bucureşti, 1889, 44 p.
- Un sul de amintire, datat Roman, 5334 ( 1574) Adar 29 (jebr. 30). Studiu istorico-critic,
Al, XII, (1890), p. 1-29.
- Moses Jacob LObel, Al, XVII, (1896), p. 179-184.
- Iorga şi vechimea evreilor, Eg., 1O, 11 ( 1914 ).
- Dr. Iuliu Barasch (iunie 1815-30 april 1863). Omul. Opera. Bucăţi alese din operele
sale, Bucureşti, 1919, 584 p.
- Cum se va putea realiza o istorie a evreilor din România. Publicat în revista ,,Adam",
nr. 96/1937. Reeditat în Ţicu Goldstein, 1996, p. 72-78.
Biobibliografie
Israel Bar-Avi, Familia Schwarlfeld: Beniamin tatăl (1822-1897); Elias (1855-1915),
Wilhelm (1856-1894), Moses (1857-1943) fii. Cenaclul Literar Menora, Ierusalim,
1968.
M. SCHWARZFELD
EXCURSIUNI CRITICE ASUPRA ISTORIEI EVREILOR
DIN ROMÂNIA, DE LA ÎNCEPUT
PÂNĂ LA MIJLOCUL ACESTUI VEAC
Prefaţă
Lucrarea de faţă, independentă şi complectă în sine, se poate considera ca o

continuare a studiului ce am publicat în anul trecut sub titlul de Ochire asupra istoriei
evreilor în România de la început până la mijlocul acestui veac. Ea cuprinde rezultatul
nouelor mele investigaţiuni, cum şi ale membrilor Societăţii Istorice „Iuliu Barasch", la ale
cărei adunări generale am prezentat atât lucrarea de faţă, cât şi cea precedentă, ca Rapon, în
calitate de prim-secretar al Societăţii.
Alcătuirea unor lucrări critice de atare natură prezintă de obicei în sine multe şi
serioase greutăţi, chiar când există monografii asupra tuturor momentelor şi datelor
importante; ele devin cu atât mai mari când, ca în cazul nostru, mai totul este de creat.
La aceste se adaugă încă un neajuns însemnat: lipsa unei istorii critice a românilor,
îmbrăţoşând viaţa socială în toată întinderea ei, şi lipsa unei lucrări fundamentale despre
aşezămintele trecute ale ţerei. Din această cauză a trebuit să întreprindem cercetări
anevoioase, în afară de cercul strict al lucrării noastre, spre a ne lămuri asupra punctelor ce
ne preocupau şi a ne putea folosi de datele disponibile.
208
Siliţi a studia, după isvoare, mai multe aşezăminte vechi ale ţerei, credem că am
reuşit a arunca oarecare lumină asupră-le, aşa că lucrarea de faţă, ca şi cea precedentă, pot
fi, până la un punct, utilizate cu folos de istoricul român, în afară de ceea ce priveşte pe
evrei. Vom atrage în special atenţia asupra instituţiei scutelnicilor sau a liuzilor, despre
breslele sau isnafurile de meseriaşi şi îndeobşte despre cele privitoare la comerciu şi
industrie; despre răsbunarea sângelui şi despre pedeapsa cu moarte tratată în Ochirea; cum
şi cele relevate cu privire la chazari, odinioară stăpânitori ai acestei ţări·.
Lucrarea de faţă, ca şi orce lucrare de acest gen, nu o credem desevârşită şi scutită
de greşeli; din contra, faţă cu sărăcia isvoarelor, lacunele sunt desigur numeroase.
În vederea însă a năzuinţei noastre de a da o lucrare conştiincioasă, ferită de
parţialitate şi pasiune, o prezentăm cu încredere iubitorilor de studii istorice.
M. Schwarzfeld
Bucureşti, 1888.
I
Vechimea
Originea evreilor-români - imigraţiunile - chemarea evreilor în ţară - date statistice
Vechimea evreilor-români se pierde în întunecimea primelor secule ale erei

creştine 1 • Continuitatea elementului evreesc în pământul Principatelor Române, numărul în
care au trăit aci în diverse vremi, ţările de unde au venit şi originea lor, sunt chestiuni
asupra cărora cată să ne mai oprim, mai ales că cercetările cele noue ne-au înaintat în astă
privinţă şi ne dau noue arme critice şi date pozitive, spre a întări consideraţiile noastre din
lucrarea precedentă.
În acest an exploratori unguri au făcut în munţii Carpaţi o foarte importantă
descoperire pentru noi, ce o relatară multe ziare. Ei au găsit, în urmele unor vechi mine,
inscripţii evreeşti, indicând, între altele, numele lui Iehova.
După noi, acest fapt ete o suficientă dovadă că o parte din evreii robiţi de romani au
fost aduşi în Dacia, împreună cu coloniile romane, pentru munca anevoioasă a minelor şi
pentru alte munci ce se rezervau pentru sclavi. Odată pe pământul Daciei, ei continuară a
trăi acolo chiar când încetară de a mai fi sclavi, căci la ce să-şi fi căutat un nou adăpost? 2
• Această lucrare face parte din primele sinteze despre istoria evreilor din România (de la începuturi şi până la
mijlocul secolului al XIX-iea). Ea a fost prezentată de M. Schwarzfeld la Adunarea Generală a Societăţii istorice
„Iuliu Barasch'', în anul 1887, şi publicată prima dată în ASIIB (Anul 11/1888), ulterior apărând în extras sub
formă de broşură, intitulată Excursiuni critice ... (106 p.). Schwarzfeld a elaborat trei astfel de rapoarte, care au
apărut consecutiv: O ochire asupra istoriei evreilor din timpurile cele mai depărtate până la anul 1850, apărut în
ASIIB (anul I, 1887), sub titlul: „Vechimea evreilor în Moldova şi Valachia" şi apoi sub titlul „O ochire" 1„.), în
Al (X/1887); în 1888, a apărut sub formă de extras al doilea raport, pe care îl includem în antologia de faţă, iar în
1889 a publicat broşura Momente din istoria evreilor în România [„.] Deşi lucrările respective, sub raportul datelor
şi exemplelor citate, se completează, totuşi ele au, cu mici excepţii, aceeaşi structură tematică. În general, sunt
tratate temele: Vechimea, Obiceiurile, Cultura, Rolul social şi politic, Îndeletnicirile. Regimul legilor şi al
obiceiurilor, Restriştile.
Am optat pentru publicarea în antologia de faţă a studiului Excursiuni critice, iar acolo unde exemplele citate
în Ochire sunt mai relevante le-am inclus sub formă de notă. Menţionăm că studiul Ochire asupra istoriei evreilor
a fost tradus de M. Braunstein (Mebaşan) în limba ebraică şi publicat la Cracovia în 1889. (L.B.)
209
Dar evreii n-au venit numai ca sclavi în Dacia, când ajunsese a fi provincie romană.
Ei deja atunce, aproape unicii negustori, obicinueau să însoţească oştirile şi coloniile
romane cari mergeau să împopuleze nouele provincii cucerite, căci romanii dacă nu stimau
pe evrei, cel puţini cruţau şi protegeau, cu cât le deveniseră indispensabili 3 .
Câteva veacuri după părăsirea Daciei de romani, al VIII-lea de la Christos, poporul
chazar îşi avea întinsă dominaţiunea peste tot pământul dintre râul Don, Marea Caspică,
Marea Neagră, râul Tisa şi munţii Carpaţi, adică până în provincia Panonia sau Ungaria de
azi. Chazarii erau deci stăpânitori peste o parte sau peste întreg pământul României de azi 4 ,
unde cată să fie stabilit întinse colonii din propriul lor neam, după cum orce ţară cuceritoare
obicinueşte a-şi asigura prin colonii nouele ei posesiuni şi a-şi întări stăpânirea prin
încurajare la imigraţiune a elementelor originare sau asimilate. Dar chazarii, dacă nu toţi,
cel puţin o mare parte din ei, trecuseră Ia judaism încă la 730, după care dată mai remaseră
buni stăpâni peste aceste locuri timp de doue veacuri, când, înfrânţi de pecenegi,
dominaţiunea lor dispăru şi, o dată cu ea, desigur o mare parte a coloniilor din acest
pământ, în luptele disperate. Emigraţiunile, tendinţa de concentrare pe pământul ce-I mai
stăpâneau, cată să-i fi împuţinat în mod simţitor, dar se înţelege, că nu au putut să dispară în
acest mod cu desăvârşire din foastele lor provincii, ci am putea dimpotrivă crede, cum mai
totdeauna se întâmplă în asemenea cazuri, că colonii întregi şi-au urmat aci existenţa ca
oameni pacinici şi muncitori. Urme păstrate în limba şi în tradiţia română confirmă această
supoziţiune. Părerea, ce am emis-o în Ochirea noastră, că cetăţile şi localităţile ce poartă
numirea de Jidova, aflătoare în judeţul Muscel şi Romanaţi, se referă la chazarii-jidovi, este
azi întărită prin o serie de fapte şi de tradiţii relevante şi tâlcuite prin pana ageră a d-lui
Lazăr Şăineanu 5 .
Eacă ceea ce stabileşte d-sa în a sa excursiune istorico-linguistică:
„Ţăranul român întrebuinţează vorba jidov în diferite accepţiuni, cari toate s-ar putea
deduce de la sensul fundamental de «uriaş».
I. Aplicaţiunea etnică„. 1. Jidov sau tătar, ambele în înţeles de uriaş. 2. Locuţiunea
topică: «De când cu jidovii sau cu tătarii sau cu uriaşii», spre a desemna o vechime adâncă
ce ţăranul atribue zidurilor surpate, despre cari nu-şi mai aduce aminte din ce vreme
datează.
II Aplicaţiunea topică sub formă colectivală Jidova, adică locul jidovilor sau
uriaşilor. 1. Localitatea Jidova sau Uriaşa de lângă Câmpulung. 2. Movile şi măgure cu
acelaşi nume (în c. Ianca, plasa Balta, j. Romanaţi; în Râureni, plasa Râurile, j. Muscel; în
c. Cacaleţi, plasa Ocolul, j. Romanaţi).
Este învederat, că jidov în înţeles de «uriaş» nu are, cel puţin direct, nimic comun cu
omonimul său, care însemnează «evreu». Constatăm în acelaşi timp, că în unele limbi
slavice acelaşi cuvânt deseamnă pe evreu şi pe uriaş, bulgăreşte Zid «evreu, uriaş». Prin
reminiscenţe biblice cu greu s-ar putea explica această asociaţiune logică în graiul popular.
Firul intermediar şi totodată nodul chestiunii este tătar, al treilea termen al asociaţiunii, care
singur poate explica într-un mod satisfăcător tranziţiunea dintre ceilalţi doi termini: jidov şi
uriaş. Ipoteza pentru ca să fie legitimă în acest caz, trebue să motiveze conexiunea între
tustrei termini identici: jidov, tătar şi uriaş„. Chestiunea simplificată se reduce la aceasta:
Fost-a în trecut un popor despre care să se poată susţine cu siguranţă că a fost tătar şi jidov
în acelaşi timp?"
Se înţelege că la aceasta avem deja răspunsul. Este ştiut că chazarii, popor de origină
fino-tătară, au trecut la judaism şi că-şi aveau stăpânirea întinsă pe întreg sau cel puţin pe o
mare parte din pământul României.
210
O dată cu dispariţiunea stăpânirii lor, chazarii rămaşi în număr mic se contopiră, în
parte, cu alte seminţii tătare, şi mai în grabă fură absorbiţi de elementul evreesc deja stabilit
sau ce se stabilise apoi pe pământul Principatelor •
6
Dar de unde să se fi revărsat evreii peste această regiune? Din cari ţări să fie pornit
imigraţi unea?
Ştim deja că romanii i-au adus cu coloniile lor, că după dărâmarea Templului 7
risipindu-se, au pornit în lumea mare, urmărind cursul fluviilor şi că s-au stabilit desigur şi
pe ţărmul român al Dunării, dar cu timpul au trebuit să crească numărul lor nu numai prin
naşteri, ci şi prin imigraţiuni continue. Ţările circumvecine, locuite în număr mare de evrei,
au sporit mereu contingentul lor aci. Când se va stabili cu preciziune traiul ce au dus evreii
în Bizanţ, în Rusia, în Lituania, Polonia şi Ungaria, vom avea şi datele mai însemnate ale
imigraţi uni lor lor. Este sigur că orce deslănţuire a unei ferii trecătoare sau pennanente, în
vreo ţară vecină sau apropiată, a trebuit să provoace o îndreptare a unui număr de evrei
spre Principatele Române, pe când n-aveau încă o viaţă de sine stătătoare, cu atât mai mult
apoi, când putură găsi condiţii mai favorabile de prosperare.
Relaţiile comerciale, ce au pus pe evrei în poziţie de a cunoaşte avantagiele acestor
Jocuri şi necesităţile lor, au fost, la rândul lor, motorul unei imigraţiuni lente, dar continue,
din ţări apropiate şi depărtate.
Fost-au imigranţii evrei puri din punctul de vedere etnic? Dacă vom admite aceasta
până la un punct pentru evreii orientali, ne este imposibil a o crede pentru cei veniţi din
Polonia, Lituania Rusia şi Ungaria. Evreii aceştia, şi mai ales cei din Polonia şi Rusia, îşi
pierd urmele originii şi primei lor imigraţiuni în câteva date întunecoase şi neprecise 8 ; de
altă parte, avem faptul pozitiv al convertirii mai multor seminţii slave şi tătare la judaism
între veacurile al VI şi al IX 9, şi lipsa mai totală a tipului evreo-oriental la evreii din aceste
regiuni, tip ce se caracterizează prin trăsături proprii şi originale, ce-i disting în mod vădit
de evreii Occidentului şi ai Sudului 10 •
Evreii poloni îşi îngroşară apoi numărul în mod vădit şi însemnat prin imigraţiuni
din ţările germane, dar înşişi aceşti evrei, cum cred mai mulţi istorici şi etnografi ne-evrei,
au primit o cantitate mare de sânge slav în vinele lor.
Acest fapt nu trebue să ne mire. Nici o naţiune, nici un popor din lume n-a rămas în
stare pură; elemente străine au pătruns până la cele mai ermetic închise, fie pe o cale, fie pe
alta. Unde muntele nu venea la Mohamet, Mohamet venea la munte. Dar evreii primitivi şi
plămădeala de apoi au dat şi ei un contingent puternic la mai toate popoarele creştine şi
chiar ne-creştine, fără a le majoriza. Evreii, la rândul lor, n-au putut fi majorizaţi de
elemente străine, căci condiţiunile în cari ei trăeau în Europa, erau prea puţin ademenitoare.
Credem, chiar, că o parte din seminţiile convertite la judaism s-au câştigat mai apoi pentru
creştinism, care n-a încetat a avea, un moment măcar, pe misionarii săi, cari, prin stăruinţe,
daruri, favoruri, şi promisiuni şi-au ajuns totdeauna ţinta până la un punct.
Amestecul de sânge între neamuri ne reproduce fenomenul natural de amestec şi
contopire a diverse elemente, spre a da naştere la alte noue, diferite de cele în
discompunere, sau a menţine trăinicia şi a adăuga la putere şi lustru la cele încă în stare vie.
Nu numai puterea credinţei şi a convingerilor tari, nu numai viaţa morală şi
intelectuală hrănită prin cărţile ce le sunt sfinte, au menţinut pe evrei ca popor, ci şi
întărirea lor prin noue elemente de viaţă. Varietatea forţelor noue primite în sânul lor şi
diversitatea climaterică şi influenţa diferită a mediilor sociale, în cari au petrecut veacuri
întregi, le-au schimbat firea şi i-au deosebit, în multe, pe unii de alţii - dar au şi făcut să fie
211
înzestraţi cu daruri intelectuale şi morale, ce-i pun pretutindeni, în toate sensurile şi
direcţiile, în o plină evidenţă.
În veacul al XIII, pe când existenţa românilor ca români se manifesta în aceste locuri
prin fiinţa unor Principate sub voevozi proprii, deşi nu tocmai neatârnaţi, se întâmplă o
mare năvălire de tătari, cari, cotropind aceste ţări, ajung a le stăpâni un timp 11 • Aceşti tătari,
ca şi cumanii, ce au stăpânit asemenea un timp peste o parte a Moldovei şi a Valachiei
dându-i chiar numele lor, au fost priviţi ca evrei 12 •
Fost-au aceştia în adevăr evrei în totalitatea lor sau numai o parte din ei? Eacă
întrebări pe cari isvoarele nu le lămuresc; dar fiindcă tătarii au continuat a trăi în alte
regiuni, cu altă credinţă religioasă, ni se pare nouă vădit că numai o parte din ei au putut fi
evrei, şi chiar între acei cată să fi fost resturi de chazari, ce s-au unit cu dânşii pentru
năvăliri şi cuceriri. În orce caz, ni se pare posibil ca veacul al XIII, vremea de dominaţie a
cumanilor şi a tătarilor, să fi adaugat o nouă pătură de prozeliţi evrei cumani şi tătari.
Cu data 1238 aflăm o epistolă a Papei 13 către Bela al IV, Craiul Ungariei 14, în care se
plânge că Asan, regele româno-bulgar 15 „lăsându-se de unirea bisericei„. primeşte În ţara
sa eretici şi-i apără, de carii toată ţara lui se zice a fi plină" 16 , care ospitalitate şi
toleranţă, atât de rară pe acea vreme, a trebuit să fie un puternic îndemn pentru evreii
oropsiţi, din ţări mai apropiate sau mai depărtate, de a veni şi a se stabili aci.
În primul pătrar al veacului al XIV ne întâmpină evrei locuind într-un cartier separat
în Cetatea-Albă (Belgrad sau Akennan) care, cum se crede, se afla pe acea vreme sub
stăpânirea unui trib de tătari zis nogai-chazari, ce ar fi fost păgâni de credinţa lui Confucius,
localitate ce ajunge puţin mai apoi sub domnia Moldovei. La 1392 se ştie gozitiv, că era
deja încorporată Moldovei, şi aceasta continuă a o stăpâni un timp îndelungat 7 •
Ubicini 18 afinnă că pe la începutul veacului al XV şi începutul celui al XVI, evreii
se aflau în număr mare în Valachia.
De la veacul al XV, vedem pe domnii români încheând tractate de comerciu cu
diverse state mai apropiate şi mai depărtate, astfel în anii 1499, 1510, 1539, 1598 etc„ cari
deschid drumul în Principate la arce străin. Dar ştim că evreii alcătueau deja pe atunci în
Ungaria, Transilvania 19, Polonia şi în Turcia elementul comercial cel mai numeros, şi deci
era lucru firesc ca ei să fie principalii intermediari comerciali şi, ca atari, să se stabilească,
în parte, în localităţile prielnice prosperării lor materiale.
La începutul veacului al XVII, ne întâmpină mai mulţi călători evrei ce găzduesc în
Botoşani mai multe zile de frica unui resboiu ce isbucnise în apropiere20 ; apoi ei găsesc
pentru un timp adăpost În Ştefăaneşti 21 , şi aceasta desigur dar numai în gazde evreeşti.
Că Botoşanii au avut din adâncă vechime o comunitate evreească o ştim deja din o
piatră de pe cimitirul evreesc, cu o inscripţie de la 1560, şi lucrul se explică, căci Botoşanii
au fost totdeauna un oraş comercial foarte important, ce se socotea imediat după Iaşi şi
Galaţi 22 •
Pentru Iaşi, am adus deja probe suficiente despre existenţa comunităţii ei din
vechime 23 ; nu încape îndoeală că îndată ce vom cunoaşte cu siguranţă întreaga linie
comercială a veacurilor trecute şi se va îmbogăţi materialul nostru documentar, ne vom
putea convinge cu siguranţă că, cu cât un oraş a fost mai important ca centru comercial, cu
atât şi comunitatea evreească va fi existat din timpuri mai vechi şi în număr mai mare.
Galaţii (altădată zis Haliciu-Mic), a cărei importanţă ca schelă la Dunăre a fost
totdeauna mare, poseda, după mărturia unui călător evreu, o comunitate mare şi avută în
mijlocul veacului al XVII 24 , comunitate de a cărei vechime ar fi greu să ne îndoim, tocmai
pentru că ajunsese deja a fi în floare.
212
Afară de aceste trei localităţi comerciale, se mai cunosc Romanul şi Bacăul, despre
cari ear avem date sigure de vechimea comunităţilor lor.
În Roman găsim pe evrei, la 1709, ca neguţători statornici în număr destul de
însemnat, spre a fi pomeniţi alăturea cu armenii, cari avură acolo din vechime una din
principalele lor sedii în Moldova. Şi precum documentul din acea dată nu e decât o
confirmare a unui privilegiu vechi al Episcopiei de Roman 25 , caz în care documentele se
reînnoesc cu aceleaşi cuvinte, e probabil ca existenţa evreilor în Roman din o adâncă
vechime, să se poată dovedi şi documentar - căci consideraţiunile logice de mai sus ne
confirmă deja aci o importantă şi veche staţiune de evrei.
În oraşul Bacău, vechimea şi numărul cel însemnat al evreilor rezultă din
împrejurarea că pe lângă cimitirul actual, a cărui vechime se ridică la începutul veacului
trecut, tradiţia deseamnă cu tărie fiinţa unui cimitir anterior, deja cu totul dispărut 26 • La
1771, când se fundă ,,Înfrăţirea sacră" de înmormântare, fundatorii ei, conform cerinţei
statutului27 , erau băcoani de baştină şi bătrâni - mărturie destul de elocventă despre un
trecut depărtat. La aceste să adăugăm tradiţia, care ne arată că prima sinagogă de lemn s-a
clădit o dată cu biserica Precista, cea mai veche din localitate 28 •
Afară de centrele comerciale, populaţia evree a trebuit să fie mai însemnată în
localităţile cunoscute prin vechimea şi siguranţa lor. În acele vremi furtunoase, când
necurmatele resboae şi desele năvăliri ale tătarilor căşunau pustiirea ţărei şi nenorocirea
locuitorilor, oraşe afundate în munţi, ca Neamţ şi Piatra, cată să fi avut comunităţi
importante, sporite prin dese refugieri. Şi în adevăr, atât inscripţiile mormântale, cât şi
aşezămintele aflate în aceste localităţi, în unire cu tradiţiile conservate, ne confirmă că
existenţa comunităţilor din aceste oraşe se urcă cel puţin la al XVI veac.
Din Piatra ni se citează pietre cu inscripţii de la 1677, 1689 29 etc., la cari se adaugă
un document al lui Grigorie Alex. Ghica de la 1766 iuli 19, în care ni se vorbeşte de o
sinagogă de piatră „de multă vreme făcută" , care „acum s-ar fi învechit şi s-ar fi stricat şi
30
n-au unde se aduna ca să-şi facă ruga după obiceiul legei lor", sinagogă pe care tradiţia o
urcă Ia timpul domniei lui Ştefan cel Mare31 .
• În Niamţ ni se indică o inscripţie mormântală din cimitirul azi dispărut, a unui rabin
însemnat Abram Moise Broder, mort Ia 1628 32 • O sinagogă veche de zid a ars la 1774, cum
ne arată un act autentic din 177633 ; un sigil al acelei sinagogi data de Ia 1737 34 . Într-o
mărturie hotarnică, de la 1685 decemb. 20, ce târgoveţii dau Episcopiei Rădăuţilor,
figurează alături cu funcţionari, boeri i preoţi, iscălitura evreească a lui „Lupul jidov"; peste
tot, 7 iscălituri, începând cu a şoltuzului (primarului) Ion şi sfârşind cu a lui Lupu 35 • La 1691,
Const. Duca, confirmând posesiunea fostului episcop, spune că „... ne-au arătat svenţia sa o
mărturie încredinţată de la toţi târgoveţii de Târgu de Niamţu" 36 ... , ceea ce ne-ar putea
indica în Lupul pe starostele evreilor de acolo, cu cât documentul citat spune (p. 236) că
„.. .la această hotărâtură s-au prilejuit şi boerii anume ... , neguţătorii şi alţi oameni mulţi
tineri şi bătrâni. .. şi noi cu toţii câţi ni-am prilejuit la această hotărâtură, toţii am iscălit, ca
să fie de credinţă, să se ştie", şi din toată mulţimea figurează în realitate numai 7 iscălituri,
deci, cum credem, ale fruntaşilor, ale starostilor de bresle, ce însumă pe toţi 37 •
În veacul al XVIII, al dominaţiunii fanarioţilor, Principatele luând un avânt
comercial şi industrial, populaţia lor se măreşte în mod vădit, prin tendenţa accentuată de
încurajare a imigranţilor străini sau fugari. Astfel, sporeşte în mod simţitor şi populaţia
israelită, cu deosebire în Moldova. În acest principat, nu numai centrele comerciale, ci toate
oraşele şi orăşelele, fără deosebire, aveau un contingent însemnat de evrei, şi chiar fiecare
sat poseda mai multe familii evreeşti. O dovadă luminoasă asupra acestui punct o avem în
213
hrisovul de gonire a evreilor din sate datat 1782 noemvrie 28, care se referă la un alt hrisov
emis de Grigorie Ghica înteia lui domnie, între anii 1764-1767, şi care s-a trimes, cum
spune referatul Sfatului, „către toţi ispravnicii de pe la ţănuturi" 38 •
Evrei locuind la sate în Moldova ne întâmpină pentru prima oară sub domnia lui
Ioan Mavrocordat (1744-1747 3\ dar ei au locuit acolo desigur, din o vechime mult mai
mare; aceasta rezultă din aşezământul lui Nic. Mavrocordat din 1741 40 , în care pe de o parte
e vorbă de „străini ce vin şi vor veni la oraşe şi la sate" 41 , şi pe de alta ne întâmpină o
interdicţie: ca fetele să nu vândă în cârciume „precum moldovence aşa şi jidoavce ... nici la
târg, nici la ţară"42 .
Mulţimea velniţelor, cari, din câte ştim, se aflau sub conducerea evreilor ca mai
experţi în această afacere, încă ni-i arată locuind de demult la sate, unde velniţele se
instalau de obicei 43 •
Dar dacă după aceste deducţiuni faptele rees deja în mod clar, ele vor căpăta o nouă
tărie prin o nouă serie de observaţiuni şi relevări ce vom face imediat.
Din vechime exista în Principate obiceiul de a aduce colonii străine, spre a împopula
sate sau oraşe pustiite sau cu o populaţie puţin deasă. Am putea zice, că o dată cu
întemeerea Principatelor se înrădăcinase la noi acest obicei, practicat de mult în alte state
europene şi isvorât din o simţită necesitate. Aşa-zisele slobozii sunt foarte numeroase în
ambele Principate şi înşişi tătarii, popor barbar şi duşman al românilor, care le insufla
groază prin năvălirile lui, ce se ilustra prin cele mai barbare fapte, au fost toleraţi a-şi
întocmi aci locuinţe în mase, cu privilegii: sate-slobozii. Astfel se mai află şi azi sate cari
poartă numele acestei ginte •
44
Principiul, ce prezida la fundarea sloboziilor, era în adevăr din cele mai largi: „Vie
cât de mulţi", „fie de orce limbă'', „de unde vor hi, fie ce oameni vor hi'', toţi cu toţii erau
slobozi, adică scutiţi o vreme de biruri, după învoeala cu care au fost aduşi, şi aveau apoi
privilegiul de a putea face învoeli speciale cu Visteria. Hrisoavele, ce învoea chemarea lor, i
asigura că vor fi feriţi de orce rele, ca „în foarte bună pace să fie, iar cine s-ar ispiti dintre
slujitori a-i învălui, de mare certare vor fi"45 • Asemenea cărţi domneşti au trebuit negreşit să
atragă şi pe evrei. Ei vor fi însoţit pe plugarii şi crescătorii de vite creştini cu cari au trăit
dinainte, în locul de baştină, în o intimă vecinătate şi în relaţii prielnice de afaceri, spre a-şi
continua negoţul în mijlocul lor, în nouele colonii; căci să nu uităm, cele mai multe slobozii se
formau prin colonii polone, ungare şi ruse, unde evreii erau destul de numeroşi chiar la sate.
Pătrunderea evreilor în satele din Moldova are şi o altă explicaţie, şi mai firească.
Evreii, la rândul lor, au fost asemenea de-a dreptul chemaţi de boeri, spre a le sta la
dispoziţie în diverse slujbe. În acest caz, orcât de satisfăcătoară ar fi fost poziţia lor în patria
originară, cea oferită aci trebuea s-o întreacă; căci pe lângă siguranţa ocupaţiei şi a unui bun
venit rezultat din o liberă învoeală, se adăuga şi scutirea perpetuă sau vremelnică de dări şi
angării. Chemarea, în atari condiţii, o făceau boerii pe temeiul unui drept, inerent titlului
lor, de a avea o sumă de liuzi, adică oameni „numai pentru ajutorul slujbei casei" lor, slujbe
ce nu erau circumscrise sau limitate. Liuzii puteau fi pentru orce trebuinţă a curţilor şi
moşiilor boereşti sau mănăstireşti. Singura restricţiune, ce se accentua în fiecare hrisov de
boerie, era ca acei oameni de slujbă să fie cu adevărat străini, şi întocmai ca la hrisoavele
de slobozii, pentru a ridica orce pretext şi îndoeală, se preciza ca să fie „oameni străini fără
de bir de dare în Visterie şi fără de nici un amestec de dare cu alţi locuitori ai ţărei, ce-şi va
găsi şi-şi va aduce dintr-alte locuri de peste hotar. Cari fiind adeveriţi şi prin mărturia
dregătorilor de margini că sânt adevăraţi oameni streini aduşi acuma de peste hotar şi n-au
fost niciodată cu locuinţa într-acest pământ"46 •
214
Grija asta extremă ca aşa-zişii liuzi-slujbaşi sau posluşnici (termin consacrat pentru
mănăstiri), ca şi slobozii, să fie numai străini şi cu adevărat străini, arată o dată mai mult
lipsa extremă de populaţie în ţară şi dorinţa sinceră a domnilor, ce s-au succedat în lungul
veacurilor, de a vedea ţara întărită şi înflorită prin mărirea populaţiei.
Patriotismul nu servea în trecut ca o simplă etichetă, care să ascundă pasiunile cele
mai vile, şi ura contra străinului nu tocise bunul simţ al ocărmuitorilor ţărei. Străinul
îmbrăţişat cu căldură nu poate fi duşmanul ei, îşi ziceau bătrânii, şi zisa lor era înţeleaptă.
Astfel, condiţia de naţionalitate rămase cu totul exclusă, ca şi cea de religie şi de poziţie:
„să vie cât de mulţi şi de orce neam", eată lozinca ce domnea de veacuri.
Este probabil că aşezământul liuzilor s-a creat mai târziu în vederea acestei
necesităţi, pentru că un atare privilegiu însemnat nu se putea alătura fără motive puternice
la celelalte privilegii deja destul de mari şi inerente titlurilor de boerie.
În adevăr, pe când slobozii se scutesc de bir etc., pe un timp mărginit, liuzii erau
pentru totdeauna „ertaţi şi scutiţi de tot birul Visteriei şi de toate alte dări şi angării ce vor fi
pe alţi locuitori, întru nimică să nu fie supăraţi, lăsându-i ca să fie numai pentru ajutorul
slujbei casei sale" (a boerului)47 •
Pare-se că fiecare boer avea drept, după rangul seu, la un minimum fix, de la 80 la 2
liuzi 48 • Dar numărul se putea urca prin învoiri speciale, succesiv ale domnilor cari acordau
atari favori boerilor sau slujitorilor bisericei după cererea, necesitatea şi trecerea ce aveau 49 •
Într-o importantă condică a liuzilor pe 1803, care conţine o complectă enumerare de
liuzi pe judeţe, plăşi şi comune şi cari dau un total colosal, vedem figurând plugari, breslaşi,
liuzi (sadea), adică oameni de serviciu la moşii, velniţe, curte şi slugi propriu-zise, şi
haimanale, adică oameni „fără nici o stare", cum ar fi samsari etc. şi, în fine, chiar evrei
indicaţi ca atari: „Jidovi de prin sate" sau „Jidovi", indicând pe locuitorii evrei
(nehrisoveliţi sau hrisoveliţi ce plătesc dări lunare) din câteva târguşoare şi oraşe, în total
4233 capi de familie (1674 la ţară şi 2559 la târguşoare şi oraşe). Eacă, dar, o cifră
respectabilă de evrei ce un act autentic ni-i arată chemaţi, aduşi în Moldova în cursul
ultimelor decenii ale veacului al XVII. Dar cu acei 4233 capi de familie, sau aproximativ
21.165 de inşi, nu s-a sfârşit totul 50 •
Am indicat deja că, pe lângă liuzi plugari, se înşiră breslaşi adică meşteşugari de tot
soiul, Iiuzi (sadea) şi haimanale. Toţi aceştia formau ceata slujbaşilor boereşti, adică
oamenii lor de serviciu, ca vătafi, velniceri, samsari, bucătari, în fine întreg cortegiul de
slujbaşi ce căuta de trebile sau trebuinţele boerului stăpân. Fost-au sau putut-au aceştia fi
numai străini-creştini? Desigur că nu. Faptul că maestri-velniceri, vătafi şi samsari evrei
furnicau în Moldova în veacul trecut51 e dovada cea mai elocventă că o bună parte din liuzi,
haimanale şi breslaşi era evrei. Tradiţia ne-a conservat cazuri destul de interesante52 ce
confirmă îndeajuns deducţiunile noastre logice.
Orăşelele din Moldova, pe cari se miră mulţi neştiutori de ce sunt înţesate de evrei,
s-au fundat de boerii-proprietari, direct prin evrei. Aceasta am arătat-o deja în Ochirea, cu
un şir de dovezi. Acum, câteva noue acte autentice ne vor sluji spre a stabili acest fapt mai
presus de orce îndoeală.
Cele mai vechi acte, ce le cunoaştem, sunt privitoare la Mihăileni, zis la fundarea sa
Târgul-Nou.
La 1792 mai 30, Costache Mareş, având consimţimântul domnului (care, pentru aşa
cazuri, trebuea prelabil obţinut) de a face târg „tot de neguţători străini de peste hotar", se
învoeşte în acest scop cu nişte negustori evrei cari, cum zice actul de învoeală, erau „de
peste hotar, de alte părţi străine (şi) au venit în partea Moldovei şi au căutat loc să facă
215
târg". Aceştia luară asupră-şi împopularea orăşelului şi acordarea locurilor cu plată de
bezmăn în folosul proprietăţii, în condiţiile ce s-au stipulat la fel pentru orce „neguţători ce
vor veni, ori creştini, ori armeni, ori jidovi", cari pentru un an „sunt ertaţi a nu plăti nimică
bezmăn pentru osteneala şi cheltueala ce au făcut cu începerea târgului"; deosebit acordă de
veci, fără bezmăn, o bucată de loc la acei, „cari au umblat ostinindu-se şi cheltuindu-se ca
să facă acest târg". Învoeala încheeată53 , vodă54 dă lui Mareş un hrisov de întemeere 55 , prin
care o aprobă, căci „nu se dă nici o pricină de stricăciune altor târguri de prinprejur",
întrucât se păzeşte aci condiţia esenţială, pe care o vom regăsi totdeauna la o aşa
împrejurare, ca locuitorii să fie „numai din cei străini de peste hotar, iar nu şi locuitorii
pământului acestuia" •
56
Un punct cu deosebire important din hrisov e că precizează ca „locul ce vor cuprinde

pentru şcoală (sinagogă) şi feredeu să fie lungul şi curmezişul după cum şi la alte târguri, şi
bezmăn să nu se plătească" 57 , ceea ce ne arată că Mihăilenii nu este primul orăşel fundat de
evrei, ci dimpotrivă, toate târguşoarele dintr-o dată mai recentă, de la începutul epocei
fanarioţilor şi poate şi dinainte, datorează evreilor existenţa lor.
La 1845, se fundează târguşorul Poenii, în judeţul Iaşi, pe temeiul unui hrisov emis
încă la 1837. Cine sunt fundatorii acestui târguşor? Aceasta ne-o spune „aşezarea", actul de
învoeală, cu data 1845 mai 21: ei sunt evrei în număr de 29.
Că evreii sunt întemeietorii cată să ne pară ceva firesc, dar nu şi însemnatele
privilegii ce proprietarul le acordă. Ca nicăire în altă parte, el îi scuteşte de bezmăn pe 2
ani, de otcopul pe rachiu şi păcură, cu toate că aceste sunt dintre obiectele cele mai căutate
în asemenea localităţi şi aduc veniturile cele mai însemnate; apoi se obligă a le da gratuit
pentru clădirea caselor „din lemnul trebuincios din pădurea de pe moşia" sa. În mijlocul
acestor concesii şi înlesniri, ne surprinde însă deodată restricţiunea ca locuitorii de acolo să
nu aibe dreptul de a vinde vin înainte de ce să se fi adunat şi statornicit cu dugheni „păr' la
număr de 60 gospodari" 58 •
Ce înseamnă această contrazicere în procedare? Pentru ce atâtea favorizări, şi de ce
această restricţiune?
Explicaţiunea, şi singura explicaţiune firească, nu poate fi decât aceea că i-a fost
teamă proprietarului Poenilor ca populaţia ei să nu sporească prea cu încetul şi a voit să
silească în acest chip pe fundatori la o propagandă stăruitoare. Şi pentru ca în urma unor
favori aşa ·excepţionale să mai fie necesitate de o îmboldire deosebită pentru dobândire de
locuitori, este un ce vădit, că condiţiile nefavorabile în care au trăit evreii în acel timp, au
stăvilit pofta de noi imigraţiuni. În adevăr, în urma Reglementului Organic, plin de tendenţe
antievreeşti, soarta evreilor în Principate se schimbă mult; ei nu se mai bucurau de siguranţa
unui trai tihnit şi prosper; cu cât curentul vrăjmăşesc, o dată provocat, luă avânt, hrănit de
oameni pretenţioşi, de epigoni cu o spoeală de cultură, „mici de zile, mari de patimi".
Autorul Reglementului Organic, un cap sănătos şi clarvăzător, a înţeles, cu toată
ura lui împotriva evreilor şi a tot ce nu e pravoslavnic, că Moldova, spre a lua avânt, va
trebui să continue tradiţia impopulării sale prin colonii străine, de aceea nu puse nici o
propreală acestui vechi şi fecund obicei, ba continuă a lăsa poarta larg deschisă. Şi
domnii de după Reglement nu lipsesc de a impune proprietarului, ce ţine să-şi
impopuleze vro moşie, ca coloniştii să fie adeveriţi la hotar că sunt cu adevărat străini 59 ,
ear Reglementul, la rândul său, consfinţeşte tradiţionala scutire de bir (pe 6 luni) pentru
noii colonişti, prin art. 99, lit. b.
Dar cum doue dispoziţii ce se ciocnesc nu pot avea un efect salutar, evreii nu se mai
puteau decide de acum, decât cu greu, de a face uz de dispoziţii şi avantaje ce nu le erau pe
216
de întreg prielnice. Ei ştiau că vor fi loviţi prin măsuri indirecte şi că vor avea de suportat
urgia micilor şi marilor funcţionari ai statului, dresaţi de Rusia protectoară.
Cei 8 ani de răgaz păgubitor din partea proprietarului Poenilor şi concesiile şi
restricţia sa extraordinară nu le va putea considera nimeni ca rezultatul unui „gust"; ci că a
fost silit la aceste, spre a-şi vedea ţinta realizată, de a avea un târguşor productiv pe
proprietatea sa.
Obiceiul de a face recurs Ia oameni străini nu se mărginea numai pentru împopularea
satelor şi fundare de orăşele, ci şi la reîmpopulare unor vechi localităţi cari, din împrejurări
diverse, şi-au pierdut mare parte din primitivii săi locuitori. Şi în împrejurări de o asemene
natură se făcea recurs la evrei, ca şi la alţi străini, ba, pare-se că evreii se preferau cu
deosebire, judecând după faptul că şi toate aceste localităţi sunt impopulate mai numai de
evrei şi considerând şi actele de cari vom pomeni îndată.
La 1814 ianuarie 23, domnul Scarlat Alexandru Calimach dă voe la proprietarul
târgului Ştefăneşti (oraş cunoscut din vechime) ca să-şi aducă colonişti evrei, cu cari reuşise
a se înţelege 60 .
La 1815 decv. 18, un hrisov al aceluiaşi domn permite popularea Târgului-Frumos
cu străini 61 , hrisov în care se pomeneşte de unul anterior, dat de Grigorie Ion Calimach la
1767 iuli 362 , şi care după arătarea hrisovului din 1815 conţine următorul important şi
caracteristic pasaj: „Vrând domnia sa a aduce acel târg iarăşi spre întemeiare cu înmulţire
oamenilor, prin acel hrisov făgădueşte tuturor celor ce vor vre din părţi străine să vie să se
aşăze în târg ca nişte oameni străini, şi că, din zioa ce vor veni, le dăm vremi de odihnă şasă
luni nemărui nemică să nu dei, ca să-şi poată face cele de trebuinţă a aşăzării lor; cum şi
după împlinire sorocului de odihnă, iarăşi pe uşor să va aşăza birul lor de cătră ispravnicul
ţinutului, fiind şi de bezmănul ce îi supără călugării apăraţi, şi numai dijma din cele ce vor
face afară de vatra târgului vor da după obiceiu, iar pe casă nu să vor supăra cu nimică.
Deci după mila ce au arătat domnia sa, oaminii streini dintr-alte părţi, câţi de mulţi de vor
veni şi să vor aşăza acolo la acel târg, să fie bine încredinţaţi, că făgăduinţa domniei sali va
fi păzită şi nestrămutată. Numai oamini birnici a ţării să nu îndrăzniască a merge cu nume
de streini, că aflându-să, nu numai că nu să vor da de grumaz înapoi, şi să vor şi pedepsi ca
nişte spărgători de sate, cum şi târgoveţii de mare pediapsă vor fi de vor primi în târg
locuitori de ai ţării 63 .
Vetrele târgurilor, cum se afirmă tot în acest hrisov, „purure toţi luminaţii domni
prin hrisoavele de afierosire li-au lăsat în volnica slobozenie„. de a se întemeia cu lăcuinţa
oricât de mult norod din toată stare".
„Cea mai mare podoabă a oraşelor", se exprimă hrisovul citat al lui Calimah, şi
spiritul ce răsare din el e expresia fidelă a sentimentului ce anima pe diriguitorii ţărei şi
toată ţara cugetătoare în vremurile trecute, „cea mai mare podoabă a oraşelor să socoteşte
a fi înmulţirea norodului din toată stare şi naţie, ce ei locuesc pre eale, carii locuitori
purure prin obşteşti cărţi domneşti de publicaţii au fost şi sânt chemaţi de pre la depărtate
locuri din părţi străine şi statorniciţi prin oraşe şi osăbit„. hrisoave şi cărţi domneşti de
vecinic(i)e lor dăruite privileghii".
Mulţimea evreilor şi a străinilor îndeobşte, în Moldova, nu cade dar în sarcina lor,
căci numai chemaţi sau atraşi prin avantage vădite s-au hotărât a impopula o ţară
ospitalieră, în care suflul unei culturi falşe nu stricase încă bunul simţ al conducătorilor ei şi
vedeau în străin, şi îndeosebi în evreu, pe omul harnic, vrednic şi stăruitor, care constitue
un element de propăşire în orce ţară64 •
217
În Muntenia, mult mai bine populată ca Moldova, pare-se că nu se făcea aşa des
recurs la străini pentru mărirea numărului locuitorilor în oraşe şi orăşele. Sloboziile însă
erau şi aci destul de numeroase şi se datorau tot la străini de prin ţări vecine, dar între
plugari, şi îndeobşte la sate, evreii nu puteau fi în orce caz, aşa de numeroşi; mai ales că aci
bulgarii, serbii şi grecii au dat sloboziilor elementele cele mai numeroase şi ştiut e că aceste
popoare sunt singure îndemănatice şi la industrie şi Ia comerciu. Scutelnicii, instituţie veche
în Muntenia, se acordau boerilor prin hrisoave speciale şi numărul lor variabil se sporea în
urma unor merite câştigate. Scutelnicii au fost acolo destul de numeroşi, dar nu ştim dacă
erau toţi străini, or hrisoavele impuneau, ca în Moldova, aducerea lor de peste graniţe.
Posluşnicii, ce datează în Muntenia din vremea lui Constantin Mavrocordat, instituţie
65
întemeeată de el ca o compensaţie pentru desfiinţata „rumânie , se acordau după cinuri, ca
în Moldova liuzii, cu scutire de bir. Ei sta în slujba boerilor şi-i serveau în toate ramurile de
activitate. Fost-au cel puţin aceştia străini în mod obligator? Nimic pozitiv. Dimpotrivă,
judecând după relatările lui Zilot Românuf'6, de la care am luat noţiunile asupra acestor
instituţiuni, ei erau mai degrabă pământeni, căci ne spune că „îngrija stăpânirea prin
Visterie a nu să urma catahrisis, adică cum am zice să nu meargă acest privileghiu şi la alţii,
ci numai la aceia ce li să cuvine, şi să-l aibă şi aceea atât, iar nu cu altă adăogire, iar
adăogirea descoperindu-să, să se strice, precum de multe ori am şi văzut urmându-să". Şi
mai încolo (p. 86), ne vorbeşte de „neamurile acelea ce au avut hobagi pe părinţii
posluşnicilor". În orce caz, între scutelnicii şi posluşnicii breslaşi şi meşteri de velniţi etc.,
nu putea să nu se fi strecurat şi un număr însemnat de străini şi un oarecare număr de evrei
de prin ţările circumvecine. Evrei n-au putut fi mulţi la număr, căci înşişi bulgarii şi sârbii
şi alţi vecini ai muntenilor erau meşteşugari şi buni mai la orce treabă, ca în Moldova
evreii.
În privinţa vechimei comunităţilor din Muntenia, să ne amintim relevările lui Paul

de Aleppo61 , din cari rezultă existenţa unei comunităţi israelite în Craiova în al XVII-iea
veac, despre care nu mai avem azi nici o ştire 68 •
Faptul existenţii unei comunităţi într-un centru important, dar nu cel mai însemnat al
ţării, ne vorbeşte cu tărie despre existenţa unei comunităţi în Capitala ţării, ce era pe atunci
Târgovişte pentru vară şi Bucureştii pentru iarnă. Pentru Bucureşti datele noastre arată un
fir lung, aproape neîntrerup, al unei comunităţi vechi şi mai însemnate69 • Măcelul înscenat
de Mihai Viteazu la suirea lui pe tron (1593), în care şi evreii avură de îndurat de pe urma
mâniei populare, deslănţuită de vodă70 , ne arată existenţa unei comunităţi deja formate în
acea vreme. Despre Târgovişte n-avem date pozitive, tradiţia însă ne afirmă existenţa unui
vechi cimitir, azi cu totul dispărut, ale căreia urme s-au mai putut observa acum 50 de ani 71 •
Tot tradiţia, şi o tradiţie foarte respândită, legată cu un fapt oribil, susţine, că într-un trecut
depărtat - acum vro trei veacuri - ar fi existat o comunitate însemnată în Câmpulung, care
fusese şi ea odată reşedinţă domnească, fapt ce dă tradiţiei noastre un caracter mai probabil.
În acest an, d. Israel Şapira în Ploeşti a avut fericirea de a descoperi urmele unui
dispărut cimitir, marturi tainici al unui trecut existent. În biserica de lemn din Valea-Orlii,
în apropiere de Bucov, se află zece pietre mormântale cu inscripţii ebraice, alcătuind scara
şi podeala din tinda bisericei. Bătrânii satului afirmă că s-au pomenit cu aceste pietre în
biserică, formând pardoseala ei; despre existenţa inscripţiilor s-a aflat abea cu prilejul unei
reparaturi, când multe pietre au perit sub ciocanul vandalic al meşterilor neştiutori; restul de
pietre s-a zidit dinadins afară cu inscripţiile în sus, ca o ocazie fericită să descifreze enigma
ce tăinueau acele caractere necunoscute. Din cele zece pietre, patru conţin inscripţii mai
218
bine conservate. Cea mai veche ne arată pe unul Eliezer sin Iuda, mort 7 zile în Chislev
1719; a doua datează de la 1740 şi arată monnântul unei femei Haia; a treea de la 1720, cu
o inscripţie defectuoasă, ne indică monnântul unui fiu de rabin şi, în fine, una de la 1740, al
unui haham (tăetor) Israel sin luda, mort prin asasinare.
Aceste pietre nu pot fi decât urmele unui cimitir dispărut dintr-un oraş apropiat; şi
înclinăm a crede, contra ultimei păreri a d-lui Şapira, că acel oraş e Bucov, foastă capitală
de judeţ, oraş odată prosper, decăzut în unna avântului luat de Ploeşti, Bucov fiind pe lângă
aceste locul cel mai apropiat de Valea-Orlii 72 •
Că aceste pietre sunt, în orce caz, dintr-un fost cimitir ce a existat lungă vreme în
actualul judeţ Prahova, rezultă cu siguranţă din distanţa de timp ce prezintă inscrip~ile între
ele.
Aceste mărturii preţioase, ce au biruit dinţii vremii, nu ne vorbesc numai despre
existenţa unei comunităţi în Bucov din cel puţin veacul al XVII, dar ne şi indică cu tărie că
toate localităţile de oarecare importanţă din Muntenia au posedat în acea vreme comunităţi
israelite, mai mult sau mai puţin mari, în sânul lor. Cele expuse în lucrarea de faţă, cum şi
cele din lucrarea precedentă, cată să ne întărească această convingere.
Comunitatea din Ploeşti pare a fi o continuare a celei din Bucov, căci datele de cari
dispunem acum, ne autoriză a căuta unnele comunităţii din Ploeşti în primii ani ai
desvoltării sale, care se urcă la începutul veacului al XVIII şi poate şi mai nainte. În adevăr,
bătrânii locului afinnă existenţa unui vechi cimitir, dispărut înainte de 1821, ce fusese situat
lăngă râul Dâmbu; sinagogei zise a Rabinului i se indică o vechime mai mare de 100 ani, şi
un act local de la 1819, scris în limba ebraică, pe care figurează între iscălituri un rabin şi
un haham, ne arată pe femee stăpânind un imobil, ce l-a moştenit de la părinţi13 •
Oraşul Buzeu poseda o comunitate înainte de 1821, ce întrecea pe cea din Ploeşti şi
care, de va fi să admitem tradiţia, e mai veche ca aceasta 74 • După Franrois Recordon, fost
secretar domnesc în Bucureşti, trăea în Muntenia în primul pătrar al acestui veac ca la
5-6000 de evrei, „mai toţi strânşi la Bucureşti, Craiova şi Ploeşti" 75 .
O.V.A. Ureche 16, pe care suntem deprinşi a-l vedea tratându-şi materiile cu uşurinţă,
se crede în drept a afinna, pe temeiul unei condici datând din ultimele patru luni ale anului
1820, ce conţine plăţile către Visterie ale „companiilor", că atunce n-au fost în Bucureşti
decât 127 evrei, în cifră rotundă.„ adică numărul acelora ce i-a găsit trecuţi în condica
companiilor. Dar onor. profesor de istorie română de la Facultatea de Litere din Bucureşti şi
membru al Academiei Române a perdut din vedere:
1) Că birnicii nu reprezintă persoane, ci de obicei capi de familie, căci femeele şi
copiii n-au plătit niciodată bir cătră stat; şi deci acei 127 însamnă în realitate un aproximativ
de 635 de persoane;
2) Că cei 127 sunt birnici din companii. Pentru ca să putem admite că această cifră
cuprinde pe toţi birnicii evrei din Bucureşti din 1820, ar trebui să credem nu numai că toţi
birnicii s-au achitat în cursul trimestrului (caz ce se întâmplă cam rar), că toţi capii de
familie, tără excepţie, au fost supuşi la bir, ci şi, mai ales că, sub firma de companii se
înjghebau toţi indivizii diferitelor clase sociale, cum şi obştea evreească. Este însă bine ştiut
că gruparea oficială a diferitelor clase se titula bresle (înfrăţiri), nume sub care ne întâmpină
în documente şi obştea evreilor din Muntenia; că alăturea cu bresle exista din vechime în
Valachia (şi pe cât ştim numai acolo) societăţi privilegiate numite cumpanii, cum fură cele
vestite din Craiova şi din Râmnicu-Vâlcii. Zilot Românut11, arătând că vodă Alexandru
Suţu, zis şi Drakake, în a treea sa domnie (l 819-1821) a înfiinţat „cumpănii noaă cu
hrisoave domneşti", explică că companie însamnă „a fi cu o dare hotărâtă Ia Visterie şi cu
219
apărare de unile - altele care le dau dajnicii", sau şi îndeobşte orce societate în sensul
modern 78 •
Va să zică, dacă companie nu e tot una cu breaslă- şi a trebuit să vie d. Ureche ca să
facă şi această confuzie tot atât de enormă ca şi acea a considerării birnicilor ca persoane şi
nu capi de familie 79 - numărul de 127 e departe de a fi cel real al birnicilor evrei din
Bucureşti în acel an. Ei cată să fi fost atunci în o sumă încincită şi poate chiar înzecită.
Citatul de mai sus din Recordon, care îşi scrie lucrarea între anii 1819-182 l, ne confirmă
îndeajuns aceasta. Totuşi, pe lângă Recordon şi datele expuse în lucrarea noastră
precedentă, să mai adăugăm una, care va sdruncina cu totul cifra d-lui Ureche.
Dionisie Eclesiarcul 80, vorbind în a sa cronică 81 de prezenţa calmucilor în Bucureşti
la 1812 şi de fărdelegile lor, arată că ei au sbutit a pătrunde în „uliţele pe unde locuesc
ovreii". Pentru a ocupa însă strade întregi, evreii au trebuit să fie într-un număr destul de
mare, şi nu se ştie acea întâmplare groaznică care să-i fi redus la un pumn de oameni numai
în 8 ani; dimpotrivă, e mai firesc lucru a crede că în împrejurări pacinice ei să fi sporit şi
prin naşteri şi prin imigrări.
O listă a meşteşugarilor şi muncitorilor evrei din Bucureşti, de la anii 1834-1844, ne
indică 425 capi de familie 82 •
O altă statistică generală, alcătuită de guvernul provizor rusesc la 1834, constată
5000 de evrei pentru Valachia şi 50.000 pentru Moldova, dar aceste cifre sunt inexacte, ca
mai toate cuprinse în acel tablou 83 • Se înţelege, dacă şi acum fuge lumea de statistică, cu
atât mai vârtos se va fi dosit în vremile de atunci; dacă acum nu e un sistem destul de
perfecţionat şi sigur la alcătuirea statisticelor, ce va fi fost la 1834? Însăşi din vina
funcţionarilor însărcinaţi cu o atare anevoioase lucrări, încă se vor fi strecurat erori
însemnate.
Altminteri scriitori contimporani, cum e C.A. Buch 84 şi /.F. Neigebauer85 , foşti
consuli prusieneşti în Iaşi, fixează numai pentru Iaşi cifra de 30.000 locuitori evrei.
Thibault Lefebvre 86 arată că la 1849 se număra acolo 40.000 de evrei. D. Gusti, în a sa
Geografie de la 1846, îi pune în fruntea locuitorilor străini din Iaşi şi afirmă că „Evreii sunt
respândiţi în toată ţara, a căror număr este destul de însemnatoriu" 87 • Ei aveau deja pe
atunci în Iaşi trei sinagogi mari şi, cum e ştiut, numeroase case de rugăciuni 88 •
Numărul total al evreilor din Moldova îl crede şi Buch 89 de 50.000, calcul esenţial
greşit, căci Botoşanii şi atâtea alte oraşe posedau deja o numeroasă populaţie evreească. Să
mai pomenim de orăşelele fundate de ei? Am putea întrei cifra fără a ne teme că vom ieşi
din limitele adevărului. Neugebauer9<J, în opul citat, ne spune că şi Botoşanii aveau o
populaţie evree numeroasă, aceasta însă nu-l împiedică, nici pe el, de a fixa numărul total al
evreilor din Moldova la 60.000.
Numărul lor real cată să fi întrecut această cifră, chiar la începutul veacului trecut 91 •
Stefano Igo Raicevich92, un bun cunoscător al Principatelor, unde a petrecut în
serviciul domnilor fanarioţi, afirmă, cu privire la evreii din Moldova, că erau foarte
numeroşi pe vremea sa93 , deci în jumătatea veacului al XVIII.
Thomas Tomton 94 , care scrie [la finele veacului al XIX-iea], arată că evreii au „o
mulţime" de sinagogi în ambele Principate, deci o mulţime de comunităţi mari 95 .
Un hrisov al lui Alex. Const. Moruz al Moldovei 96 , de la 1804, urcă birul evreilor pe
motiv că „de la o vreme cu hotărâta dare a birului lor, să adună mulţime din toate părţile ...
(încât) s-au umplut toate târgurile de jidovi"97 •
Aci dar nu poate fi vorbă de cifre abea apreciabile, cum urma să pară 20.000 sau
30.000 de inşi, respândiţi în toate unghiurile Moldovei 98 •
220
Că această cifră e mult mai prejos de cea reală, reesă şi din geografia lui Ion Russ99,
contimpurană operilor lui Buch şi Neugebauer, care relatează că: „Evreii fac în unele oraşe
mai bine de jumătate locuitorii" 100 •
În Muntenia, pe această vreme, evreii ajunsese a fi deja destul de numeroşi până şi la
sate, căci cu data 1849 decemvrie 31 101 ne întâmpină un decret de isgonire a evreilor de la
ţară, unde, cum pomeneşte decretul, erau stabiliţi mai de mult. Trebuea să fi fost numeroşi
pentru a provoca ura şi intriga la o aşa măsură generală. După Russ 102 , au fost la 1842, în
totă Muntenia, 20.000 de evrei, cifră ce n-o credem decât aproape de adevăr.
Thibault Lefebvre 103 , care îşi adună datele sale la 1853, afirmă existenţa a mulţi evrei
în Valachia.
Că imigraţiunea a fost un motiv statornic de mărire a populaţiei evree în Principate
am afirmat-o deja, indicând motivele şi împrejurările ce au provocat-o. Cu această temă noi
am abordat şi chestia originii evreilor din această ţară.
Galiţia, şi îndeobşte întreg teritoriul Poloniei, ne-a dat cel mai mare contingent de
imigranţi în trecut şi în timpurile mai noue.
Neigebauer 104 crede „că motivul pentru care evreii-poloni au preferit a se stabili în
Moldova" este „că puteau mai lesne continua legăturile cu Galiţia"; cât priveşte despre
cauzele imigrării, ne spune că „Primul îndemn al acestei imigraţii pare a fi pornit din cauza
siluirii la serviciul militar, ce o practica guvernul austriac; fugarii căutând un loc de
adăpost, Moldova, ca vecină şi lipsită de o bună pază poliţienească, era parcă destinată
pentru a-i primi şi a-i adăposti". Cu aceasta, Neuegebauer reproduce ereziile obşteşti în
privinţa impopulării Moldovei cu evrei. Motivele însă ce le adaugă apoi, ca secundare, sunt
tocmai cele mai principale şi le-am expus şi noi în lucrarea precedentă. Ele au frapat pe
Neugebauer, ca şi pe noi, şi pe orcare altul care caută să aprofundeze cauza imigraţiunii
evreilor în Moldova. Permanentele relaţiuni comerciale şi mizeria economică crescândă din
Galiţia fu în adevăr un îndemn puternic pentru ca să-şi caute o nouă patrie; dar primul
impulz serios se datoreşte, cum arătarăm, chemării evreilor în ţară, care s-a început cu un
veac înaintea forţatei recrutări a evreilor din Galiţia şi Rusia. Transacţiile comerciale au fost
un motiv statornic de imigrări. Impunerea serviciului militar 105 , cotizând cu începerea
turburărilor din Galiţia şi a decăderei ei economice, a dat numai un avânt mai puternic
emigrării, şi aceasta nu atât în Galiţia, cât în Rusia.
Dar chiar imigranţii evrei ruşi se datoresc în mare parte relaţiilor comerciale şi cu
deosebire resboaelor ruso-turce, cari ne-au lăsat în fiecare dată, în capitalele ambelor
Principate şi chiar în alte oraşe, un număr de evrei ruşi şi turci 106 • Cu deosebire pacea de la
Adrianopole, de la 1829, ne-a adus un însemnat număr de evreiw7 , o dată cu mulţi alţi
străini.
Condica de amintire a Sinagogei Mari din Bucureşti, scrisă la 1849, arată că în
Bucureşti evreii străini au început a se înmulţi prin imigraţiuni de la 1845, viind din diverse
locuri 108 •
„Poporul Suveran" de la 1848 109 afirmă cu privire la evreii din Muntenia că: „Evreii
mai ales sunt unii născuţi ei, părinţii şi moşii lor aici; aceştia sunt români, mai români ca
mulţi români".
Tot astfel Lefebvre 110 ştie că mulţi evrei din Valachia sunt băştinaşi şi că o mare
parte sunt veniţi, cari din Austria, cari din Ungaria, cari din Polonia, cari din Saxonia sau
Germania şi cari, în fine, din Turcia, Asia şi Grecia. Ei sunt stabiliţi, zice dânsul, în toate
localităţile".
221
Extremul Orient a contribuit şi el la mărirea numărului evreilor din Principate din
cele mai vechi timpuri. Paul de Aleppo, în relaţiunile sale ce datează din veacul al XVII, ne
arată pe un evreu botezat în Valachia, care era originar din Aleppo şi care a reuşit să
convertească pe un alt evreu din Constantinopole. Acel evreu botezat, Atanasius, avea
adesea convorbiri cu evrei ce veneau cu afaceri comerciale, cum afirmă lui Paul de
Aleppo 111 •
Când Bucovina şi Basarabia căzură sub dominaţia străină, o mare parte de evrei
stabiliţi acolo se retraseră în Moldova 112, ca un semn de simpatie către patria mumă 113 •
*
* *
Care este data stabilirii evreilor-spanioli în Muntenia? Aceasta rămâne deocamdată
o întrebare deschisă. Negreşit, persoane izolate se vor fi stabilit aci chiar puţin în urma
impopulării provinciilor Turciei, dar nu avem încă ştiri sigure că evreii-spanioli au trăit în
Principate, într-un trecut depărtat, în număr destul de mare, spre a fi putut alcătui
comunităţi cu starosti, sinagogi şi instituţii proprii 114 •
Un act de la 1838 iuli 14 115 , ne face următoarele preţioase relevări: „că încă din
venirea armiei ruseşti din anul 1806, viind de peste Dunăre neguţători ovrei spanioli, dintre
carii unii statornicindu-se în coprinsul acestui oraş Ploeştii şi neavând havră (adică casă de
rugăciune) s-au învoit cu mine şi le-am dat loc chiar din locul curţii caselor mele".
Această relaţiune mi se pare desluşită. Anul 1806 poate fi considerat ca anul de
întemeere a unui număr de comunităţi spaniole în Muntenia şi al măririi numărului lor în
localităţile unde au existat încă dinainte atari comunităţi, cu atât mai mult în Capitală.
Un decret al Consulatului austriac, cu data Bucureşti, 1823 decemvrie 18 116, impune
supuşilor austriaci din ambele comunităţi din localitate ca să dea starostelui lor, drept
răsplată pentru sârguinţa şi munca lui, o leafă anuală de 1000 lei, şi anume 600 lei cei din
comunitatea polonă şi 400 lei cei din comunitate spaniolă. Aceasta este o elocventă dovadă
că, în primul pătrar al acestui veac, comunitatea spaniolă nu numai că exista ca atare, dar că
era deja aproape tot atât de numeroasă ca a evreilor ne-pământeni; or, dacă era mică la
număr, membrii ei erau într-o stare de prosperitate mult superioară.
Dr. Barasch, în ale sale Wanderungen durch Krakau, Galizien, Bukowina, Moldau
und Walachei 117 , din 1840, vorbind de comunitatea spaniolă din Bucureşti, îi dă o vechime de
cinci decenii şi arată că: „Ea conţine imigran~ din apropiata Turcie europeană, din Turcia
asiatică, mai ales din Smirna, Salonic, în parte din Ierusalim şi, în fine, din câţiva noi sosi~
din Viena. Ea numără în total aproape 80 de familii sau 400 de suflete". La 1854, ne indică
150 familii drept populaţia spaniolă din Capitală, pe care o cunoştea în perfecţie, şi adaugă
următoarele oraşe de origină: „Constantinopole, Adrianopole, Vidin, Rusciuc, Silistra, Vama,
Belgrad, alte oraşe sârbe şi bul~are şi Levantul propriu-zis, cum Damasc etc." 118 • Dr.
Barasch 119 mai arată la 1840, că „In afară de Bucureşti se mai găsesc încă câteva comunităţi
spaniole în Muntenia. Aceste sunt cele din Brăila, Focşani, Craiova şi Giurgiu".
Cele mai vechi urme de existenţă statornică a evreilor spanioli în Valachia le avem
în oraşul Craiova. Un manuscript al lui luda B. Ben-Zion, fost mare rabin în Vidin 120,
conţine câteva notiţe cu datele 1805, 1806, 1808 şi 1815, în cari se pomeneşte de nişte
daraveri cu evrei spanioli cari locuesc în Craiova şi sunt originari din Vidin. Mai interesant
e cazul unui baştinaş craiovean, pe care îl găsim stabilit în acest din urmă oraş. Numele
acestora sunt Davicion luda Pencas şi luda Eskenasy.
222
Într-un act de învoeală datat Craiova, 1806 a~rilie 29, figurează unul Leibu Ovreiul,
ca proprietar al unei case cu bezmăn Ia o mănăstire 1 1, şi această casă era o moştenire de la
tatăl seu Buchor, Dură 122 •
Astfel, de e să judecăm după aceste indicii, Craiova posede cea mai veche
comunitate spaniolă. Mai firesc însă ar fi ca Bucureştii, ca capitală a ţărei, să fi posedat
prima comunitate spaniolă. E posibil ca actele peste cari vom mai reuşi a da să ne confirme
această supoziţiune.
O responsa rabinică datată 1827, ianuarie 26, ne pomeneşte de un evreu spaniol
locuind în Focşani 123 •
În Cerneţi, foasta capitală a judeţului Mehedinţi, se întemeiă o comunitate spaniolă
Ia începutul acestui veac. Tradiţia afirmă că câteva familii evreeşti din Vidin, în urma
turburărilor ce se iscaseră acolo prin Pasvanoglu (1792-1807) 124 , îşi părăsiră oraşul lor
natal, căutând a-şi întemeea o nouă existenţă în Cerneţi. Cu ocazia resboiului turco-sârb,
populaţia Cerneţilor se mări. De remarcat e că între primii evreo-spanioli veniţi în Cerneţi,
figura unul Haim Cohen cu fraţii sei, din Bucureşti.
O dată cu fundarea Turnu-Severinului (1835-1841), evreii, împreună cu o mare parte
din ceilalţi locuitori, părăsiră Cerneţii 125 , ce decăzuse cu totul în urma focului de la 1828
august 8, şi se stabiliră acolo.
Vaillant 126, care scrie Ia 1840, afirmă că evreii din Turcia locuesc cu deosebire în
Valachia, că se poartă bine şi „un mare număr din ei sunt în adevăr demni de stimă".
II
Datine, credinţe şi obiceiuri
Datinele, credinţele şi obiceiurile se consideră ca linie de demarcaţiune între neam şi

neam. Dar orcât de mult ar diferi între ele, împreuna-vieţuire, contactul zilnic şterge cu
încetul deosebirile şi operează o desăvârşită apropiere.
Cine ar putea să afirme că evreii de azi sunt Ia fel ca evreii de eri? Numai unul care
nu cunoaşte istoria culturii lor. Chiar în mijlocul întunecimei şi barbariei Evului Mediu,
când evreii fură forţaţi a aduce un trai deosebit, închişi în „ghetto ", vedem manifestându-se
influenţe străine asupra obiceiurilor, credinţelor şi datinilor lor.
E lucru firesc ca în ţările unde evreii au trăit mai liber, mai puţin rău văzuţi şi în mai
intime relaţii de afaceri şi de vecinătate, influenţa mediului să fi fost mai puternică, mai
hotărâtoare; să-şi fi asimilat acolo un mai mare număr de datine, obiceiuri şi credinţe.
Cazul acesta cată să fi avut Ioc în Principate.
Sunt bătrâni în Ploeşti ce povestesc despre vremi apucate de ei, când evreii îşi
petreceau Sâmbetele întinzând hora mare Ia sunetul unei cobze ... Acest obicei fiind o vădită
călcare a prescripţiilor religioase, rabinii din Ploeşti au stăruit pentru suprimarea lui, cum şi
a altor obiceiuri tot aşa de puţin potrivite cu sfinţenia Sâmbetei, dar nu reuşiră decât cu
încetul 127 • Negreşit, acest fapt e destul de elocvent. Dacă obiceiuri ireligioase au putut
prinde rădăcini, cu atât mai mult cele ce nu intrau în coliziune cu dogme.
Credinţa în descântece, contrarie religiei mozaice, e destul de respândită la evrei.
Ceea ce însă merită cu deosebire a fi relevat e că în descântecele evreilor din România
figurează unele formule consacrate în limba română. Dovadă de influenţa unei intime
relaţii. Cât de superpusă e credinţa în descântece la evrei, se vede de acolo că românca ce
223
cheamă pe descântătoarerar se gândeşte la medic, pe când evreica cheamă întâi pe medic şi
apoi cearcă şi puterea descântecului.
Simplicitatea patriarhală a românilor în trecut se reflectă şi în traiul de odinioară al
evreilor de aci.
Este obşteşte ştiut că poporul evreu a fost, şi mai este până Ia un punct, unul din cele
mai ospitaliere. Rar un evreu din generaţiile trecute să se fi pus la masă fără unul sau mai
mulţi „orchim" (oaspeţi). Acesta era un obicei atât de înrădăcinat şi în Moldova, că hanurile
se considerau ca un ce de prisos în oraşe. Ba se afinnă că, în Neamţ, primul han şi birt
(deschis circa la 1835) găsi o reprobare generală, căci se considera ca o lovitură dată unui
vechi şi sfânt obicei ce căpătase putere de lege: ca orce călător să găsească adăpost şi hrană
în sânul unei familii, ca să-şi mai uite necazurile drumului şi lipsa alor sei 128 •
Eacă acum ce zice Dimitrie Cantemir 129 despre ospeţia română din începutul
veacului al XVIII: „primirea lor de oaspeţi, care o arată cătră cii nemernici 130 şi drumeţi,
este foarte vrednică de laudă, căci măcar că sânt prea săraci, din pricina că se află megieşi
cu tatarii, însă niciodată nu este să nu dee oaspeţului sălaş şi mâncare, ţiindu-1 în dar trii
zile, împreună cu dobitocul său, şi pre cel nemernic îl priimesc cu feţe vesile, ca când ar fi
frate sau altă rudenie a lor, şi unii aşteaptă cu masa până la şepte ceasuri din zi, şi ca să nu
mănânce singuri, trimit pre slugi pe la căi, ca să cheme la masă pe câţi drumeţi ei vor
întâmpina" 131 •
Trecând la obiceiuri propriu-zise, la datine şi credinţe, vom găsi puncte comune
acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin.
„La nunte, ne spune tot Cantemir 132, sunt obicinuiţi să gioace mai nainte de cununie
în ogradă sau şi în drum, şi adecă cu două rânduri, unul de bărbaţi şi altul de femei".
„ ... Nimic nu socotesc mai de ruşine, decât a se vedea părul capului la vreo femee cu
bărbat sau văduvă, şi este cea mai mare greşală a descoperi la vedere capul vreunii femei.
Însă fecioarele socotesc ruşine să-şi acopere capul măcar cu cât de supţire pânză, pentru că
goliciunea capului o înţeleg semn de feciorie".
Cine n-ar crede că e vorbă aci de evrei, şi să se noteze că poporul de jos mai
păstrează acest din unnă obicei, în mare parte, cu sfinţenie.
A turna jos din cana cu apă până a n-o duce la gură; a deosebi lucruri în spurcate şi
curate, şi atâtea alte obiceiuri ce Ie regăsim la românii de la ţară şi în clasele de jos din
oraşe, ne arată un fond popular comun provenit din un contact intim, dar şi din influenţe
originare comune şi din aceleaşi dispoziţii sufleteşti; căci este o mai mare apropiere între
neamuri precât s-ar putea crede Ia o vedere superficială.
III
Starea morală şi materială
Evreii fiind îndeobşte oameni muncitori şi sârguitori, prosperitatea lor materială

depinde numai de condiţiile sociale a ţărei în care trăesc. În Principate, împrejurările le-au
fost favorabile şi, deci, au reuşit a-şi fonna, de cu vreme, o poziţie bună şi chiar a-şi agonisi
averi mari.
Cantemir 133 , care scrie la începutul veacului trecut, arată că turcii, jidovii şi grecii
„sunt cii mai bogaţi" din locuitorii Moldovei. - Rab. Simha 134, care trecu prin Galaţi la
1764, afinnă că „Evreii ce trăesc în Galaţi sunt oameni cuvioşi, bogaţi şi milostivi".
224
Întregul cerc de ocupaţii al evreilor în trecut, cum negoţul cu grâne, cu vite, arende
de moşii etc., ce reclamă capital, este o dovadă suficientă că o bună parte din evrei au
trebuit să fie în o stare materială satisfăcătoare şi chiar capitalişti. Aceasta o afirmă
Sulzer 135 de-a dreptul în opera sa tipărită la 1781.
laşii, comunitate veche, poseda deja mai mulţi bogaţi la începutul acestui veac 136 •
Imigraţia, care a luat proporţiuni mari pe la finele veacului trecut şi a continuat în
mod crescând până la Reglementul Organic, ne-a adus, în Moldova, o masă mare de
proletari. Aceştia erau mulţumiţi de a-şi putea agonisi prin muncă cele necesare pentru
traiul zilnic. Numai puţini avură norocul de a găsi ocupaţii productive şi a ajunge la
prosperitate şi avuţie. Nu că nu era aci un tărâm priincios desvoltării unui număr cât de
mare de oameni harnici şi inteligenţi, dar o dată cu influenţa rusă şi mai ales a operei ei,
Reglementul Organic, evreii, începând a fi hărţuiţi şi storşi, nu au putut lua avânt în afaceri.
Sărăcia crasă începe să devie vădită şi să frapeze pe străinii şi călătorii ce-şi petrec o vreme
aci. După Neugebauer 131 , mizeria în care trăeau o mare parte din evreii aci, era inferioară
celei din Galiţia. Buch 138 , ce se ocupă de anii 1828-1843, ne arată că îndeobşte starea
materială a evreilor din Iaşi e destul de prosperă, dar „totuşi (se află) între ei o mare
grămadă în imposibilitate de a-şi agonisi traiul zilnic şi cad în sarcina comunităţii".
Billecocq 139 afirmă la 1848, că în Iaşi „găseşti o nespusă sărăcie, în special e
populaţia israelită cea mai săracă. Pe lângă mai bine de 50 palate strălucite stau colibele
cele mai joase şi mai murdare, unde locuesc vro 30.000 evrei, pe lângă toţi atâţia
creştini"
140
•
Mizeria, în care trăea o mare parte din evreii-moldoveni, ne-o indică şi un act oficial
de la 1832 august 21: „Jidovii obicinuesc a locui mai multe familii într-o singură casă sau
dugheană"
141
•
Negreşit, aceasta n-o obicinuesc oamenii cu stare.
În Muntenia, evreii continuară a fi în stare prosperă ş1 m urma curentului de
imigrare, dar, ce-i drept, imigrările n-au fost aci aşa de numeroase ca în Moldova.
Lefebvre 142 găseşte, la 1853, pe evreii munteni în o stare materială satisfăcătoare şi
pe „mulţi foarte bogaţi, cari riscă operaţiuni mari fără opinteli". Acei bogaţi mari, la cari
face aluzie, erau în marea lor majoritate evrei-spanioli, între cari un Hillel Manoach 143
ajunsese a fi milionar.
Dr. Barasch 144 afirmă, la 1840, că „mai mulţi evrei pământeni de rit occidental şi
mulţi evrei spanioli posed case destul de frumoase; ba unele case spaniole sunt vestite
pentru măreţia stilului", şi mai încolo arată că „unii bogaţi spanioli posedă atari moşii'',
adică moşii cu sate.
La 1854, ne mai spune Dr. Barasch 145 că: Congregaţia spaniolă din Bucureşti
numără în sânul ei membri cari au venit aci acum 30-40 ani în o sărăcie destul de vădită şi
cari posed acum averi foarte mari".
„Pruncul Român" de la 1848 (p. 74), vorbind de evreii-spanioli, îi arată ca fiind
îndeobşte proprietari de case.
În Cerneţi, mai mulţi evrei-spanioli reuşiră a face averi însemnate la începutul
acestui veac 146, tot astfel cei din Ploeşti 141 şi Craiova 148 •
Cea mai mare parte din evrei, cari isbutiră să-şi formeze o poziţiune înfloritoare,
datora aceasta muncii lor stăruitoare şi spiritului lor format la manipulaţiuni, ear nu cum
pretind unii răivoitori ai evreilor, unor manipulaţiuni neoneste; dovadă că cu toate
prevenţiunile şi prejudeţele românilor contra comerciului, ocupaţia predilectă a evreilor, pe
149
care o considera ca o hoţie , nu găsim nici o urmă de plângere împotriva lor, pe când ele
225
sunt numeroase şi chiar nesfârşite contra grecilor şi a altor neamuri. Caracteristic e
proverbul românesc „Un ovrei înşală pe doi români, un grec pe doi ovrei şi un armean pe
doi greci" 150 •
„Orcât de austicioşi, orcât de vicleni ar fi evreii, ei sunt de mii de ori mai oneşti şi
mai loiali decât comercianţii greci din Valachia", i s-a afinnat lui Lefebvre 151 de un francez
din Bucureşti.
Evreii-spanioli se bucurau în lumea comercială israelită şi creştină de un credit
frumos 152 şi ca şi dânşii se stima şi pe evreul polon şi gennan 153 •
Recordon ne spune, la 1821, că „Deşi numele de evreu a devenit proverbial spre a
arăta pe cel mai josnic cămătar, nu trebue să se crează că toţi indivizii acestui popor n-au
nici o probitate. Nişte oameni preveniţi au conchis din activitatea lor, din iubirea lor pentru
muncă şi din acea pricepere care i-a făcut să inventeze între ele poliţe, acei oameni, zic, au
conchis că dânşii, cum par a avea o aşa mare sete de câştig, trebue neapărat să întrebuinţeze
mijloace neoneste pentru a o satisface - ceea ce într-adevăr e adesea confirmat prin
exemple, dar din nenorocire asemenea oameni se găsesc şi la celelalte popoare, unde ar fi
încă mai numeroşi dacă ar fi în îngiosirea în care se află confundaţi evreii, căci se ştie că
mijlocul cel mai sişur de a face de despreţuit este de a despreţui totdeauna" 154 •
Raicevich 15 , mai pesimist, se pronunţă prea cu asprime şi desigur exagerat despre
starea de moralitate a Principatelor - dar face dreptate evreilor, nu-i găseşte nici mai morali,
nici mai imorali ca pe ceilalţi locuitori ai ţărei: „Cât despre moralitatea evreilor de aci, ea e
perfect aceeaşi ca a celorlalţi locuitori, adică aci nu găseşti nicăiri şi la nimeni onestitate,
credinţă, încredere în negoţ şi în târgueli. Chiar jurământul a ajuns a fi un chiţibuş
neînsemnat şi mi s-a întâmplat adesea să văd pe creştini ca şi pe evrei comiţând sperjururi
palpabile cu o uşurinţă de necrezut".
Raicevich, negreşit, exagerează. Este o tradiţie continuă, care face pe evrei de a fugi
până şi de jurământul cel mai drept, mai ales de cel nedrept.
Neigebauer 156 relevează anume că evreii din ambele Principate preferă să-şi peardă
procesele sau să facă o învoeală strâmbă, decăt să jure.
La 1836, un român făcu lui St. Marc de Girardin 157 unnătorul tablou asupra
moravurilor ţărei sale: „Moravurile noastre sunt pe aproape moravurile sau mai bine zis
viciile tuturor popoarelor cari ne-au stăpânit sau protegeat. De la ruşi ne-am însuşit
desfrânarea, de la greci lipsa de onestitate în afaceri, de la principii fanarioţi un amestec de
înjosire şi deşertăciune, de la turci nepăsarea şi lenea. Polonii ne-au binecuvântat cu
divorţul şi acest furnicar de evrei, din stratul de jos, pe cari i-aţi văzut mişuind în uliţele
noastre: eacă năravurile noastre" 158 •
Un altul susţinu lui Girardin 159 că evreii din Moldova sunt protejaţi de boeri, pentru
că „le stau îndemână la toate viciile".
Ce temei se poate pune pe această afirmaţie se va înţelege de acolo că academicianul
francez, uimit de pasiunea ce trăda această şi alte observaţii, zice textual: „Eu citez această
conversaţie spre a se vedea chipul în care vorbesc de aceşti evrei moldoveni, chiar cei mai
serios frapaţi de relele ţărei, şi cu ce ton de insultă şi de dispreţ. Ceea ce e trist a zice, e că
evreii merită aceasta şi nu se sinchisesc de loc".
Această ultimă observaţie ne arată îndeajuns că chiar spiritele superioare nu se pot
sustrage de la influenţa„. sugestiunii. Convorbirile pline de răutate şi venin nu puteau să nu
lase lui Girardin o urmă de credinţă despre înjosirea morală a evreilor din Moldova. Abea
însă scăpat de bâzâitul vorbelor, că reacţiunea veni şi se sili a justifica pe evrei: ,,În toate
societăţile bine constituite, zice el, evreii ocupă un Ioc, unul foarte însemnat, şi aduc
226
servicii în loc de pagube: vedeţi-i în Franţa, în Englitera, în Germania. Evreul nu e plaga
societăţilor, decât când aceste societăţi sunt bolnave" 160 •
Lefebvre, după ce arată că evreii sunt „consideraţi ca neoneşti" - el scrie la 1853,
când se desfăşura deja cu putere propaganda contra lor - observă: „Evreii mai cu seamă
sunt în stare de a se moraliza, şi în fruntea comerciului valach, eu am găsit mai mult ca un
exemplu (demn) de citat, mai mult ca un om a cărui purtare n-ar rămânea pe jos faţă cu
comerciul occidental... Dar nu vă siliţi a moraliza numai pe indivizi, înălţaţi profesia însăşi,
înnobilaţi-o, acordaţi comercianţilor valachi demnităţile, onorile, daţi-le importanţă în stat,
acordaţi-le o parte din influenţă ce li se cuvine de drept... şi îndată îi veţi vedea ridicându-se
singur la onestitatea dorită" 161 •
Vegezzi Ruscalla 162, un filo-român prin excelenţă, publicând la 1858 o serie de
scrisori ce i s-au adresat cu privire la afacerile din Principate, fu şi el frapat de tonul
încordat în care i se vorbea de pretinsa neonestitate a evreilor şi, după ce îşi exprimă
regretul că Divanul ad-hoc a menţinut, în privinţa lor, interdicţia drepturilor politice şi
civile, adaugă: „Aceste sunt fructele persecuţiei de rasă; ele slăbesc simţul moral al
apăsaţilor, fără a le slăbi vitalitatea şi energia" 163 - se înţelege că concluzia, deşi justă în
sine, era bazată pe premise falşe.
Viaţa casnică a evreului din Valachia ne-o arată un scriitor de la începutul acestui
veac. Acesta ne afirmă că „se sârguesc a fi mai toţi buni soţi, buni părinţi şi a căuta fericirea
în sânul familiei lor, unde găsesc mângâerile ce toată lumea le refuză; ei le mai află şi în
binefacerea ce o practică cu deosebire către nenorociţii lor, aşa că e foarte rar să dai de un
evreu care să ceară pâine" 164 •
În adevăr, binefacerea pe o scară întinsă şi în toate sensurile e o virtute veche a
evreului, ce n-a desminţit-o niciodată şi nici într-un loc, ca una ce este rezultatul educaţiei şi
a prescripţiilor religiei sale. Şi în Principate, evreii s-au gândit de timpuriu la organizarea
carităţii. Societăţile sau înfrăţirile sacre „Chevra chedoşa" (Breasla cioclilor), cari au drept
menire principală de a îngriji de înmormântarea morţilor comunităţii, erau întâile societăţi
evreeşti ce ne întâmpină în ţară. Statutele şi toate lucrările lor se inserau în pinkesim, adică
condici, registre. Puţinele ce s-au putut conserva până azi, scăpate de flăcări şi alte
165
incidente, con~n mărturii preţioase despre trecutul nostru în ţară • Aceste înfrăţiri, tinzând
de a face bine fără vrun interes personal, percepeau taxe pentru morţii familiilor cu stare
sau avere, după clase, şi îngrijeau de gratuita înmormântare a celor sărmani. În acelaşi timp,
ele aveau drept scop de a uşura suferinţele celor bolnavi îngrijind cel puţin căutarea lor.
Statutele acestor înfrăţiri din Moldova, pe cari le cunoaştem, îşi obligă pe membri-ucenici
de a veghea câte doi, zi şi noapte, la căpătâiul orcărui bolnav din comunitate, fie bărbat sau
femee, tânăr sau bătrân, sărac sau bogat, şi impune o amendă grea membrului care nu s-ar
supune acestei îndatoriri, când sorţul i-ar aviza rândul. Ba mai mult, de regulă îşi mai
impuneau ca misiune aceste înfrăţiri de a îngriji, cu a lor cheltueală, căutarea tuturor
bolnavilor sărmani. Pe lângă aceste, unele îşi mai luau sarcina de a ajuta prin colecte, în
mod permanent, pe cei nevoeaşi. Unde „Chevra chedoşa" nu lua asupra-şi una din aceste
doue din urmă obligaţiuni, existau societăţi speciale cu acest scop nobil. Astfel fu cazul în
Roman, unde notabilii fundară, încă înainte de 1800, o societate specială zisă „Bikur
cholim" (pentru căutarea bolnavilor) şi care s-a reorganizat la 1810, data pinkes-ului
existent. În întroducerea din statute se înşiră importanţa şi meritele unei atari binefaceri şi
se afirmă că „din această cauză s-au fundat (atari societăţi) în toate comunităţile sfinte", se
înţelege în mod independent sau în legătură cu „Chevra chedoşa", după mărimea populaţiei
şi poate şi dispoziţiile locale.
227
Unele ,,Înfrăţiri sacre" îşi impuneau o misiune mai largă, cum fu cea din Piatra,
fundată sau reorganizată la 1771.
Să dăm extrase din statutul acestei societăţi, foarte important prin întreg conţinutul seu:
Art. 2. Starostele ,,Înfrăţirii sacre" împreună cu rabinul şi locţiitorul de rabin pot
impune, după a lor chibzuinţă, o cotizaţie (taxă) pentru întreţinerea tuturor săracilor,
văduvelor şi orfanilor, cum s-a urmat lungă vreme aci în Piatra, până au contenit oamenii de
iniţiativă (de bine) şi s-au desfiinţat toate dările şi (au perit toate) nădejdile, şi acum mor de
foame şi nu au cu ce se îmbrăca şi trăesc în lipsă mare şi nimeni nu se îndură de ei. De
aceea, acela care se va împotrivi iniţiatorilor pentru întreţinerea săracilor, cari sunt copiii
celui Atotsfânt - binecuvântat fie el -, acel potrivnic să fie pedepsit după chibzuinţa lor (a
starostelui şi rabinilor).
Art. 3. Este de datoria starostelui, rabinului şi locţiitorului de rabin de a veghea ca
nimenea să nu oprească plata muncitorului, de la tăetorul de lemne până la aducătorul de
lemne, mai cu seamă lefurile clerului de aci, etc„ etc.
Art. 5. Starostele este în drept să pue oameni cari să umble din prăvălie în prăvălie,
din cârciumă în cârciumă şi orunde se vinde cu măsură şi cântar, şi să vază ca să nu se
uzeze măsuri falşe în tot hotarul lor, nici măcar pentru uzul casnic, căci nici măcar la un
israelit nu se cade (să se dea) măsură cu lipsă, precum arată Şulchan-aruch „Hoşen-Mişpat"
§ 201, că mai aspră este pedeapsa pentru măsuri falşe ca pentru curvie.
Art. 6. Starostele este în drept să pue oameni plătiţi din punga obştii ca să îngrijească
de toate trebuinţele (interesele) ei, fie în ce priveşte întreţinerea săracilor, copiii ai Tot-
sfântului, binecuvântat fie el, de a-i îmbrăca şi încălţa şi de a-i îngriji cu lemne pentru
earnă, căci toţi sunt priviţi ca bolnavi în faţa frigului, şi să aibe grijă de bolnavi, atât de acei
cari zac acasă cât şi de acei cari zac în Hekdeş (casă de adăpost), o îngrijire specială de
toate trebuinţele lor mari şi mici.
Art. 8. Fiecare gospodar este dator să meargă o dată pe lună, el singur sau să pue un
om în locul seu, îndată ce va primi o invitaţie iscălită de staroste şi rabin, spre a strânge
contribuţiile pentru întreţinerea săracilor, găzduirea oaspeţilor şi susţinerea Talmud-Thorei,
precum e scris: Căutaţi de copiii săracilor, căci prin ei se respândesc învăţătura.
Art. 9. Dacă va veni aci un oaspete cinstit şi nu va fi cine să-l găzduească în grabă,
vor trebui să umble doi bărbaţi ca să nu remâe fără adăpost, drept ceea ce se află scris: De
nu va merita (omul), săraci lipiţi să vor găzdui în casa sa; ear de va merita, săraci (mai de
seamă) vor fi oamenii casei sale şi O-zeu va trimete binecuvântarea sa cu belşug în acea
casă.
Art. 10. Fiecare orăşan trebue să primească cu plăcere pletul (biletul), ce i se va
aduce cu iscălitura starostelui, pentru doue prânzuri în zilele de lucru şi o găzduire de
noapte în fiecare septemână, ca ei (săracii) să aibe pace din partea guvernului".
Eacă punctele esenţiale din acest remarcabil pinkes, încât priveşte caritatea. Din
întregul statutelor reese că această înfrăţire a avut drept tendenţă de a înlocui sdruncinata
comunitate din Piatra şi ne înfăţişează astfel complexul unei organizaţii sau modul în care
evreii din Moldova înţelegeau şi practicau atunci caritatea 166 •
Îngrijirea bolnavilor, vegherea la căpătâiul lor zi şi noapte, e unul din obiceiurile ce
înfrăţirile sacre neglijară în timpul din urmă, dar deveni obiectul de preocupaţie a
comunităţilor sau a unor societăţi speciale.
Societăţile aşa-zise „Fraterne", ce există azi în mai toate unghiurile României, se pot
considera ca o continuare a celor de „Bikur cholem", dar concepute pe un plan strâmt, al
ajutorului reciproc, conform egoismului modem.
228
Cea mai veche „chevra chedoşa" din Moldova, sau mai bine zis acea pe care o
cunoaştem noi ca atare pe baza pinkes-ului ce s-au conservat până în 1887, este cea din
Botoşani, datând din anul 1740. Nu e un singur oraş în Moldova, unde atari înfrăţiri să nu fi
existat înfiinţate la diverse date 168 • Şi data înfiinţării „chevrelor chedoşa" se poate fără greş
considera ca data existenţii unei comunităţi deja destul de mari. Ele se înfiinţează de
obicinuit când există deja un cimitir în funcţiune. În comunităţile mici, toţi se află laolaltă,
şi când moare un membru sau se bolnăveşte vreunul aceasta provoacă o mişcare generală şi
nimeni nu se poate sustrage de Ia datoria de a căuta şi îngriji de bolnavul binecunoscut
fiecăruia aparte, nici de a neglija înmormântarea celui plecat întru odihnă. Unde toţi
membrii comunităţii au încă aceleaşi sentimente şi un interes reciproc, orce societate e de
prisos. Nici o mirare, dar, că găsim numai târziu de tot începutul „chevrelor chedoşa".
În Muntenia avem o indicaţie în Paul de Aleppo, din care ar rezulta că deja în al
XVII veac a existat o ,,Înfrăţire sacră" în Craiova 169• În Bucureşti această înfrăţire datează
reînnoită de la 1806 • Veche e şi cea din Ploeşti.
170
Aceste înfrăţiri se regăsesc şi la români. Sigur ştim de existenţa lor în Moldova încă
înaintea epocei fanarioţilor. Numele sub cari ne sunt cunoscute e acel de Breasla
cioclilor 171 şi misiunea lor mai accentuată e „pentru astrucarea oaselor celor morţi şi periţi,
şi mai ales a celor străini şi nemernici". Membrii breslei erau holtei, conduşi de un staroste;
depindeau de episcopul, care-i administra, judeca şi pedepsea Ia trebuinţă. Nu avem nici o
altă indicaţie de detalii, credem totuşi că e posibil să fi existat, până la un punct, o
asemănare între româneşte le „bresle" şi evreeştele „chevre", căci ele au o obârşie comună
în aşa-zisele „Kalandsgilde" sau „Bruderschaften'', ce şi-au luat naştere în Germania în
timpul Evului Mediu (în al XIII sau al XIV veac), din necesitatea religioasă ce o simţea
lumea care nu se putea călugări şi care voea să aibe parte de slava cerească prin fapte
asemuitoare călugărilor, înfrăţiţi pe care papii înşişi le încurajau, aşa că în scurtă vreme se
respândiră în mai toată Europa catolică. Ajutorul reciproc şi cu deosebire căutarea „fraţilor"
lor bolnavi, înmormântarea celor decedaţi şi prăznuirea pomelnicelor, eacă în trăsuri mari
scopul ce urmăreau „Kalandsgilde". După tipicul lor se croiră puţin apoi „chevrele"
evreeşti 172 • Înfrăţirile aceste introduse în Galiţia, probabil prin numeroasele colonii germane
ce se stabiliseră acolo, îşi putură lesne găsi drumul în Moldova, prin contactul viu între
aceste doue ţeri şi mai ales prin slobozii, liuzii şi posluşnicii ce se aduceau grămadă cu
deosebire din Galiţia. Evreii din Moldova fiind şi ei, în mare parte, din cele mai vechi vremi
originari din Galiţia, unde au imigrat în număr însemnat din ţările germane, putem admite
existenţa unei asemănări între instituţia românilor şi a evreilor. Dar „chevrele" evreeşti, la
rândul lor, au fost aproape identice în toată Europa, căci, precum am arătat, ele au aceeaşi
obârşie şi acelaşi prototip.
Paralel cu „înfrăţirile sacre", cu o organizare comună, se înşira o serie de alte
societăţi, din cari unele erau sub privigherea înfrăţirii sacre ca cele din Niamţ şi Roman, a
căror condici s-au conservat până în prezent: „Chevra şei menorath hamaor". (Înfrăţirea
pentru luminarea candelei sfinte) fundată la 1753 173 şi 1782, cari tindeau a săvârşi şi acte de
binefacere, pentru care scop făceau colecte; sus-pomenita „Bikur cholim", ce o regăsim în
cele mai multe oraşe moldoveneşti şi munteneşti din vremi de demult; „ Ghemilath
chassadim '', de împrumutare pe amaneturi, fără dobândă. Cea mai veche societate de acest
soi o ştim în Neamţ, reorganizată la 1761, dar, cum pomeneşte art. XVII din statut ea exista
de demult 174 • În Roman exista o atare înfrăţire de la 1796 175 • În Bucureşti se fundă la 1845
una specială de către nişte tineri israeliţi croitori, pentru a da ajutoare băneşti la meseriaşi
pe un timp nehotărât şi fără dobândă; apoi colecte pentru nevoeaşi prin cutii, obicinuite mai
229
pretutindeni până nu de mult şi cari s-au conservat până azi în unele cazuri speciale;
„şabes-pares" ajutoare ce se strângeau pentru acest scop; „maoth chitin" colecte pentru a
întâmpina nevoile Paştilor, aşa de costizitoare la evrei; colecte pentru drumeţi, trecători;
tradiţionalele „hekdişe", case de adăpost, gratuite, pentru pribegi, sărmani şi bolnavi; bae
pentru a întâmpina scopurile religioase şi trebuinţele higienice ale obştii, înlesnind pe săraci
cu preţuri cât se poate de reduse; în fine, „înfrăţirile" pentru întreţinere de institute de
instrucţiune („Thalmud-Thora"), cari aveau drept bază caritatea publică. Din al 2-lea sfert
al acestui veac, începe o pronunţată tendenţă pentru întemeere de spitale. laşii posede cel
mai vechi 176 şi cel mai impozant spital, pe locul fostului „hekdeş'', datorit iniţiativei şi
stăruinţei nespuse a unei singure persoane (Simon Leb Schwarz). Bucureştii căpătă un
spital evreesc modest, foarte modest, după 1850, înfiinţat din venitul gabelei.
Dacă vom compara acum această organizare complexă, rezultând din mijloace
modeste şi din bunăvoinţa şi simţementele membrilor comunităţilor, cu ceea ce putea statul,
cu ceea ce putea caritatea publică română, ajutată de averi colosale şi cu ceea ce în realitate
a făcut, apoi remânem plini de admirare pentru caritatea evreească.
Un singur caz ne va lumina contrastul în mod isbitor.
În Moldova exista la români Breasla mişeilor sau a calicilor în mai toate oraşele 177 •
Erau societăţi de săraci, orbi, ologi, betegi etc., ce se adresau separat sau colectiv la mila
publică şi a ocârmuirii locale, ce le subvenţionau şi-i scuteu de dări etc. Se văd stăruinţe
mari depuse pentru a obţinea ceea ce societatea şi mai ales ocârmuirea datoreşte de la sine
omului nenorocit şi în lipsă.
Aci săracul are nevoe să-şi asigure ajutorul prin stăruinţe, dincolo el este obiectul de
preocupaţie al tuturor membrilor comunităţii.
Ca să se simţă şi mai bine contrastul, să relevăm ceea ce fixează statutele tuturor
breslelor evreeşti de binefacere, începând cu „chevra chedoşa" şi aşa înainte. Toate
impuneau condiţii anevoioase de primire în societate. Întâi o cheltueală mare: un praznic
pentru întreaga înfrăţire 178 , obligaţia de a figura trei ani ca ceauş sau ucenic (şames), cu
obligaţia de a face treburi grele şi nu tocmai plăcute, a fi Ia discreţia starostelui (gabai), a
servi la masă pe ceilalţi membri, a avea o atitudine respectuoasă etc. Totuşi, membri nu se
primeau decât pe alese şi orcare putea considera ca o onoare admiterea lui în ,,Înfrăţire".
Simţul de caritate era dar puternic desvoltat şi la evreii din Moldova, poate la fel şi
la cei din Muntenia, avem însă, deocamdată, prea puţine ştiri de organizaţia lor trecută.
*
* *
Simţul religios al evreilor din Principate cată să fi fost de tot rudimentar în trecut. Ca
şi românii, ei vor fi fost mai mult supersticioşi, cu un complex de obiceiuri şi credinţe
moştenite şi imitate. Superficialitatea culturii lor din trecut pledează în favoarea acestei
păreri.
După Recordon 179 : „Încă un merit al evreilor (din Muntenia), ce nu li se poate
contesta şi care capătă nouă însemnătate prin prigonirile ce îndură zilnic, e exactitatea cu
care păzesc dogmele şi practicele religiei lor, ca serbarea Sâmbetei şi a celorlalte serbători
cari înfăţişează unele tablouri aşa de duioase ca cele ce se vâd în sfintele cărţi".
Aceste însă nu sunt neapărat consecvenţa unui simţimânt intim, rezultatul unei
covincţiuni; se pot face şi inconscient şi de frică de păcat. Uşurinţa religioasă a evreilor din
Principate, şi în special a celor din Moldova, rezultă din faptul că adesea se sevârşeau aci
botezuri: „foarte des trec evreii la ortodoxism 180, rar la catolicism şi niciodată la credinţa
230
protestantă", cum crede Buch 181 , în vederea avantajelor ce le prezenta botezul şi mai ales
trecerea la ortodoxism, credinţa dominantă. Buch îşi exprimă mirarea justă, cum de
botezaţii adoptă vorbele „Botez" sau „Botezatu" ca nume de familie.
Acest fapt este de o elocvenţă mare. Mai mult şi mai bine ca orce ne indică favoarea
de care se bucurau botezaţii în clasa boerilor, aşa că numele acceptat constituea o reclamă
pentru ei 182 .
Dar pentru ca să-şi avizeze ei singur în orce moment originea lor evreească trebuea
ca botezatul să nu fie nevoit să-şi renege trecutul, să nu-i fie ruşine de el şi deci nici să nu
fie silit să lovească în coreligionarii lui de odinioară, spre a fi mai bine privit.
Aceste împrejurări au contribuit desigur a câştiga ortodoxismului român un mai
mare număr de adepţi evrei, căci multora uşurei la minte şi râvnitori la onori şi bogăţii a
trebuit să le pară un ce lesne şi plăcut de a face acest pas, atât de greu pentru un om convins
şi conştiincios, cu cât nouele dogme, pe care nu le cunoşteau, nu se puteau ciocni cu cele
ale credinţei vechi, asemenea necunoscute lor.
O dată cu imigrările mai numeroase în Moldova, cultura religioasă luă un avânt mai
serios şi botezul începu să devie o oroare pentru ei. La 1844, botezându-se o elevă din
şcoala misionarilor scoţiani din Iaşi, rabinii fanatici aruncară anatema asupra şcoalei şi ea
se deşertă, ca prin farmec, de elevele israelite, cari formau toată populaţia ei, cu excepţia a
4_5183.
Îndată ce o populaţie este numeroasă şi suflul vremei o mână în diverse direcţii, nu

toţi pot avea vederi de aceeaşi natură, sentimente egale şi convingeri comune în chestii de
184
credinţă. Neigebauer , într-un nobil avânt de umanitate, stigmatizează pe bogaţii iaşani
din timpul său ca „îndeobşte egoişti, fără milă pentru binele şi suferinţele confraţilor lor,
cari au un punct comun numa în năzuinţa de a păstra făţărnicia aparentă a religiozităţii şi a
se înşela reciproc în această privinţă".
Această făţărnicie ajunse chiar o necesitate, căci „chevrele" sau comunitatea şi în
special rabinii vegheau la păzirea strictă a Sâmbetei şi a serbărilor, cum şi a orcării alte
prescripţii religioase sau şi a orcărui uz de atare natură, îngăduindu-şi cele mai aspre măsuri
de reprimare, ce avură ades drept consecvenţă botezuri, cari altfel nu s-ar fi sevârşit.
„Chevra chedoşa" din Piatra de la 1771, care, precum am arătat mai sus, a fost
menită a înlocui comunitatea, ce era tocmai în derăpănare, şi-şi luă mai în toate rolul ei,
prevede următoarele:
Art. 1. Starostele Înfrăţirii sacre de aci, în unire cu ilustrul rabin şi locţiitorul de
rabin de aci (adică vechilul hahambaşiei) 185 au dreptul de a pedepsi pe acei cari calcă legea
judaică, fie bărbat, fie femee, pentru veşti (fapte) rele de cari se ruşinează lumea auzindu-
le, ceea ce în limba savanţilor înţelepţi talmudişti se numeşte „chilul haşem" (pângărirea
numelui celui sfânt). Atotmilostivul să ne cruţe (de aşa fapte). După ce se va cerceta şi
căuta dacă într-adevăr s-a făcut acea uriciune într-un aşa oraş mare în Israel, cată să se facă
după cum va găsi starostele cu drept şi să nu se abată nimeni din k'nas (gloabă) cei se va
hotărî ... "
Şi în urma acestei dispoziţii, după ce îşi iau rolul de ,jandarmi ai lui O-zeu", rară
vrun drept legal, apoi caută să-l justifice aupă pilda iesuitică:
„... Şi dacă s-a făcut judecata jos, nu se mai judecă sus, ceva mai mult încă este un
merit pentru acela care a călcat legea şi a fost pedepsit cu k'nas prin starostele, marele rabin
şi vechilul hahambaşiei, şi tot poporul să auză, să se teamă şi să nu mai păcătuească.
Art. 7. Starostele în unire cu rabinul şi vechilul-hahambaşiei au drept să pue oameni
întru a veghea ca, ferească O-zeu, să nu se calce Sâmbăta, mai cu seamă de către acei la cari
231
se vând băuturi în ziua de Sâmbătă, ca să unneze după povăţuirea ilustrului rabin de aci. Iar
cine va călca acele prescripţii va fi pedepsit după chibzuinţa lor, căci incidente şi focuri - să
ne ferească D-zeu - se ivesc numai unde se calcă sfinţenia Sâmbetei - D-zeu să ne
ferească! Ear cine va asculta va secera fericire şi va căpăta multe binecuvântări".
La aşa zisul „k'nas" se adaugă kiena, o pedeapsă degradătoare, ce se aplica în faţa
sinagogii sau în interiorul ei şi care, pe orce om cu puţin simţ, trebuea să-l umilească şi să-l
pătrunză până în adâncul sufletului. Tradiţia ne indică acest uz şi pentru Bucureşti, şi era
probabil, din nenorocire, obştesc.
*
* *
Armonia şi solidaritatea evreească, vorbe ades repetate şi crezute ca dogme, aparţin,
cel puţin cu privire la Principate, la domeniul legendelor. Spiritul de partidă şi de opoziţie a
polonilor şi a românilor, vrăjmăşia taberilor opozante se manifestau totdeauna prea des
pentru a nu influenţa pe evreii trăind în mijlocul lor. Numai evreul-spaniol, ce-i originar din
Orient, mai nou în Principate, nu subcăzu acestei influenţe fatale. Spiritul de disciplină li-e
în adevăr cu totul propriu şi-i propreşte de la orce pas nerespectuos în sânul comunităţilor
lor ca corp organizat. Evreul-român originar din Polonia sau Rusia, cu spiritul mai viu, mai
reflexiv, mai independent, neastâmpărat din fire şi doritor de modulaţii şi oameni noi, îşi
pune adesea în joc ambiţia, ce pricinueşte certe şi părueli. Zavistia, clevetirea şi orce altă
armă nedemnă nu se cruţa şi nu se cruţă contra adversarului, lucru obicinuit la partidele de
guvernământ din ţară. Dar şi din partea eforilor sau rabinilor sau orce alt om public
(Kulsmann), aceeaşi încăpăţânare vinovată, acelaşi aparat de ambiţii, cu un cortegiu de
hatâruri pentru susţinători, linguşitori sau delatori; însoţite de abuzuri directe sau pe sub
mână
186
•
Să cităm câteva cazuri caracteristice:
La 1836 s-au bătut şi gonit din Bucureşti pe cunoscutul R. Focschaner 187 , distins ca
învăţat şi nobil de caracter, care avea în partea sa pe cei bogaţi. Ambiţiile merseră aşa
departe între partizanii acestui rabin şi ai celui dorit de meseriaşi, că mulţi din partizanii lui
sărăciră de pe urma certelor ce ţinură Janţ un şir de ani, în care timp îşi neglijară propriile
lor afaceri şi da bani, în dreapta şi în stânga, fără chibzuinţă, la autorităţi şi la oameni
influenţi 188 •
Peste trei decenii, o nouă ambiţie, hrănită de spiritul de partid, preocupă şi consumă
timpul a mai întregei populaţii israelite bucureştene. Era savantul rabin Malbin 189 , care nu
fu pe placul bogaţilor şi progresiştilor şi care se goni din ţară, la 1863, după o încordată
ceartă de ani de zile, în unna unor stăruitoare interveniri.
Clasa de mijloc şi meseriaşii păţiră de astă dată afrontul... primiră revanşa.
La 1848, în timpul revoluţiei, bucureştenii îşi răsuflară mânia asupra starostelui lor,
pe care îl goniră din postul său şi pe care căutară a pune mâna şi a-l sfâşia pe prepus de a fi
hrăpit bani publici şi [ar fi] nedreptăţit pe oameni, acuzări ce până la un punct puteau fi
adevărate, dar nu meritau omorul şi nici chiar o animaţie aşa de vie, căci multe din relele lui
se compenzau prin calităţi şi fapte bune 190 •
Pe Neigebauer 191 l-au frapat într-atât certele şi neregularităţile din Iaşi, încât
exclamă: „Adevăratul filantrop mai dobândeşte trista convingere că, cu continuele certe ale
evreilor de aci, nu se va putea forma niciodată o comunitate, care să fie în stare de a
întrebuinţa mijloace energice pentru îmbunătăţirea stării morale a evreilor de aici, în
confonnitate cu cerinţele timpului".
232
Prin intrigi şi desbinări îşi pierdură evreii din România dreptul de a avea un şef
moral şi religios, instituţia Hahambaşiei, care pe lângă multe defecte avea o parte bună, de
o importanţă esenţială, acea a unui reprezentant pennanent, legal, căruia îi sta deschis toate
porţile şi aplecate, spre auz, toate urechile.
Ca o urmare acestor intrigi şi desbinări se născură diferite comunităţi organizate în
sânul aceleiaşi comunităţi omogene, sub nume de ruseşti, gennane şi câte cum 192 , cari îi
slăbiră puterea de lucru; o consecvenţă naturală a împărţirii forţelor active şi inteligente şi
nu mai puţin şi a celor materiale.
Desele neînţelegeri şi reclame, ce provocau insulte, păruieli, arestări şi anateme
scandaloase, fonnară o convingere intimă duşmanilor evreilor-români, că cea mai tare
lovitură pentru ei ar fi de a retrage comunităţilor lor ocrotirea guvernului, declarându-le
libere şi neatârnate... neatârnarea şi libertatea celui slab, ce se zugrumă aşa lesne de cel
bogat şi tare!
De atunci ştim la ce neputinţă au ajuns aci evreii; incapabili de a-şi mai susţine
instituţiile cele mai necesare, incapabili de a mai ţine piept la orce lovitură a soartei... 193 •
Eacă trecutul luminând prezentul, luminând vestita fonnulă: evreii sunt solidari, ei
formează o stâncă de unire; eacă una din multele legende aduse la adevărata ei valoare pe
temeiul unor fapte pozitive! 194
IV
Starea culturală
E curios de a observa mersul culturei israelite în istorie. Ea n-a avut niciodată o

intenzitate egală în toate locurile şi în toate timpurile. Când ştiinţa judaică înflorea într-un
colţ al lumei, evreii din celelalte părţi sta ca muţi şi primea bucuros de-a gata rodul muncei
şi ştiinţei altora ... Rândul Poloniei veni abea în al XVI veac. Atunci se formă acolo acea
pleiadă de talmudişti, ce ilustrează judaismul şi cari ne pun în uimire prin erudiţia şi
perspicatitatea lor. Dar ceea ce ne frapează de atunci în Polonia nu sunt numai câţita savanţi
rătăciţi în mulţime, ci faptul că în mai fiecare evreu, de orce condiţie socială, putem lesne
da de un savant Talmudul şi îndeobşte literatura judaică şi cea universală, prin intennediul
limbei ebraice, le devin cu încetul familiare. Învăţământul complex al Talmudului începe
din vârsta cea mai fragedă, când pedagogia modernă nu crede cu cale a da în mâna elevului
nici măcar o carte elementară. Sub povara studiului, ce se face în mod rudimentar, fără nici
o sistemă, subcade sănătatea corporală a multora ... dar şi resare o vioiciune a spiritului, o
perspicacitate a minţii, ce nu ne întâmpină aşa des la generaţiile de azi, modulate după
sisteme şi programe.
Şi pe când ştiinţa judaică era în epogeul ei şi devenise cu totul obştească, curentul de
emigrare şi statornicire în Moldova merge crescând - atunci se împlântă şi dorul de ştiinţă
şi învăţătură şi la noi. Lenea, nepăsarea şi ignoranţa orientală a vechilor locuitori evrei se
pierde în agitarea plină de viaţă a evreului polon. Băştinaşul îşi şterge toată vaza şi
imigrantul polon devine ichus (nobleţă); bogatul pământean îl primeşte bucuros ca ginere
şi, chiar sărman fiind şi nedestoinic la lucru, i se acordă o zestre şi o protecţie vrednică de
râvnit... Supremaţia lor intelectuală anihilează cu încetul pe evreul pământean.
Dacă imigranţii n-au continuat aci cu studiul legei pe aceeaşi scară ca în ţara lor
originară, ei totuşi l-au introdus şi respândit într-un chip cu totul vădit. Cea mai vie expresie
233
a acestei influenţe sunt mulţimea havrelor (şcoalelor preparatoare) şi ieşuvelor (şcoalelor
mai înalte talmudice) şi mai ales „înfrăţirile" pentru susţinere de Talmud-Thora, şcoli
gratuite pentru învăţătura legei şi pentru înlesnire cu cărţi şi îmbrăcăminte a elevilor
sărmani, cum şi pentru împrumutare de cărţi la oameni fără de avere contra unui amanet;
în fine, înfrăţirile instituite în special pentru studiul Mişnei (o parte a Talmudului) numite
„Chevra Mişnaioth ", de o durată mai recentă, din cari cunoaştem una în Neamţ, de la
1841 195 , şi una în Bacău, de la 1851, cari posedau bibliotece vrednice de remarcat,
conţinând chiar importante opere de filosofie, matematică, istorie etc., cumpărate unele cu
sute de lei.
Şcoalele gratuite zise „Talmud-Thora" datează parte din veacul trecut şi parte de la
începutul acestui veac şi probabil şi dinainte; în orce caz, ele se înfiinţară succesiv în toate
oraşele din Moldova şi Muntenia 196 , unde erau comunităţi israelite mai mari.
Talmud-Thora din Bacău, fundată sau reorganizată la 1837, pe care o cunoaştem în
toate detaliile, număra câte 40-50 de elevi şi se întreţinea cu o cheltueală de 1450-1500 lei
pe an, inclusiv înzestrarea elevilor cu îmbrăcăminte şi cărţi. Erau un fel de clase, începând
cu cetirea, trecând la Biblie şi apoi la Talmud. Interesant e a constata solicitudinea ce-i
acorda întreg oraşul. La cotizaţiile membrilor se adăugau ofrandele, ce se depuneau în cutii
încredinţate la unii gospodari; contribuţii de la „Breasla croitorilor" (Chevra Poalei Ţedek);
colecte prin cutii ce circulau în public toate joile, la nunţi şi la obrezanii 197 , colecte la
sinagogă în ajunul sărbătoarii „lom Kipur" şi ofrandele la „mişeberach 198 •
O solicitudine analogă ne întâmpină în toate oraşele pentru aceste aşezăminte de
cultură.
Fiecare casă de rugăciune era o adevărată şcoală, cum o şi numesc evreii (Schtil), în
cari oameni, tineri sau maturi, îşi petreceau ziua cu cărţile zise sfinte, ce se conservau în
biliotecile ce şi le întocmeau acele şcoli prin donaţiuni şi cumpărări.
Dar numai atât. Bogaţii încep a-şi aduce cu încetul profesori străini din cei mai
distinşi ebraişti, din cari mulţi învăţase pe furiş, dar în mod serios, mai multe limbi
europene şi se familiarizase cu literatura, istoria, filosofia şi chiar cu ştiinţele pozitive şi
naturale 199 • De aici era numai un pas pentru fundarea şcoalelor modeme israelito-române şi
trimeterea în străinătate a tinerilor pentru a-şi însuşi cunoştinţi sistematice şi serioase în
comerciu sau a obţine titluri academice200 •
Că de timpuriu era o tendenţă de cultură serioasă rezultă de acolo, că societatea
misionarilor scoţiani înfiinţând în Iaşi o şcoală de fete între 1840-1845, ea se populă mai în
întreg de eleve israelite.
Vaillant201 afirmă că între evreii-spanioli se aflau unii foarte instruiţi şi se plânge de
starea de cultură înapoiată a ţerei: „Chiar neguţătorii, zice el, cari prin desele lor călătorii
s-au cioplit, nu au putut încă înfrunta prejudeţele cari-i ţin aşa de departe de nobleţă şi-i fac
a nu da copiilor lor o educaţie conformă cu sentimentele şi starea lor. De aceea, îndeobşte
femeele nu-s bune la nimic".
Se înţelege că acest pasaj nu se poate referi la negustorii evrei, cari căutau să dee o
cultură serioasă până şi fetelor; aşa că ne mai întâmpină multe femei din generaţiile trecute
cunoscând limba ebraică, ştiind limba germană şi chiar franceză şi având şi cunoştinţi
literare 202 .
Tabloul şcolilor din Iaşi şi Bucureşti ce ni-l dă Vaillant203 pentru anul 1843, este
foarte instructiv. El ne arată că în Bucureşti, faţă cu 52 de şcoli române, 13 grece, 2
germane, 1 armeană, existau 13 şcoli evreeşti cu 13 dascăli şi 232 elevi, şi în Iaşi 12 şcoli
234
cu 12 dascăli şi 653 de elevi, şcoli ce nu sunt decât chedarim, dar cari - fiind vorbă de anul
1843 - erau mai de o valoare cu aşa-zisele şcoale de atunci.
Numărul ce ni-l indică Vaillant e desigur mult inferior numărului celui real, căci o
indicaţie autentică - în pinkesul „Chevrei Talmud-Thora" din Bacău - ne arată că, în
această comunitate de a doua mână, existau deja 13 havre la 1837. laşul avea atuncea
desigur un număr împătrit.
În Muntenia, unde influenţa polonă fu mai mică, evreii frecventară de cu vreme
şcoalele publice române204 , şi „unii bogaţi îşi trimiteau copiii lor la Paris şi Londra, spre a
studia comerciul"205 •
În Moldova, neuitatul Asache206 e semnalat drept cel întâi care s-a întors cu studii
tăcute în străinătate 207 ; nu credem, dar, să fi fost înaintea lui vrun evreu-român ce a plecat
pentru studii înalte la vrun centru mare de cultură. Puţin însă apoi, ştim că aceasta fu un fapt
împlinit208 •
Despre educaţia ce evreii-spanioli da copiilor lor, avem detalii în relaţiunile dr.
Barasch, ce le scrie probabil la 1840209 .
„Partea defectuoasă e organizaţiei comunităţilor lor este părăsirea în care dânşii lasă
educaţia copiilor lor şi mărginirea intelectuală ce rezultă de aci, precum şi neglijarea multor
interese ale comunităţii. Pedagogia lor e cât se poate de jalnică. Câţiva inculţi din Smirna,
Adrianopole ş.a.m.d„ indivizi vagabonzi şi mizerabili, au în a lor mâini educaţia copiilor, ei
întemeează şcoli particulare (chedarim) şi-şi manifestă marea lor ghibăcie în arta magică
atât de practicată în Orient, adică de a metamorfoza cu încetul pe copii în boi maturi. Aşa
numiţii „melamdim" (dascăli) spanioli stau pe o treaptă n'll.Jlt mai joasă ca omonimii lor din
Polonia, deoarece cei spanioli sunt mai neştiutori ca cei din Polonia, chiar pe tărâmul
ebraico-talmudic. Dacă un băeat de 12-13 ani a dus-o aşa departe, că poate recita ceva mai
curent rugăciunile şi Psalmii în melodia sinagogei lor (melamdim-ii spanioli se îngrijesc
foarte puţin de tălmăcire) şi înţeleg, incomplect sau în parte, cele cinci cărţi ale lui Moise şi
mai pot concura cum se cade la ceremonialul filacterelor (tefilin), acel băeat e considerat ca
unul ce şi-a isprăvit cercul studiilor şi intră în afacerea tatălui seu. Rareori se întâmplă ca un
băeat să înveţe profeţii cei mari şi hagiografii, mai rar încă Talmudul şi Poskim. De aceea şi
găsim foarte puţini tineri din comunitatea spaniolă cari să fie oarecum iniţiaţi în literatura
talmudică, lucru comun în Polonia. Limba ebraică modernă„. este încă, din nenorocire, aici
necunoscută. Şi ce milă nu-ţi insuflă modul cum se predă aci de obicei Biblia. La ce
exegeză schimonosită şi nenaturală nu se supun cele mai lămurite cuvinte ale D-zeirei,
expuse la ţinta unor idei smintite! Nici urmă măcar de cunoştinţi elementare în ştiinţele
mirene„. Ba se neglijează chiar cunoştinţele limbilor, deşi sunt pretutindeni frumoase şi
necesare şi aci, ca în întregul Orient, de o necesitate absolută, din cauza marelui amalgam
de naţii şi popoare, aşa că auzi vorbindu-se câte şease, şeapte limbi în cercuri societare„. Şi
apoifetele?„. cele mai multe din spaniole nu ştiu măcar să-şi facă rugăciunile şi putem deja
uşor înţelege cam ce rost au la ele cunoştinţele laice".
Abea pe timpul când dr. Barasch îşi redigea notele sale, începură spaniolii a-şi
trimete şi fetele în pensionate şi a le da o educaţie europeană210 •
Tendenţa de a înfiinţa şcoli modeme israelite începe o dată cu reformele ce se introduc
în instrucţia publică română, căutând a o ridica la înălţimea şcoalelor europene. Proecte de
şcoli comunale s-au manifestat încă sub Mihai Sturza al Moldovei (1834-1848). În urma unei
solicitări anume din partea evreilor, li se acorda, prin un hrisov special, dreptul la supra-taxe
pe mărfuri şi obiecte de consumaţie în folosul fundării ei şi al unui spitaf 11• Spitalul se realiză,
cum ştim, pe cale indirectă, dar şcoala, cu toată prescripţia obligatorie a aşezământului şcolar
235
ca comunităţile evreeşti să-şi fundeze şcoli modeme - fundarea lor se ciocnea mereu de
bigotismul populaţiei şi mai ales cu făţărnicia religioasă a claselor dirigente212 •
Abea la 1852 se putu realiza prima şcoală în Iaşi, graţie intervenirilor şi îmboldirilor
continue ale fraţilor M.E. 213 şi B. Finkelstein. Această primă şcoală se încredinţă privigherii
şi dirigiării gratuite a d-lui Benj. Schwarzfeld214 , care aduse pe un savant străin, pe Miinz,
ca profesor german şi primi profesori români pentru limba ţerei 215 . Un an apoi se fundă
prima şcoală a israeliţilor-pământeni în Bucureşti 216 , proectată şi ea mai de mult şi datorită
stăruinţei d-lui Isac Lebu, adică d-lui l.L. Vainberg, ce Iocueşte azi la Viena, bărbat cu
multe merite pentru comunitatea din Bucureşti, care fuse membru conducător al comitetului
şcolar2 şi un statornice luptător pentru progres.
17
Înainte de imigrarea cea mare, cultura nu era o terra incognita pentru evreii din
Principate. Ei sta sub acest punct de vedere alăturea cu grecii din tară218 • Imigranţii noi
sosiţi erau adesea oameni culţi şi ei nu neglijau cel puţin educaţia în sânul familiilor lor.
Rabini savanţi erau adesea pe scaunul rabinatelor moldovene şi, după un vechi obicei, ei
erau şi capi de şcoală, formând o pleiadă de discipuli. Înşişi frimii hahambaşa erau savanţi
de primul rang, ca odrasle ale unei nobile şi erudite familii 21 • Botoşanii era o pepenieră de
învăţaţi, ce a înzestrat mai multe oraşe din Moldova cu rabini, cari au lăsat suveniri
neuitate220 • Mai mulţi rabini din Iaşi, Bacău şi alte localităţi au compus opere, din cari
unele, cum sunt ale lui r. Haim Cemovitze?21 , sunt foarte preţuite în literatura rabinică222 •
Dar nu numai rabini, ci şi particulari învăţaţi se aflau în Principate. La Roman,
r. Isac b. luda Leb, născut chiar în acel oraş, care deveni rabin la 1782, ştia 8-10 limbi şi
autorităţile locale recurgeau de multe ori la el pentru tălmăciri 223 • La Iaşi, ne indică tradiţia
pe unul Iosef Uhrmann, bărbat foarte iscusit în mai multe meşteşuguri, cunoscător de limbi,
versat în filosofie şi mai multe ştiinţe 224 • În Bucureşti, ni se citează pe Moise David 225 ,
născut în veacul trecut, din neamul marilor starosti, care cunoştea mai multe limbi europene
şi era un profund cabalist şi autor al unei opere cabaliste remase inedite226 . Pe mulţi ni-i
indică inscripţiile mormântale în mai toate comunităţile ţerei.
*
* *
Că evreii-români căutau a se identifica cu românii, ne poate servi drept dovadă şi
faptul că ei adoptau nume româneşti, proprii sau de familie. Eată câteva din cele ce Ie-am aflat
în actele ce Ie posede Societatea istorică. În citata statistică a evreilor meşteşugari şi muncitori
din Bucureşti, de la 1836, ne întâmpină nume ca: Pemea, Roşcu, Pomilan, Gherscă, Copătar;
în Piteşti numele Comeş; în Iaşi, în acte de la 1805 şi 1814: Lungul, Ursul, Novac; la 1835,
Floandură; în Fălticeni, la 1802: Dumbrăveanu, fără a socoti alte dubioase. Rezultă, de aicea
cel puţin, că tendenţa de a-şi da nume româneşti nu datează de eri, azi.
V
Rolul social şi politic
Din nenorocire, puţine date ne stau Ia îndemână cu privire la rolul social, intelectual
şi politic al evreilor din Principate, dar, după datele de cari dispunem, ne credem în drept a
afirma că evreii nu erau ignoraţi şi disconsideraţi, ci dimpotrivă, consideraţi şi binevăzuţi,
mai ales în Moldova, în cercurile mai înalte şi de guvernământ.
236
La Botoşani aflăm, cu data 1776, septemvrie 13, nişte evrei numiţi în o comisie de
preţuire a unei dugheni creştine
227
•
Un şir de acte din Târgul-Frumos, datând de la începutul acestui veac, ne arată că
evreii aveau un rol activ în viaţa publică, că orăşenii le încredinţau câteodată misiuni ce
dovedesc stima şi încrederea de cari se bucurau şi, adică, orăşenii i-au ales în comisiile de
socoteli ale târgului, comisii în cari toţi, fără deosebire, se admiteau la vot 228 ; mai vedem
figurând în comisiile ce au a statornici taxe noue în sarcina orăşenilor229 şi interogaţi, ca şi
ceilalţi orăşeni, de trimeşii lui vodă, când se ivi o plângere contra administraţiei locale 230 .
Că evreii mai contau ceva în ţară chiar sub regimul Reglementului Organic, reese
dintr-un act datat Iaşi, 1835 mai 10, în care figurează un însemnat număr de semnături
evreeşti alăturea cu nume româneşti, adeverind onestitatea şi credinţa cu care au servit la
poliţie păharnicul Toadt;r Zălaru1 231 • Semnătura lor se bucura, dar, de oarecare consideraţie
şi se recurgea la ea.
Un alt punct important, ce merită desigur să fie relevat, e relativ la rolul ce-l jucau
evreii botezaţi. Mulţi din aceştia au fost ridicaţi, ei sau copii lor, la ranguri de boerie şi
instalaţi în funcţii publice. De ne-am călăuzi numai de numele de Botez şi Botezatu, încă
am putea forma un frumos mănunchiu din relevările documentelor vechi 232 •
În adevăr, evreii ce se botezau erau bine protejaţi, deci nici mirare că avansau iute.
Sub Matei-Basarab al Munteniei, un evreu botezat Atanasius, foarte isteţ la minte şi
ghibaciu la treabă, ajunse la rangul de portar, sau capigi domnesc, şi altul la un rang înalt
militar2 33 •
Cu privire la Bacău, ni se citează exemplul a trei evrei botezaţi cari, înainte belferi
(ajutor de dascăli), au ajuns unul a fi comisar, un altul căpitan în oştire şi al treelea boerit,
mare proprietar234 • .
Unii botezaţi au funcţionat ca profesori. Astfel, Samoil Botezatu 235 şi archimandritul

Ieronim, ambii din Iaşi. Cel din unnă fu unul din cei mai distinşi profesori ai seminariului
de la Socola, foarte iubit şi preţuit de elevii săi. El este autorul a mai multor opere ce
236
privesc studiile teologice •
Scriitori români de origină evreească sau din prima generaţie de botezaţi, cari aparţin
timpului ce ne preocupă, am putea înşira mai mulţi, dar mai toţi trăesc încă şi, fiind dintre
cei mai aprigi propagatori ai urei contra evreilor din ţară, nu ne face nici plăcere, nici
onoare de a-i cita aci.
Dacă evrei credincioşi religiei lor n-au luat cumva ei singuri parte, întotdeauna237 în
mod vădit şi însemnat, la manifestările intelectuale şi la afacerile publice române, apoi
spiritul evreesc n-a lipsit a se afirma pe aceste terenuri şi în Principate, şi au participat cel
puţin prin reprezentanţi indirecţi.
VI
Îndeletnicirile
Locul evreilor în comerciul român, falimentele, comision şi misitie, arenzile de moşii,
cârciumăritul, camăta, industria mare şi industria mică, breslele, originea
şi organizarea breslelor evreeşti
În Principate, evreii au fost fecunzi pe toate tărâmurile comerciale şi industriale, fără

deosebire de uşor sau greu; numai unde cauze serioase le-au stat în cale, ei abea se văd
237
reprezentati. Împrejurările sociale, influenta mediului, aci, ca pretutindeni, au avut asupra-le
o influentă hotărâtoare şi în lupta pentru trai.
În Principate era un larg câmp de activitate. Concurentii lor în comerciu n-au fost
băştinaşii, românii, nici în Moldova, nici în Muntenia, ci numai oameni veniti din toate
părţile lumei.
Acest fapt e mai presus de orce îndoeală şi lesne de dovedit prin datele de cari
dispunem.
Matei din Pagoniania, care scrie la 1601, adresându-se către voivodul muntenesc,
zice: „De eşti dator ceva, plăteşte tot până la o para; de ai cumpărat de la negutători atlase,
tafte leşeşti sau alte lucruri, fă socoteala şi le plăteşte toate, nelăsând să remână asupra-ti
nici un ban, căci neguţătorii sunt oameni străini, din alte teri, cari îşi nutresc casele cu
muncă şi cu sudori, cari străbat Venetia, Constantinopole, Lechia, cari trec prin Turcia cu
multe pericole şi vin sărmanii în tara măriei tale ca într-o tară ortodoxă, ca prin negotul lor
să câştige o pâne ~entru dânşii şi pentru familia lor"238 .
Raicevich 2 9 , unul din cei mai buni cunoscători ai Principatelor şi un observator
ager, afirmă că în timpul său, mijlocul veacului al XVIII: „Tot negotul şi micile
manufacturi de neapărată trebuinţă se află în mâinile străinilor şi, adică în primul rang, în
ale grecilor din Albania şi Macedonia, a~oi în ale celor câtiva români din Ardeal şi, în fine,
în ale armenilor şi evreilor din Galitia" 24 .
Un hrisov muntenesc datat 1803 avgust 1, cu privire la „cumpania chiprovetilor i
Râmnicu de la Vei-Ocna", spune: „Pentru că (neguţătorii) fiind oameni străini, şi vrând
domnia mea să se adaoge această cumpanie şi cu alti străini du prin alte părţi, le-am făcut
aşezământ pentru rândul dăjdiilor şi pentru alte obiceiuri ce au avut mai dinainte" 241 .
Abea sub Alexandru lpsilante al Munteniei (1796) 242 se rânduesc negutători
statornici, dar nu români, ci pământeni. Un hrisov al acestui domn spune că „Pentru folosul
public şi pentru aprovizionarea oraşului cu tot felul de zaherele şi fiindcă nu (mai) sunt
negutători străini turci pe pământul terei ca să împartă bani cu dobândă pe marfă, lucru ce
aducea mare şi multă pagubă terei, s-au rânduit neguţători pământeni oneşti, ca să facă tot
comerţul lor în teară cu orice fel de lucru" •
243
Alt hrisov al aceluiaşi domn ne spune că „„.nu am scăpat cu vederea şi foloasele din
afară, încuragiând agricultura şi comerţiul şi toate acele ce aduc îmbelşugare şi
prosperitatea locuitorilor terei, organizând pentru întemeerea acestei folositoare urmări,
afară de comunitatea actuală a neguţătorilor pământeni, încă o comunitate de negutători
străini, cu staroste, ca să cerceteze pricinele negutătorilor, încât cu chipul acesta, găsind
înlesnire fiecare, să se îndemne a practica profesiunea aceasta "244•
Lui Girardin 245 a afirmat la 1836 că nu există clasa de mijloc în Principate: „În
Muntenia ea mai lipseşte, dar se poate naşte. În Moldova e mai reu, n-are măcar loc, nici
mai mult, nici mai putin. Evreii noştri l-au ocupat şi i-ati văzut cum mişue".
Vaillant 246 , ce a petrecut în Muntenia o sumă de ani în prima jumătate a veacului
actual, arată că „Comerciul se face în Principate prin neguţători angrosişti, lipscani şi
marchetani, toti nemti sau ardeleni, armeni sau greci, ruşi sau evrei. Angrosiştii expoartă
cerealele, pieile, vitele, lânurile, mierea şi vinul; ei aduc zahar englez, cafea, vin de insule,
mărfuri de otel şi forării din Germania"„. şi aşa încolo toate articolele necesare bunului trai
şi necesităţile inevitabile".
„Printre aceşti negutători şi aceşti industriaşi, afirmă Lefebvre, ce vizitează Muntenia
la mijlocul acestui veac, figurează prea putini români. Ei nu se introduc mai de loc în
comerciu şi industrie. Aceasta nu din lipsă de ~nteligenţă, fiind altminteri desghetati, ci din
238
dorinţa unui trai tihnit... Locul lăsat liber în organizaţia socială a Munteniei, între boeri şi
ţărani, este ocupat de indivizi aparţinând mai multor neamuri, cari se află în ţară mai
îngrabă campaţi decât statorniciţi... Aceşti neguţători sunt englezi, francezi, nemţi, câţiva
italieni şi, în fine, mulţi evrei şi greci..." 247 •
Elias Regnaulr48 vorbind cu privire la clasa de mijloc, pe care o indică prin ,jidovii
şi grecii", afirmă că „deprinderile agricole ale populaţiei, lipsa capitalurilor şi chiar
prejudeţele unei societăţi de abea eşite din ideele veacului de mijloc, au lăsat toate
transacţiile comerciale în mâni străine"249 •
După relaţiunile către Vegezi Ruscalla: ,.În Moldova, clasa neguţătorilor lipseşte
mai de tot şi este înlocuită prin evrei, cari se ridică la 120.000. Aceşti evrei au ocupat întreg
comerciul şi toate industriile ţărei" 250 .
Avem, dar, înainte-ne un punct pozitiv, că românii Principatelor n-au fost niciodată
comercianţi. Era aci un teren liber, care, cum am văzut, sta la dispoziţia orcui, ba se
îndemna încă lumea să vie încoace, să se bucure fiecare în pace de avantagiele muncei şi
stăruinţei sale. Exista chiar, cum văzurăm, un fel de prime de încurajare: dreptul de a plăti
birul prin învoeli speciale, ceea ce însemna mult în vremile trecute, de spoliaţiuni vecinice.
În momentele lucide, orcare, fie cât de şovinist, dar cunoscător al istoriei patriei sale,
trebue să afirme ceea ce am emis aci ca concluzie logică. Astfel, d. A.O. Xenopot2 50,
vorbind de ocupaţii, stabileşte şi d-sa că „Moldovenii n-au fost niciodată un popor
industrial, aşa erau pe vremile lui Alexandru cel Bun, precum o dovedeşte preţiosul
aşezământ doganiar, aşa sunt şi astăzi".
Dar ce s-au făcut neguţătorii creştini, din cari grecii erau destul de numeroşi? O
parte, odată îmbogăţiţi, s-au întors în patria lor primitivă, ear restul, românizându-se
succesiv şi având putinţa de a-şi forma cariere mai stimate şi mai bune, au dezertat de la
vechile lor ocupaţii. Nu concurenţa a gonit pe creştinii din comerciu, ci dorinţa acestora de
a se înnobila, de a se boeri, şi mai bunele perspective în numeroasele noue ramuri
administrative ale statului, cari stăteau înainte închise pentru neguţătorime şi ţărănime, şi
începură cu încetul, din timpul fanarioţilor, a se deschide tot mai larg, întei prin sacrificii
băneşti ai celor interesaţi, apoi şi prin mersul propăşind al ideelor liberale. În a doua
jumătate a acestui veac, când victoria e deplină pentru clasa de mijloc, oamenii, din natură
aplecaţi spre lene şi deşertăciune, deteră goană şi zor la orce portiţă deschisă spre
procopsire materială sau morală, adică de a-şi înălţa vaza şi a cerea oarecum o apropiere
către familiile istorice. Cu toate acestea, dezerţiunile nu sunt obşteşti şi nu se făptuesc decât
rar de înşişi comercianţii, ci de copiii lor, cărora li se dă mai mult sau mai puţin o astfel de
educaţie, care să-i înstrăineze de la comerciu 252 • Dar, pe când unele familii îşi părăsiră
tradiţionalele lor ocupaţii comerciale, alte veniră spre a le ocupa locul, mai ales în unele
specialităţi. Armenii fură acei ce remaseră mai toţi credincioşi trecutului lor, căci asupra lor
domina, ca şi asupra evreilor, o sumă de prejudeţe învechite, şi când ele începură să dispară,
comerciul nu mai era întru atât un obiect de oroare şi dispreţ, iar ramurile administrative
mai mult ca asediate.
Observând lucrurile de aproape, ne vom convinge că elementul creştino-străin n-a
dispărut din comerciul român în nici un moment, ba, cu toate numeroasele dezerţiuni, s-a
mărit chiar în mod însemnat, numai, pe când evreii, mereu în aceleaşi condiţii socialo-
politice excepţionale, având comerciul drept singura ocupaţie mai nobilă şi mai productivă,
au crescut în progresiune geometrică, creştinii au crescut numai în progresiune aritmetică.
În adevăr, comerciul Principatelor nu a fost totdeauna acelaşi. El a făcut paşi uriaşi
de la primele decenii ale acestui veac şi continuă mereu a lua avânt. O dată cu mersul ţerei
239
spre cultură şi civilizatie, numeroase trebuinte noue se ivesc necontenit. Aceste trebuinte au
trebuit imediat satisfăcute. Terenul era tot mai liber pentru evrei şi ei, bucuroşi de a-şi putea
forma o pozitie demnă, îşi puseră toate silintele întru cultivarea lui. Dacă am compara
numărul comercianţilor de acum şi de odinioară, am constata fără dar şi poate, că el s-a
înzecit, de nu chiar însutit, în unele ramuri. În acelaşi timp, de am compara numărul
creştinilor comercianţi de acum 50-60 de ani, cu acela ce se află în prezent, vom constata
neîndoios sporul indicat.
Eleme11tul comercial creştin, departe de a dispare, a mai sporit cu elemente creştine
53
străine şi pămâmene, din cari unele românizate2 ; deosebirea proporţiunii numerice încât
priveşte pe evrei are o cauză naturală în împrejurările socialo-politice pe cari le-am pus mai
sus în evidenţă.
Ocupând goluri lăsate sau locuri create de starea cea nouă a lucrurilor, orce
concurenţă extremă, în afară de limitele cererii şi ofertei, nu a trebuit să aibe şi nici n-a avut
loc. Aşa-poreclita concurenţă neonestă, acea legendară concurenţă prin care, cum pretind
şoviniştii, s-a înlăturat pe bietul comerciant român, este dar o ficţiune, întocmai ca şi
dispariţiunea comerciantului român, care abea se naşte.
Am stabilit la [capitolul] „Starea morală şi materială", cum că evreii din ţară au avut
purtări cinstite şi, în cazul cel mai reu, n-au fost mai puţin oneşti ca ceilalti locuitori şi
comercianţi ai ţerei, ba chiar că, sub punctul de vedere al onestităţii şi al moralităţii, au fost
superiori concurenţilor lor greci: armeni şi ardeleni 254 • Aceştia ar fi putut să lupte împotriva
evreilor pe căi nedrepte şi piezişe şi nu evreii împotriva lor. N-a fost însă nici o luptă de
acest fel.
Evreii da falimente, dar nu erau singurii, şi dacă, relativ, nu în o proporţiune mai
mică ca ceilalţi comercianţi din pietele comerciale ale Principatelor, desigur nici în o
proporţiune mai mare. Ei fiind mai numeroşi în comerciul Moldovei şi ocupând mai ales
acea parte a comerciului care e supusă la mai multe tluctuaţiuni şi necesită acordare de
credite mai multe şi mai mari, negreşit că falimentele au trebuit acolo să fie numeroase în
rândurile lor. Dar, pe când unii sta cu plăţile siliţi fiind de împrejurări, alţii o făceau spre a
se înavuţi de pe urma unor hrăpiri nelegiuite. E un ce bine înteles şi conform cu dispozitiile
sufleteşti a unei mari părţi a omenirii, care, având o educatie defectuoasă, caută de obicei a
parcurge drumurile cele mai piezişe, când piedici serioase nu le stau în cale. Mediul social,
împrejurările externe şi interne au totdeauna o influentă hotărâtoare asupra celor mai multi
oameni, în ce priveşte aplecările şi procedările lor.
Buch 25 se crede în drept a afirma că ,,În unna unei lungi observaţii asupra
manipulatiunilor negutătorilor evrei s-au stabilit ca regulă cam următoarele: aceşti
neguţători se împart în doue clase. Una priveşte pe tinerii începători, nu tocmai avuţi, cari
pleacă de 2, 3 sau 4 ori la Lipsea sau Viena pentru târgueli; la început plătesc acolo peşin
mărfurile cu cari se aprovizionează, păzesc de aseminea cu punctualitate terminile de plată
şi se folosesc de primul credit însemnat, ce li se acordă, spre a bancrota". În ultimul
moment vând marfa cu orce pret, creditorul n-are ce urmări şi ei reînnoesc negoţul pe
numele sotiei, căci legea nu recunoaşte pentru ambii o avere comună, iar după un nou
bancrut se apucă de afaceri mărunte în înlăuntrul terei.
Cu toate că Buch n-o spune, e bine înteles că lucrurile nu mergeau cu totul aşa neted,
aşa de inten;ionat, şi nici multi nu vor fi aparţinut la această categorie de oameni
25
destrăbălati •
„A doua clasă a acestor comercianţi, continuă Buch, constă din acei ce practică
negoţul de lungă vreme şi cari au multe datorii (la muşteri), cari ating aci, în mod inevitabil,
240
sume însemnate pe cari, din cauza defectuozităţii justiţiei, nu le pot încasa. Când datoriile,
ce au de încasat, ajung la o sumă sensibilă pentru ei, atunci dau şi ei bancrută şi caută a-şi
despăgubi datoriile imposibile de încasat pe seama creditorilor".
Nu trebue să adaugăm că exista şi o a treea clasă, care a plătit onestitatea ei cu jertfa
ultimului ban, şi alţii, slujiţi de noroc în afaceri, nici că s-au gândit la bancrute, mulţumiţi
cu ceea ce au putut dobândi prin munca şi stăruinţa lor ajutată de favorizarea soartei. Se
ştie, că mulţi au lăsat copiilor lor un nume comercial onest şi lăudat.
Neigebaue? 51 , totdeauna imparţial, va întări afirmările noastre. El ne spune că ,,În
oraşele comerciale ca Iaşi, Bucureşti, Botoşani, Focşani şi Fălticeni, se găsesc firme
comerciale israelite însemnate şi chiar bancheri cu mari avuţii. Aceştia se disting prin
soliditatea lor, cu toate că sunt şi comercianţi de rang mai jos cari se îmbogăţesc prin
repeţite falimente. Dar este drept de adăugat că aceste nu sunt monopolul excluziv al
evreilor, după cum nu sunt singurii cari se îndeletnicesc cu galbini traşi".
Cea mai mare parte din falimentele evreeşti din Moldova îşi găsesc, în adevăr,
fireasca lor explicaţie în condamnabilul obicei, păstrat până la un punct până în ziua de azi,
de a lua marfă pe credit şi a nu mai gândi la plata datoriei. Cum afirmă şi Buch258 , „O
impresie neplăcută face asupra străinilor murdara sgârcenie şi risipa nechibzuită, cari
ambele deodată sunt proprie căsniciei moldovenilor. Ce contrast între ciupirea sau totala
neachitare a plăţii cuvenite meşteşugarului cu drept câştigată, sau a simbriei servitorilor lor,
cu oarba risipă a banului pentru obiecte de lux în prăvăliile grecilor şi ale armenilor".„
Românii, cum adaugă Buch, având păcatul de a-şi însuşi formele exterioare ale
civilizaţiei, dar nu şi adevăratele principii umanitare, nu trebue să ne mire starea
destrăbălată a comerciului ţerei. Evreul neguţător, în majoritate cu capital mic, nevoit să-şi
caute un câştig cât de infim spre a putea exista, nu-şi putea face luxul, ca grecii şi armenii
în Moldova, de a da marfă îndeobşte numai cu bani peşin. De aci consecvenţele.
În Muntenia, unde nu evreii, ci grecii, albanezii şi alte neamuri alcătueau majoritatea
cea mare a comerciului român, siliţi la credite mari, cad tot aşa des în faliment ca şi evreii
în Moldova. Să vedem acum relatările lui Lefebvre 259 : „Numai rareori, zice el, se fac
vânzările peşin. La obiecte de lux numerarul nu atinge decât a patra sau a cincea parte din
debitul total. A patra parte a preţului se varsă de obicei la predare, restul se dă pe credit, pe
cuvânt, şi fără efecte negociabile. Uzul mărgineşte acest credit· ta şease luni, în schimb
debitorul nu achită decât al doilea sfert, restul remâne mult în urmă şi vânzătorul aşteaptă
plata un an, doi, trei, câteodată chiar până la moartea boerului. Aceste obiceiuri, de cari
comercianţii se plâng pe o scară întinsă, învinovăţesc pe boeri de duplicitate şi de rea
credinţă, împiedică pe neguţători de a îmbrăţişa un total de afaceri superioare, cu jumătatea
sau a treea parte a capitalurilor loc; căci dacă alişverişurile neguţătorilor nu sunt statornice,
nu e tot aşa cu angajamentele lor faţă cu fabricanţii sau comercianţii străini. Ei nu pot trata
cu ei decât la epoce determinate şi la termine hotărâte, a căror durată nu trece peste şease
luni pe pieţele Occidentului. Drumul le răpeşte una, doue, câteodată trei luni, schimbul se
apropie repede, vânzarea nu se face îndată; dacă întârzie şi numărarul va mai cere şi el
îngăduinţă, neguţătorul va fi silit a recurge la bancherii ţerei, cari vor cere 12, 18 şi 24 la
sută pe lună. Puşi pe acest povârniş, târâţi de cheltuielile generale cari nu sunt niciodată mai
mici de 10 şi 12 la sută, mina~ de deprecierea mărfurilor ieşite din modă sau remase
nevândute, care însumă 5 sau 6 la sută din totalul cumpărării, detailiştii şi mai cu seamă
neguţătorii de lux, al căror capital se află împrăştiat peste jumătate sau trei pătrimi, sunt
fatal împinşi spre faliment".
241
Şi imparţialitatea, şi spiritul de observaţie al lui Lefebvre, fac ca expunerile sale să
merite totdeauna a fi luate în consideraţie.
*
* *
Din cele mai vechi vremi ne întâmpină evrei ca neguţători în Principate, cu
deosebire în Moldova; cu vremea, numărul lor se măreşte. Ei veneau la început spre a se
aproviziona cu mărfuri pentru tara lor de baştină, cu vite şi grâne. În Muntenia ne întâmpină
evrei-bulgari încă la mijlocul veacului al XVI, pomeniţi cu o afacere [de] 10.000 aspri, o
sumă respectabilă pentru acel timp 260 .
Afacerile au luat cu timpul un mai mare avânt şi la începutul acestui veac constatăm
de ex. relaţii neîntrerupte între Craiova şi Vidin 261 , cari au avut desigur loc şi între toate
oraşele de pe ţănnurile Dunării. În Moldova se constată relaţii intime cu Polonia prin
intennediul evreilor. Relaţiile cu Rusia se statornicesc asemenea din vremi depărtate şi
avem siguranţă despre activarea acestor relaţiuni, pe o scară întinsă, prin evrei, la începutul
veacului actual. La 1842 dec. 14, secretarul de Stat al Moldovei anunţă evreilor că Rusia
cere o sumă de condiţii pentru acei ce vor călca pe fericitul ei pământ, că nu voeşte a avea
pe intennediarii evrei din Moldova, ci cel mult pe neguţătorii înşişi 262 • Într-un act de la
1837 ghen. 16263 , se văd măsuri luate în interesul fiscului pentru evreii cari „se duc
vremelniceşte spre aducerea de mărfuri (a cărora călătorie nu alta decât o ispravă
înfloritoare şi sporitoare industriei aduce)" - şi nu pe un pumn de oameni pot privi aceste
vorbe, cu cât se adaugă în acel act că Agia, neînţelegând rostul măsurilor luate, a plăţei
birului înainte de plecare pe termenul lipsei, „supune pe toţi jidovii îndeobşte trecători peste
hotar, din care pricină pe de o parte au isvorât asuprirea jăluitorilor, ear pe de alta nu puţină
stabilarisire negoţului (aduce), a cărea înrâurire mai mult prin zisele feţe îşi ia curs".
Şi în acest act se cere aplicarea măsurei arătate „asupra acelor jidovi ce au trecut cu
familia lor în Besarabia i alte staturi ale Rosiei ... unde având osebite întreprinderi de
speculaţie, neputând a se întoarce la săvârşirea termenului pasaportului, cer prelungire
vadelei".
Drăghici264 ne arată că cumpărările se făceau „de cătră înadinşi comisionari
însărcinaţi de casăle cele mari a neguţitorilor din Europa, fiindcă capitaliştii înşişi nu se
purta prin Moldova pentru frica turcilor, care încă făce multe daune în ţară" - e vorbă de
domnia lui Alex. Calimach, la 1795. Comisionarii, o ştim, erau în mare parte evrei.
Responsele ce cunoaştem ne indică pe anume însărcinaţi din Galiţia, din vremi vechi.
Evreii, având cele mai largi relaţiuni prin coreligionarii lor împrăştiaţi în toată lumea şi
numerând cei mai mulţi nevoeaşi între ei, nici mirare că din sânul lor se recrutară
comisionarii şi samsarii. Ei nu da îndărăt să colindeze Principatele, unde plăteau adesea cu
moartea curajul de a parcurge o ţară resbătută în lung şi în larg de hoţi de codru doritori de
jaf265 . Şi din Gennania, dar, pe care Drăghici o pomeneşte în special, vor fi fost o sumă de
comisionari evrei în Principate.
Astfel, Ubicini2 66 se crede în drept a afinna că deja în veacul al XV şi al XVI
„Principalul trafic se făcea prin intennediul evreilor, stabiliţi în mare număr în România".
Şi Lefebvre afinnă că „evreii în unire cu grecii fac tot comerciul interior, mai ales cu
articolele cari au multă căutare, şi ei, împreună cu un oarecare număr de nemţi şi italieni,
serv ca samsari şi comisionari. Pentru cei mai mulţi din ei misitia nu e o ocupaţie
secundară, cume pentru toţi comercianţii munteni, ci o au ca profesie exclusivă" 267 •
242
Neigebaue? 68 , ca şi Suţu 269 , constată, că evreii au ştiut să dea viaţă comerciului
moldovenesc şi să-l extindă. Astfel, creat mai mult de ei, nici mirare că au ajuns aproape a-I
domina, mai ales când împrejurări favorabile ce cunoaştem Ie-au stat în ajutor. „Dacă
străinii, cu excepţia englezilor, stabiliţi în Valachia, zice Lefebvre , nu vor pune în
270
comerciu mai mult capital, mai multă ordine şi economie ca până acum, ei nu vor putea
perzista faţă cu evreii, înzestraţi parcă înadins cu tot ce lipseşte occidentalilor. Multe case
evreeşti au început deja să se aprovizioneze din Paris chiar cu obiecte comune271 ••• Evreii şi
grecii ocupară toate treptele scării comerciale. Mari bancheri şi mici detailişti, expeditori
pentru Jocuri depărtate şi cârciumari, negustori de obiecte de lux şi vânzători în târguri; ei
sunt tot şi peste tot".
Şi mai încolo Lefebvre272 , reflectând asupra vorbelor pline de pasiune veninoasă ale
lui Elias Regnault273 , exclamă că de s-ar lua în băgare de seamă serviciile şi viciile evreilor
şi ale grecilor, totuşi ar trebui să ajungem la concluzia că „gonirea lor ar curma viaţa
comercială a Valachiei".
Să trecem la unele ocupaţii speciale.
Arenzile de moşii sunt o veche îndeletnicire, mai ales a evreilor din Moldova. Dar
precum în negoţ îi urmăreşte legenda neonestităţii, tot aşa îi urmăreşte aci legenda oropsirii
şi coruperii ţăranului ... Vaillant 274 ne spune că „Grecii în Muntenia şi evreii în Moldova
sunt îndeobşte arendaşi. Cei din urmă sunt nemiloşi, dar este de observat că vin mai toţi din
Polonia şi din Rusia". Iar în scrisorile către Vegezzi Ruscalla, se afirmă că: „Boerii preferă
a primi ca arendaşi în Valachia pe greci şi bulgari, în Moldova pe evrei. O arendă reprezintă
abea jumătatea produsului real al pământului. Contractul [odată] semnat, încetează orce
raport între ţăran şi proprietar. Aceştia remân în voea arendaşului şi sunt mai mult sau mai
puţin nenorociţi, după cum el este mai mult sau mai puţin hrăpitor. Drept cei mai buni
arendaşi se socotesc acei cari nu iau înainte decât de doue sau de trei ori, ceea ce n-au drept
să iee măcar o dată. Cei rei urcă zilele de lucru la cari au drept, de Ia 22 la 200, şi din când
în când pricinuesc moartea la câte un ţăran prin biciuiri". Omorurile se cocoleşesc cu jertfe
mai mari, cât despre bătăi, subprefecţii, ce se recrutează de obicei din clasa micilor
proprietari ruinaţi, le fac muşama în urma unei înţelegeri mutuale, în care banul este
factorul principal. Corespondentul lui Vegezzi Ruscalla ştie să înşire exemple de brutalităţi
şi plângeri împotriva arendaşilor greci şi bulgari, dar nu ne indică macar un singur caz cu
privire la evrei 275 •
Regnault276 , supărat de lipsa unei clase de mijloc româneşti, exclamă: „O parte bună
de imputări se cuvine cu tot dreptul boiarilor. Trândavi şi desfrânaţi, nevrednici de a
priveghea şi a cârmui interesele lor roprii, ei imposesuesc proprietăţile lor pe la greci şi
jidovi. Aceştia îşi iau adesea subposesori de rasa lor şi câştigurile arendatorilor şi
subarendatorilor se scot de pe spatele muncitorilor".
În aceste se concentră acuzările, simple banalităţi, fraze fără rost. Tot astfel sună şi
decretele de gonire din sate, cari, precum ştim, datează în Moldova de la 1747, din prima
domnie a lui Grigorie Ghica277 , şi cari s-au repetat mai multe rânduri atât în Moldova, cât şi
în Muntenia, de unde cunoaştem un deziderat de neîngăduire a evreilor la sate cu data 1849
dec. 3278 • Nicăiri nu se înşiră fapte pozitive în lungile referate către domni, ce se obicinueau
pe acea vreme, abea că se indică câteva generalităţi. Intriga şi ura călăuzite de prejudeţe
sunt dar factorii măsurilor şi urzitorii legendei. Substratul de adevăr îl putem afla în
contractele de luare a arenzilor, acolo vom vedea la ce măsuri şi preţuri îl sileşte
proprietarul pe arendaş, spre a înţelege de mai poate fi vorbă de prigonirea sau de
nedreptăţirea ţăranului de către arendaş. Astfel, în contractele ce cunoaştem, pe lângă o
243
urcată arendă, vedem nişte condiţii foarte aspre pentru arendaşi. La 1818, Iordache Bosăi,
din Dorohoi, dă cu arendă moşiile sale Ciporotova şi Bovoaca, într-un hotar la Nistru,
ţinutul Hotin, pe 400 galbeni anual, plătibili în doue rate. Între altele, arendaşul evreu se
declară „volnic a strânge venitul moşiilor„. după obiceiul care se păzeşte la ţinutul
Hotinului pe ponturile ce sânt date de către pârcălabii, iar mai mult nu sânt volnic a asupri
pe lăcuitori cu boerescul". Mai încolo, se îndatoreşte „a fi foarte cu luare aminte de a nu
tăea sătenii mai mult lemn decât ceea ce-i estă pentru a lor trebuinţă, după cum sânt
obicinuiţi a fura, cum şi a-l duce pe la târguri de-I vând; iar că asupra me să va dovedi ori că
nu am păzit pădure, după cum prin aciastă scrisoare mă îndatoresc, sau pe mini dovedindu-
mă că am vândut niscaiva pădure sau lemn de trebuinţă, ori cu car, nuele şi pari, atunce mă
îndatoresc să plătesc (nu) numai pentru acele păgubiri şi stricăciuni ce aş face pentru tot
copaciul câte un galbăn, ce încă să fiu legat şi din stăpânire moşii luavăşi (!) nici un
cuvânt şi bani ce aş fi apucat a-i da înainte să rămân păgubaş ca unul ce nu m-am păzit la
legătura contractului şi am urmat împotrivă".
Dar nu numai la acest punct îşi rezervă proprietarul dreptul de „resuflare" a
contractului; la al optilea punct, el obligă pe arendaş la gonirea unor locuitori, pe care
nesevârşind-o să fie el însuşi gonit. În fine, în punctul penultim hotărăşte: „9-lea. La toate
ponturi de sus arătate mă îndatoresc a le păzi întocmai şi pre deplin, iai cum la vreun pont
nu voi.fi următor condractului, să rămâie răsuflat şi fără nici o puteri şi banii ce am dat să
rămâe pierduţi" 279 •
Cum se vede, dar, arendaşul e la graţia proprietarului 280 şi el cată să fie mulţumit
să-şi vadă de treaba lui şi să nu fie expus la perderi sensibile, directe, pe lângă cele
neprevăzute; arenzile de pământ fiind în sineşi o afacere oarecum hazardată„ întrucât depind
de timp.
Am luat acest contract drept model, fiindcă am găsit concentrate într-însul toate
dispoziţiile ce ne pot interesa. Ele se repet pentru toate moşiile din ţară.
Ce rost mai poate avea, dar, pretenţia anaforalei statului din 1782 nov. 24 281 , că
„Această breaslă a jidovilor, după ce s-a obicinuit cu acest fel de urmări a cumpăra cu anul
moşiile de pe la stăpâni şi a ţine orânde prin sate, nu puţine supărări şi pagube se pricinuea,
nu numai la stăpânii moşiilor, ci şi la locuitorii acelor sate, căci mai întâi de tocmelele cele
ce făcea ei cu stăpânii moşiilor şi de zapisele lor, ce le da pentru tocmele, niciodată(!) ei de
aceleşi tocmele şi zapise nu se ţinea, ci fel de fel de pricini şi amestecături arăta, spre
păgubirea stăpânilor moşiilor, şi în loc unde era să se folosească stăpânii din venitul moşiei
sale câte de ceva, pagubi şi supărări avea".
Nu se simte aci svâcnirea pasiunii oarbe? Prejudeţele în plina lor tărie?
Însuşi Regnault, la locul citat, constată că arenzile au drept motiv „luxul şi
deşertăciunea", ar rezulta, dar, că ele se satisfăceau cu păgubi!
Cârciumăritul sau orânda băuturilor este una din cele mai vechi şi mai obşteşti
îndeletniciri ale evreilor în Moldova. Chiar în Muntenia îi vedem îndeletnicindu-se într-un
trecut depărtat cu vânzare de rachiu (acquavite) 282 şi continuând această profesiune până în
prezent, deşi în proporţii mai mici. În citata expunere de motive oficială către domnul ţării,
cu data 1849 dech. 31, prilejită de reclame repetate ale evreilor din judeţul Prahova, locuind
prin satele de acolo „de mai mulţi ani" şi mereu hărţuiţi şi goniţi cum se vede, găsim
următorul prea important pasaj cu privire la orânzile şi îndeletnicirile lor: „„. nu găseşte
cest department cu cale (şederea evreilor la sate), fiind vătămător de a să îngădui să să
statornicească ovreii cu locuirea prin satele ţării şi să întreprinză negoţul de arenz(i) de
moşi, de cârciumi, cu vânzarea măruntă, de bruterie şi de măcelărie, dar cât pentru
244
osebitele speculi ce ar face pomeniţii prin sate, precum închirieri de livezi de pruni şi
fabrici de rachiu, vânzări de mărfuri, cumpărăr(i) de producte şi altele asemene şi pentru
care ar fi siliţi să lăcuească vreunu vremelniceşte într-un sat, unde le-ar fi acel negoţ, pentru
acesta să fiie îngăduiţi (cu) desăvârşire precât însă vor fii de vechi locuitor(i) şi dajnici şi
vor da dovezi de bune purtări ... "
Ştim, chiar, că evreii au fost pân şi proprietari de moşii în Muntenia în prima
jumătate a acestui veac 283 , deci nici mirare că ne întâmpină ca posesori 284 şi cu orânda
cârciumilor ce aparţineau şi aparţin încă proprietăţii.
În Moldova, orânzile de băuturi erau mai exclusiv în mâna evreilor din vremi
depărtate, încât expresia de „orânda evreească" devenise identică cu cârciumă285 •
Cârciumăritul ajunsese o afacere însemnată şi productivă mai ales de la al XVIII
veac, când Turcia opreşte exportul grânelor, cu scop de a se bucura exclusiv de avantagiele
acestei măsuri vexatoare. Moşierii, spre a nu fi siliţi de a da productele cu preţuri de nimic,
după pofta neguţătorilor turci, încep fabricarea rachiului pe o scară întinsă. Relaţiunea d-lui
M. Eminescu, citată de noi în Ochirea la cap. III, că boerii impuneau ţăranilor să ia anume
cantităţi de băutură, se va confirma prin dovezi autentice. Astfel, un zapis de la 1827 oct.
26 286 , dat Ia mâna a doi evrei, spune că „am vândut dum-lor doo orânzi ... cu patru sute de
vedre de vin puse pe căpătăe şi date cu cotu şi la zăce una de asupra, şi cu tocmală cu trii lei
şi doo zăci di parale vadra ... şi di va rămâne un polopoc sau doe de vin in (!)neumblat nici
ca cum să am a le priimi şi a-i scăde tot cu acela preţ de mai sus arătat".
Negreşit, impunându-se orândarului o cantitate hotărâtă de băutură, el trebuea să se
silească a o disface şi să îndemne pe ţăran la băutură. Ţăranul însuşi era silit la aceasta,
căci, cum afirmă tradiţia, boerii aveau obiceiul de a-i da o parte din plata cuvenită în bilete
pentru consumări la cârciumele sale 287 •
Multă osteneală nu vor fi avut orânduirii spre a face pe ţărani să bea şi nici ei spre a
consuma cantitatea impusă de proprietari, căci încă înaintea veacului al XVIII, pe când nu
erau încă siliţi şi îndemnaţi de nimeni, le plăcea băutura. Cantemi? 88 ne afirmă că „de
băutură nu au greaţă prea mare, însă şi prea tare plecaţi asupra-i încă nu sânt. Desfătarea lor
cea mai mare este uneori a petrece în ospeţe şi alte ori şi până Ia revărsarea zilei, şi beu
până ce varsă. Dar această încă nu se obicinueşte în toate zilele, ci numai pre Ia sărbători
mari şi iarna când este vreme ră şi sileşte frigul pre oameni ca să şază pre la casele lor şi să
şi încălzească mădulările cu vin. Rachiu nimenea nu iubeşte, fără numai ostaşii, iară ceilalţi
beau numai câte un pahar înainte de masă. Cii ce locuesc în ţeara de gios şi pre lângă
hotarul Ţerii Româneşti iubesc vinul mai mult decât ceialalţi".
Totul era, dar, de a deprinde pe oameni cu rachiu, ce se fabrica din ce în ce în
cantităţi mai mari. Aceasta nu va fi cerând o prea mare osteneală, căci aveau exemple
ademenitoare în sătenii sloboziilor şi în numeroşii liuzi şi posluşnici cari erau de prin ţara
vutcei şi ţara horelcei.
Orândarii-cârciumari se împovorau cu chirii mari, mai cu deosebire începând de la al
doilea sfert al acestui veac 289 , de atunci şi statul începu s-i impune mereu cu taxe mai grele.
Astfel, orânda cârciumelor de la sate, care nici înainte nu era o procopseală prea mare, abea
că mai lasă un prisos vecinic căznitului cârciumar, expus la bătae şi omor2 90 • Statul şi
boerul trag însă din cârciumă o rentă destul de productivă. Legenda otrăvirii băuturilor nu
se cunoştea încă pe atunci, deşi în mai multe rânduri s-a încercat gonirea evreilor din satele
moldoveneşti şi chiar munteneşţti. Goana de la 1782, întrucât priveşte pe cârciumari, se
motivă cu încărcarea şi năpăstuirea locuitorilor cari Ie remâneau ceva dator „de vreme că ei
cu totuluşi tot porniţi sânt numai spre aceasta, a cerea chipuri cu care ar putea să înşele, să
245
năpustiască ... Aceste fapte care le au ei, cu încărcăturile şi năpăstuirile ce fac, o socotesc ca
o negutătorie ...fiind ştiute şi nesuferite de cătră toţi".
Cum se vede, dar, şi cu privire la cârciume, învinovăţirile erau după calup. Mai
târziu, la 1804 mai 18, când domnul Moruzi opreşte evreilor orânzile veniturilor
proprietăţii 291 , ce prin natura lor da loc la vexaţiuni, el prevede anume excepţia pentru
cârciume: „afară numai de orânzile băuturei de care nu sânt opriţi 292 .
Neigebaue? 93 afinnă că „... cei mai mulţi evrei trăesc din comerţ şi crâşmărit, cu
toate că încheerea Obşteştei Adunări din anul 1844 esclude pe toţi evreii de la crâşmele de
la ţară. Dar fiindcă şi acestea aparţin aseminea boerilor, ei se păzesc de a aduce la împlinire
o lege care le-ar micşora numărul acelor arendaşi, cari le plătesc mai mult ca leneşii
moldoveni. Industrialul grec şi annean ar aduce cu sine aceleaşi neajunsuri; căci numărul
acelora care să se mulţumească cu un câştig atât de neînsemnat, ca crâşmarii evrei, nu este
atât de mare".
Negoţul cu banii sau camăta, care fu una din ocupaţiile comune la evreii din alte
ţări, nu era o îndeletnicire a evreului-român, cum am arătat în Ochirea (la Cap. II).
Condiţiile sociale şi economice, în cari trăeau în Principate, diferind mai de tot de cele ale
altor ţări, ei au fost scutiţi de necesitatea participării la aceste afaceri, cari le-au atras, pe
nedrept, cele mai aspre acuzări, căci n-au fost nicăire cămătari de dragul de a fi, din dorinţa
de a exploata lumea, ci împinşi de lupta pentru trai.
Pe lângă dovezile directe şi indirecte aduse în data trecută, vom adauga acum o serie
noue de date, ce vor risipi orce îndoeală şi [vor) fonna o convingere intimă că, până în
epoca prezentă, evreii erau străini de afaceri de împrumut cu camătă. Totuşi, deja în al
XVIII veac, ajunsese o afacere bună, întrucât, cum arată Raicevich294, ţăranii în zorul de
a-şi achita împovărătoarele şi numeroasele contribuţiuni ce cădeau ades ca din senin, „de
teama bătăiei şi a închisoarei, cum răpirea de către crudul împlinitor a plugului şi a boilor,
singurii soţi ai oboselei lor şi mijlocul de a-şi dobândi subzistenţa, ei nu se mai gândesc, nu
cercetează în ce condiţiuni iau banii cu împrumut. Ca să aibe câţiva lei, se îndatorează şi
cedează cu anticipaţiune toate productele ce aşteaptă să culeagă în anul acela, grânele ce au
semănat, via ce au cultivat, ceara produsă de albinele lor, lâna oilor, viţelul, mânzul, nimic
nu mai este al lor, orce product abea apucă să-l vază cultivatorii şi trece în mânile
nesăţiosului creditor. Principii impun cele mai mari greutăţi, când semănăturile sunt
aproape de copt şi nu lasă ţăranilor timpul să le vânză, de teamă ca nu cumva să
întrebuinţeze pentru altă nevoe banii ce prind pe bucate".
Şi cine sunt acei cari le întâmpină nevoile cu împrumuturi, trăgând spuza pe turta lor?
Raicevich ne-o spune şi aceasta: ,,În acelaşi timp, neguţători greci şi epiroţi se arată
cu sacii plini de bani şi cutreeră satele pentru ca să ajute pe cei în nevoe, cercetează
cantitatea productelor, fixează pentru ele un preţ foarte mic şi după aceasta anticipează
fiecăruia banii. Dacă grindina sau orce altă cauză climaterică înşală aşteptarea cultivatorului
şi cantitatea bucatelor nu corespunde cu suma banilor primiţi, acesta remâne dator pentru
anul viitor. Dacă la anul dau peste dânsul alte nevoi, cultivatorul se duce la neguţător pentru
a-i cere bani, îndatorindu-se să plătească cu camătă datoria cea veche, cât şi cea nouă.
Într-un cuvânt, cultivatorul ajunge în puţini ani să muncească şi să asude toată viaţa sa
pentru alţii, remâindu-i din producte abea pentru hrana necesară".
Mai încolo, ne mai spune că înainte „Turcii de dincolo de Dunăre deveniseră printr-
un astfel de comerciu stăpâni peste cele doue Principate. Sub pretext de a-şi scoate
datoriile, se aşezau în casele datornicilor şi se serveau după plac de persoanele şi merindele
lor"29s.
246
Cu privire la turci, ni s-au conservat câteva cazuri interesante, ce arată modul în care
înţelegeau şi practicau camăta în Principate. ·
În Huşi, împrumută nişte turci ceva bani la câţiva români şi iau în stăpânire
provizorie viile ce le posedau. După ce trec vro 20 de ani, unul din turci, care avea să
primească 18 lei, voeşte să vânză via în profitul său. Afacerea vine la 1718 înaintea
reprezentanţilor justiţiei turceşti, cu sediul în Iaşi (turcagi-baş-aga, baş-ceauş-aga şi
ciohodar-aga) şi ei rup zapisul, zicând că de 20 de ani se vor fi plătit acei 18 lei •
296
La 1707, vine turcul Mustafa din Huşi la femeea Irina, al cărei bărbat împrumutase
de la el 7 lei, şi o ia de grumaz s-o ducă la casa lui. Rugându-se de episcopul Varlaam,
acesta o înlesneşte cu banii şi neavând apoi numerar ca să-l achite, îi dă în schimb o moşie a
ei din Dolheşti 297 •
Am citat aceste, spre a se vedea cam cu ce soi de cămătari avea a face românii.
Niciodată un evreu n-ar fi avut curajul şi putinţa unor atari asupriri.
Dar nu numai întâmplător atunci se ocupau turcii şi mai ales grecii cu camăta în
Principate. Decretul de isgonire a grecilor din Muntenia al lui Leon Vodă298 , datat 1631, dă
drept motiv al acestui act violent „... Aflatu-s-au şi s-au adevărat cum toate nevoile şi sărăcia
ţării se încep de la grecii străini carii amestecă domniile şi vând ţara fără milă şi o
precunosc (!) 299, pre camete asuprite şi, dacă vin aci în ţară, ei nu socotesc să umble după
obiceiul ţării, ci strică toate lucrurile bune şi adaogă legi rele şi asuprite" 300 •
Iar decretul reînnoit la 1699 de Radu Leon Voevod 301 , după ce repetă cele citate mai
sus, adaugă că „nesocotind pe nici un om de ţară, streinând oamenii ţării de cătră domnia
mea cu pizme şi cu năpăşti şi asuprind şi săracii Îară de milă şi arătând mare vrăjmăşie către
. .. ţă .. „302
toţi oamenu m... .
Dar nu numai faţă cu ţăranii nu ne întâmpină cămătari evrei, dar nici faţă cu alte
clase sociale, mai până în timpul ce ne preocupă. Pe lângă turci şi greci, mai figurează şi
români, şi mai ales armeni, ca cămătari de importanţă, cu împrumuturi însemnate.
Să înşirăm câteva cazuri.
Un act de la 1789 iuli 15 ne arată pe un arman din Botoşani împrumutând la un
român Gavril Păun 340 lei pentru cari i dă drept amanet anaforaua şi zapisul dughenei, în
care armanul şedea cu chirie. Dobânda fixată era din zece doisprezece. „Dar fiind că au eşit
la judecată, n-a dat judecata să de de (!) mai mult decât din zăci unsprezăci dobândă".
Armanul cu gâtlejul lung, după toate astea, avea poftă să înghiţe şi chiria dughenei 303 •
La 1804 mai 15, vodă Alex. Const. Moruz rescumpără de la armanul Hoge Bogoz
Apiczade biserica Sf. Dumitru din Herţa, ce i-au cedat-o Vodă Mihai la 1802, împreună cu
târgul Dorohoi, pentru o datorie de 30.000 lei.
Acest voivod mai înterprinsese un împrumut de 20.000 lei, de la unul Efstatie Petru
Pencovici, sudid austriac 304 .
Sama venitului cutiei Târgului-Frumos de la anii 1816-1820305 în care figurează fel de
fel de plăţi şi ne întempină evrei, ce primesc bani pentru diverse servicii şi antreprize - nu
găsim un singur nume evreesc între acei cari sunt achitaţi pentru împrumuturi cu dobândă.
Găsim însă figurând pe sameşul Filipescu şi polcovnicul Năstase. Intr-o altă listă, datată
1818 fev. 10, găsim pe stolnicul Vasile Saul, clucerul Stavrachi Bogdătăoglu, păhărniceasa
Ecaterina, Pontă Gavril Bejan, serd. Costache Lepan cu sume de la l.000-5.000 lei. Într-o
altă listă, din acelaşi an, iuni 5, mai figurează post. Gavril Bej, medei. Ioan Strat, par.
Pardeni şi banul Iordache Drăghici, care a primit „6.320 lei, 2 căpăţâni zahăr, ce s-au dat
peşcheş ... când s-au luat zăci mii lei cu împrumutare", pentru care a primit deosebit drept
247
dobândă 1.906 lei. Un altul, chir Stavri, primi ca dobândă 10.824,13 pentru o sumă nu de
mult împrumutată, căci toate împrumuturile nu datau înainte de 1815.
Într-un alt act din acelaşi an, nov. 7, târgoveţii se plâng, că se mai află datori cu
18.000 lei la creditori, cari şi aceştia îi poartă „cu gre dobândă". La 1824 nov. 1, mai găsim
pe unul, chir Christe Ţiavici, a cărei remăşiţă de datorie numai se urcă la 6.321 lei şi la
1833 fev. 25, pe pahr. Ioan, care ia l leu 20 parale la sută pe lună.
Trecând de la actele din Tg. Frumos la alte, vom da asemenea de streini şi de
români, ba chiar de înalţi prelaţi ai bisericei române, cari ştiu să abuzeze de nevoea
oamenilor. Vom recurge la mărturia actelor, ce ni le relevează Episcopul Melchisedek în
Cronica Huşilo? 06 •
La 1717, o persoană ca să poată împrumuta 2 lei pe termen de doue septemâni a
trebuit să pue zălog răzăşia sa, cu condiţie că, dacă la vară nu ar întoarce banii cu dobândă,
să remâe moşia asupra creditorului spre despăgubire. Cine era creditorul nu ni se indică,
dar, nici vorbă, P.S. Sa Episcopul Melchisedek, în ura-i împotriva evreilor, n-ar fi lipsit de a
da în vileag pe acel neomenos cămătar, de era evreu.
La 1701, se împrumută Grigoraşcu sin Irimiasa de la episcopul Varlaam cu IO lei
bătuţi şi-i dete amanet moşia sa de la Tălpigeni, cu condiţie ca moşia să remâe a lui dacă nu
va înapoea banii până la Sf. Nicolae. Banii nu s-au respuns la termeni şi P.S. Sa a remas
bun stăpân pe moşie.
Din o mărturie a doi monachi şi a unuia Serghie, datată 1750 iuli 25, se vede că
aceştia au găsit după moartea episcop. Varlaam un zapis de datorie de 20 lei al lui Const.
Frătiţă şi spre despăgubire au răpit datornicului 20 de pământuri cu învoirea domniei.
Archimandritul Meletie figurează ca împrumutător cu dobândă, dar cu o [do ]bândă
mai miloasă.
O altă serie de documente ne arată pe evrei recurgând pentru împrumuturi la
capitalişti ne-evrei, fapt caracteristic şi demn de remarcat cu atât mai mult, cu cât nu ne
întâmpină pentru trecut nici un act în care să apară un creditor evreu cu un debitor evreu.
Dacă ar .fi existat şi în trecut cămătari evrei, acest caz nu era cu putinţă să ni se prezinte,
căci nu este de admis ca evreii să-şi fi evitat coreligionarii la angajări de împrumuturi.
Un act de la 1800 aug. 1 ne arată pe un evreu Suhăr Aron, care datora lui jupân Ioan
Elefteriu 1797 lei, 13 bani, cu dobândă de 1 la sută pe lună.
La 1815 împrumută în Iaşi unul de la dumitru Alchaz 106 galbini olandeji, cu
dobânda de 1Y2 pe lună. Pe acelaşi îl găsim la 1817 marte 2 având a lua de la un alt evreu un
rest de 138 lei, cu dobândă de 1 la sută pe lună.
La 1817 oct. 13, împrumută Iordache Bosăi din Dorohoi unui evreu, posesor
[arendaş] al unei moşii a sale, 200 galbini cu dobândă legiuită- cum se vede spre a-i înlesni
explorarea ei.
Cu data 1820 Nissan 8, figurează un împrumutător Dumitriţă Alai.
Un alt împrumut ni-l arată un jurnal al judecătoriei din Roman cu data 1840 iuli 10,·
după care Elic Fulticinean a luat la 1831 galbini 107 cu dobândă de la gramaticu
Constandin Dimitriad; la 1832, galbini 22; iar la 1833, unul Ilieas Iuris, galb. 33. Acest
gramatic avea condică de datorii, deci se vede că făcea în mod regulat afaceri de
împrumut3°7 • Însă cum aceste împrumuturi, făcute la negustori, sunt cu dobânzi moderate,
ele ne arată că în adevăr numai creştinii se îndeletniceau cu negoţul cu bani.
Cu privire la Muntenia, ne întâmpină asemenea evrei împrumutând de la creştini
pentru a acoperi trebuinţe diverse. Cu ocazia clădirii Sinagogei Mari din Bucureşti,
starostele face un împrumut de 1300 galbini la unul Verinda 308 • Un act din delele [dosarele]
248
Comunităţii Bucureşti, cu data 1851, ne indică o datorie a acesteia de 1120 galbini, către un
serdar Hronidi.
Că în Muntenia evreii nu figurau ca împrumutători sau ca cămătari nici în primele
decenii ale acestui veac, rezultă în mod lămurit din relatările d-lui Ion Ghica cu privire Ia
Băltăretul (mort circa 1823). „El mânuea banii ce mai rămăseseră în tară, ne zice d-sa, el
avea daraveri cu Ţarigradul şi cu Beciul (Viena); iscălitura lui ajunsese să aibă trecere chiar
şi dincolo de Lipsea. Şoproanele lui şi lăzile din pimnită gemeau de scule [bijuterii], şaluri
şi argintării, tot amaneturi de pe la boeri" 309 • Şi mai încolo, d. Ion Ghica pune în gura
Băltăreţului aceste vorbe: „La vreo doi-trei armeni numai a rămas ceva parale; dar unde te
poţi apropia de ei? Septemâna trecută, nu mai departe, am avut o trebuintă, de-mi crăpa
buza, de 200 de mahmudele şi m-am împrumutat de Ia Mamic, zece Ia pungă pe lună
(24% ); i-am dat, ce să fac? Eram strâns de gât" 310 •
Dacă evreii nu s-au ocupat îndeobşte cu camăta, nu putem afirma că n-au avut nici
un reprezentant în acest negot. Din contra, cunoaştem şi noi câteva cazuri ce le-am indicat
Ochirea noastră311 • Cu începerea veacului actual, ei se introduc cu încetul şi în această
ramură comercială; încep a se încerca şi în afaceri băneşti, cari Ie practică în mod mai mult
sau mai putin solid.
Bancheri şi zarafi evrei, cel puţin în număr demn de remarcat, nu existau înainte de
al doilea sfert al veacului actual. Numărul bancherilor era mai mare în Moldova, unde deja
cam la mijlocul veacului se semnalează „bancheri cu mari avuţii" 312 •
Mihai Sturdza, care, spre a ajunge la domnie, avea trebuinţă de bani, a recurs în
acest scop la bancherii din Iaşi, Ia cari obţinu un credit de câţiva mii de galbini 313 • Banca
Michel Danii) din Iaşi e una din cele mai vechi, care s-a perpetuat3 •
14
În Muntenia, cei mai mulţi bancheri şi zarafi evrei erau din rândurile membrilor
comunităţilor spaniole 315 •
Pentru începutul a douei jumătăţi a veacului actual, Lefebvre316 ne dă următoarea
relaţiune cu privire la Muntenia: „Bancherii sunt în mare parte evrei; unii sunt greci. O
parte sunt în acelaşi timp bancheri, zarafi, comercianti, atât de import cât şi de export, şi
mai ales misiti, altii sunt bancheri şi zarafi; putini numai se mărginesc a face afaceri de
bancă în felul cum se practică în Occident. Bancheri cu adevărat, cari mânuesc capitaluri
importante, sunt rari„. Micii bancheri şi cei ce fac schimburi, numiţi zarafi, sunt cămătari
de cea mai proastă speţă".
Camăta n-a reuşit să tragă aci, în cercul ei, un mare număr de reprezentanţi evrei.
Alăturea cu dânşii, creştini de tot soiul şi chiar români continuă a practica acest negot,
resbunând pe sama debitorilor, cu vârf şi îndesat, concurenta israelită.
Meseriile sau industria manuală. Evreii se îndeletnicesc aci cu meserii din vremile
cele mai depărtate şi din ce în ce în o proportiune mai mare. Toţi descriitorii Principatelor
adeveresc continua prezenţă a evreilor în industria manuală. La citatele produse în Ochirea
noastră cu privire Ia acest punct, să adaugăm relaţiunea lui Raicevich , totdeauna bine
311
informat. „Românii, zice el, fug cât pot de muncă, fiindcă ştiu din experienţă că, cu cât au
mai mult, cu atât trebue să contribuească mai mult. De aice vine că locuitorii nu se aplică Ia
nici o industrie nouă şi neglijează chiar pe cea mai necesară, adică agricultura. De altă
parte, pământul este atât de roditor, încât cu puţină osteneală îşi dobândesc cele de trebuinţă
pentru susţinere. Astfel toate artele mecanice sunt în mânile ţiganilor sau ale străinilor din
ţările vecine, pe cari le practică cu câştig, pentru că se bucură totdeauna de o protecţie mai
mare ca pământenii".
249
Ceea ce Raicevich spune cu privire la ambele Principate, afinnase şi Cantemi?' 8 cu
privire la Moldova, cu un veac şi jumătate în unnă: „Eu aş socoti pe ţăranii moldoveneşti,
zice el, că sânt cii mai bicisnici decât toţi locuitorii de sub soare, dacă împotriva voinţii lor
nu i-ar scoate din sărăcie rodirea pământului şi săcerişurile cele bogate. Căci ei sânt foarte
leneşi şi trândavi pentru lucru, ară puţin, samănă puţin, şi totuşi seceră mult, şi nu se
nevoesc ca să-şi agonisască cu munca aceea ce ar putea ei să aibă ... "
Dacă astfel se purtau în trecut ţăranii, cum să se mai fi purtat românii din oraşe, cari,
ca tot orăşanul, cată să fi fost mai puţin în stare şi mai puţin dispuşi a munci şi încă mai
puţini forţaţi la îndeletniciri anevoioase şi migăloase.
Este, dar, clar că în Principate, tocmai ca în vecina Polonie, meşteşugurile erau o
ocupaţie streină de elementul predominant. Dacă ne întâmpină însă o sumă de meşteşugari
români în ambele Principate cam la finele epocei fanariote, aceasta se poate explica numai
prin românizarea elementelor creştine şi în special ale celor ortodoxe venite din Polonia şi
Rusia. Am arătat în adevăr, în cap. I al acestei lucrări, existenţa unui aşezământ străvechi,
pe temeiul căruea fiecare boer şi boerenaş, cum şi prelaţii înalţi ai bisericei române şi
mănăstirele îndeobşte, aveau dreptul la un număr de scutelnici pentru slujba casei lor şi
între cari figurau totdeauna breslaşi. Oamenii, cari fură aduşi în Principate şi mai ales în
Moldova, fiind de prin ţări slave, instituţia ia în Moldova, cu încetul, denumirea obştească
de liude, adică om, în înţeles de om străin, adus pe baza privilegiului existent, cu scutire de
dări şi angării. În Muntenia, însă, îşi conservă denumirea de scutelnic şi posluşnic, şi lucru
curios, !iude are înţeles de persoană supusă la bir (birnic). Adunând la un loc profesiile
pomenite în diverse documente relativ la scutelnici şi liuzi, ne alcătuim o listă cu ocupaţii
de toată mâna. La ţară: „isprăvnicel, chelar, boar, văcar, bivolar, grădinar, plugar, cioban de
oi, herghelegiu, pădurar, purcar, morar şi alţi trebuincioşi, osebit răcari, păscari, vânători,
vieri de vii, carii şi aceştia tot posluşnici scutiţi să numesc. Osebit prin politii [oraşe], unde
îşi au căminurile şi unde moşia obştească se numeşte şi este din descălicătoare a orăşenilor,
să aibe fiecare boer sau mănăstire, după starea sa, dulgheri, zidari, croitori, bărbieri şi alţi
oameni trebuincioşi" 319 •
Impopulând astfel ţara cu breslaşi străini din ţări diferite şi împrăştiaţi cu
angajamente în servicii personale, nu s-au putut transplanta aci de cu vreme obiceiul
breslelor (Ztinfte) atât de respândite în Europa occidentală şi chiar în Polonia şi Rusia320
prin care meseriaşii îşi creau un fel de monopol odios şi privilegiat, menit a asigura o
poziţie fericită şi neiscusitului şi trândavului.
Când numărul meseriaşilor liberi de angajamente se înmulţesc în ţară, ei încep a se
gândi Ia unire şi a se constitui în societăţi, după modelul ţărilor lor de origină, adică în
bresle sau isnafuri. Aceste bresle nu le găsim pomenite nici în Cantemir şi nici în Del
Chiaro, foarte atenţi la aşezămintele ţărei, ceea ce poate sluji ca o suficientă dovadă că Ia
începutul veacului al XVIII ele nu existau încă pretutindeni şi ca corp public sau nu aveau
încă importanţă. Dar nici scriitori mai târziu, din vremea fanarioţilor, nu ne pomenesc nimic
de bresle, deşi dau atenţie la îndeletnicirile obşteşti şi înşiră meseriile ce se practicau pe o
scară mai mare de cutare sau cutare neam. Faptul e cu atât mai surprinzător, cu cât cei cari
se ocupă de descrierea Principatelor sunt străini, în a căror ţeri corporaţiile erau obşteşti şi
ridicate chiar la rangul de instituţie de stat. Deci, dacă existau deja bresle înainte şi în
timpul fanarioţilor, ele nu erau generale şi nu aveau un caracter oficial.
Aceasta nu rezultă numai din probele negative indicate aci, ci şi din documentele ce
cunoaştem.
250
Cea mai veche breaslă de meşteşugari, pare a o fi format blănarii în Roman, cari,
chiar dintru început sau abea în urmă, s-au unit cu croitorii, bărbierii, abăgearii şi cojocarii
sub titlul general de „Breasla de târgu de Roman" 321 . Data probabilă a înfiinţării acestei
bresle este păstorirea episcopului Venedict, pe care episcopul Melchisedek o presupune a fi
fost între anii 1635-1642. Dar această breaslă n-a dus un trai neîntrerupt. Cel putin cu câţiva
ani înainte de 1747, data când se reînnoeşte breasla, ea n-a funcţionat din cauza nesupunerii
şi desordinei produse de nişte tineri breslaşi.
Simpla indicare a acestui fapt ar fi de-ajuns spre a ne lămuri, că breslele nu aveau un
caracter oficial. Acolo unde domneşte puterea statului, unde e întins braţul ei cel tare, voea
unui pumn de oameni nu însamnă nimic.
Breasla fiind un corp oficial, ea nu s-ar fi putut desfiinta pentru un timp, fie acela cât
de scurt. Cu vremea, breslele ajungând a fi mai obşteşti, ele devin persoane morale, dacă ţin
să aibă acest caracter. Aşa stabileşte Codica lui Calimach 322 (din 1817) la art. 15, că:
„Aşezările, ce se fac între bresle sau între alte obştimi, spre a lor bună orânduială şi folos,
vor ave între ele putere legiuită, dacă cercându-se şi găsindu-se cu cale, se vor întări de
cătră stăpânire". Aşa vedem breasla din Roman existând fără vrun hrisov domnesc de
întărire, pe când o breaslă din Huşi, în urma cererii, se vede, obţine întăritura legământului
ei323.
Modul de organizare a breslelor din tară era identic cu al celor din străinătate, cari
aveau drept prototip Ztinftele germane, născute pe temeiul aşa-zisului drept
Magdeburgic 324 . În România ele au pătruns prin liuzii din Polonia, de unde se trage şi
numele de breaslă. Una din misiunile breslelor era susţinerea religiunii, pentru care finit
întretineau câte o biserică şi se puneau în mod voluntar sub obedienţa episcopilor. Acest
fapt, însă, explică tăria lor. Episcopii aveau pe lângă o puternică autoritate ca capi ai
religiunii şi o putere lumească destul de însemnată. Ei, împreună cu însărcinaţii lor, aveau o
autoritate judiciară întinsă asupra tuturor locuitorilor din eparchiile lor, ce însumau întreaga
ţară. Numai furtişagul şi omorul nu-l judecau nici ca primă instanţă. Astfel fiind, şi orce
dispoziţie şi decizie a breslelor căpătând putere de lege prin întăritura ce o cereau de obicei
episcopului respectiv, ele au putut să existe şi să concentreze în mânile lor exerciţiul tuturor
meseriilor, fără a fi corpuri oficiale. Dar lipsa unei autorităţi supreme, vădite, a breslelor,
reese chiar din statutele lor de organizare. Nu pun condiţii de admitere. Orcare are drept
să-şi exercite în ţară meşteşugul, numai „care meşter ar veni şi s-ari aşăze să aibă a-şi da
poclonul la mâna starostelui, câte lei = b = pol [2\/2 lei], şi carii ar cuteza a lucra fără ştirea
starostelui, nedându-şi bărbânta după obiciai, acela să nu fie volnic a lucra; iar cari n-ari
înţelege, să fie supt blăstămul ce scrie în catastiv ". Negreşit că breasla nu se mulţumea
numai cu acest deziderat pios, ci or de căte ori vrun neînţelegător se ivea, forţa brutală cată
să fi intervenit pe doue căi: 1) prin volnicia fraţilor furioşi de a căpăta un concurent, al 2)
prin intervenirea autorităţii publice, în urma stăruinţei starostelui pe lângă episcop sau
pârcălab.
În aceste condiţii, cum puteau exista meşteşugari evrei în ţară? Puteau ei participa la
bresle?
Desigur că nu, căci baza fiind religia, şeful suprem un cap religios, înaintea căruea
trebuea să se judece, evreii nu aveau cum fi într-o înfrăţire cu dânşii 325 . În adevăr, este ştiut
că în alte ţări nu se admiteau evrei în bresle, ci numai creştini de diverse rituri, cari se
ramificau în grupe. În Polonia ştim cu siguranţă că evreii nu aveau nimic comun cu breslele
creştine de acolo, ba aceste le duşmăneau 326 , şi nu în Principate vor fi schimbat Iiuzii
obiceiul pământului lor. Avem însă cele mai pozitive date că evreii erau aci în tară
251
meşteşugari din vechime 327 • Să fi fost numai în oraşele unde nu funcţionau breslele? Ei
figurează însă ca meşteşugari în toate oraşele din ţară şi mai ales în cele principale, unde
breslele cată să fi existat cu preferenţă 328 •
Evreii au existat deci alăturea cu breslele, fără a fi supăra~ de ele, şi aceasta pentru
un motiv foarte firesc, căci ei intrau desigur în ţară chemaţi de boeri, ca liuzi sau posluşnici,
în slujba lor329 • Şi de eşeau din slujba boerului îşi puteau asigura protecţia vrunui om
puternic şi e ştiut că meşterii lesne îşi câştigă favoarea oamenilor ce simt trebuinţa lor.
Evreii înşişi orcât de supersticioşi să fi fost, un legământ cu blesteme al creştinilor nu-i
putea hotărî ca să se retragă din calea lor de frica pedepsei dumnezeeşti. Astfel putură duce
în ţară un trai mai mult sau mai puţin tihnit şi independent. Ajungând a fi numeroşi, ei
încep a-şi forma asociaţiuni paralele. Deocamdată nu cunoaştem decât patru, toate purtând
titlul de „Poalei Ţedek" (lucrători cinstiţi, făcători de bine), cu adăugirea profesiunii. În
Iaşi, Breasla meşteşugarilor de căciuli şi potcapi, fundată la 1797 330, de ciubotari la 1809,
care s-a reorganizat la 1877 ca societate fraternă; în Bacău, Breasla croitorilor la 1832 331 , a
ciubotarilor la 1851 m.
La toate aceste constatăm un fond comun cu cele româneşti. Ele se pun sub
obedienţa lui hahambaşa şi a rabinului local, cărora dau în mod voluntar o contribuţie
anuală şi încă o sumă de fiecare membru nou intrat, negreşit în scop de a-şi asigura
bunăvoinţa şi sprijinul lor la caz de nevoe. Fiindcă o dată cu introducerea Reglementului
Organic, autoritatea rabinică scade, breslele caută a-şi asigura sprijinul autorităţii celei noi,
a celei lumeşti. Astfel vedem că breasla croitorilor prevede, la art. 2 al statutului ei, ca
lucrătorii ce ar îndrăzni să lucreze în zilele de semi-serbătoare să fie amendaţi, şi anume:
„în folosul breslei după aprecierea starostelui şi va mai plăti un galben pentru sinagoga şi
un galben pentru ispravnicul de aci şi un galben pentru r;onsulul austriac, şi afară de
aceasta iscălitura sa va fi ştearsă din pinkes fără nici o ertare", ceea ce ne dă convingerea că
aceşti înalţi funcţionari cu autoritate primeau şi subvenţii regulate de la breaslă, pentru a-şi
complecta sprijinul ce-l aveau, în orce caz, de la rabin. Totodată resbate aci şi ecoul originii
lor: cultivarea religiei prin ajutorul înfrăţirilor, căci de o parte vedem că această breaslă, ca
şi celelalte ce cunoaştem, întreţin o sinagogă ce poartă numele ei, de alta, aspra obligare a
păzirii pân' şi a semi-serbătorilor. Cu cât progresul timpului încuibează mai mult dorul de
libertate, scade şi autoritatea breslelor de atare natură, cari, spre a-şi putea conserva
organizaţia, aleargă şi la alte sprijine: cum la al bogaţilor, ca autoritate morală. Astfel ne
întâmpină în pinkesul ciubotarilor din Bacău de la 1851 şi aprobarea „a tuturor bogaţilor,
notabililor din Bacău". Cheagul ce leagă membrii între ei la breslele evreeşti din trecut, ca
şi la cele româneşti, sunt afurisenii grele şi amenzi împovărătoare.
Breslele evreeşti, ca şi cele româneşti, nu îngădue pe meseriaşul străin de ţară sau de
oraş la lucru, până nu s-a înscris ca membru prin depunerea taxei cuvenite; altă condiţie de
admitere nu se prevede, şi nici nu se cerea. Breslele evreeşti au numai ca deosebire un fel
de gradaţie luată de la „chevrele chedoşa"m. Orce membru începe prin a fi şamaş, adică
ceauş; ear spre a funcţiona ca maistru cu prăvălie proprie, i se impune ca condiţie sine qua
non: însurătoarea. Breasla cizmarilor din Iaşi mai impunea ca condiţie pentru străinii
neînsuraţi ca să-şi ia o femee pământeană. În pinkesul breslei câciularilor vedem chiar
primindu-se pe un membru, la 1825, cu condiţie ca să se însoară în Sabat nachmi din acel
an, după care va avea favoarea de a deveni din şamaş membru, dar la caz contrar „i se va
interzice cu desevârşire meşteşugul". Cum vedem, în breslele evreeşti predomină un obicei
deosebit, neexistent la breslele române: siluire la căsnicie. Căsătoria însă fiind socotită la
evrei ca un act plăcut lui O-zeu (miţva), această prescripţiune a statutelor face parte din
252
cercul tendenţelor religioase. Apoi vin prescripţiuni cu privire la calfe, la cumpărări de
marfă, de tovărăşie, toate tinzând de a evita concurenţa. În fine, pe când breslele române îşi
propun de-a dreptul „să ospăteze săracii, şi meşeii şi străinii şi să-i adape - să zică Bogă da
prosti'', cele evreeşti îşi impun subvenţionarea tuturor înfrăţirilor de caritate şi a şcoalei
„Thalmud-Thora"334 • Praznicile se cer şi aci ca şi acolo în mod imperios. Starostele este
autoritatea supremă, ales prin sufragiul membrilor din an în an, în zilele de semi-serbătoare
a Paştelor, cum la români se alege în ziua sfântului care este patronul breslei. Starostele
breslelor evreeşti, la fel ca al celor româneşti, nu judecă, nu hotărăşte nimic fără
consimţimântul a câţiva din breaslă sau fără azistenţa a doi membri din „chevra chedoşa",
peste tot locul înfrăţirea cea mai considerată.
Statutele breslelor, afară de cel al ciubotarilor din Iaşi, nu prevăd oprirea de a se
primi pe ne-evrei în breaslă. Această prescripţie nu face decât a arăta şi întări un obicei
vechi. Prin natura lor, breslele evreeşti, ca şi cele româneşti, nu puteau primi ca membri pe
un străin de legea lor. Se poate ca staristii ambelor bresle paralele să fi fost în relaţii şi să fi
stabilit de ex. preţuri şi procedeuri comune, pentru a nu-şi sdruncina baza întemeerii lor:
evitarea concurenţei, dar se poate şi nu.
Existenţa de bresle israelite în ţară ne-o adevereşte numele multor sinagogi, în mai
toate oraşele moldoveneşti, care e acel al breslelor ce le-au întemeeat. E şi un ce firesc de a
nu admite de ex. ca o profesie aşa de obştească şi cu reprezentanţi atât de numeroşi, cum
era acea a croitorilor în Iaşi, să nu fi avut un legământ, pe când căciularii, da; mai ales că în
Iaşi, judecând după mulţimea bisericilor creştine vechi ce aparţineau la diverşi meşteşugari,
breslele creştino-ortodoxe erau destul de numeroase 335 •
Reglementul Organic (1832) nu face decât a consfinţi vechea stare de lucruri, dând
însă breslelor un caracter oficial. Şi astfel impune orcărui meşter nou sosit de a se înscri
imediat în breasla căreia aparţine, înscriere ce nu se poate refuza nimăruia336 , obligă
formarea a atâtor bresle câte meserii se vor exercita în oraş 337 • „Fiecare breaslă va avea un
staroste în capitală. Cât priveşte celelalte oraşe din Principate, în vederea micului număr de
persoane din cari corporaţiile sunt compuse, ele vor fi toate reprezentate prin un singur
staroste (se înţelege unul oficial). Cu toate acestea, acolo unde meşteşugarii vor fi declarat
că nu sunt de acord cu această dispoziţie din urmă, şi cari vor dori să pue în fruntea fiecărei
bresle câte un staroste, li se va îngădui să-şi împlinească această dorinţă. Starostii se vor
alege din neguţitorii cari compun corporaţia, şi anume din cei mai notabili. Breslele vor
remânea responzabile pentru persoanele alese de ele". Mai încolo obligă pe toţi, fără
excepţie, de a contribui la sarcinele breslei 338 • Libertatea domiciliului pentru cei deja
stabiliţi în ţară îl consacră art. XXX din cap. IV, anex P, c.
Cu toate că reglementele Principatelor nu prescriu fiinţa a două ramuri diferite în
aceeaşi breaslă, adică, de ex., o breaslă de croitori evrei şi alta de creştini, totuşi urmându-şi
tradiţia, breslaşii evrei, unde sunt mai numeroşi, continuă a fi organizaţi în mod separat, cu
starostii lor, ce se recunosc de guvern. Obligaţia de a participa la sarcinile breslei din care
fac parte, evreii şi-o explică ei prin sarcini de un caracter oficial, dar nu particular, cum de a
contribui pentru întreţinerea unei biserici, la care ei nu se pot duce. După ce o fac un timp,
ei caută a se scuti de o contribuţie cu totul nedreaptă şi reuşesc 339 , căci, cum se exprimă o
încheere a Sfatului moldovenesc de la 1843 oct. 15, prescripţiile Reglementului Organic nu
au putut avea în vedere contribuţiile ce breslele aveau fixate între ele, „fiindcă hrisoavele
breslei date de mai înainte pot sluji de regulă numai încât priveşte datoriile şi îndatoririle
mădulărilor ei, fără să aibă întindere de oprirea acelor ce ar vroi a intra în breaslă cu
ştiinţă de meşteşug, care este slobodă de Regulament". Încheerea mai stabileşte ca toţi să ia
253
parte Ia sarcinele breslei „fie annan, fie jidov", fără a preciza acele sarcini. Mai fixează ca
„să nu se îngăduească uneltire totodată a doă meserii, cu care să face jăgnire breslelor şi
este şi împotriva pravilei; calfă nu se poate cunoaşte decât acela ce va fi atestuit de breaslă
despre ştiinţa meşteşugului", şi consacră vechiul obicei ca calfele să fie oprite de a lucra la
jidovi „fiindcă până la ajungerea lui în poziţie de a ţine însuşi d"!§heană trebue a fi povăţuiţi
de breaslă în cugetări moraliceşti şi în urmarea datoriilor legei"3 .
Cu toate aceste, după intrare în vigoare a Reglementului, ne întâmpină calfe creştine
la evrei în mod neîntrerupt3 41 dar nu pretutindeni. Unii se mai ţin de vechiul obicei. Nu ştim
însă vrun caz ca evreii să fi fost admişi, în trecut, ca calfe la meşteşugari creştini.
În veacul actual, industria manuală devine foarte cumună între evrei. „Dacia literară"
din 1840342 , anunţând înfiinţarea unei şcoli de meserii în Iaşi, îşi exprimă dorinţa ca din
această şcoală să iasă în puţin o clasă numeroasă de industriaşi pământeni „carii să ne
desrobească de şerbia ce ne supune astăzi naţiei evreeşti pentru orice meşteşug". Iar
Neigebaue? 43 afirmă că: „Problema cea mare, pe care n-au revolvit-o încă alte state, adică
de a face din evrei meseriaşi, este de altminterea rezolvită în Moldova. O mare parte din
evreii iaşani trăesc din munca mânilor lor ca meşteşugari. Giamgiii, teslarii, în cea mai
mare parte; croitorii, ciubotarii, giuvaergii etc. sunt evrei".
În Muntenia nu erau mai puţin numeroşi şi mai puţini reprezentanţi în toate ramurile
industriei manuale. În citata statistică oficială a muncitorilor din Bucureşti de la 1834-1844,
ce indică birul plătit de ei, se vede un total de 425 de evrei muncitori; dar nici această listă
nu este exactă, sau mai bine zis nu e complectă344 •
Simpla relevare a câteva cifre ne va lămuri. Se ştie, că în Buc[ureşti] tinichigiii şi
zugravii au fost exclusiv evrei şi destul de numeroşi. Statistica noastră însă nu ne indică
decât 17 tinichigii şi 15 zugrafi. În schimb, 112 croitori, 58 tâmplari şi 31 cizmari.
Boccegii, puşi în categoria muncitorilor, asemenea foarte numeroşi, numai 16. Cum se
vede, dar, aceşti 425 de meşteşugari sunt numai o fărâmă din tot.
Recordon345 afirmă că pe timpul său evreii-munteni aveau drept ocupaţie afaceri de
comerciu şi meserii. Şi atotcunoscătorul d. Ion Ghica voeşte să mai pară de o scrupulozitate
şi imparţialitate proprie omului savant, mai presus de orce pasiuni, când afirmă, alăturea cu
d. Ureche, că încă după 1830 evreii nu figurau deloc între breslaşii Ţerei Munteneşti, pentru
că „invaziunea jidovească a început cam după la 1830" 346 •
Industria mare era îndeobşte prea puţin cultivată în Principate. Dar pe cât era, se
datora, în parte, şi evreilor. Fabricarea spirtului şi a ţuicei, care luase un mare avânt din
veacul al XVIII, prin impulzul boerilor, proprietari de moşii, avea şi mulţi reprezentanţi
evrei.
Într-un document datat 1757, se pomenesc „velniţe jidoveşti", ce se aflau alăturea cu
hotarul Târgului Soroca, pe din sus din târg 347 •
În jud[eţul] Prahova existau mai multe fabrice de spirt şi ţuică cari aveau proprietari
şi exploratori evrei. Această vână de bogăţie a ţărei fu explorată de ei sistematic,
întinzându-şi mereu negoţul prin creare de debuşeuri noue pe pieţe depărtate, streine. Între
acei ce au activat acest comerciu, putem cita pe Abram Iosef, Haim Isac şi Luca Moise. Cei
doi dintâi fură primii în ţară cari cercară a fabrica gaz din ţiţeiul aflător în acest judeţ.
Iscodiră în Viena modul fabricaţiunii, îşi transformară fabrica de spirt în una de gaz, dar nu
avură parte de noroc. Neiniţiaţi în toate amănunţimele, fabricaţiunea lor, pusă în butoae, se
evaporă şi ei îşi pierdură capitalul agonisit dinainte, în ani de muncă 348 •
Cu data 1800 aug. 1, ne întâmpină un document3 49 ce ne arată pe unul Sahar Aron,
cu o fabrică de carăte în Iaşi, ce funcţionează încă înaintea anului 1798. El face daraveri
254
mari, are un credit respectabil, căci vedem împrumutându-i-se sume însemnate cu dobânda
legiuită de unul la sută pe lună, pentru cari nu dă amanete, confonn obiceiul timpului, ci
garantează plata cu vânzarea mărfei ce are a o găti până la un tennin.
VII
Regimul legilor şi al obiceiurilor
Epoca fanarioţilor, care a adus multe refonne, măsuri şi îmbunătăţiri în legislaţia şi

administraţia ţării, ne-a înzestrat şi cu tenninul oficial de pământean pentru tot locuitorul
vechi al pământului şi nesupus unei protecţii străine. Acest tennin luat din gura poporului
român, care îl aplica desigur chiar la această categorie de locuitori, n-a fost un tennin fără
valoare juridică. Codica civilă a Moldovei, promulgată la 1816, consacrând desigur obiceiul
pământului pentru raele, fixează la art. 44 că „Cel ce are drept de pământean, dobândeşte
desăvârşita întrebuinţare a politiceştilor drituri (adică a drepturilor civile), aşadar fiul unui
pământean, prin naşterea sa, dobândeşte dritul unui mădulariu de pământean". Şi aceste
drepturi cuprind întregul cerc de activitate şi de relaţii sociale, cu excepţia puţinelor
restricţii prevăzute pentru ne-creştini sau mai bine zis ne-ortodocşi, cum vecinica
cumpărare de moşii şi câştigare de cinuri (ranguri de boerie şi de stat350).
Dar şi străinul nepământean avea un cerc mare de libertate după glăsuirea art. 45 din
această Codică. Acela de a „câştiga prin neguţătorii, prin tocmele, dăruiri ş.a., pot cere
driturile lor prin judecată"; în fine, li se îngădue totul ce legea nu opreşte sau restrânge
anume. Restricţiile privesc căsătoria (art. 80), pentru care li se cere de a „aduce ce de
trebuinţă şi vrednică de credinţă dovadă cum că nu are nici o legiuită oprire întru aceasta şi
până nu va da şi chezăşie pentru siguranţa căsătoriei"; n-au drept la epitropia orfanilor (art.
260). Dar un punct de o esenţială importanţă îl prevede art. 396 al Codicei, că numai
lucrurile nemişcătoare ale străinilor sunt supuse legilor ţărei; pe când „celelalte se supun
acelor legi, cărora este supusă persoana proprietarului lor'', cu alte cuvinte el nu este supus
jurisdicţiei Principatului, ci a ţărei sale de origină, consulului seu respectiv 351 • În virtutea
acestui drept, supuşii străini erau din vechi sub ascultarea unui staroste deosebit, numit de
consulul respectiv. Aceasta făcea ca în cele mai multe cazuri, poziţia străinului să fie
superioară poziţiei pământeanului 352 , căci în Principate mai domnea volnicia, abuzul, legi şi
măsuri vexatoare şi brutale, cari se puteau exercita asupra pământeanului în dragă voe, pe
când străinul era ferit de ele. Poziţia evreilor-pământeni era cam aceeaşi cu a orăşenilor
neboeriţi, cunoscuţi îndeobşte sub numele de „neguţători", chiar când nu exercitau nici un
negoţ. Evreul străin era asimilat oricărui străin şi tratarea lui mai bună sau mai rea,
proteguirea lui desevârşită sau parţială depindea de dispoziţiile şi sentimentele consulilor.
Aceştia, din timpul fanarioţilor mai ales, cu o putere mare în mână, făceau de asemenea
abuzuri în multe cazuri şi tindeau şi ei să se îmbogăţească. Ei judecau pe supuşii lor şi
cumpăna o puteau balansa după plac. Recrutarea de supuşi încă era un mijloc excelent de
îmbogăţire, dar nu era totdeauna suficient pentru nesaţiul unuia sau altuia; aşa că justiţia
consulară era cam tot aşa de defectuoasă ca şi cea a ţării. Cele mai multe abuzuri se
sevârşeau de secretari, împuterniciţii lor. Astfel unul reuşi a-şi face o avere de peste 20.000
de galbini numai în 5-6 ani 353 . Principalul avantaj al supuşiei consta, dar, în ferirea de bătae,
care se aplica pământenilor mai de rând pentru cele mai neînsemnate greşeli şi însuşi
neguţătorilor, chiar după ce legea i apără de această pedeapsă infamantă353 • Alt avantaj real
255
pentru supuşi era în caz când aveau să se judece cu pământeni. Aceste judecăţi se înfăţişau
într-o vreme înaintea unui tribunal special al ţării şi mai apoi înaintea tribunalelor comune,
dar totdeauna în azistenţa unui împuternicit, reprezentant special al consulului, ce susţinea
cu tărie drepturile supusului său, ferindu-l adesea de nedreptăţiri şi chiar de asprimea legei.
Supuşia era, dar, o poziţie superioară acelei de pământean; de aceea, care putea
alerga s-o dobândească. Reglementul Organic al Moldovei constată acest fapt prin art. 92,
zicând că „Un mare număr de indivizi născuţi în Turcia sau chiar în Principate au găsit în
timpul din urmă mijlocul de a se pune sub o protecţie străină şi de a o cere ca supuşii
cutărei sau cutărei puteri, pentru a se bucura de imunităţile şi scutirile prevăzute de tractate
în favoarea adevăraţilor supuşi ai acestor puteri, ce vin în ţară cu paşapoarte în bună şi
legiuită regulă" 355 •
C.A. Rosetti3 56 constată şi el acest fapt al preferenţei supuşiei şi crede că numai starea
lucrurilor e vinovată întru aceasta. Dacă reul s-ar curma, zice el, „„. atunci neguţătorii
oneşti şi muncitori, ce sânt arterele societăţii, nu ar mai avea trebuinţă să se facă sudiţi
străini, ca se-şi pue la adăpost starea şi onoarea lor împotriva nelegiuirilor voastre, ci ar fi
mândri se poarte numele naţii acelia, la a căria prosperitate lucră cu atâta vrednicie" 357 .
Conform capitulaţiilor358 , străinii erau scutiţi de bir şi de orce contribuţie către stat.
Evreii de această categorie ar fi trebuit să se bucure şi ei de acest avantaj; dar prin o măsură
subtilă, aceea de plată în cislă 359 din venitul comun al taxei (gabelei) pe carne şi păseri ce
consumau evreii, birul se percepea de la toţi, fără excepţie 360 • Înainte de veacul al XVIII,
domnul impunea şi pe evrei cu biruri după voe, şi numai în unele cazuri dădeau birul după
o învoeală specială. Cu epoca fanarioţilor cisla pare a lua cu încetul un caracter statornic în
ambele Principate pentru toţi străinii, şi evreii îndeobşte 361 • Cu toate acestea ei, comercianţii
şi alte raele plăteau un tribut „tot aşa de urcat" ca şi ţăranii3 62 •
La începutul acestui veac, mai multe comunităJi evreeşti aveau deja hrisoave ce le
fixau birul în cislă, plătibil în rate, în sume determinate 63 •
Prima aşezare în cislă datează cel puţin de la domnia lui Alexandru Ion Calimach
(1795-1797), cum rezultă dintr-un hrisov ce succesorul seu Ion Calimach a acordat
botoşănenilor la 1799 nov. 26 364 •
În hrisovul lui Alexandru Ion Calimach dat „spre înlesnire petrecerii lor" se explică
fixarea birului, pentru că „birul ce purta şi cu havalelile ce da mai înainte nefiind întru o
stare, ce mai de multe ori să încărca peste putinţa lor, au venit la scăpăciuni şi sărăcii", în
vederea că „ca nişte oameni, ce sint de un neam, ce nici stare, nici deprindere nu-i
înlesneşte a da la multe şi deosăbite dări şi havalili precum alţi lăcuitori ai ţării şi că să cadi
să aibă o deosebire" - deosebirea s-a admis. Suma fixată pentru Botoşani şi satele
dimprejur fu de 3375 lei pe an, şi nici unul din ei nu mai avea de dat nici capitaţie, nici
patentă pentru prăvălii cu orce fel de marfă, „de toate să fie în pace şi nesupăraţi, ce numai
vama domniască pe marfa ce vor aduce dintr-alte ţări sau vor scoate de aice din ţară şi vor
duce-o peste hotar„. La strângire banilor acestora, ce sânt aşăzaţi să de pe an, să nu aibă a
se amesteca dumnalor vomicii de Botoşani sau alţi zapcii, ci ei cu vechilii lui başhaham şi
ceauşul lor, ce au acolo, după cisla ce-şi vor face între dânşii, să-i strângă şi pe toată luna
să-i de la Visterie prin mâna chizaşului ce au dat din oraşul Eşii„. Cotăritul cămărăşesc să
aibă a-l da"; şi în schimbul hrisovului ei au depus zapise la Visterie „atât briasla, cât şi
chizăşul lor" •
365
Cu data 1810 ne întâmpină o învoeală între antreprenorul taxei şi capii comunităţii

din Iaşi 366 • El era dator să numere comunităţii 35.500 lei, indiferent de câştigul sau paguba
lui • Din această sumă, 9000 lei aparţineau Visteriei statului pentru bir, plătibile de chiar
367
256
antreprenor în rate lunare de 800 lei. Restul era destinat pentru trebuinţele comunităţii şi
binefaceri. Remarcabilă e stipulaţia fonnulată sub art. 4: „Mai este obligat (antreprenorul)
de a da fără întârziere sumele de bani ce vom avea trebuinţă ca plată a dărilor către stat şi
aceasta cu consimţimântul vechilor şefi ai comunităţii, ce conduceau afacerile comunităţii
noastre în anii dinainte. Nu va putea întârzia nici un ceas măcar cu depunerea sumei cerute,
pentru care i se va da o chitanţă de primire iscălită de sus-numiţii".
Cum se vede, afară de birul ştiut, de cislă, mai surveneau năprasnic cereri de
contribuţii extraordinare, vexatoare, la cari trebuea să să se respunză cu o aşa mare grabă,
desigur spre a evita vrun reu sau vro nenorocire accidentală.
La 1817-1818, birul total plătit de evrei „după hrisovul gospod" era de 36.600 lei 368 •
La 1827 se luau „50.000, de la jidovii hrisoveliţi, cu 24.000 ce se lua mai înainte
făcându-se spor 26.000 lei". La această sumă se adauga birul ce-l plăteau jidovii
nehrisoveliţi, ce-l trăgea vei. vistierul şi diecii 369 •
„Compania ovreilor", ce exista în Bucureşti, avea învoeala de a plăti câte 14 lei de
cap. Compusă la 1820 din 127 persoane, plătea 460 lei şi ceva370 • - Între anii 1834-1844,
muncitorii evrei din Bucureşti, inclusiv meseriaşii, plăteau anual câte 30 lei de cap 371 • Cât
despre binele ce rezulta pentru stat din cislă şi pentru evrei din plată prin gabelă,
accentuează Reglementul Organic372 : „Practica puind în evidenţă greutăţile însemnate ce ar
rezulta din perceperea dărilor impuse naţiei evreeşti în orce alt chip decât prin mijlocul
taxei stabilite din vechime, mijloc pe care evreii locuind în Iaşi l-au recunoscut ei înşişi ca
singurul mijloc în stare de a uşura această percepere, se hotărăşte ca taxa să fie restabilită
asupra naţiei evreeşti, nu numai în Capitală, dar chiar şi în alte oraşe din ţară, unde evreii ar
cere-o„. Adjudecarea taxei se va face în sinagoga evreilor, faţă fiind un funcţionar al
autorităţii locale şi delegaţi din toate clasele naţiei evreeşti".
Astfel „darea jidovilor îndeobşte este hotărâtă întru o singură clasă, fără osebire
sudeţi de racii şi fără alegere de stări" 373 .
La 1837 mai erau târguri în cari nu se statornicise încă taxa pentru bir3 74 •
Evreii ce treceau graniţa trebueau să garanteze plata birului printr-un chezaş. Unde
era cislă, chezaşul obştii era şi garantul fiecăruia îndeosebi 375 •
Nu era pennis evreilor a-şi impune singur taxe extraordinare „pentru osăbite
cheltuele a obştăi, precum ţinere de un spital, şcoală şi alte de asămine neapărate, nu va fi
îngăduită decât cu învoire a ocănnuirăi 37 •
Asemenea învoiri se acordau. Le-au avut laşii, Botoşanii şi Galaţii şi poate şi alte
oraşe, pentru mai toate articolele de consumaţie şi îmbrăcăminte.
Orândarii plăteau dări osebite „de a jădovilor de prin târguri după pravile
statomicite"377 • Hatişumaium-urile 378 sultanului, cari se adresau Ţerilor Române şi cari
aveau putere de lege, au intervenit adesea în favoarea străinilor şi chiar a raelelor, probabil
în unna deselor reclame ce se primeau la Poartă de la locuitorii Principatelor din toate
clasele sociale pentru fel de fel de asupriri şi măsuri nedrepte.
Încă la 1771 Poarta poroncise ambelor Principate ca „dăjdiile de peste an, care se
analogisesc la toată raiaoa, să se adune de la toţi după cum cu dreptate va cădea în partea
fiecăruia, iar nu cu unele mijloace şi pricinuiri fără cale, unii din raiale să se apere de dajdie
şi partea lor să se încarce la cealaltă raia; la acestea toate să se facă totdeauna luare aminte
ca să se păzească dreptatea".
După obiceiul timpului, în celelalte înalte decrete ale sultanului ce s-au adresat apoi
Principatelor la 1781, 1803, 1826 etc„ se repetă aproape literal acest ordin, împreună cu
mai tot conţinutul celui întei 379 •
257
Primul ordin a avut, cum ştim, un temei de tot serios, care nu va fi dispărut cu
desevârşire. El forma o bază serioasă de reclame pentru cei obijduiţi.
Dreptul de locuire în or~e era consacrat prin hrisoave. La 1782 nov. 24, Alex.
Const. Mavrocordat al Moldovei hoterând isgonirea evreilor de la sate, statorniceşte „ca
jidovii câţi se află în ţara aceasta să locuească prin târguri, după cum sunt aşezaţi, şi cu
dreptate să-şi caute alişverişul lor".
Venirea străinilor în ţară departe de a fi oprită şi limitată, era dimpotrivă dorită şi,
cum ştim, orcare era bine primit şi îndemnat a se stabili în ţară şi nimeni nu se gândea a
face vro excepţie cu privire la evrei.
Restricţiunile încep numai o dată cu Reglementul Organic , care sub pretext că
380
evreii trăesc în dauna băştinaşilor, hotărăşte „de a se consemna într-un tablou special al
recenzemântului condiţia fiecărui evreu, aşa că acei cari nu vor avea o stare şi cari, fără a
exercita vro meserie folositoare, vor trăi fără învoire, vor fi alungaţi şi atari indivizi nu vor
mai putea intra în Moldova" 381 •
De aci plecând şi sub aceeaşi întâurire se născară o sumă de măsuri arbitrare şi
hărţuiri continue pe sama evreilor.
Un decret de la 1832 august 21 382 , hotăra ca „acei ce vor rămâne neînscrişi şi de
catagrafiea de acum, socotindu-se în rândul vagabonţilor se vor isgoni peste hotar" îndată
ce se vor descoperi, „fără a li se lua în priivire vreo îndreptare şi fără a se mai supune şi
altei cercetări, se înţelege că supuşii străini, ce ar veni [de] peste hotar pentru neguţătorii, în
urma înscrierei cu pasportul legiuit a guvernului de care ar fi protejaţi, nu au a se socoti în
asemenea categorie".
La 1839 martie 18, Sfatul cere şi vodă consimte „a se lua măsurile cuvenite spre
oprirea intrărei aice în Prinţipat de peste hotar a jidovilor, a celor fără meşteşug şi
netrebnici, potrivit cu hotărârea Reglementului, ordin ce nu face decât a repeta alte dinainte
şi cari, ca şi atunci, s-au pus în vederea tuturor ispravnicilor3 83 •
De aci era numai un pas spre a mărgini dreptul de şedere, în cuprinsul oraşelor, celor
ne-vagabonzi. Şi aceasta se încercă prin o legislatură întreagă în Moldova sub Mihai Sturza.
Art. 1 stabili că evreii n-au drept de a poseda în nici un chip locuinţe proprii sau închiriate
în uliţe mari, adică în uliţa zisă Mare, în Curtea Veche, până la bariera Copoului, şi alte opt
strade, reprezentând mai jumătatea oraşului. Art. 2 califică de vagabond, bun de isgonit, pe
cel fără meşteşug şi fără un capital de 5.000 lei. Art. 4 propreşte intrarea evreilor în ţară fără
paşaport în regulă şi fără un termin determinat de şedere: „Dacă vreun funcţionar civil sau
militar, păzitorul graniţei sau al barierei Capitalei sau de judeţe, va fi dovedit că nu a
îndeplinit cu exactitate prescripţiile de faţă, va fi destituit din funcţie, publicat ca criminal şi
degradat".
Aceste ordonanţe, şi mai ales cele privitoare la îndepărtarea evreilor din anume
strade, nu se puseră în executare, graţie chiar aceloraşi boeri cari, luaţi de curent, au cerut
măsuri restrictive contra evreilor. Punerea în practică a acestor hotărâri ar fi însemnat dacă
nu ruina, cel puţin o vădită pagubă a proprietarilor acelor case. Evreii, prin concurenţa lor,
ridicase chiriile în mod însemnat, „încât cele mai proaste prăvălii din Iaşi şi Bucureşti se
plăteau tot aşa de scump în uliţele principale ca şi prăvăliile cele mai frumoase din Viena şi
Berlin" 384 •
În vechime, evreii puteau şedea neturburaţi şi la sate. Abea sub domnia I al lui
Grigorie Ghica (1747-1749) ei se văd isgoniţi, reprimiţi apoi şi necurmat supuşi la şicane.
Hrisovul se reînnoeşte sau se lasă în uitare după dispoziţiile boerilor şi a funcţionarilor
publici, sau mai bine zis după cum nesaţiul de bani şi intriga erau mai mult sau mai puţin în
258
joc. La 1804 mai 18 se stabileşte, în fine, prin o circulară către toţi ispravnicii de ţinuturi, ca
evreii să nu aibe drept la arende de moşii, dar li se îngădue şederea la sate cu orce alte
ocupaţii3 85 • Reglementul Organic nu le propreşte nici el aceasta, şi în citatul document de la
1832 aug. 21 se vorbeşte de ,jidovii ce se vor găsi petrecând pe la sate, făcând speculaţie după
îngăduirea legiurei, să se înscrie în târgurile din care ar fi sau în acele în care ei ar cere".
În ultimii ani ai domniei lui Mihai Sturza, reîncep goanele din sate. Astfel un act de
la 1846 sept. 14386 ne spune că orândarii s-au gonit de prin sate şi statornicit prin târguri.
În Muntenia aveau asemenea dreptul de şedere la sate, şi li se restringe şi acolo
numai cercul de ocupaţii 387 •
În Moldova, oprit fiind evreilor prin ordine speciale, repetate din timp în timp, de a
lua în arendă pământuri locuite, moşii3 8 , se înţelege că nu se putea să li se îngădue dreptul
de proprietate. În adevăr, un vechi obicei al pământului oprea aceasta orcărui străin şi ne-
ortodox; dar faţă cu creştinii, el nu se prea respecta 389 •
În Muntenia, obiceiul pământului cu privire la proprietăţi rurale, se vede, nu era aşa
exclusivist sau în mod statornic aşa de riguros observat, căci ne întâmpină chiar evrei
proprietari de moşii încă în primele decenii ale acestui veac 390 , se pare numai că predomina
condiţia sine qua non a supuşiei române, adică de a fi pământean sau raea.
Nu se ştie sigur, or evreii puteau poseda vii. Faptul pozitiv e că au stăpânit atari
proprietăţi în lungul veacurilor până la epoca prezentă; credem, dar, că obiceiul pământului
n-a statornicit această restricţiune, cu cât cele mai multe vii se aflau pe teritorii urbane, în
reionul oraşelor. Legiuirea lui Calimach opreşte evreilor în mod formal, prin art. 1430 şi
1431, de a-şi cumpăra vii, dar faptul că nimeni nu s-a gândit să respecte această restricţiune
pledează în favoarea părerii noastre, că obiceiul pământului nu se opunea la cumpărare de
vii, ear aceste articole de lege sunt o importaţiune străină391 •
Un document de la 1805 ghenar 2392 ne indică patru evrei proprietari de vii în Iaşi.
Leiba Lungul jidov vinde lui Herşcu şi Ursul „doă pogone vii, atât roditoare cât şi
păragene, i cu livezi de pomi, i cu o cadă şi cu o călcătoare şi cu tot locul ce-l am din vechiu
întru a me stăpânire, cu preţ de 400 lei", vie care se află în dealul Mândrului, din jos de
Vlădiceni, pe moşia mănăstirei Golia, „ce şi el a cumpărat-o de la unul Şmil jid(o)v tot din
Iaşi, ce ave dughiană în Târgul de Jos cu vutcării". Una din viile învecinate era a lui David
ceasornicarul şi alta a pahr. Torni, care confirmă vânzarea prin vorbele: „Aciastă vie fiindcă
să răzăşeşte cu viile mele pe deal este cu ştire me i cu voe me" - ear vânzarea se făcu prin
Divanul gospod.
Acest document nu ne dă oare dreptul de a crede că evreii erau tot atât de liberi de a
poseda vii în Moldova, înaintea Codicei lui Calimach, ca şi orce alt străin? Şi ştim că
străinii îndeobşte erau liberi la aceasta din vechime, ca şi pământenii pravoslavnici, cu
singura deosebire că plăteau, cel puţin în timpul fanarioţilor, o dare specială, numită
pogonăritul.
Că legiuirea Codicelui Calimach, cu privire la vii, nu fu respectată, rezultă lămurit
din ordonanţa cu data 1843 martie 2, în care se spune că „având în videre legiuirile carele
opresc pe jidovii a ave vii, să pue la cale disfacerea a celor cumpărate până acum şi a nu se
îngădui pe viitorime călcarea legiuirilor, pe acest temei după trataţia urmată, s-au scris
Logofeţiei justiţiei ca, având în privire legiuirile pentru acest caz, să se deie poronci tuturor
tribunalelor de a nu mai întări pe viitorime asemenea vânzări pentru jidovi".
Această ordonanţă, cum ne-o mărturiseşte însăşi, fu provocată prin o jalobă „iscălită
de un însemnat număr de boeri şi neguţitori" 393 , ear motivul, ce a călăuzit pe acei boeri şi
neguţători întru cererea acestei restricţiuni, e foarte clar: înlăturarea unei concurenţe
259
posibile de înlăturat. În adevăr, aci nu putea fi vorbă de călcarea unui principiu al religiei
394
creştine, care se invoca la cumpărare şi arendare de moşii , viile nefiind populate, evreii
nu puteau fi stăpâni peste pravoslavnici; asemenea nu era aci locul de a invoca pretextul
asupririi unor locuitori, ce nici nu existau. Deci numai concurenta era mobilul. Evreii, ca
neguţători practici, îşi cultivau desigur cu îngrijire viile ce posedau, se mulţumeau cu
preţuri mai joase, astfel că-şi puteau disface vinul curând, sau reuşind a-şi găsi noue
debuşeuri luau preţuri bune fără zăbave. Pentru cel interesat concurenta e totdeauna un ce
nesuferit, deci nici mirare că boerii şi neguţătorii proprietari de vii ţineau cu tot dinadinsul
să înlăture pe evreii din cale.
Posesiunea de case şi îndeobşte de proprietăţi urbane era îngăduită evreilor în
ambele principate; dacă nu totdeauna şi la orce evreu, cel puţin la cei pământeni 395 •
În Muntenia e posibil să se fi făcut o deosebire statornică între pământeni şi străini
chiar până în prezent şi în ce priveşte dreptul de a poseda proprietăţi în oraşe. Faptul pozitiv
e că şi în Muntenia au fost evrei proprietari de case; astfel, în Bucureşti 396 , Craiova397 şi
Ploeşti3 98 încă din veacul trecut.
La 1840 martie 15 domnul Munteniei, decretând dispoziţiuni „Pentru mărginirea
celor în drept de protimisis la vânzări", hotărăşte la art. l: „dobândirea proprietăţii de moşii,
vii şi ţigani nu se poate cuveni decât feţelor de rit creştinesc". Dreptul de a poseda case
rămâne, dar, intact. Diferenta, ce se continuă a observa, e cea de raia şi străin. O circulară a
Departamentului dreptăţii de la 1846 ianuarie 12 399 , întăreşte părerea noastră. În el se
opreşte legalizarea cumpărărilor deghizate ale străinilor „fiindcă, atât după legiuirile
întocmite, cât şi după luminata poroncă a Măriei sale lui Vodă, supuşii străini nu sânt ertaţi
de a dobândi în tară averi nemişcătoare sub nici un fel de chip, afară numai dacă,
lepădându-se pentru totdauna de protecsia la care se află, prin ştirea Consulatului lor, vor
intra în rândurilor pământenilor".
Evreii pământeni puteau, dar, deveni proprietari pe cale legală400 •
Trecând la viata publică şi socială vedem că religia când joacă, când nu rolul ei.
Legământul căsătoriei nu putea să aibe loc între creştini şi necreştini, precum nici
între pravoslavnici şi între cei de alt rit, aceasta din cele mai depărtate vremi, după deciziile
soboarelor consacrate ca obicei al pământului şi introduse în codicele ambelor Principate de
la începutul acestui veac401 •
Botezul, altminterlea favorizat pe tote căile, nu se putea sevărşi, în Muntenia cel
402
puţin, în vremile trecute, fără consinţimântul lui vodă, care lua şi rolul de naş •
Jurământul prin natura sa avea totdeauna un caracter religios. Românul jura în cele
mai multe cazuri la biserică, era dar natural ca şi evreul să presteze jurământul în sinagogă.
Jurământul medieval zis more judaico nu credem să se fi introdus în Principate
înaintea epocei fanarioţilor; cu cât e introdus din Rusia. Nu se ştie însă de a fost obşteşte
admis în practică.
În Muntenia e posibil ca jurământul morejudaico să nu fi fost niciodată în uz403 •
Portul, conform cu obiceiul pământului, diferea de la clasă la clasă; anume excepţii
pentru evrei nu ştim să se fi ordonantat, decât în Muntenia, înaintea epocei fanarioţilor404 , şi
cari s-au continuat poate un timp apoi. De altminteri, evreii cată să fi fost asimilaţi la port
cu târgoveţii zişi de obşte neguţători. Excepţiile create în prejudiţiul lor - după obiceiul
altor ţări - au provocat reclame la Poartă, atotputernică în Principate, şi au avut drept
rezultat intervenirea ei pentru suprimarea lor. Rezultatul acelor reclame îl aflăm în
„Hatihumaiumurile" sultanului, începând cu cel de la 1771 şi repetat, după obicei, în cele
următoare: „Şi că atât raelile cât şi ceilalţi lăcuitori a Moldavii să nu aibă vreo supărare de
260
către nime asu~ra strailor şi a portului lor, după ertarea şi cea desăvârşită slobozănie a ţării
către aceasta" 5•
4
Evreii liberi apoi se purtau după plac, îşi asimilează portul clasei din care fac parte.
Prin influenţa imigranţilor poloni, el se preschimbă.
Sub Mihai Sturza încep evreii din Moldova luptele pentru introducerea portului
modem. D-nul M.E. Finkelstein, în înţelegere cu un grup de tineri şi încurajat de Asachi,
veni la 1847 înaintea lui vodă cu cererea de a ordonanţa lepădarea vechiului port, ca
fanaticii, îngrijiţi de persoanele lor, să nu mai lovească în tineritul ce ar cerea să-şi lepede
portul polon. Vodă admise cererea. Ordonanţa se dete şi ea produse o adevărată
consternaţie în masa cea mare. Tinerii mai independenţi şi mai culţi profitară de ordonanţă
spre a-şi schimba portul şi lansată în vederea acestui scop·. Vodă aplecă urechile la
tânguirile mulţimii şi o retrase, cu condiţie ca şi ei să tolereze pe cei din ai lor cu alt port.
Totuşi, o mare parte din îndrăzneţii tineri primiră o lecţie sensibilă de la părinţii excitaţi şi
provocaţi la aceasta de masa fanatică406 •
Caritatea nu cunoştea limita religiunii. Mănăstirile erau un loc de adăpost pentru
orce călător sau pribeag, fie „străin, creştin jidov, turc sau arman". Orcare trebuea primit cu
bucurie „ci incă şi un an deplin, dacă voeşte să şază, trebue să-l hrănească dupre putinţa
monastirii, cu cinste şi fără cârtire împreună şi pre toţi cei ce sânt cu dânsul şi dobitoacele
sale407 • Spitalele, ce începură a se înfiinţa în veacul trecut, nu cunoşteau limite între bolnav
şi bolnav, ba destinaţia lor principală era pentru sărmani străini, cum reese din hrisovul de
la 1804 mai 15 408 pentru clădirea unei părţi a actualului spital Spiridon din Iaşi, „pentru
odihna şi repaosul a celor mai cinstiţi dintre bolnavi sau străini sau neputincioşi„. spre
oareşicare mângâere de obştie celor pătimaşi".
Şcolile, mult-puţine câte erau, încă sta deschise pentru orce străin, căci şcolile se
priveau ca instituţii cari „mare folos şi podoabă va pricinui patriei noastre şi străinilor ce
vor năzui aice la învăţătură" 409 . La 1803 mai 24, Alee. Const. Moruz al Moldovei, dând un
hrisov cu privire Ia starea şcoalelor şi înfiinţare de alte noue pe la mai multe ţinuturi,
fixează că: ,,În fieştecare din şcoalele aceste, după cum pe pământeni, asemine şi pe cei
streini ucenici primim, căci răvărsând noi darul, nu oprim nici pe unul dintru aceia ce vor să
se împărtăşească de dânsul 410 • Reglementul Organic al Moldovei 411 Iasă şi el porţile
deschise la şcoli, numai impune ca condiţie portul modem. Din această cauză412 , evreii de
acolo numai târziu încep a vizita şcolile publice române; dar izolat, ici-colo câte unul, e
posibil ca evreii să fi vizitat chiar şcolile publice eleneşti din vremile cele mai vechi.
La 1848 se decretă ca cărţile evreeşti să nu se mai vândă pe uliţe, ci numai în
librării, decret ce se repetă la 1853 ghen. 11 •
413
În urma Reglementului se opri evreilor din Moldova de a ţine prăvăliile deschise în

duminicele şi în zile de serbătoare; „această măsură văzându-se întru slăbiciune urmată" se
repetă de mai multe ori 414 •
Din timpul fanarioţilor obştea evreească din Principate ia denumirea oficială de
„Breasla jidovilor" sau „Breasla ovreilor". În fruntea ei sta un cap religios şi moral,
415
hahambaşa care, până la un punct, avea o jurisdicţie civilă şi penală asupra tuturor
evreilor pământeni din ţară. Alăturea cu dânsul, un cap civil sub numele de mare staroste
(Roş Medinah) funcţionă o lungă vreme în Muntenia416 şi chiar în Moldova, cum ne-o
dovedesc inscripţii mormântale aflate pe cimitirul din Iaşi. Prima inscripţie datează de la
·Neclar în text. (L.B.)
261
1728 (25 Tişri 5489) şi ne arată pe unul Şalom, fiul lui Meier, ca „ocârmuitorul
(comunităţilor) ţărei 417 , şi a doua datează de la 1732 (8 Ab 5493)418 şi ne indică cu acelaşi
titlu pe Samuel, fiul lui Şlomo.
Dacă atare funcţiune înaltă a existat o vreme alăturea cu hahambaşia, ea trebuea să fi
avut un rol bine pronunţat, cu drepturi şi privilegii proprii.
Dependenţa evreilor din provincie către cei din Capitală reese din doue fapte de un
caracter oficial ce cunoaştem. La statistica muncitorilor evrei din Bucureşti, destinată
pentru stărostia ei, se află alăturată şi lista unui oraş din provincie, Piteşti; iar dintr-un act
datat 1851 dec. 13 419 se vede că Buzeul, şi ca el desigur şi celelalte oraşe din ţară, erau sub
obedienţa Bucureştilor. Enoriaşii Capitalei aleg pe unul din cei ce au misiunea de a strânge
capitaţia de la birnicii evrei „trecuţi în socotelile de aci".
Marele staroste nu mai funcţiona atunci, dar o parte din drepturile lui, se vede, le
moştenise Comunitatea. Şi tradiţia confinnă că starostele bucureştenilor era mai marele
starostilor din provincie; el primea, ca şi hahambaşa, o contribuţie fixă anuală de la fiecare
gospodar420 şi avea o autoritate morală asupra comunităţilor, desigur la statornicirea
gabelei, la diverse aranjări şi, poate alăturea cu hahambaşa, participa la judecăţile civile şi
penale ce evreii raele aveau între ei. Tradiţia mai afirmă că marele staroste avea obiceiu de
a se duce la bâlciurile cele mari, unde i se ridica un cort splendid şi unde regula, prin
judecata lui, orce deferend între negustori şi cumpărători sau orce alt soi de daraveri ce
priveau pe evrei.
Reglementul Organic al Munteniei, la art. 152, vorbeşte de un vechi obicei după care
deosebitele clase de neguţători şi isnafuri au în oraşul Bucureşti un staroste mai mare: „Spre
a întâmpina de acum înainte toate relele întrebuinţării câte se unna la alegerea acestui mare
staroste, el se va alege de aci înainte de starostii tuturor corporaţiilor de neguţători şi
meşteri ai Capitalei, pe când starostii aceşti din unnă vor fi aleşi de isnafurile lor".
Evreii obicinuind de demult a avea însuşi în fruntea lor un mare staroste, această
funcţie, se vede, nu fu suprimată, ci se respectă şi perpetuă. Şi excepţia odată admisă,
marele staroste al breslei ovreeşti comunica direct cu Palatul, ca şi marele staroste al tuturor
breslelor ţării, pe când starostii îndeobşte aveau relaţiuni numai cu marele lor staroste, cum
prescrie citatul articol din Reglement.
Între anii 1835-1845, se desfiinţează în Muntenia hahambaşia şi marea stărostie ca
consecvenţă a îndelungatei certe, ce avuse loc în pofida rab. Haim Focschaner şi care se
stârşi cu gonirea lui din rabinat şi din oraş. Bogaţii, cari erau partizani devotaţi ai fostului
rabin ce merita în adevăr toate simpatiile, fiind pe atunci singurii elegibili la stărostie421 ,
refuzară în rând de a primi această demnitate, spre a nevoi pe noul rabin David Heilpem, ce
cauzase scandalul, de a-şi depune demisia sau a provoca destituirea lui; dar lucrurile au avut
un cu totul alt mers. Rabinul îşi puse doi partizani ca epitropi provizori; şi de atunci
stărostia se înlocui cu epitropia, care era compusă din doi membri şi 6-8 proistoşi 422 •
Cu privire la Moldova, n-avem deocamdată vro relaţiune despre marele staroste, de
a existat în mod pennanent sau numai sporadic. Un hrisov de la 1823 fev. 1, dat „Breslei
jidovilor din oraşul Iaşi" şi care repetă cărţile gospod date la 1800, 1804 şi 1814, fixează că
evreii, pentru „rândueli ale legei lor şi pentru obiceiurile şi cislele ce au între dânşii„. la
toate cele ce vor găsi cu cale şi cu dreptate hahambaşa şi cei mai fruntaşi din jidovii
pământeni să dee cu toţi ascultare • Cum se vede, nici vorbă de marele staroste.
423
Această înaltă funcţie, acordată ca o favoare, putea să aibă o durată mai mult sau mai
puţin lungă şi să se acorde în rând la membrii aceleaşi familii sau la persoane diferite. În
Ungaria vecină, de ex„ ne întâmpină între anii 1482-1526 un Praefectus Judaeorum,
262
judecător al evreilor din întreaga Ungarie, demnitate înaltă, încredinţată la membrii uneia şi
aceleaşi familii evreeşti; după această dată, funcţia se încredinţează la creştini cu titlul de
Judex Judeorum totius Regni. Tot astfel, în ambele Principate, cămăraşul ce mare era
şeful şi judecătorul special şi suprem al evreilor în mod statomic • Judecătorul universal al
424
evreilor-unguri avea sub ascultarea sa câte un Judecător local, care era evreu şi capul oficial
al comunităţii. Drepturile lui erau mărginite42 • Tot astfel, în Principate câte un staroste sta
în capul fiecărei comunităţi.
Reglementul Organic (1832) schimbă întrucâtva trecuta stare a lucrurilor. Astfel,
Reglementul Organic al Munteniei hotărăşte (la art. 239), că „Toţi locuitorii Principatului
sunt supuşi, fără deosebire, a se judeca la judecătoriile ce s-au întocmit, asemenea şi streinii
ce se află sub ocrotirea vericăreia puteri, pentru prigonirile ce vor avea cu pământenii".
Graţie influenţei ruse, acordarea drepturilor politice se mărgineşte numai la străinii
creştini, cărora se impune, în acest scop, un stagiu de 10 ani426 • O excepţie se creă pentru
acei daţi la agricultură, „carii în acest caz nu mai pot fi recunoscuţi ca streini, de orce religie
sau naţie vor fi"427 •
Poziţia legală a evreului pământean remase, dar, intactă şi sub regimul
Reglementului Organic,
VIII
Restriştile
Care fu soarta de care avură parte evreii în Principate? La această întrebare am

respuns pe cât ne fu cu putinţă, în Ochirea noastră din anul trecut, dar nici pe departe n-am
sleit materialul.
Afirmarea noastră că evreii din Muntenia avură de îndurat o soartă mai aspră, mai
amară ca acea a evreilor din Moldova, şi că persecuţia era opera clasei de jos din oraşe, ear
nu a ocârmuirii şi a claselor dirigente, o putem confirma prin noue şi mai multe date.
Să începem relevând un pasaj foarte preţios din Recordon, care fu aci, cum am mai
zis, secretar domnesc în primele decenii ale acestui veac.
Evreii, relatează el, „se bucură de o mare libertate pentru exerciţiul cultului lor din
partea guvernului, dar ei sunt expuşi (aci) ca pretutindinea aiurea insultelor poporului de
jos„. Deşi poporul de la ţară consideră ca blestemat şi ureşte din datorie pe toţi ce nu-s de
religia sa, şi cu atât mai mult pe evrei, ai cărora strămoşi au răstignit pe Domnul nostru,
totuşi, dacă aceşti evrei ar trăi în mijlocul poporului, la sate, n-ar avea negreşit de îndurat
relele tratări şi necazuri ce le suferă din partea poporului din oraşe, care nu numai că e
netolerant, dar care priveşte ca ceva glorios a-i persecuta. Indivizii din această rasă sunt
totdeauna expuşi relelor tratări ale creştinilor şi lipsiţi de mai toate foloasele ce mulţi pot
ajunge în societate"428 • Şi mai jos repetă că „îndură zilnic prigoniri" 429 •
Neigebauer430 spune la 1848: „Deoarece evreii sunt consideraţi aci în ţară, încă până
acuma, ca o rasă inferioară, nu au lipsit nici în vremile trecute prigoniri contra evreilor, cari
erau cu mult mai însemnate în Muntenia ca în Moldova".
Girardin 431 , instruit de mersul lucrurilor prin călătoriile sale în Valachia, întreabă pe
un moldovan: „De ce nu-i goniţi şi voi (pe evrei) cum o fac valachii?"
Lefebvre432 observă în privinţa perzistenţei evreilor că „Ei trec de hrăpitori şi nimic
nu-i supără; nici o vorbă nu-i descurajează, nici o insultă nu-i atinge. Ei primesc observaţii
cele mai aspre cu umilinţă sau cel puţin în tăcere; asprimele cele mai simţitoare şi câteodată
cele mai nedrepte".
263
La cazurile citate în Ochirea şi cari priveau Bucureştii 433 , putem adăuga acum un şir
nou de prigoniri cu privire la Ploeştii. Aci, evreii trăiră încă o parte din acest veac într-o
uliţă separată, la o depărtare de peste 1500 metri de oraş, despărţit de el prin o pădure, aşa
că noaptea le era frică de atacul fiarelor selbatice, locuintă ce nu şi-o alege cineva de bună
voe. Ei erau pe atunce obiectul persecu~ilor, trăeau în nelinişte şi li era chiar frică de a trece
prin uliţele târgului. La 1824, din ordinul lui Grigore Ghica, administraţia, ea singură
persecutată, trebui să-şi îmblânzească purtarea şi să pue stavilă fanatismului popular.
La 1806, evreii-spanioli viind în Ploeşti, li se îngădui să se aşeze în oraşul propriu-
zis, dar sinagoga trebuiră să şi-o facă în fundul unei curţi în uliţa evreească, plătind pentru
ea o chirie anuală de 50 lei, sumă ce întrecea valoarea unei proprietăţi în acel timp434 •
Negreşit aceasta nu s-ar putea lua ca dovada unei extreme libertăţi religioase; ei n-au
tăcut-o de plăcere de a umbla doi chilometri până la sinagogă şi a-şi goli pungile din un
prisos prea mare.
La anii 40, când spiritele luminate se siliră a introduce în Muntenia idei
civilizatoare, începu a se îmbunătăţi şi soarta evreilor. În Ploeşti, excesele nu şi le mai
permiteau decât braşovenii, prin a căror ulită evreul nu putea trece nehuiduit şi nebătut. De
astă dată, domnul Bibescu435 , la prima plângere a evreilor, poronci ca să fie linişte, să se
vegheze ca evreii să ducă aci un trai tihnit, şi ispravnicul, de cuvânt, luă măsurile drastice
obicinuite pe acea vreme şi astâmpără şi pe braşoveni. Tendenţa mai domoală, binevoitoară
pentru evrei, se manifestă prin un gingaş exemplu în Bucureşti, la 1845. Arsese pe atunci
un han, care adăpostea 20 familii evreeşti - o mişcare de caritate se tăcut în întreg
Bucureştii, provocat, se înţelege, de clasa luminată şi la un concert executat de Wiest, cum
şi la o colectă publică deschisă de un comitet special, se văzură toate clasele societăţii
participând la acel act de caritate436 • Dar, înfine, compătimirea la o nenorocire şi ura de
neam şi religiune sunt lucruri cu totul diferite!
Revoluţia fu un curent cald ce ţinu în friguri populaţiunea un timp de trei luni. Tot
ce se petrecu în acel timp poate dovedi [nu] numai că românii sunt capabili la avânturi mari,
dar că majoritatea cea mare nu era încă convinsă, nici doritoară din suflet de a face să
dispară diferenţele de clase şi de religiune. Suvenirea acelor zile de unire şi frăţie între toţi
locuitorii, îşi are parfumul seu, cum pentru populaţia bucureşteană avu farmecul noutăţii.
În Moldova, ce-i dreptul, se pare, că evreii au fost trataţi mai omeneşte înainte de
Reglementul Organic, aceasta fiind data fatală a influenţei decizive ruseşti; dar dacă şi
înainte ne întâmpină cazuri de calomnii şi de revolte contra evreilor, ele se datoresc, [pe]
de o parte, unor străini provocatori, şi [pe] de altă parte, ideelor introduse cu ocazia
ocupaţiilor ruseşti. Din momentul în care influenţa ce-ncepe a o exercita Rusia, ca putere
supraveghetoare şi protectoare, ia un caracter hoterât, reul se înteţeşte, evreii încep a deveni
proectilul urei, ţapul ispăşitor al păcatelor; dar nu masa cea mare, poporul, ci clasa
diriguitoare e acea care ascultă aci mai mult glasul urei şi al patimei. În rândurile ei se
găsesc unii cu aparenţa celei mai serioase culturi, cari, deşi afişaţi cu ideele cele mai largi şi
generoase, nu se sfiesc a sufla în jaraticul urei de rasă şi religie, provocând crearea chestiei
israelite şi contribuind la menţinerea unor pasiuni oarbe şi nebune, totdeauna dăunătoare
desvoltării regulate a unui stat.
Curentul de vrăjmăşie îşi avu efectul său, căci natura omenească e mai predispusă
spre rele, ca spre bune. Nesaţiul de bani al unor funcţionari corupţi născoci fel de fel vini
evreilor. Între alte acuzări grave, fu şi aceea a unor defăimări grosolane împotriva religiei
creştine. Foarte adeseaori pretinseră, în cutare sau cutare oraş din Moldova, că evreii ar fi
serbat ziua Domnului lor, în jurul unei caricaturi fixate pe cruce, ca cântice şi chiote de
264
veselie. Consecvenţa fu o sumă de arestări, urmate de tot soiul de maltratări şi torturări, cari
nu încetară decât, când înverşunaţii funcţionari se vedeau împăcaţi cu argumente sunătoare.
,,În zadar, adaugă Buch, care face aceste relaţiuni, m-am ostenit de multe ori spre a
descoperi măcar un motiv aparent, pe care s-ar putea întemeea aceste acuzări, şi n-am putut
afla alt decât că în vremi de demult exista în avecăr (?) la evrei o atare petrecere, pe care o
ispăşeau totdeauna cu bani mulţi, dar nu o mai practică de mult" •
437
În Moldova, evreii erau urâţi şi bătuţi de clasele diriginte, şi totuşi ele recurgeau,
ca şi acuma, la serviciile lor. Un moldovan afirmă lui Girardin 438 că ei mai cred, ca în Evul
Mediu, cum că evreii ard copii mici şi învenineazăî fântânile şi că chiar atunci, la 1836
zăceau patru evrei în închisoare pe temeiul unei atari acuzări, gata a fi urcaţi în
spânzurătoare.
Aceste aberaţiuni medievale, pe cari Girardin ni le pomeneşte pentru prima oară şi
cari sună aşa straniu, au fost în adevăr credinţe ce se încuibase în Moldova şi cari au
secerat, probabil, multe victime israelite. Astfel, un document de la începutul acestui veac
cu privire la Botoşani pomeneşte despre o acuzare de înveninare a fântânilor de evrei,
acuzare care a provocat maltratări şi revolte din partea populaţiei creştine de acolo şi pe
care Vodă Moruzi o declară nefundată439 •
Cât despre acuzările de sânge, cercetările continue sporesc mereu numărul lor. În
Roman la 1714 şi 1828440 , la Bacău se adaugă un caz de la 1838441 , în Neamţ doue cazuri
între anii 1836-1847442 , iar în Muntenia se mai adaugă un caz în Ploeşti, la începutul acestui
veac. Aceste cazuri avură consecvenţele lor triste pentru evrei, din cari căzură şi victime. În
cazul din Ploeşti numai fuga în munţi îi scăpă de un măcel sigur443 •
Cel mai vechi caz de măcel împotriva evreilor în Muntenia ni-l conservă o tradiţie
prezistentă, ce am auzit-o foarte adeseaori: În Câmpulumg, în vremi de demult, cu trei
veacuri în urmă, s-ar fi, omorât prin o rescoală populară vro 300 de evrei. Un rabin
blestemă atunci acest loc şi hotărî ca nici un evreu să nu se mai stabilească acolo. Ei fură
următori acestei afurisenii până mai în timpul de faţă.
În Moldova se întâmplară câteva rescoale contra evreilor, prin agitaţii şi provocări.
Aşa, la 1765, evreii din Roman, acuzaţi pentru prădăciunea şi profanarea unei
biserici, suferiră bătăi şi jafuri şi consecvenţele erau să fie şi mai grave dacă nu s-ar fi
descoperit pe adevăraţi făptuitori, cari erau nişte greci 444 •
La anul 1803, evreii din Iaşi erau să pătimească în mod crunt, în urma publicării
unui pamflet plin de venin şi calomnii scabroase, intitulat Înfruntarea Jidovilor445 , publicat
cu cheltueala mitropolitului Iacov numai în scop de propagandă religioasă. Evreii, aflând
despre primejdia ce-i aşteaptă, se refugiară în curtea Mitropoliei. Pe atunci începuse a
păstori Veniamin Costachi , un model de prelat nobil şi cu totul fără prejudeţe, căruia-i
446
merse înainte vestea faptelor sale. El luă pe refugiaţi sub ocrotirea sa, îi adăposti în biserică
şi când poporul veni sgomotând şi cerând moartea evreilor, îi ieşi înainte în odăjdii cu
crucea în mână, propovădui pace şi iubire şi-l îndemnă să se împrăştie. „Numai trecând
peste trupul meu, zise în fine către mulţimea întărâtată şi spumândă de mânie, vă veţi putea
împlini pofta nelegiuită împotriva evreilor". Poporul se linişti şi se împrăştiă, dar evreii nu
îndrăzniră să-şi părăsească adăpostul în acea zi 447 •
Un alt caz era să aibă loc tot în Iaşi, la 1819, prin provocările unor greci, cari formau
sâmburele apropiatei revolte greceşti 448 •
La 1839, un bulgar, Popovici, locuind în Moldova, prin sprijinul şi îndemnul Rusiei
întărâtă populaţia de la ţară contra boerimei şi evreilor şi formă un vast complot de
265
rescoală. Dar Mihai Sturza dete de iţele complotului, goni pe capul agitaţiei şi astfel se
dejucă planul Rusiei
449
•
De la popor să trecem Ia fapte ce privesc volnicia voivozilor sau a puternicilor zilei.
Vaillant ştie să povestească despre Vlad-Ţepeş (1476-1481), că „pentru a-şi varia
plăcerile, făcea să se înţepe pe ... păgâni prin coaste, şi ostenit a-i mai vedea sbătându-se şi
a-i auzi ţipând ca scorpii: «Ce sgomot infernal, zise el călăilor, ţintiţi-le cuie în picioare şi
în mâini». Câteodată pune chiar să-i cosească ca earbă şi nu tratează mai bine nici pe
evrei" 450 • „Tătarii, turcii, evreii, renegaţii şi păgânii, adică Jiganii, erau rasele, pe cari zelul
său pentru credinţă îi impunea ca datorie de a-i extermina" •
4 1
La 1649, sub Matei-Vodă al Munteniei, marele său armaş Radu! Verzariul „cât
auzea că este cineva bogat, îndată scornea ceva rău despre dânsul şi-i lua toate averile; nu
părtinea el nici boerilor, nici călugărilor, nici neguţitorilor; pe unii au poruncit de i-au
omorât pe Ia casele lor şi i-au îngropat în gunoi, altora le-au tăiat nasurile şi urechile, şi aşa
ciungăriţi i-au purtat prin târguri; pe alţii i-au osândit la ocne; toate era pline de vaiete şi de
ţipete, dară nimenea nu cuteza a se pune împotrivă, ci cei mai mulţi şi-au părăsit casele,
curţile, moşiile şi ţara. Numele lui aşa de groaznic era, decât îl auzea, sau cât îşi arunca în
sus buzduganul, toţi se ascundea'.4 52 •
Sub domnia lui Mihai Sturza în Moldova începe era de persecuţii în scop de
stoarceri. Când ordonanţe domneşti, ce se execută în mod barbar, când ridicare cu forţă a
celor ce nu vor să facă hatâruri costizitoare lui vodă, cum cazul cu evreii din Mihăileni,
detentorii hrisoavelor chizeşluind privilegiile şi învoelile lor453 • Mult bănet evreesc a intrat
în mâinile lui vodă şi a corupţilor săi funcţionari, dar nu spre a le permite intrarea în ţară,
cum pretind unii în mod absurd, ci cum atestă un contimporan vrednic de credinţă, spre a
lăsa în linişte pe acei ce erau imigraţi de mai înainte. Căci Vodă Sturza, singur nesăţios, îşi
făcu o armă teribilă din catagrafia prescrisă de Reglementul Organic. Comisiile, spre
procopsire, intrau în nişte minuţiozităţi în afară de cercul prescripţiilor. Voeau cu tot
dinadinsul ca fiecare evreu să aibe capital şi o moralitate neprihănită, în stare a şi-o
dovedi454 • Mai ales sărăcimea, atuncea numeroasă în Iaşi, cu toate că-şi jertfi ultimul ban şi
se mai împovoră cu datorii spre a satisface pe tot soiul de lipitori, zişi slujbaşi ai
guvernului, nu putu scăpa de supărătoare hărţuieli. Vodă ceru gonirea acelor trecuţi între
vagabonzi şi numeroase familii fură mânate Ia Galaţi şi de acolo pe ţărmul turcesc al
Dunării. „Comandanţilor turci din acea regiune li se designară familiile evree gonite ca
unele ce nu posed averi imobile, dar cari îşi ţin ascunşi banii spre a se sustrage de la
impozitele ce li se impun. Atât fu deajuns spre a fi expuşi Ia cele mai aspre maltratări din
partea nesăţioşilor turci şi nu trecu mult şi strigătul lor de alarmă se auzi în Iaşi". Aceasta
spăimântă populaţia evree de acolo şi ea impuse capilor ei de a cerea mijloace de
intervenire. Vodă Mihai Sturza primi drept dar poliţe de a sale în valoare de câţiva mii de
galbini 455 • Reul însă nu se curma, ci reapăru mereu sub feţe noue.
Toleranţa relativă ce exista în Principate continuă de atunci a scădea. Evreii, cari
înainte erau iubiţi şi cinstiţi, în Moldova cel puţin, supăraţi numai din când prin agitaţii
trecătoare şi calomnii absurde, întreţinute prin o credinţă falşă şi reu înţeleasă, încep a fi
obiectul batjocurilor şi al prigonirilor continue; calomniile iau o intenzitate mai mare şi
asupra tuturor nedreptăţilor se superpun pretexte economice.
Mersul istoriei însă nu poate fi anapoda, ci după cotituri înainte, tot înainte.
Bucureşti, Tipo-1.itografia Eduard Wiegand, 1888. Extras din ASllB, 211888, broşura 1, p. 17-122.
266
ANEXE*
A. Tătarii fi cum.anii de credinţăjudaică

Cu privire la acest punct cetim în Graetz, Geschichte der Juden, voi. VI, p. 300:
„Unterdiesem Schufhaupte (Samuel b. Ali in Bagdad) kamen Boten von einem heidnischen
Volke, von den moschischen Bergen in armenien (Tataren?, welche jiidische Religionslehrer fUr ihr
Land wiinschten, die das Volk im Judenthum unterrichten sollten, da sieben Fiirsten desselben die
Annahme des jUdischen Bekenntnisses beschlossen hatten (um 1180-1185). Der Reisende R. Petachja
aus Regensburg, welcher diese Nachrichten iiberlieferte und ein glaubwUrdiger Zeuge war, sah die
Gesandten von den moschischen Bergen mit eigenen Augen. Arme Gesetzeskundige von Babylonien
und Egipten entschlossen sich, sich zu dem Proselyten-Volke in weiter Feme zu begeben und es in
Bibel und Talmudu unterrichten".
,,Er giebt dabei an, dass die Boten von den sieben ituo •::i?o jenseits der finstem Berge
gekommen waren (ed. Altona BI. 6 a). Die Gegend ist vielleicht die der MocrxtKa 6pîJ montes moschici
(vergi. Riuer, Erdkunde X, 75 u.a. St.). Was die Sache betrifft, so muss man wohl die Nachricht des
Matthaeus Paris hinzuziehen, dass ein Theil der tataren und Cumanen in der ersten Halfte des
dreizehnten Jahrhunderts als Juden betreachtet wurden. Die Juden des deutschen Reiches wollten ihnen
bei ihren Einfalen in Deutschland heimlich Waffen zufiihren: credentes quod plebs Tartarorum et
Cumanorum esset de genere eorum (Judaeorum), quos deus in montibus Caspiis - quondam inclusit
(historia maior zum Jahre 1241 ed. London, p. 564). Nachmani spricht ebenfals von einen neuen Volke,
das der Wahrheit des Judenthums năher, als die iibrigen Nationen steht und im Anfang des sechsten
Jahrtausends = 1240 auftrat: n::iipno1 K!l'Pn ;io1K m::i?o tui;inn 'tutu;i '17K n?•;in::i '::l nmtuKi;i 10 im• noK;i 7K
Comentar zu Genesis. I Ende Nachmani kann nur die Tataren im Sinne gehalt haben456 .
B. Viaţa Sf. Ion Nou

Vieţile sfinţilor nu se socotesc de obicei decât ca povestiri legendare, cari au ca punct de plecare
un sâmbure de adevăr, dar orcât de împodobite şi fantastice ar fi faptele, persoana hirotonisită ca sfânt
cată să fi existat în localitatea indicată şi, în trăsuri mari, la generalităţi, putem admite „Vieţilor" că au un
substrat istoric, mai ales când, ca în cazul nostru, ne aflăm în faţa unui text autentic, apropiat de timpul în
care s-a întâmplat să trăească şi să moară martirul. În adevăr, cum arată episcopul Melhisedek, în
importanta-i biografie asupra mitropolitului Ţamblac (n. la 1366), acesta e autorul Vieţei sf. /011 Nou, pe
care a scris-o când s-au adus moaştele acestui sfânt la Suceava. Ţamblac fu la Cetatea-Albă „şi a scris
lucrarea din tradiţiunile adunate chiar în Cetatea-Albă şi chiar poate după vreo carte de ale bisericei,
unde au stat moaştele sfântului până la transportarea sa la Suceava". În restimp de 50-70 de ani, nu se
puteau pierde urmele oricărui adevăr. Chiar biograful lui Ţamblac, om al bisericei, încă observă:
„Detailurile a putut să fie opera lui Ţamblac, în stilul şi modul tuturor legendelor bisericeşti despre
martirii". Textul pe care ne bazăm este o reproducere a celui slavon scris de unul Gavriil la 1437 şi
aflător în mănăstirea Niamţului. Această „Viaţă", ce a intrat în Vieţile sfinţilor, nu e reprodusă în mod
exact în traducerea lui Varlaam. Acolo, Cetatea Albă se reprezintă ca în anul 1643 dominată de turci şi
nu cum era pe timpul martirizării sfântului şi cum o arată Ţamblac că a fost la începutul veacul al XIV
„sub dominaţiunea unui popor de religiune persană, care adora focul, soarele şi stelele". Ceea ce ne
uimeşte în şirul logic de observaţii erudite ale savantului episcop e că, emancipat de fanatismul religios
(dovadă că recunoaşte caracterul legenda[r] a vieţei martirilor propriei sale religii), totuşi nu se sfieşte a
adauga, într-un studiu ştiinţific, o observaţie aşa de absurdă, rezultatul unor triste prejudeţe ca aceasta:
,Jidovii, ca totdeauna, purtau aceeaşi ură şi duşmănie asupra creştinilor". Aşa observaţii înjosesc pe
autor! Singura scuză ce ar putea avea P.S.S. episcopul Melchisedek e că nu prima dată a fost nedrept faţă
cu evrei şi nici nu e singurul ce a lunecat astfel în lucrări ştiinţifice.
·Am eliminat anexa A. Anexele B, C. Dau devenit A. B, C. (L.B.)
267
C. Tablou alfabetic Sf!mar al evreilor muncitori în Bucureşti
Intre anii 1834-1844
Pârcălăbia obştii ovreilor leşeşti (însemnarea capitaţiei achitate)
De la 1834-1837 1838-1844 Total

Argintari 7 l 8
Alămari 4 5 9
Brutari l l 2
Blănari l o l
Bucătari 3 8 li
Boccegii 5 11 16
Croitori 50 62 112
Cântăreţi 2 l 3
Căciulari l o l
Ceaprazari 4 4 8
Cârciumari o l l
Ceauşi o 2 2
Cizmari 15 16 31
Dascăli 9 8 17
Dascăli de fete I o l
Dascăli de tăere l o l
Foşti staroste l l 2
Factori 2 o 2
Harabagii 6 o 6
Învătători 4 o 4
Lulelari l l 2
Mămulari 2 5 7
Măcelari 2 l 3
Mărgilari l I 2
Negustori l 3 4
Precupeţi 3 l 4
Slugi o 2 [2]
Strungari l o I
Sticlari 3 5 8
Samsari 4 7 11
Şepcari l 8 9
Tâmplari 22 36 58
Tinichegii 8 9 17
Tapiţeri l 2 3
Telari 4 l 5
Văpsitori l l 2
Vătari 3 9 12
Vătafi 2 l 3
Vânători 1 o l
Vânzători de balsam l o l
Vânzători de covrigi I o l
Văcsari I 3 4
Zarafi l l 2
Zidari 2 2 4
Zugravi 2 13 15
Fără indicarea prof. 2 13 -12
Total general 415
268
NOTE
I. Vezi capitolul „Vechimea evreilor în Moldova şi Valachia", în raportul precedent, Ochire asupra istoriei
evreilor în România. (N.a.)
În respectiva lucrare, M. Schwarzfeld a întreprins o analiză critică a unor teorii cu privire la
vechimea evreilor pe teritoriul românesc. El a respins sustinerea lui J.F. Sulzer cu privire la originea
evreiască a localităţii Thalmus de la graniţa transilvano-română. Înclină însă să accepte tezele cu privire
la originea cazară a evreilor din România. Îi este cunoscut jurnalul lui Benjamin de Tudela şi redă
informatia cu privire la convieţuirea evreilor cu vlahii de la sud de Dunăre. Această din urmă informatic o
preia din Istoria toleranţei religioase a lui B.P. Hasdeu. (L.B.)
2. Descoperirea nu este confirmată în literatura istorică actuală. Nu există nici o dovadă documentară care să
demonstreze continuitatea iudeilor pe teritoriul românesc în primul mileniu al e.n. Dar mărturii cu privire
la eventuale prezente în Dacia romană au fost descoperile. Vezi în acest sens !MER, I, p. 161-165. (L.B.)
3. Th. Mommsen. Romische Geschichte, III, 1854-1856, p. 534, apud dr. Iosef Berg!, Geschichte der ungarischen
Juden, Leipzig, 1879, p. 17. (N.a.) (Istoricul evreilor unguri). (N-am reuşit să identific referirea lui
Mommsen - L.B.)
4. L.A. Ghebhardi, Allgemeine Weltgeschichte (Istoria universală generală), Leipzig, 1782, XV, 4, p. 50, fixează
data cuceririi acestor provincii în anul 811. (N.a.) În legătură cu teritoriile pe care s-a întins imperiul
cazarilor, vezi dr. Constantin Rezachevici, Evreii în Ţările Române în Evul Mediu, în „Magazinul istoric".
Seria nouă, anul XXIX, nr. 8 (341), august 1995, p. 62-67. (L.B.)
5. O pagină din istoria medievală, II, Jidovii sau Tătarii sau Uriaşii, în „Convorbiri literare", XXI, 1887, p. 521-
528. Dacă în Ochirea noastră am admis deja ca dovedită identitatea între Uriaş, Tătar şi Jidov, am făcut-o
bazat pe cele ce afirmă d. Gr. G. Tocilescu în al său Manual de istoria română, pentru şcoalele primare şi
secundare de ambe sexe, partea I şi II, Bucureşti, 1886, p. 42. D. Şăineanu a făcut expunerea critică,
relevându-ne toate elementele disponibile. (N.a.) Pentru Şăineanu, vezi Ţicu Goldstein, 1996, p. 117-127.
Studiul este reprodus după Al, XI/1888. Vezi şi C. Rezachevici, 1oc. cit. (L.B.)
6. Am renuntat la Anexa A, la care face trimitere autorul, având în vedere con\inulul ei confuz. În ceea ce priveşte
sustinerea că elementul evreiesc i-ar fi absorbit pe cazari, ea nu are temei documentar. Istoricul dr. Carol
Blum, spre exemplu, exclude o astfel de posibilitate. Cf. punctului lui de vedere, cazarii au trecut,
probabil, la iudaismul de orientare caraită care a acceptat doar Vechiul Testament, nu şi Talmudul. Este
greu de presupus că notabilii cazari să fi fost în stare să studieze Talmudul. Iar între evreii caraiti şi
talmudişti a fost exclusă orice împerechere. Revista „A. FOld" (Pământul), Cluj, 1926, iunie, nr. 8, p. 19.
(L.B.)
7. Referirea se face la cucerirea Ierusalimului şi incendierea Templului de către romani. Evenimentul a avut loc
în anul 70 e.n. (L.B.)
8. Graetz, op. cit„ Leipzig, 1861, voi. VI, p. 69. (N.a.) Vezi ed. 1998, p. 56. (L.B.)
9. M. Schwarzfeld. Chazarii şi evreii din România, în AI, X, 1887, p. 203-204, unde indicăm unele isvoare. (N.a.)
10. Ubicini, op. cit„ p. 1O, crede că şi evreii de azi din ţară „aduc la chip cu tătarii" (leur physionomie a quelque
chose de tatare). J.A. Vaillant, La Roumanie ou Histoire, Langue, Lillerature, Orographie, Statistique des
peuples de la langue d'or Ardialiens et Moldaves, resumes sous le nom de Romans [„.), Paris, 1844, III,
p. 30, crede că evreii poloni „ont quelque chose de tartare, et j'ai cru reconnaître en eux ces Avares qui,
au IX [eme] siecle, embrasserenl le juda"isme". (N.a.) (Au ceva de tătari şi eu cred că se recunosc în ei
acei avari care, în secolul al IX-iea, au îmbrătişat iudaismul). (L.B.)
11. Până la Tugomir Basarab zis şi Radu Negru, ce-i goni (între anii 1290-1330). (N.a.)
12. Graetz, op. cit., VI, p. 300. (N.a.) Editia 1998, p. 255. (L.B.)
13. Papa Grigore al IX-iea, 1227-1241. (L.B.)
14. Bela al IV-iea, regele Ungariei, 1235-1270. (L.B.)
15. Ioan Asan II, tar al Bulgariei, 1218-1241. (L.B.)
16. Gh. Şincai, Chronica românilor, I, Iaşi, 1853, p. 262. (N.a.)
17. Faptul aflării evreilor în Cetatea Albă, la această dată, reese dintr-un pasaj cuprins în Viaţa sf Ion Nou (în
RIAF, II, 1, p. 172-173), în care evreii se văd implicati în soarta tristă de care avu parte sfântul, ce-i
căşună moartea. (N.a.) (Vezi Anexa A). Referirea se face la o scriere hagiografică întocmită de Grigorie
Ţamblac (1366-1419?), mitropolit al Moldo-Vlahiei la începutul sec. al XV-iea. Vezi !MER, I, p. 10-11,
doc. 7. (L.B.)
18. Ubicini, op. cit„ p. 49. (N.a.)
19. În legătură cu Transilvania, afirmatia este exagerată. Vezi în acest sens studiul lui M. Eisler inclus în antologia
de fată. (L.B.)
269
20. Se referă la perioada luptelor din Moldova, din 1600 dintre trupele polone ale lui Jan Zamoyski şi cele ale lui
Mihai Viteazul. (L.B.)
21. R. Joel Sirkes, Response, Frankfun a. M„ 5457 (1687), resp. No. 82, din 1605. (N.a.) Vezi textul responsei
rabinice la care se referă Schwarzfeld, în !MER, I, p. 82-83, doc. 98. (L.B.)
22. A. Papadopolu-Calimachi, Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, Bucureşti, 1887, p. 1-2, unde citează pe mai
multi autori, data cea mai veche fiind 1683. (N.a.)
23. În legătura cu vechimea comunilălii evreieşti din Iaşi, vezi dr. M.A. Halevy, Comunităţile, studiu inclus în
antologia de fată. (L.B.)
24. R. Simha din Zlozicz, Doreş Ţion, scrisă la 1764, ed. II, de Hausdorff, Ierusalim, 1886, p. l. - A.O. Xenopol,
în Financiele în epoca fanarioţilor (RIAF, I, I, p. 61), crede că, pe la anii 1777-1804, „Galatiul nici nu
avea negu!lltori şi era un orăşel cu totul fără însemnătate, slujind numai dii la trimiterea zaherelei şi a
cherestelei către Constantinopole", şi aceste bazat pe relatiunea lui Ph. A vrii, care a vizitai Moldova pe la
1692 şi-l numeşte „un oraş mic aşezat pe Dunăre", şi a lui Hagemeisler, care ni-l arată cu 12.000
locuitori. Fată cu relatiuni multiple, nu ne este permis a baza pe una singura contradictorie. În fond, faptul
că un străin numeşte o localitate din tara „un oraş mic" nu-ti dă dreptul a presupune alia, decât că e mic
relativ cu oraşe din alte state de aşa natura, dar şi un oraş mic poate duce un comert întins. Ar fi ridicul a
crede cu d. Xenopol, că comertul Gaialilor datează de abia de la 1834. Însuşi citatul nostru poale servi ca
o dovadă că Gaialii era deja plin de via!ll şi activitate comercială pe la finele veacului al XVII, când scrie
Avril. (N.a.) În legătura cu vechimea comunilălii evreieşti din Galati, vezi dr. M.A. Halevy, Comunităţile,
studiu inclus în antologia de fa\ă. Vezi şi !MER, I, doc. 100, 121 şi !MER, IUi, p. 54, doc. 47. (L.B.)
25. Hrisov al lui Mihail Racovi!ll din 1709, în Melchisedek, Cronica Romanului, I, p. 330-331, în care vodă
restabileşte Episcopiei vechiul drept de a percepe câte doi bani de dugheană „măcar orcine ce ar vinde în
târgu, oricare ar veni de la tară, oricare ar fi locuitorii acolo în târg, ori creştini, ori armeni, ori jidovi„. şi
din peşte cine ar aduce, şi din vase, şi din legumi, ori măcar ce ar vinde omul", ca să fie pentru lămâe şi
luminare la „mănăstire". (N.a.) Extrasul este publicat în !MER, Wl, p. 16, doc. 20. (L.B.)
26. A.O. Bimberg, Comunitatea din Bacău, descriere istorică, manuscript la Societatea istorică. (N.a.) Vezi şi I.
Kara, 1995, p. 11-16. (L.B.)
27. Fragmente din statul sunt publicate de I. Kara, 1995, p. 203-205. (L.B.).
28. A.O. Bimberg, op. cit. (N.a.)
29. Pentru textele respectivelor inscriplii, vezi !MER, I, p. 134-135, doc. 161 şi nota l. (L.B.)
30. O legendă spune că sinagoga ar fi fost zidită înainte de biserica St. Ioan a lui Ştefan cel Mare. (L.B.)
31. Iosef, Kaufmann, Comunitatea din Piatra. În Fr„ V, nr. 22 din IO iunie 1883, p. 175 şi 207 (an V, nr. 26, din 8
iulie 1883. (N .a.) Este, de fapt, aprobarea dată de domnitorul Moldovei la cererea evreilor de a reclădi
vechea sinagogă. În document nu se face vreo referire că sinagoga ar fi existat din timpul lui Ştefan cel
Mare. Această informatie s-a transmis prin tradilie orală, fiind consemnată de I. Psantir. Documentul este
publicat în !MER, IU2, p. 62-63, doc. 52. (L.B.)
32. Respectivul mormânt este mentional de I. Kaufmann, Cronica, voi. II, p. 296. Pentru titlul complet, vezi nota
34. Mormântul nu mai există, dar se ştia despre ef din traditia orală a bătrânilor. (L.B.)
33. Actul la care se face referire a fost publicat de I. Kaufmann în Cronica, II, p. 249-250. Vezi nota 34. Vezi şi
!MER, IU2, p. 174, doc. 103. (L.B.)
34. Kaufmann, Comunitatea din Neamţ, în Fr„ VII, nr. 7, 1885, p. 55 şi 63. (N.a.) Monografiile elaborate de I.
Kaufmann au fost editate în două volume sub titlul: Cronica Comunităţilor israelite din judeţul Neamţ,
Piatra, 1928-1929, voi. I, 538 p„ voi. II, 419 p. (L.B.)
35. Vezi documentul la care se referă M. Schwarzfeld, în IMER, I, p. 139, doc. 169. (L.B.)
36. Episcop. Melchisedek, op. cit„ p. 235-237. (N.a.)
37. Ştim, în adevăr, că mănuriile se iscăleau de orice persoană se întâmpla, totuşi credem că în cazul de fală ne
întâmpină un fapt exceptional şi deci supozitia noastră are temei. (N.a.)
38. „AR", red. Kogălniceanu, ed. II, laşi, 1862, II, p. 179-182. (N.a.) Referirea se face la hotărârea emisă de
domnitorul Alexandru Mavrocordat (1782-1785). Hrisovul domnitorului Grigore Ghica a fost emis în
1764. Vezi doc. în !MER, 11/2, p. 247-248, doc. 159 şi notele. (L.B.)
39. M. Kogălniceanu, Cronicele, lom III, p. 209. (N.a.)
40. Aşezământul a fost dai de Constantin Mavrocordat, domn al Moldovei (1733-1735; 1741-1743; 1748-1749;
1769). Nicolae Mavrocordat a decedat în 1730. Referirea se face la al doilea aşezământ al domnitorului
Constantin Mavrocordal, promulgat în manie 1743. (Vezi !MER, II/I, p. 162-163, doc, 198). (L.B.)
41. Uricariul, IV, p. 398. (N.a.)
42. lbid„ p. 405. (N.a.)
43. Dr. E. Schwarzfeld, Aşezămintele evreilor din Moldova, în Al, VIII, 1885, p. 19, unde dovedeşte aceasta
întemeiat pe o anafora de la 1783 iunie 15, publicată în Uricariul, IV, p. 454. Vezi şi unele consideratiuni
270
în Ochirea, cap. I, şi Sulzer, op. cit., II, p. 124, care arată asemenea pe evrei ca velniceri: „Hier (în
Bucovina) und anderer Orten in der Moldau und Wallachey - geben sich mit der Brandweinbrennerey
und allen Arten von Handel ab". [Aici în Bucovina şi în alte localitâti în Moldova şi Valahia s-au dedicat
fabricării rachiului şi tuturor formelor de negustorie.] Alăturăm la acestea şi faptul ce ni-l citează Bergl,
op. cit. (după Fessler, III, 775), că „imigrantii evrei-poloni ar fi introdus în Ungaria meşteşugul de a
fabrica rachiu din grâne. (N.a.) În legătură cu „evrei care au condus velnite şi cârciumi", Schwarzfeld arată în
Ochirea, că ei erau chemati de boieri încă de pe timpul domnilor fanarioti pentru practicarea acestei
meserii. În sensul acesta, el face trimiteri la un articol al lui M. Eminescu în „Convorbiri literare" X,
p. 173. (L.B.)
44. D. Frundzescu, Dicţionar topografic şi statistic al României cuprinzând descrierea a 20.000 nume proprii
teritoriale şi anume [„.], Bucuresci, 1872, p. 475, ne indică o sumă de atari localităli: Tătărani (în jud.
Dâmbovita, Prahova, Vâlcea, Fălciu, Ilfov, Vaslui, R. Sărat), Tătarca (Covurlui), Tătărei (Dâmbovita,
Olt), Tătăreşti (Tecuci, R. Vâlcii, Teleorman), Talar (Brăila, Prahova, R. Sărat, Iaşi), Tătăruşi (Suceava şi
Neam!) şi unele dintr-acestea se repetă câte două într-un judet. (N.a.)
45. A. Papadopol-Calimach, Sloboziile în România, în „Convorbiri literare", XVII, 1884, p. 445-451, unde se
citează câteva documente; alte documente în AIR. în Uricariul, în posesia Soc. Istorice. (N.a.)
46. Uricariul. VII, p. 56, în cartea de scuteală a lui Mihail Sutul al Moldovei de la 1793, dech. 3, liberată lui
Constantin Tăutu. (N.a.)
47. Uricariul, VII, p. 56. (N.a.)
48. lbid„ p. 137-170, care conline, sub titlul de lsvod de banii scutelnicilor pe anul 1827, indicare complectă de
nume, titluri şi de nr. liuzilor ce fiecare posedă, totalule de 25.908 + 20.514. Editorul, d. I. Codrescu, fără
a explica, pune mereu cifre paralele sub acelaşi titlu de liuzi, cari dau acest dublu total; lucrul în sine
asemenea nu e explicit. Un hrisov din acelaşi an, sept. 20, ne arată, că liuzii erau în adevăr un drept
inerent titlului de boierie: „Poruncim şi d-sale vei vist„ că trecându-se numele domniei sale vei aga
Gheorghe Asache în condica boerilor domneştei noastre Visterii, să i se sloboadă şi scutelnicii, breslaşii
şi slugile acestui rang". (Uricariul, VII, p. 97). (N.a.)
49. Documente diferite în Uricariul, VII şi VIII etc. (N.a.)
50. Condica /iuzilor pe 1803, publicată în Uricariul, VII, p. 241-377 şi VIII, p. 242-368. (N.a.) Vezi şi IMER,
III/I. p. 301-306, doc. 16: la sate se aflau 730 capi de familii, în târguri şi oraşe 2.515. Aici termenul de
liuzi este folosit în sens de contribuabili, dar sunt înregistrate şi persoane care nu plăteau bir. După unii
istorici titlul condicii nu corespunde realitătilor, căci au fost înregistrati capii de familie în general. Având
în vedere omisiunile din condică, cifra globală pentru numărul evreilor existenti în Moldova la data
întocmirii condicii poate fi stabilită numai cu aproximaţie. Cf. dr. Paul Cemovodeanu, la data respectivă
(1803) în Moldova puteau fi în jur de 12.000 evrei (suflete). (L.B.)
51. Sulzer, op. cit„ l.c. (N .a.)
52. A.O. Bimberg, lucr. cit„ ne arată pe doi evrei, meşteşugari speciali, chemati de boeri. A se vedea cu privire la
acest punct şi importantele date indicate în Ochirea noastră la cap. I, despre „Vechimea evreilor", şi la al
II-iea despre ,,Îndeletniciri". (N .a.)
În acest context, el arată că sub domnia turcească s-a oprit exportul grânelor, moli v pentru care a
început introducerea „pe o scară întinsă negoţul cu băuturile spirtoase. Grânele neconsumate trebuiau
prefăcute în obiecte exportabile - în vite„. velnita consuma prisosul şi da hrană vitelor, velnita producea
rachiu, rachiul trebuia consumat„. S-au făcut multe crâşme. Pentru acestea trebuiau crâşmari. S-au adus
multi evrei [„.] Boierii, având dintotdeauna monopolul cârciumelor, erau interesaţi pentru venitul lor şi îşi
făceau fabrici de spirt ce le încredinţau la meşteri evrei galiţieni. În acelaşi timp, se şi exporta horilcă" .
..Începând din veacul al XVII-iea, unul din veniturile cele mai însemnate ale domniei, conchide
Schwarzfeld, rezultă din exportul horilcei, care producea 200.000 lei şi mai bine pe an, la 3 lei pe vadră''.
Ochirea, Al, X/1887, p. 45. (L.B.)
53. La 1792 mai 30. (N.a.)
54. Referirea se face la Alexandru Moruzi, dom.n al Moldovei. Prima domnie, martie-decembrie 1792. (L.B.)
55. Cu data 1792 iulie 12 zile, în Roman. (N.a.) Hrisovul de întemeiere a fost dat de domnitorul Alexandru Moruzi
la 12 iunie 1792. Vezi IMER, ll/2, p. 370-371, doc. 252. (L.B.)
56. Documentul este publicat în IMER, 11/2, p. 368-369, doc. 251. Formularea citată nu se regăseşte în document.
(L.B.)
57. Actele aceste s-au tipărit nu de mult în foi volante; o copie, datorită amabilităţi d-lui B.I. Baidaff din Dorohoi,
[se află) la Soc. istorică „Barasch''. (N.a.)
58. Originalul Aşezării, la d. Ch. M. Mendelovici în Iaşi; o copie la Soc. istorică „Barasch". (N.a.)
59. Hrisov de la 1845 ghenarie 25, în Uricariul, VII, p. 230-232. (N.a.)
271
60. Acest hrisov se află în mâna proprietarului Ştefăneştilor, citat de d. O. Şaiovici, în descrierea acestei
comunităti. manuscript la Soc. Istorică. (N.a.)
61. Prezenta ,jidovilor hrisovoliti" la Târgu Frumos este confirmată de Condica liuzi/or. Vezi în acest sens !MER,
III/I, p. 305. (L.B.)
62. Referirea se face la un act emis de Grigore Ioan Callimachi, domn al Moldovei, în a doua domnie, 1767-1769.
(L.B.)
63. O copie legalizată a documentului din anul liberării sale, la Soc. istorică „Barasch", dăruit de d-nii frati Şaraga.
(N.a.)
64. În optica Elenei Negruti. cu toate că evreii „au însemnat un spor important de populatie [„.] şi au avut un rol
economic considerabil", ei reprezentând „în mijlocul populatiei agrare [„.] în exclusivitate elementul
comercial activ", totuşi „domnia [„.] în nici un caz nu a incurajai venirea masivă a evreilor şi, cu atât mai
pu\in, colonizarea aşezărilor rurale sau urbane cu elemente străine [„.] domnia era interesată să adune în
târgul respectiv acei oameni care nu erau înscrişi la dări şi care [„.) atunci se găseau aproape în toate oraşele,
târgurile şi satele tării [„.] «Oameni străini» nu însemnau aduşi de proprietar de peste hotare, ci «oameni
adunati dintre acei fără nici un amestec de vreo dare pământului acestuia»". SAHIR, I, p. 147-148. (L.B.)
65. M. Schw. nu are o întelegere clară asupra acestor categorii socio-fiscale. Vezi unele precizări la nota 319.
66. Domnia a treia a lui Alex. Vodă Sutu. În RIAF, red. Gr. G. Tocilescu, a III, V, p. 85 şi 86. D. Tocilescu crede
că sub pseudonimul Zilot Românul se ascunde Ştefan Moru. (N.a.) Zilot Românul a fost ultimul cronicar
român (1780-1848). L. Predescu în Enciclopedia Cugetarea contestă ipoteza lui Tocilescu. Asupra
idenlitătii cronicarului, vezi mai nou Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete, editie îngrijită de
Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura „Minerva'', 1996, p. C + 432 + 6 ilustr. (L.B.)
67. Vezi în acest sens Moses Gaster, Evreii în Craiova, studiu inclus în antologia de fată. (L.B.)
68. Paul de Aleppo, The Travels of Macari11s, trad. de E.C. Belfour, London, 1829. II, trad, română de dr. M. Gaster,
în Al, X, 1887, p. 199-202. (N.a.) Vezi articolul lui Gaster inclus în antologia de fa\ă. (L.B.)
69. Vezi Ochirea, cap. I. (N.a.) Cf. sustinerilor lui M. Schwarzfeld, în studiul citai, cele mai vechi izvoare pentru
Valahia ar indica o migratiune în masă a evreilor goniti la 1367 de regele Ludovic al Ungariei, pentru că
au refuzat să se convertească la catolicism. Documentele cunoscute până acum nu sunt acoperitoare
pentru o astfel de concluzie. Exista informatii cu privire la prezente evreieşti în Bucureşti începând cu
sec. al XVI-iea. Vezi în acest sens !MER, I, şi studiul dr. M.A. Halevy, Comunităţile. (L.B.)
70. În legătură cu acest eveniment, vezi studiul lui Elias Schwarzfeld inclus în antologia de fată. (L.B.)
71. Aceasta ni s-a afirmat de câtiva bătrâni. (N.a.)
72. lsr. Şapira, Descrierea comunei Ploieşti şi Raportul excursiunii sale către Soc. istorică, înregistrată la nr. I 06.
(N.a.); publicat în ASIIB 3/1889, p. 5-66. (L.B.)
73. Acest aci se află în original la Soc. istorică „Barasch" dăruit de d. Abr. Beer Emanuel. Celelalte indicatii, în
Şapira, lucr. cit. (N.a.)
74. Şapira, lucr. cit. (N .a.)
75. F. Recordon, Leures sur la Valachie„. ecrite de 1815 par F.R., Paris, 1821, scrisoarea a V-a, p. 76. (N.a.)
Franirois Recordon, secretar al lui Ioan vodă Caragea al Munteniei (1815-1821). Cartea citată a apărui la
Paris în 1821. Extrasul despre evrei este publicat în IMER, III/I, p. 468-470, doc. 89. „Prin prisma noilor
date oferite de documente, se poate spune că în perioada 1810-1821 evreii au depăşit cifra de I.OOO în
Bucureşti; numărul lor se apreciază la 2.500-3.000 suflete - adică jumătate din totalul locuitorilor evrei în
Ţara Românească, reprezentând 3,7%-4% din totalul locuitorilor". Apud Radu Ciobanu, în RIS, li-III,
1997-1998, p. 172. (L.B.)
76. V.A. Urechia, O statistică a Ţerei Românesci din 1820, Bucuresci, 1877, p. 5. (N.a.) (În continuare, Urechia,
O statistică).
77. V.A. Urechia, op. cit., p. 77. (N.a.)
78. Aceasta rezultă din litularea „Hevrei Kedoşa" din Bucureşti ca „cumpanie a înmormântării", într-un act de la
1851 iunie 9, nr. 6, în „Dela" din 1851. (N.a.)
79. D. Urechia mai face alte confuzii elementare. D-sa manipulează cu două manuscripte diferite, unul de bresle şi
altul de companii şi le confundă mereu. (N.a.)
80. Dionisie Eclisiarcul, cronicar muntean. A trăit la sfârşitul secolului al XVIII-iea şi începutul secolului al
XIX-iea. (L.B.)
81. Publicată în Tesaur de monumente istorice, red. Papiu Ilarian, II, p. 222. (N.a.) Titlul cronicii lui D. Eclisiarcul
publicată după manuscris: Chronografulu Ţierei Românesci de la 1764 până la 1815 [„.} scrisu la anul
1814. (L.B.)
82. Originalul în posesia mea. (N.a.) Tabelul este publicat în !MER, 111/2, p. 379-380, doc. 344. (L.B.)
83. P. Ungam und die Walachei in neuster Zeit (Ungaria şi Valahia în epoca contemporană), Leipzig, 1840, p.
210. Autorul, un francez, găseşte ca prea mică cifra tiganilor. (N.a.)
272
84. A. Buch, Moldauisch Walachische Zustănde in den Jahren 1828 bis 1843 (Situaţia în Moldova şi Valahia
între anii, 1828-1843), Leipzig, 1844, p. 33. (N.a.)
85. F. Neigebauer, Die Donau Fiirstenthiimer (Principatele dunărene), Breslau, 1859, p. 92. (N.a.)
86. Etudes diplomatiques et economiques sur la Valachie (Studii diplomatice şi economice despre Valahia), ed.
II, p. 307. (N.a.)
87. Dimitrie Gusti, [... ] Geografia nouă, pentru şcoalele începătoare, ed. a IV-a, Iaşi, 1846, p. 122. (N.a.) Cf.
recensământului din 1859, în oraşele şi târgurile Moldovei se aflau 96.835 evrei. Vezi E. Negruţi, 1997,
anexa 24). (L.B.)
88. Jbid., p. 101. (N.a.)
89. Buch, op. cit. P. 100. (N.a.)
91. Catagrafia din 1845 a înregistrat în Moldova 17.087 capi de familie, din care la Iaşi 6.178. Cf. Gh. Platon,
Pop. Evr., publicatll în IMER, HUI, p. 145-146. În Bucureşti, cf. Catagrafiei din 1838, cu date
incomplete, se aflau 2.438 de suflete. Vezi IMER, IIU2, doc. 238. (L.B.)
92. Ştefan Igo Raicevici, om de cultură, medic, economist, primul consul austriac în Muntenia şi în genere în
Principatele Dunărene (1782), a stat în Ţările Române 11 ani. (L.B.)
93. Raicevich, Bemerkungen iiber die Moldau und Walachei aus dem ltalienischen, Wien, 1781, p. 125. Pasajul
sună: „Die Juden, weil es deren sehr viele gibt, haben hier de Synagogen erhalten". (Evreii, deoarece sunt
foarte numeroşi, au obţinut aici /aprobări/ pentru sinagogi). (L.B.)
94. Thomas Thomton, negustor englez, consul la Odessa ( 1804), a trecut şi prin Ţllrile Române. (L.B.)
95. Th. Thomton, Starea de acum ... a Prinţipaturilor Valachiei şi a Moldaviei (trad. din englezeşte), Buda, 1826,
p. 87. (N.a.)
96. În Uricariul, l, p. 19. (N.a.) Referirea se face la „anaforaua boierilor ţării Moldovei" privind aplicarea
Aşezllmântului fiscal al domnitorului Alexandru Constantin Moruzi (1804, iulie 15). Documentul este
publicat în IMER, IIUI, p. 309-310, doc. 20. (L.B.)
97. Însuşi domnitorul A.C. Moruzi a aprobat venirea negustorilor evrei de peste hotare şi aşezarea lor pe moşii
boiereşti pentru constituire de târguri (vezi IMER, IU2 documentele 251, 252, 255. (L.B.)
98. 20.000-30.000 de inşi în toată Moldova, cu exceptia Iaşului, înseamnă, câte 10-30 familii de oraş şi orăşel.
(N.a.)
99. Ioan Russ (1811-1843), profesor de hronologie, geografie şi istorie universală în Liceul episcopesc din Blaj.
(L.B.)
100. Ioan Russ, Icoana pământului sau carte de geografie, Blaj, 1842, I. II, p. 307.
101. O copie cirilică, din acea 'vreme, din judeţul Prahova, în posesia Soc. Istorice, donată de d. Beer Emanuel.
(N.a.) Documentul este publicat în !MER, IIU2, p. 320, doc. 435. (N.e.).
102. Ioan Russ, op. cit., II, p. 296. (N.a.) Cf. Dan Berindei, în 1842, în Muntenia au fost în jur de 17.000 evrei
(suflete). „Shvut", 1993, 16, p. 135. (L.B.)
103. Th. Lefebvre, op. cit., p. 301; şi mai departe, p. 306, ne spune că: „II se sont places partout". (N.a.) (Ei s-au
plasat peste tot). (L.B.)
105. Serviciul militar pentru evrei a fost introdus de guvernul austriac în 1781, prin Edictul de tolerantă al
împăratului Iosif al II-iea. (L.B.)
106. Aceasta rezultll dintr-un act de învoială datat Ploieşti, 1838 august 19, ce-l utilizăm mai jos. (N.a.)
107. M. Asiei, Amintiri din bătrâni, în „Hajoetz", 1884, no. 587. (N.a.)
108. Vezi în acest sens IMER, IIU2, p. 456-458, doc. 391. (L.B.)
109. M. Asiei, p. 102. (N.a.)
110. Letebvre, op. cit., p. 306. (N.a.)
111. Dr. M. Gaster, op. cit. (N.a.) Vezi studiul inclus în antologia de fa\ll. (L.B.)
112. A.O. Bimberg, în lucr. cit., unde aratll că s-au stabilit atari evrei în Bacău. Eu însumi cunosc mulle familii
israelite pământene din ţară ce-şi trag originea din Bucovina sau Basarabia. (N.a.)
113. Aluzia se face la Tratatul austro-turc de la Constantinopol din 1775, în urma căruia Austria a ocupat
Bucovina, încorporată ulterior Galitiei, şi la Pacea de la Bucureşti din 1812, în urma războiului ruso-turc,
când Rusia taristă a anexat teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia). (L.B.)
114. În legătură cu vechimea comunitătii sefarde din Bucureşti, vezi !MER, IUi, p. 22-23, doc. 33, nota 4. (L.B.)
115. Originalul la d. Israel Elias, în Ploieşti; o copie la Soc. istorică „Barasch". (N.a.)
116. Originalul la d. Ghedale Breuer, trad. în RI, II, p. 587-588. La acest document redac\iunea face o notă, prin
care conchide că pe acea vrel)le ar fi existat o singură comunitate în Bucureşti, ceea ce e în contrazicere
flagrantă cu continutul acestui document. Ceea ce a sedus probabil pe d. dr. Beck este starostele comun
273
pentru evreii poloni şi spanioli; însa. acolo nu e vorba. de starostele oficial al pământenilor, ci de al
supuşilor auslriaci. (N.a.)
117. I. Barasch în AZJ, 1845, p. 94. (N.a.) IMER, 111/2, p. 364. Schwanfeld citeazA lucrarea lui Barasch dupa. sursa
germana. unde a fost publicata., ca.ci la data aceea nu a existat traducerea în I. româna.. (Referirea se face la
Itinerar. Vezi datele bibliografice despre acest studiu în capitolul I. Barasch, în antologia de fata. (L.B.)
118. Referirea autorului este la studiul lui I. Barasch inclus în antologia de faţă. (L.B.)
119. Referirea autorului este la studiul Barasch, Itinerar, A'ZJ, 1845, p. 481. Vezi şi IMER, 111/2, p. 364. (L.B.)
120. Originalul în Vidin, o copie la Soc. istorica., extrase din folio 3 a şi 11 b. (N.a.) Referirea se face la un
manuscris al marelui rabin Iuda B. Benzion din Vidin.
121. O copie la Soc. istorică. (N.a.)
122. Comunicat datorat d-lui Ph. Lasar din Craiova. (N.a.)
123. Moses Sofer, Sefer Hatham Sofer, II, Eben Haezer, nr. 145; trad. în RI, I, p. 572. (L.B.)
124. Paşa. din Vidin, 1797-1807. (L.B.)
125. L.M. Crisspin, Notiţe asupra evreilor din T. Severin, manuscript la Soc. istorică „Barasch". (N.a.)
126. Vaillant, op. cit., II, p. 381. (N.a.)
127. Şapira, lucr. cit. (N.a.)
128. M. Braunstein-Mebaşan, Amintiri din bătrâni, manuscript la Soc. istorică „Barasch". (N.a.)
129. Dimitrie Cantemir (1673-1723). În Descrierea Moldovei are numeroase referiri la evreii din Moldova şi la
rela\iile românilor cu străinii. (L.B.)
130. Adica. străini, pribegi, însemnare ce o aveau în trecut. (N.a.)
131. D. Cantemir, op. cit., p. 260-261. (N.a.)
132. Op. cit., p. 262. (N.a.)
133. Op. cit., p. 245. (N.a.)
134. R. Simha din Zlozicz, op. cit., p. I. (N.a.)
135. l.F. Sulzer, op. cit., II, p. 124: „Hier (în Bucovina) und anderer Orten in der Moldau und Walachey stehen sie
gr!lsstentheils qut" (N.a.) [Aici (în Bucovina) şi în alte localităti în Moldova şi Valahia stau bine]. (L.B.)
136. Aceasta se afirma. în o scrisoare ebraica. arab. Horovitz din laşi, datata. 1804; trad. rom. în RI, 1886, p. 569.
(N.a.)
138. Buch, op. cit., p. 103. (N.a.)
139. Adolphe Billecocq, consul general francez la Bucureşti între 1839-1846. (L.B.)
140. l.F. Neigebauer, op. cit., II, trad. din franceza. a consulului general, cavalerul Billecocq, p. 10. (N.a.) Autorul
se referă la lucrarea lui Neigebauer: Die Moldau - Valachen oder Romănen und der russische Schutz
nach dem franzoschischen Moldau-Valachischen Album des General-Konsul Ritter Billecocq, von l.F.
Neigebauer, Breslau, 1855 (Moldavo-valahii sau românii şi apărarea ruseasca. după albumul moldo-valah
al consulului general, cavalerul Billecocq). (L.B.)
141. MA, II, nr. 558, p. 67. (N.a.)
142. Lefebvre, op. cit., p. 308. (N.a.)
143. Hillel Manoah (1797?-1862). Una din personalităţile evreieşti cele mai reprezentative ale Revolu\iei din
1848; membru în Consiliul municipal al Bucureştiului în zilele revolu\iei. Mare bancher şi filantrop care a
la.sat o importanta. moştenire Universită\ii Bucureşti. (L.B.)
144. Barasch, Itinerar, AZJ, p. 482. (N.a.) Vezi şi IMER, 111/2, p. 377. (L.B.)
145. Se referă la studiul lui Barasch inclus în antologia de faţă. (L.B.)
146. Crisspin, 1ucr. cit. (N.a.)
147. Şapira, lucr. cit., (N.a.)
148. Aceasta rezultă din actele citate la „Vechimea". (N.a.)
149. Vezi Ochirea la ..Îndeletniciri". (N.a.)
150. Paralele la acest proverb în dr. Ad. Jellinek, Der Jiidische Stamm in nicht jiidischen Sprichwortem, Dritte
Serie, Wien, 1885, p. 42-44. (Neamul evreiesc în proverbe neevreieşti). Proverbul: „Ovreiul nu ma.nânca.
până nu înşală" din colec\ia Anton Pann este ori o traducere din vreo limbă străină, ori mai mult ca
rarisim. Aceasta fu şi părerea rep. Ispirescu şi d. Odobescu, pe care asemenea avui onoarea a-1 consulta
asupra acestui proverb, e de aceeaşi părere. (N .a.)
151. Th. Letebvre, op. cit., p. 309. (N.a.)
152. Dr. Barasch. Studiul inclus în antologia de fală. (L.B.)
153. „Pruncul Român", 1848, p. 74. (N.a.)
154. Recordon, op. cit., p. 78-79. (N.a.)
155. Raicevich, op. cit., p. 103. (N.a.)
156. Neigebauer, op. cit., prima parte, p. 102. (N.a.)
274
157. St. Marc Girardin, scriitor şi om politic francez (1801-I873). A vizitat Banatul, Muntenia şi Moldova. (L.B.)
158. [Girardin), Souvenir de voyages et d'etudes (Amintiri de călătorie şi de studii - L.B). Paris, 1852 (?), p. 285.
(N.a.)
159. Op. cit., p. 294.
160. Op. cit., p. 295.
161. Th. Letebvre, op. cit., p. 310-311.
162. Vegezzi Ruscalla, Giovenale, cavaler, membru de onoare al Academiei Române (1799-I885). Fervent
apărător al intereselor româneşti. (L.B.)
163. Lettres sur Ies Principautes (Scrisori despre Principate) ii M. le cher Vegezzi Ruscalla, Gen~ve, I 858, p. 78.
(N.a.)
164. Recordon, op. cit., p. 78.
165. Cea mai mare parte din pinkesimii „Chevrei chedoşa" ca şi alti pinkesim - se afla resfirate pe la diverşi
particulari. Societatea istorica posedă copiile următoarelor pinkesim: 4 în mod complect şi restul numai
statutele: I) de la cel din Piatra, datat 1771, 2) din Bacău - 1771, 3) din Huşi - 1775, 4) din Roman -
1794, 5) din Negreşti - 1849. Ceilalti pinkesim, ale altor societăti. ce vom cita neindicând alt izvor, se
află în copie la Soc. istorica. (N.a.)
I66. Constatările lui M. Schwarzfeld cu privire la acest statut coincid cu aprecierile lui I. Kaufmann în Cronica,
voi. I, p. 286-287. Aceste concluzii au fost însa contestate în RJ, 19/1888, p. 525 şi de E. Schleifer
(R.C.M. nr. 61, octombrie I960), care a studiat pinkasul din Piatra Neamt. unde a fost înscris acest statut.
El conchide ca din actul respectiv nu rezulta că statutul ar data din anul 177 I şi ca ar fi fost redactat la
Piatra Neamt. Din cercetările sale ar rezulta că statutul a fost lăsat la Piatra Neamt de rabinul Aharon
Mose din Brod. Este vorba despre „nişte statute tip, tipărite în Polonia, neavând nici o valoare pentru
istoriografia comunitătii din Piatra Neam!''. E. Schleifer considera ca statutul datează de la mijlocul
secolului al XIX-iea. (L.B.)
167. I. Psantir, Corot, p. 70. Acest pinkes în păstrarea d-lui Hillel Kahane a fost distrus de flăcări, cu ocazia
focului celui mare din Botoşani, din 1887. În pasagiul citat de d. Psantir, figurează următoarele extrase
din acest pinkes, datate 2 iiar 5518 (1758): „Deoarece pinkesul, ce l-a posedat comunitatea din Botoşani
şi în care erau însemnate jeturile sinagogii noastre şi proprietarii cărora aparţin, s-a pierdut în timpul
războiului moscovitilor şi în incendii, din care cauza s-au ivit o multime de neîntelegeri în privinta
jeturilor şi a candelabrelor etc., etc.". Cum se vede, dar, avem aci a face cu o „Chevra chedoşa" mult mai
veche. Un nou atest pentru vechimea acestei comunităti. Resboiul la care se face aicea aluzie pare a fi al
2-lea, dintre anii 1730-1739. Armata rusă intra în tară la 1739. (N.a.)
168. În legătura cu posibila existentă a unei Hevre Kedoşa la laşi în anul 1729, vezi !MER, II/I, p. 59-60, doc. 82.
(L.B.)
169. Dr. M. Gaster, l.c. (N.a.) V. articolul în antologia de fată. (L.B.)
170. Pentru statutul reînnoit al Hevrei Kedoşa a evreilor sefarzi din Bucureşti (1811), vezi IMER, IIUI, p. 345-
349, doc. 36. (L.B.)
171. Episcop Melchisedek, Cronica Romanului, Bucureşti, 1878, II, p. 3-5; Acelaşi, Cronica Huşi/or, Bucureşti,
1869, p. 392. (N.a.)
172. Immanuel Ulwes Salamon Klein, A Szegedi Chewra (Hevra din Seghedin), Szeged, 1887, apud
„Oesterreichische Wochenschrift, Wien, I887, p. 64. (N.a.)
173.1. Kaufmann, Comunitatea din Neamţ, în Fr., nr. 9, din I martie 1885, an VII, p. 71. (N.a.)
114. lbid., p. 70-71. (N.a.)
175. O copie a statutului, la Soc. istorică „Barasch". (N.a.)
176. Conform inscripţiei de la 1876. (N.a.) Conform acestei inscriptii, spitalul a fost întemeiat în anul 1777. Vezi
IMER, IIU2, p. I I I, doc. 222, nota I. (L.B.)
177. Episcop. Melchisedek, Cronica Romanului, I, p. 315-318, ne dă statutele unei atari societăti; Uricariul, V,
p. 307-324. Aceste socielllti existau încă din timpul lui Ştefan cel Mare. (N.a.)
178. Praznicele erau în vechime la moda, căci formau, pe cât se vede, singurul obiect de petrecere şi distractie.
(N.a.)
179. Recordon, op. cit., p. 79. (N.a.)
180. Afirmatia lui Schwarzfeld cu privire la „uşurinţa religioasa a evreilor din Principate" şi trecerea lor „foarte
des ... la ortodoxism", publicistica evreiască a epocii o consideră ca fiind nejustificata. Vezi în acest sens
RI, 19/1888, p. 528. (L.B.)
181. Buch, op. cit., p. 100-104. (N.a.)
182. În Valachia, cum a binevoit a-mi comunica d. Tocilescu, botezaţii evrei adoptau de obicei în vechime ca
nume de botez pe acel de Vlad, nume obişnuit în familiile cele mai fruntaşe. Aceasta rezultă din o serie de
documente ce se afla la Arhiva Statului. (N.a.)
275
183. Neigebauer, op. cit„ p. 100-101. (N.a.) Dr. E. Schwarzfeld, Cronica evreilor din România, Al, X, 1887, p.
101. (N.a.)
184. Neigebauer, op. cit„ p. 92. (N.a.)
185. E. Schleifer, în articolul citat la nota nr. 166, consideră că Schwarzfeld a tradus în mod greşit termenele
ebraice „harav hamaor hagadei" şi „harav more hatedec" cu termenul „vechilul hahambaşei", „inexistent
în limba originalului''. Termenele respective însemnează „rabin prim" şi „rabin predicator". (L.B.)
186. Moses Sofer, op. cit„ întreb. no. 78, din anul 1818, cu privire la starostele din Bucureşti şi broşurile citate la o
notă următoare. (N.a.)
187. Focschaner, rabin. În legătură cu aceste disensiuni, vezi !MER, 111/2, p. 36-37, doc. 179, nota 2 şi p. 73-74,
doc. 199. (L.B.)
188. M. Asiei, op. cit„ în „Hajoetz", 1884, no. 587. (N.a.)
189. Malbim Maier L.eib ben Iehiel Mihail (1809-1879). Rabin, originar din Volhinia, cunoscut pentru comentariile
sale talmudice. În 1858 a fost numit mare rabin al evreilor din Ţara Românească, dar opozitia lui fa\a de
reformism a făcut să fie rău văzut de conducătorii comunitătii din Bucureşti. Rabinul a fost expulzat din
România în 1863. (L.B.)
190. În introducerea pinkesului Sinagogii Mari din Bucureşti de Ia 1847. Vezi !MER, 11112, p. 496-497, doc. 417.
(L.B.)
192. Ca isvoare pentru cele afirmate până aci indicăm: statutele pentru israelitii lehi din capitala Bucureşti hotărât
de Înaltul Guvern în anii 1832, 1843, 1849 şi 1851, Bucureşti, 1859; Marcu Feldmann, Capii comunităţii
evreieşti din capitala Iaşi, Iassi, 1854; (Israel Hirş Baratz), Câteva cuvinte israeliţilor supuşi străini,
Bucureşti, 1859; (Dr. I. Barasch), Înaintarea şi împiedicarea sau datinele veacului de mijloc, Bucureşti,
1859; Diferite documente în Manual administrativ; „Monitorul" din 1863 etc. (N.a.) Vezi şi !MER, 111/2
documentele 178, 320, 433.
Multimea şcoalelor de rugăciune nu se poate explica în acelaşi mod, cel putin pentru timpul ce
ne preocupă, când functionau breslele în Principate. Era un vechi obicei al breslelor creştine şi evreeşti de
a se închina laolaltă, pe cât posibil, în biserica lor. Românii breslaşi aveau tot astfel bisericele lor speciale,
ce îndeobşte purtau numele breslelor ce au zidit-o sau o întretineau. Să nu ne mire, dar, când ne întâmpină
sinagoga croitorilor, cizmarilor, blănarilor etc„ şi să nu credem că au avut drept motiv al înfiinţării lor
ambitia sau desbinarea. (N.a.)
193. Comunitatea evreilor Iehi a functionat până în anul 1874, când s-a desfiinţat gabela, principalul izvor de
venituri pentru comunitate. Comunitatea s-a dizolvat de la sine, încheindu-se astfel prima perioadă din
istoria Comunitătii Evreilor din Bucureşti. Comunitatea Evreilor din Bucureşti, de dr. Iosif Camil, în
A.E„ 1943, p. 206-208). (L.B.)
194. În legătură cu aceste disensiuni şi documentele citate de Schwarzfeld, vezi !MER, 11112, documentele: 179,
197, 199, 203, 323. (L.B.)
195. Fr„ nr. 27, an V, din 15 iulie 1883, p. 215. (N.a.) Referirea se face la I. Kaufmann despre comunitatea din
Piatra. (L.B.)
196. Pinkesul Sinagogii Mari pomeneşte de o Talmud-Thora veche, existentă în Bucureşti. (N.a.)
197. Această ceremonie la evrei corespunde ca semnificatie cu ceremonia botezului la creştini. (L.B.)
198. Aducerea de ofrande de enoriaşi evrei era o obligatie morală de veche traditie evreiască. (L.B.)
199. M. Feldmann, în ,,Zimbrul", 1855, nr. din 12 oct.; Wilh. Schwarzfeld, Amintiri din trecut. (N.a.)
200. W. Schwarzfeld, op. cit„ (N.a.)
201. Vaillant, op. cit„ III, p. 91.
202. Wilh. Schwarzfeld, op. cit„ la Soc. istorică „!. Barasch".
203. Vaillant, op. cit„ III, p. 94.
204. Dr. Barasch, Itinerar, AZJ, 1845, p. 481, o spune cu privire la evreii-spanioli, dar ştim că e adevărat şi pentru
poloni. (N.a.) Vezi şi !MER, 111/2, p. 376. (L.B.)
205. Th. L.efebvre, op. cit„ p. 306.
206. Gh. Asachi, cărturar român (1788-1869). A acceptat functionarea unei tipografii evreieşti lângă tipografia sa;
a fost în rela\ie de prietenie cu intelectuali evrei ieşeni. Vezi !MER, Ill/2, p. 66, 265, 266, 270, 274.
(L.B.)
207. Uricarul, VII, p. 96, în hrisovul de la 1827, sept. 20: „Au ajuns la deplina noastră cunoştin\ă şi încredintare că
d-lui comisul Gheorghe Asachi, fiind acel întâi din fiii acestui pământ carele au petrecut tineretile pe la
străinele teri, unde s-au înzestrat cu felurite şi acele mai folositoare învătături şi cunoştinti". (N.a.)
208. ,,Zimbrul", Iaşi, 1855, oct. 12; vezi şi Ochirea, la cap. II, „Cultura". (N.a.) În lucrarea citată, M. Schwarzfeld
conchide: „Odată cu începutul regenerării românilor, vedem şi pe evrei dedându-se la studii serioase, în
afară de cercul literaturii ebraice care începe să înflorească din nou în Moldova, o dată cu noile emigratiuni în
276
mase ale evreilor poloni. Astfel, un act oficial de la 1847 noiembrie 15 ne vorbeşte deja de tineri cu
studiile făcute în străinătate şi care adoptă portul european". Documentul citat de M. Schwarzfeld este
publicat în IMER, 111/2, p. 455, doc. 390. (L.B.)
209. I. Barasch, Itinerar, AZJ, 1845, p. 480-481. (N.a.) Vezi şi IMER, 111/2, p. 376. (L.B.)
210. Dr. I. Barasch, Itinerar, AZI, 1845, p. 179. (N.a.) Vezi şi IMER, 111/2, p. 376. (L.B.)
211. Hrisov pomenit în hrisovul de la 1838 ghen., dat botoşenenilor după tipicul celui din laşi. (N.a.) Hrisovul nu
este corect datat. Evreii din Botoşani au făcut demersuri pentru dobândirea dreptului la suprataxă pe
mărfuri în vederea construirii unui spital în anii 1847-1848. Vezi în acest sens IMER, 111/2 doc. 397,
p. 463. Se are în vedere oficializarea de către Mihail Sturdza, domnul Moldovei, a dreptului evreilor de a
strânge taxe speciale pentru construirea şi între1inerea de spitale. Vezi în acest sens IMER, 111/2, doc. 250,
275, 281, 295. (L.B.)
212. Neigebauer, op. cit„ I, p. 91. M. Feldmann, broş. cit., p. 21-32. (N.a.)
213. Moise Eisic Finkelstein (1822-1893), un intelectual de cultură europeană şi iudaică. „El fu dintre acei ce dete
impulsul la schimbarea costumului polon în cel modem şi se sili a schimba şi felul instructiei vechi".
Necrolog în Al, XV/1893, p. 191-192. (L.B.)
214. Benjamin Schwarzfeld (1822-1896), părintele fraţilor Elias, Wilhelm şi Moses Schwarzfeld. (L.B.)
215. AZJ, 1853, p. 332, dă relatii despre această şcoală în mod incomplet şi nu în totul exacte. (N.a.)
216. Prima şcoală publică israelită ia fiinlă în Bucureşti, în iunie 1851. Vezi L. Rotman, 1999, p. 109. (L.B.)
217. Un act de la 1854 ghenarie 10, în „Dela Com[unită\ii) Bucureşti" din acel an. (N.a.)
218. Fotino, op. cit„ III, p. 140: ,,În adevăr, se găsesc bărbati erudi\i în studiile elenice, în litere, în filosofie, în
matematici, precum şi în cunoştinfe limbistice şi medicale, dar aceştia sunt în genere străini şi nu
pământeni". (N.a.)
219. R. Naftali Cohen, probabil tatăl lui Bezalel, primul hahambaşa peste Moldova. (N.a.) Naftali Cohen a fost
numit hahambaşa de rabinatul din Constantinopol, în 1819, dar a decedat în acelaşi an şi nu a ocupat
această functie. (L.B.)
220. A.O. Bimberg, lucr. cit. (N.a.)
221. Referirea se face la Tyror Chaim, supranumit rabi Chaim Czemowitzer. A functionat la Cernăuţi ca şef rabin
al evreilor din Bucovina între anii 1789-1809, apoi a plecat în Ţara Sfântă unde a decedat în 1813. Rabin
cabalist discipol al lui Baal Şem Tov. (L.B.)
222. Rab. A. Cassvan, op. cit. A.D. Bimberg, lucr. cit.; Wilh. Schwarzfeld, Amintiri, la Soc. istorică „I. Barasch".
(N.a.)
223. I. Kaufmann, Comunitatea din Roman, descriere istorică. (N.a.) În RI anul I, nr. 22, Bucureşti, 5 decembrie
1886, p. 694-698; anul I, nr. 24, 15 ianuarie 1887, p. 759-765. (În continuare, Kaufmann, Comunitatea
din Roman). (L.B.)
224. Wilh. Schwarzfeld, Io.ie/ Uhnnann (m. 1821 ), Al, XI, p. 205-206. (N.a.)
225. Moise, fiul lui David, a fost hahambaşa şi staroste al evreilor din Bucureşti şi din Ţara Românească, vezi
IMER, 111/1, doc. 75, p. 427-428. (L.B.)
226. M. Asiei, op. cit., în „Hajoetz", 1887, nr. 972. (N.a.)
227. O copie la Soc. istorică „I. Barasch". (N.a.)
228. Un act din Tg. Frumos de la 1818 iunie 5. (Acest act, ca şi cele următoare din Tg. Frumos, se află în original
la Soc. istorică „I. Barasch", donate de d-nii fratii Şaraga). (N.a.)
229. Acte din 1818 nov. 7 şi 1819 ghen. 24. (N.a.)
230. Acte de la 1819 ghen. 29 şi 1824 nov. I. (N.a.)
231. Orig[inalul] la Soc. istorică „I. Barasch", donat de d. B. Pohl. (N.a.)
232. Vezi Uricariul, VII, p. 137-162, unde figurează o listă de boieri moldoveni. (N.a.)
233. Paul de Aleppo, op. cit. (N.a.) Vezi articolul lui M. Gaster inclus în antologia de fată. (L.B.)
234. A.O. Bimberg, lucr. cit. (N.a.)
236. Wilh. Schwarzfeld, op. cit„ la Soc. istorică „I. Barasch". (N.a.)
237. Vezi Ochirea la cap. li despre „Rolul". (N.a.) În acest context, Schwarzfeld se referă la rolul medicilor evrei
în societatea românească. Are în vedere, printre altele, prezenta evreului maran Daniel de Fonseca la
curtea domnitorului muntean Nicolae Mavrocordat (1719-1730). În acelaşi timp, prezintă câ\iva creditori
evrei ai domnitorilor care, ca răsplată pentru serviciile lor, au fost aduşi în Ţările Române. Spre pildă,
Celebi Menteş Bally, care fusese bancherul vizirului, l-a ajutat pe Constantin Mavrocordat să ajungă
domn în Ţara Românească; fiii şi nepoţii lui, Abraham, Isac şi Davicion Bally, au avut roluri importante
în societatea românească. lsac şi Hillel Manoah au beneficiat de diferite privilegii acordate de domnitorul
Grigore al IV-iea Ghica. Michael Daniel şi Wechsler din laşi au fost ridicati la rang de „boieri". Un
277
Rosenthal şi Iscovescu s-au jenfit pentru Revolulia din 1848. Pe câmpul literelor şi al ştiinlei mai
figurează I. Barasch ş.a. (L.B.)
238. Istoria Ţierei Romdneşci de Mitropolitul Mateiu, publicată în Te.mur de monumente istorice, red. Papiu
llarian, I. p. 369-370. (N.a.) În trimiterea lui M. Schwanfeld titlul este dat în I. greacă. (L.B.)
239. Raicevich, op. cit„ p. 48. (N.a.)
240. Un pasaj identic găsim în Rudolf Lindau, Die Wa/achei und Ma/dau, Dresden, 1829, p. 70, luat probabil chiar
din acest autor. (N.a.)
241. Tesaur de monumente istorice, II, p. 316. (N.a.)
242. Aşadar M. Schwarzfeld recunoaşte că evreii pământeni nu se confundă cu românii. (L.B.)
243. D. Fotino, op. cit„ III, p. 321. (N.a.)
244. lbid„ III, p. 324. (N .a.)
245. Girardin Saint Marc, op. cit., p. 293. (N.a.)
246. Vaillant, op. cit„ III, p. 60. (N.a.)
247. Th. Le~bvre, op. cit„ p. 301-302. (N.a.)
248. Elias Regnault (1801-1867), istoric francez, se referă la absenta clasei de mijloc: „fără clasă mijlocie, Moldo-
Valahia va rămâne ce a fost până aici, o tară cu sclavi, fără putere, fără viată şi fără viitor" (Apud N.
Iorga, Din relaţiilefra11co-romdne [„.] p. 6. (L.B.)
249. [Elias Regnault], Istorie politică şi socială a Principate/or Dunărene, trad. de Ioan Fătt.i, Iaşi, 1859, p. 385.
(N.a.)
250. Vegezzi Ruscalla, op. cit„ p. 77. (N.a.)
251. A.O. Xenopol, Finanţele în epoca fanarioţi/or, în „Arh. p. Ist. şi Fii.", I, I, p. 62. Un alt evreofag, d. G.
Bengescu, inspirat de atari sentimente în centrul luminei, Paris, care scrie sub dictarea d-lui Alecsandri
biografia acestuia, cu toată ura sa contra străinilor (el, străin în tară străină), nu poate fără să afirme, în
cap[itolul) despre starea socială a Moldovei de la 1730-1821, că „Tot comerciul, toată industria erau pe
mâinile străinilor" (Conv. Lit„ XXI, p. 847). Şi în altă parte (ibid„ p. 850), că „Toată activitatea lor
boerii o re1:.ervau pentru a se lupta pe slujbi, recurgdnd chiar la calomnie, spre a se defăima unii pe al\ii
şi a ajunge mai repede la putere; un autor străin ne spune că aceia care se înrudeau de mai aproape erau
adeseori cei mai înverşuna\i unii contra altora (Carra, op. cit„ p. 147). Deprinşi cu luxul, cu petrecerile,
cu cărţile, dealtminterele adormiti într-un fel de amorţire fisică şi morală, chiar cei mai tineri dintre dânşii
duceau o via\ă de nepăsare şi de nesimtire". (N .a.)
252. Toti economiştii şi istoricii recunosc acest fapt. Vezi citate în Ochirea, cap. II, la „îndeletniciri". (N.a.) Pentru
ilustrarea sustinerilor sale, Schwarzfeld îl citează pe Dimitrie Cantemir, care scria despre faptul că prea
putini moldoveni practică negustoria, căci ei „socotesc că este lucru de ruşine" să fi negustor. D. Fotino,
care conchidea că „negustoria în Ţara Românească totdeauna a stat adormită, căci românii niciodată n-au
arătat spiritul acela de ghibăcie, de stăruintă şi de muncă care este baza comerciului". M. Drăghici afirmă
că negatul cu prune şi cu nuci „era al jidovilor şi dintr-însul s-au înstărit cei mai mul\i din capitaliştii de
astăzi". (L.B.) .
253. C.A. Rosetti, în al său „Românul", din 11 iunie 1872, se crezu în drept a indica următoarele date, cari socotim
că merită să fie relevate aci:
..În adevăr, dacă am afla o statistică esactă, cu date cene la noi, ne-am putea convinge că în mica
industrie, în micul comerciu, din 100 industriaşi şi comercianti vom găsi 5 români, 10 germani, 2
francezi, I de nationalitate străină, precum elvetian, polon etc„ austriaci şi 77 israeliti". (N.a.)
254. Cu privire la ardeleni, ne dă episcop. Melchisedek, Cronica Romanului, I, p. 18, următoarea imponantă
relatiune: „Saşii de la Braşov, oameni industriaşi şi practici, de mult au ştiut să facă din Principatele
Române piata pentru industria lor. Ei au cultivat obiectele industriei necesare la viata tăranului român, şi
acasă şi la câmp. De aceea nu era nici un oraş unde să nu fie şi marfă de Braşov sau braşovenii şi
braşoveni. Dar împreună cu aceasta, a rămas în tară şi zicala „braşoave'', adică minciuni de la Braşov,
care exprimă pe cât inferioritatea mărfurilor, pe atâta şi vorbele exagerate cu care braşovenii recomandau
marfa lor, spre a se trece mai bine în tară". (N .a.)
255. Buch, op. cit„ p. 153-154. (N.a.)
256. Existenta a multor bancrute necinstite în acea vreme reiese şi din o anafora a Divanului general înalt
privitoare la nichelele evreieşti (foile de zestre), în Adunare de aşezăminte şi deslegări, de Scarlat Pastia,
a doua pane a colec~ei, nr. 227, p. 396; dar din acest document chiar se vede că acuzarea nu se poate
referi la o categorie întreagă de negu\ători. Să nu uităm asemenea, că documentele oficiale din acea vreme
cu privire la evrei nu pot fi lipsite de pasiune. Mai putin îl bănuim pe Buch de falsificări intentionate.
(N.a.)
258. Buch, op. cit„ p. 160. (N.a.)
278
259. Lefebvre, op. cit„ p. 304-305. (N.a.)
260. Iosef Karo, Seeloth u'tşuvoth [Response], Salonic, 1598, întreb. nr. 12, trad. în RI, I, 1886, p. 407-408. (N.a.)
Rabinul Iosef Karo ( 1488-1575, evreu spaniol, autorul Codexului de legi rituale Şulhan Aruh). (L.B.)
261. În citatul manuscript al rab. Ben-Zion din Vidin. (N .a.)
262. În MA, li, nr. 717, p. 210. (N.a.)
263. lbid„ nr. 716, p. 209. (N.a.)
264. M. Drăghici, op. cit„ li, p. 60. (N.a).
265. Vezi Ochirea, la cap. III, „Regimul legilor". (N.a.) Cităm din lucrare: „Omorul făptuit asupra unui evreu se
privea în Principate, ca şi în Polonia, ca o crimă, şi se răzbuna prin diverse pedepse, precum şi cu
moartea.
În caz când omorul se săvârşea în cuprinderea unui sat, unde lăranii, conform obiceiului păstrat
până azi, aveau paza, şi ucigaşul nu se prindea, obştea satului sau «locuitorii tării din apropierea ucisului
se impuneau cu o sumă enormă ca amendă», în folosul familiei ucisului; adică sângele evreului se
răzbuna şi se despăgubea la fel ca al tuturor celorlal!i oameni.
Fiindcă noi relevăm acum pentru prima oară aceste obiceiuri ale pământului în cadrul unui
studiu, cată să le şi explicăm, vedem care a fost noima lor. [„.] Dacă s-ar fi făcut deosebire între ucis şi
ucis, ca moartea evreului să nu fie răzbunată la fel ca a creştinului, scopul principal era pierdut din vedere,
crimele nu s-ar fi putut întru nimic stăvili, căci evreii având un port perfect asemuitor cu al băştinaşilor
români, poloni şi turci, fiind imposibil a-i deosebi după exterior, urma să se deschidă o poartă mare
crimelor, sub scuza totdeauna posibilă, că crezuse că au avut înainte-le un evreu; deosebit de aceea, că
evreul era un factor comercial, indispensabil Principatelor. Era dar o lege ce trebuia să fie una pentru
toli''. (L.B.)
266. Ubicini, op. cit„ p. 49. (N.a.)
267. Letebre, op. cit„ p. 306. (N.a.)
268. Neigebauer, op. cit„ p. 91.
269. Nicolae Su\u (1799-1871), fost mare logofăt şi ministru de externe în Moldova. Referirea este la cartea
Aperr;u sur Ies cau.1es de la gene el de la stagna/ion du commerce el sur Ies besoins industriels de la
Moldavie (Privire asupra cauzelor înfrânării şi stagnării comerţului şi asupra necesitătilor industriei din
Moldova), laşi, 1838, 50 p. (L.B.)
270. Lefebvre, op. cit„ p. 305-306. (N.a.)
271. lbid„ p. 311. (N.a.)
212. lbid„ p. 309-310. (N.a.)
273. lbid„ p. 389. (N.a.)
274. Vaillant, op. cit„ li, p. 381. (N.a.)
275. Vegezzi Ruscalla, op. cit„ p. 125 seq. (N.a.)
276. Regnault, op. cit„ p. 387. (N.a.)
277. Grigore al II-iea Ghica, domn al Moldovei, 1747-1748. (L.B.)
278. Se are în vedere circulara Isprăvniciei judetului Prahova, prin care sunt anuntate comunele că evreii sunt
izgoniţi din sate (vezi IMER, 111/2, p. 520, doc. 435. (L.B.)
279. Orig. la Soc. istorică „I. Barasch", donatia fratilor Şaraga. (N.a.)
280. De aci rezultă că afirmarea noastră din Ochire, cap. III ,,Regimul legilor", cu privire la ordinele de izgonire
este justă. (N.a.) În studiul citat, Schwarzfeld demonstrează că proprietarul de moşie era interesat în
arendarea pământului unor negustori evrei. Aşa se explică faptul că ordinele de interzicere a arendărilor
către evrei „se repetă de mai multi domni", căci „nu se prea \ineau în seamă, fiind în opozitie cu interesele
boierilor". Ibidem. (L.B.)
281. În AR, red. M. Kogălniceanu, ed. 2, Iaşi, 1862, lip. 179-182. (N.a.) Vezi hrisovul în cauză în IMER, 11/2, p.
246-248, doc. 159. (L.B.)
282. Oei Chiaro, op. cit„ Venetia, 1718, p. 109. Observarăm aci că, din o regretabilă scăpare de vedere, noi am
citat în Ochirea pe Oei Chiaro cu anul 1817. Deci, încă la începutul veacului al XVIII-iea existau „multe
familii de evrei" în Valachia (vi sono molie famiglie di ebrei). (N.a.)
283. Dr. Barasch, Itinerar, în A7J, 1845, p. 482. V. şi IMER, 111/2, p. 377. (L.B.)
284. M. Schwarzfeld, Davicion Bally, în Al, IX, 1886, p. 27. (N.a.)
285. Ca de ex„ în hrisovul acordat Tg. Frumos la 1815: „Căbăturile ce să vinde către jidovi avea deosebita orândă,
pentru care jidovii plătea bani la domnie pe tot anul", şi mai încolo „o orândă jidovească ci sânt acolo în
târg". (N.a.)
286. Orig. în posesia mea, copia la Soc. istorică. (N.a.)
287. „Înfră!irea", Bucureşti, 1887, oct. 31, la articolul de fond. M. Eminescu, în „Conv. Lit.", X, p. 173. (N.a.)
288. D. Cantemir, op. cit„ p. 255. (N.a.)
279
289. ,,Înfrăţirea", art. cit. (N.a.)
290. Dr. Barasch, în ,,Jahr. F. Isr.", 1854, p. 254-255, considera ocuparea acestor orânzi şi ratoşe de la drumurile
mari ca un act de jertfă şi martiriu din partea evreilor, ce-l fac pentru mântuirea sufletească a
coreligionarilor lor. Vezi Ochirea la cap. I. (N.a.) Vezi lucrarea lui Barasch în antologia de fală. (L.B.)
291. Referirea se face la ordinul domnitorului A.C. Moruzi dat dregătorilor de ţinuturi privind interdicţia pentru
evrei de a lua moşii în arendă. IMER, llU1, p. 309, doc. 19. (L.B.)
292. Uricariul, IV, p. 177. (N.a.) Vezi şi nota 291. (L.B.)
294. Raicevich, op. cit. (N.a.)
295. Faptul acesta ni se indică şi în mai sus-citatul document al lui lpsi1ante. (N.a.)
296. Episcop Melchisedek, Cr. Huşi/or, p. 47. (N.a.)
297. Desigur precupeţesc şi recupeţesc. (N.a.)
298. Referirea se face la Leon Tomşa, domn al Ţării Româneşti (1629-1632). (L.B.)
299. Melchisedek, op. cit., p. 166. (L.B.)
300. „Magazin istoric pentru Dacia", red. A. Treb. Laurian şi N. Bălcescu, Bucureşti, 1845, I, p. 122-123. (N.a.)
301. Referirea se face la Radu Leon, domn al Ţării Româneşti (1664-1669). (L.B.)
302. „Magazin istoric pentru Dacia", loc. cit., p. 132. (N.a.)
303. Originalul în păstrarea mea, o copie la Soc. istorică „1. Barasch". (N .a.)
304. Uricariul, VIII. p. 29-30. (N.a.)
305. Orig. la Soc. istorică „I. Barasch", dona\ia fraţilor Şaraga; asemenea, actele din Tg. Frumos ce le vom mai
pomeni şi celelalte de împrumuturi. (N.a).
306. Melchisedek, op. cit.. 85, 159, 222, 360-363. (N.a.)
307. Orig. la Soc. istorică „1. Barasch", donat de d. Aba Abraham. (N.a.)
308. În cit. pinkes de la 1847. (N.a.) Vezi în acest sens. IMER. IIU2, p. 458, doc. 391. (L.B.)
309. Ion D. Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Edilie nouă, Bucureşti, 1887, p. 498-499. (N.a.) Ion D. Ghica
(1817?-1897), scriitor şi om politic. (L.B.)
310. /bid .• p. 513.
311. „Adevărata îndeletnicire a evreilor cu camăta în aceste lări începe cu influenţa rusească, arată Schwarzfeld în
Ochire, când boierii şi chiar negustorii români se înva\ă de la ruşi a-şi petrece cu jocul cărţilor şi
petrecerea se face patimă". „Ei îşi văzură averile risipite şi, spre a ieşi din impas, recurgeau la negustorul
evreu. Aşa au devenit mulii negustori, zarafi şi bancheri". Împrumutând boierii, ei s-au tăcut
„intermediari necesari între capitalişti şi agricultori. [... ] Aceste ne explică cum astăzi capitaliştii cei mari
din \ară sunt în mare parte israeli\i" (p. 47). (L.B.)
312. Neigebauer, op. cit.. p. 100. (N.a.)
313. Buch, op. cit., p. 26. (N.a.)
314. Zărăfia condusă de dr. Daniil a luat fiinţă probabil înainte de 1816. Din 1840 a funcţionat sub firma Michel
Danii! şi fiul. (L.B.)
315. Şapira. op. cit.; Dr. Barasch, Itinerar, AZJ, 1845. (N.a.) Vezi în sensul acesta şi scrisul acesta şi studiul lui
Barasch inclus în antologia de fală. (L.B.)
316. Lefebvre, op. cit.. p. 313-314.
317. Raicevich, op. cit., p. 126. (N.a.)
319. Zilol Românul, /ucr. cit., p. 85. (N.a.) Referirile lui M. Schwarzfeld la categoriile: liude, scutelnic, posluşnic
şi breslaş, se cer amendate. Categoria de !iude în Moldova nu se referea numai la oameni străini aduşi pe
bază de hrisov, ci ca şi în Ţara Românească are şi sensul de birnici şi în general de om. Scutelnici,
posluşnici, breslaşi, slugi ş.a., erau categorii socio-fiscale exceptate parţial sau total de bir şi de alte
obliga(ii faţă de stat şi domnie (munci publice, dări în natură etc.) şi puse la dispozi1ia boierilor şi
mănăstirilor în virtutea unui privilegiu feudal sau a unui hrisov domnesc de danie. Aceste categorii erau
recrutate unele din rândul birnicilor pământeni (scutelnicii cuveni\i rangurilor boiereşti şi
posluşnici/breslaşi ori slugile decurgând din dreptul de stăpânire asupra moşiilor locuite), altele din rândul
celor aduşi de peste hotar (pe baza unui hrisov domnesc „de milă" sau „de danie" acordaţi după singura
voinţă a domnului drept recompensă pentru servicii aduse sau drept mită, cu condilia expresă să nu fie
scoşi dintre birnici ci să fie aduşi de peste hotar).
În schimbul scutirilor fiscale sau numai a muncilor publice („havalele", „angarale" etc.) cei ce
acceptau statutul de scutelnic, posluşnic/breslaş etc. erau angajati de beneficiar prin contract („învoială")
colectiv sau individual la munci specializate (în viticultură, grădinărit, creşterea vitelor. stupărit etc.), la
munci domestice (arga1i. slugi în casă etc.), ori ca furnizori de anumite produse meşteşugăreşti
(lumânărari, săpunari, cărbunari etc.). Toate aceste obliga\ii asumate în muncă sau produse puteau fi
280
răscumpărate în bani, după o în\elegere scrisă. Vezi, mai pe larg, studiul Ioanei Constantinescu, Aspecte
ale destrămării feudalismului fn Ţara Românească şi Moldova la sfârşitul secolului al XVl/1-/ea şi
începutul secolului al XIX-iea, în Studii şi materiale de istorie medie, voi. IX, Bucureşti, 1978, p. 9-43.
În privinta aprecierilor lui M. Schw. cu privire la dezvoltarea meşteşugurilor trebuie precizat că
el se bazează în principal pe observa\iile călătorilor străini şi pe unele lucrări de epocă, nu pe izvoare
arhivistice care aruncă o altă lumină asupra gradului de dezvoltare a meşteşugului autohton. Schwarzfeld,
în intenţia lui de a sublinia rolul evreilor în dezvoltarea meseriilor în societatea românească, cade în
extrema negării totale a prezentei elementului autohton în această ramură a economiei feudale. Ce-i drept,
el subliniază absenta lucrărilor ştiintifice pe probleme de istorie social-economică românească şi
consideră că o viziune istoriografică completă asupra istoriei evreilor din România se va putea alcătui
abia după cunoaşterea sub toate aspectele a istoriei românilor. Pentru problematica meşteşugurilor în
societatea românească în istoriografia locală vezi printre altele, N. Iorga, Istoria industriei la români
(1927), E. Pavlescu, Economia breslelor în Moldova (1939); Ştefan Olteanu, Constantin Şerban,
Meşteşugurile din Ţara românească şi Moldova fn Evul Mediu (1969) ş.a. Afirmatia lui Schwarzfeld cu
privire la primele bresle sau asocialii profesionale româneşti pare a fi confirmată de cercetările ulterioare.
Astfel, Şt. Olteanu în lucrarea mai sus citată conchide că primele bresle şi statute de bresle atât în
Moldova cât şi în Ţara Românească datează din sec. al XVII-iea. În general, în cursul secolului al
XVII-iea predominau atât în Ţara Românească cât şi în Moldova asocia\iile de tipul frăţiilor (Şt. Olteanu,
op. cit„ p. 236. (L.B.)
320. Însă.şi denumirea de breslaşi obişnuită pentru meşteşugari ne arată că liuzii şi posluşnicii meseriaşi, aduşi,
erau scoşi din sânul breslelor. (N.a.) Vezi supra nota 319. (L.B.)
321. Episcop. Melchisedek, Cronica Romanului, li, p. 11-15, unde se află publicate statutele breslei, la care ades
ne vom referi, fiind singurele statute ale unei bresle de meseriaşi creştini în România ce cunoaştem. (N.a.)
322. Pentru semnificaţia Codului Callimachi vezi studiul lui E. Schwarzfeld cu acelaşi titlu inclus în antologia de
faţă.
323. Episcop. Melchisedek. Cr[onica] Huşi/or. Ioan Brezoianu, Vechile instituţiuni ale României (1327-1866),
Bucureşti, 1882, p. 101-104, tratând despre bresle cu suficienţa cu care îşi tratează toată materia, confundând
trecutul depărtat cu cel apropiat, afirmă că: „Fiecare corporaţiune era o persoană juridică". Aceasta n-are
nici o bază. Singurul isvor ce indică pentru trecut este Condica de socoteli a lui Constantin Brâncoveanu,
fără a ne spune unde se află. Şi d-sa afirmă că „Existenta unui atare aşezământ nu o întâlnim decât în
secolul al XVII-iea" (p. 101). (N.a.) Pentru condica din timpul lui C. Brâncoveanu vezi „Revista istorică a
Arhivelor României", Bucureşti, 1873. Pentru referirile la evrei, v. IMER, IUi doc. 1-31. (L.B.)
324 Dreptul magdeburgic presupune autonomie administrativă în funcţionarea municipalită\ilor; acest principiu
era adoptat şi în cazul funcţionării breslelor. (L.B.)
325. În hrisoavele cari fixează şi întăresc autoritatea episcopilor în chestii judiciare, se zice, începând cu un hrisov
de la 1675 dec. 24, repetate într-un hrisov de la 1709 marte 16 etc. (Cr. Romanului, l, p. 304 şi 331 etc.),
că „pre cine va trimite sfinţia sa în toată eparhia sfintii sale să aibă a cerea pentru călugări„. sau breas/ile
de prin târguri sau alţii". Se înţelege oare în aceste documente prin bresle numai acele de meseriaşi sau
deosebitele conditii ale locuitorilor nu ţărani, cari plătesc bir la Visteria publică şi cari se numesc
asemenea bresle? Cum era în mare breasla mazililor, neguţătorilor, armenilor, evreilor etc.? Noi credem
că de acest soi de bresle e aice vorbă.
Într-un document de la 1696 ian. 28 (Cr. Romanului, I, p. 312) e anume vorbă de „meşterii şi cu
cioclii carii sunt acolo în târg să nu se amestece (alţi functionari) la jude\ul lor, ci părintele să aibă a-i
judeca şi a-i globi, precum au fost obiceiul de veac"; în alte documente, „meşterii" nu se mai pomenesc
anume. (N.a.)
326. Czacki, ap. Graetz, XI, p. 462. (N.a.)
327. Vezi Ochirea la ..Îndeletniciri", unde indicăm datele. Pinkesul „Chevrei Chedoşa" din Neamţ (art. XVI)
prescrie meşteşugarilor de a nu lucra în ziua de înmormântare a vreunui membru din „Chevra" - au
trebuit, dar, să fie acolo meşteşugari evrei la a 2-a jumătate a veacului trecut, pentru a se fi introdus o
prescrip\ie specială pentru ei. (N.a.)
În cazul când corespunde adevărului constatarea că acest statut era de fapl de provenienţă
poloneză şi că dalează de la mijlocul secolului al XIX-iea, atunci referirile cu privire la obligaţiile
meşteşugarilor au în vedere pe cei din Polonia şi nu pe cei din Piatra Neamţ. Pe de altă parte, însă, este de
presupus că acest statut a fost adus la Piatra Neamţ cu scopul de a fi folosit de evreii de acolo ca model
pentru alcătuirea unui statut local (vezi supra nota 168 - L.B.).
328. Că evreii nu figurau în breslele creştine avem o dovadă în cele ce relevă Fotino (care scrie pe la 1812, op. cit.,
III, p. 340). Eacă ce ne arată el vorbind despre diverse clase: „1.500 hrisoveli\i. Aceştia formează
comunită(ile sau corpora(iunile comerciale şi industriale; fiecare comunitate capătă hrisov, în care se
281
prescriu numele celor ce o compun: între aceştia intră şi streinii sârbi şi armeni, cari se numesc şi rupie de
Vis1erie, şi mai de mult se numeau oamenii Cămării, fiindcă-şi plăteau darea la cămăraşul cel mare ... JO
mii evrei, împărţiţi iarăşi în comunităţi după oraşe. având fiecare comunitate câte un hrisov special şi
contribuind cu câte o sumă determinată". Evreii nu formau, dar, un corp cu celelalte bresle. Aceasta
rezultă în mod direct şi clar şi dintr-un hrisov de la 1826 fev. 27 (Uricariu/, V, p. 169), în care „isnaful
pitarilor creştini", din oraşul laşi, cere ca evreii să nu aibe drept de a coace şi vinde pâne la creştini, ceea
ce i se admite cu oarecari condiJiuni. La aceasta să adăugăm ceea ce ştim deja, şi ceea ce Brezoianu, op.
cit., p. 103, o arată în mod direct, că fiecare breaslă era pusă sub patronajul unui sfânt-patron, ce n-a putut
fi nici comod, nici plăcut unui meseriaş evreu. (N.a.) V. şi IMER, 111/l, p. 527, doc. 118. (L.B.)
329. Fotino, op. cit., p. 340, arată că numai în Moldova era pe la începutul veacului acesta 15.000 breslaşi în slujba
boerilor, cu scutire de bir. Această cifră rezultă poate în plus din Condica /iuzi/or, publicată în Uricariul,
VII şi VIII. După Fotino: „Breslaşii sunt în categoria posluşnicilor din Ţara Muntenească; ei nu dau nici o
dare". (N.a.)
330. Statutul breslei ceaprazarilor din laşi, în IMER, Il/2, p. 438-440, doc. 305. (L.B.)
331. Statutul breslei croitorilor evrei din Bacău, vezi I. Kara, Obştea evreiască din Bacău, Bucureşti, Editura
„Hasefer", 1995, p. 206-209. (L.B.)
332. Copiile pinkesimilor, la Soc. istorică „1. Barasch". Originalele păstrate în sinagogile respective. (N.a.)
333. Se are în vedere că faptul calităJii de membru în Hevra Kadişa (Societate de înmormântare) presupunea o
anume notabilitate. (L.B.)
334. Vezi în acest sens statutul ceaprazilor evrei din Iaşi: an. 20 stipula obligaţia fiecărui membru să dea anual
câte o jumătate de galben pentru Talmud Tora. IMER, 11/2, p. 439, doc. 305. (L.B.)
335. „Breslele„. îndelung timp au păstrat şi la noi ceva din caracterul lor religios primitiv. Aşa, de ex., „. fiecare
breaslă îşi avea biserica sa, pe care o întretinea cu cheltuiala comună a breslei, pentru care chiar bisericile
căpătau numirea de la breasla ce o întretinea; d.e., în Iaşi Biserica Curelarilor, Biserica Tâmplarilor, a
Măcelarilor (Sf. Dimitrie Misaiu din Tătăraşi), a Brânzarilor (Sf. Vasile din Tătăraşi), a Aprozilor (Sf.
Voivod din Tătăraşi) etc.", în Melchisedek, Cr. Huşi/or, p. 269-270). (N.a.)
336. Reg. Org. al Moldovei, an. 99 b. (N.a.)
337. /bid., cap. III, anexa R, an. XXI. (N.a.)
338. lbid., an. XXII. (N.a.)
339. V.A. Urechia, lucr. cil., p. 6. Aci, d. Urechia admite o altă enormitate, imputând Reglementului Organic
desfiintarea breslelor speciale de meşteşugari, pe când în realitate el le ridică la instituJie de stat. Lipsa
evreilor din breslele române, d. Urechia şi-o explică prin lipsa totală de reprezentanţi evrei la meşteşuguri.
Putin îl imponă [interesează] pe d-sa relevările unor contimporani ca Carra, Sulzer, Fotino, Recordon etc.
Nici nu voieşte a-şi da osteneala de a le combate. D. Urechia consideră ca o sdruncinare a breslelor faptul
că evreii se retrag de la contributia pentru biserică. O părere de tot ridiculă, cu atât mai mult cu cât dacă
chiar această contribuţie ar fi putut da evreilor putere la concurentă, ei însă o da la sinagoga în care se
închinau; căci la evrei oricine e obligat a-şi plăti locul în sinagogă. (N.a.)
340. MA, li, nr. 476, p. 8. (N.a.) Referirea se face la hotărârea Sfatului Administrativ privind obligaţiile Breslei
Blănarilor din Botoşani. Vezi IMER, 111/2, p. 311-312, doc. 327. (L.B.)
341. A.O. Birnberg, /ucr. cil. (N.a.)
342. Apud Neigebauer, op. cil., ed. 1859, p. 221-222. (N.a.)
343. Neigebauer, op. cit., p. 99-100. (N.a.)
344. Observând originalul cu atentie, ni se pare că lipsesc mai multe foi. (N.a.)
345. Recordon, op. cil., p. 77. (N.a.)
346. Ion Ghica, op. cil., p. XIV. (N.a.)
347. Episcop Melchisedek, Cr. Huşi/or, p. 251. (N.a.) Documentul este publicat în IMER, 11/2, p. 24-25, doc. 23.
(L.B.)
348. Şapira, lucr. cil. (N.a.)
349. În posesia Soc. istorice „1. Barasch", donatiunea fraJilor Şaraga. (N.a.)
350. Desigur Schwarzfeld idealizează statutul evreului „pământean". El nu a avut niciodată statut identic cu
românii autohtoni şi nici chiar cu creştinii străini. Vezi chiar şi prevederile în Codul lui Callimachi care
numai armenilor le acorda dreptul de a deţine vii, nu şi evreilor. (L.B.)
351. Reglementul Organic consfinţi la rândul său această dispoziţie, prin an. 155, cu privire la comerţ:
„Comercianţii străini nu vor putea neguţători în \ară decât conformându-se prescripţiilor tratatelor
existente între Poana otomană şi puterile ai căror supuşi vor fi comerciantii". (N.a.)
352. Raicevich, op. cil., p. 126. (N.a.)
353. Buch, op. cil., p. 147-150. (N.a.)
282
354. Condica criminală, art. 33, cartea I, sună: „Nobilul de familie, de rang sau de profesie, precum boerii,
neguţătorii, doctorii, avoca(ii şi altii cu deosebit caracter nu se supun la bătae". Buch, op. cit., p. 75. (N.a.)
355. Deci, se vede că nu numai evreii, ci pământenii îndeobşte treceau la supuşenie, căci altfel Reglementul
Organic ni-i indegeta, nu indica. (N.a.)
356. C.A. Rosetti (1816-1885), scriitor şi om politic, prieten apropiat al lui C.O. Rosenthal. (L.B.)
357. În a doua epistolă domnului Barbu Ştirbei (scrisă la 1850), p. 49. (N.a.)
358. Vezi supra, E. Schwarzfeld, Evreii din Moldova sub Reglementul Organic, nota 78. (L.B.)
359. Adică impunere şi plată prin colectiv, respectiv prin comunitate. (L.B.)
360. Buch, op. cit., p. 74. (N.a.)
361. Carra, op. cit., p. 253-254; Fotino, op. cit., III, p. 207. (N.a.)
362. Lindau, op. cit., p. 46, după opera engleză a lui Wilkinson, ce fu în tara la 1814. (N.a.)
363. Fotino, op. cit., III, p. 340. (N.a.)
364. Acest hrisov e în păstrarea mea; o copie la Soc. istorică „I. Barasch". (N.a.)
365. Documentele ulterioare pentru alte oraşe şi Botoşani sunt stilizate într-un mod mai identic, numai suma
variază. Aceste documente sunt: pentru Iaşi, 1826 iunie (în „Rev. Isr.", 1874, p. 7-8), pentru Piatra, 1826
(Fr., V. p. 46-47), pentru Botoşani, 1821 (la Soc. istorică). (N.a). Pentru hrisovul privind obligatiile
evreilor din Piatra Neamt. vezi !MER, HUI, p. 538, doc. 124. (L.B.)
366. În posesia Soc. istorice „I. Barasch", donat de d. David Feigeles. (N.a.)
367. Această sumă, destul de mare pentru acea vreme, avea să rezulte din 5 parale de oca de came, 4 şi 6 de
untură, 6 de tăerea unui curcan, 4 de curcă, 2 de boboc, 2 de găină, I de pui, la Kaparoth de la orice
pasăre I para, de picior de vacă I, fleici 4, pastramă de afară 6 parale de oca. Dar pentru ca o sumă aşa
mare să rezulte din taxe aşa de mici, trebuea ca populatia să fi fost în Iaşi destul de numeroasă la 18 JO.
(N.a.)
368. Urechia, Sama Visteriei Moldovei din 1818, Bucureşti, 1887, p. 3. (N.a.)
369. Uricariul, VII, p. 106-107. (N.a.)
370. Urechia, O statistică etc., p. 5. (N.a.) Extrasul din registrul cu numele evreilor din compania citată este
publicat în !MER, HUI, p. 462, doc. 85. (L.B.)
371. După citata statistică. (N.a.)
372. „Communaute Israelite", Anexa P., art. LIII. (N.a.) Prevederile respective ale Regulamentul Organic sunt
publicate în !MER, IIU2, p. 24, doc. 168. (L.B.)
373. Un act datat laşi, 1832 aug. 21, în MA, II, nr. 558, p. 65-67. (N.a.)
374. Loc. cit., li, nr. 716, p. 209. (N.a.)
375. lbid. (N.a.)
376. Într-un contract de came cuşeră din Poeni datat 1816 sept. 14, o copie la Soc. istorică „I. Barasch". (N.a.)
377. În citatul contract din Poeni, de la 1846. (N.a.)
378. Hatihumaium, denumire dată ordinului de cabinei semnat de mâna sultanului. (L.B.)
379. „Conv. Lit.,", XXI, p. 580 şi 581, unde este publicat un hatihumaium de la 1826. În Fotino, Uricar, Tezaur de
mon. ist., se află celelalte pomenite mai sus. (N.a.)
380. Vezi prevederile Regulamentului Organic pentru evreii în Ţările Române, în !MER, IJU2, p. 22-25, doc. 168.
Pentru interpretarea acestor prevederi, vezi studiul lui E. Schwarzfeld, Evreii din Moldova sub
Regulamentul Organic, inclus în antologia de fa(ă. (L.B.)
381. Art. 94. (N.a.) Vezi !MER, IIU2, doc. citat. supra. (L.B.)
382. În MA, II, p. 67. (N.a.)
383. Loc. cit., Iaşi. 1855, I, nr. 392, p. 526-527. (N.a.) Documentul este publicat în !MER, IIU2, p. 223, doc. 268.
(L.B.)
384. Neigebauer, op. cit., p. 93-99. (N.a.)
385. Documentul este publicat în IMER, IIUI, p. 309, doc. 19. (L.B.)
386. E contractul mai sus citat. (N.a.)
387. Vezi citatul document de la 1845. (N.a.)
388. Regi. Organic consacră această oprire prin art. L din anexa P, sub Corn. Israelită. (N.a.)
389. Episcop Melchisedek, Cronica Romanului, I, p. 161 ne arată pe armeni posedând moşii încă la 1529. (N.a.)
390. Dr. Barasch, Itinerar, în AZI, citat la „Starea morală şi materială". Şapira, lucr. cit., unde indică cazuri pentru
jud. Prahova. (N.a.) şi !MER, IIU2, p. 377. (L.B.)
391. Vezi doc. publicat în !MER, IIUI, p. 399-400, doc. 58. (L.B.)
392. Orig. la Soc. Istorică donat de E. Esriel Kuppermann. (N.a.)
393. MA, I, nr. 392, p. 527. (N.a.) Documentul este publicat în !MER, IIU2, p. 292-293, doc. 317. (L.B.)
394. Vezi între altele un act de la 1830, sept. 6, în MA, I, p. 526, la notă. (N.a.) Vezi documentul în !MER, IJU2, p.
15, doc. 162. (L.B.)
283
395. D. Cantemir, op. cit„ p. 245 spune că evreii, armenii şi grecii „nu au voe cu moşii şi cu case să fie statornici(i
în Moldova", şi Cantemir, totdeauna sincer, arată că această restricţiune are drept cauză avuţia lor:
„findcă aceştia sunt cei mai bogaţi". (N.a.)
396. Dr. Barasch, în Itinerar, 1845, p. 481, „Pruncul Român", 1848, p. 74. (N.a.) V. şi !MER, 111/2, p. 377. (L.B.)
397. Actul citat de la 1806 apr. 29. (N.a.)
398. Actele citate din Ploieşti de la 1836 iulie 28 ne arată un proprietar evreu înainte de anul 1806; de la 1819, o
proprietate moştenită; Şapira, lucr. cit„ ne indică alţi evrei vechi proprietari. (N.a.)
399. În „Vestitorul românesc", Bucureşti, X, 1846, p. 162. (N.a.)
400. Vezi Dr. Barasch, în cit. de mai sus. (N.a.) V. şi !MER, 111/2, p. 377.
401. Codicele Calimach, art. 91; Codicele Caragea, III, cap. XIV, art. 2. (N.a.) Vezi prevederile Codului
Callimachi pentru evrei în lMER, lll/l, p. 399-400, doc. 58. (L.B.)
402. Paul de Aleppo, I. c. Documente diverse în Arhiva Statului din Bucureşti. (N.a.)
403. Conform documentelor de epocă, jurământul more judaico a fost în uz atât în Moldova, cât şi în Ţara
Românească. În Moldova, încă din mijlocul secolului al XVIII-iea. Vezi în acest sens !MER, 11/l, p. 124,
doc. 142; !MER, 11/2, doc. 204, p. 308-309, 467, doc. 328: !MER, 111/2, p. 328-334, doc. 336. M.
Schwarzfeld constata următoarele în legătură cu această formulă de jurământ: „Evreii, cel puţin din
timpul fanarioţilor, erau şi sunt supuşi la formule grele şi absurde". Ochire, p. 56. În legătură cu îndoiala
lui M. Schwarzfeld dacă în Ţara Românească s-a aplicat vreodată acest tip de jurământ, v. !MER, 111/2, p.
37-38, doc. 180. Este protestul obştei evreilor spanioli din Bucureşti adresat generalului P.D. Kiseleff,
împotriva faptului că un negustor din obştea lor este obligat să presteze acest tip de jurământ. (L.B.)
404. Oei Chiaro, op. cit.: „Non e loro licito ii portar abiti con altro colore, se non nero, o pavonazza non potendo
adoperare stivaletti gialli, ne rossi, ma benzi neri". (N.a.) (Nu le este îngăduit să poarte haine de altă
culoare decât neagră sau vânătă şi nu se pot încălţa cu conduri galbeni sau roşii, ci numai negri). Vezi
pentru traducere IMER, li/I, p. 32, doc. 46. (L.B.) Să nu uităm, că aceste sunt tipărite la 1718. În
Ochirea, la cap. ll, despre „Port", din eroare puind data operei lui Oei Chiaro la 1817, concluzia n-a putut
să nu difere. (N.a.)
405. Uricariul, III, p. 187, hatişeriful din 1803. Fotino, op. cit., III, p. 226, din 1787. (N.a.)
406. Wilh. Schwarzfeld, op. cit„ la Soc. istorică „I. Barasch". (N.a.)
407. D. Cantemir, op. cit„ p. 303. (N.a.)
408. Uricariul, VIII, p. 32-33. Orig. doc. la epitropia spitalului Spiridon. (N.a.)
409. Într-un hrisov de la Iaşi, 1765 iunie I, în Uricariul, VII, p. 49-50. (N.a.)
41 l. Anexa P, paragraful LIV. (N.a.) Prevederea în Regulamentul Organic este formulată în termenii următori: ,,În
şcolile publice ale pământului vor fi şi copiii jidovilor primiţi, cu aceasta însă ca să-şi ee şi forma portului
celorlal\i şcolari, fără vreun fel de osăbire". !MER, lll/2, p. 24, doc. 168. (L.B.)
412. Într-o petiţie publicată în Traian, red. B.P. Haşdeu, Bucureşti, 1869, p. 102, ce evreii din Iaşi o adresară, la
1831 sept. 27, către Kiseleff, împuternicitul Rusiei, atunci suzerană a Moldovei, ei se exprimau astfel:
„Asemenea ne rugăm cu toată supunerea Excelenţei voastre ca de se va aşeza vreun institut pentru cultura
norodului (prin Regi. Org. ce avea a se vota şi promulga), să nu fim trecuţi cu vederea, ci cu milostivirea
împărtăşiţi de binele obştesc ce izvorăşte din asemenea instituturi". O dată ce avură dorinţa, ce alta le
stete în cale ca această restricţie? (N.a.)
413. MA, II, nr. 684, 181-182. (N.a.) Vezi în acest sens declaraţia librarilor evrei, publicată în !MER, 111/2, p. 461,
doc. 394. (L.B.)
414. MA, I, nr. 390, p. 526. (N.a.)
415. Schwarzfeld se referă mai pe larg la această funcţie în Ochirea: „Această înaltă funcţie se modela după cea
similară din Turcia, ia acordând înaltului prelat un rol însemnat şi privilegii productive. Hahambaşa îşi
avea reşedinţa în Iaşi şi un împuternicit vechil în Bucureşti. Peste puţin, pare că autoritatea lui hahambaşa
din Iaşi se mărgini numai la Moldova, şi evreii din Muntenia încep a-şi alege pe unul deosebit. Pe la
mijlocul acestui veac, această funcţie se desfiinţează. Pentru Moldova este data de 4 sept. 1834". (Vezi
!MER, 111/2, doc. 203). Toţi hahambaşa din Moldova erau descendenţi direcţi ai rabinului Naftali Cohen
şi se cunoşteau sub numele de „Naftulovici". Ochirea, p. 59. (L.B.)
416. Vezi Ochire la cap. III, Regimul legilor. (N.a.)
417. Traducerea completă a inscrip\iei este publicată în I. Kara, 1994, p. 21, doc. 64. (L.B.)
418. Cf. transcrierii lui I. Kara, inscripţia datează din iulie 1733. Loc. cit„ p. 22, doc. 67. (L.B.)
419. Făcând parte din „Dela" Comunităţii Bucureşti, din acel an. (N.a.)
420. Şapira, lucr. cit„ la adaus. (N.a.)
421. Art. 300 al RegL Org. muntenesc. (N.a.)
284
422. M. Asiei, op. cit., în „Hajoetz", I884 febr. 4, (N.a.) Vezi în acest sens, IMER, 111/2, p. 297-300, doc. 320.
(L.B.)
423. Vezi !MER, IIUI, p. 486-487, doc. 100. (L.B.)
424. Vezi Ochirea, la cap. IV. Regimul legilor. (N.a.) Schwarzfeld precizează în Ochirea că hahambaşa judeca
toate pricinile între evrei, cu dreptul de recurs la cămăraşul cel mare şi apoi la vodă (p. 60). (L.B.)
425. Bergl, op. cit., p. 123.
426. Art. 39 din Regulamentul Organic muntenesc. (N.a.) În legătură cu prevederile Regulamentului Organic
referitoare la statutul evreilor în Ţările Române, Schwarzfeld conchidea următoarele: „Această influenţă
rusească fu fatală pentru evreii-români [„.] Influentei ei se datoreşte naşterea chestiunii israelite în
Moldova, de unde trecu şi în Valahia". Dar în Valahia, sublinia Schwarzfeld, „când izbucni Revolu\ia la
1848, guvernul ei provizoriu decretă, o dată cu libertă!ile poporului, şi emanciparea evreilor. Dar această
stare a durat doar până la căderea guvernului, evreii rămânând în starea dinainte". Ochirea, p. 62. (L.B.)
427. Regulamentul Organic, art. 39. (N.a.)
428. Recordon, op. cir., p. 77. Vezi textul lui Recordon în traducere, în IMER, IIUI, p. 468-470, doc. 89. (L.B.)
429. Op. cit., p. 79. (N.a.)
430. Neigebauer, op. cit., editia 1848, p. IO!. (N.a.)
431. Girardini, op. cit., v. I, p. 294. (N.a.)
432. Lefebvre, op. cit., p. 307. (N.a.)
433. În cele ce urmează, reproducem din Ochire câteva din exemplificările la care se referă Schwarzfeld: „Cum
au fost tratati evreii în aceste lări şi ce soartă au avut?
Iacă întrebări grele de răspuns cu preciziunea şi detaliile necesare, fiind o lipsă aproape totală de
documente directe cu privire la evreii români. În orice caz, din datele ce posedăm până acum, putem
deduce cu siguranfă dl ei n-au trăit aci în o linişte şi fericire adevărată. Multiplele suferinte ale românilor
au fost şi suferintele lor. Ei pătimiră, ca şi dânşii, când de pe urma nevoilor tării, războaielor veşnice şi a
năvălirilor de tot felul (un act de la 1804, în RI. I, p. 569-570, ne arată că evreii cădeau adesea în robia
tătară), când de pe urma domniei şi a slujbaşilor ei, şi când de pe urma populatiei băştinaşe sau a alti
locuitori ai ţării.
Să cităm cu privire la acesta un pasaj din pinkuesul Sinagogei Mari din Bucureşti, în care se află
o schiţă a trecutului până la data întemeierii ei, 1847:
«Multe întâmplări şi incidente au trecut peste ei (evreii din Bucureşti), multe nevoi, necazuri şi
dureri fără număr au pătimit, ziua n-au avut linişte, noaptea n-au avut odihnă, răgaz pentru sufletul lor
n-au găsit, cu inima în dinţi au trăit, fiind d-a pururea moartea înaintea lor, de multe silnicii, hărţuieli,
nenorociri, războaie şi ciumă, de multe măsuri aspre şi silire la apostoazie din partea acelora ce au căutat
a le răpi viaţa, până s-a sculat un mântuitor al israeliţilor, Caragea-Vodll, la I8I5». (După versiunea
existentă şi reprodusă în notiţa finală a Corn. din Ploieşti, Caragea şi-a datorit tronul intervenţiei unui
evreu foarte influent din Constantinopole, numit Basarghen-paşa, care făcându-i acest serviciu, i-a pus ca
condi\ie de a proteja pe evreii de sub stăpânirea sa, iar el s-a tinut în mod cinstit de cuvântul dat).
În genere vorbind, pare că evreii-munteni au trecut prin mai aspre încercări ca cei moldoveni. Ei
au fost într-această parte totdeauna mai puţin numeroşi, dar totuşi mai mult expuşi la hărţuielile domnilor
şi ale populaţiunii. Ceea ce ne spune pinkesul, o mărturisi şi Mendel Wiener, fost staroste al evreilor din
Bucureşti (Psantir, Corot haiehudim be-Romanie, 1873, p. 113-114), o afirmă de asemenea şi istoricul
Drăghici (op. cit., I, p. 112), că în Bucureşti «Îi tratau (pe evrei) mai rău decât tiganii». «Erau multe uliţi
şi mahalale în care de răul populaţiei nu se puteau hazarda să treacă decât travesti\i, fiind siguri de
pătaniile cele mai mari la caz de recunoaştere». (M. Asiei, în «Hajoetz», nr. din 21 ianuarie 1884). «Cu
prilejul Sf. Ion Botezătorul, se da afund în Dâmboviţa pe orce evreu peste care din întâmplare se putea da
în apropierea locului în care se săvârşea ceremonia solemnă, religioasă, în prezenta lui vodă». (lbid., în
nr. din 28 ian. I884). Pentru motive cu totul neînsemnate, se iveau turburări sau revolte contra lor şi
cădeau multe jertfe. Se cunosc deja cinci cazuri în care populaţiunea bucureşteană se ridică, fără motiv, cu
mânie contra evreilor: la 1770 (Psantir. Corot haiehudim, p. 59-6I), cam la 1785 (M. Schwarzfeld,
Davicion Bally, AI, IX, 1886, p. 4), 1801, I806.
Masa fanatică (în Muntenia, religiozitatea şi fanatismul erau stăpâne peste toate clasele sociale,
nu ca în Moldova, unde numai clasa de sus tinea la lege, cum arată Paul de Aleppo - „Arh. Ist.", I, 2, p. 69):
«În Ţara Românească, pe care O-zeu s-o păzească, e cu totul altfel (ca în Moldova): religiozitatea
locuitorilor, moderatiunea lor şi buna purtare (moralitatea lor), sunt extreme». Muntenii erau mai puţin
toleranţi ca moldovenii fa\ă cu to\i străinii de alt rit sau altă lege: din astă cauză, evreii erau mai pu\in
numeroşi acolo; tintă principală [fu] silirea evreilor la botez. Această ţintă apare cu totul lămurită în
revoltele de la 1770 şi 1806, despre care ni s-au păstrat detalii mai multe.
O scenă din cele mai romantice din martiriul israelit se petrecu în revolta de la 1770.
285
O evreică
cu patru copii căuta să se scape, ca multe alte familii, într-o casă boierească din Podul
Caliti: însă
în apropierea locului de mântuire, o ajunseră un roi de răzvrălilori. Când puseră mâna pe ea şi
copilaşii ei, ei hotărâră să aleagă înlre moarte şi botez. Atunci le zise ea: «Eu sunt gata la botez, dar copiii
nu-i botez sub nici un chip, mai bine omorâti-i». De cuvânt, ei înjunghiară odraslele una după alta:
copilaşul cel mai mic primi moartea lângă sânul ei; apoi, nemiloşii cerură nefericitei eroine să-şi
împlinească promisiunea, primind botezul. «O, proştilor, le răspunse ea, mie îmi era frică că mă veti ucide
pe mine şi pe copii îi veti duce la botez cu sila; de acum putin îmi pasă de voi» şi cu ochii spre cer adause
strigând: «Ascultă Israel», iară ucigaşii îi tăiară sânul, o 1rântiră la pământ şi umblară cu caii pe corpul ei,
până îşi dădu sufletul.
Pe când masa, poporul, se năpustea asupra evreilor, boierimea, în relatii strânse de prieteşug şi de
afaceri cu ei, le tinea partea şi în toate cazurile ni se arată pe evrei refugiindu-se în curtile boiereşti, ce
erau în trecut ca nişte cetăti. unde erau primiti şi ospătati până la liniştirea spiritelor. În schimb, în caz de
restrişte, boierii aveau un adăpost sigur la evrei, la care ei recurseră mai ales în timpul volintirilor, la
intrarea turcilor în Ţările Române; şi-şi întrebuintau în diverse ocazii influenta lor la paşale, spre a-i scăpa
de rele şi nefericiri. Fapte care nu o dată se repetară şi în Moldova. (Psantir, Corot haiehudim, p. 121-
132; Dr. E. Schwarzfeld, Evreii sub illvera, în Al, VII, 1884, p. 13-34, unde se citează mai multe cazuri;
M. Schwarzfeld, Davicion Bally, p. 10; I. Şapira, în citata Com. Ploieşti).
Moldovenii, deşi socoteau că «A ucide sau a prăda pe turci, pe tătari şi pe evrei... nu este păcat
sau ucidere» (Cantemir}, deşi erau de felul lor «gata de jaf», totuşi se multumeau numai a se atine în calea
lor la drumul mare, a-i ucide şi jăfui, 'fără a-şi face din asta vrun scrupul de conştiintă, dar n-au simtit
pornirea de a se ridica împotriva lor în masă, cu gândul de a-i converti la creşlinism.
În adevăr, în Moldova nu se cunosc cazuri de revoltă împotriva evreilor, decât unul la 1835, în
Târgu-Ocna, din un motiv religios (Psantir, Corot haiehudim, p. 145-147) şi câteva în Galati (la 1797,
1842, 1848, în Psantir, Corot haiehudim, p. 139-140, 150, 150-151, şi la 1846, motivată prin o acuzare de
sânge: la 1850 februarie, în AZI, acel an, p. 259). Toate aceste răsculări avură consecinte grave pentru
locuitorii evrei. După 1850, revoltele se înletesc încă în astă localitate, unde populatiunea era
dintotdeauna foarte pestrită şi mai ales greacă; chiar repetatele acuzări de sânge nu au în Moldova acele
consecvenţe grave ca în Muntenia; ba şi aceste le găsim de multe ori provocale şi conduse de străini, cu
deosebire de greci şi bulgari, care au poftă de a vedea pe evrei schingiuiti şi casele lor jefuite de ei şi ai
lor. O trăsătură nobilă şi caracteristică pentru vechiul cler român ni s-a conservat în revolta de la 1797 din
Galati. Se povesteşte că preotul Ignat de la biserica Sf. Arhangheli, adânc pătruns de fll.rădelegile ce se
săvârşeau asupra evreilor, se prefăcu că aprobă pe fanaticii răzvrătilori greci şi că are arzânda dorintă de a
trimite el însuşi în cealaltă lume pe cât de multi evrei, prin mijloace cât de crunte. Răzvrătitorii jăfuitori îi
aduseră îndată 70; el îi ascunse atunci în biserică şi le dete cele necesare pentru hrană şi voia de a-şi găii
acolo.
În toate cazurile de răsculare a populatiei, fie indigene sau străine, în Valachia şi în Moldova,
evreii nu avură de înregistrat numai omoruri şi răniri, ci şi jafuri fli.cute în toată voia şi libertatea şi cu acel
nesat care e propriu oricărei bande, purtate de o ură sau mânie întemeială sau nu; la aşa ocazii triste,
loviturile se îndreptau şi conlra sinagogilor israelite şi a sulurilor legii, cu deosebire în Galaţi.
O serie înlreagă de faple cu consecvente triste şi dureroase penlru comunilăţi înlregi sau cel pu\in
pentru o parte din populatia israelită din anumite localităti. fură provocate prin calomnia luării sângelui,
acea hidoasă calomnie care de la ivirea ei a secerat mii de nevinovaţi în mai toate slalele europene. În
Principatele Române ea începe a prinde rădăcini pe timpul domniei fanariote. O propagandă religioasă rău
în\eleasă, cu tendinţa de a izbândi convertirea evreilor la creştinism, importează în ţară o sumă de opere,
care furnică de poveşti şi calomnii oribile conlra evreilor şi între care calomnia luării sângelui ocupă un
loc de căpetenie; şi aceste opere, spre a fi mai citite şi mai gustate, se publică pe româneşte, într-o formă
şi un stil cu totul pe gustul poporului şi apropiate de mintea şi priceperea lui; tipărite pe spezele
mitropoliţilor, ele găsesc o răspândire mare prin intermediul organelor lor. Astfel se încuibează în Ţările
Române această odioasă fabulă, în contra căreia în zadar luptară apoi chiar cele mai nobile spirile române,
şi evreii cad, în numeroase rânduri, ca jertfe pe altarul unui fanatism hrănit şi provocat de cler". (N.a.)
Extras din Ochire, Al, X, 1888, p. 63-66. (L.8.)
434. Şapira, lucr. cit., (N.a.)
435. Vezi în acest sens IMER, III/I, p. 297, doc. 320. Referirea se face probabil la Jurnalul Sfatului Administrativ
Extraordinar din Bucureşti din 5 mai 1843. (L.8.)
436. „Vestitorul românesc", 1845, IX, nr. 64. (N.a.)
437. Buch, op. cit., p. 102-104. (N.a.)
438. Girardin, op. cit., p. 294. (N.a.)
286
439. Conţinutul acestui document mi s-a împărtâşit în Botoşani. Proprietarul documentului ed. Davidel. (N.a.) În
legătură cu aceste plângeri, vezi poziţia lui Scarlat Callimachi, domn al Moldovei, care a emis un hrisov
în mai 1817, condamnând calomniile antievreieşti proferate de locuitorii din Botoşani, în IMER, III/I,
p. 402, doc. 60. (L.B.)
440. Iosef Kaufman, Comunitatea din Roman. (N.a.)
441. A.O. Bimberg, lucr. cit., (N.a.)
442. M. Braunstein-Mebaşan, Amintiri, la Soc. istorică. (N.a.)
443. Şapira, lucr. cit. (N.a.)
444. Josef Kaufmann, Comunitatea din Roman. (N.a.)
445. În legătură cu pamfletul fnfruntarea jidovilor, vezi evocarea lui Psantir, inclusă în antologia de faţă. (L.B.)
446. Veniamin Costache a fost înscăunat mitropolitul Moldovei în 1803. Cu o întrerupere între 1806-1821 se află
în această funcţie până în ianuarie 1842. (L.B.)
447. Acest caz l-am auzit adesea în familie. Răposata mea mamă ne povestea această întâmplare ca auzită de la
mama ei, care a fost între cei adăpostiţi la Mitropolie. (N.a.)
448. M. Drăghici, op. cit., li, p. 111-113. (N.a.)
449. Ubicini, op. cit., p. 160-161. Vaillant, op. cit., lll, p. 401. (N.a.)
450. Vaillant, op. cit., I, p. 248-249. (N.a.)
451. lbid., p. 252. Ubicini, op. cit., p. 39, ca isvoarc indică pe Vaillant, Kogălniceanu, după Boufin Engel şi un
memoriu saxon scris la 1477. (N.a.)
452. G. Şincai, Cronica românilor, Iaşi, 1853, III, p. 50. (N.a.)
453. Uricariul, Vlll, p. 152. (N.a.)
454. Se are în vedere următoarea precizare: „comisiile vor însămna în foaia înscrierii: starea şi meşteşugul
fiecăruia jidov, pentru că acei ce nu ar avea vreo stare sau meşleşug şi cari, fără a urma vreun meşteşug
folositori, ar trăi fără căpătâi, să fie depărtaţi din ţară şi nici alţii aseminea să nu mai poată intra în
Moldova. (IMER, lll/2, p. 23, doc. 168). (L.B.)
455. Buch, op. cit., p. 32-43. Detaliile cu privire la sumă şi la persoana lui Michel Danii! sunt exagerate, cum mi
s-a afirmat de persoane bine instruite la chestie. (N.a.)
456. Sub această căpetenie (Samuel b. Ali din Bagdad) au venit ambasadori din partea unui popor păgân din
muntii Armeniei (tătari?), care dorea învăţători de religie iudaică pentru \ara lor, care să predea poporului
iudaism, întrucât şapte principi au decis adoptarea cunoştinţelor iudaice (în jur de 1180-1185)„.
Cunoscători săraci ai legii din Babilonia şi Egipt s-au decis să predea populaţiei prozelite Biblia şi
Talmudul. În prima jumătate a secolului al Xlll-lea, o parte din tătari şi cumani au fost trataţi ca evrei. Se
vorbeşte chiar despre un popor nou care stă mai aproape de adevărul evreilor decât celelalte naţiuni şi
care a apărut în jurul anului 1240. Putea fi vorba numai despre tătari. (Tr. L.B)
287
WILHELM SCHWARZFELD (1856-1894)
Istoric şi filolog
Note biografice
Al doilea fiu, după Elias Schwarzfeld, născut în familia cărturarului Benjamin
Schwarzfeld.
A urmat studii liceale şi doi ani la Facultatea de Litere şi Filosofie la Iaşi. Nu şi-a
terminat studiile, optând pentru forme de instruire extrauniversitare. Ca bun cunoscător
al limbii ebraice, s-a dedicat explorării pietrelor mormântale din Iaşi. Descifrările sale
epigrafice sunt preluate şi astăzi de cercetători contemporani ai domeniului. A fost
membru fondator al Societăţii istorice „Iuliu Barasch". Momentul înfiinţării societăţii a
însemnat o nouă etapă în viaţa lui W. Schwarzfeld. „Programa de activitate a acestei
societăţi, scria fratele său Moses Schwarzfeld, corespunde cu năzuinţele lui intime, cu
entuziasmul său pentru cercetări şi revelaţiuni ştiinţifice. Se puse imediat pe lucru şi
rezultatul fu un tezaur de copii şi extrase din documente şi din descrieri de-ale
călătorilor". W. Schwarzfeld a elaborat o serie de studii importante privind în primul
rând istoria culturală a evreimii din Iaşi.
Studii privind istoria evreilor din România
I. Studii apărute în Al:
- Iosef David Cohen din Zvolevi (mort 1828). Schiţă biografică, XU1888, p. 204-205.
- Iosef Uhrman, ibidem, p. 205-206.
- Instrucţia la evreii din laşi de la începutul veacului actual până la 1866. Schiţă istorico-
culturală, Xll/1889, p. 21-40.
- Învăţaţi şi scriitori evrei din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre. Schiţă
istorico-culturală, după inscripţii mormântale, XIll/1890, p. 43-66. (V. şi Goldstein,
1996).
- Familia Rokeah. Schiţă după inscripţiuni, XIV/1891, p. 28-39.
- Cercetări epigrafice, XVll/1895, p. 51-62.
li. Studii apărute în ASIIB, mici schiţe istorico-biografice:
- Amintiri despre Zavera de la 1821, voi. II (1888), p. 209, 210, 215;
iar în voi. III (1889), au apărut:
- Convertiri la creştinism în Moldova, p. 154-156.
- Convertiri la iudaism în Moldova, p. 156-157.
- Părintele Ieronim Buţureanu, 1839-1878 (un convertit din copilărie), p. 157-158.
- Despre lepădarea vechiului port şi audienţa d-lui M.E. Finkelştein la Mihai Sturza al
Moldovei, la 8 noiembrie 1847, p. 159-161.
- În chestia emancipării evreilor (1856), p. 161.
- Ceva despre starea materială de odinioară, p. 161-162.
- Despre imigrarea evreilor ruşi şi reîntoarcerea lor pe la 1856, p. 183-184.
- Elie Finkelstein din Tismeniţer. 1750-1825, p. 184-1Ş5.
- Medicii evrei care au practicat în Moldova (laşi), p. 187-192.
- Acte de toleranţă (trei relaţiuni), p. 193-195.
- Vagabondajul în oraşe, p. 200.
- Alungarea din sate, p. 201.
- Voievodul Grigore Ghica faţă cu evreii, p. 202.
288
- Acuzarea de sânge în Piatra, la 1841, p. 204.
- Evreii sub volintirii cei de al doilea, 1853-1854, p. 205.
III. Studii şi anicole postume:
- Amintiri din viaţa şcolară. Intoleranţa şi persecuţiunile elevilor israeliţi în şcolile
publice (de la 1864-1881), scris la 1888 şi apărut în „Egalitatea" din 26 august
1894.
- Graiul inscripţiunilor din secolul XVIII-iea, privitor la nume ebraice şi germane de pe
pietrele funerare, apărut în „Egalitatea" din 24 februarie 1895.
- Evreii spanioli în România, ibidem.
- Necesitatea studiului istoriei israelite, scris la Iaşi în 1887; apărut în „Egalitatea" din 23
februarie 1896.
- Mihail Kogălniceanu, scris la Bucureşti, în iulie 1891; apărut în „Egalitatea" din 7
martie 1897.
Biobibliografie
Israel Bar Avi, Familia Schwarlfeld, Ierusalim, 1969, p. 29-32.
WILHELM SCHWARZFELD
IOSEF DAVID COHEN DIN ZVOLEV(
Unul din daianim din Iaşi, ce a lăsat o suvenire neştearsă asupra contimporanilor sei,
fu R. loseph David, cunoscut de comun sub numele de „Zvolever Ruf'. Acesta era un
bărbat integru şi cu calităţi distinse.
Născut în Zvolevi, în Polonia, el îşi petrecu acolo anii juneţei şi chiar o parte a
maturităţii, funcţionând ca daian (judecător) în mai multe oraşe din Galiţia. Venit în Iaşi
cam la 1800, ocupă acelaşi post, până la moartea sa, la 1828.
El era un distins talmudist şi îndeobşte savant pe tărâmul literature ebraice, cu o
inimă bună şi nici pe departe fanatic, ca alţi rabini din acel timp. Cu toată religiozitatea lui,
era înteiul ce trecea peste prescripţiile de sâmbătă, când era vorbă de a veni în ajutorul unui
om nenorocit, la care era nevoe de o interveniră grabnică.
Mărinimia lui Iosef David era neţennurită; caritatea părea a fi misiunea vieţei sale, şi
după puţin timp toţi îl cunoscuseră şi preţuiră după merit. Se ducea mereu în persoană ca să
strângă ajutoare, şi nu bătea numai la uşa evreilor, ci şi a creştinilor. Nimeni, ce avea vro
unnă de simţ sau ruşine, nu cuteza să-i refuze ajutorul ce cerea când pentru un nenorocit
când pentru un altul; dar dacă vrun bogat evreu voea să-şi arate sgârcenia faţă cu el, ştia să-l
pue la loc, şi bogatul se pleca şi se prosterna înaintea lui.
Eacă şi doue fapte mai importante şi caracteristice despre daianul Iosef David:
Odată se dădu de veste în zi de sâmbătă, că arde Târgul Frumos. El puse îndată de se
adună pe birjari, alergă să strângă pâine, ce i se oferi în belşug de toţi brutarii, mai căpătă şi
alte multe ajutoare şi plecă o dată cu alţi evrei la locul sinistrului, fără a se teme, că va fi
învinovăţit de profanarea sâmbetei.
' Această schi(ă biografică şi cea unnătoare fac parte din comunicările Societă(ii istorice „Iuliu Barasch". (N.a.) A
doua schi tă se referă la Iosef Uhrman, „meseriaş iscusit" şi om de mare cultură. (L.B.)
289
La 1818, când ciuma bântui cu furie şi săracii se retraseră în corturi la marginea
oraşului, Iosef David se puse pe capete ca să strângă ajutoare, şi fiindcă zorul era mare, spre
a-i împărtăşi mai iute cu binefacerile carităţii, se duse la ei chiar în zi de sâmbătă.
El nu înţelese însă de a se mărgini numai la binefaceri materiale, ci crezu cu
deosebire necesar de a fi şi învăţătorul poporului, după exemplul rabinilor din străinătate.
După un obicei vechi la evrei, instruea pe copiii mai în vârstă şi pe tinerii doritori de
cultură. EI le da poveţe însoţite de pilde, ca să respecte ideele liberale şi umanitare, şi nu
lipsea de a le accentua netăgăduita lor importanţă. Iosef David era doar unul dintre rarii
bărbaţi cari se interesau de soarta nenorociţilor, orcine să fi fost ei, şi era întotdeauna gata
de a aduce jertfe.
Mare stimă avea R. Iosef David pentru învăţaţi şi caută să-i sprijine după putinţă. El
se exprima adesea zicând că preferă mai mult pe un sărac învăţat, ca pe un bogat ignorant.
Murind (în 1828), avu un conduct mai mult ca impozant, tot oraşul era în picioare şi
lumea se întrecea să-i laude nobilele sale fapte şi însuşiri.
De la Iosef David a rămas un op cabalistic sub titlul de :imJN:"I ':l11 (Darche
haemuna), op ce vădeşte vaste cunoşţinţi în această ramură a literaturei judaice. Această
carte se tipări la 1857 de un nepot al său, care a scris şi prefaţa.
O casă de rugăciune din Târgul Cucului perpetuă suvenirea acestui bărbat nobil şi
generos sub numele de „Zvolever Beth-hamidraş" şi un altul sub numele de ,,Zvolever
Ieşurin".
Al, XI, 1888, p. 204-205.
WILHELM SCHWARZFELD
INSTRUCŢIA LA EVREII DIN IAŞI, DE LA ÎNCEPUTUL
VEACULUI ACTUAL PÂNĂ LA ANUL 1866
Schiţă istorico-culturală
Chestia instrucţiei şi culturei evreilor din România este înconjurată de întuneric, ca

şi toate chestiile de domeniu istorico-social. În adevăr, istoria culturei lor e acoperită încă
de un văl negru şi de nişte nori foarte deşi. Posedăm, ce-i drept, unele relaţiuni scrise, dar
prea puţine şi resfirate prin diverse cărţi şi documente. Aceste elemente însă sunt cu totul
insuficiente spre a ne da lămuriri satisfăcătoare asupra stării noastre culturale; chear de
recurgem la amintirile bătrânelor generaţiuni, încă suntem acum departe de a putea face
nişte descrieri minuţioase, şi nevoiţi mai mult a schiţa.
Acest studiu însă nu e cu totul cu neputinţă. Suntem convinşi că pinkesimii şi alte
acte, ce se află împrăştiete pe la particulari, unde zac fără cel mai mic folos, ca şi alte acte
numeroase, vor desluşi cu vremea şi chestia ce ne preocupă şi alte chestii inerente istoriei
noastre.
Pentru moment, faţă cu sărăcia de isvoare, suntem siliţi a ne restrânge în cadrul
descrierii noastre la secolul actual şi Ia oraşul laşii, de la care începem a avea, relativ, mai
multe relaţiuni scrise, mai ales graţie archivei spitalului, în care s-a conservat un număr de
dosare importante.
290
Chestia instrucţiunii evreilor din Iaşi nu ne prezintă încă chestia complectă a culturei
evreilor ieşeni; căci în această rubrică nu ne putem ocupa nici de învăţaţii cari au fost, nici
de scriitorii activi pe câmpul literaturei ebraice sau a altor literaturi, sau pe terenul altor
cunoştinţi, asupra cărora ne despensăm pentru a reveni într-un studiu viitor, ce-l vom
întreprinde sub rubrica de ,,Învăţaţi şi scriitori evrei în Iaşi".
Pentru acuma ne vom mărgini a pomeni mai cu deosebire şcoalele cari au existat în
fiecare period cultural al acestei epoce, a vorbi de instrucţia ce se făcea în familii la unii
evrei bogaţi şi învăţaţi şi a aminti pe acei luptători ai progresului nostru, cari s-au jertfit
pentru binele instrucţiunii coreligionarilor de aicea.
Restrâns în acest subiect, putem deviza studiul nostru în trei perioade. Întâiul period,
începând de la finele secolului trecut, se întinde până la 1850.Acest period se caracteriză
numai prin şcoalele proprii evreeşti şi prin instrucţia particulară în familie.
Al doilea period, începând de la 1850, se întinde până la 1860, period care se
caracteriză prin înfiinţare de şcoli modeme private şi prin introducerea în aceste şcoli a
limbei române.
Al treilea period, începând de la anul 1860, se întinde până în timpul de faţă. Dar noi
ne vom opri cu descrierea la anul 1866, când începe pentru români şi evreii-români o nouă
eră. Acest al treilea period se deosebeşte de celelalte prin înfiinţare de şcoli comunale sau
şcoli israelito-române publice şi prin frecventarea regulată a unui număr din ce în ce mai
mare de evrei în şcoalele statului.
Să intrăm, dar, în descrierea noastră.
Primul period (1800-1850)

Şcoli evreeşti, instrucţiaîn familie şi evrei în străinătate
Până acuma nu posedăm nici o ştire de starea instrucţiunii evreilor-români în

secolele trecute, nici măcar de existenţa unor şcoli israelite, afară doară de unele ştiri despre
existenţa lor în secolul al XVIII-iea. Judecând după puţinele relaţiuni scrise, după pinkesimi
de Thalmud-Thora din alte oraşe ale Moldovei, ne credem în drept a conchide că şcoalele
evreeşti de aicea nu se deosebeau de cele din Polonia; dar organizate într-un mod mai
imperfect ca cele din vecina ţară, din ale căreia şcoli eşeau sume de bărbaţi instruiţi şi
învăţaţi distinşi, cari puneau în uimire chear pe învăţaţii evrei din întreagă Europa.
Cultura, deşi nu era o terra incognita între evreii de aice, era însă, or şi cum, pe un
nivel inferior şi numai prea puţini, ce dispuneau de mijloace, îşi putură însuşi cunoştinţi
însemnate, fără însă a le perpetua cu aceeaşi îngrijire la descendenţii lor. De abea la finele
veacului trecut şi la începutul acestuia, cu imigrarea unor învăţaţi distinşi din Polonia,
cultura începe a lua avânt. Aceştia, vrând a da copiilor lor o instrucţie mai serioasă şi mai
îngrijită, aduseră anume din Polonia învăţători evrei distinşi, cari nu-şi manifestară
influenţa culturei lor numai în cercul acelor familii, ci şi în ale altora. Unii întemeeară chiar
şcoli în cari instrucţia deveni posibilă şi pentru cei de starea de mijloc, căci se mulţumeau
cu o plată minimă semestrială.
Instrucţia evreilor la începutul acestui secol se făcea aci, ca şi în Polonia, în
chedarim, Thalmud-Thora, ieşuvot şi beth-hamidraşim.
Şcoalele·evreeşti numite chedarim erau deja foarte numeroase în primele decenii ale
acestui veac şi sporiră în număr, din ce în ce mai mare, în al patrulea şi al cincilea deceniu,
cu venirea încontinuă de imigranţi evrei-poloni şi mai ales a celor ruşi. Noi credem că încă
în primele decenii ale acestui veac, nu era uliţă evreească în care să nu fi fost cel puţin câte
291
un cheder, căci
este ştiut că cultura elementară era foarte respândită în popor, orce evreu
ţiind să ştiecel puţin a citi cartea de rugăciuni. Am putea afinna că nu era evreu în Iaşi care
să nu fi ştiut ceti sau seri, în cazul cel mai reu numai a ceti. Capii unor asemenea şcoli se
numeau rebe sau melamdim (dascăli); iar aceştia primeau de la părinţii elevilor o retribuţie
neînsemnată, şi nu fixă, aşa încât şi cei mai săraci puteau să-şi trimită copiii în acele şcoli.
În afară de aceste şcoli retribuite, numite chedarim, mai erau în Iaşi şi şcoli gratuite,
numite Thalmud-Thora, care erau susţinute de obştia israelită sau de patroni bogaţi; iar
elevii săraci ce le frecventau erau întreţinuţi cu cărţile şi hainele trebuitoare. Nu avem până
acuma nici un pinkes de Thalmud-Thora în Iaşi care să ne dea o idee desluşită despre
mersul instrucţiei în această instituţie publică; nu ne putem însă îndoi că Thalmud-Thora a
existat aicea din timpuri depărtate, deoarece întâmpinăm această instituţie de cultură
devreme înfiinţată în alte oraşe din Moldova, şi chiar în cele mai neînsemnate. La anul
1860, când şcoli comunale israelite se înfiinţară din iniţiativa guvernului, Thalmud-Thora
era şi ea o şcoală recunoscută de guvern şi pusă sub privigherea Comitetului şcolar. Ea se
întreţinea cu un budget anual de 18.850 lei, care budget era supus la aprobarea guvernului.
Tot atunci se introduse şi limba română, pentru care se angajase un profesor şi pedagog
român 1• Thalmud-Thora mai există şi se întreţine numai din colecte şi din legate ce, din
vreme în vreme, i s-au acordat de inimi pioase.
Atât în chedarim, cât şi în Thalmud-Thora, instrucţiunea se făcea numai în limba
ebraică. Se începea cu silabisirea şi cetirea şi de aicea treptat până la traducerea şi tâlcuirea
Pentateuhului şi a Talmudului.
*
* *
Vaillant, într-un tablou statistic al instrucţiuni pe anul 1843, ne indică pentru Iaşi un
număr de 12 şcoli evreeşti, cu 12 dascăli şi cu un număr de 653 de elevi 2 • Deşi această
indicaţie a lui Vaillant este foarte preţioasă şi ar fi o suficientă dovadă de interesul viu ce-I
purtau evreii pentru instrucţie, totuşi acest număr îl credem departe de cifra reală. Chear la
începutul acestui veac, credem că chedarimii să fie întrecut această cifră cel puţin de trei
ori. Cu atât mai mult, cu cât populaţiunea israelită se mărea necunnat cu noi imigranţi
poloni şi ruşi, cari aveau un dor mai puternic pentru instrucţie ca cei indigeni. Fiind un fapt
mai presus de îndoeală, că fiecare evreu, fără excepţie, îşi însuşea cel puţin cetirea ebraică,
şi numărul evreilor, ce locuea în laşi pe vremea lui Vaillant, fiind de 30.000 de suflete3
(după indicaţia lui Buch şi Neugebauer), rezultă că 12 şcoli abea că ar fi putut da
ospitalitate la a 3-a sau a 4-a parte din copiii de vârstă pentru şcoala elementară, pe când
Vaillant ne dă nr. 12 ca totalul şcoalelor israelite, deci inclusiv şi ie~uvot.
*
* *
Studiile superioare în literatura ebraică şi în Talmud se făceau în ieşuvot şi în beth-
hamidraşim.
Nu ştim de când datează existenţa ieşuvelor în Iaşi, a căror capi erau rabinii sau
daianimii. Dar fapt sigur este existenţa unui ieşuvot în Iaşi la începutul acestui veac, şi
anume ieşuva lui Zvolever4 •
Beth-hamidraşim sau „Schul", adică casele de rugăciuni sau „şcoli", erau destinate
şi pentru învăţătură. Atât tineri cât şi oameni mai în vârstă, cari doreau a se perfecţiona în
292
ştiinţele judaice, veneau regulat acolo şi sub conducerea unui mai apt, mai fonnat, îşi
petreceau toată ziua sau cea mai bună parte a ei, cu învăţarea Talmudului şi cu cetirea
operilor rabinice şi chear a celor poetice, filosofice şi ştiinţifice, ce se aflau în bibliotecile
acelor şcoli sau ce şi le puteau procura de undeva.
Beth-hamidraşim, puţine la număr la începutul acestui veac, devin mai numeroase în
al patrulea şi al cincelea deceniu.
Ele mai erau şi nişte asiluri pentru sănnani, bătrâni, neputincioşi şi călători străini,
întocmai ca mănăstirile la români.
Aceste şcoli erau şi sediul unor aşa-numite „chevra Mişnaroth", înfrăţiri pentru
învăţarea acestei părţi a Talmudului. Din câte se ştiu până acuma, cea mai veche înfrăţire de
acest fel în laşi datează de la 1798, adică de 90 de ani 5 • Altele sunt de o durată de 60 şi alte
şi mai recente. Ele se înmulţiră din ce în ce mai mult şi credem că nu a rămas un beth-
hamidraş în care să nu se fi adăpostit asemenea înfrăţiri.
Diversele aceste şcoli, afară de ieşuvot, se mai menţin şi azi, deşi într-o deplină
decadenţă. Civilizaţia timpului le va înlocui tot mai mult cu şcoli modeme şi Ie va da ultima
lovitură.
La 1858, guvernul începu să ia măsuri pentru stârpirea chedarimilor sau a lor
transfonnare în şcoli modeme, impunând acestor şcoli cererea de autorizare şi învăţarea
obligatorie a limbei române. În acest scop, adresă o circulară cătră israeliţi. La anul 1859,
măsura aceasta se execută cu asprime6 şi la 1860, anul în care ministrul M. Kogălniceanu
dede circulara prin care apela la rabini, de a mijloci ca evreii să frecventeze şcolile publice
române, măsura pentru închiderea chedarimilor se reînnoi cu o nespusă străşnicie; comisarii
şi epistaţii, grosolani de felul lor, nu înţeleseră putinţa executării unui ordin decât cu
maltratări; fără a voi să aştepte măcar înfiinţarea şcoalelor israelito-române, pentru care
Comunitatea israelită strângea fondurile necesare, ei băteau pe dascăli ca să-şi închiză
şcolile şi goneau pe copii acasă, pentru a nu mai învăţa deloc 7 . În anul unnător, măsura
aceasta se repetă 8 • Dar pre cât se vede, chedarimii nu se puteau stârpi cu sila.
Guvernul de atuncea era animat de cele mai frumoase sentimente pentru evrei şi
arăta un interes viu pentru progresul lor; el dădea mână de ajutor la cei luminaţi şi lua
şcoalele comunale sub ocrotirea sa.
*
* *
Şcoalele indicate mai sus erau singurele isvoare de cultură pentru evreii lipsiţi de
mijloace. Fruntaşii însă, ce ţineau la o cultură mai serioasă, îşi aduceau în acest scop din
Polonia dascăli vestiţi de limba ebraică. O mişcare mai serioasă de cultură în sânul evreilor
indigeni apare în urma anului 1821, ce se consideră ca data deşteptării naţionale şi culturale
a românilor, când atunce şi evreii indigeni încep să devie mai setoşi de cultură modernă şi
râvnitori la refonne, formând o noă pătură de indigeni învăţaţi, deprinşi deja cu obiceiurile
şi cu civilizaţia europeană.
Evreii-români cultivau în şcoalele mai sus zise numai limba ebraică; dar nicidecum
şi limbile străine şi cu atâta mai puţin limba ţărei. Totuşi, se aflau unii cari se instrueau şi în
limbile moderne, mai ales în cea gennană; majoritatea poporului bigot osândea pe cei
novatori, cu atâta mai mult s-ar fi opus la introducerea limbelor străine în chedarim. Puţinii
cari se deteră la studiul limbelor modeme nu se lăsară a fi târâţi de curentul de bigotism al
poporului, nici de ideele sofistice ale noilor rabini poloni şi de inepţiile chasidismului, care
voea să reţie judaismul de la calea progresului. Mai mulţi se îndeletniciră cu limbile străine
293
în ascuns, ear mai apoi făţiş. Între cei dintei, cari deteră copiilor lor o instrucţie făţişă în
limbile modeme, germană şi franceză, în urma anului 1821, sunt Michel Finkelstein şi
Samuel Hermann, bărbaţi cari au ocupat un rang însemnat în comunitate atât prin averea
lor, cât şi prin întinsele lor cunoştinţi. Aceştia opuneau o vie rezistenţă bigotismului, şi
reuşiră a face astfel şi pe alţi părinţi de familie de a le imita exemplul. În anii 30 şi 40, ne
întâmpină deja mai multe familii cari îşi instruesc copiii în aceste limbi.
La 1848, literatul Gheorghe Asachi, care încuraja năzuinţele tinerimei israelite, se
simţi deja în drept a-i adresa, în organul său „Albina Românească", aceste cuvinte
măgulitoare9 :
„De aceea, cu bucurie trebui să urăm şi la noi manifestaţia unora din evrei, cari în
interesul neamului şi în a lor particular se îndeletnicesc cu învăţături evropee şi cu
deprinderea soţială, care nu li vor lăsa cii de pe urmă în epoca propăşirei generale a ghintei
omeneşti".
Pe atuncea erau dar deja evrei familiarizaţi cu cetirea autorilor clasici, cu noţiuni de
filosofie şi cu alte cunoştinţi.
Vaillant, care îş~ tipări opul seu La Romanie pe la 1844, se plânge de înapoerea
culturei populaţiunii din ţară şi crede că „chiar negustorii, cari prin desele lor călătorii s-au
cioplit, nu au putut încă înfrunta prejudeţele carei-i ţin aşa departe de nobleţă şi-i face a nu
da copiilor lor o educaţie conformă cu sentimentele şi starea lor. De aceea, îndeobşte
femeele nu-s bune la nimic" 10 •
Acest pasagiu, cel puţin întrucât priveşte pe neguţătorii evrei, nu este exact, căci,
precât ştim, în această epocă se aflau deja mai mulţi negustori evrei cari dădeau o cultură
serioasă fiilor lor. În ce priveşte că „femeea nu e bună la nimic", această zicere nu se poate
aplica la evreicele de 'atunce, mai ales la cele din clasa negustorilor. Evreicele române, ca şi
evreicele din alte ţări, nu erau lăsate în stare de ignoranţă. Cunoaştem însuşi un număr
oarecare de femei culte în Iaşi din generaţiile trecute, nu numai între cele polone imigrate în
ţară, ci şi între cele indigene, cari ştiau limba ebraică, germană şi chiar franceză, având şi
cunoştinţi literare. Astfel, bunica mea Ester Edei, soţia lui Michel Finkelstein, cunoştea
limba ebraică şi germană. Ear mama mea, Chaia Lea, cetea cu asiduitate pe clasicii
germani.
*
* *
De când se trimet copii evrei din laşi în străinătate pentru studiu? O relaţie oficială
din 1847 pare a ne lămuri în această privinţă. Ea ne spune că „mai mulţi tineri din acest
neam„. au dobândit o bună creştere în ţările străine" 11 şi cari vor să se lepede de portul lor
polon.
Această categorică afirmare nu ni se pare în totul bazată pe fapte. Sigur e că unii
tineri au fost în străinătate, duşi de părinţii lor în Lipsea sau Viena, unde îşi aveau
relaţiunile lor continue de comerciu 12 , unde aveau cea mai bună ocazie de a se familiariza
cu civilizaţia germană şi a simţi simpatie pentru ea; îşi îmbogăţeau cunoştinţele prin sine
însuşi sau prin profesori; dar nu urmau în şcoli publice, cu scop de a-şi lua un titlu într-o
specialitate oarecare 13 • Credem totuşi că ici-colea, câte unul îşi trimetea copiii în străinătate
între anii 30 sau 40. De la anul 1848 aceasta începe a deveni un obicei practicat 14 • La 1855,
când ,,Zimbrul" vorbeşte de „tinerii evrei crescuţi în străinătate 15 ne aflăm deja în faţa unei
afirmări întemeate. De atunci, numărul tinerilor trimeşi în străinătate şi cu deosebire în
294
Austria şi Germania, sporeşte mereu. Unii dintr-acei cari absolvau liceul sau universitatea
nu se mai întorceau în ţară; se întorceau însă cu deosebire acei cari studiau comerciul.
Tinerii întorşi din străinătate, cum şi acei ce făceau călătorii pentru afaceri,
înrădăcina mai mult deprinderea şi simpatia pentru cultura germană; aşa că, la primul
moment, s-ar părea că mişcarea culturală a evreilor-români să fi fost antagonistă cu cea a
românilor. Dar se ştie că dacă evreii aveau preferenţă pentru cultura germană, o aveau din
nişte motive fireşti: 1) că graiul lor popular, poreclit jargon, seamănă cu limba germană şi
constituie un dialect german ce se vorbea de germanii înşişi; 2) relaţiunile lor de comerciu
erau mai ales cu Germania şi Austria chear din timpuri depărtate; 3) că atât învăţaţii evrei
poloni, cât şi învăţătorii evrei din Polonia, cari fundară aicea şcoli modeme private, nu
aveau altă cultură ca cea germană, şi aşa îi da preferenţă; 4) evreii-poloni făcură din limba
germană o limbă de salon întocmai cum românii adoptară cu aceeaşi menire limba franceză;
dar pe care boerii români o cultivau încă în epoca fanarioţilor şi aveau astfel o deosebită
atracţie pentru cultura şi civilizaţia franceză 1 nu atât din cauza legăturei de înrudire cu
francezii, ci mai mult din cauză că această cultură fuse introdusă pe o scară întinsă de
refugiaţii politici francezi şi pentru că limba franceză, ca limbă înrudită, li-i era mai lesne
de învăţat.
După cum cultura franceză la români se explică din motive serioase, aşa şi cultura
germană la evreii-români. Să nu uităm însă, că o parte însemnată din fruntaşii tinerimii
române îşi făceau şi ei studiile în Germania, aşa că erau destule puncte de atingere între
evreii şi românii culţi. Învăţaţii evrei-poloni, veniţi de la 1848, contribuiră foarte mult la
introducerea limbei române în şcoalele israelite şi la fundarea şcoalelor israelito-române
publice, aşa că concurară de a asimila pe evreii-români cu românii.
Al doilea period (1850-1860).

Şcoli evree moderne şi instrucţia evreilor în pensionate neevreeşti
O dată ce o parte din evrei găsi necesar a-şi însuşi din ce în ce o cultură mai serioasă,
a trebuit să se nască dorinţa pentru întemeerea unor şcoli modeme şi să se înceapă o luptă în
acest scop. Deoarece în primul moment era cu neputinţă realizarea şcoalelor comunale,
bărbaţii doritori de progres se mulţumiră deocamdată cu întemeerea unei şcoli semi-
publice, în care să figureze între obiectele obligatorie şi germana şi româna. Nici un
învăţător evreu nu avu curajul de a deschide o atare şcoală pe seama sa, căci îi era frică, şi
nu fără cuvânt, de furia ortodocşilor; pentru acest cuvânt, la 1853 17, d-nii M.E. şi B.
Finkelstein luară iniţiativa şi prin stăruinţe asidue reuşiră a-şi asocia un număr de bărbaţi
progresişti, a căror copii sau rude aveau nevoe de şcoală. Astfel, în primăvara acelui an
şcoala se putu deschide, având drept învăţător pentru obiectele ebraice şi germane pe unul
Engel. În curând, acesta fu înlocuit prin unul Munz, învăţător distins; adus anume din
Polonia; ear ca profesor de limba română se primi pe un profesor public român. Şcoala
aceasta număra vreo 20 de elevi. Ca dirigent, gratuit, al acestei şcoli figura d. B.
Schwarifeld.
Partidul retrograd şi mai cu seamă chassidimii se simţiră foarte stingheriţi de această
şcoală; considerară faptul întemeierii ei ca o crimă. Rabinul Taubes ţinu în zilele de Paşti
ale anului 1853 o predică în sinagogă şi dojeni de pe amvon pe inovatori, poreclindu-i de
botezaţi, şi ceru ca să nu se obrezuească copiii acestor apostaţi. Dar nici aceste agitări şi
nici toate celelalte ameninţări nu descurajară pe zeloşii propagatori ai instrucţiei şi ai
295
progresului, şi şcoala îşi continuă existenta timp de patru ani, şi anume de la 1853-1857. La
1857, şcoala se desfiinţă şi învăţătorul Miinz se reîntoarse în Polonia 18 •
Îndată după deschiderea primei şcoli modeme de băeţi, se deschise şi prima şcoală
modernă de fete. În adevăr, la 1854 fostul învăţător de limba germană Leon Sircus, venit
din Polonia încă de la 1832, fu cel dintâi ce avu curajul de a deschide primul institut de
fete, cu toate piedicele ce-i opuseră ortodocşii; institutul său este primul institut evreesc din
Iaşi autorizat de guvern (la 1858); acesta îi trimetea, din parte-i, delegaţi la examen. Acest
institut a fost frecventat numai de copii ai căror părinţi erau cu stare şi puteau respunde
taxele trimestriale. La 1861, când funcţionară deja şcoalele israelito-comunale de băeţi,
Sircus ceru de la Comitetul şcolar subvenţionarea institutului său şi se adresă, în acest scop,
cu o petiţie către minister pentru a mijloci realizarea acestor subvenţiuni, cu scop de a putea
primi un număr oarecare de fete fără mijloace. Dar cu toată stăruitoarea mijlocire a
guvernului, comitetul şcolar refuza a-i subvenţiona institutul său, sub pretext că va înfiinţa
în curând şi o şcoală comunală de fete 19, şcoală care nu se realiză deloc. Institutul de fete al
lui Leon Sircus dură până în timpul din urmă. El fu frecventat de externe şi interne. Avu
copiii elitei societăţii din localitate şi provincie un institut în care s-au predat învăţăturile
primare cu metodă şi se insinuă tinerelor eleve iubire pentru operile clasice.
În urma acestor prime şcoli de băeţi şi fete, se mai înfiinţară şi alte institute
particulare. Dintre acestea, cea mai veche este şcoala de băeţi a lui /oseph Schwarzwald, zis
/ossel Broder pentru că era originar din Brodi. Această şcoală se deschise îndată după
desfiinţarea primei şcoli de băeţi, cam pe la 1858; primi autorizarea Guvernului pe la 1860,
când Joseph Schwarzwald depuse examen înaintea comitetului şcolar şi fu recunoscut ca
competent în predarea materiei sale20 • Ea era cea mai bună din şcoalele particulare ce au
fiinţat mai apoi, şi ca atare cea mai populată dintre toate. Ea nu se desfiinţă decât cu
moartea învăţatului ei conducător.
A doua şcoală de fete fu acea a lui D. Blumenthal, care exista deja pe la anul 1859;
la examenele acestei şcoli Ministeriul trimetea un delegat21 •
În anii '60, şcoalele particulare de băeţi sau de fete se înmulţesc din ce în ce mai
mult. Unele sunt de o durată foarte scurtă, cum şcoala de fete a lui Cattenberg şi şcoala de
băeţi a lui Lazar şi Winternitz. Altele, de o durată mai lungă, cum şcoala lui Goldstein, a lui
M. Schwarz, ce era mai mult un institut de interni, apoi şcoala lui Moses Vogel, a lui
Zalmen Friedmann etc. În sfârşit, şcoalele de băeţi şi fete ajunseră la un număr relativ mare.
Aceste şcoli avură de efect a împuţina numărul chedarimilor. Ca şcoli modeme, aceste şcoli
particulare erau autorizate de guvern şi aveau ca obiecte de studiu limba şi gramatica
ebraică şi obiectele a 4 clase primare în limba germană şi română. Când la 1860 şcoalele
comunale se înfiinţară, dirigătorii şcolilor particulare fură nevoiţi a depune şi examen
înaintea Comitetului şcolar, care singur era competent a judeca capacitatea şi ştiinţa
dirigătorilor de institute, precum şi a celorlalţi învăţători 22 •
Pe când era lipsă de şcoli israelite particulare, evreii îşi trimeteau copiii în şcoli din
străinătate sau în pensionate înfiinţate de neevrei. Dar în atari şcoli se trimeteau mai cu
preferenţă fetele, decât băeţii, pentru că cu privire la fete nu exista prejudiciul şi frica de
botez în grad aşa de mare.
Între anii '50 şi '60, fetele israelite continuară a frecventa şi pensionatele neisraelite
şi chiar şi şcolile confesionale, precum de pildă şcoala catolică, unde numărul elevelor
israelite era deja de timpuriu însemnat. Pensionatele străine precum şi şcoalele confesionale
începură cu încetul să aibe un număr mai mare de eleve israelite decât creştine, cu toate că
vizitau şi institutele particulare evreeşti.
296
Femeea israelită căpăta, dar, o cultură deosebită de a bărbatului, care, cum ştim, se
instruea cu preferinţă în cărţile religioase. Această deosebire, ce se marca şi în educaţie, ar fi
fost fatală pentru evreii-români, dacă lucrurile n-ar fi luat o repede schimbare, provocată şi
susţinută chiar de această femee, căci ţinea să-şi vadă copilul pe un stadiu demn de cultură.
Al treilea period (1860-1866)
I. Şcoli israelito-române
De la şcolile particulare nu era decât un pas pentru şcolile comunale. Dorinţa de a
înfiinţa atari şcoli se manifestă între evreii din Iaşi cu mult înainte; dar nu se putu realiza
decât târzeu, în urma unor serioase stăruinţe.
Deja Ia 1837, evreii, în urma cererii lor, obţinură un hrisov de la Vodă Mihai Sturza,
prin care acesta le încuviinţa stabilirea unei taxe asupra tuturor mărfurilor de speculaţie,
votate de însăşi Comunitatea israelită şi confirmată prin iscăliturile tuturor fruntaşilor şi
întărit de cătră toate consulatele străine, precum şi de Ministeriul din Năuntru. Prin acest
proect, se rosteşte ca doue părţi din venituri să se dee la cutia spitalului, ear o parte să se
întrebuinţeze pentru miluirea şi instruirea celor săraci. Taxele acestea însă, percepute,
precum pare, numai o scurtă vreme, se întrebuinţară în mod abuziv de fruntaşi cu ţinerea
mai multor rabini şi în sporire de lefi pentru ei şi în pensii pentru nişte trântori ipocriţi,
cărora fuse încredinţată creşterea tinerimei. Din această cauză, o mulţime de copii săraci
rămaseră lipsiţi de o instrucţiune serioasă. Dar şcoalele israelite nu se realizară nici atunce
când, la 1850, se înfiinţă o Eforie a comunităţii israelite, sub domnia lui Grigorie Ghica, şi
măcar că aşezământul şcolar, § 42, obliga pe evrei de a-şi înfiinţa şcoli israelito-române de
băeţi şi de fete sub obedienţa Ministerului de Culte şi Instrucţiune23 •
Pe la finele anului 1857, evreii cerură reînnoirea hrisovului dat de Mihai Sturza la
1837 în favoarea ospitalului israelit şi „ca învăţătura copiilor săraci să se reguleze cât mai în
grabă şi să se statornicească cuvenitele şcoli, tot sub direcţia Epitropiei actuale a ospitalului,
înjghebată de d-lor Neuschotz, Aron Wechsler, M. Posner, Leon Daniel, David Lotringer şi
Pinhăs Leibel, care nefiind supusă deselor schimbări, poate cu vreme organiza cel mai
nimerit plan şi folositor învăţăturei publice - şi de la care zelul şi sentimentul filantropic,
iscăliţii nădăjduesc cel mai bun rezultat" 24 •
Din nefericire, aceste şcoli nu se realizară nici sub direc~a acestei Epitropii, ci fu
necesitate de o nouă ordonanţă, la 1858, pentru înfiinţarea acestor şcoli. Ministrul
Cantacuzino dete, dar, o circulară 25 în acest scop.
Guvernul căimăcăniei, care purta pe atunce un viu interes pentru propăşirea
israeliţilor din Moldova, văzând că circulara remase fără efect, hotărî la 1859 o măsură
extremă, acea a închiderei chedarimilor sub cuvânt că nu sunt şcoli autorizate de guvern 26 •
Cum am indicat deja, această măsură se aplică cu o străşnicie ce trecu limitele instrucţiilor
date, în scop de a zori deschiderea acelor şcoli; dar nici de astă dată şcoalele comunale nu
se deschiseră, se vede din nepăsarea fruntaşilor şi opunerea poporaţiei bigote; însă evreii
progresişti nu se descurajară, ci stăruiră încontinuu la înfiinţarea lor. În fine, când la 1860
ministrul M. Kogălniceanu 27 dete o circulară prin care ordona ca evreii să-şi schimbe portul
lor şi să frecventeze şcolile publice române, spre a evita acestea, se lucră cu mai multă
energie şi se ajunse la un rezultat.
În acelaşi an chiar se deschiseră doue şcoli israelito-române publice, sub obedienta
Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică şi sub conducerea directă a unui comitet
297
şcolar, compus, la început, din d-nii Ionas Byk, Moses Waldberg, M.S. Goldbaum şi dr.
Fraenkel. Membrii acestui comitet funcţionară de la anul 1860 până cam la finele anului
1863 28 • Dintre toţi aceştia, lonas Byk fu bărbatul ce-şi depuse cea mai mare râvnă şi cel mai
viu zel întru prosperarea acestor prime şcoli comunale. Toţi aceşti membri ai comitetului,
originari din Galiţia, erau bărbaţi cu cunoştinţi întinse în literatura ebraică şi germană.
Negreşit aceşti învăţaţi evrei poloni, precum şi alţii mai în urmă, contribuiră mult Ia
formarea tinerimii noastre israelite şi, pe lângă pătura de învăţaţi poloni, ei adauseră o nouă
pătură de învăţaţi indigeni. Activitatea învăţaţilor evrei poloni şi a altor ce au luptat pentru
respândirea culturei în popor, cât şi pentru realizarea operilor de caritate, istoria evreilor-
români nu o poate trece cu vedere. Ei contribuind la binele poporului nostru în ţară, prin
respândirea culturei ebraice şi a limbelor străine, precum şi prin propagarea asimilării şi a
progresului, au binemeritat de la noi.
Aceste doue şcoli israelite, sub privigherea ocărmuirii şi conduse de acel comitet
bine întocmit, prosperară în curând. Una din şcoli era situată în Târgul Cucului, cealaltă în
Uliţa Mare 29 • Dar amândoue erau în locale luate cu chirie. Numărul elevilor, chear dintru
început, se ridică aproape la cifra de 500. Ei erau, în mare parte, copii săraci, orfani, sau
copiii unor părinţi ce trăeau în adâncă mizerie, cari profitau de ocazie că instrucţiunea li se
da în mod cu totul gratuit. Era şi un număr de elevi cu stare, de la cari se percepea
contribuţiuni mai mult sau mai puţin însemnate, după starea lor. Venitul de la aceşti copii
servea pentru cheltuielile de îmbrăcăminte şi de cărţi scolastice pentru cei săraci. Deosebit
de aceasta, Epitropia mai adăuga pentru acest scop o sumă anuală de 7400 lei din veniturile
sale 30 • La 1861, evreii din Păcurari fac o cerere către Comitetul şcolar pentru înfiinţarea
unei a treia şcoli israelite, pentru că acelea le sunt prea departe şi copiii lor rămân pe
drumuri, fără învăţătură, măcar că plătesc şi ei taxa 31 • În urma cererii lor, pe la anul 1862,
se mai adause o a treia şcoală israelită în Păcurari, şi astfel funcţionau în Iaşi trei şcoli
israelite de băeţi cu învăţători buni, primiţi în urma unui concurs depus înaintea Comitetului
şcolar şi autorizaţi apoi de guvern a funcţiona ca profesori; învăţătorii de limba română erau
înşişi învăţătorii români, recunoscuţi de guvern în urma unui concurs depus. Numărul
elevilor israeliţi ai acestor trei şcoli, ce aveau numai trei clase primare, se urca tocmai la
cifra de 500; din cari 160 se întreţineau cu îmbrăcăminte şi cărţi scolastice32 • Ceva mai
târziu se adause clasa a patra. Dar din nenorocire, existenţa lor fu efemeră, şi în mijlocul
anului 1863 se desfiinţară din cauza conflictului iscat în Comunitatea israelită în afaceri de
taxă. Ele nu se reînfiinţară decât numai la anul 1864 prin stabilirea din nou a taxei. De astă
dată se numi un nou comitet şcolar, compus numai din d-nii B. Schwarifeld şi Ch. M.
Daniel, amândoi bărbaţi culţi şi zeloşi, luptători ai progresului israelit. Aceste şcoli erau sub
direcţiunea dr. Landesberg, şi ajutat de zelul membrilor din Comitetul şcolar, şcoalele luară
un mare avânt. Ele erau organizate după pilda şcoalelor româneşti şi obiectele şcolare se
predau tocmai după programa guvernului.
Şcoalele, cari erau sub conducerea lor de la 1864-1866, erau tot în număr de trei: una
situată în Păcurari, a doa în Podu-Roşu şi a treia în Uliţa Centrală sau Uliţa Mare, şi aveau
patru clase primare, cu un număr cam de la 600-700 de elevi 33 , din care cei mai mulţi erau
copii săraci. Învăţătorii români erau recunoscuţi de guvern în urma concursului depus, şi
concurenţii pentru catedrele de limba română erau absolvenţi de gimnaziu; ear învăţătorii
de limba ebraică şi cea germană admişi direct de Comitetul şcolar din profesorii cei mai
competenţi; budgetul şcoalelor era supus la aprobarea guvernului, ca şi budgetul tuturor
instituţiilor Comunităţii.
298
Dintre toţi învăţătorii ce au funcţionat în restimpul existenţei acestor şcoli, precum şi
a celor dintei înfiintate de la 1860, savantul evreu-gennan M. Schwarz, ce purta titlul de
inspector al şcoalelor israelite, este acela ce merită cu deosebire a fi relevat. El aduse
reforme în instrucţiunea israelită şi cea română, metodul intuitiv în instrucţiunea publică,
astfel că, cu toate defectele sale ca om, aduse enorme servicii şcoalelor publice israelite şi
chear române. El, deşi străin de ţară, învăţă în curând limba română şi compuse cărţi
didactice ebraice şi române. Pedagog practic, spre a-şi deprinde elevii cu limba ţărei, ce le
era străină, introduse în cărţile sale alăturea cu textul ebraic traducerea germană şi română,
precum în cartea intitulată Cuvinte curate. Aceste cărţi au fost utilizate cu folos în şcoalele
noastre publice şi particulare, fiind lucrate.cu ştiinţă şi metodă. Dar şi secţia română, ca şi
îndeobşte instrucţia primară română, profită în mod serios de la acest învătat, şi aceasta
prin al său Curs de cetire şi scriere şi Aritmetica pentru trei clase primare, prin care se vede
pedagogul talentat; aceste cărţi s-au înlăturat după un timp, spre a da loc unor imitaţii
frapante, dar mult îndărătul originalelor34 •
La 1866, când guvernul îşi retrase sprijinul de la comunităţile israelite din ţară,
atuncea şi şcoalele israelito-române încetară a fi sub oblăduirea lui. Dar aceste şcoli îşi
continuară totuşi un timp existenta înainte şi nu încetară nici în prosperarea lor. Faptul că
guvernul îşi retrase sprijinul şi privigherea asupra instituţiilor comunităţii era evident o
lovitură vie dată israeliţilor români, pe care nu lipsiră a o resimţi şi şcolile după un timp.
II. Frecventarea şcoalelor româneşti

De când au început evreii să frecventeze şcoalele statului în Moldova, cu deosebire
în Iaşi?Nici o relaţie scrisă, precum nici tradiţia orală nu ne pot deloc lămuri în această
privinţă, când e vorbă de timpurile mai vechi şi chear de începutul acestui veac. Dar
şcoalele fiind în trecut, după cum se ştie, şcoli cu totul confesionale, şcoli ce erau
întotdeauna în curtea bisericelor, şi elevii instruiţi de preoţi sau dascăli 35 , evreii nu le
puteau, orişicum, vizita decât doară când s-ar fi convertit la creştinism. Cu toate acestea, un
chrisov de la începutul acestui secol, dat de Vodă Moruzi în 1803 mai 24, pennite şi
evreilor frecventarea şcoalelor statului, ce se fundau prin stăruinţele mitropolitului Costachi
Veniamin. Eată ce ne spune în această privinţă:
,,În fiecare din şcoalele aceste, după cum pe pământeni, şi pe cei străini ucenici
primim; căci revărsând noi darul, nu oprim nici pe unul dintru aceia ce vor să se
împărtăşască de dânsul" 36 • E probabil că evreii nu se folosiră de această voe şi că nu
frecventară aceste şcoli, pentru că ortodoxismul importat prinsese deja rădăcini între evrei.
Chear evreii mai luminaţi, cari condamnau ortodoxismul şi şcoala sofistică a noilor rabini,
încă n-ar fi ţinut a învăţa limbile străine şi limba română în şcoli străine, prin faptul indicat
deja, că aceste şcoli aveau un caracter religios, şi frecventarea lor era cu totul condamnată.
În vederea, dar, a acestor consideraţiuni, evreii nu s-au folosit desigur de voea dată în mod
aşa formal. Acei cari cunoşteau limbile străine, în afară de cea ebraică, îşi căpătau
instrucţiunea, cum ştim deja, în particular; de aseminea îşi însuşeau astfel şi limba
română37 • Cu toate acestea, se deşteptă mai apoi în unii evrei dorinta vie a-şi instrui copiii
în şcoalele publice române ce Regulamentul Organic proecta a le funda. Aşa cel puţin reese
din o petiţie a 61 de evrei adresată aghiotantului Kisselef, în 1831, în care spun: „Aseminea
ne rugăm, cu toată supunerea, Excelenţei voastre, că de se va aşeza vrun institut pentru
cultura norodului să nu fim trecuţi cu vederea, ci cu milostivire împărtăşiţi de binele obştesc
ce isvoreşte din aseminea instituturi"38 • Regulamentul Organic fiind însă o operă a
299
influenţei ruseşti, se introduse o măsură intolerantă cu privire la port. Eacă şi articolul LIV
din Regulamentul Organic al Moldovei, anexa P: „În şcoalele publice a pământului, vor fi
şi copiii jidovilor primiţi, cu aceasta însă, ca să-şi ee şi forma portului celorlanţi sholeri,
fără vrun feliu de osăbire" . Această condiţie fiind o restricţiune vădită, evreii nu se putură
39
folosi de binefacerile culturei naţionale a românilor. Cu toate acestea, sub domnia lui Mihai
Sturza, când Regulamentul Organic era în deplină vigoare, doi evrei frecventară aceste
şcoli, şi anume Iosef Ornstein, ce absolvi cele patru clase primare, şi un altul, ce se converti
mai apoi la creştinism. De atuncea şi până la 1856, nu ştim pe alţi elevi evrei cari să fi
frecventat şcoalele statului. De la această dată, însă, încep a fi frecventate în număr din ce
în ce mai mare. Între acei ce de la 1850 erau înscrişi în şcoli române, putem cita pe elevii
lsac Omstein, Iancu Ellmann şi Marcu Rosenfeld40 • În anii '60 întâmpinăm deja evrei cari
frecventează gimnaziul. În adevăr, „Anuariul Gimnaziului pe anul şcolastic 1862-1863'',
publicat de directorul său, d. T.L. Maiorescu, citează la pag. 44 vro 4 elevi evrei externi cari
frecventară gimnaziul, şi anume: unul în clasa I, unul în clasa II şi doi în clasa III-a. În ce
priveşte clasele primare, mai ales şcoala din Trei-Ierarchi, număra deja în aceşti ani câte
doi, trei, patru sau cinci elevi evrei în fiecare clasă. Prejudeţele contra şcoalelor române nu
dispăruse încă, şi copiii cu cari am unnat împreună în şcoalele private evreeşti ne daseră
noă, cari le frecventam, porecla de „botezaţi". Dar nu trecu mult, că şi acei copii fură
trimeşi în şcoli publice române. Cu deosebire de la 1866, clasele primare din Trei-Ierarhi
erau tot mai mult populate de elevi israeliţi, şi cu încetul şi celelalte şcoli publice române.
Gimnaziile încep şi ele a primi de la această dată un număr relativ mai mare de elevi
israeliţi.
Cu toate că numărul elevilor israeliţi în şcoalele publice române era neînsemnat între
anii 1856-1866, totuşi încep a se distinge la învăţătură, şi în ceata de elevi creştini a da şi ei
premianţi. N-avem date îndestule pentru detalii. Vom da numai doue exemple: „Gazeta de
Moldavia" din 1858, publicând lista premianţilor, ne indică şi pe un elev israelit cu numele
de lsac Ornstein ca premiant în clasa II primară; iar „Anuariul gimnaziului pe anul şcolar
1862-1863", la pag. 50, pe David Schwarz ca premiant în clasa I gimnazială.
Evreii se siliră, deci, din toate puterile pentru a progresa şi dorul instrucţiunii, care
exista la ei din timpurile cele mai depărtate, creşte şi mai mult în timpul de faţă, când
cultura şi civilizaţia umană merg înainte cu paşi repezi.
Iaşi, martie 1889

Al, Xl/1889, p. 21-40.
300
ANEXE
A. Iaşi, 1858 iunie
Ministrul invită pe evreii fruntaşi a mijloci pentru deschidere de şcoli israelito-române

modeme.
Către fruntaşii Comunităţei locuitorilor de religie evreească
Avându-se în vedere legiuirea prevăzută la § 42, lit. g, sectia I, partea I, din Aşezământul
şcolar, prin care se statorniceşte mijlocirea înfiintării de şcoli primare pentru comunitătile evreeşti
dupre modelul acelor româneşti,
Avându-se în vedere că până acum încă tinerimea evreească se găseşte lipsită de o învătătură
bine organizată şi conformă cu gradul de cultură socială şi cu trebuintele vietii practice, publice şi
private în tară, în a cărei sân comunitătile sânt aşăzate; avându-se în privire că prin o aseminea urmare
şi prin aceea că învătarea limbei române se găseşte cu totul scoasă din educatia ce se dă tinerimei
evreeşti, comunitătile se găsesc cu totul înapoite şi lipsite de orice îmbrătoşare din partea celorlalti
locuitori a tării, prin care se văd reduşi a sta pururea în o pozitie vicioasă, păgubitoare atât pentru
buna lor stare proprie ca cetăteni comersanti. meseriaşi şi alte, cât şi pentru interesele publice de
consoladidare (?) statului şi înflorirea fărei,
Ministeriul face prin aceasta cuvenita îndemnare comunităţilor prin organul fruntaşilor lor, a
se deştepta către înţelegerea trebuinţei ce urmează pentru tinerimea lor de a primi o învăţătură bine
organizată şi a folosului ce poate fi pentru viitorul lor din înfiinţarea şcoalelor primare cerute de mai
sus citata legiuire.
Pentru care, fruntaşii sânt poftili a veni în camera Ministeriului, spre a se statua prin întelegere
asupra numărului şi a administratiei unor asemenea şcoli, care se vor înfiinta prin toate comunitătile şi
se vor organiza întocmai dupre modelul şcoalelor primare româneşti şi în care predarea limbei române
îşi va lua locul cuvenit.
Pr. Dimitrie A. Cantacuzino
Şef sectiei, G. Milidon
Director, G. Dulcescu
Extras din „Gazeta de Moldavia", nr. 46, din 12 iunie 1858, pag. 161-162.
B. Iaşi, 1858 iulie 9
Sfatul Administrativ arată că gabela nu s-a întrebuintat după prescriptia hrisoavelor ce au

statornicit-o, şi instructia a rămas cu totul neglijată. În vedere că şcoalele israelite se află în cea mai
proastă stare, să se închidă şi să se îndatoreze comunitatea din Iaşi de a deschide doue şcoli de băeti şi
una de fete; iar comunitătile din provincie câte una de băeti şi una de fete, cu programa şcoalelor
publice române. Aceste şcoli, ca şi alegerea rabinilor, să fie sub privigherea Ministeriului de Culte;
deciziuni ce Căimăcănia aprobă.
Rezolutia Esc. sale Printului caimacan:

Să încuviintează, 1858 iulie în 9 zile
Acest Ministeriu aduce la cunoştinta publică anaforaoa sub no. 5880 în obiectul şcoalelor
evreeşti din tară.
Ecscelente!
Prin § 42 din Aşezământul şcolar se legiueşte înfiintarea de şcoli primare pentru comunitătile
evreeşti organizate după pilda celor româneşti.
În privire cătră un asemenea scop, încă sub fostul domn Mihail Sturza, s-au slobozit
comunitătei evreeşti un hrisov prin care s-au autorizat compunerea unei contributii de bună voie,
301
adoptate de către însăşi comunitatea, cu a cărei venit să se ţie un spital, un rabin şi o şcoală publică
pentru copii săraci.
După trecirea de vreme, Guvernul văzind că veniturile comunităţei să cheltuesc abuziv de
către fruntaşi, că spitalul se găsea în proastă stare, rabinii aleşi fără nici o formă şi şcoala nicicum
înfiinţată, au regulat statornicirea de anume instrucţii pentru regulata administraţie prin înfiinţarea
unei Eforii pentru comunitatea evreiască, care instrucţii votate de către Sfatul Administrativ au
căpătat şi înalta hotărâre a fostului domn Grigorie Ghica. Prin acestea, între altele să statorniceşte: că
şcoala publică evreiască să fie atârnată de Ministeriul de Cult şi Instrucţie, şi învăţăturile din ea să se
povăţuiască conform paragrafului ce se va statornici de acest ministeriu.
Pe 1ângă veniturile de mai sus, comunitatea evreiască din Capitală în anul 1837 au votat de la
sine un proect de contribuţie pentru toate mărfurile de speculaţie, care proect iscălit de toţi fruntaşii au
fost întărit şi de către consulaturile străine, precum şi de Ministeriul din Năuntru. Prin acest proect să
rosteşte: că doue părţi din venituri să se deie la cutia spitalului, ear o parte să se întrebuinţeze pentru
miluirea şi învăţătura celor săraci.
În vederea unor asemenea, subscrisul la intrarea sa în Ministeriu, văzând că comunitatea
evreiască nu are nici o şcoală publică, organizată conform cu trebuinţa obştei şi cu rostirea legilor
şcolare, s-au adresat în doue rânduri cătră fruntaşii şi Eforia comunităţei, cerând binevoitoriul lor
concurs pentru înfiinţarea în Capitală a şcoalelor cerute de mai sus citatul § 42. În privire însă că nici
un răspuns nu s-au primit la asemenea îndemnări, subscrisul văzând că chiar multe feţe din naţie s-au
adresat la Ministeriu cu cerire, arătând că veniturile comunităţei, care s-ar sui la o sumă anuală de
IO.OOO galbeni, se cheltuesc numai în o mică parte pentru ţinerea spitalului, ear partea cea mai mare
se întrebuinţează abuziv cu ţinerea numai a mai multor rabini, carii nici sânt aleşi din unanimitatea
comunităţei, conform instrucţiilor statornicite, iar copiii obştei sânt cu totul lipsiţi de învăţătură;
văzând asăminea, că pe temeiul instrucţiilor legiuite pentru administrarea veniturilor comunităţei din
trei destinaţii date acelor venituri, doue, adecă acea pentru ţinerea rabinului şi acea pentru şcoli, intră
cu covârşire în atribuţiile acestui ministeriu - subscrisul cu căzutul respect supune Ecscelenţiei
voastre a încuviinţa:
1. Închiderea tuturor şcoalelor private, ce se ţin astăzi în cea mai proastă stare şi în cea mai
absolută neregulă de cătră oameni proşti şi ignoranţi, fără legiuită autorizaţie şi care, departe de a sluji
pentru luminarea tinerimei, servesc numai pentru înrădăcinarea ignoranţei şi a superstiţiilor, spre
vătămarea intereselor publice ale statulu1.
2. A se îndatori prin Ministeriul din Năuntru pe Comunitatea evreească din Capitală, ca, din
veniturile ei destinate pentru învăţătură, se înfiinţeze în cel mai scurt timp doue şcoli primare, una de
băeţi şi una de fete, precum şi o şcoală centrală de comert în Capitală, organizată în totul dupre pilda
şcoalelor publice conform § 42 din Aşezământ. Precum aseminea şcoli primare, câte una de băeţi şi
una de fete, să se înfiinţeze şi prin comunităţile ţinutale unde populaţia evreiască ar fi în număr
îndestulătoriu.
3. Atât pentru înfiinţarea şi organizarea şcoalilor, cât şi pentru alegerea şi numirea rabinului,
care toate acestea să se facă dupre un anume aşezământ, osebit statornicit în unire cu fruntaşii
comunităţei şi supus prin Sfatu Administrativ la întărirea Ecselenţiei voastre; Comunitatea să stee sub
de aproape şi directă privighere a acestui Ministeriu de Cult şi Instrucţie, cărui să se supue pe tot anul
samă regulată de întrebuinţarea veniturilor destinate pentru întretinerea şcoalelor şi a rabinilor.
Al Ecselenţiei voastre supus serv,
Pr. Dimitrie A. Cantacuzino
Şef secţiei, G. Melidon
Sectia I-a, No. 5880
Iaşi, 1858 iulie în 7 zile
Extras din „Gazeta de Moldavia'', no. 60, din 31iulie1858, pag. 183-184, în Supliment.
Al, Xlll1889, p. 21-40.
302
NOTE
1. Vezi dosarul Epitropiei sub „Actele lefilor osebitelor fete pe anul 1861 ", no. 1, 2. (N .a.)
2. Vaillant, op. cit., voi. III, p. 94. (N.a.)
3. J.A. Vaillant a fost în România în perioada domnilor regulamenlllri, deci în deceniile 4-5 ale secolului al
XIX-iea. Conform catagrafiei din 1845, în laşi trăiau peste 6.000 de familii de evrei. (L.B.)
4. Vezi a mea schita biografică R. Iosef David Cohen din Zvolevi, în Al, Xl/1888, p. 204-205. (N.a.) Articol
inclus în antologia de fată. (L.B.)
5. Pinchesul acestei înFrătiri se află la Societatea istorică ..Iuliu Barasch". (N.a.)
6. ,,Actele pentru sporirea venitului comunităţii'', 1859, X, no. 2 şi ,,Dos. Comit. Şcol." sub titlul de ,,Actele şcoalelor
isr. pe anul 1861", IV, no. 15. (N.a.) Prima măsură restrictivă împouiva hedarimilor din Moldova a fost
impusă prin anaforaua Ministerului Culturii şi lnstructiun!i din 7 iulie 1858 (Cf. L. Rotman, 1999, p. 153,
no. 937. (L.B.)
7. Dosarul sub titlul de „Acte de Felurite corespondente pe anul 1860", folio I, no. 10 şi 27. (N.a.)
8. Dos. Comit. şcol. sub titlul de „Actele şcoalelor israelite pe anul 1861", IV, no. 13. (N.a.)
9. „Albina Românească", no. 18, Iaşi 1848, febr. 29. (N.a.)
10. Vaillant, op. cit., voi. III, p. 91. (N.a.)
11. MA, I, p. 528. (N.a.) V. documentul publicat şi în !MER, III/2, p. 455, doc. 390. (L.B.)
12. Buch, op. cit. (N.a.)
13. Dintre tinerii care se aflau în fruntea mişcării de la 1847 pentru schimbarea portului vechi erau Fraţii
Finkelstein şi fratii Carniol etc„ dintre care, mai cu deosebire cei dintâi îşi însuşiseră pe lângă limba
ebraică în perfectie, şi limbile germană, franceză etc. Aceştia petrecură şi o vreme în străinătate, fără însă
a fi frecventat vreo şcoală de acolo. (N.a.)
14. Tradiţia ne indică ca cel întâi trimes în străinătate pentru şcoala de comerciu, pe la 1849, pe unul Nathan Zikel.
(Na.).
15. ,,Zimbrul", 1855, no. 217, oct. 12. (N.a.)
16. J .L. Carra, op. cit. (N .a.)
17. Şcoala s-a creat în 1852. Cf. L. Rotman, op. cit., p. 111. (L.B.)
18. AZJ, XVII, 1853, p. 332. Relaţiunile de aci nefiind nici complete, nici în totul exacte, le-am rectificat şi adaos
unde trebuinţa a cerut. (N.a.)
19. Dosarul Comitetului şcolar sub titlul de ,,Actele şcolare de la 1860-1862'', II, no. 9, 10, 14. (N.a.)
20. Dos. Comit. şcolar sub titlul de „Comitetul şcolar, acte Felurite corespondente", III, no. 2. (N.a.)
21. „Gazeta Română-Evreiască" din 23 martie 1857. (N.a.) Datare greşită. Nr. 1 din Gazeta Română-Evreiască a
apărut la laşi la 12 martie 1859. S. Podoleanu, Istoria presei evreieşti, din România, /, 1857-1900,
Bucureşti, 1938, p. 37. (L.B.)
22. Dos. Comit. şcol. sub titlul de „Comitetul şcolar, acte, felurite corespondenţe", III, no. 2, şi ,,Actele şcoalelor
israelite pe anul 1861", IV, no. 15. (N.a.)
23. Circulara din 1858, anaforaua din 1858, publicate în „Gazeta Moldaviei", 1858; vezi Anexele: în GRE, 1859,
no. 6, şi articolul lui Marcu Feldmann în „Zimbrul", 1855, no. 185. (N.a.)
24. „Procesele verbale ale epitropiei ospitalului israelit din 1857", II, no. 9. (N.a.)
25. Circulara în „Gazeta Moldaviei" din 1858: vezi Anexele. (N.a.)
26. „Actele pentru sporirea venitului comunitătii pe 1859", X, no. 2 şi Dos. Corn. „Actele şcoalelor israelite pe
1861'', p. 37, IV, no. 15. (N.a.)
27. Această circulară se traduse şi tipări în jargon, şi după ordinul guvernului trebui să se citească de trei ori pe
fiecare sâmbătă. Ea fo tradusă de tatăl meu în limba ebraică şi făcută cunoscută astfel şi străinătăţii. (N.a.)
28. Vezi „Dosarele comitetului şcolar, 1860-1863'', unde se găsesc iscăliturile lor. (N.a.)
29. Dos. Epitropiei Comunitătii israelite, sub titlul de „Actele şcoalelor israelite pe anul 1861", IV, no. 23. (N.a.)
30. Dos. Epitr. Corn. isr. sub titlul de „Actele lefilor osebitelor Feţe pe anul 1861", no. 41. (N.a.)
31. Dos. Corn. şcol. „Actele şcoalelor israelite pe anul 1861'', IV, no. 23. (N.a.)
32. Dos. Comit. şcolar sub titlul de „Actele şcolare de la 1860-1862". II, no. 14. (N.a.)
33. RI, red. E. Schwarzfeld, Iaşi, 1874, p. 142. (N.a.)
34. M. Schwarzfeld, M. Schwarz. În Al, Vll/1884. (N.a.)
35. Michel Asiei, op. cit„ în ASIIB, II, p. 200; Vaillant, op. cit„ vol. lll, 1843, p. 94. (N.a.)
36. Uricariul, lll, p. 25. (N.a.)
37. Traditia ne arată pe un bărbat însemnat în comunitate, Herşel Baraş, bine familiarizat cu citirea şi scrierea
cirilică. Bineîn]eles că n-a fost singurul. (N.a.)
38. „Traian", 1869, p. 102. (N.a.) V. şi !MER, IIl/2, p. 25, doc. 168, nota 6. (L.B.)
303
39. Regulamentul Organic al Moldovei, Anexa P, art. LIV, laşi, 1846. (N.a.) V. şi !MER, 111/2, doc. 168. (L.B.)
40. Dos. Comit. şcol. sub titlul de „Actele şcoalelor israelite pe anul 1861", IV, no. 7, 8, 12. (N.a.)
WILHELM SCHWARZFELD
CERCETĂRI EPIGRAFICE
I
Starosti mari în laşi
Stărostia este o institutiune politică , creată pe la începutul veacului al XVIII-iea, cu

1
începutul domniei fanariote, precât pare, o dată cu institutia religioasă a evreilor-români, cu

hahambaşia. Pe când hahambaşia reprezenta puterea spirituală fată cu evreii din tară,
stărostia era o putere civilă, care se întindea peste toate comunităţile israelite din România.
Starostii însă, ca capi ai evreilor, erau de două feluri: unii, şefi ai tuturor comunitătilor
evreeşti din tară, se chemau starosti mari, sau cum îi denumesc inscriptiunile „roş-medina"
sau „hahaluf haroş hamanhig medina". Altii însă, starosti de oraşe, sau ai unei singure
comunităti israelite, erau şefii breslelor israelite din unul şi acelaşi oraş.
Despre origina stărostiei mari, ca şi despre desvoltarea ei, nu avem mai nici o
indicatiune. E numai doar de admis că această institutiune s-ar fi ivit o dată cu suirea pe
tron a domnilor fanarioti, cari au lăsat în istoria românilor o epocă neagră, dar urme
strălucite în organizarea politică a statului român.
Ceea ce avem la îndemână, în ce priveşte marea stărostie, sânt inscriptiunile
mormântale din Bucureşti şi Iaşi, cari ne arată numai existenta unor mari starosti, şi ne
putem face întrucâtva idee de modul succesiunii lor.
Să începem cu seria de starostii mari ce guvernau comunitătile israelite din
Moldova.
În frunte, vom pune o inscriptiune a unui „roş-medina" (staroste mare) cu data
anului 476 (1716) 2 :
Aci se odihneşte 'l '!)

Sfântul, !UN1;"1 1')17K:i
fruntaşul, căpetenia, ':J.::> ;"ll'11J l.1JIJ;"l
conducătorul tăfei (a provinciei), slavă numelui său '::>111.l 11;"11.l 11.l!U
d-nul Mordechai, l'T ;"111;"1' 1'";"J:J.
fiul d-lui Iehuda, binecuv. fie amint. drept., C'IJ' ,, 11.l!:ll!U
care a decedat în IO i7c'::> t01i:i::i
ale Junei 476 d.e.m. (1716) p!:l7 i·11n mt0
Fie sufletul seu în grădina p.::i :i::i1Jn
raiului etc. Amin selah :i7c N ::i·::i:in 1111
A doua inscriptie, din câte cunoaştem până acum, în care e vorba de „roş-medina" în
Iaşi, apartine unei femei Sirca, ce se indică ca sotia acestui staroste. Sirca se designă ca
fiica lui Mayer. Acest staroste-mare sau „roş-medina" se numeşte Şalom şi era, după toată
probabilitatea, al II-iea staroste-mare care a funcţionat în Moldova, cu reşedinta în Iaşi.
304
D-na Sirca, fiica n:::i KP1'0 n11.)
d-lui Maer, soţia nlllK 1'K1.) 1"1:1
capului ţărei, d-nul ':11.) :1l'11.) lllK1:1
Şalom, mort 26 1·::i 1'0!ll c1?w
zile, în luna Ab i'"!l? T"!ln
487 după era mică ( 1727) ::JK lll1'n::J ''1.)'
Fie etc. 3 :i:::iiiJn
Alăturea cu inscripţiunea soţiei sale, avem inscripţiunea lui proprie din 489 ( 1728):
Aci zace fruntaşul, căpitenia lllK1:1 "\1?K:i l"!l
conducătorul ţărei, domnul '1:11.) :1l'11.) l':1l1.)
Şalom, fiul d-lui '11:11.)::J c1?w
Mayer, decedat 1'0!ll 1'K1.)
în 25 ale !unei w11n:::i Cl'I.)' :1"::>
Tişri 489 d.e.m. (l 728) p!l? 'O'!ln '11lln
Fie etc. 4 :i:::iiiln
Din această inscripţie rezultă că Şalom roş-medina era fiul lui Mayer şi că a murit cu
un an mai târzeu decât soţia sa Sirca, adică la 1728.
Pe când în inscripţia soţiei sale ne întâmpină epitetul prescurtat de „roş-medina'',
inscripţiunea sa proprie îl designă ca „haaluf haroş manhig medina" (domnul primat,
cârmuitorul ţerei), titulari ce apar când în forma abreviată, când în cea prelungită sau în
simplul epitet de „manhig" (cârmuitor), fără indicaţia măcar de „medina" (ţară).
Al treilea „staroste-mare" sau „roş-medina" este Samuel, ce se designă ca atare şi pe
inscripţiunea fiicei sale, Mindel.
Iată ambele inscripţiuni, atât a fiicei sale, din 1732, cât şi a lui proprie din 1733:
Aci se odihneşte femeea stimată, 'llln :11llK:1 l"!l

doamna Mindel, ,,,,1.) n11.)
fiica fruntaşului, căpiteniei, 'K1:1 "\l?K:i n:::i
conducătorul ţărei :1l'11.) l';"IJl.);"1
domnul Samuel, ?K11.)lll '11:11.)
decedată în l Cl'I.)' 'O"' :11'0!ll
a lunei Cheşvan 1111ll:1 tll11n:J
493 d.e.m. (l 732) lln p!l? lln
Fie etc. 5 :i:::i
Aci se odihneşte 'K1:1 "\1?K:i l"!l

fruntaşul, căpitenia :1l'11.) l';"IJl.);"1
conducătorul ţărei ?K11.)lll "1:11.)
d-nul Samuel, :11.)?lll 1·1:i:::i
fiul d-lui Solomon, C'I.)' ·n 1o!lJ
decedat în 8 ale lunei Av ::JK lll11:1::J
493 d.e.m. (1733). Fie etc. 6 'lln p•!l? lln
Din inscripţiunea lui proprie reese că Samuel era fiul lui Solomon.
305
Atât din inscripţiunile precedente, cât şi din cele ce reproducem mai jos, se constată
că „marii-starosti" nu se succedau în mod ereditar din una şi aceeaşi familie, şi puterea lor,
în una şi aceeaşi familie, nu se transmitea decât numai în mod întrerupt, la intervale rare,
dar nicidecum continuu ca la hahambaşa, cari constituiau lanţul de „membri" ai uneia şi
aceleaşi familii.
De asemenea, nu avem nici o ştire sau vreo indicaţiune despre aceşti trei starosti
mari, ca şi despre acei cari i-au succedat, căci nu posedăm asupra lor decât ca isvor unic,
numai inscripţiunile mormântale, cari ne indică pur şi simplu epitetele sau titulaturile lor,
fără ca din ele să resară vreo lumină asupra cunoştinţei despre autoritatea şi influenţa
politică, ce ar fi exercitat-o asupra evreilor din ţară şi trecerea ce ar fi avut pe lângă vodă
etc.
O inscripţiune din 1745 pomeneşte de funcţionarea unui „mare-staroste" /sachar
Beer, designat ca fiul lui Mayer.
Iată inscripţiunea acestui staroste:
Aci se odihneşte l"!l

fruntaşul, căpitenia, 'Ki:i 1')17K:i
conducătorul ţărei, :1l'1i'J l':1li'J:1
domnul lsachar i:nzr iii:ii'J
Beer, fiul domnului ·ii:ii'.l:::i iv:::i
Meyer, binecuvântată fie amint. lui, 't!!ll 7T i'Ki'J
decedat 16 Menachem-Av JK C:1li'J T't!
505 după era mică (1745) i''!l7 :i·vn
Fie etc. 7 :i:::iiun
Acesta pare a fi avut ca fiu pre Iosef. indicat în inscripţiune ca „manhig" (cârmuitor)
şi cu epitetul de „hathorani" (învăţat). Neindicarea expresiunii de „medina" (ţară) pe lângă
epitetul de „manhig" nu ne împiedică deloc de a-l admite ca „roş-medina" şi acesta nu se
poate cufunda cu starostele simplu, care designă şeful numai a unei singure comunităţi
israelite. Iată inscripţia-i mormântală:

fruntaşul, preaînaltul, căpitenia 'Ki:i '11i'J:1 1')17K:i
şi conducătorul, savantul domn ·i:ii'J 'lin:i l':1li'J1
Iosef, fiul d-lui lsachar i:nzr ·:iii'.l:::i rici,
Beer, binecuv. Fie amint. drept., iti!lli 7lT 1l1:::1
decedat în 6 ale !unei l/Tin:::l C'i'J' :11/11/l
Adar, anul 518 (1758) n'vn nllll iiK
d.e.m. Fie etc. 8 :i:::i1ln v!l7
Un alt staroste, cu numele de Mayer ben Abraham, căruia i se dă tot simplul epitet
de „manhig" (cârmuitor). Deşi data pare a fi îndoelnică, totuşi, luând în considerare
punctuaţiunile ce conţin ultimele două rânduri ale inscripţiunii, ne indică data anului 1749.
Iată inscripţiunea acestuia:

şi a fost înmormântat omul
306
onest şi conducătorul l';'lll):"l1 1llrn
domnul Meyer, 1'NI) 111:"11)
fiul d-lui Abraham, decedat 111) C:"11:JN :"l'::l
sâmbătă 11 Sivan 111'0 N'' ll:JIU:J
1l'111'NI) T'!l7
Parşath Zachar 510 (1749) 9 p!l7 :::i•:Jnl):"I
Starostelui Iosef, fiul lui Isachar Beer, îi succedează Ţvi ben Simon, a cărui
inscripţiunee din 1769. Iată cum sună:

omul stimat, sincer Cll ::l11U:"l:"I lU'N:"I
şi onest, fruntaşul, căpitenia, IUN1:"1 '117N:"I 11U'1
conducătorul, învătatul, domnu '1:"11) 'l1111:"1 l':"lll):"I
Zvi, fiul d-lui Simon, 11111)1U ':"111):J •:::iir
care a decedat vineri, în ajunul 11 '1 C1'::l 1C!lllU
Sf. Sâmbătă, în 26 a Junei '11n::l C'I)' 1'::> v'IU
Elul, anul 500 c::i·n mw 717N
29 d.e.m. (1769). Fie etc. 10 :i:::iirln p!l7 c•:::i
Ca şi
starostele Iosef, fiul lui Ţvi ben Simon, e designat cu epitetul de „hathorani"
(învăţat) şicu titulatura abreviată de „manhig" (cârmuitor), fără vreo altă indicaţiune.
Aceste două din urmă inscripţiuni ne arată că, dintre toţi starostii mari, aceşti doi
erau singurii versaţi în cunoştinţele Sf. Scripturi şi, în orice caz, predecesorii lor nu erau
bărbaţi cu cunoştinţi distinse.
Inscripţiunea succesorului lor e din 1772, şi e poate ultimul staroste care a funcţionat
în Moldova.
Iată inscripţiunea acestuia:

fruntaşul, căpitenia, '117N:"I ;i;i
bogatul, vestitul C011!ll):"I 1'll:"I IUN1n
conducătorul, domn Simon, 11111)1U 11":"111) l':"lll):"I
fiul d-lui Baruch, binecuvt. să-i fie amint. 77T l11::l 11":"111) p
în viaţa lumei viitoare, N C1'::l 1C!ll ;i•;i
decedat în ziua de duminică, IU11:"1::l C'I)' n•::i
în 28 ale Junei
!iar anul 532 (1772) :::i7pn llllU 1"N
d.e.m. că. Fie etc. 11 :"l::llrl:"I i'!l7
Din această ultimă inscripţie reese că Simeon ben Baroch era bărbat vestit şi om
bogat, căci astfel ne desluşesc cel puţin epitetele de „hamforsim" (vestit) şi de „hanaghid"
(bogat). Ultimul staroste era, dar, om cu stare, poate şi „influent" ca om politic, dar
nicidecum „savant", epitet pe care inscripţiunea îl trece aci sub tăcere, ca şi la cei dintâi
predecesori ai sei.
Instituţiunea stărostiei mari s-a desfiintat, dar, mai de timpuriu decât hahambaşia, nu
ştim din cari anume cauze. Destul e că nu s-a putut tărăgăni până la timpul Renaşterii, când
307
şi evreii români, deşteptaţidin letargia lor, reuşesc a desfiinţa autoritatea despotică a
hahambaşiei, graţie intrevenirii partidei evreo-polone, de curând imigrată.
E admisibil, că rolul marelui-staroste era de o însemnătate mare şi că-şi exercita
influenţa lui pe lângă Curtea domnească şi clasa boerimii domnitoare, scăpând pe evreii
nenorociţi din Moldova, în caz de restrişte, când vreo persecuţiune sau răscoală se ivia din
partea populaţiunii joase. Ei nu s-au bucurat numai de puterea civilo-politică, ci desigur şi
de privilegii însemnate, cari nu ne sânt încă cunoscute.
Numai cu timpul, când documentele vor spori în număr mai mare, se va putea face
lumină asupra creării şi desvoltării acestei instituţiuni, ca şi asupra rolului ei politic şi
social 12 •
Bucureşti, mai 1893.
II
Rabini, daianim, savanţi,
(A doua cercetare după inscripţiile mormântale găsite în cimitirul din Iaşi)
Îmi propun a da nişte notiţe epigrafice asupra unor rabini, daianim şi savnţi, cari pot
servi ca complinire la studiul ce am publicat în „Anuarul", voi. al XIII-lea, intitulat
„Învăţaţi şi scriitori evrei în Iaşi" 13 •
Aceste note sânl rezultatul cercetărilor ulterioare ale comisiunii Societăţii istorice
„Iuliu Barasch'', din care am avut onoare a face parte, inscripţiile de pe pietrele cari se aflau
pe jumătate cufundate în pământ sau mai întreg îngropate, a căror descifrare nu se putea
întreprinde decât numai cu cheltueli speciale, pe cari Societatea încă nu ne autorizase a le
face.
Voi începe cu cercetarea inscripţiunilor ce privesc pe rabinii cari au funcţionat în
Iaşi sau şi în alte localităţi ale ţerei.
Cea mai veche inscripţie datează din l 743 şi e dedicată lui Beţalel, fiul lui Iosue
Hacoen, nume ce pare a coincide cu al lui Beşalel hahambaşa 14 , fiul distinsului învăţat
Naftali Hacoen, din Constantinopole 15 •
Puţin mai târziu de data acestei inscripţiuni, se pomeneşte într-un document despre
funcţionarea ca hahambaşa, peste ambele ţări, a lui Isac, fiul lui Beţa.lei. Inscripţiunea îl
califică pe Beţalel ca „hamuflig" (l7!li~:i), ceea ce însamnă un distins învăţat în disciplinele
talmudice sau ale literaturei ebraice.
Iată şi inscripţiunea:
Aice se odihneşte l"!l

marele rabin, luminatul şi 1l.1N~:1 :n:i
distinsul, preşedintele tribunalului rabinic 1':JN l7!l1~:1
d-nul Beţalel, 'N7I:J "11:1~
fiul d-lui leşaia 'l11tl' ·ii:i~:>
Hacohen, mort în 25 :-J":>:J 1t:i!ll 1:i:i:i
Cheşvan 504 după era mică (l 743) p!l7 1"j?:1 111tl:1
Fie etc. 16 :i::iIJn
În studiul meu ,,Învăţaţi" etc., am pomenit de un rabin Mordechai, fiul lui Moise
Chaim, ca cel mai vechi rabin după inscripţiunile mormântale din Iaşi. Inscripţiunea de mai
308
sus dovedeşte funcţionarea unui rabin mai vechi în Iaşi, care, precât pare, ar fi funcţionat
alăturea cu primul hahambaşa Beţalel. O inscripţiune din 1823 ne arată că rabinul
Mordechai avea un fiu, cu numele de Abner, care era versat în Talmud şi căruia
inscripţiunea îi mai dă calificativele de „om bun şi pios" şi îl numeşte „fiu al unui ţadic"
(om drept).
Cu o dată nu tocmai sigură, ne indică o inscripţiune, ca more ţedek (adjunct de
rabin) în Iaşi, pre Iehuda fiul lui Aron, originar din Rohotin (Galiţia). După descifrarea
noastră a literilor datei, în parte roase, data anului morţii sale pare a fi Ujin (1832). De
altmintrelea, inscripţiunea îi dă epitetele de ,,rabin mare, pios şi vestit".
De o importanţă şi valoare netăgăduită e o inscripţiune din 1848, care pomeneşte de
un „harav hamedina" ;iJ'11:l;"l :m „şef rabi din ţară", care ne-ar face a crede că hahambaşia ar
fi fiinţat şi mai târziu chiar de data anului 1834.
Acest şef-rabi din ţară se indică cu numele de „Abraham Hacoen", dat cu tatăl lui
„Şalom", căruia îi aparţine inscripţiunea. Dar acest Abraham Hacoen nu era mare rabin în
mod oficial peste ţară, ci numai de nume, căci documentar ni se indică ca ultim hahambaşa
pre Şaim.
Credem că acest Abraham Hacoen e numele lui ,,Zborever ruf', care veni pe scaunul
rabinal din Iaşi imediat după detronarea lui Şaim hahambaşa. În orice caz, nu credem ca
titlul de „rav hamedina" să fi rămas titlul oficial; de asemenea, nu putem considera pe
Abraham Hacoen, cu tot supranumele de „Cohen", ca făcând parte din membrii familiei
hahambaşilor Naftulovici, cari au funcţionat în Moldova şi în Valachia. Epitetul de „rav
hamedina" s-a păstrat, dar, de la 1834 încoace, ca simplă titulatură, dovadă, că într-o
inscripţiune a rabinului, de tot recentă, rabinul Moşe Aron Taubes e designat ca „rav
hamedina", o titulatură de care se vede că rabinii din Iaşi nu s-au putut desobicinui.
O femee Freida e pomenită într-o inscripţiune din 1800 ca soţia unui hahambaşa.
Probabil că dânsa a fost soţia lui Naftali Hacoen, care funcţiona pe atunci ca hahambaşa şi
care a murit ceva mai târziu 17 • Ea e designată şi ca fiica bogatului Iacob, a cărui familie, în
lipsă de orice indicaţiune, nu o ştim.
Iată inscripţiunea:
Aici se odihneşte J''!)

o femee stimată, ;i:::iwm iwK
castă, rabineasa (soţia rabinului) m:::ii;i "lliJl;i
provinciei, d-na ml:l ;iril:li
Freida, fiica bogatului "lJ;"l n:::i K1„1!:l
d-lui Iacob, ::J.jill' ,,,,1:)
moartă IO Menachem Ab ::J.K CJ;"!Jl:l ;"11~!)J
560 după era mică ( 1800). v!:l7 CJ"vn

Fie etc. ;iilJn
Acum să trecem la rabinii cari au funcţionat în alte localităţi ale ţării, după
inscripţiunilemormântale din Iaşi.
O inscripţiune din 1848 pomeneşte de un rabin din Bucureşti, cu numele de
Meşulam Zalmen, care era fiul strălucitului şi marelui rabin Moşe Efraim din Caliş. Despre
acest rabin ne spune inscripţia că era bogat în fapte bune, de origină superioară şi vestit în
lume. Pare a fi fost capul unei şcoli talmudice (Ieşiva) din Bucureşti, dar nu ştim prin ce
întâmplare a murit în Iaşi 18 •
309
Alte două inscripţiuni din anii '40 pomenesc de un rabin care a funcţionat în
Botoşani, desigur pe la mijlocul veacului al XVIII. Acest rabin se chema Nathan Şapira.
Cea din 1845, fiind inscripţiunea unui nepot al seu, Israel Baruch, fiul lui Moşe, îl designă
direct ca rabin în Botoşani. Cea din 1847, a unei nepoate a sale, Maica, îl pomeneşte
„murind în Ţara Sfântă" (Palestina). Din cea din unnă inscripţiune mai rezultă că avea un
fiu cu numele de Naftali Arie Şapira, dar nu ştim altminteri nimica despre rolul ce a jucat.
Tot din această inscripţie reese că Maica era şi nepoata rabinului Abraham din Fşevresc.
Dăm aci ambele inscripţiuni:
Aci
se odihneşte llJOl
tânărul domnu Israel '?Kil/l' ":111J li::lK:1
Baruch, fiul reposatului domnu ":111J n1l1J:1::1 11i::i
Moşe, nepot al rabinului ::ii:i '?w 11::>J :iw1J
domnul Nathan Şapira din Botoşani, lKlll'OK::llJ Ki'!:ll/l lTll •i
mort 26 Nisan 605 (1845) ":1iT1 lC'l 1'::> iO!:ll
Fie etc. :1::lllTl'i
Asupra '?v
acestora eu plâng :1'::>1::1 'lK :i'?K
o femee castă, tânără :i::>i :11.'1ll :1l/lK
de ani, d-na Maica, :1::>'?1J Tl11J C'll/l::l
fiica d-lui Naftali Arie •iK •'?n!:ll ":111J n::i
Şapira, nepot al rabinului domnu •i ::ii;i 1::>l Ki'!:ll/l
Nathan Şapira, care il/lK Ki'!:ll/l lTll
a murit în Ţara Sfântă, 'l/l11i':1 fiK::i O!:ll
şi nepot al rabinului cel drept, v•ii:i ::ii:i '?w i::>Ji
omul lui D-zeu, d-nu Abraham c:ii::iK '11J C'v'?K l/l'K
Moşe din Fsevresc, pciv1w1!:l1J :iw1J
moartă 5 Elul, anul '?1'?K ":1 :iiO!:ll
607 după era mică (1847). Fie etc. :1::lll Tlj:'!:l'? T"iTl
Rabinul Nathan Şapira, pre cât pare, trebue să fi jucat un rol de tot important în
comunitatea israelită din Botoşani, deja foarte numeroasă pe acea vreme. Botoşanii fiind pe
atunce un centru de cultură talmudică, rolul intelectual al rabinului Şapira ar fi fost îndestul
de mare şi însemnat. El pare a fi funcţionat un timp îndelungat ca rabin în Botoşani, care,
spre sfârşitul vieţei sale, ca şi orce evreu pios, plecă în Ţara Sfântă, spre a-şi odihni acolo
oasele sale.
Un alt oraş din Moldova, Bârladul, poseda, pe la începutul secolului actual ca
„asesor de rabin", pre Benjamin Binş, fiul lui Haim, ceea ce rezultă dintr-o inscripţiune din
Iaşi din 1831 19 • Ce întâmplare l-a făcut să moară în Iaşi, nu ştim, dar în orice caz,
tradiţiunea ne indică un rabin din Bârlad asasinat în Iaşi de nişte ucigaşi, cam pe acea
vreme. Acest asesor de rabin pare a fi fost din fruntaşii învăţaţilor, căci în capul
inscripţiunii sale figurează vorbele de :iiin:i in::> (coroana învăţăturei).
Huşii aveau, după o inscripţiune din Iaşi, încă în veacul trecut, ca rabin pe
Menachem (Mendel) Halevy. Această inscripţiune e însă a unui fiu al seu Moşe, mort în
1831. Huşii, reşedinţa unei vechi episcopii, avea pe acea vreme şi o sinagogă veche, după
310
cum ne arată un document din acel timp, deci avea o comunitate israelită relativ numeroasă,
în fruntea căreia se afla acest rabin.
*
* *
O serie nouă de inscripţiuni ne arată daianim (judecători) funcţionând în Iaşi, pe
lângă cei menţionaţi deja în studiul meu despre .,Învăţaţi" etc.
O inscripţiune din 1827 indică ca vechi daian în Iaşi pre Baruch ben Iosef. Pre cât
pare, ar fi funcţionat ca daian, alăturea cu Samuel Dov, mort în 1824. Daianul Baruch ben
Iosef era însă un învăţat distins în Talmud, bărbat înţelept şi desăvârşit, care a murit în
vârsta bătrâneţei.
Un al daian, distins învăţat în Thora (ştiinţa legei), pios şi binefăcător, ni-l indică o
inscripţiune din 1833. El se chiema Iechiel Ţvi, fiul învăţatului rabinic Kolonimus Kalman.
O altă inscripţiune din 1839 pomeneşte ca fiu al daianului Alimelich Horn, pre
Iehuda Leb. E probabil că Alimelich Horn ar fi funcţionat ca daian în Iaşi, în lipsă de
indicare a unei alte localităţi originare.
În sfârşit, o inscripţiune din 1848 menţionează pe Haia, ca fiica daianului Samuel
Dov, pe care l-am menţionat deja în studiul meu despre ,,Învăţaţi" etc.
Cu desgroparea pietrelor jumătate scufundate în pământ, am dat de alte pietre
mormântale, cari conţin inscripţiuni ale unor bărbaţi savanţi, unele de o vechime mai mare,
altele mai recente. Epitetele acestor savanţi sânt designate de obicei cu uim:i (învăţat) u::ii:i
(învăţat în Talmud) sau :::ii:i (învăţat rabinic), din care cel din urmă e un titlu mai distins.
Cea mai veche inscripţiune despre învăţaţi, din câte se cunosc până acuma, e din
1674, a căreia piatră am găsit-o mai în întreg scufundată în pământ. Acest savant, sub
numele de Isac, e designat cu titlul de i:::ii i:::in:i (hahavar rabi) şi e tatăl femeei Sida, căreia îi
aparţine această inscripţiune.
Pentru a doua jumătate a veacului al XVIII, cităm următorii învăţaţi cari ne
întâmpină pe inscripţiunile ce am mai găsit: una din 1774 ne indică pre vestitul fruntaş Ţvi
(Hirsch) ca fiu al învăţatului rabinic Dov (Beer). Alta, din 1775, inscripţiunea unei femei
Taube,. fiica învăţatului rabinic Beţalel Hacoen. Tot cu aceeaşi dată pomeneşte o altă
inscripţiune ca bărbat deştept şi savant, cunoscător în ale sfintei legi pre Baruch, fiul
bogatului Samuel. O inscripţiune din acel an însă, a unei femei, designă pre bogatul Simeon
ca fruntaş învăţat ('Jiin:i rii7N:i). Un alt fruntaş învăţat ne arată o inscripţiune din 1786 pre
Moşe, fiul lui Iechiel, care, pre cât pare, ar fi fost asasinat, căci inscripţia îi dă şi
calificativul de 1zmp:i (sfânt). O inscripţiune din 1784 pomeneşte pre bogatul Abraham, fiul
lui Eliezer Lieber, ca distins învăţat :i7!li~:i 'Jim:i. În sfârşit, cea din 1779 dă unui bărbat cu
numele de Iechiel (Michel), fiul lui Aron Halevy, titlul de 'lim:i (învăţat în ştiinţa sfintei
legi).
Să mai menţionăm pre câţiva bărbaţi versaţi în Talmud sau şi în Tora şi Cabala;
după inscripţiunile mormântale de la începutul veacului actual:
Una din 1800 indică pre Isac, fiul rabinului Abraham din Wişnivitz, ca distins
învăţat în Talmud; alta din 1826, pre Abraham, fiul lui Isachar, tot ca învăţat distins în
Talmud. Iar o inscripţiune din 1831 ne indică ca învăţat distins în ale sfintei legi N7!li~:i
'lim:i pre Iehuda Elchanan, fiul lui Simcha, mort în vârstă fragedă.
În sfârşit, două inscripţiuni mormântale din anii '40 ne indică vreo doi bărbaţi
versaţi în Tora, Talmud şi Cabala. Cea din 1847, pre Israel Maer, fiul lui „Iehuda", despre
care inscripţiunea zice că era „bărbat tânăr de ani, care purta jugul învăţăturei din tinereţe
311
şi pe care îl deplâng camarazii sei". Iar cea din 1849, pre Elyahu, fiul lui Israel, originar din
Buciaci (Galiţia), care în viaţă fiind, se chema în gura tuturor Elyahu din Ştefăneşti sau
Ştefăneşteanul, desigur pentru că stase în Ştefăneşti mai mulţi ani. Inscripţiunea îl numeşte
pre el ;i1.J::i;i;i 'l'lll (creanga înţelepciunii), 1111.J;i lll1lll (rădăcina ştiinţei), desigur pentru că a
fost un învăţat de frunte.
Reproducem aceste din urmă inscripţiuni:
Aice zace un bărbat tânăr de ani, IJ'llll::J 11 lll'N l"!l

care purtă jugul învăţăturei din tinereţe, 1'11lll7.J ;iiin 7111 Nllll
în el deplâng tovarăşii sei 711 i•i:::in i•711 i::i:::i•
decedarea unui distins în Thora, ;iiin:::i l7!l11.J m•o!l
în Talmud şi Cabala, om energic •n lll'N inoJi ;i7ll:::i
d-1. Israel Maer, fiul d-lui i;i:::i 1'N7.J 7N1lll' '11;"!
Iehuda, mort 7 Menachem Cnll.J "T 'O!ll 7T N1W
Ab 607 (1847). Fie etc. 20 ;"!Jlln T"1;"! ::JN
Aice se odihneşte l!l

creanga înţelepciunii, rădăcina lll1lll ;i1.J::in;i 'llll
ştiinţei, temător de D-zeu, IJ'j;>17N N1' ll17.J:1
distins în învăţătură şi temere, ;"!N1'1 ;iiin:::i l7!l17.J
în Talmud şi Cabala, din familie înaltă nn!lllll.Jl.J inoJ:::ii ;i7ll:::i
Elyahu, fiul d-lui Israel 7N1lll' '17.J::J i;i•7N '1
din Buciaci, şi când trăia 1„n::J1 Oll!Nll!O'::Jl.J
se chema în gura tuturor domnul Elyahu i;i•7N "1 7::i '!l::J N1j;>l
din Ştefăneşti, mort în ziua de "O!ll Cllllll!l'Ollll.J
luni 16 Elul 717N TO '::J 01':::1
609 (1849). Fie etc. 21 ;i::ilJn o"in
Din cercetarea acestor inscripţiuni reese ca adevăr că evreii români n-au fost lipsiţi
de cultură şi au cultivat cunoştinţele talmudice şi cabalistice, ca şi evreii din Galiţia, însă
contingentul de învăţaţi distinşi îl dădeau evreii galiţieni sau urmaşii acestora.
Prin aceste cercetări adăogăm noue verigi la lanţul cultural al istoriei evreo-române
şi contribuim cu aceasta a ridica vălul prejudecăţilor predomnitoare, că evreii români ar fi
fost în trecut ignoranţi şi neştiutori.
Bucureşti, 1892.
III
Vechimea evreilor români
După inscripţiile mormântale, evreii par a fi în ţară de 300 ani, dară documentele ni-i
arată de o vechime mult mai mare. După citaţiunile autorilor români, evreii sânt în Dacia de
o vechime adâncă, dar lacune de sute de ani, ce despart pe români de năvălirea diferitelor
popoare barbare, fac că antichitatea lor nu se poate urmări decât numai la 400 de ani, când
istoria română intră într-o fază mai sigură22 •
NOTĂ. Acesta e un început de lucrare; am tinut să-l redăm aşa fragmentar. (N.a.)
312
IV
Graiul inscripţi,unilor din secolul XVII
Explorând cimitirul din Iaşi, împreună cu d. Mebaşan, am dat de pietre de o vechime

relativ mare, şi anume de nişte inscripţiuni mormântale care datează din mijlocul veacului
al XVII. Aceste inscripţiuni se găsesc numeroase şi ne dau desluşiri importante asupra
evreilor din acea vreme. Mai întâi de toate constatăm că evreii, despre cari grăesc
inscripţiunile, nu erau evrei spanioli, ci numai leşi sau germani. Căci nume bărbăteşti ca
Ţevi Hirsch, Arie Leib etc., ca şi nume femeeşti ca Dvose, Cearne etc., ce ne întâmpină pe
aceste epitafe, ne arată pe evreii originari din Galiţia, stabiliţi nu de scurtă vreme. Evreii
germani îi descoperim sau în simplele ebraice de Ţevi sau Arie, sau şi în alăturările
germane Hirsch şi Leib, din cari cele ebraice nu sânt decât traduse prin cele germane; ele
fură nume ce n-au fost deloc uzitate de evreii vechi din Palestina, ci numai de evreii
aşkenazim sau germani, căci aceştia adoptară cu preferenţă nume de animale germane. Iar
femeile poartă nume leşeşti, cum se constată în expresiunile de Dvose şi Ceame. În sfârşit,
acest amestec de numeni germane şi leşeşti, ce se uzită şi la evreii de azi din România, ne
arată dar pe evreii-români originari din vechii strămoşi germani, cari imigrase apoi în
Polonia, unde mai ales femeile îşi îmbogăţise vocabularul lor nominal cu nume poloneze.
După ce am constatat că nominologia evreilor-români în inscripţiunile din secolul al
XVII este germană şi poloneză, ne mai întâmpină nume primitive ebraice ca Iosef, Iacob,
Abraham Moise etc., numeni purtate de strămoşii evrei din Palestina şi pretutindeni unde
emigrau sau erau stabiliţi. Aceste nume de origină curat ebraică, ce ne întâmpină
pretutindeni, îl poartă şi evreii spanioli, ca şi evreii leşi sau nemţi, nume ebraice ce nu sânt
aci un indiciu pentru a deosebi pe evreul aşkenas de evreul sefard, spaniol.
Dar există un alt indiciu ce deosebeşte pe spanioli de aşkenasim: lipsa în inscripţiuni
mormântale în Iaşi a unei nominologii spaniole şi indicarea anume a epitetului de sefardi
(spaniol) pe inscripţiuni, ceea ce ne arată, fără nici o îndoeală, că comunitatea evreilor din Iaşi
era alcătuită din evrei poloni, iar în mod izolat trăiau acolo şi evrei spanioli, câte unul în sânul
comunităţii ieşene. Aserţiunea d-lui Hăşdău că în Moldova erau în vechime evrei-spanioli,
este deci fără de nici un temei. Evreii leşi, iată ce ne dovedesc cu siguranţă inscripţiunile
din secolul al XVII: ei nu ni se indică decât din o scurtă vechime (în Moldova).
În sprijinul acestei teze mai vine indicarea de nume geografice ca Lemberg, Lithe, ce
ne întâmpină pe nişte inscripţiuni din secolul al XVII-iea, nume ce indică nişte centre
importante: Lemberg, capitala Galiţiei, oraş comercial mai important, şi Lithe, un oraş din
provincia Litvania, de unde pomia evreimea lituană. În această vreme e vorba de o nouă
pătură de evrei poloni, ce s-a suprapus păturei vechi. Ea porneşte cu deosebire din centrul
capital al Galiţiei, ca Lemberg sau din Lithe. Pe când cea mai recentă pătură leşească a
venit din Brodi, Tisminiţ, Tamopol, Stanislav etc.
Noi putem admite că în mod continuu avură Joc imigrări de evrei poloni, credem încă
din secol. al XIV-iea, când Cazimir cel Mare îi primi cu braţele deschise în Polonia23 • Când
masa cea mare simţi mizerii şi diferite nenorociri, ea se refugiă şi în Moldova, unde fundă
centre comerciale, din cari laşii în primul rând. Comunicarea în inscripţiuni a unor nume
geografice de origină polonă, ne arată că n-a rămas staţionară imigrarea evreilor galiţieni, şi
mai ales de la sfârşitul veacului al XVII-iea ei vin în număr mai mare în Moldova.
Al, XVll/1895, p. 50-61.
313
NOTE
I. Aici, probabil, în sensul de conducator laic. Stlrostia nu a fost o institutie politica în sensul modem al
cuvântului. Vezi atributiile ei în E. Schwarzfeld, Aşezămintele, studiu inclus în antologia de fata. (L.B.)
2. Vezi inscriptia reprodusă, cu mici modificări, şi de I. Kara. Cf. calculelor sale, 10 kislev, (5) 476 corespunde
cu 10 decembrie 1715. (V. I. Kara, Stela Cheptea, Inscripţii ebraice, laşi, 1994, doc. 58). (L.B.)
3. V. şi Kara, op. cit., doc. 63. (L.B.)
9. Cf. Kara, data ar fi anul 1754 (5514), cu semnul întrebării, op. cit., doc. 74. (L.B.)
12. În legătură cu func\ionarea stărostiei ca institu\ie, v. studiul lui E. Schwarzfeld, Aşezămintele, inclus în
antologia de faţă. Numeroase documente de epocă atestă desfiintarea stărostiei odată cu desfiin\area
hahambaşiei (V. !MER, IIU2, doc. 203). Starostia a fost înlocuită cu epitropia. Aşa, spre exemplu, în
adresa evreilor ieşeni către Sfatul administrativ din septembrie 1839, pentru înfiinţarea unui spital
evreiesc, conducerea evreimii se autointituleazl Epitropia naţiei evreieşti. (V. IMER, IIU2, p. 232, doc.
275). (L.B.)
13. W. Schwarzfeld, ,,Învăţaţi şi scriitori evrei in Iaşi", mai recent publicat in Ţicu Goldstein, 1996, p. 51-53.
(L.B.)
14. În legătură cu funcţia de hahambaşa a lui Beţalel, vezi textul lui Halevy, Comunităţile, inclus în antologia de
fa\ă. (L.B.)
15. În lucrarea alcătuită de I. Kara, prima inscripţie mormântală de rabin dateazl din 30 manie 1678. (I. Kara, op.
cit., doc. 34. (L.B.)
17. Hahambaşa Naftali Hacohen a decedat la 3 martie 1809. V. !MER, III/I, p. 342, doc. 33. (L.B.)
18. V. inscrip\ia în !MER, 111/2, doc. 416. (L.B.)
19. V. inscripţia în Kara, op. cit., doc. 215. (L.B.)
21. lbidem, doc. 274. (L.B.)
22. În legătură cu o poziţie ştiin\ifică privind vechimea evreilor în România, vezi M.A. Halevy, Comunităţile,
23. Cazimir III cel Mare, rege al Poloniei (1333-1370). A acordat numeroase privilegii evreilor, asigurând libertăţi
pentru activitătile economice şi drepturi civice. (L.B.)
314
IOSEF KAUFMANN (1860-1934)
Cronicar, colecţionar de documente şi publicist
Note biografice
Născut la Piatra Neamţ, în familia unui meseriaş evreu. Tatăl, pasionat cititor al
cărţii şi al scrisului ebraic în general, i-a insuflat de mic copil dragostea pentru lectură.
De profesie negustor, Iosef Kaufmann a fost un autodidact, care s-a dedicat
studierii şi scrierii istoriei evreilor din România. A elaborat numeroase monografii ale
unor comunităţi evreieşti din Moldova şi studii despre diverse capitole de istorie
evreiască.
A fost membru activ al Societăţii istorice „Iuliu Barasch" şi a furnizat numeroase
documente şi piese numismatice Academiei Române şi Palatului Regal.
Dr. M.A. Halevy, evocând personalitatea complexă a lui Iosef Kaufmann, l-a
numit „veteran al istoriografiei iudaice".
Studii despre istoria evreilor din România:
- Evreii luptători în Revoluţiunea românilor din anul 1848. O pagină din istoria evreilor
români. Schiţe istorico-biografice, Piatra, 1900, 64 p.
- Portul evreilor din România, în „Lumea Israelită", revistă pentru cultura poporului
evreu, Craiova-Bucureşti, l (1902-1903), p. 299-304.
- Istoria orândarilor din Moldova şi orânda băuturilor spirtoase., în RI, 1908, anul I
(seria II), nr. 19, l octombrie, p. 545; nr. 20, 15 octombrie, p. 573; nr. 21,
l noiembrie, p. 600; nr. 22, 15 noiembrie 1908, p. 628.
- Gabella şi celelalte taxe ale Comunităţii israelite din Vechiul Regat, în „Sinai", Revista
de studii iudaice, laşi, l ( 1926).
- Cronica Comunităţii israelite din judeţul Neamţ, cuprinzând: hrisoave, documente,
inscripţii.fotografii etc., Piatra Neamţ, 1928-1929, 2 voi. (542 p.; 426p.).
Biobibliografie
- Josef Kaufmann, de dr. M.A. Halevy, publicat în CI, an. XXVI, nr. 13, 8 aprilie 1934.
- Joseph Kaufmann, Joseph Bercovitz. Evreii în Revoluţia română din 1848. Colectia
„Caiete'', nr. III, CSIER, Bucureşti, f.a.
315
JOSEPH KAUFMANN
EVREI LUPTĂTORI ÎN REVOLUŢIUNEA ROMÂNILOR
DIN ANUL 1848
SAU
O PAGINĂ DIN ISTORIA EVREILOR ROMÂNI
Schiţe istorico-biografice
Revoluţi.unea românilor
Fraternitate, egalitate, libertate
1848
Este un axiom şi un fapt incontestabil că evreii în România, fiind stabiliţi din timpuri
îndepărtate, au contribuit la toate faptele măreţe pentru progresul şi fericirea acestei ţări.
Evreii au contribuit şi la Revoluţiunea românilor în anul 1848 prin un înflăcărat patriotism
al bărbaţilor: Daniel Rosenthal, Sanders, Lăzărică Zarafal, Davicion Bali, /ehuda Barbu
/scovescu şi alţii, cari şi-au sacrificat viaţa pentru sfânta cauză a poporului român.
Voi extrage şi scrie părţile esenţiale ale acestei revoluţii relativ la evreii şi istoricul
lor din acest memorabil şi glorios eveniment.
Revoluţiunea românilor ca şi a francejilor a fost pentru fraternitate, egalitate şi
libertate tuturor locuitorilor din ambele Principate. În timpul acesta, românii în entuziasmul
lor doreau împlinirea celor arătate pentru toţi, fără dii;;tincţiune de confesie şi religie. Era o
frăţietate, o adevărată dragoste între români şi evrei în acel timp. Un mare diplomat şi
bărbat de stat al României, din mijlocul mulţimei strigă: „Fraţilor israeliţi", îmbrăţoşând pe
Daniel Rosenthal, intimul seu prietin, cu care în sărutări traversă cu el la braţ prin toate
stradele Bucureştilor.
În acest an, atât în Moldova cât şi în Valachia, s-au proclamat şi înscris în ambele
programe emanciparea israeliţilor. În Valachia, în programul proclamaţiei guvernului
revoluţionar, în cap cu erudiţii şi mari bărbaţi ca Ioan Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti,
fraţii Brătianu, fraţii Golescu, Chr. Teii, fraţii Ghica, prevede la art. 21 emanciparea
evreilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă, iar în Moldova, în
programul partidului naţional, în frunte cu savanţii şi capacităţi ca Mihail Kogălniceanu,
C.G. Cantacuzino, Iorgu Sturza, Vasile Alecsandri, Lascar Rosetti, M. Epureanu, prevede
aceleaşi drepturi la art. 27 din program •
1
Voi extrage întâi părţile ce ne privesc din proclamaţiunea liberalilor de la 1848. Din
acestea se poate vedea cum românii cei mai luminaţi socotiau ca „fraţi" pe toţi evreii şi
toate naţionalităţile streine.
Iată Proclamaţiunea2 :
În numele poporului român
„O-zeu e Domnul şi s-a arătat nouă: bine
este cuvântat cel ce vine în numele Domnului"
Respect către proprietate

Respect către persoane
316
Fraţilor români,
Timpul mântuirei noastre a venit; poporul român se deşteaptă la glasul trâmbiţei

îngerului mântuirei şi-şi cunoaşte dreptul său de suveran. Pace vouă, pentru că vi se
vesteşte libertatea. Vouă! Poporul român se scoală, se armează, şi nu spre a se lupta o clasă
asupra alteia, nu spre a rumpe legăturele sale de relaţii din afară, ci ca să ţie în frâu şi în
respect pe voitorii de rău ai fericirei publice. Strigarea românilor e strigare de pace, strigare
de înfrăţire. La această mare faptă a mântuirei, tot românul are dreptul de a fi chemat,
nimeni nu este scos afară; tot românul e un atom al întregei suveranităţi a poporului: sătean,
meseriaş, neguţător, preut, soldat, student, boer, domn, e fiu al lui O-zeu, toţi avem acelaşi
nume de român. Acesta ne înfrăţeşte şi face să înceteze toate interesele, şi să stângă toate
urele. Pace, dar, vouă! Libertate vouă!
Poporul român voeşte o Patrie tare, unită în dragoste, compusă de fraţi, iar nu de
vrăjmaşi; prin urmare, decretă, după vechile sale datine, aceleaşi drepturi civile şi politice
pentru tot românul.
Cine nu voeşte aceasta e vrăjmaş al fericirei publice, e un alt Cain ucigător de frate
în sânul mamei noastre Patrie. Pe scurt, Poporul român recapitulând decretă:
20. Egalitatea drepturilor politice.
21. Emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatriot de altă
credinţă.
22. Convocarea îndată a unei Adunări generale extra-ordinare constituante alese,
spre a representa toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia
ţărei pe temeiul acestor 21 articole decretate de poporul român.
Boeri! Voi aţi fost generoşi cu streinii, i-aţi primit, i-aţi hrănit, i-aţi avuţit, i-aţi
chemat a se împărtăşi de drepturile voastre şi nu veţi fi voitori de rău pământenilor fraţilor
voştri, nu veţi face ruşine Patriei în străinătate; nu veţi suferi a se pune o pată pe numele
vostru; nu veţi lăsa un blestem peste copiii voştri, nu-i veţi osândi a se ruşina de numele ce
le veţi lăsa în moştenire. Daţi din frumosul vostru suflet fericirea fraţilor voştri, fără paguba
voastră, căci O-zeu vă va da însutit şi aşezămintele cele noui şi drepte peste curând vor
înzeci veniturile voastre.
Cu toţii întindeţi mâna a închega toate clasele societăţei într-un singur corp, pe care
să-l putem numi fără ruşine Naţia.
Cetăţeni, în general: preuţi, boeri, ostaşi, neguţători, meseriaşi, de orice treaptă, de
orice naţie, de orice religie, vă aflaţi în Capitală şi prin oraşe, greci, sârbi, bulgari, germani,
armeni, israeliţi, armaţi-vă spre a ţinea bună orânduială şi a ajuta la fapta ce mare.
Patria este a noastră şi a voastră.
Vouă vă place a şedea într-însă şi ea vă primeşte. Sistema ce vechie nu v-a chemat şi
pe voi la masa de obşte.
De azi înainte o masă avem cu toţii, un ospăţ de frăţie ni se întinde, aceleaşi
drepturi vom avea cu toţii.
*
* *
În mijlocul acestor evenimente, evreul Bemh. Jos. Poper3 adresează coreligionarilor
sei următorul apel4 , care ne dovedeşte pe de o parte patriotismul pur al evreilor, iar pe de
alta, speranţele şi iluziile ce coreligionarii noştri îşi făceau asupra acestui mare eveniment:
317
Fraţii mei israeliţi,
D-zeu a zis: „fiă lumină!" şi eată lumină făcătoare de bine a pătruns toate sferele, a
trecut prin întunecosul chaos şi a respândit luciul seu cel dulce şi făcător de bine.
Şase mii de ani au trecut de când acest puternic cuvânt a ieşit din gura creatorului şi
stăpânului Universului; dar de câte ori acest strălucitor element cu toată frumuseţea, cu
toată mărirea sa n-a fost încunjurat de întuneric? De câte ori grozavul întuneric n-a năvălit
pe stremoşii noştri? De câte ori nu ne-a pregătit martiriul şi o profundă mâhnire? Rău
cunoscuţi, despreţuiţi, reîmpinşi de orice societate pacifică şi amicală, noi stăm izolaţi,
abandonaţi - credeam că tatăl şi regele nostru ne uitase cu totul şi nu ne mai gândeam la
suprema lui făgăduială: „Dar şi atunci când veţi fi în ţara pretinşilor voştri inamici, nu vă
voi lăsa, nu vă voi reîmpinge şi nu voi rupe legătură ce mă uneşte cu voi". Acum a venit
momentul în care se va împlini cuvântul Celui Atotputernic.
Iată, o nouă şi strălucitoară lumină ne înconjoară acum prin activitatea fraţilor noştri;
iată-ne uniţi cu bravi şi nobili români! Iată-i că ne întind mâna lor cea bărbată şi puternică,
dându-ne eterna sărutare de frăţie! lată aurora libertăţei că a răsărit şi nouă!
Libertatea, egalitatea, frăţia sunt fundamentul care sprijină clădirea amiciţiei. Voi,
nobili români, al căror eroism nu l-a putut slăbi atâtea secoli de suferinţă, voi ştiţi să preţuiţi
drepturile oamenilor, voi aţi făcut pe fraţii mei, fraţii voştri!
Mulţumită vouă, fierbintă mulţumită vouă, vrednici strenepoţi ai eroilor Antichităţii!
O! nu credeţi că v-aţi înşelat în alegerea voastră. Nu! Un popol care două mii de ani
a purtat lanţuri fără a murmura; un popol care de două mii de ani este gonit ca fiarele
selbatice, despreţuit de o lume întreagă; un popol care - cu toate acestea, cu toată mâhnirea,
durerea şi amărăciunea lui - a ţinut statornic credinţa părinţilor sei, credinţa într-un prea
înalt D-zeu care şi făgăduise scăparea, acest popor cunoaşte măreaţa fapta voastră şi ştie să
preţuiească dorul ceresc al libertăţii, al egalităţii, de care cu un suflet mărinimos I-aţi
împărtăşit şi pe dânsu. A veţi, dar, credinţă în noi, nu vă îndoiţi de o naţie, ale cărei suferinţe
îndelungate n-au putut să-i răpiască nici credinţa, nici naţionalitatea ei, al căria caracter s-a
întărit prin starea de umilinţă în care a gemut atâtea secoli. Acum, când voi ne-aţi dat
drepturile voastre, când patria voastră s-a făcut şi patria noastră, când ne întindeţi o mână de
frate - şi noi vom sta alăture cu voi, tari şi bravi, vom şti a ne lupta cu voi şi a muri chiar
pentru scumpă patria noastră.
În scurtul timp de când ne bucurăm de dulcea libertate, confraţii voştri israeliţii au
dat dovadă că nu sunt nevrednici de darul vostru, la nici o ocazie n-au remas în unna
voastră: şi vai inimicului care ar cuteza să atace libertatea noastră, Constituţia voastră! La
coastele voastre vom sta ca un zid, şi numai trecând peste cadavrele noastre se va putea
atinge de sfintele noastre drepturi! Noaptea a trecut, în sfârşit, o auroră nouă s-a ivit şi noi
ne-am deşteptat din lunga noastră letargie; acum, razele luminoase ale libertăţii, ale acestui
soare măreţ, străbat în ochii noştrii şi ne umple cu bucurie.
Dacă cineva ar vrea să ne stângă această lumină dătătoare de viaţă, ochii noştri s-ar
preface în ochi de basilic, duhoarea noastră s-ar face otrăvitoare ... Dar nu! Nici o putere a
Europei nu se va amesteca în trebile noastre în defavoare, noi suntem liberi şi voim să
remănem liberi, căci voinţa unui popol este sfântă, este puternică; el n-are decât să voiască.
Fraţii mei israeliţi! Nu vă temeţi, dar, de nimic, nu perdeţi curajul vostru; ţineţi tare
acea ce aţi dobândit şi fiţi siguri că D-zeul părinţilor noştri este cu noi, căci fără voia lui nu
s-ar fi putut face câte s-au făcut. Preaputernicul D-zeu a creat fiinţele pentru libertate;
libertatea este lege primitivă a toatei naturi; şi numai omul, cel dintâi dintre toate creaturile,
318
să nu fie liber? Dumnezeu a ascultat strigarea noastră şi s-a milostivit de poporul seu; de
acea gloria eternă lui, şi mulţumire fierbinte, mulţumire vouă, românilor mărinimoşi!
Binecuvântarea Celui Atotputernic coboră-se pe capetele voastre; facă ca arborul libertăţii,
arborul cu frunze frumoase şi plin cu flori aromatice, să crească cu putere, să aducă fructe
plăcute; facă ca vântul nordului să nu-i scuture nici florile, nici fructele, şi ca ramurile sale
să se întinză peste toată România.
Palestina cea mai depărtată îşi va aduce aminte cu lacrimi de bucurie de această
faptă măreaţă, îşi va aduce aminte de acele nume care sunt tipărite cu literele nemurirei în
inimele tuturor, care vor străluci în analele ţărci ca liberatorii patriei, ca întemeiatori ai
fericirei României.
Dar noi, care am fost şi suntem prea puţin familiari cu politica, vom spune copiilor
noştri ceea ce aţi făcut, îi vom învăţa să vă iubească, vom pune silinţa ca să le dăm o
educaţie nobilă şi constituţională; şi astfel frumoasă Românie le va fi un paradis, şi cu
ajutorul Celui Atotputernic ne vom face egalii voştri subt toate raporturile şi vrednici de
sărutarea de frate ce ne-aţi dat.
Bernh. Ios. Popper
Între figurele marcante care s-au destins în marea luptă de la 1848, am zis că au fost
şi evreii: Davicion Baly, Daniel Rosenthal, /ehuda Barbu /scovescu, Şaie Senders
(Sanders), lăzărică 'Zaraful şi alţii.
Pentru a se vedea cea ce au lucrat aceşti evrei, mă simt dator a da o mică dare de
seamă şi a descrie pe scurt biografiile lor, unde se va putea vedea toate lucrările şi
sacrificiile lor pentru cauza României.
Voi începe întâi cu cea a lui
Davicion Bally5
Existenţa familiei Baly în România datează din veacul al 18-lea.
Primul emigrant al acestei familii, Celebi Menteş Bally, era în Constantinopole
bancherul vizirului, fiind foarte influent pe lângă dânsul. Vodă Necolai Mavrocordat
recurse la ajutorul seu, moral şi material, obţinând astfel tronul Valachiei, şi drept
recunoştinţă îl luă cu el în Bucuresci.
Împreună cu Celebi Menteş, veni şi prietinul seu intim, creştin albanez Manos, al
cărui descendenţi sunt bine cunoscuta şi nobila familia Manu. Vodă Mavrocordat îi
împământeni pe amândoi, ear pe Baly îl ridică la rangul de mare sfetnic, acordându-i mai
multe privilegii şi scutindu-l pe el şi pe urmaşii sei de orice dare către stat.
Fiul seu unic, pe care Celebi Menteş îl aduse cu el în Bucuresci, se căsători cu o
israelită de rit occidental. Din această căsătorie se născut un unic fiu, Abraham, care asemene
avu un unic fiu, pe Isaac. Aceştia continuară a fi sfetnici intimi ai domnilor fanarioţi.
În deosebit era Isaac în mare favore la vodă Mavrogheni, căci îi ajutase să obţie
tronul Valachiei.
Isaac avu 5 copii, din care doi fii, Angelo 6 şi Abraham. Acest din urmă este părintele
lui Davicion.
Abraham, tatăl lui Davicion, era angrosist de mărfuri în Bucuresci, fiind în strânse
legături cu multe familii boereşti, şi cu deosebire cu familia Manu. La 1804, se căsători cu
fiica doctorului Em. Farchy, din Nicopole; din această căsătorie se născură mai mulţi copii.
La 17/29 ianuarie 1809 se născu Davicion. Ca copil, dădu dovezi de talent şi aplicare la
319
studii. Ar fi ajuns departe, dacă din nenorocire n-ar fi perdut pe tatăl seu la etate de 12 ani,
şi din această cauză fu nevoit să intre în serviciul magazinului de manufactură al unchiului
seu; totuşi, cu voia chiar a unchiului seu, învăţă limbele: română, greacă, franceză, italiană,
spaniolă, germană şi ebraică.
Nu trecu mult şi Davicion ajunse a fi cămăraş peste toate depozitele salinelor Ţărci
Româneşti, de la porturile Dunerei până la Serbia.
În anul 1826, în timpul resboiului ruso-turc, aflându-se la Zimnicea, când un foc
teribil era să nimicească magaziile cu provizii şi muniţiuni ale armatei ruse, tânărul
Davicion prin zelul şi eroismul seu, cu ajutorul oamenilor din serviciul seu, stânse focul,
salvând cele arătate. Pentru acest nobil şi eroic fapt, împăratul Rusiei Necolai Pavlovici îi
acordă medalia ordinului St. Ana, ci. III, de aur, înmânată de însuşi generalul Kiseleff,
împreună cu un ucaz ce-i acorda dreptul de a face comerciu în totă întinderea Imperiului
Rusesc.
La 1823, Davicion se căsători cu Leia, fiica lui Aron Nathan Levy. Înainte de a se
însură, îşi deschise în Bucuresci o casă de bancă, care mai târzeu ajunsese una din cele mai
însemnate case de bancă din ţară.
La 1836, fu numit casier al cinstitei Agii prin intervenţia intimului seu prietin
familial Ioan M. Manu. Această funcţie a ocupat-o timp de zece ani în mod onorific,
câştigându-şi simpatii enorme şi servindu-şi ţara ca un adevărat patriot democrat.
La 1847, fiind arendaşul moşiilor d-lui Ioan M. Manu, ca un adevărat părinte se
purtă cu ţăranii locuitori acelor moşii (Budeşti, Aprozi şi Via de la Greaca), fiind sfătuitorul
şi protectorul lor; Biserica de pe moşia Budeşti o repară şi o înzestră cu cele necesare, cu
propria sa cheltueală.
Pentru a se adeveri cele zise de mine relativ Ia purtarea părintească a lui Davicion cu
ţăranii de pe moşia sa, reproduc scrisoarea unui român adresată redacţiei „Pruncului
Român", al cărui conţinut este de mare importanţă. lată acea scrisoare:
Domnilor redactori! 7
Ca administrator al plăşii Olteniţa, din judeţul Ilfov, trecând şi pe la satul Aprozi,
spre alcătuirea Comitetului [pentru] alegerea deputăţiilor primare, am găsit pe d. arendaş al
acestui sat îndemnând pe clăcaşii sei a eşi la lucrul de arie (unde erau strânşi mai mult de
una sută clăcaşi).
Arendaşul îi ruga şi le vorbea cu blândeţi, ei însă fiecare era de deosebite păreri,
semănau întocmai ca nişte arestaţi nevinovaţi ce au zăcutără multă vreme în temniţă, şi
după descoperirea nevinovăţiei lor văzându-se slobozi, povestesc fiecare cruzimea ce a
suferit. Aşia şi ei, respundea astfel, aplicând lucrul la nesupunere. Domnu Davicion (aşa
este numele arendaşului de religie ebreu) perdu răbdarea; şi unde socoteam că s-a năcăjit,
împotrivă le vorbea şi mai cu blândeţe în chipul următor:
„Cunosc, fraţilor! Cunosc! Văz prea bine că voi sunteţi îmbătaţi de fericirea ce
providenţa a vărsat repede asupra voastră; ochii voştri plini de bucurie nu vor să cunoască
alta decât libertatea. Socotiţi, dar, fraţilor, că libertatea vra să zică când îţi cere cineva
dreptul seu, tu să-i respunzi nu ţi-l dau pentru că sunt liber? Nu fraţilor, nu este aşa,
guvernul care v-a făcut liberi vă zice să da~ fiecăruia ce este al lui, nu încărcaţi pe acest
guvern cu atâta grije; căci cu cât voi vă împotrivi~, cu atât mai mult îi neodihniţi, pentru că
cu nesupunerea voastră, se înmulţesc reclamaţiile. Şi domnialor, în loc să se ocupeze a lucra
pentru fericirea voastră, se ocupează a rândui comisari prin plăşi, ca să vă supue la datoriile
voastre.
320
Ascultaţi, fraţilor, şi vă supuneţi şi
la acest după urmă an al durerilor, şi apoi!! Apoi
vă bucuraţi cu desăvârşire şi fără să vă mustre cugetul că aţi păgubit pe cineva. Mă credeţi
că şi mie-mi place văzând pe moşu Văsii că vorbeşte fără sfială, îmi plăcu ce zise: „am
făcutără destul, acum să resuflăm şi noi". Da tată Văsii, pe dumneata nu te mai iau, voi şi
eu să te bucuri, că cine ştie dacă vei putea ajunge la bucuria anului viitor, însă Iasă pe tineri
să facă, şi este timp, şi să apuce anul viitor cu bine. Vedeţi că vremea trece, toamna se
apropie, şi eu am 22 şire de bucate în arie, tot cu ajutorul vostru I-am strâns, şi încă nu am
început a-l treera; gândiţi-vă, fraţilor, câtă muncă, câtă sudoare şi câtă osteneală s-a pus pe
dânsele; preţuiţi şi a D-zeului părintească îngrijire, cum păstrează grăunţele pe câmp: căci
fiecare grăunţă este înfăşată cu trei-patru plebi, şi asupra fiecăruia câte o suliţă ghimpoasă
ca să nu lase a se apropia botul paserilor a-l mânca, numai pentru că pâinea este hrana
omului. Cum vi s-ar părea, dar, când le vom lăsa să se prăpădească?
Cu adevărat faceţi mare păcat dacă lăsaţi darul Domnului a se prăpădi! Nu, fraţilor,
nu faceţi aceasta! Săvârşiţi şi acest lucru, şi apoi cu Dumnezeu! Iată din parte-mi regulat, ca
să vă vie lesne, aveţi numai câte o zi pe săptămână să faceţi fiecare; şi de va fi şi de la
D-zeu vremea bună, într-o lună nu mai avem ce treera. Ascultaţi-mă, fraţilor, şi nu mă siliţi
să reclam împotriva voastră la guvern. Domnialor au destul ce lucra, şi pentru cine
lucrează? Pentru voi, pentru noi - pentru toată România; să-i lăsăm, dar, să-i lăsăm să
lucreze în odihnă, să nu-i supărăm, încă se cheamă dumnezească bunăcuvântare asupra lor,
ca prin al seu ajutor să poată isprăvi cea ce au început pentru binele obştesc. O! cât le
suntem datori!"
La aceste din urmă cuvinte, băgai de seamă că domnu Davicion remase înecat; ochii
i se umplură de lacrămi şi curmă de-a mai vorbi. Însă sătenii se pătrunseră, şi toţi deodată,
schimbând aerul cel speriat, strigară: „da domnule, să eşim, să eşim cu toţii, să nu supărăm
guvernu, şi să chiemăm dumnezească bunăcuvântare asupra lor; ne vom ruga lui încă de
sănătate, de viaţă şi de fericirea lor".
Domnule redactor! Este mare veselie a vedea cineva pe tot românul în astfel de
bucurie.
Iată, dar, un mijloc de a se înţelege şi a se înfrăţi oamenii; nu trebue să uităm şi
bunele simţiminte ale acestui arendaş.
De aceea şi eu, ca fiu al patriei, te rog domnule să publici aceasta prin foaea d-tale,
ca un lucru ce crez că se atinge de folosul obştesc.
Salutare şi frăţie,
M. Niculescu
La apelul guvernului de a se da ajutoare în interesul patriei, Davicion fu cel întâi

care-şi
trimise obolul seu de 400 lei, cu următoare scrisoare către redacţia „Pruncului
Român" 8 , redactat de C.A. Rosetti şi Winterhalder.
Domnule redactor,
Bunule prieten, eşti bun pentru că lucrezi necontenit pentru patrie; te-aş numi şi
frate, dar încă mă sfiesc, şi sfiala mea gândesc să cunoşti din ce se trage. Însă acum că sunt
chemat, sfiala mea va ţinea puţine minute, şi iată te numesc: Frate! Eu primii „Pruncul
Român" cu no. 19, am avut o mare bucurie citind articolul unde zici că patria are trebuinţă
de ajutor şi primeşte orice.
Dulce şi adevărată mumă, ea se mulţumeşte cu orce, când este vorba a primi de la
copiii sei.
321
Socoteşte-mă, dar, bunule prieten, şi pe mine în rândul patrioţilor şi primeşte un mic
bilet de lei 400; însă lei 325 de la mine şi lei 75 de la copiii mei, economie din daruri
părinţeşti; iar muma acestor copii, vrând a se împărtăşi de acest bine, şi numai cu sudoarele
ei, a luat să coase şease camăşi cu plată, şi, îndată ce le va găti, plata lor va trimite la
redacţie pentru acest sfârşit. Sunt, dar, al dumitale ca totdauna,
Davicion
D-ei soţia patriotului Davicion a trimes redacţiei 66 lei, făgăduitul dar patriotic,
adică preţul cusuturei a şease cămăşi, însoţit de următoare scrisoare9 :
Domnilor redactori,
Patriarchul Iacov iubi cu deosebire pe Iosif, unicul fiu al preaiubitei soţii Rachela.
Ea îi făcu cămăşi cusute cu bibiluri de mătasă, iar fraţii lui îl pismuiră. Eu, ca strănepoata
Rachelei, m-am ferit de-a face bibiluri de mătasă la cămaşele ce am cusut pentru „Pruncul
Român", am făcut o simplă cusătură cu tigheluri, ştiind că pruncului îi place simplitatea şi
nu doreşte decât a fi iubit de fraţii lui. Preţul cusuturei mi s-a plătit căte 11 lei de fiecare.
Numărul îmi plăcu, fiindcă este numărul copiilor Patriarchului meu.
Îmi veţi zice poate că Iacov a avut doisprezece fii; aşa e, dar pe Veniamin, fiul
durerei, nu-l voi număra; căci acum, slava Domnului, durerile ne lipsesc; fraţii noştri
români au tămăduit suferinţele noastre, au turnat cu o mână făcătoare de bine balsamul
mângăierei în ranele noastre şi ne-au întins o mână de frate.
Însă nu l-am lăsat de tot afară, căci el intră în numărul general de 66, numărul
familiei lui Israil, când Patriarchul pomi la Egipet spre căutarea perdutului seu fiu Iosif.
Primiţi, dar, d-lor redactori, acei 66 lei şi-i depuneţi pe altarul patriei. Împlinindu-mi
făgăduiala, chem totdeodată şi binecuvântarea bunului meu Patriarch asupra fiilor libertăţii.
Cugetul mă sileşte a vă mărturisi că la cusutura cămăşilor am făcut o escamatorie;
proprietarul lor va socoti că sunt isprăvite câte şase, dar la una lipseşte clinul cel drept, şi
iată pricina:
Era de dimineaţă, soarele se ardica pe orizont şi toată suflarea era veselă, dar un nor
semeţ se puse înainte-i şi-i opri razele; vântul începu a bate, şi soţu meu se sculă în pripă să
se îmbrace. „Ce vânt favorabil pentru vânturat, zise, el duce paile spre nord fără nici o
plată: îmi pare reu că o neapărată trebuinţă mă cheamă în oraş, căci apoi voi fi silit să car
paie cu bani". Se găti şi plecă. Îmi mai remăsese o cămaşă de cusut. Astăzi, îmi ziceam, le
voi isprăvi pe toate, soţul meu nu este acasă, nu voi găti cina mare şi voi şedea la cusutură.
Aşa trecu zioa; se făcu târzeu, vântul începu a sufla mai tare şi cerul se acoperi cu nouri;
eram mai gata cu cusutură, numai clinul cel drept mai era de pus. Dar furtuna ce se apropiă
mă pusese pe gânduri, mă gândeam la soţul meu, mâinele mi se îngreuiară şi pe nesimţite
adormi.
Eram într-o casă frumoasă, ferestrele erau deschise spre resărit, uşile spre nord erau
închise şi zăvorite şi mobilele erau îmbrăcate cu pânză albă. Deodată veni copilul meu cel
mic, dar era mare acum, îmbrăcat în uniformă de ofiţer.
- Bravo fătul meu! Ce bine îţi şeade epoletele, îi zisei; dar bine, te făcură şi ofiţer aşa
de curând?
- Da, mamă, acu nu este ca înainte; am învăţat bine, am păzit bună rânduială şi
iată-mă! Încă nădăjduiesc şi la mai mare. Socoteşti, mamă, că suntem în timpu pe când trăia
tatu-moşu? Nu, slava Domnului, acum fraţii noştri români ne dau toate drepturile, numai să
le merităm.
322
- Mă bucur, fătul meu, poartă-le, dar, fii vrednic de dânsele şi ca un strănepot al
Macabeilor nu le ruşina; şi dacă vreodată patria va cere jertfa ta, strănepoata mamei aceleia
care a văzut murind şeapte fii ai ei într-o singură zi sub cazna tiranului Antioch, nu se va
turbura acum dacă va jertfi un copil al ei pentru libertate. Dar tu ai zis că nu suntem pe
vremile tata-moşului; nu te duce fătul meu aşa departe; încă îmi aduc aminte, tu erai mic,
abia de 5 anişori, când tată-tău veni într-o zi acasă galben ca ceara; îl întrebai ce a păţit? -
Nimic, soro! Ah nimic şi prea mult. Astăzi, mergând [la] vornicie am trecut dinaintea unei
case unde erau mulţi oameni arestuiţi; mă uitai la fereastră şi văzui că cei mai mulţi erau
israeliţi. Tocmai atunci scoaseră trii, legaţi la cot cu ştreang; veni un scriitor cu o hârtie în
mână; chemă un dorobanţ, îi dete ştreangu în mână şi strigă cătră arestanţi: - Aide plecaţi la
dr ... şi nu mai veniţi la Bucureşti.
Am întrebat atunci de vina lor şi dorobanţu îmi respunse: - Se înmulţesc ca nişte
câini şi nu-i dă nici pe gârlă ... Stăpânirea nu vrea să-i mai lase; aşa o să le dau ghionturi
până îi voi duce la subt-ocârmuire; de acolo îi ia altul şi tot astfel până la urma lor.
Tu atunci erai mic, tată-tău te luă în braţe, plânse şi se căi de însoţirea lui. Se căi tata
că are un fiu în braţele lui. Acum crez că nu se mai căeşte, încă se va bucura când te va
vedea. Vino fătul meu să te sărut.
Vrând a-l îmbrăţoşa, mă deşteptai...
Ah! de ce n-am dormit pentru totdeauna în acest vis dulce! Îmi adusei aminte de
clinul necusut, dar atunci un om intră pe uşă; copila mea îi ieşi înainte. - Iată mamă, ne
aduce „Pruncul" no. 33! Şi copila începu îndată a citi articolu: Cântă, saltă de bucurie
cucoanele noastre ... Ascultai cu nerăbdare, aşteptând vreo veste de bucurie, dar vai! când
auzii de ruşi, îmi veni în gând Vornicia şi nu mai putui să mai cos.
Remâie, dar, [o] cămaşă din şase neisprăvită; căci ceea ce am început cu bucurie, nu
voi s-o sfârşesc cu întristare. Proprietarul cămăşilor îmi va ierta lipsa clinului drept, căei nu
e vina mea, să-şi caute cu „Pruncul Român".
Sunt soaţa lui Davicion
Scăparea de moarte a capilor revoluţiei

de la 1848 prin Davicion Bally 10
Începându-se lupta pentru dobândirea libertăţilor publice, Davicion contribui la

succesul luptei. Urmărea cu nespusă mulţumire pregătirele revoluţiei, conlucrând cu zel şi
devotament şi aducând revoluţiei şi ţărci servicii mari ce trebue amintite cu profundă
recunoştinţă şi care servicii, pe lângă altele, le-a plătit cu toată averea sa.
Revoluţia se pregătea în modul cel mai tainic, totuşi spionii autorităţilor îi unnăria
pas cu pas. Astfel şi Sfatul Domnesc hotări stârpirea „capetelor svăpăiate" spre a se înăbuşi
tot planul revoluţionarilor.
Davicion, intim şi devotat prietin cu marele vomic, amicul seu Manu, fu pus în
curent cu tot ce se petrecea la Sfatul Domnesc. Aceasta, fericită întâmplare, scăpă de o
moarte sigură pe capii revoluţiei, stăruind din toate puterile să nu se săvârşească aceasta. El
pe lângă marele vomic Manu stărui şi-l conjură chiar să facă peste tot posibilul, să calce
ordinele şi să nu se peardă tinerii revoluţionari, care erau dotaţi cu inteligenţă, cunoştiinţi
bogate, sentimente generoase, cu râvnă pentru binele patriei - şi să lese lucrurile în mersul
lor firesc.
323
Davicion stărui din toate puterile sale ca catastrofa să fie înlăturată. Manu, văzând că
singur nu poate înlătura pericolul, scrise lui Davicion, care era în relaţie cu revoluţionarii,
cu data Bucureşti 7 iunie 1848:
„Davicion,
Înştiinţează pe Eliade şi Golescu să grăbiască cu proclamarea revoluţiei. Nu pot
amâna mai mult de 2 zile măsurile hotărâte şi cunoscute şi de d-ta.
Al d-tale gata,
l.M. Manu"
Revoluţiaavu Joc cu izbândă de la 9-11 iunie, dar după 3 luni reacţionarii reveniră la
putere; totuşipublicul deşteptat din letargie nu mai era de stăpânit ca altă dată, astfel că
revoluţiunea reuşi pe deplin.
În 24 ianuarie 1859, Manu, figurând atunci între cei 3 caimacani, fiind în acea zi
alegerea lui Vodă Cuza, poporul îi făcu un alai neplăcut de huidueli. În aceeaşi zi, Manu,
scriind lui Davicion în chestii de afaceri, adause următoarele rânduri:
„Dacă la '48 nu urmam sfatul d-tale şi lăsam mai bine ca poliţia să taie în came vie,
azi nu mi s-ar fi întâmplat cele ce ai auzit desigur".
La aceste observaţii, Davicion îi respunse cu multă fineţe, astfel:
„Cât pentru mâhnirea ce aţi avut astăzi, cucoane Iancu, să nu vă pară nicidecum rău
că aţi urmat la '48 sfatul mţu, căci acum cel puţin puteţi zice fără mustrare de cuget şi cu
mândrie: am suferit pe nedrept, pe când altmintrelea, poate că la fiecare pas s-ar fi aruncat
la picioarele voastre vreo văduvă, vreun biet orfan sau vreo soră şi v-ar fi ţipat: Dă-ne
cucoane, dă-ne pe tata, pe fratele, pe muma, pe copilul ce ne-ai omorât. Cunosc sufletul
d-tale şi sunt sigur că ar fi suferit mult mai amar".
La isbucnirea revoluţiei, Davicion adăposti şi trecu peste graniţă cu primejdia vieţei
sale mai multi capi ai revoluţiei, cari altfel erau să fi fost măcilăriti de politia şi soldaţii
c;1ri-i căutau a-i ucide. În timpul stăpânirei Jocotinentei domneşti, el publică câteva
proclamaţii în „Pruncul Român", dând guvernului revoluţiunei concursul său material şi
moral.
El era înzestrat cu daruri frumoase. Era darnic de tot, astfel el ajută pe un bătrân boer
sărăcit, Malciu, care scăpase viata tatălui seu la o revoluţie ce era în Bucureşti la 1820.
Trei lucruri dete lui Davicion lovitură de moarte în afacerile sale: I) paguba enormă
ce-a suferit la moşiile lui Manu pe care le ţinea în arendă. 2) datoriile ce avea la
revoluţionarii de la 1848 şi 3) căderea caselor din Viena cu care era angajeat în afaceri
mari. Astfel, la 1850 lichidă afacerile şi, ca om onest, pentru a-şi achita datoriile, îşi vându
toate casele sale ce avea în strada ce purta în onoarea-i numele de „strada Davicion" (azi
strada Palestina); totuşi, pentru onestitatea sa, la 1854 murind clucerul Costache Iatropulo,
lasă drept esecutori testamentari pe marele vornic Ion M. Manu şi pe Davicion. Şi ca factor
cultural al patriei sale, fără a avea în vedere vrun câştig, aduse cu a sa cheltueală o trupă
italiană pentru a representa opere pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Dar plăti foarte
scump acest act patriotic.
Organizându-se un corp de pompieri, Davicion aduse cu cheltueala sa maestri
învăţători, pompe, instrumente, tot ce era necesar în acest scop. La venirea ruşilor, era să fie
surgunit din ţară cu capii revoluţiei, însă prin consulul austriac (ce-i era prietin), putu scăpa.
În anul 1855, dând garanţia pentru nişte greci cari luară în antrepriză pavarea Căiei
Mogoşoaei (acuma Victoria), aceasta îi dete ultima lovitură, perzându-şi restul averei şi
324
câţiva copii speriaţi de esecutările sgomotoase ale ciocoilor, care acuma se resbunară contra
lui pentru participarea sa la revoluţia din anul 1848.
*
* *
Davicion, ca evreu, era desbrăcat de orce fanatism religios, era un patriot sincer şi
devotat României. Cât timp Davicion era în ţară şi de câte ori ziarul „Românul", al
prietinului seu Rosetti, vorbea contra evreilor, el îi făcu totdeauna observaţii. Aşia, la 1859,
„Românul" se plângea că bancherii evrei, supăraţi că nu s-a ales un domn de viţă boerească,
ar fi retras numerarul din circulaţia publică, şi într-un exces de mânie observă că evreii să
bage bine de samă ca scânteia să nu devie flacără.
La aceste, Davicion observă următoarele:
Onor. director al ziarului „Românul",

Art. d-tale, d-le director, din ziarul „Românul", no. 17, atingător de numărar şi de
patriotismul israeliţilor, privindu-l din punctul de vedere al naţiunei mele şi pentru oarecare
apărare, socotesc de cuviinţă a vi-l discuta, nu înse în ceea ce se atinge de art. de numărar,
pentru că aceasta se cuvine să o facă cei care poartă povară de acel material, ci numai în
privinţa patriotismului.
Vei cunoaşte, d-le director, că israelitul, fiind obicinuit a suferi, nu se turbură nici
chiar când scânteia devine flacără, uneori se aruncă singur în flacăre, când e vorba de-a
apăra vreun drept, însă israilitul simte, şi simte mult, are o inimă care bate, şi bate mereu,
de 1791 ani, ba încă se vede silit a şi-o apasă cu o mână de plumb, spre a nu lăsa să se
cunoască palpitările inimei sale în faţa hainelor. Vă mărturisesc însă cu mulţumire, d-le
director, că inima israilitului se bate pentru pământul României, întocmai precum i se bate
pentru pământul făgăduinţei şi este gata a face orce sacrificie, numai atunci când va fi
chemat, ci fiind totdeauna respins, onoarea patriotismului seu nu-l iartă altfel. Este încă de
prisos a-i cere dovezi, pe câtă vreme analele istoriei sunt pline de dovezi şi chiar dv. aţi
dovedit-o prin stim. dv. ziar, cu no. 61, din anul II, 1858.
Cunoscând că sunteţi drept şi voiţi binele obştesc, vă rog d-le, să treceţi aceste
puţine cuvinte în stimabilul dv. ziar, spre a se risipi vrun nor ce s-ar fi respândit în public
prin acel articol.
Al dv. ca un frate,
Davicion
La 1858, când apăru Praştia, al aşa-zisului rabin botezat Neofit, Davicion, îngrijeat
de consecinţele ce ar putea aduce, se adresă amicului seu C.A. Rosetti, cerându-i să atace
acest pamflet aţâţător.
Iată scrisoarea lui Davicion cătră C.A. Rosetti:
Domnule redactore,
În aceste zile a eşit de sub tipar o broşură intitulată Praştia. Este destul a arunca
cineva o căutătură asupra acestei scrieri şi îndată va putea vedea primejdia în care este
aruncată, nevinovată, sermană naţiune israilită.
A apăra naţiunea mea îmi este o sacră datorie, tot asemenea îmi este o sacră datorie a
apăra cinstea confraţilor mei de orce naţiune. Pentru că această scriere vatămă prea mult
325
natiunea română, pe stăpânitorul ei, pe miniştrii ei şi chiar pe sănnană patrie, şi autorul ei
este un duşman neîmpăcat lor.
Reutatea sa de asasin îl făcu de preînnoi nişte scrieri d-ale veacurilor barbare, şi este
datoria a tot omului a le ascunde în abisul întunericului, spre a nu ruşina spiritele celor
păcătoşi, care au vopsit tot pământul cu singele israelit.
Sunt sigur că părintească îngrijire a bunului nostru oblăduitor va lua grabnic măsuri
spre a stârpi reul ce poate proveni din aceasta. Însă socotind cineva bine, primejdia este
prea mare pentru natiunea israelită, ziarele dar, cu puterea lor electrică, pot pune în grabă o
mică stavilă până ce va sosi şi ajutorul oblăduirei. Dânsa va spăla murdăria acestei scrieri,
şi universul va cunoaşte îndată că napunea română nu suferă a se lăsa pătată de nişte
asemene făcători de rele.
Dumitale, domnule redactor, ti se cuvine a fi începătorul.
Al d-tale ca un frate,
Davicion
C.A. Rosetti, mişcat de scrisoarea sa, publică în cel mai apropiat număr al ziarului
seu „Românul", din 8 iulie 1858, an. II-iea, o recenziune foarte aspră asupra acestei
publicatii veninoase, lovind cu amar în călugări.
Rosetti, calomniat de aceştia că ar fi plătit de evrei, le respunse în no. 61, din 4
august, între altele cu aceste cuvinte caracteristice:
„Cât pentru plată, este foarte adevărat că israilitii mi-au plătit. Ei mi-au plătit dându-
mi o strângere de mână frătească pe când eram pe pământul exilului; ei mi-au plătit luptând
adesea în streinătate pentru propaganda cauzei noastre; ei mi-au plătit, în sfârşit, chiar cu
sângele lor, căci abia sunt vreo 6 ani de când unul dintr-înşii şi-a dat viata pentru patria
mea.
C.A. Rosetti"
Dar Davicion nu se mărgini numai la atâta: ci spre a evita efectele dezastruoase ale
acestei scrieri veninoase şi plină de calomnii ruşinoase, el se duse la Caimacanie, în numele
Comunitătei Israilite, însotit fiind de d. C.A. Rosetti.
Principele Alex D. Ghica îl primi în mod afabil şi dete imediat ordin d-a se opri
vânzarea căftei şi a se aduna exemplarele împrăştiate de la librari 11 dându-se ordonantă no.
992, din 26 iulie 1858, din partea Caimacaniei în privinta Praştiei şi Alcătuirei auzite.
Davicion, în viata socială evreiască, a luat parte la toate afacerile comunitătei. Aşia,
la 1848, a fost curator (Gabai şeni) al Sinagogei Mari şi representant în comitetul
Congregatiunei spaniole, unde introduse o mulţime de refonne şi îmbunătătiri în
administraţiile lor. La 1863, fu numit efor al şcoalei Comunităţei sale spaniole, unde, pe
lângă multe îmbunătăţiri, introduse şi învătătura muzicei vocale, cu concursul eminentului
profesor de muzică Benedetto Franchetti, recrutând mai târzeu un cor plăcut pentru
sinagoga cea mare spaniolă, unde era efor.
Davicion era un călduros adept al societăţilor, fonnând multe societăti filantropice
cu scop de-a ajutora pe saracii de orice religie.
El luptă mult contra practicărei absurdului jurământ „more judaico".
Era bărbat cult, traducător mai multor scrieri importante, colaborând la ziarele
„Pruncul Român", „Românul" şi „Israilitul Român".
326
Davicion era în strânsă legătură amicală nu numai cu familia Manu, ci şi cu C.A.
Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Zane, Jurescu, 1.H. Rădulescu, Gr. Serurie, fra?i Voinescu,
M. Ghica şi cu toţi bărbaţii care au luat parte cu el la revoluţiunea de la 1848.
Davicion duse o viaţă modestă, simplă, fără lux, dotat cu o inimă bună, ajutând peste
putere pe cei nevoieşi.
Ajungând la bătrâneţe, plecă în 14 august 1882 la Ierusalim, de unde adresă
prietinului seu C.A. Rosetti mai multe scrisori în care îi aminteşte de toate evenimentele şi
nenorocirile României din trecut, de lupta şi sacrificiile sale pentru scumpa sa patrie, de
programul de la 1848, de făgăduele date în favoarea fraţilor sei, rugându-l a lucra pentru
emanciparea coreligionarilor sei din ţară; asigurându-l că de se va face aceasta, ţara va
căpăta în fiecare evreu un Rosenthal şi un luptător pentru fericirea României.
În fine, după o şedere de 2 ani în Ierusalim, muri de slăbăciunea bătrâneţei, în ziua
de vineri 20 aprilie 1884, înmormântat fiind pe Muntele Măslinelor.
O modestă piatră arată locul pe sub care sunt depuse remăşiţele mortuare.
Ultimele sale cuvinte înaintea morţei fură cuvinte de dragoste pentru ţara în care s-a
născut şi pentru a cărei libertate s-a sacrificat.
Constantin Daniel Rosenthal 12
Unul din evreii români care a luat cea mai mare şi activă parte în revoluţiunea
românilor de la 1848, câştigându-şi cea mai înaltă consideraţiune, căruia, după cum se
esprimă nemuritorul Rosetti: „Mulţi i-au rădicat un altar în inima lor", a fost Constantin
Daniel Rosenthal.
El a venit în Bucureşti ca pictor istoric, foarte distins, căpătând cetăţenia română din
partea Locotinenţei Domnesci.
El era în strânsă legătură cu capii revolu?unei române, cu care lucră în comun.
Transportându-se capii revoluţiunei în Turcia, Nec. Colescu 13 , Rosenthal şi Ioan Ionescu
merseră în tovărăşie la Constantinopole, având scrisori de recomandaţii din partea lui Fuad
şi Omer Paşa, către divan, unde voiau să pledeze cauza României. Dar ajungând Ia Giurgiu,
unde erau prisonierii expatriaţi, aceştia fură închişi la un loc cu toţi exilaţii şi trimişi la
Rusciuc. Ajungând aci, la 24 sept., funcţionarii turci veniră pe vapor să deie drumul în ţara
lor lui Const. Romanescu şi Daniel Rosenthal 14, pe cari Agenţia austriacă din Bucuresci îi
reclamă ca supuşii ei. În zadar protestă artistul Rosenthal, că dânsul nu voia să se despartă
de soţii sei de nenorocire, fu scos cu silă de pe vapor şi înapoiat în ţară.
Ca devotat şi fidel prietin al lui Rosetti, însoţi pe nobila patroană, soţia acestuia
Maria 15 , în drumul surghiunţilor, expunându-se la toate, până ce isbuti a-i vede scăpaţi din
Turcia, apoi însoţi pe liberaţii în trecerea primejdioasă prin Ungaria şi Austria. După aceea,
se stabili cu capii revoluţiunei la Paris, unde intră în relaţii mai de aprope cu cei mai mari
bărbaţi ai Franţiei, ce [dă]duseră semnalul tuturor revoluţiilor de la 1848. Amicii sei de
luptă, cunoscând nobilele sentimente de care era animat şi rarul seu devotament pentru
cauza revoluţiunei române, îi dădură mai multe misiuni grele. În cele din urmă, trimis de
refugiaţi în o misiune primejdioasă în Austria, fu arestat în Pesta şi torturat în mod barbar,
astfel că muri într-un mod foarte tragic, ca un adevărat martir al cauzei române. Muri în
temniţă, jertfindu-şi viaţa pentru România, nevoind a trăda sfânta cauză sau a denunţa pe
fraţii sei români.
327
În el erau întrunite inteligenţă, iubire, virtute, devotament, patriotism şi, în culmea
sa, simţemântul a tot ce este mare, frumos şi nobil. El a făcut pe C.A. Rosetti a cunoaşte şi
a simţi pentru prima oară „amiciţia", aşia că, prin puterea iubirei, Rosenthal şi Rosetti
ajunseseră a avea o singură dorinţă şi numai două înimi spre a se pute iubi mai mult.
Portretul lui Rosenthal atârna totdeauna deasupra patului lui Rosetti.
În scrisoarea lui Rosenthal cătră prietinul său Rosetti 16, adresată din Giurgiu la 26
iulie 1848 (unde s-a dus sub pretext de-a face portretul lui Omer Paşa), sub titlul: „O
alegere de săteni în 1848", descrie frumoseţa caracterului săteanului român, ordinea
alegerei, şi admiră cu lacrămi de bucurie deşteptăciunea şi blândeţa poporului român.
Îşi esprimă simţemintele sale de iubire pentru săteni şi ţară. În acea scrisoare, declară
că dreapta cauză a românilor îl face să sufere şi că e gata a-şi da viaţa şi tot ce-i este mai
scump şi că este cu totul român şi pentru români.
La finele scrisoarei zice: „Patria mea este România, amicul meu eşti tu. Const. D.
Rosenthal".
*
* *
. Marele Rosetti, înainte de-a se întoarce din exil, adresă o scrisoare redactorului
„Israilitului Român 17 , cu data Ruşciuk 11123 mai 1857, interesantă în toate privinţele,
conţine şi unnătorul pasaj ce merită cu deosebire a fi relevat:
„În acest nou exil, israiliţii Comunităţei spaniole din Rusciuc, invitaţi de fraţii lor
din Bucureşti, veniră la noi, ne deteră întâia strângere de mână, înteia sălutare frăţească, şi
ne oferiră casa lor, masa lor, amicia lor, ne dete salutare cea mai frăţească şi ştiu a ne da în
câteva cuvinte o resplată nobilă şi frumoasă pentru cele ce crezurăm d-acum 9 ani că era
drept şi bine a face pentru.israiliţi.
Spre a arăta cât am fost de simţitor semnelor de frăţie ce ne-aţi dat, n-am altă putere
d-ocarndată, domnule redactore, decât a te ruga să publici în foiea d-tale aceasta epistolă, ca o
mărtorie a simţemintelor mele de frăţie şi de recunosciinţă pentru israiliţii comunităţei din
Bucuresci şi din Ruşciuc. Spre mai multă încredinţare de sinceritatea simţemintelor mele
pentru voi, dă-mi voie s-o spui aci că între israeliţi şi mine sunt mai multe legăminte de
simpatie. Omul în care am găsit pentru înteia oară întrunite: inteligenţă, iubire, virtute
devotament, patriotism şi în culmea sa simlământul a tot ce este mare, frumos şi nobil. Omul
carele m-a făcut a cunoaşte şi a simţi pentru înteia dată amicia - acea trăsură de unire între
viaţa de aci şi cea viitoară. Acea rază d-zească care când pătrunde în inima unui om o
luminează, o încălzeşte, o împutemicează, o sfinţeşte şi face din omul acela un erou sau un
martir. Omul care m-a iubit şi l-am iubit şi prin puterea căreia ajunsesem a avea o singură
cugetare, o singură aspirare, o singură ţintă, o singură dorinţă şi numai două inimi spre a ne
pute iubi rriai mult, era un fiu a lui lsrail. Nu sciu, fratele meu Rosenthal, când patria mea va
putea să-ţi dea conuna de martir ce ai conchis-o cu sângele tău, dar sciu că toţi românii ţi-au
ridicat un altar în inima lor şi că seminţia ta va avea totdeauna în mine un frate adevărat".
În fine, după ce arată simpatia cea mare ce are pentru israeliţi şi respect pentru
religia mosaică, încheie cu acest apel: „Să ne unim, dar, fraţilor şi spălând împreună
lacrimele noastre, ranele trecutului, să ne punem împreună cu frăţie deplină şi cu credinţă
nestremutată a rezidi din temelie templul unităţei, al dreptăţei şi al libertăţei, pe altarul
căruia să junghiăm toate eresurile, toate, nedreptăţile şi toate patimele cele rele, ce fură
cauză principală a suferinţelor noastre.
C.A. Rosetti
328
Marele scriitor francez I. Michelet, în opera sa Ugendes democratiques de Nord, în
capitolul ce-l consacră revoluţiei române de la 1848 (la pag. 306, urm.), vorbeşte de
Rosenthal. În terminii cei mai frumoşi, ni-l presintă ca om de inimă şi de caracter, devotat
cauzei şi amicilor sei de luptă.
Murind, C.A. Rosetti lăsă, alături cu testamentul seu, următoare scrisoare 18 la adresa
directorului muzeului de tablouri din Bucuresci: „Constantin Daniel Rosenthal a iubit
România ca cel mai adevărat român şi chiar viaţa-i a jertfit-o.
La 1848, a făcut o schiţă prin care, în câteva trăsuri de penel, a fotografiat România
de la 1848, oferind tuturor ramura de măslin. În esil, a făcut un tablou prin care represintă
România în ziua de 13-25 septembre 1848 (bătălia pompierilor cu turcii) printr-o femee
ţărancă care scapă din luptă drapelul naţionalităţei, al libertăţei şi al dreptăţei.
Pe cât am trăit, n-am avut destulă putere a mă despărţi de aceste icoane. Acum
împlinesc, prin soţia şi fiii mei, dorinţa ce mi-a fost exprimat amicul meu Rosenthal: aceea
d-a depune, în numele lui, Muzeului Naţional aceste două tablouri istorice. C.A. Rosetti".
Aceste tablouri sunt pentru România de-o însemnătate foarte mare după arătarea
chiar a d-lor Iuliu Pop xilograf, profesor de desen, şi a d-lui Stăncescu, profesor la Şcoala
de Bele-arte:
„Cel dintâi care s-a distins în România cu adevărate opere de pictură şi a debutat mai
întâi cu portrete escelente şi pe urmă cu portrete istorice era Daniel Rosenthal".
Cu lucrările acestuia şi ale lui Iscovescu începe o mişcare pozitivă pentru
desvoltarea artelor în România.
lehuda Barbu lscovescu 19
lehuda Barbu Iscovescu este unul dintre acei evrei pământeni care s-au jertfit pentru
marile idei şi dorinţi emise în anul 1848.
El a fost fiul lui Haim Iscovici zugravul şi s-a născut în Bucuresci, la 1816. Numele
seu de botez a fost Iehuda, pe care mai târzeu l-a schimbat în Barbu. De copil, învăţă de la
tatăl seu meşteşugul zugrăvitului. Apoi plecă la Viena, învăţând acolo desenul şi se
specializă pentru decoruri teatrale; se aplică apoi la pictură, la care ave un mare talent şi
aplicaţie.
Din Viena plecă apoi la Paris, unde fu elev al d-lor Droling şi Picot, făcând parte din
Şcoala franceză. Astfel, Iscovescu deveni un pictor cu talent
Iscovescu, împreună cu Rosenthal, au fost cei întei cari au început a cultiva şi a
respândi artele plastice în România.
Tablourile lui Iscovescu, conservate în pinacoteca, sunt peste 30, care formează o
adevărată podoabă pentru muzeu.
Iscovescu s-a întors în ţară cu acei ce deveniră apoi capii revoluţiunei şi cu cari era
dinainte în relaţii intime.
O-nul C.A. Rosetti l-a pomenit de câteva ori cu laude între acei ce au luat parte la
revoluţia de la 1848.
În corespondenţa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunei române de la 1848,
adunate şi editate de C.D. Aricescu (Bucuresci, 1874 şi 1875, în 3 broşuri), vedem
pomenindu-se de Iscovescu (în broşura I, p. 65), în socoteala ce o dă A.G. Golescu,
Comitetului revoluţionar:
329
„Daţi d-lui Iscovescu ca să-şi cumpere arme şi să se întoarcă în Bucureşti 8 galbeni"
Iscovescu a servit ca agitator şi ca propagator al societăţei revoluţionare şi fu unul
din exilaţii 20 , împreună cu alţi 69 bărbaţi luptători, ai revoluţiei.
Viind Suleiman Paşa (comisarul sultanului) în Bucureşti, unde a stat de la 8 până la
12 august 1848, fiind sărbătorit tot timpul cu cea mai mare căldură de români, la 9 august
se dete, seara, în onoarea lui o representaţiune de gală în sala teatrului (de către capii
revoluţiunei). Barbu lscovescu 21 decorase sala cu gust şi cu ingeniozitate. Pe scenă era
aşezat portretul sultanului şi de imprejurul scenei cele 21 articole ale Constituţiunei pe
transparente luminate. La ridicarea cortinei, acest tablou produse o aşia de vie impresiune,
încât în tot teatrul a resunat deodată strigătul: Trăiască sultanul! Trăiască Constituţiunea!
Viind ruşii în ţară, o parte din surghiuniţii se duseră la Paris şi o altă parte, care-şi
continuă activitatea în mod mai serios, trecu la Constantinopole. Acolo se stabili şi
Iscovescu, aducând importante servicii mişcărei naţionale.
Iscovescu muri în exil în Constantinopole, la 24 octombrie 1854, şi fu înmormântat
în cimitirul ortodox (creştin) pentru a nu fi despărţit nici după moarte de fraţii sei români,
cu cari luptase împreună şi cu cari mâncase împreună pânea amară a exilului.
În adevăr, Iscovescu repauzează sub acelaşi monument funebru cu Negulici şi
preutul creştin Atanasie Luzin.
„Câteşitrei martiri ai libertăţei", cum îi numeşte Aricescu (br. III, pag. 143).
Monumentul este executat de d-nii Al. Christofi şi Gg. Magher, şi făcut din banii
rămaşi de la Iscovescu.
Pe acest monument se află săpat, pe lângă data, locul naşterei şi cel al morţei lui
Iscovescu, şi următoarele versuri scrise de poetul D. Bolintineanu: ·
„Abia se naşte-o floare în arborul de viaţă
Nefericitei ţări,
Şi moartea cea fatală o scutură, o-ngheaţă,
Sub ale sale crude ş-amare sărutări,
Aşa peri, departe, de patria-i iubită,
Pictorul esilat,
Cu anii săi cei tineri, cu fruntea înflorită
De vise graţioase, ce-n lacrimi s-au schimbat".
Acest epitaf a fost preferit unui altuia, scris de Eliade şi care sună astfel:
„Români, ce e viaţa? Travaliu şi putere ...
Am vieţuit, căci multe şi piedici şi nevoi,
Trecut-am cu sudoare, cu aspră neavere,
S-ajung la cultul artei, cu ea sunt între voi,
Cu ea sunt în muzeuri, cu ea la Dumnezeu!" 22
Aceste două epitafuri, scrise de personalităţi aşa de marcante, arată îndeajuns stima
cea mare de care se bucura lscovescu, ca patriot şi ca pictor.
*
* *
La 15 iunie 1848, fiind adunarea cea mare a poporului (aproape 40.000 oameni) pe
Câmpia Filaret, tot poporul, împreună cu mitropolitul Niofit, clerul şi capii revoluţiunei,
330
membrii guvernului şi garda naţională, depuseră jurământul solemn că vor remâne
credincioşi celor 13 articole coprinse în nouă Constituţie23 • Iată textul acestui jurământ: ,,Jur
în numele unui D-zeu şi pe această sfântă cruce, că voi fi credincios voinţei naţiei române,
apărând-o cu toate puterile împotriva oricărui atac şi asuprire. Jur că nu voi lucra niciodată
în contra intereselor naţiei şi că voi ţinea şi apăra cele 21 de puncturi decretate de popor,
conlucrând după putinţă-mi şi jertfind viaţa mea chiar pentru dânsele şi pentru naţie" 24 •
*
* *
Între cei 90 boeri mari care au subscris excelenţei sale Suleiman .Paşa (comisarul
sultanului) declaraţiune că recunosc Locotinenţa ca un guvern legitim până la primirea
nouelor porunci din partea Înaltei Porţi, iar călcând sau cauzând cea mai mică
neorândueală, se vor pedepsi,
Deci, între iscăliturele celor mai mari bărbaţi subscrişi ca: Mitropolitul Niofit, Ion
Eliade, N. Golescu, Chr. Tell, Gr. Ghica, Al. Ghica, N. Creţulescu, P. Poenaru, Gr. Caracaş,
Ant. Arion, C. Scorţescu, C.I. Arion, C. Ralli, Gr. Grădişteanu, Iancu Filipescu, figurează şi
Hilel Manoach 25 •
Aci, fiind vorba de Hilel Manoach, voi arăta că în Bucureşti 26 , viind Neculai Ciurcă
în fruntea a multor ţărani, se respândeşte sgomotul că ei vor să măcilărească pe evrei,
bătrânul Hilel Mnoach îi oferi IO.OOO galbeni spre a opri nenorocirea. Ciurcă refuză banii,
grăbind reîntoarcerea ţeranilor.
Moldova. Iaşi
Deliberările comisiunei şi ale boerilor, cari luară parte la redactarea a 35 de puncte

introduse într-o petiţiune către domn, acest act redactat de comitet fu acoperit cu 800
iscălituri boeresci, printre care şi cea a mitropolitului Meletie - apoi publicat şi ca
proclamaţiune către popor2 7 sub titulatură: Fraţilor! şi cu iscăliturele lui Iorgu Sturza şi a
lui C.G. Cantacuzino, membrii comisiunei alese la 27 martie 1848.
Între acele 35 puncte, la punctele 26 28 şi 27 prevede drepturi politice pentru orcine
de altă confesiune şi emanciparea israiliţilor.
Vodă Mihai Sturza29 dezaprobă, faţă cu boerii, întreaga constituţie a revoluţionarilor
din Valachia şi din Iaşi, după care sfatul boerilor subscriseră o cerere către Rusia a veni în
ţară, să scape patria de pericul şi de revoluţii.
În luna august acel an, ilustrul Mihail Kogălniceanu 30 , refugiat în Bucovina, a tipărit
la Cernăuţi, faimoasa sa scriere Dorinţele partidei naţionale din Moldova. Aceste cereri
sunt expuse în 36 puncte.
Şi aci, la punctu 27, prevede „Emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni".
*
* *
Acuma, pentru a se vedea şi sacrificiile patriotice ale lui Lăzărică ?.araful şi ale lui
Şaie Senderş (Senders) pentru libertatea şi fericirea patriei lor, şi spre a se adeveri şi cele
arătate relativ la ceilalţi martiri descrişi aci, reproduc întocmai copia unui respuns al
331
ziarului „Sentinella", din Bucureşti, an. III, no. 9, din 23 mai 1865, proprietatea d-lui
Grigore Heliade Rădulescu, ce dă ziarelor „Buciumul" şi „Trompeta".
Iată în întreg acel respuns: „Este câtva timp de când «Buciumul» şi astăzi
«Trompeta» nu încetează a declama contra israeliţilor. Cu cât acest ziar desfrânat, după
cum l-a calificat d. Kogălniceanu, nu mai găseşte nimic [de] esploatat, nimica cu care să-şi
satisfacă necumpătata sa lăcomie, cu atât se înverşunează mai mult contra evreilor,
propagând şi cerând în convulsiuni esterminarea lor. A fi astăzi contra israiliţilor, scim că
este o cestiune de imensă popularitate; dar noi, fideli principiilor noastre de justiţie şi
echitate, lară a ţine compt de pasiuni, base şi superstiţiuni absurde, vom împlini până în
capăt cu consciinţă misiunea noastră, cu riscul chiar de-a fi esterminaţi de «Trompeta».
Departe de a fi apărătorii israiliţilor pentru ca să căpătăm favoriile lor, după cum bătrânul
apostat de la «Trompeta» voeşte să le capete prin ameninţări, pentru ca să ajungă la o
învoială care i-ar permite a-şi satisface desfrânatele lui pofte, noi, ca buni şi adevăraţi
creştini şi democraţi, vom fi toleranţi, cum ne consilează sublima noastră religiune, şi
totdeodată vom combate tot ce vom găsi că este reu în datinele şi obiceiurile israiliţilor.
Pentru ce însă atâta ură înverşunată contra israiliţilor astăzi? Pentru ce aceste oribile,
astă monstruoasă propagandă?
Petiţionat-au ei la Cameră sau la Senat cerând asemene drepturi? Suntem în ajunul
de-a li se acorda? Nu! Dar este altceva în joc, după ceea ce înţelegem. Ura şi propaganda
«Trompetei» contra israiliţilor este o machinaţiune infamă, o machinaţiune a străinilor, cari
tind a ne arăta Europei civilisate ca un popor barbar, incult şi antropofag şi să provoace
iarăşi acele ocupaţiuni la care numai gândindu-ne ne înfiorăm. Protestăm din toată puterea
noastră contra acestor tendinţe ale «Trompetei». Nu! Naţiunea română întotdeauna a fost
tolerantă. Nici un român până la directorele «Trompetei» nu a propăgat asasinatul, moartea
şi măcelul nimeruia şi nimeni din români cu simţăminte creştine şi nobile nu poate să auză
fără disgust şi dispreţ pentru «Trompeta» infamiile ei insinuaţiuni".
Dar să venim la cel mai neomenos neadevăr pe care „Trompeta" a avut sfruntarie de
a-1 arunca în public, joui, la 20 ale corentei, ca respuns la opiniunea naţională, neadevăr
care, ca tot ce a spus până astăzi atât „Buciumul" cât şi „Trompeta", va fi respins cu
indignaţiune de oameni cu bun simţ. „Trompeta", vorbind despre partea ce au luat evreii în
revoluţiune, adaugă următoarele: „Ei bine! Revoluţiunea căzu; invasiunele se vărsară în ţară
din toate părţile; revoluţionarii fură legaţi, bătuţi, închişi, esilaţi etc. Cum este cu putinţă ca
nici un ovrei, dar nici un ovrei, să nu fie esilat, să nu fi meritat esilul? Toţi jidanii cu
cocoarde mari, îndată s-au înşirat pe lângă încălcători, ca să denunţe pe revoluţionari!.
Ei bine! Ce au să cugete românii în urma acestor zise ale «Trompetei», când le vom
spune noi, cu durere o mărturisim, că singurul martir ce a dat revoluţiunea română a fost un
evreu, Daniel Rosenthal.
Însărcinat cu misiune de comitetul revoluţionar din Franţa, unde se aflau toţi românii
care au ţinut sus drapelul libertăţei, el, trădat, căzu în mânile inamicilor libertăţei noastre; fu
arestat într-o temniţă din Pesta, suferi torture şi preferi mai bine să moară, decât să denunţe
pe fraţii lui români, precum nici misiunea cu care-l însărcinaseră ei, şi dându-şi ultimul
suspin, el zise în sine: a muri cineva pentru libertatea patriei, este moartea cea mai
frumoasă!
Ce va respunde oare «Trompeta» la aceasta? Făcut-au oare directorele ei ceva în
revoluţiune şi după revoluţiune care să se poată compara cu fapta nobilului martir
Rosenthal? Împlinit-au cu aceaşi scumpătate d. director misiunea cu care a fost însărcinat
332
de către înfortunaţii unguri? Dus-au coroana şi petrele scumpe ale Ungariei la destinaţiunea
lor? ... Lumea scie ce trebue să crează astăzi în această privinţă!
Apoi, Sanders, tot un evreu, a fost singurul care a pătruns în tabăra muscălească de
la Copou, însărcinat de guvernul provizor din 1848 a împărţi mai multe acte prin cari să
facă pe polonii ce se aflau în tabăra rusească a se asocia cu românii. Aceasta o ştie însuşi
domnul director, afară numai dacă n-o fi uitat-o astăzi, când nu-i mai vine la socoteală să o
ţie minte, cum a uitat sau se face că a uitat că a susţine dispotismul nu vrea se zică a lupta
pentru libertate.
Să trecem oare cu vedere pe Lăzărică Zaraful, care ţinu pe d. D. Brătianu cu riscul
capului său chiar, în casa sa mai mult de două luni, pe când ţeara noastră era ocupată de
invasiune şi pe când capul acestui eminent barbat era pus la preţ şi ar fi fost plătit foarte
scump aceluia care l-ar fi dat în mânele inamicilor libertăţei noastre? Evreul zaraf păzi pe
acest cap al mişcărei noastre naţionale mai bine decât pe copilul său, căci scia că d. D.
Brătianu a lucrat şi lucrează pentru ţara românilor, care era şi a lui. Ce ne va spune, oare, la
aceasta bătrânul renegat de la «Trompeta», el care a făcut şi face totul pentru aur, singurul
său mobil? Se poate el pune alături cu aceşti trei evrei, a căror memorie cată să fie scumpă
oricărui român liber şi care-şi iubeşte ţeara?
Dar Baraş, ale cărui remăşiţe mortuare le-a urmat el cu capul descoperit şi cu
lacrimele în ochi? Nu era el oare unul din aceia contra cărora tună astăzi bătrânul apostat?
Lacrimele şi respectul ce le da el mortului erau oare şi ele falşe, ca tot ce iesă din buzele
acestui învechit în pacate?
Amuţeşte, dară, fiu al păcatului şi încetează imprecauţiunele tale, căci cel mai din
urmă din aceia pe care voeşti să-i estermini poate să-ţi arete stigmatul ce stă adânc săpat pe
fruntea ta.
Românul nu poate să ia solidaritatea urelor tale, el nu se poate face complicele celui
mai ingrat din fiii României".
*
* *
Anul 1848 este pentru noi, evreii pământeni, o dată importantă. Atunci pentru
întâiaşi dată, bărbaţi fruntaşi ai României au proclamat şi marele principiu al emancipărei
evreilor, care a remas încă neîndeplinită.
Meritele şi sacrificiile martirilor: Davicion Bally, Const. Daniel Rosenthal, Iehuda
Barbu Iscovescu, Şaie Senders şi Lăzărică Zaraful, care au lucrat şi s-au sacrificat pentru
triumful marelor principii liberale, au remas încă fără resplată pentru fraţii lor.
Să fim siguri însă că în curând sau mai târzeu, fiii acelor generoşi şi mărinimoşi
barbaţi, care le-au proclamat atuncea cu dragoste şi frăţie, vor îndeplini dorinţa şi
jurământul părinţilor lor.
Până atuncea, ca şi până acuma, să fim fideli şi devotaţi scumpei noastre patriei
mumă ca şi fraţii noştri, martirii de la 1848.
Autorul
333
Anexe la biografia, lui Davicion Bally
Scrisoarea I-a către C.A. Rosetti 31
Ierusalim, 9/21 septembre 1882
Preaiubite prietene şi/rate,

Când m-am despărţit pentru totdeauna de d-ta, eram atât de mişcat, încât nu putui găsi cuvinte
spre a-ţi reaminti câte ceva.
Acum, că mă văz puţin întremat de ostenelile Jungei şi obositoarei călătorie pe mare, îmi iau
îndrăzneală a-ţi scrie câteva rânduri şi a ţi le trimite cu bunul şi iubitul meu fiu, micul Davicion, care
se reîntoarce în patrie, după ce m-a aşezat şi m-a căpătuit cu toate cele trebuincioase unui trai liniştit
în acest loc depărtat ce mi l-am ales pentru a petrece restul zilelor mele.
Cunoşti, iubite frate, şi cred că-ţi aduci aminte următoarele cuvinte ce mi le adresai la 11 iulie
1851, din Paris, 27 Rue de l'Est: „Te rog să crezi că voi fi fericit în ziua ce voi putea să-ţi arăt prin
fapte iubirea ce am pentru naţia dumitale şi stima ce am pentru d-ta în parte".
Pe cât România era încă despărţită în doă şi gemea sub ruşinea de a plăti tribut turcilor, n-am
putut, nici n-am voit a te supăra cu cererea pentru îmbunătăţirea soartei nenorociţilor mei
coreligionari.
Am nădăjduit şi mi-am zis întotdeauna: fratele Rosetti este bun, este drept şi îndată ce va
ajunge la îndeplinirea programei din '48 va pune în lucrare şi făgăduiala dată şi reînnoită în atâtea
rânduri. De nu o face încă, este că se teme a nu da în mâna bunilor boeri o armă contra libertăţei.
Când bubuitul tunurilor şi ziarul „Românul" îmi aduseră ştirea despre proclamarea Regatului
român mi-am zis: slavă ţie doamne, acum a sosit timpul! Toate măsurile vor fi retrase, fraţii israeliţi
vor fi puşi pe aceiaşi treaptă de egalitate cu fraţii creştini.
Cu mâhnire şi o durere sfâşietoare am văzut însă că n-a trecut încă timpul despre care soţia
mea zicea în no. 38 al „Pruncului Român":
„Tată-tău te luă în braţe, plânse şi se căi de însoţirea lui. Se căi tata că are un fiu în braţele
lui".
Iată, dar, iubite frate şi bune prietene, ceia ce m-a făcut a-ţi adresa această scrisoare.
Eşti influinte, eşti singurul în ţară care este în stare a ridica de pe cei 200.000 israeliţi stabiliţi
în România (mai mulţi nu sunt) acele legi cari le amăresc viata şi le opresc chiar resuflarea; fă-i egali
cu creştinii întru toate drepturile, precum sunt şi la datorii şi după cum la '48, art. 21 din Constituţiune
n-a făcut nici un reu ţării, tot asemenea şi acum el nu-i va aduce decât bine. În inima fiecărui israelit,
fie chiar cel mai de jos, bate o inimă gata de jertfe orcât de mari, destul numai ca ele să fie în folosul
Patriei.
Emancipând pe israeliţi, veti căpăta în fiecare un R(osenthal) şi un luptător pentru îndeplinirea
restului ideilor ce urmăreşti şi principielor de libertate ce atâta le iubeşti.
Dar nu numai binele coreligionarilor mei mă face a te ruga pentru aceasta. Chiar interesul şi
mărirea dulcei noastre Patrie ne îndeamnă la aceasta.
Ţi-au plăcut întotdeauna cărţile profeţilor noştri, ale scriitorilor noştri. Îţi plăcea asemenea
când îţi spuneam despre organizaţiunea simplă şi cu toate acestea măreaţă a statului nostru, şi în focul
tinereţei admirai instituţiunile Palestinei, o naţiune gubemată de un cap fără alte drepturi decât acela
de a fi cel dintâi dintre supuşii lui Adonai, toate dregătoriele, de Ia cea mai mare şi până Ia cea mai
mică, date prin alegere de către membrii fiecărei familie; fiecare israelit stăpân pe o căsuţă simplă,
însă comodă şi îndestulată cu tot ce produce câmpul şi via sa, tot insul gata a-şi apăra vatra în contra
orcărui vrăşmaş din afară.
Doriai atunci din toată inimă ca România să ajungă în curând a fi şi ea o ţară în care toată
suflarea omenească să se bucure de o egalitate şi frăţie deplină: „O datorie şi un drept să fie pentru voi
şi pentru străinul care sălăşlueşte între voi". Aceste principie ale condicei mosaice ţi-au plăcut atât de
334
mult alunei când ţi le-am zis pentru prima oară, încât m-ai rugat să ţi le însemnez chiar în limba
ovrească: „Tora ahal urnişpal echad yiye lacheirn velagher hagar belohehern". Pentru ca România să
nu sufere ceia ce a suferit ţara în care mă aflu acum, trebue să cauţi ca în legile ei să domnească acest
principiu: „Un stat nu poale prospera decât prin drept şi nepărtinire, a zis acum 3000 de ani cel mai
mare profet al Zionului.
Am fost prea lung; iartă, iubite frate şi bune prietin, eşti singurul din numeroşii arnici de care
n-am perdut ilusiele, şi apoi această scrisoare va fi poate cea din unnă ce vei fi primit de la mine.
Mâna care altă dată scria şi rnuncia atâta pentru fiii şi apărătorii libertăţii, obosită, îmi refuză
acum slujbele ei şi pe lângă acestea exilul chiar voluntar este foarte amar, mai ales când ţara în care ai
văzut lumina se numeşte România.
Împlineşte-mi dar dorinţa, iubite frate, şi dacă cel vecinic nu-ţi va lăsa timpul spre a îndeplini
singur promisiunea ce mi-ai dat, recomand-o unnaşilor şi mai cu seamă fiilor d-tale cari, cred, toţi vor
fi demni de d-ta şi stimabila d-tale soţie.
Din parte-mi, pe cât timp Dumnezeu îmi va dărui zile, voi ruga pe ruinele Templului lui
Solomon pe Atotputernicul ca să-li dea pentru ani îndelungaţi puterea şi liniştea minţii, spre a lucra
pentru înflorirea Patriei, pentru ca dulcea Românie să fie pururea fericită şi glorioasă prin dreptate şi
virtute.
P.S. Dumitale soţie complimentele mele, fiilor şi fiicei d-tale binecuvântările mele.
Primeşte, P.I. şi scumpe prietene, o strângere de mână frăţească.
Davicion Bally
Pe când se simţea slăbit de bătrâneţe, puţin înainte de moarte, se adresă încă o dată şi
pentru ultima oară la amicul său: ·
Scrisoarea a doua32
Ierusalim, 1O aprilie 1884
Preaiubite frate C.A. Rosetti,

Când această scrisoare va ajunge în mâinile d-tale, mă voi afla de mult în locaşul veciniciei.
îti recomand pe fiul meu Isaac David Bally. Este singura moştenire ce-i pot lăsa.
Pentru toate câte am făcut pentru tara şi partida libertăţei şi frătiei, eram în drept să mă aştept
a primi recunoaşterea litiului de cetăţean ce mi s-a dat de „Pruncul Român" la '48.
Fă le rog ca ceia ce tatăl n-a avut fericirea să dobândească în viaţa-i, să se acoarde fiului şi să
nu fie considerat ca străin în România, unde şi străbunii sei au văzul lumina zilei.
Este ultima rugăciune şi supărare ce-ţi dau în această lume trecătoare şi plină de deşertăciuni.
Preastirnabilei d-tale soţie, respectuoasele mele complimente.
Alotputemicul să-li acoarde pentru ani îndelungaţi puterea şi liniştea minţii, spre a lucra
pentru înflorirea Patriei, pentru ca dulcea Românie să fie totdeauna fericită şi glorioasă prin dreptate
şi virtute şi toţi fiii ei să se iubească ca fraţi şi să nu se asuprească unii pe alţii.
Primeşte, P.I. şi scumpe prietene, ultima strângere de mână.
Davicion Bally
Tipografia „Progresul" L Serţer, 1900, 64 p.

Broşura a fost reeditatlJ într-o fonnlJ prescurtatlJ sub egida Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din
România (1998)
335
NOTE
I. Articolul 27 din Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, spre deosebire de Proclamaţia de la Islaz. stipula
în cazul evreilor emanciparea graduală. (L.B.)
2. „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", nr. 25 şi 26 din 1848. (N.a.)
3. În gazetă scrie Pope, iar în alte locuri Poper. (N.a.)
4. Vezi „Pruncul Român", nr. 29, Bucureşti, 19 august 1848. (N.a.)
5. M. Schwarzfeld, vezi AI, IX/1886, de unde am şi luat notele biografice. (N.a.)
6. De la dânsul se trage ramura creştină a familiei Baly din Moldova. (N.a.)
7. „Pruncul Român" din 21august1848, no. 30, p. 122-123. (N.a.)
8. Vezi „Pruncul Român" din 10 august 1848, no. 24, p. 102-103. (N.a.)
9. Vezi „Pruncul Român" din 9 sept. 1848, no. 38, p. 155. (N.a.)
10. M. Schwarzfeld. Vezi Al, 1885, VIII, p. 155-156. (N.a.)
li. Vezi „Românul'', an 11, din 31iulie1858. (N.a.)
12. M. Schwarzfeld, Al, Vlll/1885, p. 157, de unde am luat unele notite biografice. (N.a.)
13. Colescu-Vartic, /848. Zile revoluţionare, Bucureşti, 1898, p. 425. (L.B.)
14. Op. cit„ p. 428. (L.B.)
15. Op. cit„ p. 430 şi 431. (L.B.)
16. „Românul" din 8/20 aprilie 1887. (N.a.)
17. „Israelitul Român", nr. 12; asemeni reprodus în ziarul „Românul", anul II, 1868, nr. 42 din 12 august, acelaşi
an. (N.a.)
18. „Românul" din 8 aprilie 1885. (N.a.)
19. M. Schwarzfeld, Al, Vll/1884, p. 118, de unde am luat mai multe notile biografice. (N.a.)
20. C.D. Aricescu, Corespondinfa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunii romllne de la 1848, broşura II,
Bucuresci 1874, p. 116 şi Colescu-Vartic, op. cit„ p. 434. (N.a.)
21. Colescu-Vartic, op. cit., p. 311.
22. C.D. Aricescu, Corespondenfa secretă ş'alte administraţiunii de la Balta Liman, broşura III, Bucuresci, 1874,
p. 141. (N.a.)
23. Proclamatia de la Islaz. Art. 21 cuprindea emanciparea israelitilor. (L.B.)
24. Colescu-Vartic, op. cit„ p. 171-172. (N.a.)
25. Op. cit„ p. 320. (N.a.)
26. În două exiluri (Nec. şi Al. Ciurcă) „de un amic intim al familiei", Bucureşti, 1885, p. 17 şi 18. (N.a.)
27. Colescu-Vartic, op. cit„ p. 119. (N.a.)
28. Articolul 26 era formulat în termenii următori: „Drepturi politice pentru orice compatrioti de orice credinlă
creştină". (L.B.)
29. Vezi „Poporul Suveran", 1848, no. 7, p. 27. (N.a.)
30. Colescu-Vartic, op. cit„ p. 121. (N.a.)
31. Extras din Al, IX/1886, p. 15. (L.B.)
32. Idem, p. 17. (L.B.)
336
JOSEPH KAUFMANN-PIA TRA
ISTORICUL ORÂNDARILOR DIN MOLDOVA
ŞI ORÂNDA BĂUTURILOR SPIRTOASE
Îndeletnicirea cu afacerea orândei băuturilor spirtoase, sau mai bine zis cârciumăritul
în comunele rurale, este una din cele mai vechi ocupaţii ale evreilor din Moldova.
Orânzile de băuturi la sate erau exclusiv în mâna evreilor din cele mai vechi timpuri;
mai târziu ajunse cea mai productivă afacere pentru evreii din ţară, din cauza sutelor de
velniţe 1 ce boerii, proprietari de moşii, făcuseră, nevoiţi fiind din cauză că Turcia
protectoare oprise exportul grânelor din ţară. Boerii fabricară, dar, rachiu pe o scară întinsă,
impunând chiar ţăranilor de pe moşiile lor să ia o anume cantitate de rachiu de la orândarii
lor.
Orânda cârciumelor de la sate nu prea era o procopseală mare, din cauza concurenţei
ce exista între orândari şi din cauza impositelor împovărătoare ce statul punea asupra lor -
iar de pe altă parte, erau expuşi foarte des la bătăi, jafuri şi deseori chiar şi la ucideri 2 •
Aşiadar, numai boerul şi statul trăgeau folos din cârciuma evreului, care muncea şi
era expus cu familia sa foarte des jafului şi uciderei.
Cu toate că legenda otrăvirei băuturilor nu era cunoscută atunci, dar sub pretext că
orândarii evrei încarcă şi năpustesc pe ţărani cu datorii, începură a prigoni şi persecuta pe
aceşti aşa-zişi „orândari evrei".
Aşa după Aşezământul lui vodă Constantin Mavrocordat din 1741, numai bărbaţii
puteau debita vânzarea băuturilor „ Căci femei cărciumăreţe, precum moldovence aşia şi
jidovce, s-au hotărât să nu se afle vânzând băuturi nici la târg, nici la ţară" 3 •
În prima domnie a lui vodă Grigore Ghica (1747) începe prima gonire a orândarilor.
La 28 noembre 1782 vodă Alecs. Constantin V.V. a oprit pe evrei de a ţine cârciume
la sate4 .
În luna iunie 1799, în ponturile lui vodă către ispravnicii ţinuturilor, la punctul 12,
pag. 78, zice:
„Orândarii de pe la sate să nu aibă voie de a da băutura pe datorie locuitorilor mai
mult decât până la 5 lei la fruntaş, iar la cei mai săraci doi lei, iar de va da mai mult, se
remâie păgubaş, şi ispravnicii să fie datori a da straşnică poruncă orândarilor şi a priveghe
ca să nu se unneze într-alt chip, ce să lipsească asupririle ce să face locuitorilor,
însărcinându-i cu grele datorii" 5 •
La 18 mai 1804, vodă Moruzi opreşte evreilor orânzile veniturilor proprietăţei, iar pe
aceea a băuturilor nu o opreşte6 .
În instrucţiunile atingătoare de pricini competente Poliţiei îndreptătoare,
îmbunătăţite de cătră Sfat la 22 ianuar 1832 şi trimise de către Departamentul Dreptăţei
tuturor ispravnicilor spre povăţuire, la punctul 13 zice:
„Este oprit jidovilor orândari de prin sate de a da băuturi pe datorie sătenilor mai
mult decât 12 lei fruntaşului, 6 lei mijlocaşului şi 2 lei codaşului pe an, contrar vor rămâne
păgubaşi"7 •
În „ţirculara" Departamentului din Lăuntru, din 4 oct. 1833, cătră ispravnici, pentru
chipul împlinirei datoriilor de la locuitori, zice: „că datoriile ce ar avea proprietarii,
posesorii şi orândarii să se împlinească de la ţăranii datornici fără dobânzi, şi din prisosul
vitelor sau al pânei pământului ce ar avea locuitorul" 8 •
337
În încheerea Sfatului, urmată în seanţa domnească la 5 genarie 1837 şi atingătoare
de dimerlii în trebuinţa satelor şi de vânzare cu aceste dimerlii, zice: „De vreme ce jidovii
ce cumpără producturi de la locuitori, întrebuinţează măsuri nedrepte după a lor plăcere şi
interes, Departamentul să pue la cale de a se face un număr de dimirlii potrivite cu dimerlia
statornicită de Eforie cu marca ţărei, să se împartă pe la toate satele ca măsura obştească
încuviinţată" etc. 9
Orândarii de orce stare primeau pozvolirea (autoriza~a) stabilirei lor în sate prin un
,,peciu" ce primeau direct de Ia vodă, şi unde li se stabilea şi darea ce trebuea să plătească
Visteriei statului. Iată copia unui asemenea peciu:
Cu mila lui Dumnezeu, noi Mihail Grigore Sturza V.V., domn Ţerei Moldovei. Peciu.
Lupu Grumăzeşter din satul Comii, ~nutui Neamţ, fiind socotit între oamenii fără
căpătâi, s-au aşezat prin taclă ca să plătească la Visteria statului 30 lei pe an, în 4 termini.
Drept aceia, spre a fi cunoscut în rânduiala arătată, i s-au dat acest peciu protocolit
de d-lui vei vist[iemic] şi încredinţat cu peceta domniei noastre.
(L.S.) Iscălitura lui vodă.
Şeful secţiei (indescifr.).
No. 21, Eşi, 1839 ianuarîn 1 zile 10•
În budgetul Principatului Moldovei pe anul 1840, aprobat de Adunarea obştească,

arată că de la 1860 jidovi orândari, câte 60 lei pe an, Visteria avea total 101,160 lei, iar de
lajidovii târgoveţi 516,585 lei.
Prin legiuirea votată de Generalnica obicinuită Adunare, în sesiile anilor 1842 şi
1843, prin art. 1 zice:
„Jidovii să nu fie slobozi a ţinea orânzi de băuturi prin sate, nici a şede la sate".
Art. 2 zice: „Orânzile de băutură prin sate să se ţie de creştini", iar
Art. 3 glăsueşte: „Jidovii şezători la sate care nu ţin orânzi li se îngăduie a şedea încă
3 luni şi apoi a se muta în oraşe" 11 •
Această legiuire nu s-a împlinit, căci boerii velniţari n-au lăsat aceasta din interes 12 •
În referatul Visteriei din 30 noembrie 1843, sub no. 9023, şi încuviinţarea Sfatului
din 1 dec. 1843, atingătoare de ştrefuirea (pedepsirea) privighitorilor de ocoale pentru
neîmplinirile la vreme a poruncilor ce se dau din partea Depart. de Finanţe, pentru pribegiţii
din sate jidovi orândari, împlinirei de dări şi altele, se porunceşte ca privighetorii de ocoale
să facă toate chipurile şi a strânge la timp patenta şi birul orândarilor, contrar vor fi ştrefuiţi.
În instrucţiile povăţuitoare comisiilor întrunite pentru facerea catagrafiei locuitorilor
ţărei, 1846, la litera B § 4, zice: „Iar jidovii ce se vor găsi petrecând pe la sate, făcând
speculaţie după îngăduirea Iegiuirei, să se înscrie în târgurile din care ar fi sau în acele în
care ei ar cere, însemnându-se în dreptul lor Ia luarea aminte locul şi satul în care s-ar afla
locuind" 13 •
În legiuirea votată de Divanul Obştesc, în şedinţa de Ia 2 sept. 1852, înalt întărită
prin ofisul domnesc din 9 sept. sub no. 87 şi publicată prin Buletinul ofiţial pentru darea Ia
care sunt supuşi jidovii ce ţin orânzi prin sate - între altele arată că jidovii care după
legiuirea din 1843 au fost opriţi a ţinea orânzi de băuturi prin sate şi la drumuri se slobod
spre aceasta, cu condiţiile următoare: a) ei vor lua un certificat de bună conduită de la
comunitatea lor, întărit de Eforie or autoritatea acelui loc, certificându-se şi capitalul ce
posedă solicitantul de a se stabili într-un sat. b) Acesta va plăti patentă cătră Visteria
statului, căreia se va înfăţoşa în persoană pentru acest scop 14 •
338
Patenta lor va fi astfel:
Pentru crâşmele satului locuite de peste 100 săteni, vor plăti 4 galbeni pe an, iar
acele cu mai puţin de 100 locuitori şi pentru ratoşele de pe la drumuri, numai 2 galbeni, şi
pentru crâşmele răzleţe câte 1 galben.
Pentru crâşmele satelor unde vor fi 200 or peste 200 locuitori, vor plăti 6 galbeni.
Datorii vor face astfel: 15 lei pentru fruntaş, 10 lei pentru mijlocaş şi 5 lei pentru
codaş.
Apoi: vor vinde cu măsuri drepte, nu vor primi tâlhari în gazdă şi nu vor înşela or
încărca cu datorii pe săteni.
În anaforaua Stafului din 1852 oct. 12, sub no. 3221, cu înalta rezoluţie din 12 oct.
1852, pentru câtimea dărei la care se cuvine a fi supuşi jidovii orândari a crâşmelor răsleţe
de pe moşii:
Primindu-se raportul Isprăvniciei de Neamţ şi de Roman că mulţi jidovi cu
certificate vroesc a lua orânzi şi că unii din ei vor să se aşeze în sate răzlăţeşti cu ţinerea de
orânzi, cere deslegare că dacă la o moşie care ar ave un număr de 90 locuitori, găsindu-se
mai multe cotunuri, şi la fiecare cotună fiind câte un orândar cu osebit contract, în ce clasă
de dare se pot socoti aceştia. Această anafora s-a împărtăşit cu no. 3246 Departamentului de
Finanse şi cu no. 3247 Departamentul din Lăuntru, iar vodă prin înalta rezoluţie
încuviinţează ca asemenea orândari să se aşeze în darea aceia de doi galbeni 15 •
În referatul Departamentului de Finase din 1852 octombrie în 16, sub no. 9188 şi
încheierea Sfatului din 17 oct. 1852 - ca în analoghie locuitorilor satelor pentru împărţirea
patentelor la jidovii orândari, să fie cuprinse şi casele văduvelor 16 •
Departamentul hotărăşte ca între numărul locuitorilor să se numere şi văduvele din
sate, astfel ca să se împlinească numărul locuitorilor satelor în folosul patentelor de la
orândari.
În Legiuirea ofisului domnesc no. 79, din 2 sept. 1852, votată de Divanul Obştesc,
atingătoare de adăugirea tacsiei pe vin şi rachiu din Prinţipatul Moldovei, se arată între
altele că ţara unnează a plăti Visteriei fmpărăteşti a Rosiei pentru ţinerea oştilor în cursul
ocupaţiei Printipatului, care sumă se urcă la 943.241 ruble şi 37 copeici, deci pentru
acoperirea acestei sumi vodă împreună cu Divanul Obştesc au găsit de cuviinţă a spori tacsa
asupra băuturilor - apoi zice: „În îngrijirea noastră de a uşura atât proprietatea cât şi pe
săteni de acea adaugită dare, am îndeplinit plata rămăşiţii cvitanţilor cu mijloacele Visteriei,
recomenduind, dar, Sfatului Administrativ de a se pătrunde de prinţipiile ce ne-au povăţuit
până acum în desbaterea ce el au fost chemat să facă asupra mijloacelor nimerite spre a
întâmpina nevoia de faţă. Noi am primit de la dânsul anaforaua însoţită de proectul, pe care
le punem înainte astăzi Divanului Obştesc mijlocul propus, încât aplicaţia îl va dovedi de
îndestulatoriu, spre a îmbina îndoitul folos, adecă de a nu arunca nici o sarcină asupra
dajnicului precum nici a împovora proprietaoa, el se cuprinde în o sporire de tacsii asupra
băuturilor ce se consumează în târguri, înbinat cu prisosurile ce Visteriea ar putea înfăţoşa,
precum şi cu o măsură lăturată, ce au ajuns a fi neapărată, şi care, fără de a înpovora vreo
clasă, va putea conlucra la trebuinţa a căreia îndestulare este cerşută neapărat, ispita
îndestul au dovedit că îngrădirea naţiei evreeşti de a ţine prin sate n-au produs resultatul
ce au fost închidere. Săteanul era deprins de a găsi pe la jidovi mici îndemânări de negoţ,
şi proprietariul un număr mai mare de concurenţi, care mulţumindu-se cu mai mic câştigu,
avea totodată şi o mai mare îngrijire despre respundere şi pedeapsă; pe lângă aceste, ades
sau prilejit abuzuri de o îngăduire tăcută, în urmarea căreia zisă îngrădire s-au vădit afi
nu numai fără resultat, dar şi mai vătămătoare decât mai înainte necuviinţă, însă ace mai
339
de căpetenie este neputinţa aplicaţiei acestei măsuri, ori şi unde proprietarii sau sătenii au
găsit folos ca să deie în orândă unui jidov vânzarea băuturilor, căci au putut să o facă fără
sieală, când aşezându-l sub falşa numire de direcţia unei maşini s-au dat feliu de industrii,
când arătând în alcătuire numele unui moldovan.
Deci o măsură care nu se poate aplica n-ar trebui să aibă fiinţă" etc., etc. - Mai
departe zice: „ Obştimea s-au arătat din vreme în vreme cu ceriri ca să se desfiinţeze
această îngrădire vătămătoară ", deci se votează rădicarea de îngrădire ce împiedica pe
jidovi şi a se îndoi tacsa băuturilor 17 •
În referatul Departamentului de Finanţe din 1852 oct. 27, sub no. 9524 şi închierea
sfatului din l n-bre, tot anul 1852, pentru jidovii ce se oplăşesc prin sate, unii sub numirea
de orândari şi alţii subt numire de crâşmari, arată că unii din jidovi aflători prin sate,
pomăzuindu-se a fi crâşmari a celor ce ţin orânzi, se apără de a se prenumăra între orândari,
apărându-se cu aceasta de plata legiuită pentru orândari. Acest referat, prin adresa din 11
n-bre 1852, subt no. 3588, s-au împărtăşit Departamentului de Finanţe 18 •
În referatul Departamentului de Finanţe din 1852 oct. 23, subt no. 9386, şi
încheierea Sfatului din 17 noembre, acelaşi an, pentru darea jidovilor ţiitori de ratoşe,
avându-se în vedere că ratoşele fac alişveriş mare, deci Departamentul a încuviinţat ca ei să
plătească patenta ci. II-a 19 •
Darea jidovilor orândari au produs 226.044 lei, care dare este instituată de Divanul
Obştesc. Dările lor s-au stabilit astfel: orândarii din sate cu mai puţin de 100 locuitori şi
acei de pe la ratoşe din drumuri să plătească câte doui galbeni pe an. Acei cu de la l 00 până
la 200 locuitori să dea 4 galbeni pe an şi acei cu peste acest număr să deie 6 galbeni pe an 20 •
În locul certificatului pristavlisit de ace Adm[inistraţie] cu raport sub no. 14912,
pentru jidovul loine sin Isac, orândar din satul Mărăţei, prezentându-se patenta cuvenită, se
trimite cu aceasta spre a se da numitului, de la care va şi primi darea cuprinsă în ea. Şef
Depart., iscălit P. Mavrogheni; şef secţiei, iscălit Corodianu. Secţia I, no. 6963 dec. 13. - În
acest dosar sunt felurite dezlăguri de ale Departamentului către Administraţia Financiară şi
Isprăvnicia ţinutului relativ la jidovii orândari. - Orândarii şi crăşmarii evrei de Ia sate
plăteau tacsa (angareaua) capitaţiei familiei lor cătră tacsierul comunităţei respective căruia
aparţinea. Deseori, când acei orândari se stremutau din acele sate în alte sate sau chiar
oraşe, tacsierul comunităţei respective reclama Departamentul de Finans, care dădea ordin
Isprăvniciei unde era strămutat acel orândar ca să fie împlinit de datoria ce debita.
Iată câteva de asemene documente:
(Dosarul Adm. Neamţ, no. l, din 1854, intitulat „Dosarul Tacsei", care dosar este în posesia
mea).
Departamentul de Finans
Cătră Administraţia districtului Neamţ
Jalobă primită la acest departament de la ţiitorul tacsiei naţiei evreieşti din Târgu
Neamţului, împărtăşindu-să în copie spre pliroforia acei Administraţii dă arătare şi cerere ce
fac, i se scrie dacă se vor descoperi jidovi strămutaţi din acel târg prin satele din cuprinsul
acelui district şi cuprinşi prin contractul tacsiei, apoi de datorie ei este să se împlinească de
la ei darea capitaţiei pe vreme cât ar unna rămăşiţa, care să se deie cătră antreprenoru lui
pentru îndestularea pretenţiilor, ca să nu mai urmeze vreo reclama~e din parte-le.
Iscăliţi: şef Depart., şef secţiei (indescifr.)
Secţia I, no. 162, anul 1854, genarie 11.
340
Iată şi copia suplicei tacsierului din Tg. Neamţ de pe jaloba tacsierului din Târgu
Niamţ urmată cătră acest Departament, din 11 genar 1854:
Pentru jidovii strămutaţi prin satele ţinutului Neamţ, din drepţi dajnicii Târgului
Niamţ, pentru care plătesc tacsă cătră naţie, onor. Departamentul de pe jalba ce am dat, au
şi binevoit şi au poroncit Isprăvniciei ţinutale, ca să-i împlinească dările di pi la asemenea
strămutaţi şi să-mi facă îndestulare. Isprăvnicie, deşi au scris privighitorilor de ocoli, ca să
eczecutezi şi să împlinească banii, însă privighitoriul n-a făcut nici o împlinire. De aceia,
adaug iarăşi ruga onorat Depart. să binevoiască a poronci Isprăvniciei ţinutale ca prin
înadins jandarm să rânduiască prin satele ţinutului, ca prin măsurile ecsecutive să
împlinească dările de la strămutaţii jidovi şi să-mi facă îndestulare.
Pentru întocmai: iscălit C. Enescu. (Acelaşi dosar)
Jalba tacsierului s-a împlinit întocmai şi debitorii fură executaţi conform cererei
făcute mai sus.
Iată şi copia documentului relativ:
Cinstitei Isprăvnicii, ţinutul Niamţ,

Privighitoriul de ocolul Muntelui, raport
La poronca no. 1584, urmată jalbei jidovului Alter sin Strul, atingătoare de
stremutarea ce se face în plata dărei sale către tacsierul oraşului Piatra, cu toată supunerea
se referează că numitul, după eczecutarea ce i s-au făcut în urmarea ofiţiei no. 564, au şi
plătit tacsierului 28 lei, din partea căruia s-au văzut şi ţidula la mâna numitului Alter cu data
din 26 genarie contenit, precum s-au adus la îndeplinire prin raportul no. 282, la a corentei.
Iscălitura indescifr.
(Acelaşi dosar, no. l, din 1854).
RI, 1908, an I, seria II, nr. 19 din 1 oct. (p. 545), nr. 20, din 15 oct. (p. 573), nr. 21, din l nov.
(p. 600), nr. 22, din 15 nov. (p. 628).
NOTE
I. Povarnă de spirt. (N.a.)

2. ASIIB, an 11/1888, p. 80-81. (N.a.)
3. Uricariu, IV, p. 105. (N.a.) V. şi IMER, II/I, doc. 198. (L.B.)
4. M. Kogălniceanu: AR, tom II, p. 179. (N.a.) V. şi IMER, II/2, doc. 159. (L.B.)
5. Uricariu, IV, p. 73. (N.a.)
6. Ibidem, p. 177. (N.a.) V. şi IMER, III/I, doc. 19. (L.B.)
7. MA, tom. II, p. 621. (N.a.)
8. Ibidem, I, p. 395. (N.a.)
9. Ibidem, p. 364. (N.a.)
10. Originalul se află în posesia autorului. (N.a.)
11. Hunnuzaki, voi. VI, supl. p. 220. (N.a.)
12. MA, II, p. 630. (N.a.)
13. Ibidem, II, p. 67. (N.a.)
14. Ibidem, p. 45-46. (N.a.)
15. Ibidem, II, p. 46. (N.a.)
16. Ibidem, II, p. 47. (N.a.)
341
17. „Buletin, Foaia Publicaţiilor Oficiale a Principat. Moldovei", laşi, no. 71, anul XIV, din 7 sept. 1852. (N.a.)
18. MA, II, p. 47. (N.a.)
19. lbidem, II, p. 48. (N.a.)
20. „Tribuna Română", an U, 1866, no. 97. (N.a.)
IOSEF KAUFMANN
GABELA
şi celelalte taxe ale comunităţilor israelite din Vechiul Regat
„Gabela" este o contribuţie indirectă, repartizată asupra tăerii vitelor şi păsărilor

caşer, al cărui venit serveşte ab antiquo pentru întreţinerea şcoalei, spitalului şi azilului de
bătrâni şi infirmi, sau mai bine zis, pentru întreţinerea cultului şi aşezămintelor de
binefacere. Venitul era pozvolit comunităţilor prin hrisoavele domneşti ale voevozilor
Mihai Racoviţă (1764), Grigore Alex. Ghica (1777), Const. Alex. Ipsilante (1799), Ioan
Sandu Sturza (1825) etc. Această dare s-a numit până în anul 1823 „crupcă", iar de acum
înainte primeşte denumirea oficială de taxă. Hrisoavele sus-numiţilor domni mai întăreau şi
drepturile şi privilegiile Hahambaşiei (1755-1834). Hahambaşa era plătit cu întăetate din
veniturile (prorocă) adunate în întreaga ţară; el avea venitul logodnei, cununiei,
dispărţeniei, 1 leu de jidov proprietar pe an, ca simbrie, şi 45 parale de vită cuşăr. În anul
1834, vodă Mihai Grigore Sturza desfiinţă Hahambaşia şi privilegiile ei, prin anaforaua
Sfatului Ocârmuitor din 4 septembrie şi rezoluţia domnească din 11 septembrie, care sună:
„Veniturile lui hahambaşa şi numirea lui remân desfiinţate, având naţia dreptul a-şi alelie
un rabin pentru al legei, pe care prin Sfat se va supune la întărirea domnească". In
Regulamentul Organic din 1832, anexa P, art. LI, LIII, consfinţeşte perceperea taxei asupra
cărnei pentru evreii din toată ţara'. În 1850, vodă Grigore Ghica întăreşte, prin hrisov
domnesc perceperea taxei la Iaşi, spre ţinerea spitalului, şcoalelor etc„ care taxă produce
anual 10.000 galbeni 2 •
Este mult de vorbit în privinţa gabelei din fiecare comunitate în parte şi de multele
şicane ce le-au avut de suferit evreii din partea primăriilor, societăţilor cooperative etc„
care împiedicau existenţa taxei în multe comunităţi, ca Iaşi, Bârlad, Dorohoi, Piatra
Neamţ.„ În fine, taxa a fost dată în antrepriză de către guvern. Ministerul de Interne ordona
facerea mezatului; fiind aprobată adjudecarea, se elibera antreprenorului contractul legalizat
cu sigiliul ministerial. Facerea mezatului avea loc la început în cabinetul ministrului de
Interne, pe urmă în sala Prefecturei, Primăriei etc. Atât fixarea taxei, cât şi bugetul
comunităţei trebuiau să fie aprobate de guvern. Taxele comunităţilor erau, de altfel, de mai
multe feluri: a) asupra cărnei şi păsărilor (cuşăr); b) asupra vinului; c) asupra covrigilor şi
d) asupra mărfurilor de orice natură. Antreprenorii puteau fi şi creştini, în tovărăşie cu
evreii 3• Ei trebuiau să depue garanţie, asigurând astfel că vor respecta contractul, conform
aşezământului statornicit de către Sfatul Ocărmuitor din anul 18464 .Mai întâi, darea în
antrepriză a taxei se publica în buletine şi Monitor Oficial, menţionându-se localitatea, felul
taxei şi data mezatului, şi poftind pe doritori să se prezinte cu garanţiile cuvenite în localul
indicat. lată, spre exemplu, o asemenea publicaţie pentru darea în antrepriză a vinului cuşăr:
„Eratul vinului cuşăr din Capitalie, urmând a se antreprezui din nou pe alt an, de la întâi
342
ghenarie viitor, după condiţiile alcătuite, se publică spre obştească ştiinţă vânzarea unui
asemene cu termin la 27, 28 şi 29 noemvrie, să se facă strigare în havra evreiască din
Târgul Cucului şi la întâi dechemvrie peritocka în acest Departament". La mezatul în havră
(sinagogă) asista un delegat al Ministerului. Dacă antreprenorul era sudit (supus) străin, el
trebuia să dea o declaraţie, întărită de consulul său, că nu se va apăra cu străină protecţie în
toată vremea cât se atinge de acest erat. Publicaţiile de antrepriză se făceau de către
Primărie, Prefectură şi Ministerul de Interne. La came şi păsări era taxa mare şi taxa mică,
pentru ţinerea recruţilor. În timpul ocupaţiei de către armatele ruseşti ori austriace,
comunitatea, fiind obligată a ţine spitalele lor, dubla taxa aprobată de guvern cu pozvolirea
lui vodă. Taxa vinului cuşăr la Iaşi era, am văzut, în folosul Spitalului israelit, al cărui
comitet de administraţie era deosebit de acel al Comunităţei. Acest venit exista numai în
timpul domniei lui Alexandru Ion Cuza, după care a fost desfiinţat cu desăvârşire 5 • Tot în
timpul lui Cuza, taxa vinului mai era în vigoare şi la Panciu, unde se urma arendarea şi
aprobarea ei ca şi în capitala Moldovei. Taxa vinului fu introdusă la Panciu prin ordinul
Ministerului de Interne no. 6305, şi de către Starostia districtului Putna, sub no. 10730, din
1858. Să menţionăm şi taxa specială din portul Galaţi, impusă de vodă Mihail Grigore
Sturza la anul 1846, în folosul Comunităţei israelite de acolo. Hrisovul domnesc sună:
„Spre lesnirea ţinerei spitalului ce au socotit a înfiinţa acolo, pentru căutarea şi lecuirea
bolnavilor săraci, atât celor de loc cât şi acelor streini de a lor naţie, să li se învoiască a lua
prosforă (taxă) în folosul acelui spital, câte un leu de la una mie lei, după valora tuturor
mărfurilor ce se vor importa şi exporta din acest Principat de către singurii speculanţi de
naţia evreiască" 6 •
„Sinai", Revistă, 1111, laşi, 1927, p. 19-21.
NOTE
I. Pentru toate hrisoavele mai sus mentionate, inclusiv Regulamentul Organic, v. IMER, IU2, documentele 46,
106; IMER, III/I, doc. 100; !MER, 111/2, doc. 168. (L.B.)
2. Referirea se face la hrisovul domnesc din 20 iulie 1850, publicat de Carol Drimer în ,,Almanahul Adam",
Bucureşti, I ian. 1939. (L.B.)
3. În anul 1852, s-a arendat taxa evreiască din Iaşi vomicului Rosei pe timp de 6 luni. (N.a.)
4. Referirea se face la anaforaua Sfatului din Iaşi (6 octombrie 1846) către Mihail Grigore Sturdza, domnul
Moldovei, prin care se reintroduce taxa (gabela) pe came şi vinul ritual, desfiinţată de Regulamentul
Organic. (L.B.)
5. De fapt, gabela a fost desfiinţată în conformitate cu prevederile Codului civil, promulgat de A.I. Cuza în 1865.
Taxele comunitare ca taxe indirecte nu au mai fost acceptate de noua legislaţie modernă. (Apud L.
Rotman, 1999, p. 122). (L.B.)
6. V. !MER, 111/2, doc. 365, hrisovul domnesc emis la 25 februarie 1846. (L.B.)
343
IOSEF KAUFMANN
NUMELE, ÎNTEMEIEREA, VECHIMEA ŞI ISTORICUL
TÂRGULUI BUHUŞI
(Fragment)
[I]
Numele de Buhuşi este pomenit în letopisiţele şi cronicele României. Aşa,

documentele Hurmuzachi, voi. II, partea a II-a, pag. 415, povestesc că în anul 1498, regele
Litvaniei a trimis pe Buhuşi diacul ca ambasador la Ştefan cel Mare. Idem, voi. VI, supl. I,
aminteşte de un diac Buhuşi.
La 1683, cronicele ţărei amintesc pe hatmanul Buhuşi, care a fost la curtea lui vodă
Şerban Cantacuzino. Deci este evident că numele de Buhuşi se trage de la stăpânii cari
purtau acest nume. Stăpânii mai recenţi ai acestui orăşel au fost: Th. Buhuşi, Anica
Buhuşoie, Al. Buhuşi, iar în timpul stăpânei Catinca Buhuşoie, adecă pe la anii 1823, ea a
înfiinţat acest târguşor.
Cei dintâi evrei cu care s-a înfiinţat acest târguşor au fost: Şloime Zetgherşen, Copel
Bodeşter, Herş Leib Orândar, Lupu Ungureanu, Sol. Roş, Lupu Cioră, David Blijeşter,
Moşke Nemţian, Zalmen Lipscan, Copel Gărlener, Şmil Joii Lipscanu, Strul Benţien şi
Moise Rahover (care se boteză, primind numele de Constantin).
Ultimii stăpâni ai acestui târguşor fură: Ioan Greceanu, Christodor Icsarch şi apoi
Eugeniu Alcaz. Evreii care fură întemeiatorii târguşorului, toţi aceştia primiră un hrisov
gospod (domnesc), prin care li se dete Jocuri pentru sinagogă, feredeu şi cimitir, precum şi
alte privilegii. Acest hrisov a ars în anul 1863, când a fost focul cel mare. Evreii, conform
hrisovului, clădiră case şi dughene, plătind proprietăţei, după aşezământul hrisovului, 2 lei
vechi de stânjen faţă - apoi pentru mărfuri: 30 parale de vadră vin, 1 leu şi 5 par. de vadră
rachiu, 12 par. de vânzarea unei vite, 14 par. de jug cu pâine, iar pentru mărţâpie cât se
puteau învoi.
Cu toate că acest târguşor era comună rurală până în anul 1921, totuşi din vechime
evreii locuitori au fost proprietari mai a întregului târguşor.
În anul 1850, ieromonahul Gherasim din Bisericani a vândut lui Meilich zet David
două dughene din târgul Buhuşoie cu 4500 lei, cu actul întărit de Judecătoria Neamţ, sub
no. 3076 acel an.
În anul 1862, s-au vândut casele şi magaziile jidovului Bercu Copel din târgul
Buhuşi, spre îndestularea creditorilor, prin foaia no. 258 al Judecătoriei distr. Neamţu , no.
5628. Cu alte cuvinte, evreii de aci cumpărau şi vindeau liber orice case şi terenuri. În
timpul cât acest orăşel era comună rurală, evreii făceau strajă după rând, contrar plăteau la
alţii care îi înlocuiau.
Acest târguşor se mai numea Budeştii Buhuşoia şi Bucureştii Mici. Acest târguşor
este situat la 35 klm. depărtare de oraşul Piatra Neamţ, aşezat fiind pe dealul cu acelaşi
nume şi are o populaţie de 4940 locuitori dintre care 3560 români, 1580 evrei şi 801 alte
naţionalităţi.
Evreii se îndeletnicesc cu comerţul, speculaţiuni şi industria manufactu[rie]ră.
În anul 1921, guvernul, în urma intervenţiei parlamentarilor judeţului, orăşelul
Buhuşi a fost transformat din comună rurală în urbană, şi în ziua de duminică 8 mai s-a
344
sărbătorit cu mare pompă acest eveniment, la care au asistat d. Nicu Calmuschi, prefectul
judeţului, d-nii deputati colonel Calmuschi, Gh. Nicolau, George Lalu şi Ernest Kirkulescu,
toate notabilitătile şi autoritătile întregului judet. care au fost întâmpinati la barieră cu
muzică şi drapele, formând un impozant cortegiu, care merse întâi la biserică unde s-a făcut
serviciul divin, de aci cortegiul a mers Ia sinagogă, unde s-a oficiat de asemenea un Te-
Deum şi unde rabinul B. Roller a tinut un impozant discurs, mulţumind guvernului în
numele populaţiei evreeşti etc.
Între oratorii evrei, remarcăm pe d-nii Conrad Reiss, directorul technic al făbricei de
postav din Buhuşi, I.A. Borştein (fost ajutor de primar). Este de remarcat că pe actul
comemorativ scris pe pergament, făcut pentru păstrare eternă, sunt subscrişi şi mai multi
cetăteni evrei de aci.
Tot atunci s-a întocmit noua comisiune interimară compusă din 9 membri, în frunte
cu d. Ţipa şi având 3 membri evrei, între care şi d. Conrad Reis (directorul făbricei de
postav de aci). Mai este de relevat că oaspetii au făcut apoi o vizită marelui rabin Friedman.
II
Sinagogile
Sinagogi în acest orăşel este una singură, făcută putin mai târziu după întemeierea
târguşărului, cumpărându-se locul necesar de anexat la curtea sinagogei, de la preotul
Axinte 1, pentru suma de 90 lei. Astfel s-a clădit de cărămidă această sinagogă pe drumul
Pietrei, costând 20.000 lei vechi, iar acoperământul era de şindrilă.
Pe la 1863, arzând sinagoga, i s-a făcut alt acoperiş tot de şindrilă; fu stricat de un
teribil vânt şi apoi iarăşi prefăcut. Astăzi e o zidire potrivită, dar îi lipsesc multe mobile şi
ornamente. Aproape 200 de pioşi fac acolo rugăciunile lor. Aproape de sinagogă (şil) este şi
Beth hamedreş şil făcută în acelaşi timp când s-a făcut sinagoga, din cărămidă, cu
acoperământ de şindrilă; astăzi însă este reformată.
Alte Bet hamidraşim sunt: Das kleine bet hamedreş aproape de sinagogă, întemeiat
de Duved Velvel (1840), cu a sa cheltueală; Şnaderesche beshamedreş, întemeiat Ia 1879 în
str. Bacăului, al breslei croitorilor.
Mai frumoasă însă este Beth hamedreş al rabinului Friedman (str. Romanului), în
casa proprie (Deim Rebens Klaus), care este o clădire vastă, uriaşă şi frumoasă, chiar în
curtea rabinului.
În timpul sărbătorilor de toamnă, o multime de străini, adepţii rabinului, vin aci spre
a face rugăciunile în Deim, rebens Klaus.
III
Şcoalele
Şcoala (Talmud-Thora) este aci de 80 de ani. Cel întâi gabai (efor îngrijitor) al
şcoalei Talmud Thora a fost Alter Moşkes (Zeider). În ea frecventau 50-60 copii săraci
instruiti de 2 institutori (melamdim). Afară de aceste, mai existau 10 chedarim.
La 15 april 1897, comitetul cultului Israelit şi Societatea „Beth-Hassefer" din
localitate au înfiinţat şi deschis Şcoala israelita-română în localul propriu al comunitătei,
construit după planul inginerului şef al judeţului. Localul este destul de spatios şi higienic,
unde se predă hebraica şi româna, conform cerinţelor ministeriale.
345
În zilele de 12 şi 14 april 1898, a avut loc primul examen, fiind de faţă subprefectul,
profesorii şi profesoarele şcolilor publice locale, remânând pe deplin satisfăcuţi de
progresul elevilor.
La 19 april 1896, a avut loc împărţirea premiilor, când d. S. Gotfried, directorul
şcoalei, ţinu un frumos discurs, arătând indispensabilitatea şcoalei şi progresul ei. După
împărţirea premiilor, cei premiaţi fură conduşi acasă de public cu muzica în frunte.
Înfiinţarea acestei şcoli model se datoreşte d-lor Ad. Leventer, preşedintele Comunităţei, şi
Ios. Segal, care au luptat pentru existenţa ei.
La 1892 şi 1894, societatea damelor „Malbeş Neurim" dete baluri pentru îmbrăcarea
copiilor săraci.
La 7 ian. 1901, s-au împărţit la 20 copii săraci 20 perechi ghete şi 20 perechi ciorapi,
banii fiind strânşi de d-nele Bertha Catner şi W. Leventer.
La 12 oct. 1902, d. Lazer Mechel, cu concursul tinerilor L.A. Komer, Isidor
Aronovici şi al d-şoarelor Charlotte Gotfried, Mat. Reis, Cecilie Komer şi Mat. Solomon,
au dat un bal în folosul copiilor săraci din şcoală, [a] căruia reuşită a fost satisfăcător.
Şcoala este întreţinută de Comunitate, din venitul gabelei etc.
În anul 1902, şcolile de băeţi şi fete au fost subvenţionate de ,)ewisch Colonization
Asociation" („Egalitatea'', XIII, 33).
IV
Baia Comunităţei
Feredeul, sau baia Comunităţei, există aci de la începutul fondărei orăşelului prin
evrei. Ea este de zid şi acoperită cu tablă. Ea s-a prefăcut şi reparat de mai multe ori.
V
Cimitirul
Cimitirul Comunităţei există aci de aproape 100 ani, fiind dat de proprietarul
târgului pentru acest scop (Teodor Buhuş). Primul mort aci înhumat a fost Libe, femeea lui
Duved Horbaci.
Împrejur este închis cu gard de lemn. Căsuţe de zid sunt pe mormintele următoare:
Rebeţin Reizel, muma repos. rabin Iţole Friedman (fiica rabinului Don, din Rusia),
Dvoirole, nora repos. rabin Iţole şi fiica rabinului Herşole Meşbes, din Rusia, Rib lţole
Friedman. În aceste căsuţe ard totdeauna candele.
În faţa cimitirului este un oii (casă mortuară) cu atenansele necesare, toate de zid.
Păzitorul cimitirului a fost un rus trecut la judaism (se zice că a fost maior în armata
rusă).
Decedaţii erau duşi pe un pat împletit din odgoane ori din sfoară groasă. Majoritatea
mormintelor au şi ţom şi maţeive de piatră ori de lemn.
Rabi Izrail Fridman, fiul repos. rabin Iţole Friedman, se află şi el înmormântat în
acest cimitir.
346
VI
Proseminarul Teologic „Beth Israel" din Buhuşi
Acest seminariu teologic a fost aci înfiinţat în anul 1908, de onor rabinii Mendel
Friedman şi David Twersky, sub conducerea rabinului Benzion Roller. Imediat după
întemeiar~a lui, s-a alcătuit un comitet, compus din d-nii Sim Orenştein, L. Ţwibroc, Iosef
Herşcovici, Haim Moscovici, Iacob Abramovici, al cărui scop a fost sprijinirea acestui
seminariu.
Această şcoală fu frecventată de 49 băeţi, în etate de la I 2 până la 18 ani. Comitetul
lansă apeluri, deschise liste de subscripţie etc. Acest seminariu avea autorizaţia onor
Minister al Cultelor şi Instrucţiunii publice, dată la 11 iunie 1908, sub no. 33569.
Acest proseminar avea multe lacune din cauza lipsei de fonduri, totuşi era menit a
împlini un gol adânc simţit de toţi aceia cari de ani au văzut cu regret lipsa unui asemenea
aşezământ, unde tineretul nostru ar putea căpăta învăţături serioase în Biblia, Talmud,
Midras şi literatura hebraică.
Rabinul Roller are meritul de a fi fondatorul acestui seminariu. Cei întâi bărbaţi cari
au sprijinit această instituţiune prin subvenţiuni sunt: I. losupovici (Ripiceni), H. H.
Iosupovici (Săveni), dr. Emil Orenştein (Bacău), A. Weinrauch (Neamţ), H. Calmanovici
(Bacău), I. Orenştein (Costişa), E. Spiegler (Costişa), L. Herşcovici (Miclăuşeni), I.
Spodheim (Roman), S.L. Gutman (Bucureşti) etc.
Conform programului, elevii erau împărţiţi în 3 secţiuni. Pe lângă subiectele
hebraice şi româneşti, elevii învăţau şi alte lucruri practice. Totuşi şcoala avea nevoe de
organizarea sistematică şi sub controlul unui comitet priceput, totuşi era o instituţiune
culturală indispensabilă, nefiind în tot Vechiul Regat o atare Beth-Hamidraş sau Ieşiva, ca
în Ungaria sau alte locuri.
Drept vorbind, seminarul a fost fondat de rabinul Roller sub numele de: „ Or-hadaş
li-b 'nei Zion ". Nu trecu mult şi onor. rabini Mendel Fridman & Comp. au înfiinţat şi d-lor
un asemenea seminariu, din care cauză rabinul Roller a trebuit să le cedeze existenţa şi
conducerea acestei instituţiuni, dar care din cauza lipsei de fonduri a ţinut câţiva ani şi s-a
disolvat.
VII
Societăţi
Societatea „Hahawas Israel"

Societăţi în acest orăşel au fost următoarele: prima societate fraternă, pentru
susţinerea bolnavilor şi conducerea decedaţilor, „Hahawas Israel", filiala celei din Piatra,
înfiinţată în anul 1880, al cărui comitet diriginte a fost Leizer Sterinberg, Beniamin Wolf şi
Dav. Leib Wohl. Ea numără aproape 90 membri, ţinu 7 ani şi se disolvă.
Societatea ,,Bikur-cholim"
,Înfiinţată în anul 1882, sub preşedinţia lui Strul Aron Siucher cu 60 membri. Scopul
era a ajuta pe bolnavi săraci şi de multe ori era împreună cu societatea Talmud Thora
numindu-se Societatea „Talmud-Thora şi Bikur cholim", lucrând pentru şcoala Talmud-
Thora şi pentru ajutorarea săracilor.
347
Societatea doamnelor „Malbisch-Neurim"
Înfiinţată în anul 1890, sub preşed. d-nei Emilie Komer, societatea numără 40
membre. Scopul societăţei era a ajutora pe femei lehuze şi sărace. Asemenea şi îmbrăcarea
copiilor săraci.
Societatea dete des baluri şi felurite festivaluri pentru acest scop. Atare baluri s-au
mai dat de către comitete de iniţiativă, fie de dame ori de domnişoare. Aşa, în anii 1896 şi
1897, un comitet compus din d-şoarele Eleonora Reis, Ana Marcushon şi Goldina Gardner,
au dat baluri cu obiecte de tombolă în folosul săracilor şi îmbrăcarea copiilor sărmani.
Societatea „Or-Zion"
Societatea „Or-Zion" înfiinţată în anul 1909 era pur sionistă, urmărind scopul
sionist. Ea ţinu 3 ani şi apoi se disolvă.
Societatea „Keren Hayessod"

În marele comitet al acestei institu~i format în anul 1921, figurează rabinul M.
Fridman, rabin Benzion Roller, d-nii conrad Reis şi Leon Schwartz.
Societatea „Beth-Hassefer"
Înfiinţată în anul 1896, ea contribui foarte mult la înfiinţarea şcoalei israelito-română
de astăzi.
Societatea „Drepturile" (secţia)
Reînfiinţată la 10 iulie 1887, din reservişti. Ea fu reorganizată de d-nii Silberkertz

(preş. reserviştilor, secţia „Drepturile", din Bacău) şi Jean L. Segaly (membru în Consiliul
Central).
Societatea „B'nei Zion"

Sub preşed. d-lui Moritz Reis. Ea s-a înfiinţat la 1899, numărând 50 membri.
Societatea „B'nos Zion (Rozia Helman)

Sub preşedinţia d-şoarei Eleonora Reis. Numără 80 membre. Ea vându 25 acţii.
Făcea întruniri populare, la care ocasiuni strângea bani pentru fond naţionai2.
Au adunat aproape 60 şekel şi desvoltă mai multă activitate decât Societatea „B'nei
Zion", secţia
„Bar Kochba" a tinerilor din localitate.
Societatea „Ovra-Orach"
A grupului de emigranţi din localitate, înfiinţată la 1899. Grupul compus din tineri
era să se pornească ca pietoni, dar începându-se întoarcerea grupurilor plecate, acesta s-a
disolvat, aşa că emigrarea care a început de la 1882 nu încetează, ducându-se pe fiecare an
câte una sau două familii la America sau alte locuri.
Iată şi apelul grupului:
348
„Fraţievrei! Ora fatală sună şi noi trebuim, nesiliţi de nimeni, să părăsim România,
să părăsim ţara, unde pentru prima oară am văzut lumina şi unde mai târziu, cu mâna pe
conştiinţă, am jurat supunere oarbă în apărarea ei.
Fraţilor! Suntem într-un moment de cea mai mare gravitate. Un act de o mare
importanţă, incalculabilă, se săvârşeşte; 25 de emigranţi bărbaţi într-un avânt de cel mai
îndrăzneţ curagiu se hotărăsc să înfrunte furtunile necunoscutului, se aruncă în valurile
agitate ale soartei, cu speranţa fermă a unui trai mai omenesc. E curagiul disperărei, fraţilor,
nu uitaţi aceasta.
Împinşi de foame şi de mizerie, ne lăsăm soţiile şi copiii şi ne ducem spre a căuta
pâinea, liniştea ce nu o putem găsi aci. Singura noastră scăpare este emigrarea pe jos.
Veţi vedea în curând convoiul dureros trecând pe la uşa voastră, întindeţi-le o mână
de ajutor. Înlesniţi acestor pribegi să ajungă cât mai curând, să poată linişti foamea soţiilor
şi a copilaşilor lor.
Sperând că prin procedeul acesta nu aducem nici un rău ţărei în care ne găsim azi,
apelăm călduros la generozitatea inimelor voastre, rugându-vă a veni cu cât puterile vor
permite în ajutorul acestui grup de drumeţi în număr de 25 de capi de familii, de fiinţe
lipsite cu desăvârşire de protecţie şi care se călăuzesc cu speranţa că vor putea găsi azilul în
adevărata lui formă acolo unde o rază de speranţă ni se va arăta.
Daţi-ne ajutorul cerut ca să putem pleca şi să ne putem ajunge scopul nostru pe care
îl urmărim spre a ne putea crea un viitor, dacă nu pentru noi, cel puţin pentru copilaşii
noştri, ale căror binecuvântări vă vor urmări în veci, şi oricât de mic va fi ajutorul ce veţi da
va umplea un gol mare simţit între noi.
Fraţi evrei! Rămâneţi cu bine! Ducându-ne, vom duce de-o potrivă dorul vostru ca şi
al locurilor ce lăsăm în urmă; plecând, vom duce cu noi dorul vostru cătră acei de dincolo
către care ne îndreptăm acuma.
Rămâneţi cu bine şi să dea D-zeu ca să nu fie departe timpul când în locul lacrămilor
din aceste vremuri grele să râdem iarăşi fericiţi, strânşi cu toţii la un Ioc în dulcea şi sfânta
libertate.
Astăzi.......... ora... sosim în acest oraş unde vom sta până ....... „.. rugăm pe
coreligionarii noştri să binevoiască a ne veni în ajutor, fie cu bani, fie cu merinde, ca să
putem duce la bun sfârşit opera începută.
Sperăm în filantropia ce caracterizează inimile binevoitoare ale coreligionarilor din
acest oraş şi ne măgulim cu speranţa a fi ajutaţi din partea lor, căci inima evreului a fost
totdeauna milostivă, după cum în atâtea rânduri s-a constatat şi dovedit".
Grupul societăţei „Ovra-Orach", Buhuşi3

În anul 1882, s-a fondat pentru a ajuta pe emigranţi. Ea număra 40 membri sub
preşedinţia d-lui Alter Reis.
La 1901 s-a fondat Sodetatea damelor „Caritatea", din iniţiativa d-nei Fany Komer
şi sub preşedinţia d-nei Ernestine Schwartz. Scopul societăţei este a se ajutora lehuzele
sărace.
La 13 iulie 1903, prin întrunirea convocată de d-l Goldenthal, s-a pus temelia
Societăţii (secţia sionistă)
„Hatikvah", sub preş. d-lui dr. I. Heller.
La 30 iulie (9 Ab) secţia ţinu întrunire în localul şcoalei, unde vorbiră: rabinul
Benzien Roller, dr. Heller, l.R. Kupferberg şi l.L Levin, colectându-se bani în folosul
fondului naţional.
349
Secţia „Uniunea Evreilor Români'..i
În anul 1914, secţia din Buhuşi era alcătuită astfel: dr. I. Heller preşed., I.R.
Kupferberg vice-preşed., Nathan Nathansohn casier, secretar Cerbeanu, membrii: Aron
Davidsohn, David Weinberg, Ad. Leventer, Nathan Wein Traub şi Uşer Ancel Borştein.
În anul 1912, comitetul Uniunei era compus din d-nii: dr. Heller preşed, I.A.
Kupferberg vice-preşed., M. Berman casier, Ad. Leventer controlor, secretar Iosef Granach,
iar membrii: O.M. Esrig, S. Orenştein, N. Nathanshon, Carol Haimsohn, Simon luster, I.
Socianu şi Osias Herţeanu. Această secţiune a organizat şi dat mai multe festivaluri artistice
şi literare.
În anul 1927, Uniunea din Buhuşi era alcătuită astfel: Leon Schwartz, preşed., Carol
Hamshon şi Marcu Rudih vice-preşed., casier Isac Soceanu, secretari: Herman Cohn şi
Iancu Griinberg, iar membrii: H.I. Bandei, A.M. Bacal, Lupu Herţanu, D. Komer şi Avr.
Şmilovici.
Din iniţiativa
dr. M. Jacob şi farmacistului Osias Harmelin s-a fondat societatea de a
ajutora tuberculoşii şicei care suferă de reumatism, strângând un fond de 30.000 Iei; în
această societate fac parte în majoritate şi creştini.
Festivaluri studenţeşti
În urma invitărei Clubului evreesc de lectură din Buhuşi, d-l I. Maghid, secretarul
organizaţiei sioniste din ţară, în 15 iulie 1928 ţinu o conferinţă despre colonizarea
Palestinei.
În august 1928, s-a dat un grandios festival artistic - muzical urmat de dans, de către
Cercul regional al studenţilor evrei din jud. Neamţ.
Duminică, 18 iulie 1927, a avut loc tot în Buhuşi un match de foot-ball între
echipele Macaby Piatra şi Moldova, în următoarele formaţii:
Macaby: M. Sigler, Weisbein, I. Solomon, N. Rotman, M. Segal, C. Berman,
Criling, A. Lupu, G. Haras, Manole Gherşin şi Weis.
Moldova: Ţipa, Băghici, Costea, Varrtolaş, Mezat, Podoleanu, Ioan Nemiş,
Theodorescu, Băulescu, Patig şi luga cu arbitri.
Resultatul fu reuşita Macaby 5 [ •.• ]
Rabinii Comunităţei
Înainte de a scrie despre venerata familie a rabinilor Friedman, sunt dator a arăta
cine au fost rabinii întocmiţi pentru comunitatea locală.
Cel dintâi rabin fu Mordache Sadagherer, care a funcţionat aci de la anul 1837 până
Ia anul 1850, şi care ajungând la bătrâneţe a plecat spre Palestina, dar ajungând la Focşani
muri şi fu acolo înhumat. Rabinul Şloime Bucecer, care după ce a funcţionat căţiva ani, s-a
dus la Palestina, unde muri. Rabinul Moise Duved Şapira, funcţionă 4 ani, fiind apoi
chemat la Galaţi ca rabin. Rabinul Şapse Sega/ era om savant şi autor al mai multor scrieri
importante. El funcţionă aproape 20 de ani şi muri.
Actualmente funcţionează ca rabin Benzion Roller, bărbat integru, deştept şi savant
chiar. După cum am arătat, d-sa a înfiinţat aci seminarul rabinic.
350
Familia rabinilor Friedman
Acestă însemnată şi venerată familie se zice că este descendentă din familia istorică
a promotorilor chasidismului, care deveni vestită pe la 1750 prin întemeietorul ei rib Israel
Bal Şem Tow Hakoidiş din Miesbozs şi urmaşul său rib Beriş din Mizricz, cari sunt
succedaţi de rib Abr. Malech, rib Şulem Şachne, rib Israel Mrizin, rib Abram Iancu.
Reposatul şi regretatul rabin Rib lţole Friedman de aci era fiul vestitului rabin Şulim
Friedman şi fratele lui rib Abram Iancu din Sadegura.
Regretatul rabin Jţole Friedman a stat mai întâi 3 ani la Ismail, de unde fu adus la
Buhuşi în anul 1860, de enoriaşii fruntaşi: Manes Helman, Abr. Ciore, Smil Joii Reis,
Şloime Moşkes, Nusen Komer etc. Aceştia fiind rugaţi pentru acest scop de rib Moise
Duved, rabinul comunităţei locale.
Rabinul Friedman, venind aci, şezu în casele lui Şmiel Joii Reis 3 ani, apoi îşi făcu
curtea de zid în str. Romanului, o clădire maestuoasă şi frumoasă, care conţine peste 30
camere. Rabinul Iţole a avut 5 fii: David, Israil, Abram, Moise şi Isruel Iankef. Fiice: Pese,
Leie, Chone, Şeivole, Molkole, Cheivetel, Bruchole, Chone, Şifre.
Curtea rabinului este o clădire modeme, în mâna dreaptă este marea sinagogă
(Klaus).
Târguşorul datoreşte posiţiunea sa şederei rabinului aci.
Rabinul Iţole se bucura de o reputaţie de bărbat inteligent în cele mai largi cercuri.
Suferinzii de orice credinţă găseau alinare prin dărnicia sa exemplară. Inconsolabilii găseau
mângâere prin sfaturile sale. Avea aderenţi în toate straturile societăţei. Creştinii din clasă
înaltă îl vizitau şi-l respectau.
Urmaşul său, rib Israel, bărbat iar înţelept.
Rabinul Israel Friedman, fiul rabinului /sac Friedman, după moartea părintelui său
în august 1896 a succedat scaunul său în Buhuşi, până la moartea sa, în april 1923, când fu
succedat de ginerele său, Mendel Friedman.
Cronica, tom II, Piatra Neamţ, Tipogr. „Record'', 1929, p. 345-361.
NOTE
I. Referirea se face la zapisul dat de preotul Axinte la mâna „negutitorilor jidovi din Budeşti", la 30 august 1824.
(V. IMER, III/I, p. 511, doc. 109). (L.B.)
2. Fond special pentru sprijinirea reconstructiei Palestinei. (L.B.)
3. La sfârşitul secolului al XIX-iea, în conditiile înrautătirii situatiei social-economice a evreimii din România, în
urma aplicării unor legi restrictive care au eliminat evreii din diferite domenii de activitate, s-a declanşat
un val de emigrări, în special în America. Mii de evrei au pornit pe jos la Hamburg, de unde au luat
vaporul spre America. (L.B.)
4. Referirea se face la Uniunea Evreilor Pământeni, înfiintată în 1909 cu scopul de a milita pentru obtinerea şi
apărarea drepturilor cetăteneşti ale evreilor născuti în România. U.E.P.-ul se transformă în Uniunea
Evreilor Români (U.E.R.) în 1923, după ce noua Constitu(ie a României a consfin\it drepturile ceUiteneşti
ale evreimii române. (L.B.)
5. „Macaby" a fosl o asociatie sportivă evreiască, care şi-a început activitatea în aii 1918-1919. În perioada
interbelică, a fost cea mai cuprinzătoare organizatie sportivă evreiască. (L.B.)
351
Dr. EISLER MĂTYĂS (1865-1930)
Şef rabin al comunităţii neologe din Cluj
Note biografice
S-a născut în localitatea Pâty, jud. Pesta. A urmat studii rabinice şi de filosofie la
Budapesta şi Berlin. Doctor în filosofie. Profesor de I. ebraică la şcoala normală israelită
din Budapesta. Savant cu vaste cunoştinţe în domeniul religiei şi al ştiinţelor umaniste în
general. Autor de studii în domeniul iudaisticii, scrise în limbile ebraică, maghiară şi
germană. În anul 1891 a devenit şef-rabinul comunităţii neologe din Cluj, funcţie pe care
a deţinut-o până la sfârşitul vieţii (1930). A predat limbi orientale la Universitatea din
Cluj. A făcut muncă de pionierat în elaborarea istoriei evreilor din Ardeal. A fost primul
care a atras atenţia asupra necesităţii studierii istoriei acestora. Studiul său, „Trecutul
evreilor ardeleni în epoca Principatului", se înscrie printre lucrările de referinţă în acest
domeniu.
Studii privind istoria evreilor din Transilvania:
- „Az erdelyi zsid6k multjabol a fejedelmi K6rban" (Din trecutul evreilor ardeleni în
epoca Principatului), în: „Erdelyi Muzeum", Cluj, 1901, XVIII, p. 95-101, şi sub
fonnă de broşură, apărută la Cluj în 1901.
- „Az erdelyi orszagos forabik" (Şef rabinii din Ardeal). „Budapesta", 1901, 23 p.
- „A zsid6k leg regibb nyomai Erdelyben" (Urmele cele mai vechi ale evreilor în
Ardeal), în: „Kolozsvâri Izraelita Fel6lvas6 Egylet Evkonyve", 1906, p. 94-117.
- „Kepek a Kolozsvari zsid6k multjâb61" (Imagini din trecutul evreilor din Cluj), Cluj,
1924, 12 p.
- „A zsido tanitosag multjab61 Erdelyben" (Din trecutul învăţământului evreiesc în
Ardeal), în: „Izraelita Tantigyi Ertesito" (Buletinul învăţământului israelit),
Budapesta, 1900, XIX, p. 259-161.
- „Das Gemeindebuch von Alba Iulia" (Cartea Comunităţii evreilor din Alba Iulia), în
„Sinai", anuar, Bucureşti, I, 1928, p. 9-16.
- „Aus dem Gemeindeleben der Juden in Alba Iulia im 18 Jahrhundert" (Din viaţa
comunitară a evreilor în Alba Iulia în sec. Al XVIII-iea). În: „Sinai", anuar,
Bucureşti, II, 1929, p. 72-82.
- „Aus dem Privatleben der Juden von Siebenbtirgen im 18 Jahrhundert" (Din viaţa
privată a evreilor din Transilvania în secolul al XVIII-iea), „Sinai", anuar,
Bucureşti, III, (1931), p. 113-123.
Biobibliografie
- Zsido Lexikon, szerkesztetle Ujvări Peter, Budapesta, 1929, p. 217 (Lexicon evreiesc
redactat de U.P.).
- Dr. Carmilly-Weinberger, Mozes (Szerkeszto), A Koloz,rvari Zsidosag Emlekkonyve (Carte
de amintiri a evreilor din Cluj), New York, 1988, p. 81-86.
352
DR. EISLER MATYAS
DIN TRECUTUL EVREILOR ARDELENI ÎN EPOCA
PRINCIPATULUI
Prelegere susţinută la serata de conferinţe a Societăţii Literare a Israeliţilor Maghiari
(IMIT 1). la 6 noiembrie 1900
(Traducere din I. maghiară de L.B.)
Istoria evreilor din Ardeal nu s-a aflat până acum în atenţia cercetării de specialitate.
Cauza rezidă, pe de o parte, în lipsa de interes a evreimii ardelene pentru cultură şi pentru
cunoaşterea istoriei, iar pe de altă parte, în necercetarea şi puţinătatea izvoarelor referitoare
la evreii din această provincie.
În general, comunităţile evreieşti ardelene au apărut abia pe parcursul secolului al
XIX-iea, doar câteva datând de la sfârşitul secolului al XVII-iea, începutul secolului al
XVIII-iea. Din epoca anterioară acestei perioade se cunoaşte o singură comunitate, şi
anume aceea din Alba-Iulia2. Nu este deci de mirare că evreii ardeleni au păstrat foarte
puţine mărturii scrise sau orale despre propria lor istorie, care în majoritatea cazurilor,
datează din prima jumătate a secolului al XVIII-iea. Evreii ardeleni neavând o pondere
semnificativă, nici numerică, nici în alt sens, în viaţa socială, actele oficiale ale ţării fac
relativ puţine referiri la ei. Nici în domeniul comerţului aceştia nu s-au impus, precum
evreimea din alte ţări. Aici au fost puternic concuraţi de greci, armeni şi de alţi negustori
străini. Dar, chiar dacă există mărturii cu privire la subiectul care ne interesează, ele, din
păcate, sunt înmormântate în fonduri arhivistice date uitării. Nici măcar datele din textele
tipărite ri-au fost depistate. Numai contele Kemeny Jozsef3, cercetător neobosit al istoriei
Ardealului, a obţinut unele rezultate importante, deşi notiţele sale rămase în manuscris aduc
până la unnă puţine infonnaţii noi • Pare deci îndreptăţită speranţa pe care o nutresc că
4
angajarea mea de a scrie istoria evreilor ardeleni, chiar dacă nu sunt istoric profesionist,
poate conta pe interesul public. De data aceasta, îndrăznesc să prezint unele aspecte ale
istoriei evreilor ardeleni din secolele al XVI-iea şi al XVII-iea.
I
Istoria evreilor ardeleni începe abia în secolul al XVI-iea. Până atunci istoria lor se
pierde în negura timpurilor preistorice, când e foarte probabil că au locuit deja evrei pe
pământul Ardealului, chiar dacă într-un număr restrâns; dar, datorită absenţei datelor
oficiale, acest lucru nu poate fi dovedit5 . Este problematic până şi faptul dacă articolul IV al
legii adoptate de Dieta de la Szekesfehervâr (Alba Regală) cu ocazia încoronării lui Ioan
Zapolya ca rege al Ungariei (1526), care a ordonat ca „evreii din toate părţile regatului, atât
din oraşe, cât şi din sate să fie imediat izgoniţi'', s-a impus şi dincolo de Piatra Craiului.
Locuit-au oare în această perioadă evrei în Ardeal într-un număr care să merite să fie
menţionat? Dar, oricum s-ar pune problema, un lucru este sigur şi anume că, după asta încă
o jumătate de secol, nu există nici o menţiune despre evrei. Prima menţiune despre evreii
ardeleni apare în articolul XXII al legii adoptate de Dieta de la Cluj, în octombrie 1578.
Referindu-se la rezoluţia unei adunări anterioare, care stipula ca grecii şi alte neamuri
străine să nu pătrundă dincolo de locurile fixate pentru desfacerea mărfurilor, stările s-au
353
plâns că „niciodată nu au venit deodată atâţia greci, ba chiar şi evrei, ca acum, Ia acest târg
de ziua Sfântului Gal'.6. Totul a fost spus scurt şi concis! Parcă se mai aud vocile enervate
şi pline de dispreţ Ia adresa evreilor. Ce-i drept, nici cu privire Ia greci nu existau păreri mai
măgulitoare. Aşa, spre exemplu, Ia o Dietă ulterioară, un reprezentant al saşilor a spus doar
formal despre ei că sunt „creştini", în fond, îi considera turci 7 • Şi dacă grecii sunt străini,
atunci evreii ce mai pot fi? Dar până la urmă nu au rămas străini; important a fost că s-au
aşezat totuşi în ţară. Acest lucru le-a reuşit prima dată la Alba Iulia. Este uşor de explicat de
ce. Alba Iulia a fost unul din aşa-zisele „locus depositionis", adică un important centru
comercial, cu o piată de desfacere unde se vindeau şi se cumpărau mărfurile.
În localităţile de granită cum erau Braşovul, Sibiul şi Sebeş-Alba, puteau participa la
târguri şi negustorii neamurilor străine; nu li se permitea să-şi aducă marfa în interiorul
ţării. Faptul că evreii au ales din toate aceste locuri tocmai Alba Iulia se explică prin aceea
că ei au mediat comerţul cu zonele ungare aflate sub dominaţie otomană8 , mijlocind
schimbul de mărfuri între Ardeal şi Imperiul otoman. În schimb, relaţiile comerciale ale
Munteniei şi Moldovei cu Braşovul şi Sibiul au fost întreţinute în principal de greci, motiv
pentru care cele două oraşe mai sus-menţionate au devenit sediile companiei greceşti, pe
când sediul companiei evreilor a fost Alba Iulia. Evreii au reuşit chiar să păstreze Alba
Iulia ca sediu permanent. La început s-au aşezat mai sporadic, ulterior s-au putut aşeza mai
mulţi şi, când au ajuns să fie suficienţi la număr, s-au constituit în comunitate, aşa cum
evreii, spre binele lor, au procedat întotdeauna şi peste tot. În 1591, funcţionează de-acum
la Alba Iulia un J;Jeth Din (Scaun de judecată), care judeca atât litigiile de natură religioasă,
cât şi cele civile9 •
De aici, ei au circulat în interiorul ţării, în pofida restricţiilor legale. Dar după 1623,
Gabriel Bethlen 10, acest principe luminat, de concepţie europeană, i-a acordat evreilor
dreptul privilegial de aşezare în Ardeal, în oraşele fixate pentru practicarea comerţului şi de
exercitare netulburată a religiei 11 • Privilegiul fiind legiferat, după 4 ani, de Dietă 12 , evreii au
început să circule liber în oraşele din interiorul tării, fără însă să se poată stabili în oraşele
respective. Oraşele libere regeşti, cât şi proprietarii de pământ aveau dreptul să accepte sau
să respingă veneticii. Oraşele ai căror locuitori erau organizaţi în bresle nu s-au situat pe o
poziţie foarte primitoare fată de evrei. Astfel, oraşul Cluj, de exemplu, s-a împotrivit intrării
evreilor până în secolul luminilor. Deşi prin Cluj au trecut evrei încă în anul 1591.Aşa spre
pildă, în regulamentul de preţuri al oraşului, stabilit pe baza prevederilor Dietei de la Alba
din 1596, în lista mirodeniilor sunt menţionate, printre altele, şi preţurile produselor ce se
aduc de către negustorii turci, greci şi evrei 13 . O sută de ani mai târziu, în anul 1693, în
rezoluţia Adunării generale a oraşului, din 7 martie, cu privire la reglementarea locurilor
pentru amenajarea de pieţe de desfacere, pe lângă locurile stabilite pentru negustorii greci şi
alţi străini, oraşul însuşi a stabilit un loc şi pentru evrei, în curtea de lângă casa lui Tottis
Andrăs • Această repartizare s-a menţinut şi în prima jumătate a secolului al XIX-iea.
14
Marfa lor apare atât de des pe piaţă, încât o anumită categorie de produse poartă chiar
numele lor. Astfel, în darea de seamă a Oficiului tricesimal din Cluj din anul 1631, în lista
mărfurilor aduse din Ungaria în Ardeal figura, printre altele, pe lângă pânza poloneză,
găitanul turcesc, şi pânza evreiască 15 • Că participarea la bâlciuri în timpurile acelea
furtunoase implica nu puţine riscuri rezultă şi din cazul evreilor măcelăriţi, împreună cu
valahii şi sârbii, de către comandantul imperial George Basta, la intrarea sa triumfală în
Cluj, la 13 septembrie 1600 16 • Ce întâmplări înfricoşătoare, despre care s-au păstrat doar
câteva ştiri trunchiate! Întrebarea este câte cazuri, poate mai puţin fatale, dar cu consecinţe
grave pentru cei afectaţi, s-au mai petrecut cu evreii veniţi la Cluj până când, în jurul anului
354
1770, s-a instalat în acest oraş primul evreu, în persoana lui Deutsch LObel? 17 Dar oraşul
manifestă încă mult timp repulsie faţă de evrei: semnele revin periodic, până când spiritul
revoluţionar din 1848 ajunge să înlăture temporar ura împotriva evreilor.
II
La Alba Iulia, după moartea lui Gabriel Bethlen, evreii nu s-au bucurat mult timPi de
privilegiile dobândite. În perioada mai puţin tolerantă a domniei celor doi Râkoczy 8 şi
poate şi sub influenţa persecutării pe atunci a sabatarienilor 19, situaţia evreilor s-a
înrăutăţit20 • Orăşenii şi locuitorii din judeţe nu au privit cu ochi buni roadele muncii
neobosite a evreilor. În acele timpuri, când meşteşugarii sau negustorii cinstiţi erau puţini la
număr (nu exista Dietă care să nu adopte măsuri severe împotriva celor care încălcau
preţurile stabilite şi prevederile legale în general) 21 , s-au găsit cei din Alba Iulia să
reproşeze evreilor că plecau în afara oraşului ca să cumpere de la sârbi, turci şi alţi
comercianţi mărfurile aduse de aceştia din străinătate pe care le revindeau apoi în oraş la
preţuri ridicate. Ce-i drept, conform scrisorilor privilegiale primite, evreii erau obligaţi să
aducă ei înşişi mărfurile din străinătate, nu să revândă mărfurile aduse de alţii 22 • De aceea,
stările din judeţul Alba au dat dispoziţii delegaţilor lor la Dieta din 1648 ca aceasta să
interzică evreilor să cumpere marfa adusă de alţii, obligându-i să se ducă ei înşişi în afara
ţării după marfă, conform prevederilor privilegiilor acordate. „Mărfurile să fie vândute de
cei care le aduc, pentru ca să nu se scumpească produsele, să fie lăsaţi orăşenii să cumpere
ca şi înainte, direct de la sârbi şi turci; negoţul intermediar este spre paguba ţării şi a
oraşului" 23 . lată un episod din tensiunile vieţii economice de atunci. Faptul că această
reclamaţie este îndreptată în mod tendenţios în special contra evreilor rezultă din articolul
III, adoptat de Dieta de la Alba Iulia din 1654, care prevedea o amendă de 200 de forinţi
pentru acei „negustori evrei şi alţi străini" care îndrăznesc să cumpere spre revânzare
mărfurile aduse în interiorul ţării de alţii; să aducă ei înşişi marfă din ţări străine 24 • Aşadar,
legea îi ameninţa în primul rând pe evrei, ce-i drept, însă, în rând cu ceilalţi negustori,
pentru comportamentul lor incorect. Dar faptul că legea îi pune pe evrei alături de alţi
negustori străini demonstrează că nici măcar evreii stabiliţi permanent în Ardeal nu erau
consideraţi „fii ai patriei" 25 , ca şi grecii de altfel.
Dieta, în urma unor astfel de agitaţii, s-a întors mai de mult împotriva evreilor.
Astfel, Dieta din 1650 de la Alba Iulia a dispus prin articolul de lege XXVII „că atât evreii,
cât şi grecii să poarte numai hainele neamurilor lor" 26 . În privinţa evreilor, acest articol
contravenea punctului 7 din privilegiul acordat de Gabriel Bethlen, care i-a scutit pe evrei
de purtarea oricărui semn distinctiv, pentru a fi feriţi de orice fel de jigniri. Dar cu bătaie
mai lungă ca importanţă a fost decizia care, constatând că fiscul nu are prea mari foloase de
pe urma evreilor, a hotărât ca încadrarea în vreo categorie socială sau fiscală să fie lăsată la
aprecierea principelui27 • Pe această bază, Gheorghe Râkoczy al Ii-lea a decis că evreii pot
practica comerţul în ţară în mod liber, dar nu pot locui decât la Alba Iulia, iar acolo numai
în calitate de jeleri 28 ; privilegiul lui Bethlen nu pomeneşte nimic despre faptul că unicul loc
de reşedinţă pentru evrei este Alba Iulia. Dar, ca în cazul tuturor deciziilor adoptate în
epocă, şi decizia de faţă a rămas literă moartă. În ciuda informaţiilor incomplete, ştim că
evreii au trăit şi în alte localităţi în Ardeal 29 • Cu toate acestea, decizia lui Rakoczy a mai
servit drept pretext pentru persecuţii şi vexaţiuni încă 200 de ani.
Nu numai Patenta lui Iosif al II-iea din 4 iulie 1781 a reactualizat prevederea că în
Ardeal evreii au voie să locuiască numai în Alba lulia 30 şi nu numai articolul de lege
355
XXXIX adoptat de Dieta de la Cluj din 1810-1811 a lăsat în vigoare decizia lui Rakoczy,
cu toate că a creat baza juridică pentru rămânerea evreilor şi în localităţile din afara oraşului
Alba lulia 31 ; dar şi Guberniul regesc stabileşte în 1845 că evreii nu pot locui decât în Alba
Iulia, în alte Jocuri fiind doar toleraţi 32 • Ce-i drept însă, când s-au luat aceste hotărâri ele au
fost de mult infirmate de viaţă, căci în jur de 3.000 de evrei locuiau de acum în diferitele
zone ale Ardealului.
III
Parcă s-ar fi împlinit cuvânt cu cuvânt pe meleagurile noastre o prorocire
înfricoşătoare cu privire la destinul unui popor răufăcător: „Voi îngrămădi toate
nenorocirile peste ei. Îmi voi arunca toate săgeţile împotriva lor. Afară vor pieri de sabie. Şi
înlăuntru vor peri de groază. Şi tânărul şi tata şi copilul de ţâţă, ca şi bătrânul" 33 •
În această descriere înspăimântătoare ne apare parcă imaginea Ardealului cu o
exactitate tulburătoare. Sabia parcă nu mai vrea să intre în teacă. O învârtesc împotriva
34
noastră acum turco-tătarii, apoi nemţii sau Jobonţii • Şi nici nu a fost bine izgonit duşmanul
din afară, că deja îşi ridică din nou capul şarpele din interior şi acum ridică arma frate
contra frate. Apoi, iarăşi apare un duşman împotriva căruia nu există apărare; însăşi natura
a declarat război oamenilor. Şi loviturile dese ale naturii: inundaţii, incendii, foamete şi
moarte, precum permanentele războaie interne şi externe slăbesc rezistenţa omenească şi îi
fac pe oameni să devină şi mai răi. Toată lumea se grăbeşte să trăiască, căci viaţa lor
depinde foarte des de un fir de păr. Şi cei care stau în calea celor grăbiţi sunt daţi la o parte
necruţător. Acel pe al cărui mormânt pot creşte flori pentru alţii, acela nu găseşte iertare. De
această degradare generală din punct de vedere moral, probabil, nici evreii nu au fost
scutiţi; în orice caz, ei au fost primele victime. Apafi Mihai 135 , a cărui domnie de trei
decenii coincide cu epoca descrisă mai sus, a fost un principe binevoitor, dar fără putere.
Sub domnia lui, cei slabi şi lipsiţi de apărare erau lăsaţi la cheremul samavolniciilor celor
puternici. Plângerile mult supuse ale companiei evreilor din Alba Iulia, adresate de mai
multe ori principelui, relatează cu cuvinte simple dar impresionante despre vexaţiunile şi
suferinţele la care sunt expuşi evreii din toate părţile, despre lipsa lor de drepturi şi
încălcarea dreptului pe care oricine o poate comite împotriva lor nepedepsit. Numai domnii
îşi fac singuri dreptate în mod abuziv şi numai concurenţii greci se străduiesc să-şi uşureze
situaţia în detrimentul evreilor, dar nu sunt scutiţi nici ei de vătămări corporale şi până şi
pârcălabul îi poate supune pe evrei la plăţi dacă pică pe mâna lui pentru neplata unei
dobânzi 36 , „în ciuda faimei lor de cămătari" 3 .
Principele cere de multe ori subalternilor săi ca evreii să fie lăsaţi în pace, să se
poată bucura de drepturile lor. Dar de poruncile principelui nu-i pasă nimănui, din câte
aflăm din reînnoitele „scrisori de protecţie". Cunoaştem trei astfel de scrisori, emise pe
parcursul a şapte ani. Prima a fost emisă la 20 februarie 1673, la Făgăraş, şi este încă
nepublicată38 • Pentru tonul ei sincer, care îţi merge la inimă şi care exprimă fidel plângerile
evreilor vexaţi, precum şi pentru stilul ei maghiar autentic consider că merită să o reproduc,
omiţând introducerea şi câteva fraze în latină:
„Deşi evreii au primit permisiunea de la principii de bună amintire şi de la nobila
ţară de a se stabili aici, în Transilvania, în oraşul nostru Alba Iulia, şi în acelaşi timp li s-au
acordat şi anumite privilegii, interzicându-se explicit prin poruncă de a fi tulburaţi în mod
ilegal; ci oricine ar avea vreo pricină de judecată cu ei, aceasta să se înainteze la scaunul de
judecată al prefectului lor, dar, după cum înţelegem din petiţia lor supusă, spre prejudiciu
356
deloc mic al privilegiului lor, totodată şi spre mânia şi paguba lor, orice persoană privată
care ridică anumite pretenţii faţă de ei sau chiar îşi face singur dreptate, fie că îşi descarcă
mânia pe ei, întemniţându-i, după care sunt eliberaţi nu după vechiul obicei şi potrivit
privilegiului lor, pentru 40 de denari, ci pentru un florin.
Dorind, aşadar, ca în stăpânirea noastră toţi să beneficieze de privilegii şi să păstrăm
în vigoare toate acele principii de bună amintire, de odinioară, poruncim cu milostivire
tuturor credincioşilor noştri de orice stare şi în mod foarte serios, ca de acum înainte, în
timpurile viitoare, împotriva prevederilor acestui privilegiu să nu îndrăznească sub nici o
formă sau pretext să-i tulbure în persoană, să-i păgubească în bunuri, să-i insulte, să-i bată
sau să-i întemniţeze, iar dacă cineva ar avea vreo pretenţie faţă de ei, să urmărească pricina
în fata forului lor competent, la scaunul prefectului nostru, iar în lipsa acestuia, la scaunul
intendentului curţii noastre sau la acela al comitetului nostru curial din Alba Iulia, unde să
acţioneze potrivit naturii pricinii; iar dacă totuşi ar trebui să-i prindă fără ştirea
credincioşilor noştri sus-menţionaţi, în nici un caz să nu fie arestaţi; iar pârcălabii noştri
pentru răscumpărarea întemniţării să nu îndrăznească a lua mai mult de 40 de denari; [şi]
fiecărei stări săi se facă dreptate potrivit privilegiului [propriu].
Şi altfel să nu se facă. Cele prezente, după ce au fost citite, să fie redate celui ce le
arată. Dat în cetatea noastră Făgăraş, în ziua 20 februarie, anul 1673 al mântuirii, Mihai
Apafi"39.
Evreii din Alba Iulia s-au grăbit întotdeauna să obţină de la noul principe urcat pe
tron obişnuita scrisoare de întărire a privilegiilor înainte acordate. Din câte s-a putut vedea,
graba lor era justificată. Ei au fost în mod special preocupaţi de păstrarea punctului 5 din
privilegiul dat de Gabriel Bethlen, care stipula dreptul la exercitarea liberă şi fără tulburări a
religiei lor, conform prescripţiilor rituale.
În această privinţă, cele mai frecvente vexaţiuni au fost legate de procurarea cărnii
caşer; cu toate că Apafi Mihai I întăreşte încă din primul său an de guvernare, la 9 iunie
1661, privilegiul lor mai vechi, pe baza căruia pot cumpăra vite în oraş spre uzul lor şi
întrucât partea diq spate nu o mănâncă, o pot vinde40 , totuşi, evreii sunt nevoiţi să înainteze
o plângere către principe din cauza hotărârii oraşului prin care s-a interzis măcelarilor să le
vândă came de vită tăiată conform prevederilor rituale. În ce-l priveşte pe principe, el
ordonă în luna iunie 26 a aceluiaşi an autorităţilor oraşului şi starostelui breslei măcelarilor
să nu tulbure pe evrei în respectarea legilor lor, ameninţând cu pedepse aspre pe cei care nu
se supun acestei porunci: „căci dacă până acum evreii nu au fost subordonaţi stărilor
oraşului, principele nici de acum înainte nu-i va subordona jurisdicţiei lor" •
41
Ştim că principele a putut vorbi aşa sprijinindu-se pe legile în vigoare; dar şi pentru
că evreii au locuit pe domeniul principelui şi nu al oraşului. Strada lor, strada evreiască,
deşi se afla pe terenul din exteriorul cetăţii, ea se situa înlăuntrul zidului 42 , în vecinătatea
străzii saşilor43 , în timp ce strada grecilor s-a aflat în afara zidului 44 • Rezultă şi de aici că
prin strada evreiască nu trebuie să înţelegem un ghetou, deşi mai mult ca sigur că cea mai
mare parte a evreilor a locuit aici. Dar inexistenta ghetoului la Alba Iulia rezultă şi mai clar
din informaţia cu privire la faptul că deputaţii Sibiului aveau case proprii pe strada
evreiască unde, în timpul sesiunii Dietei, puteau să locuiască45 • Oare s-au simţit bine saşii
sibieni acolo, duşmani încă de atunci ai evreilor din cauza concurenţei negustoreşti?
Bineînţeles, evreii au plătit cuvenitele dări atât principelui, cât şi stăpânului de
pământ de care depindeau, care, în schimb, le-au acordat protecţie. Darea către principe era
plătită „administratorului domeniilor fiscale", respectiv administratorului domeniilor
principelui. La scaunul lui de judecată evreii îşi rezolvau toate litigiile în care erau implicaţi
357
ca reclamanţi. Alte litigii şi toate problemele religioase au fost judecate de Beth Din, dar
numai în prima instanţă; de aici, recursul se tăcea către scaunul judecătorului de Curte46 .
O dată cu creşterea sarcinilor ţării, atât evreii, cât şi grecii şi ceilalţi străini, au fost
incluşi în darea generală a ţării. Schimbarea regimului s-a petrecut în aşa fel, că la început
trebuiau să contribuie doar la dările extraordinare. Cel puţin prima contribuţie de acest fel
despre care ştim se referă la contribuţia extraordinară hotărâtă de Dieta de la Cluj, din 1655,
pentru construirea sediului reprezentanţei Ardealului la Constantinopol, pentru care stările
negustorilor greci şi evrei trebuiau să dea împreună 300 de florini 47 • Cu doi ani mai târziu,
Dieta parţială de la Gherla a hotărât ca suma pentru eliberarea prizonierilor luaţi în timpul
expediţiei lui Gheorghe Rakoczy al Ii-lea, în Polonia48 să se obţină prin contribuţii
speciale, evreii fiind impuşi cu 100 de taleri 49 • Dar deja Dieta de la Mediaş din 1662 se
referă la constituţia ţării 50 pe baza căreia evreii şi grecii rezidenţi permanenţi în Ardeal
trebuiau să plătească sub formă de impozit o zecime din averile lor, iar cei fără rezidenţă o
sutime. Numai că până acum n-au plătit nimic, deci Dieta ordonă ca datoria să fie încasată
de judele lor; în caz de nu reuşeşte este ameninţat cu pierderea tuturor bunurilor51 • Prin
această nouă funcţie, judele evreu (preşedintele de comunitate), intra în categoria
funcţionarului de stat. Această avansare, dacă poate fi considerată ca atare, evreii au plătit-o
destul de scump, căci li s-a permanentizat şi ridicat continuu darea generală către ţară.
Această dare a fost stabilită la 5 taleri pe cap de familie de Dieta de la Şeica Mare din 1664.
Încasarea impozitului turcesc a fost lăsată în continuare pe seama prefectului 52 . Darea
generală nu rămâne însă la suma stabilită. O dată cu creşterea necesităţilor publice - şi
acestea au crescut extraordinar - intră în funcţiune sistemul de creştere a impozitului,
resimţit curând şi de către evrei. În anii 1686-1687 sunt impuşi dublu faţă de perioada
anterioară53 • În 1689, afară de impozitul ordinar de 200 de florini, sunt impuşi mai întâi cu
150 şi apoi cu încă 40 de florini 54 • Peste doi ani, afară de impozitul obişnuit, sunt impuşi cu
50 de florini 55 . Dar, după promulgarea „Diplomei leopoldine" 56 creşte din nou impozitul: în
1693-1694, pe patru luni, 200 de florini, în 1698, pentru cvantumul diplomaţian, 100
florini, în 1699, trebuiau să plătească 330 de florini şi afară de aceasta, pentru datoria
vieneză trebuiau să plătească încă 60 de florini 57 • Dar cum au reuşit să facă faţă acestor
impozite evreii din Alba Iulia şi din Ardeal, în general, având în vedere numărul lor destul
de redus? Singura lor sursă de venit a fost comerţul. La alte ocupaţii n-au avut acces. Şi
totuşi, au mai fost accesibile şi alte domenii de câştig: nu au fost chemaţi doar la numărarea
banilor împreună cu grecii, cum s-a întâmplat în 1660, când au fost duşi la Sibiu să ajute
perceptorului U gron Andras 58 , dar s-au recrutat din rândurile lor şi funcţionari pentru
strângerea dărilor. Din câte se ştie, cei care se ocupau cu strângerea dărilor au fost
întotdeauna ultimii faţă de care sentimentul de dragoste pentru aproapele putea încălzi
inimile; nu ne poate deci surprinde faptul că, în 1684, astfel de perceptori, greci şi evrei în
judeţul Huedin, au fost jefuiţi şi chiar omorâţi de către nobili şi ţărani deopotrivă59 • Dar
evreii au îndeplinit şi servicii umanitare. Mergând des în Turcia, au fost de multe ori
împuterniciţi cu răscumpărarea persoanelor luate în captivitate. Astfel, în 1669, Sido
Samuel se angajează să elibereze pe nevasta lui Komâromi Andrâs, pe doamna Iudit,
împreună cu băiatul ei 60 • Onestitatea lor era aşa de bine cunoscută, încât reprezentanţa
Ardealului la Poartă, în persoana lui Sândor Pal, le încredinţa scrisorile către principe în
probleme secrete de stat; nu le trimitea prin poşta obişnuită, ci prin evreii din Alba Iulia,
aflaţi în trecere la Constantinopol61 • Sunt folosiţi şi ca traducători de limbă turcă; pe acest
post Apa fi Mihai I îl numeşte la 12 octombrie 1671 pe evreul luda, care, cu acest prilej, este
supus înfiorătorului jurământ numit more judaico 62 •
358
Cu toată utilitatea lor, ei dobândesc cu greu mai multă libertate de mişcare pe
tărâmul comerţului. Totuşi, Dieta de la Alba Iulia din anul 1654 le pennite, ca şi grecilor,
armenilor şi altor negustori străini, să facă comerţ cu articole inexistente în ţară, precum:
piele de oaie neagră, lână, in, ceară, cânepă, frânghierie, lemnărie şi cu alte produse
similare63 •
În 1668, evreii înaintează un memoriu către principe în care se plâng de faptul că
meşterii pielari nu le pennit să vândă la târguri carmajin şi iuft aduse din străinătate.
Principele trimiţând suplica stărilor întrunite la Bistriţa, acestea discută cazul la 23 ianuarie
şi la 3 februarie. Prefectul Belenyessi Ferencz, administratorul domeniilor fiscale, susţine
călduros cererea şi nici alţii nu se opun, în afară de saşi, în mod special, Czajberth Illes,
care vede în această măsură îngrădirea drepturilor breslelor. Dar rezoluţia Dietei (art. de
lege XLII) este favorabilă evreilor64 • Ea nu a fost schimbată nici de Dieta de la Alba Iulia
din anul unnător, la care saşii s-au plâns că evreii abuzează de drepturile câştigate, întrucât
nu vând doar mărfurile aduse din străinătate, ci fac negoţ şi cu articole de pielărie care pot
fi şi sunt confecţionate şi de meşterii din Sibiu 65 • Dar dacă evreii nu respectă în mod strict
prevederile legii, atunci nici faţă de ei nu sunt respectate legile: astfel, Dieta de la Alba Iulia
din 1675 este nevoită să reactualizeze articolul de lege amintit, cu completarea că mărfurile
confiscate de la evrei trebuie returnate, cu condiţia ca ei să nu le vândă cu suprapreţ66 . Dieta
de la Alba Iulia din 1678 octombrie, şi apoi Dieta de Ia Făgăraş din 1685, interzic evreilor
să cumpere de la negustori străini în vederea obţinerii unor noi câştiguri, precum şi să-şi
vândă mărfurile străinilor67 •
Când Dieta din 1697 şi cea din anul unnător interzic distilarea rachiului negustorilor
sârbi, anneni şi altor negustori, în mod special sunt afectaţi evreii68 • Astfel se explică
plângerile împotriva comandantului militar care menţinea în oraş un evreu fierbător de
rachiu, spre paguba cârciumii principelui 69 Mihai Apafi al II-lea 70 •
Gelozia oraşelor şi a breslelor şi în special a celei săseşti atârnă greu de gâtul
evreilor, împiedecând pătrunderea lor în domenii de activitate mai diversificate. Şi totuşi,
pot atrage cumpărători chiar din cercurile cele mai înalte. Aşa, de exemplu, administratorul
Alvinczi Pal din Făgăraş achiziţionează la bâlciul din Sibiu cele necesare Curţii de la grecul
71
Tonnavari Kis Kozma şi de la evreul Absolon • Iar ambasadorul (Kapitihai) Gyula Tamas
aşteaptă pe un evreu din Constantinopol ca să cumpere de Ia el un smarald pentru
principesa Anna Bornemissza72 •
Din istoria economică a Ardealului face parte, desigur, şi lupta evreilor pentru
impunerea priceperii lor comerciale; învăţămintele acestei lupte sunt încă şi astăzi de luat în
considerare. Mercantilismul, ca şi în zilele noastre a fost şi atunci ţinta de atac pentru
celelalte orientări economice, deşi poate din alte motive decât astăzi; că partizanii
mercantilismului nu s-au bucurat nici atunci de simpatia opiniei publice este inutil să mai
subliniez.
Şi chiar dacă punctele negre sunt destul de multe în tabloul pe care l-am schiţat atât
de fugitiv, dintr-o dată se va lumina totul dacă vom compara cu situaţia evreilor din alte ţări
în perioada respectivă. În secolul al XVII-iea, evreii europeni în majoritatea cazurilor trăiau
încă în cea mai întunecată epocă a medievalităţii. La mijlocul secolului, cazacii lui
Hmelniţki 73 pornesc o adevărată vânătoare contra lor: evreii fug de ei ca nişte animale
hăituite, căutând Jocuri mai liniştite. Unii probabil ajung şi în Ardeal. Şi, deşi şi aici trec
printr-o mare încercare la începutul secolului următor, care îi afectează ca număr şi ca
359
putere 74 , dar cel puţin viaţa lor nu este ameninţată cu moartea. Spiritul tolerant al
maghiarilor nu s-a infirmat niciodată·.
Az erdelyi Zsidok multjabol a fejedelmi korban, Kolozsvdr, Ajtai Albert Magyar Polgar
Konyvnyomddja, 1901, 17p. (Din trecutul evreilor în epoca Principatului)
NOTE
I. Societatea Literară a Israeliţilor Maghiari (IMIT) a luat fiinţă în februarie 1894. Scopul: să facă cunoscută
literatura ştiinţifică şi religioasă evreiască; editarea de lucrări axate pe tematică evreiască; organizarea de
conferinJe publice. (L.B.)
2. Pentru informaţii despre vechimea locuitorilor evrei pe teritoriul Transilvaniei de astăzi vezi !MER, I. (L.B.)
3. Contele Kemeny lozsef (1795-1855), autorul unor studii în domeniul istoriei Ungariei şi a evreilor din
Ungaria. (L.B.)
4. Gr. Kemeny Jozsef, Lexicon Rerum Transilvanicarum, li, ludaei. Acelaşi, De ludaeis. Ambele lucrări se află
în fondul de manuscrise al Asociaţiei Muzeului Transilvaniei. (N.a.)
5. Vezi rezumatul conferinţei mele „A zsidok legregibb nyomai Erdelyben" (Urmele cele mai vechi ale evreilor
în Ardeal) publicat în ,,Anuarul IMIT', 1901, p. 137-138. Cu privire la secolul al XVIII-iea, v. studiul
meu ,,Az erdelyi orszăgos ftlrabbik. Kiadatlan kutftlk alapjăn" (Şefii rabini din Ardeal pe baza izvoarelor
nepublicate, loc. cit., p. 221-244. (N.a.)
6. „Erdelyi OrszâggyOlesi Emlekek" (Mărturii ale Dietei Ardelene). În continuare, E.0.E., III, p. 139. (N.a.)
7. E.0.E., XIX, p. 34. (N.a.)
8. Vezi în acest sens Bilchler Sănd6r, „Magyar-Zsid6 Szemle" (Revista evreo-maghiară), X (1893), p. 315 şi urm.
(N.a.)
9. Kohn, Samuel, Heber kutforrasok es adatok Magyarorsztig tărtenetehez (Izvoare ebraice şi date referitoare la
istoria Ungariei), p. 104-106. (N.a.)
10. Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei (1613-1629). (L.B.)
11. E.O.E., VIII, p. 143-245. (N.a.)
12. Loc. cit.. p. 371. Art. IX al legii adoptate de Dieta de la Alba Iulia în 1627. (N.a.)
13. Jakab Elek, Kolozsvtir Uirtenete (Istoria Clujului}, li, p. 322, nota 2. (N.a.)
14. Loc. cit.. III, p. 43. (N.a.)
15. Loc. cit.. li, p. 627. (N.a.)
16. L.A. Gebhardi, Geschichte von Ungarn und den dazu gehărigen Liindern (Istoria Ungariei şi a ţărilor
aparţinătoare) (Viena, 1792), VIII, 576. Tot astfel de evrei de bâlci puteau fi şi acei evrei de la care Pechi
Simon a cumpărat cărţi evreieşti în 1630. Vezi Kohn, Sămul, A szombatosok (Sabatarienii), p. 274. Dar
de aici nu rezultă că evreii s-au stabilit în Cluj, cum afirmă Kohn (op. cit.. p. 191). (N.a.)
17. Jakab Elek, op. cit.. III, p. 678. (N.a.)
18. Râkoczy Gheorghe I, principe al Transilvaniei (1630-1648). (L.B.) Râkoczy Gheorghe II (1648-1660). (L.B.)
19. Secta sabatarienilor a apărut în Ardeal în secolul al XVI-iea. Erau creştini care respectau prescripţiile rituale
ale Vechiului Testament, ziua de sâmbătă fiind sărbătorită de ei după ritualul iudaic. (L.B.)
20. Kohn Samuel, op. cit., p. 214. (N.a.)
21. Doar câteva exemple: în 1622, 1624, 1662, 1685, 1686, 1697. (L.B.)
22. E.O.E., XI, p. 471. (N.a.)
24. E.O.E.. XI, 177. (N.a.)
25. Afirmaţia, în aceşti termeni, a fost formulată de deputaţii saşi la pct. 13 al revendicărilor lor înaintate Dietei de
la Alba Iulia în 1669, V. E.O.E., XN, p. 361. (N.a.)
26. E.O.E., XI, p. 78. (N.a.)
28. Approbatae Constitutiones Pars, V. Edictum, 82. (N.a.)
'Din păcate, istoria secolului al XX-iea a infirmat această concepţie, se poate spune idilică, a lui M. Eisler. (L.B.)
360
29. De exemplu, la Vadul Crişului (Arhiva Naţională, Secţia Ardealul, 1700, nr. 670). (N.a.)
30. Loc. cit„ 1781, nr. 5431. (N.a.)
31. ,,Az erdelyi nagyfejedelemseg (1809-1810) evi 6m:ăg6s gyUlesenek jegyz!lk!lnyve" (Procesul-verbal al Adunării
Generale a Marelui Principat al Ardealului). (Kolozsvar, 1811), p. 941-943. (N.a.)
32. Sz[ilăgyi] F[erencz], ZsidOiigy Erdelyben, „Mult es jelen", 1845, 67 szam. (Problema evreiască în Ardeal, în
„Trecut şi prezent", nr. 67, 1845). (N.a.)
33. Deuteronomium, 32, 23, 25. (N.a.)
34. Denumire dati! ostaşilor care au luptat pentru cauza Imperiului Habsburgic în timpul mişci!rilor
antihabsburgice (sfârşitul secolului al XVII-iea - începutul secolului al XVIII-iea). (L.B.)
35. Apafi Mihai I, principe al Transilvaniei (1661-1690). (L.B.)
36. E.0.E„ XV, p. 134, 265. (N.a.)
37. Laskai, Janos, Jesus Kiralysaga (Împârâţia lui Isus), Oradea, 1644, p. 149. (N.a.)
38. A fost publicat în „Magyar Zsido OkleveltAr. Monumenta Hungariae Judaica", Budapesta, 1959. (L.B.)
39. Traducerea în I. români! a fost publicatll în IMER, I, p. 116-117. (L.B.)
40. Actul este publicat în „Mult es Jelen" (Trecut şi prezent), 1845, nr. 68. (N.a.)
42. E.O.E., XVII, p. 140. (N.a.)
43. Loc. cit„ p. 153. (N.a.)
44. Loc. cit„ p. 150. (N.a.)
45. Loc. cit„ p. 140. (N.a.)
46. Rezulta din scrisoarea de protecţie a lui Apafi din 1678. Publicai.A în „Mult es Jelen", 1845, nr. 68. (N.a.)
47. E.O.E„ XI, p. 192. (N.a.)
48. Campania lui Gh. Râkoczy al II-iea în Polonia începe în ianuarie 1657: ajunge pâni! în Cracovia, dar G.R. este
înfrânt şi silit si! capituleze în iulie 1657. (L.B.)
49. E.O.E„ XIX, p. 527.
50. Se are în vedere Approbatae Constitutiones Pars, V, publicată în 1653. (L.B.)
51. Loc. cit„ p. 188. (N.a.)
52. Loc. cit„ p. 292. (N.a.)
53. E.O.E„ XVIII, p. 493, XIX, p. 186. (N.a.)
54. E.O.E„ XX, p. 318, 258, 159. (N.a.)
55. E.0.E. XX 476, 456. (N.a.)
56. Diploma leopoldini! a fost promulgată de împi!ratul Leopold I (1657-1705), în 1691. Principatul Transilvaniei a
fost subordonat direct împi!ratului. Transilvania a fost obligată sil achite o contribuţie de 50.000 taleri în
timp de pace şi 400.000 florini renani în timp de ri!zboi. (L.B.)
57. E.0.E. XXI, p. 163, 396. 411, 429. (N.a)
58. E.O.E„ XII, p. 445. (N.a.)
59. E.O.E„ XVIII, p. 212. (N.a.)
60. E.0.E„ XIV, 386. (N.a.)
61. E.O.E„ XX, p. 97. (N.a.)
62. Arhiva turco-maghiari! 7, 68. N.a.)
63. E.O.E„ XIII, 484. (N.a.)
64. E.O.E., XIV, p. 306, 317, 334. (N.a.)
65. Loc. cit„ p. 361. (N.a.)
66. E.O.E„ XVI, p. 225. (N.A.)
67. E.O.E„ XVI, p. 532, xvm. 316. (N.a.)
68. E. 0.E„ XXI, p. 289, 396. (N.a.)
69. Loc. cit„ p. 418. (N.a.)
70. Apafi Mihai al II-iea, principe al Transilvaniei numai cu numele (1691-1699). (L.B.)
71. T!lrtenelmi Tar, 1878, p. 359. (Arhiva istorică.) (N.a.)
72. E.0.E. XV, 261. (N.a.)
73. Bogdan Hmelniţki, hatman al Ucrainei (1648-1657). (L.B.)
74. Arhiva Naţională, Secţia Ardealul, anuU714, nr. 388. (N.a.)
361
IACOB ITZAK NIEMIROWER (1872-1939)
Rabin, filosof, istoric
Note biografice
S-a născut într-o familie de învătători evrei. Părintele lui l-a educat în spiritul
învătăturii talmudice, tălmăcindu-i vechi texte ebraice. Studiile liceale şi universitare le-a
urmat la Berlin. A studiat filosofia, istoria, economia politică şi ştiintele orientale. În
1895, şi-a luat doctoratul la Universitatea din Berlin, cu o teză despre Corelaţiunea
dintre liberul arbitru, conştiinţă, răsplată şi pedeapsă. O dată cu studiile universitare,
tânărul Niemirower a urmat cursurile şcolii rabinice din Berlin. În 1896 este numit rabin
al Comunităţii Evreilor din Iaşi. La începutul secolului al XX-iea se mută la Bucureşti şi,
în 1911, devine rabinul Comunităţii de rit spaniol din Capitală. Din 1921 a functionat ca
şef-rabinul Comunitătii Evreilor din Bucureşti, al Templului Coral, reprezentantul
religios al Uniunii Comunitătilor Evreieşti din Vechiul Regat; din 1927 a fost senator de
drept, în calitate de reprezentant al Cultului Mozaic. În acelaşi timp, dr. Niemirower a
ocupat funcţii în fruntea unor organizatii şi instituţii evreieşti din Vechiul Regat, având
merite deosebite în organizarea şi activitatea mişcării sioniste.
A fost autorul moral şi mentorul spiritual al Societătii de Studii Iudaice, care avea
ca scop „cucerirea unui loc onorabil pentru evreimea română în lumea mare a ştiintei
iudaismului şi unirea în spirit a evreilor din toate provinciile României Mari".
Dr. I. Niemirower a acordat o atentie specială studierii şi scrierii istoriei evreilor
din România. Fără să subaprecieze creaţia predecesorilor şi contemporanilor săi, dr.
Niemirower considera, în anul 1928, la data aparitiei anuarului „Sinai", în Bucureşti, că a
rămas încă foarte mult de făcut în domeniul cercetării istoriei. „Astăzi, scria Niemirower,
ştiinta cere o istorie a evreilor din România Mare". Preocupările sale au fost atât în
domeniul unor cercetări concret istorice, cât şi în domeniul elaborării unei metodologii
de cercetare a istoriei evreilor în contextul diasporei în general. A fost adeptul unei
viziuni sociologice şi filosofice asupra evenimentului şi faptului istoric. În acest sens, dr.
I. Niemirower a elaborat nu doar lucrări de istorie, ci şi studii şi articole de filosofia
istoriei. A fost un rabin progresist, un filosof şi erudit cu importante contribuţii în
domeniul ştiinţei iudaismului şi al istoriografiei.
lucrări despre istoria evreilor:
- Ochire asupra istoriei comunităţii israelite din Iaşi. Conferintă, Bucureşti, Tip.
„Speranta", 1907, 40 p.
- Contribuţiuni la filosofia istoriei evreilor, Bucureşti, 1914, 20 p.
- Incursiuni în istoria evreilor, Bucureşti, 1916„ 140 p.
- Hasidismul şi Ţadikismul. În Scrieri complete, voi. III, Bucureşti, 1921, 168 p.
- Consideraţiuni istorico-culturale despre iudaismul român, „Sinai", anuar, Bucureşti, II,
1929, p. 83-85; vezi şi Ţicu Goldstein, 1996, p. 208-212.
Biobibliografie:
- M. Schweig, Dr. /.J. Niemirower, schiţă biografică, Bucureşti, 1932. 30 p.
- „Sinai", anuar, Bucureşti, IV11932, V11933, numere dedicate celei de a 60-a aniversări
a rabinului filosof.
- Leon Faibiş, Viaţa şi opera d-rului I. Niemirower, Bucureşti, Tipografia „Libero", f.a.
- Moses Rosen, Dr. /.J. Niemirower, 40 de ani de la săvârşirea din viaţă. În RCM,
nr. 449, l dec. 1979.
- Hary Kuller, Un rabin filosof: Iacob lţhak Niemirower. În: RE, nr. 817, 1-15 dec. 1995.
362
DR. I. NIEMIROWER
OCHIRE ASUPRA ISTORIEI
COMUNITĂŢII ISRAELITE DIN IAŞI
Conferinţă rostită la Toynbee Hali, în Iaşi
Scopul acestei conferenţe este de a deştepta interesul pentru studiul istoricului

evreilor din laşi. În trecerea prin veacuri, vom detaşa diferite tablouri cari, desigur, vor
îndemna la cercetări mai amănunţite despre diferitele epoce, personalităţi, evenimente şi
aşezăminte culturale.
laşul e cea mai veche şi mai importantă comunitate din Moldova. Ea numără
probabil 500 de ani. Cu toate că piatra cu inscripţia cea mai veche, pe care Psantir a găsit-o
în vechiul cimitir de aici, poartă data 146?1, totuşi putem crede că comunitatea e mult mai
veche 2• Este însă posibilitatea ipotezei că cimitirul vechi, cunoscut de noi, n-ar fi cel mai
vechi. Se ştie că lângă Sinagoga Mare din T.-Cucului, sânt nişte pietre monnântale. Poporul
crede că aceste semne ar fi unnele a două monninte şi anume: mire şi mireasă,
înmormântaţi acolo în unna unei morţi subite, survenite în momentul când au fost
binecuvântaţi în acea sinagogă. Critica istorică însă susţine că aceasta ar fi numai o legendă,
care circula şi în diferite alte părţi. E mai de crezut că lângă acea sinagogă a fost odată un
cimitir evreesc, căci, cu ocaziunea restaurării acelei sinagogi, s-au găsit chiar unne de oase
omeneşti 3 • Dacă e permis de a face un pas înainte, am putea presupune că şi lângă celelalte
sinagogi, cari au fost jertfa incendiilor în veacul al 18-lea şi în anul 1821, au existat cimitire
vechi evreeşti, ale căror urme, din cauza ravagiilor acestor incendii, nu mai pot fi stabilite.
În tot cazul, putem admite vechimea comunităţii la 500 de ani.
Pentru înlesnirea orientării, putem împărţi acest timp în 7 perioade:
Perioada I, până la 1565, în care comunitatea ieşană a început a evolua.
Perioada 11-a, până la începutul veacului al 18-lea, când comunitatea a devenit o
comunitate mare şi importantă.
Perioada III-a, până la 1780, în care laşul se distingea ca comunitate de reşedinţă a
hahambaşiei.
Perioada IV-a, până la anul 1832, care e epoca de decadenţă a instituţiei hahambaşiei
şi în care comunitatea ieşană a devenit un centru hasidic.
Perioada V-a, până la 1848, în care comunitatea ieşană a devenit un centru cultural
talmudic, prin maeştri-rabini.
Perioada VI-a, până la 1866, în care a început lupta pentru progres, mai ales prin
fondări de şcoli.
Perioada VII-a, de la 1866 până în prezent, în care comunitatea a luat înfăţişarea ei
actuală.
Înainte de a proceda la tratarea acestor perioade, vom aminti isvoarele din care
cunoaştem istoria evreilor din România. Bazele conferenţei mele sânt: scrierile istorice ale
fraţilor Schwarzfeld, mai ales studiul istoricului comunităţii din Iaşi, apărut în Jewish
Enciclopedia, de Dr. E. Schwarzfeld4 • Martorii istoriei comunităţii ieşane sânt: inscripţiile
petrelor monnântale, cetite şi tâlmăcite de Psantir5, Wilh. Schwarzfeld6 , M. Braunstein-
Mebaşan7 etc., hrisoave, cu privire la evrei, publicate în „Ştafeta" 8 şi „Fraternitatea"9 şi în
broşură de I.B. Brociner 10, şi luminate în mod critic de fraţii Schwarzfeld în diferite studii,
363
în cele 19 volume ale „Anuarului pentru israeliţi" 11 ; notiţe în cărţi vechi, mai ales din
literatura responselor rabinice, precum şi diferite aluzii din legendele hasidice; schiţe
biografice ale savanţilor din laşi, datorite rabinului Abner Cassvan 12 şi regretatului Wilhelm
Schwarzfeld. Cel din urmă a scris un studiu amănunţit despre începutul şcolilor din Iaşi.
Cât despre instituţiile actuale, avem publicaţiile lor speciale şi câteva articole ale
d-rului Steuerman 13 în „Răsăritul". Importante sânt notiţele privitoare la comunitatea ieşană
cari se găsesc în diferite descrieri de călătorie, începând cu Iosef Solomon Oei Medigo 14 în
cartea sa Elim 15 , tipărită în Amsterdam, 1629, până la lucrarea lui Iuliu Barasch, din 1842 16 •
Despre perioada I-a nu e de zis mult. Cunoştinţele noastre asupra acestui timp sânt
hipotetice şi îndoelnice. Pietrele mormântale ne povestesc de oameni cari au trăit, dar cum
- nu ştim. De unde au venit aceşti evrei? Probabil că s-au amestecat evreii autohtoni cari
locuesc în România din vremea dacilor 17 , cu cei cari au emigrat din Ungaria la finele
veacului al XIV-iea, la cari s-au adăogat evreii din Polonia, cari au luat drumul comercial
spre Turcia, poate au venit chiar, în mic număr, şi din Turcia.
În perioada II-a, când laşii au fost deja capitala Moldovei, numărul evreilor a crescut
şi avem înainte-ne persoane istorice şi întâmplări istorice. În a doua jumătate a veacului al
16-lea, a funcţionat în Iaşi un renumit rabin, Iacob Salomo ben Aravi 18 , care a fost un
distins medic şi cabalist. La bătrâneţa sa a emigrat în Palestina. Deşi nu cred că ar fi fost
chemat din Arabia, datele pe cari ni le-a transmis Iosef Salomo Del Medigo despre el ne
dovedesc că a fost o persoană remarcabilă şi că comunitatea de Iaşi se afla într-o stare de
desvoltare.
La finele veacului al 16-lea, laşii văzuseră deja martiri evrei. În noembre 1594, când
Aron Vodă 19 pomi contra turcilor, 19 evrei fură şi ei victime (ucişi printre turcii aflători în
Iaşi). Nu voim să ne ocupăm de chestia originii evreeşti a lui Aron Vodă20 , ne îndreptăm
privirile la momentul însemnat al desvoltării evreilor ieşeni între 1648-1652. Pe vremea
năvălirii cazacilor în Polonia, sub Hmelnitzki, multi evrei din Polonia s-au refugiat la Iaşi.
Comunitatea ieşană a rescumpărat, în acel timp, şi pe prinşii evrei, vânduţi de tătari la
târgul de sclavi din Iaşi, după cum reese din responsele rabinice din acel timp. În anul 1652,
când Timuş, fiul lui Hmelnitzki, veni la Iaşi să serbeze cununia cu fata lui Vasile Lupu,
evreii au avut de suferit din partea escortei sale 21 , iar mai în urmă, când el veni în ajutorul
socrului său, Vasile Lupu, în lupta contra lui Ştefan Gheorghe22 , cazacii au maltratat pe
evrei, cari au fost salvaţi de peire graţie patriarhului din Antiohia 23 , care, trecând prin Iaşi, a
intervenit în favoarea lor. Venirea acelor evrei culţi, din Polonia, a avut o influenţă
favorabilă asupra comunităţii ieşane, care a chemat pe rabinul Nathan Nathan Hanover24 ,
autorul Şaare-Zion 25 , din Focşani, ca să conducă evrei mea din capitala Moldovii. Şirul
rabinilor din a doua jumătate a secolului 17-lea sfârşeşte cu Pethachia Livu 26 , care a fugit la
Iaşi când Lembergul a fost ocupat de suedezi. În urmă, el funcţionă ca rabin la Frankfurt pe
Main şi este autorul cărţii Iod-Kol-Bo, cum reese din cronica rabinică din Lemberg, numită
Ansche-schem.
În această perioadă, comunitatea ieşană e pomenită în responsele Massat
Benjamin 21 , Zemech-Zedek 28 şi ale lui Meer din Lublin 29 •
Perioada a III-a, în care evreii au suferit din cauza războiului ruso-turc, e de altă
parte o eră favorabilă pentru evrei în privinţa organizării lor. Instituţia hahambaşiei 30 s-a
născut, sau, mai bine zis, s-a întărit, în acest timp. Rabinul din Iaşi a devenit marele rabin
din Moldova şi câteodată a avut un reprezentant şi în Valachia. El, împreună cu trei starosti,
a condus pe evreii din Moldova.
364
Nu voi vorbi pe larg aci despre hahambaşia, care a fost obiectul unui studiu important
de dr. E. Schwarzfeld31 , dar voi pomeni că hahambaşalele, recunoscuţi prin hrisoavele
domneşti, sânt martorii cei mai elocvenţi că istoria română cunoaşte evrei-pământeni.
Începutul erei în care hahambaşa îşi exercitau autoritatea asupra evreilor din întreaga ţară, nu-l
cunoaştem exact. Probabil că cel întâi hahambaşa a fost Bezalel Hakohen 32 , al cărui fiu şi
nepot avură aceeaşi funcţie. Rabinul Bezalel, nepotul ilustrului Naftali Cohn, a avut reputaţia
unui savant. Nu ştim dacă hahambaşa, pe lângă care funcţionau şi rabini, s-au ocupat mult cu
ştiinţa halachică, deoarece nu se cunosc response de la ea. Datoria lor ar fi fost de a apăra
judaismul şi pe evrei. Dacă şi-au împlinit-o în întreg, nu ştim; evreii de atunci au avut destulă
nevoe de apărare33 • În anul 1726, sub Mihai Racoviţă, au fost acuzaţi de omor ritual la
Oniţcani 34 . Când au fost judecaţi în Iaşi, populaţia a prădat ghetto-ui3 5• Hahambaşa au avut
puterea de a judeca deosebitele secte şi partizi. Când frankiştii 36 , cari au avut mulţi aderenţi în
România, au găsit teren în Iaşi, hahambaşa a apelat la paşa din Hotin ca să oprească pe
frankişti de a căuta refugiu în Moldova.
Persecutat-au hahambaşa pe eretici sau pe cei cari au îndrăznit să aibă o opinie nouă,
negativă, în materie religioasă? După o notiţă, un rabin a fost pedepsit3 7 , dar probabil că n-a
fost un „acher român", ci un sectar sabatist3 8 • Nu numai rabinii, starostii şi alţi învăţaţi s-au
bucurat de influenţă. Se cunoaşte medicul evreu spaniol Iosef Cunian (1733) 39 • Pietrele
mormântale vorbesc de diferiţi savanţi. E vorba şi de un rabin învăţat, Zalmina Hakohen,
mort în 1752, în urma căruia, probabil, Isac hahambaşa a intrat în funcţie la 1753. După
moartea aceluia, la 1776, a început o luptă straşnică între două partide ale comunităţii. O
parte din evrei aleseră, ca succesor al lui, pe fiul său Naftali, pe când cealaltă parte alese pe
Mordechai ben Moise Haygim40 • Conflictul a costat ambele tabere sume enorme şi
prestigiul hahambaşiei a scăzut mult. Sfârşitul acestei lupte a dus la un compromis, care avu
loc la 1782, şi după care Naftali Hakohen fu recunoscut ca hahambaşa41 , dar puterile-i fură
limitate prin nişte drepturi câştigate de rivalul său, Mordechai 42 • Acest hahambaşa, de
opoziţie, a murit în 1792.
În perioada IV-a, de la 1780, hahambaşia a decăzut mai mult din cauza influenţii
evreilor străini, cari au stat sub protecţia consulilor. Evreii pământeni şi evreii de sub
protecţie străină nu s-au înţeles; cei din urmă au făcut multe greutăţi cu plata birului şi au
agitat contra hahambaşiei, care a fost nimicită la 183443 .
Nu ţinem să ne dăm părerea asupra urâtului conflict isbucnit între hahambaşa Şaim
şi Nadler. Pe de o parte, cel învins poartă totdeauna vina, iar pe de alta, trăim într-un timp
în care se caută a se reabilita pe toţi cei nevinovaţi. În tot cazul, acest rabin Şaim44 n-a fost
un talent atât de impunător şi un caracter atât de viguros încât să poate face faţă tuturor
valurilor cari s-au abătut asupra instituţiei hahambaşiei. Deplângem nimicirea acestei
instituţii, aşa cum s-ar deplânge distrugerea exilarhatului45 sau a gaonatului din Babilonia46 •
Continuarea acestei instituţii ar fi dat evreilor pământeni ocazia şi fumisat mijloacele de
a-şi revendeca oarecari drepturi şi ar fi fost un semn al spiritului de continuitate a istoriei
evreilor din România. În această perioadă, comunitatea ieşană a câştigat, însă, devenind un
centru basidie. Profesorul Schechter47 ne arată, psichologiceşte, pentru ce Israel
Baalschem48 a găsit atâţia aderenţi în Moldova.
Cultura spirituală evreească nici în Iaşi n-a fost la o înălţime deosebită49 , cu toate că
cunoaştem numele unor savanţi ca Abner etc. şi că din 1798 a existat deja o societate pentru
studiul Mişnei. O cultură a inimii s-a desvoltat însă şi a putut să devie seva arborelui
basidie, care a înflorit în comunitatea ieşană. Levy Isac din Berdiczef50, ilustru ca inima
hasidismului, şi rabinul Haim din Cernăuţi 51 , cunoscut ca un predicator de frunte al
365
hasidismului, s-au întrunit în Iaşi, ceea ce a fost atunci un eveniment mare pentru evrei.
Rabi Isoca, mort în 180752 , rabinul numit ,,Zlosicer", care a plecat la Palestina, au fost
partizani ai direcţiunii hasidice. Au fost create multe case de rugăciuni de ritul sefardim53 •
Sinagoga principală, în partea superioară a oraşului (Strada Cucu), care a fost reconstruită
în urma unui foc, în 176454 , şi care după un act vechi a numărat 42 de fruntaşi, a rămas
fidelă până azi ritului vechi aschenaz. Cel mai mare reprezentant al hasidismului în Iaşi, a
fost rabinul Iosua Heschel, numit Apter.
Rabinul Iosua Heschel e cunoscut în cercurile hasidice cu pronumele de Apter. Pe
când, în genere, evreii obicinuesc de a numi pe autorii mari după titlurile operilor lor
principale, fiindcă, mai mult ca personalitatea individuală a unui autor celebru, evreul
preţueşte manifestaţia spiritului şi a geniului poporului evreu, care este strâns legat cu opere
celebre, hasideii obicinuesc de a numi pe eroii lor după locul principal în care şi-au
desfăşurat activitatea, recunoscând astfel, întru câtva, influenţa mediului. Ilustrul Apter a
fost un mare rabin halachic şi un maestru hasidic. EI e numărat printre discipolii lui
Elimelech din Legensk 55 şi a fost stimat şi de fruntaşii nehasidici. Aşa, se ştie că I-a vizitat
celebrul savant Zalmen Margulies, din Brody, şi Iosef Saul Nathansohn 56 ne povesteşte de
marea primire ce s-a făcut lui Apter cu ocazia unei vizite Ia Lemberg.
Rabinul Abraham Iosua Heschel a ajuns la o vârstă de 87 ani ( 1736-1823)5 7 şi a lăsat
două opere, a căror titluri sânt foarte caracteristice. Cartea cea mai cunoscută se numeşte
Iubitorul de evrei, fiindcă el a poroncit ca pe mormântul său să se amintească numai de
această virtute, că a iubit din toată inima pe Israel. O mare parte a acestei cărţi a fost
concepută în Iaşi, după relaţia nepotului său. Un adept al lui din Iaşi a făcut notiţe despre
cuvântările şi învăţăturile sale, şi din aceste notiţe s-a construit cartea Oheb Israel. Cartea a
doua e numită ca o „adevărată Thora'', şi a apărut la 1863. Vorbele savante, spirituale şi
mistice ale lui Apter, sânt cuprinse şi într-o carte Sifsei 7.adikim. După cât pare, el a fost o
personalitate foarte originală. El obicinuia să întrebuinţeze superlativul atât în
binecuvântările, cât şi în expresia mâniei sale; aşa, când a venit Ia Iaşi, a lăudat comunitatea
ca o Comunitate Palestiniană, iar când părăsit-058 a blestemat-o ca o Sodomă 59 , cu toate că
a lăsat aici mulţi admiratori, şi chiar fiul său, rabinul lsac Meier, a vizitat laşii.
Apter a fost un fel de Rababar-bar-Hana60 hasidic care, în tablourile şi exemplele
sale, recurgea la forme uriaşe. EI a avut o fantazie bogată şi, crezând în metamorfoză, a
povestit discipolilor săi de câte ori şi cum a trăit în diferitele epoce ale istoriei evreeşti. A
fost un cohen 61 , şi când ajunse la pasajul de Ia „aboda", din ziua ertării păcatelor, care sună:
„aşa preotul cel mare avea obiceiul de a zice'', el spunea: „aşa m-am obicinuit de a zice".
Diferite legende s-au răspândit pe socoteala sa şi unele sânt legate de timpul activităţii sale
în Iaşi.
Comunitatea ieşană a fost, în genere, un loc prielnic pentru răspândirea legendelor.
Aici s-a povestit des legenda după care ilustrul rabi Naftali 62 a conjurat pe îngerul focului şi
aceasta a dat ca rezultat că au isbucnit nişte incendii straşnice 63 • Posibil e că influenţa
hahambaşei din familia Naftulovici a jucat un rol în răspândirea legendei rabinului Naftali
din Posen.
Cea mai mare parte din legende, însă, stau în legătură cu Apter. Voi aminti numai
două. Una este tipărită printre legendele hasidice şi sună:
Într-o zi a isbucnit o ceartă între soţia rabinului Iosua Heschel şi soţia starostelui cel
mare, la cumpărarea peştelui de Sâmbătă. Soţia rabinului, arătând bărbatului ei modul
dispreţuitor cu care a vorbit cu ea soţia marelui epitrop, în furia lui a trimis pe omul său de
casă la staroste ca să se divorţeze imediat de soţia sa, şi fiindcă marele staroste a primit cu
366
un surâs ironic această poroncă, rabinul a repetat-o cu motivarea că so~a sa nu este cinstită
şi că va dovedi aceasta. Apter a chemat pe fruntaşii comunităţii în Sinagoga Mare şi de
acolo a trimes pe şamesul său la cimitir ca să spue unui anumit mort că rabinul a poroncit să
vie la dânsul. In adevăr, zice legenda, acest mort a apărut şi a mărturisit în contra soţiei
starostelui.
Această legendă arată puterea ce poporul a atribuit lui Apter şi cât de riguroasă a fost
comunitatea în chestie de morală, încât a crezut că şi morţii se indignează contra
imoralităţii.
A doua legendă, care trăeşte încă astăzi în cercurile hasidice din laşi, ne arată
puterea ce hasideii cu atribuit-o acestui rabin. Se crede în popor că I. Ch. Daniel64 , pe care
D-zeu la dăruit cu o viaţă atât de îndelungată şi cu atâta noroc, ar fi datorat toate acestea
binecuvântării primite, în timpul copilăriei, de la rabinul Apter.
Cât a funcţionat în laşi, nu se poate preciza. Din pinkesul Societăţii croitorilor din
Iaşi, din 1800, în a cărui prefaţă e vorba de el, reese că la începutul veacului al 19-lea a trăit
în Iaşi. În anul 1803 a mai fost şi alt rabin, numit Arie Horovitz65 , în laşi. Şi Iosef David
Zwolewer66 a aparţinut partidului hasidic. El a fost discipolul rabinului din Lublin şi a lăsat
în urma sa o carte: Darke-Hamuna (Drumurile Credinţii). El s-a arătat ca un adevărat păstor
şi preot în timpurile holerei, în care mulţi au părăsit pe bolnavi, pe când el şi-a îndeplinit
datoria umanitară faţă de bolnavi. Până astăzi casa de rugăciuni, care e un centru hasidic,
poartă numele de Zwolewer.
· Hasidismul s-a înrădăcinat în Iaşi şi în perioadele din urmă. Rabi Israel Friedmann67 ,
patriarhul dinastiei din Sadagura, a vizitat această comunitate în care a avut mulţi adepţi, şi
dascălul său, rabinul Samuel Wachnifker, mort în 1845, a funcţionat aici. Şi direcţia
naţionalistă în hasidism, numită habad, a găsit aici discipoli, al căror conducător a fost
rabinul Isac Moşche. Cuvântul habad, care e o prescurtare a trei cuvinte68 dintr-o anumită
rugăciune, trei expresiuni ale înţelepciunii, a devenit un simbol al evlaviei şi bigoţiei
extreme, fără margini. Cuvântul habotnic a ajuns şi în limba română, expresia omului din
cale afară evlavios. Favorabile împrăştierii credinţii chasidismului au fost evenimentele
triste, mizeria în care au trăit evreii ieşani în această perioadă.
În timpul lui Alexandru Moruzi, 1803, evreii din Iaşi erau să fie victimele unui
masacru. Mitropolitul însă a intervenit şi i-a ascuns în curtea reşedinţei archiepiscopului 69 şi
a declarat că mulţimea va trebui să treacă peste corpul său pentru a atinge pe evrei.
Calimach, cu toate că a fost favorabil evreilor, nu căuta să-i prezerve de nedreptăţile
funcţionarilor.
Ciuma în 1815 şi 1829, holera în 1831 până la 1834, au adus multe suferinţi evreilor,
cari au fost siliţi să trăească în mod mizerabil, în corturi, în afară de oraş. Focul din anul
1821 şi din 1827 a distrus averea evreilor. Mulţi negustori evrei au perdut registrele lor,
perzând astfel prerogativele legii pentru a urmări pe debitorii lor. În timpul revoluţiei
greceşti, 1821-182270 , evreii au fost ucişi, întâi împreună cu turcii şi apoi au fost persecutaţi
şi de turci. Croitorii evrei au fost siliţi să fumizeze gratis uniforme pentru revoluţionarii
eterişti, şi după aceea, când turcii au ocupat laşii, s-au închis mulţi evrei pentru a se stoarce
bani de la ei.
Comunitatea a crescut în număr mai ales de la 1825, când începu o imigraţie şi din
Rusia, unde copiii evrei au fost luaţi cu sila spre a se face din ei viitori militari 71 • În anul
1803, un număr de 563 evrei au plătit taxa în Iaşi, într-o populaţie evreească de peste 3000;
în 1820, au plătit taxa 1099, şi în 1827, 1256, iar la finele perioadei IV-a, comunitatea
număra aproape 30.000 de suflete, perioadă în care ne întâmpină şi unele nume de laici. În
367
hrisovul din 1823 72 , dat de Ion Sandu Sturza, sânt pomeniţi ca fruntaşi evreii: Iosef
Postavaru, Solomon Israel şi Iosif Daniel. O inscripţie de la cimitir indică, cu deosebite
epitete, pe Leib, fiul lui Israel, mort în 1778. Cunoaştem şi pe fruntaşul Tisminitzer-
Finkelştein şi Mendel luvelier.
Despre filantropul Michel Daniel va fi vorba în perioada V-a. În genere, ochirea
asupra comunităţii a fost în mâna rabinilor. Nu numai hahambaşa, a căror putere ia sfârşit la
finele acestei perioade, ci şi ceilal~ rabini au exercitat o mare influenţă. Se înţelege că au
fost mai multe categorii. Unii au fost daianim, alţii rabini, iar alţii mari rabini. Cei din urmă
aveau obiceiul de a semna „mare rabin al întregii ţări". Aşa în notiţa reprodusă în Sem
Hagdolim 73 , este pomenit Bezalel, fiul lui Iesaia, din începutul secolului al 18-lea, care,
după cum se crede, a fost cel 1-iu hahambaşa; aşa vorbeşte despre sine Petachia, fiul lui
David Lida74 , rabin din Iaşi la finele secolului al 17-lea şi începutul secolului al 18-lea. El
scrie în introducerea (pomenită în cartea Anşe Şem, de Salomon Buber) 75 la opera tatălui
său /ir David, că a avut fericirea de a ajunge mare rabin al laşilor şi al ţării (Hamedina) şi
de a fi rectorul marei şcoli. Titlul din urmă nu zice însă mult, fiindcă s-a obicinuit de a se
pune acest titlu chiar când nu exista o astfel de mare şcoală. În tot cazul, de Petachia Lida,
care a fost poate şi el hahambaşa neoficial, până şi după Şaim, cel din urmă hahambaşa,
rabinii au avut, în comunitatea ieşană, o situaţie socială de primul rang. Elementul laic se
ridică abea în perioadele următoare.
În perioada a II-a·, sub domnia lui Mihai Sturza, evreii ieşani avură de plătit mult
pentru înlăturarea decretului de vagabondaj76 . Sub Ioan Sandu Sturza evreii fură opriţi să
fabrice şi să vândă creştinilor lumânări sau pâine; sub Mihai Sturza s-au luat mai multe
măsuri restrictive contra lor77 • Spre a le micşora efectul, evreii trebuiră să facă însemnate
sacrificii băneşti. S-a interzis evreilor din laşi de a locui în anumite străzi, să ţie servitori
creştini, să se angajeze în împrumuturi de bani. Ordonanţele au fost pe rând promulgate şi,
apoi, cu încetul neglijate.
Unii evrei s-au bucurat de influenţă. Şi cum arată Psantir, Michel Daniel şi M.I.
Wechsler au fost boeriţi. Michel Daniel, om foarte evlavios, partizanul lui Apter, a fost
salvatorul evreilor moldoveni. Cu ocazia procesului coreligionarilor săi din Tg. Ocna la
1837, şi la diferite alte întâmplări nenorocite s-a ilustrat prin activitatea sa binefăcătoare78 •
Conducerea comunităţii a avut, şi în acest timp, mai mult un caracter rabinic decât
laic. Cu toate că rabinul n-a mai fost baş-haham, a pus marca personalită~i sale vremii
funcţionării sale. Rabinii acestei perioade au fost talmudişti renumiţi şi de aceea întreaga
epocă poartă peceta culturii rabinice. laşii au devenit un centru al ştiinţei talmudice. Cine a
fost Abraham Hakohen, mort în 1848, nu ştim. Ne este cunoscut Ehuda b. Aron din
Rohatin, locţiitor de rabin, în 1852. Almelech Horn dajen, „Zborwer Ruf', care a funcţionat
scurt timp, şi aşa-numitul „Rosler Rebe", care a părăsit oraşul îndată după ce a fost angajat.
La celebritate au ajuns Iosef Landau, din Litin, autorul unei cărţi de response importante,
mort în 1858, şi Aron Moses Taubes din Sniatin, mort în 1852. Cel din urmă, născut în
Lemberg, amicul lui Iacob Omstein, a fost recunoscut ca o capacitate de rangul întâi. Din
locuri depărtate se trimeteau întrebări rabinice pe adresa lui, şi talmudiştii se delectau cu
desluşirile lui spirituale ale chestiunilor ce din timpul lui Samuel Eides au preocupat pe
savanţi. Aron Moses Taubes fiind şi prudent în chestiuni practice, opiniunile sale juridice
fură stimate de comercianţi. Modul său de a vorbi trăeşte încă în popor. Aşa, de pildă, se
·Corect, a V-a. Vezi mai sus.
368
zice că pe când persecuta pe un dascăl magistral, care avu slăbiciunea de a vorbi lucruri
necurate, el se justifică cu gluma că medicul cercetează limba, şi dacă o găseşte în stare
anormală e o dovadă că întregul organisme bolnav.
Rabinii Taubes şi Landau fură în divergenţă de opiniuni în chestiuni rituale, aşa, de
pildă, despre forma vânzării de chumetz înainte de Paşti, dar în chestiuni generale ei lucrau
de comun acord. În 1844 ei puseră în cherem pe cei cari îşi trimeteau copiii în şcolile
misionarilor.
Se înţelege că concepţia culturală a rabinilor a fost nu numai în această direcţiune -
în care au avut deplină dreptate - ultra ortodoxă.
Starea culturală a comunităţii, în genere, n-a fost prea îmbucurătoare. Cum ne
povesteşte Iuliu Barasch, diversiunile erau foarte dese, burlacii erau în mare număr.
Când fruntaşii avură dreptul de a îndepărta pe vagabonzi, ei au declarat ca atari pe
cei ce-şi permiteau de a voiaja Sâmbătă.
Roife, adică chirurgul-bărbier, avea un rol însemnat, cu toate că vechiul hekdeş se
desvolta tot mai mult în direcţia unui spital, şi cunoaştem ca medici pe d-rii Nissim79 •
Blaustein, Glauber, Rosenzweig etc.
Relaţiunile evreilor cu străinătate, cari deveneau tot mai dese, dădură, încetul cu
încetul, naştere unui curent nou. După cum a arătat Moses Schwarzfeld, că istoria evreilor
din România are ca bază istoria desvoltării comerciului în România, aşa ar fi important de a
arăta cum progresul în relaţiunile comerciale ale evreilor ieşeni cu lumea mare a fost un
motor în desvoltarea ei culturală. Ca un simptom însemnat al mersului evreilor ieşeni spre
progres, putem privi audienţa ce M.E. Finkelstein, Kamiol şi Theiler au avut la Mihai
Sturza, în 8 noembre 1847, în chestia îmbrăcării europeneşti a evreilor români.
În perioada a VI-a, după anul 1848, evreii au păşit înainte cu paşi mari.
Comunitatea, care după cenzul de la 1859 a avut o populaţie de 31 de mii, a început să
devie o comunitate cu trebuinţi modeme.
Rabinul Samuel Schmelke Taubes, mort la 1865, şi reprezentanţii chasidismului Rabi
Nachum b. Lipe, mort la 1854, şi Rabi /sac Josef Rokeach80 , mort la 1858, au aparţinut
şcolii vechi, riguroase, iar elementul laic a câştigat un teren însemnat. Grigore Chica a
reorganizat comunitatea şi a admis copiii evrei în şcolile publice 81 •
La 1856, fruntaşii evrei Leb Cahane, Michel Daniel & fils, N.A. Kaufmann, Moses
I. Wechsler, S. Scharager, Ch. I. Balaban, A. Wechsler, L. Meyerhoffer etc., făcură o cerere
caimacamiei pentru ameliorarea situaţiei coreligionarilor lor, nu ca armenii, cari se adresară
puterilor străine, în mâna cărora stetea soarta Principatelor82 • La acea petiţie, caimacamul
Teodor Balş 83 a pus rezoluţia următoare: „Se recomânduieşte Sfatului [Administrativ] spre
a se avea în privire la vreme".
În hrisovul gospodăresc, din 1856, sânt recunoscuţi ca fruntaşi epitropii Srul Haim
Daniel, Leb Cahane, Moise Ide Wechsler, Naftule Kaufmann, Solomon Hermann, Moisi
Herş Kahane, Simon Scharaga, Simon Leb Schwarz, Iacob Kirschen şi Leibiş Meyerhoffer.
Interesant e „Instrucţiunea pentru eforia comunităţii evreeşti din capitala Iaşi",
aprobată de consiliul de miniştri, din 5 april 1855, semnată M. Kogălniceanu, I. Istrate, G.
Caliman, în care e vorba de spitalul comunităţii 84 •
În această perioadă, evreii ieşeni, pentru cari din timpuri chasidice filantropia a avut
un caracter privat şi consta în ajutorarea momentană a săracilor şi subvenţionarea „nepoţilor
de rabini făcători de minuni", au început a recunoaşte necesitatea instituţiilor filantropice.
Spitalul israelit a luat locul hekdişului şi înzestrat cu o clădire frumoasă. Fruntaşii evrei nu
s-au ridicat, însă, nici atunci la înălţimea politică. Aşa e cunoscut că în 1856 a avut loc, în
369
casa lui Cahane, o şedinţă în chestia generală politică a evreilor, şi majoritatea asistenţilor a
găsit că evlavia evreilor va suferi din cauza emancipării şi s-a hotărât a nu se face nimic în
această privinţă.
Acest mod de a vedea lucrurile, care a fost împărtăşit şi de unii fruntaşi evrei din alte
ţări,în chestia emancipării în genere, nu poate fi spre dezonoarea acelora cari l-au avut, dar
a fost o nenorocire pentru urmaşii lor.
Pe un teren cultural, însă, încercările au fost de o mare importanţă: pe acel al şcoalei.
La 1860, Talmud-Thora din Iaşi a fost recunoscută şi exista o Jeschiba, şcoală înaltă
talmudică, care a fost condusă de rabi Michel, mort la 1875. Prima şcoală modernă în ţară,
fu cea din Iaşi, de la 1853 85 , înfiinţată prin fraţii M.E. şi B. Finkelstein şi Benj.
Schwarzfeld, apoi o serie de şcoli private de băeţi, din cari cele mai în vază fură ale lui
Schwarzfeld zis Broder şi a lui M. Schwarz, distins pedagog, şi şcoalele de fete Blumenthal
şi Sircus. ,
Prin circulările din 1857 şi 1858, evreii au fost îndemnaţi să viziteze şcolile publice,
ceea ce fu permis de la 180386 • Pentru întâia oară în 1860, evreii ieşeni au avut două şcoli
înfiinţate de comunitate şi dirigiate de Ionas Byck, Moses Waldberg, M.S. Goldbaum, dr.
Frănkel, medicul spitalului. Numărul elevilor se urcă la 500.
În 1862, se fondă o a treia şcoală, la Păcurari, iar în 1863, din cauza luptelor pentru
gabelă, şcolile au fost desfiinţate.
La 1864, se redeschiseră aceste şcoli sub direcţiunea d-rului Landesberg. Din
comitet făceau parte Ch. M. Daniel şi B. Schwarzfeld. Şcolile din Strada Mare, Podu-Roş şi
Păcurari erau frecventate de 700 elevi. Inspectorul şcoalelor era M. Schwarz, autorul multor
cărţi didactice. La 1866 toate aceste şcoli se desfiinţară din nou.
În genere, sub domnia lui Cuza evreii făcură un pas mare spre civilizaţie.
În perioada a 7-a, după 1866, comunitatea a luat cu încetul înfăţişarea pe care o are
şi acum.
Descrierea acestei epoci e grea, fiindcă ne e prea apropiată. Ca să rămânem obiectivi
în judecata noastră, ne vom mărgini la enumărarea instituţiunilor şi numelor.
Tratarea acestei perioade poate fi descrisă după diferite forme. Ea poate fi descrisă
după caracterul evreilor din diferitele cartiere, deoarece laşii nu e o comunitate mare, ci un
conglomerat de douăzeci sau treizeci de comunităţi mici.
Această formă nu se recomandă, fiindcă în cursul timpurilor, caracterul tipic al
evreilor din Podu-Roş, Strada Cucu etc. s-a şters.
În mod artificial s-ar putea vorbi de trei tipuri în Iaşi. Unul, vechi ortodox, semi-
chasidic, care trimite copiii la cheder, dărueşte sinagogilor cărţi sfinte, cu mare paradă, în
seara de Haşana-Raba are mare grijă când erevul e stricat, plânge la înmormântarea
rabinului Nahum Friedmann şi tipăreşte în calendarul său, pe lângă obiceiuri venerate,
descântece contra deochiului.
A doua perioadă, semi-modernă, care are instituţiuni admirabile de instrucţie şi de
caritate.
A treia, o comunitate populară, căreia aparţine masa lucrătorilor, cu instincte
democrate, cu societăţi sociale.
Deoarece există o confuziune între cele trei mari grupări, e mai bine de a lua pe
evreii ieşani neorganizaţi, ca o unitate, şi a ne ocupa de instituţiunile ei.
Din punctul de vedere politic, timpul războiului pentru neatârnare, vizitele regelui în
Iaşi şi alte evenimente importante, trebue să fie preţuite după importanţa lor pentru
comunitate.
370
Din punctul de vedere economic (numărul evreilor în 1894 e de 33.252, în 1899 de
39.441, numărul maiştrilor meseriaşi în 1901 de 1014, numărul lucrătorilor de 1031),
influenţa emigraţiunilor87 , mizeria din cauza legilor restrictive, cer a fi tălmăcite 88 •
Din punctul de vedere al politicei interne evreeşti trebue tratate luptele pentru
gabelă, care a produs, la 1866, vreo 200 de mii de lei pe an, şi care încetul cu încetul a
scăzut până când a fost desfiinţată, cum şi alte certuri între partide ce au avut consecinţe.
Din punctul de vedere al curiozităţii au însemnătate vizitele lui Ioseph Halevy89, lui
Armand Levy90 , Mocata, Peixotto91 , Bernard Lazare 92 , dr. Sonnenfeld etc. În cadrul acestei
lucrări, cade însă mai mult o privire asupra momentelor culturale şi asupra desvoltării
societăţilor.
În privinţa momentelor culturale ale acestei a 7-a lungi perioade, ne vom mărgini de
a arăta că, în cele patru direcţiuni ale culturii evreilor ieşeni, sânt de înregistrat nume şi
opere de valoare. În ce priveşte cultura românească, voi pomeni că a apărut în Iaşi „Vocea
Apărătorului" (1872-1873), „Revista Israelită" (1874), „Propăşirea" (1890) şi „Răsăritul";
că H. Tiktin 93 , fiul rabinului din Breslau, ginerile unui evreu evlavios din laşi, e un mare
filolog român, că evreii ieşeni s-au manifestat pe diferite terenuri ale literaturii, aşa. Sol.
Grossmann, autorul unui dicţionar şi traducător de drame, dr. Steuerman94 , poet liric, şi
Giordano-Goldner95 , epigramist, şi că creatorii istoriei evreilor din România, fraţii
Schwarzfeld, sânt fii ai Iaşului. Generaţia nouă îşi croeşte activitatea intelectuală în limba
română, pe când generaţia mai veche a trăit mai mult în lumea lui Schiller şi limba
germană, ba un fiu al laşilor, Marco Brociner , şi-a câştigat chiar reputaţia pe terenul
96
literaturii germane. Operile doctorului Lippe , în limba germană, aparţin literaturii judaice.
97
M.S. Rabener, Moised Ornstein şi Lazar Rokeach au scos reviste literare ebraice în laşi
(„Zirnrath Haaretz'', ,,Haolech" şi „Talpioth), iar baronul de Waldberg, Beriş Rapaport,
Nachman Frănkel, Ch. M. Korn, Benjamin Schwarzfeld, H. Gutmann, Ornstein, M.E.
Finkelştein, Beri Finkelstein, Leon Margosches, Goldbaum, dr. K. Lippe, M. Braunstein,
dr. Nacht, Moise Mates etc., au scris în limba ebraică. Maestrul literaturii ebraice, Peretz
Smolensky98 , a avut legături intelectuale cu Comunitatea de Iaşi, iar Silberbusch99 a scris o
nuvelă naţională, ai cărei eroi sânt evreii ieşeni.
În jargon, a apărut Ia 1855 o gazetă: „Koroth Haitim", iar în anul 1878, teatrul
evreesc a fost întemeiat în laşi de Goldfaden 100, ceea ce singur a recunoscut.
La 1889 s-a fondat „Societatea literară israelită Ohle-şem'', pentru cultivarea
literaturii ebraice şi judaice în orice limbă, sub conducerea d-lor dr. Lippe, S. Goldenthal, S.
Rappaport. Număra 175 membri. În aceeaşi direcţiune a lucrat „Clubul Ohle-şem'',
reînfiinţat în 1897, şi lucrează astăzi clubul sionist fundat în 1899.
În privinţa instituţiunilor şi a societăţilor comunităţii ieşene, e de vorbit, înainte de
toate, de acea organizaţie care nu există: comunitatea.
Cu toate că avem diferite instituţiuni lăudabile, e lipsă însă de o reprezentaţiune
legală a intereselor evreimii locale. În întâia jumătate a perioadei noastre aceasta a existat.
Voi aminti că Antoine Levy indică în „Revista Israelită" (Bucureşti) pe lonas Byk ca
reprezentantul culturii; pe Iacob Neuschotz 101 ca reprezentantul filantropiei şi pe I. Ch.
Daniel ca reprezentantul cinstei comerciale, tustrei fruntaşi ai evreilor. Se ştie că au existat
partide; numesc dintre bogătaşi pe d. Lothringer, şi dintre reprezentanţii altor grupuri, pe
merituosul H. Goldner, S. Reischer, Aron Weckler, Samuel Goldenthal, A. Lehrer şi D.
Wortmann. Pomenesc de lupta între partide în timpul când fraţii Şaraga 102 conduceau
epitropia, în 1889. Se ştie că veniturile gabelei au fost în mare parte absorbite de multele
pensiuni ce se acordau familiilor funcţionarilor cultului şi de spezele făcute cu întreţinerea
371
gabelei. Totuşi, a existat o comunitate, o unitate a instituţiunilor, pe când acum putem vorbi
despre o comunitate în Iaşi numai în mod artificial.
Instituţiunile existente pot fi împărţite în patru grupuri: instituţiunile cultului, a
instrucţiunii, a filantropiei şi sociale. Grupa întâia: rabinatul, şechita şi sinagogile.
Rabinatul a avut, în partea întâia a acestei perioade, doi mari reprezentanţi: pe Isaia Schor,
autorul a câtorva opere magistrale, care a fost un rabin chasidic, mort în 1880. Într-un cerc
restrâns se aminteşte cu pietate de figura lui şi în fiecare an la aniversarea morţii lui se
aprinde o lumânare mai mult, ca o dovadă că amintirea sa creşte, dar adevărul e că masa îşi
aminteşte că la înmormântarea lui a avut Joc numai un scandal antisemit, care s-a terminat
cu procese neplăcute pentru evrei. Ar fi de dorit ca amintirea lui să pătrundă mai mult în
inima evreilor, a căror maestru savant a fost. Al doilea reprezentant al rabinatului a fost un
partizan al progresului, un predicator inimos, Antoine Uvy. El a funcţionat întâi la
Bucureşti, şi venind la Iaşi în serviciul evreilor din toată ţara a fost angajat la Templul Beth-
lacob. El şi-a câştigat merite la fundarea şcoalei de fete, şi după cum reese dintr-un act care
mi-a fost înmânat de fraţii Şaraga şi pe care l-am publicat în „Evenimentul", el a fost cel
dintâiu care s-a ridicat contra jurământului aşa numit „more judaico".
Antoine Levy s-a născut în Alsacia; a fost un bun patriot francez şi a părăsit laşii,
după cum singur povesteşte, când francezii au perdut această provincie şi întreaga Franţa
era îndoliată, şi fiul îndepărtat s-a simţit îmboldit a se întoarce în patria nenorocită 103 • După
o pauză mai lungă, veni în locul său rabinul Taubes, un predicator bine dotat.
Din ceilalţi rabjni şi daianim numesc cu deosebire doi: pe Iacob Taubes, rabinul din
Podu-Roş, care a funcţionat treizeci şi doi de ani şi a murit în 1890, şi pe Mendel Barasch,
care a fost cel dintâi mithnagid, adică adversarul chasideilor şi propagandistul filozofiei
rabinice.
Mult timp au servit comunităţii Samuel Margulies, Lazăr Rapaport, Gottlieb Naftali,
Gutmann, Sculener şi Israil Rabinovici.
Din cei zece membri actuali ai rabinatului, numesc numai pe cei trei colegi pe cari
i-am găsit acum IO ani când am intrat în funcţiune: Feivel Taubes, autorul unei cărţi de
response Patruzeci de ani de serviciu, Beri Rabinovici, numit Berlader, şi Haim Rabinovici,
fiul daianului Copel.
Şechita, instituţiune importantă după prescripţiunile religiei judaice, este dependentă
de rabinat şi a fost întotdeauna supraveghiată de rabini. De regretat este că mai bine de un
deceniu, hahamii sânt aici funcţionarii primăriei şi nu cum ar trebui să fie, ai judaismului.
Sinagogile, cari nu sânt numai case de rugăciuni, ci şi locaşuri de învăţământ şi
centre ale vieţii religioase, au o deosebită importanţă pentru o comunitate şi starea lor este
semnificativă pentru ea.
În Iaşi, avem acum 2 sinagogi mari, un templu mic, mai multe case de rugăciuni şi
peste o sută de „odăi" de rugăciune. Sinagoga Mare, din strada Cucu 104, are însemnătate
prin antichitatea ei. Ce importanţă se dedea jeţurilor din această sinagogă, se poate constata
din cuprinsul unui document de la V2 sec. XVIII, în mâinile d-lui M. Schniirer, în Iaşi, şi în
care se găsesc toate formalităţile vânzării unui asemenea jeţ. Chewra-Kadişa a făcut
reparaţiune edificiului acestei sinagogi, care are un aspect antic. Ea e clădită în subsol,
odăjdiile ei dovedesc o mare vechime.
Sinagoga Mare din Podu-Roş este şi ea interesantă. Templul Beth Iacob, clădit de
Iacob de Neuschotz, la începutul ultimei perioade, are un serviciu divin modem. Mai mult
de un sfert de veac a funcţionat ca cantor d. Honigmann. Celelalte sinagogi şi case de
rugăciuni au nume caracteristice de familii mari: Daniel, Cahane, Wechsler, Lipe Theiler,
Naftali Avram Kaufmann; nume de rabini: Zwolever, Litiner, Reb Şaike etc.; de fondatori
372
sau epitropi: Rabi Nachman, Reb Haimke, Zalmina, Şloime Mendel, Avram Cizmar. Nume
de breaslă a lucrătorilor cari frecventează aceste case de rugăciuni: cizmari croitori, telali,
lăutari etc. Este de lăudat că în anii din urmă se remarcă mai multă îngrijire pentru partea
sinagogii în cari se roagă femeele; aşa în sinagoga fondată de Salomon Jurist, Beth Şloime,
în 1897, şi în sinagoga Cantar, din Strada de Sus; şi că se dă mai multă importanţă predicei.
Existenţa atâtor case de rugăciune e în dezavantajul comunităţii şi e regretabilă din
multe puncte de vedere. Pentru a fi în stare de a funcţiona zilnic atâtea case de rugăciune
trebue 1200 de credincioşi cari se duc la sinagogă dimineaţa şi sara, şi fiindcă sânt multe
din aceste localuri în care nu se găseşte numărul de 10, necesar pentru un serviciu divin,
şamesul stă în pragul sinagogii şi îndeamnă pe trecători să intre, ceea ce e jignitor pentru
sentimentul adevărat religios.
Mulţimea caselor de rugăciune creiază şi un proletariat cultural, care se numără cu
sutele. Pe de o parte sântem mândri când un simplu cizmar posedă atâtea cunoştinţi încât
poate funcţiona ca cantor, şi auzim cu plăcere că el, înaintea sărbătorilor mari, în timpul
muncii lui manuale, se pregăteşte împreună cu calfele sale pentru cântările ce va aduce
Domnului în zilele sfinte, pe de altă parte însă, e trist că din cauza acestei stări de lucruri
comunităţile mici, sinagogile, nu sânt în stare a-şi întreţinea clerul şi a angaja cantori demni
sub toate punctele de vedere Cunoaştem motivele psichologice şi istorice pentru care acest
pluralism regretabil s-a desvoltat în ce priveşte sinagogile, dar pentru viitor e de dorit ca
credincioşii din toate sinagogile să se unească, şi în locul atâtor case mici de rugăciune să fie
sinagogi mari, care să corespundă şi necesităţilor religioase şi celor estetice ale popula~unii.
Grupa a doua a instrucţiunii conţine diferite şcoli. Sânt şi acuma în Iaşi multe
chedurim, adică şcoli private după sistemul vechi. Un caracter public au şcolile
confesionale, numite Talmud-Thora, în care se predă, după sistemul individual, rugăciuni şi
Biblia cu Raschi 105 ; în clasele superioare Talmudul, şi în timpul din urmă şi puţin limba
română. Sânt trei şcoli Talmud-Thora. Cea din Târgul Cucu numără câteva sute de elevi, tot
aşa cea din Podu-Roş şi Păcurari.
Talmud-Thora principală, din Târgul Cucului, a făcut progrese în privinţa
administraţiunii şi cea.din Podu-Roş a inaugurat, în acest an, o clădire nouă, spaţioasă.
Cu Talmud-Thora s-au ocupat odinioară B.L. Rokeach, W. Dulberg şi actualmente
fraţii Paker.
Din 1876 există o şcoală în Podu-Roş numită ,,Junimea No. 2". Ea a fost fundată de
oameni din popor şi timp de ani un om cu puţină cultură, dar cu multă tragere de inimă,
Israil Iacobsohn, s-a dedicat ei. Cu conducerea şcoalei, în cursul anilor, s-au ocupat
Rabener, Scherzer, Benjamin Schwarzfeld, H. Guttmann, M. Schnilrer, dr. Burstin, dr.
Lippe, subsemnatul. Actualmente e director Max Wexler 106 şi preşedintele comitetului I.
losefsohn, care a ajutat mult la menţinerea şi ridicarea şcoalei care s-a desvoltat mult spre
modernizare.
În 1878 s-a fundat şcoala „Junimea No. l ", ca o continuare a şcoalei din Sărărie,
care a continuat să funcţioneze cu mici întreruperi până la 1876 sub conducerea d-lui Benj.
Schwarzfeld, şi a fost condusă timp de decenii de actualul director onorific dr. K. Lippe. La
început, d. Jacques Daniel s-a interesat mult de soarta acestei şcoli. Loja Samuel a B'nei
Brith a contribuit mult la desvoltarea ei şi astăzi şcoala e într-o stare înfloritoare sub
directoratul d-lui dr. Steuerman şi a comitetului în frunte cu d. Moritz Wachtel 107 •
La 1892, după ce evreii au fost înlăturaţi din şcolile publice 108 , s-au înfiinţat şcolile
„Cultura'', care, împreună cu ,,Junimea", înlocuesc cu succes şcolile publice. Una din aceste
şcoli poartă numele „Dr. Weisengriln".
373
În fruntea Societăţii „Cultura" s-au perindat: Leon Daniel, M. Weisengri.in, A.S.
Goldenthal şi M. Schnilrer. Directorii şcoalelor au fost dr. Tiktin, dr. Herzenberg, Lupu
Weisengri.in, subsemnatul şi actualmente e dr. Ghelerter 109 • Şcoala comercială, fondată după
propunerea d-lui Max Kaufman, de Loja Samuel, sub direcţiunea mea, s-a desfiinţat după
puţin timp.
O şcoală de băeţi, şi în acelaşi timp o instituţie de filantropie, e „Orfelinatul", fondat
de Iacob de Neuschotz, în 1868. Instituţiunea are casa ei proprie şi a costat pe defunctul
filantrop două sute de mii de lei. Se cresc în această şcoală 18 orfani. În fruntea curatorului
e d-na Adelaida de Neuschotz. Directorii orfelinatului au fost: Rabener, Scherzer şi A. Dux;
actualmente director activ e d. Blei şi director onorific d. dr. H. Burstin.
În 1870 s-a fondat şcoala de fete a „Reuniunii femeelor israelite". Această şcoală cu
10 clase are casa ei proprie, donaţiunea „Iacob şi Fany de Neuschotz". Ca prima directoare
a funcţionat d-şoara Zinner, iar de mai bine de un sfert de veac d-na Anna Sternberg
conduce şcoala în această calitate. În fruntea comitetului a fost d-na Adelaida de Neuschotz,
apoi d-na Mathilde Daniel.
O şcoală secundară de fete profesională a fost desfiinţată după trei ani de existenţă
(1902-1905).
În acest an, Loja B'nei Brith Neo-Samuel a pus bazele unei noui şcoli de fete sub
numele „Dr. Stern" şi Societatea „Steaua" a creat o alta cu o clasă.
De trei ani o cantină şcolară funcţionează sub patronajul lojei Neo-Samuel. În
fruntea instituţiunii stau d-na Paulina Gelber şi d. dr. Burstin. Cantina e subvenţionată de
Alianţa Israelită Universală.
Progresul şi existenţa şcoalelor se datoreşte, în mare parte, la l.C.A. 110, care
subvenţionează „Cultura", ,,Junimea" şi şcoala de fete, cu multă generozitate şi stărue
pentru modernizarea învăţământului şi ameliorarea stării institutorilor.
Grupa a treia, a instituţiunilor filantropice. În primul rând e spitalul israelit, care
s-a desvoltat dintr-un hekdiş secular într-o măreaţă instituţie modernă. În anul 1843, prin
strădania lui Simon Leib Schwarz, din firma Singer & Schwarz, s-a clădit casa spitalului.
Spitalul are 120 paturi şi se întreţine pe de o parte din legate şi pe de alta din cotizaţiunile
voluntare. Instituţiunea e recunoscută ca persoană juridică. Ca medici primari au funcţionat
doctorii: Frănkel, Silberzweig, Taussig, Rosenthal şi Herzenberg. E de remarcat că
odinioară profesorul Sculy şi acum profesorul Juvara îşi pun vastele lor cunoştinţi în
serviciul spitalului, ca chirurgi. Acum sânt în funcţiune medicii: d-ri Blumenfeld,
Braunstein şi Ochs. La conducerea societăţii, care întreţine această instituţie, s-au perindat
d-nii Leon Daniel, S. Reischer, Albert Daniel, Isac Leibowitz, Wolf Wassermann şi Moritz
Gelber. Sub preşedinţia d-lui Gelber s-a clădit, în 1906, un azil pentru infirmi pe locul
vechiului azil, donaţia soacrei sale. Pentru clădirea acestui azil s-au întrebuinţat banii
rămaşi de pe urma Societăţii comercianţilor, cari bani, în urma disolvării acestei societăţi,
au fost trecuţi, de d-nii Zfass şi S. Rapaport, spitalului, spre acest scop. Chewra-Kedişa e în
legătură cu epitropia spitalului.
Sânt trei cimitire evreeşti. Cimitirul vechi, care are un aspect romantic, cu morminte
peste morminte, cu camere de onoare construite deasupra mormintelor rabinilor şi ale altor
oameni de valoare. Pe zidul clădirii, deasupra mormântului rabinului Nahum Friedmann,
din Ştefăneşti, este o tabelă comemorativă care conţine numele celor mai iluştri rabini cari
şi-au găsit odihna de veci în acest cimitir.
În 1880 a fost închis acest cimitir, şi cu aceasta au început seria greutăţilor ce se
făcea epitropiei de primăria oraşului. Din acea vreme există un mic cimitir cu câteva
374
morminte lăsate în părăsire, pe verdeaţa cărora pasc caprele locuitorilor vecini, şi e
regretabil că nu se ia nici o măsură în această privinţă.
Al treilea cimitire ~el nou, care se află afară din oraş, într-o comună din apropiere. E
foarte întins şi are o bună administraţie. Mult timp Chewra-Kedişa a fost condusă de
Sadagursky, apoi de d-nii S. Rapaport, E. Wechsmann, W. Wassermann, M. Schnilrer,
Weisengriln etc. Acum epitropii cimitirului sânt I. losefsohn, E. Ailgelmann, Ph. Posner, L.
Popper, A. Braunstein şi L. Klepper.
În curtea cimitirului, defunctul I. Ch. Daniel a clădit o splendidă hală mortuară, şi la
intrare s-a construit o poartă din legatul Lieblich.
O instituţie de filantropie importantă e Azilul de bătrâni, fondat de meseriaşii evrei,
în 1892. Comitetul, sub preşedinţia d-lui L. Aronovici, a inaugurat acum o clădire nouă care
se ridică pe locul dăruit de Iacob Schor. Un alt azil de bătrâni în stil mare s-a clădit de erezii
lui I. Ch. Daniel, familiile Daniel, Lewin, Wechsler, Lachowsky etc.
O societate de caritate pentru ajutorarea lehuzelor şi a copiilor lepădaţi a fost fondată
în 1873 şi are un budget anual de 5.000 lei. Preşedinta actuală e d-na Berger.
Asistenţa cu lemne, cu matzoth de Paşte şi haine pentru copii se face prin colecte la
timp la cele câteva sute de familii cari, altminteri, întreţin toate instituţiunile existente.
Comitetul de asistenţă (filantropie) e reprezentat, de ani, prind. M. Schniirer.
În timpul crizei din 1900, cu banii trimişi de filantropii din străinătate, a funcţionat o
ospătărie populară, o asistenţă publică şi un birou de emigrare cu ajutorul societăţii l.C.A„
sub conducerea d-lui A.S. Goldenthal.
Societăţi quasi-filantropice sânt societăţile fraterne de ajutor reciproc. Prima, din
Păcurari, a fost fondată după propunerea lui Feldmann, în 1875. Această societate posedă o
casă proprie şi numără mai bine de 500 membri. În fruntea acestei societăţi s-au succedat
Alter Pauker, Z. Solomonică şi R. Langmantel.
Acelaşi scop, de a da membrilor medic şi medicamente, precum şi pensiuni
văduvelor, îl urmăreşte şi societatea „Caritatea" (fundată în 1903) şi „Caritas-Humanitas",
fundată la 1901. Primul preşedinte a fost d. A. Braunstein, şi acum ed. I. Grilnberg.
Trecem Ia grupa a patra, a organizaţiunilor sociale.
Nu ne vom ocupa de societăţile generale, din care, mare parte, sânt compuse din
evrei, d. ex. „Kronprinz Rudolfverein", sau societăţile socialiste. Numesc societăţi de evrei
fără caracter evreesc, d. ex. Clubul „Concordia" - actual preşedinte B. Iuster şi
predecesorul său H. Nelken - sau Societatea funcţionarilor comerciali, preşedinte Max
Wexler. Disting organizaţiunile importante evreeşti: lojele, societăţile sioniste şi de
pământeni. În laşi funcţionează, din anul 1873, o lojă a înfrăţirii Zion. Aici a avut loc un
congres al lojelor Zion din ţară. Umanitarismul acestei loji s-a manifestat cu prilejul unui
incendiu în comunitatea vecină, Podul Iloaie; patriotismul, cu prilejul războiului din 1877-
1878, când loja ieşană, împreună cu celelalte din ţară, îngriji de răniţi fără deosebire de
confesiune, întreţinând o ambulanţă pe câmpul de război, în care fură activi d-rii ieşeni
Lebell şi Finkelstein. În străinătate, reprezentanţii acestei loji, dr. Taussig şi Iulius Adolf, au
lucrat pentru ajutorarea săracilor.
Loja Zion se desfiinţă în urmă din cauza împrejurărilor locale. La 1889 ea îşi serbă
reînvierea ca Loja B'nei Brith 111 • Delegatul marei loji la întemeerea lojei din Iaşi a fost dr.
Elias Schwarzfeld.
Loja a primit numele lui Samuel Goldenthal, vechiul preşedinte al Lojei Zion, care
trebuia să deschidă Loja 1.0.B.B. şi a fost răpit de moarte, pe neaşteptate. Întâiul preşedinte
fu bacteriologul dr. Lebell, căruia i-au succedat d-nii dr. Burstin şi A.S. Goldenthal.
375
În anii de criză, Loja Samuel a îndeplinit o mare misiune filantropică. În calitate de
delegat şi mentor al lojei, am intervenit în anii 1900 şi 1901 la societăţile filantropice din
străinătate pentru ajutorarea nenorociţilor noştri coreligionari din Iaşi.
La sfârşitul anului 1901, Congresul comunităţilor a avut loc în Iaşi sub auspiciile
lojei. La 1904, Loja Samuel a fost desfiinţată de Sanhedrin. În locul ei a fost înfiinţată, prin
stăruinţa d-lui P. Margulies, Loja Neo-Samuel, în fruntea căreia stau d. dr. Burstin, ca
preşedinte activ, şi d. dr. Lippe, ca preşedinte de onoare. Loja nouă patronează cantina
şcolară şi o şcoală de fete.
De aproape trei decenii există în Iaşi o altă lojă simbolică, „Steaua", care sevârşeşte
mult bine, dând cărţi elevilor săraci, şi lemne şi bani celor în nevoie.
Preşedintele acestei loji „Simion" e d. Leibovici. Predecesorul său a fost institutorul
David Hermann.
Sionismul. Încă în rerioada Chowewe-Zion 112 , laşii au fost bine reprezentanţi.
Congresul întâi din Base1 11 a fost deschis de sionistul ieşan dr. Lippe, ca preşedinte de
vârstă. În anii 1898 şi 1899 au existat în Iaşi vreo 20 de societăţi. Secţiile cele mai
importante au fost: „Nachem-Zion", Ezrat-Zion", „Dr. Gaster", „Dr. Lippe", „Dr.
Niemirower", „Dorschei-Zion", „Benoth-Zion", „Benoth-Iehuda'', „Profesor Şapira".
În 1904-1905 a existat un club de lectură „Oir-Zion".
În laşi au apărut în 1900, în acelaşi timp, trei gazete sioniste: „Răsăritul'', fondat de
Heinrich Rosenbaum, ,,Jildischer Geist", redijat de L. Rokeach, ,,Jildische Zukunft", redijat
de Kohn. Criza economică şi emigraţiunea a nimicit toate aceste secţiuni. Acum există
Clubul sionist, care întreţine o Toynbee-Hall (fondată de d. H. Rosenbaum), secţiile „Max
Nordau" şi „Tikwath Israil".
Pământenii. E cunoscut că pământenii ieşani au jucat un rol însemnat în această
mişcare. Activitatea secţiei „Zorile" e încă în amintirea multora, şi acum câţiva ani, la
reînvierea mişcării, s-a înfiinţat din nou o secţiune, condusă de dr. Margulies şi apoi de
Con-Drăcşineanu.
Din punctul de vedere evreesc e de constatat cu bucurie că, pe când, într-un timp,
tinerii evrei-români din Iaşi duceau lupta lor pentru asimilare până la paroxismul unei ofense
a neamului lor de origine, acum şi nesioniştii au, în această direcţie, o purtare demnă.
Last not least, numesc „Societatea studenţilor evrei", al cărei preşedinte e d.
H. Pekelmann.
Descrierea perioadei a 7-a conţine nomenclatura, fiindcă în această epocă, mai
democratică, mulţi au lucrat în serviciul obştei. Caracteristic este că pe când în perioadele
anterioare rabinii aveau prioritate, în această din urmă heghemonia o are elementul laic.
Semnificativ este că filantropia socială a venit în locul filantropiei individuale.
Perioada întâia ne-a lăsat inscripţiile mormântale, a doua ne-a arătat un rabin care a
scris reţete şi a dat amulete şi a lăsat amintiri de fapte frumoase şi de suferinţi regretabile.
Perioada a treia ne arată tablourile marilor rabini cu o putere lumească recunoscută de stat,
ca un fel de mitropoliţi ai judaismului român. Perioada a patra deplânge neînţelegeri
interne, cântă cântecul chasidaic şi încunună cu legende capetele conducătorilor săi rabinici.
Perioada a cincea se mândreşte cu savanţii ei halachici şi cu filantropii ei evlavioşi.
Perioada a şasea ne povesteşte de luptele pentru crearea de şcoli şi de victoria înceată a
civilizaţiei. Perioada a şaptea adaugă la casele dumnezeeşti din vechime, casele omeneşti
ale filantropiei, adaugă la societăţile sfinte, organizaţiile etico-sociale modeme şi ne
îndeamnă de a lupta pentru complecta isbândă a judaismului progresist.
376
Sperăm că un viitor apropiat va clădi casele de şcoli şi un templu mare, va organiza
comunitatea, rabinatul etc. şi va îndeplini datoriile faţă de trecut, cultivând studiul istoriei
evreilor din Iaşi şi din întreaga ţară.
Bucure1ti, Tipografia „Speranţa", 1907, 40 p.
Note
I. Aceastădatll stabilită de I. Psantir este contestatll de specialişti. Vezi în acest sens notele la studiul lui I. Psantir
fn memoria Zionului, inclus în antologia de fatll. (L.B.)
2. Dr. M.A. Halevy face o distinctie între „primele timpuri ale aşezllrii evreilor în oraşul laşi" şi „epoca formării
comunitlltilor", care îşi are începutul în ,,secolul al XVII-iea" (M.A. Halevy, Cimitirele vechi din laşi şi
Bucureşti, „Sinai", Anuar, 111/1931, Bucureşti). (L.B.)
3. Conform aprecierii dr-lui M.A. Halevy, pietrele respective dateazll din secolul al XVIII-iea, când la laşi exista
deja un cimitir evreiesc destul de întins (M.A. Halevy, Pietrele funerare de lângă sinagoga veche din
laşi, în „Sinai'', Revistll, I, 1926, laşi). (L.B.)
4. Vezi Encyc/opedia Judaica, voi. Vil, New York şi London, 1904, p. 75-77. (L.B.)
5. Pentru datele biografice privind pe I. Psantir, vezi antologia de fatll. (L.B.)
6. Pentru datele privind pe Wilhelm Schwarzfeld, vezi antologia de fată. (L.B.)
7. Menachem Mendl Braunstein (Mebaşan), pedagog şi scriitor ebraist. A desfăşurat o intensă activitate cultural-
educativii la laşi în a doua jumătate a secolului al XIX-iea. Înainte de primul rllzboi mondial s-a stabilit în
Palestina. (L.B.)
8. „Ştafeta" apare la laşi în anii 1878-1880. Aici s-au publicai primele hrisoave domneşti de confirmare în functie
a hahambaşilor. (L.B.)
9. „Fraternitatea", sllptămânal evreiesc. Apare la Bucureşti, 1879-1885, şi seria a 11-a între 1889-1890. Directori:
A.S. Gold şi Isaac Auerbach; având apoi ca redactori pe Elias Schwarzfeld şi M. lpcar. (L.B.)
I O. Iosef B. Brociner (1846-1919). Autorul unor culegeri de documente şi studii privind istoria evreilor din
România. Militant pentru emanciparea şi autoemanciparea evreilor din România. (L.B.)
11. Primul numllr din ,,Anuarul pentru Israeliti'' a apărut la Bacilu, în 1877, sub titlul „Calendar pentru lsraeliti";
începând cu anul li apare la Bucureşti sub titlul ,,Anuar pentru lsraeliti''. Din anul VI (1883), apare pe
pagina de titlu mentiunea „Sub redactia lui M. Schwarzfeld". (L.B.)
12. Abner Cassvan (1831-1898), rabin, cercetător al istoriei iudaismului din România. Descendent din marea
familie rabinică loel Sirkis. Între 1860-1866 a funetionat ca rabin al comunitătii din Brăila, între 1866-
1874 al Craiovei; iar după 1874, la Râmnicul Sllrat. A fost membru activ al Societătii Istorice „Iuliu
Barasch". (L.B.)
13. Avram Steuerman (1872-1918), poet, publicist, doctor în medicinll, conducătorul ziarului sionist „Răsăritul",
care începe sll aparii la Iaşi, la 18 iunie 1899. (L.B.)
14. Josef Salomo Oei Medigo (1591-1655). Originar din insulele Creta. A studiat ştiin\ele medicale, fizica,
matematica şi astronomia Ia Universitatea din Padova, fiind discipolul lui Galileu. Între 1619-1620 se află
la Iaşi, în drum spre Polonia. Despre prezenta sa Ia Iaşi se ştie din prefata cărtii sale intitulate Se/er
Metzaret /ehohma. Vezi în acest sens IMER, I, doc. 116 a. (L.B.)
15. În cartea sa Elim. Oei Medigo trateazll o problematicii variată de filosofia naturii, de matematică şi metafizică
în general. (L.B.)
16. Referirea se face la Itineraru/ („.] (L.B.)
17. Afirmafia despre existenta unei evreimi autohtone cu o continuitate de pe vremea dacilor nu are nici o
acoperire documentară. (L.B.)
18. Shlomo ibn Arvay (şi nu Aravi) (1549-1629), filosof, medic, a fost rabin la Iaşi la începutul secolului al XVII-
iea. A fost profesor al rabinului Del Medigo. A murii în Ţara Sfântă în anul 1629. (L.B.)
19. Anul 1594 marcheazll începutul unei mari răscoale antiotomane în Ţările Române, perioadă în care a avut loc
asasinarea evreilor veniti din Imperiul Otoman. Vezi în acest sens IMER, I, doc. 85. Şi studiul lui E.
Schwarzfeld despre măcelul evreilor în timpul lui Mihai Viteazu inclus în antologia de fafă. (L.8.)
377
20. Identificarea lui Aron Vodă cu o persoană de origine evreiască este fantezistă. În unele documente papale este
numit Abraham, iar cf. unor documente, fiul lui, Locadello, s-ar fi „întetit cu o evreica". Vezi IMER, I,
doc. 76, nota I. (L.B.)
21. În legătură cu persecutiile suferite de evreii din laşi la intrarea în oraş a oastei cazacilor lui Timuş Hmelnitki,
vezi relatarea din IMER, I, p. 116-117, doc. 141. (L.B.)
22. Evenimentul la care se referă Niemirower a avut loc în aprilie 1653, când domnitorul Vasile Lupu a fost
alungat de logofătul Gheorghe Ştefan, domnitorul apelând la Timuş să-l ajute în recucerirea puterii. (L.B.)
23. Referirea se face la patriarhul Macarie al Antiohiei şi la călătoria sa în Ţările Române între anii 1653-1659.
Pentru detalii şi importanta notelor de călătorie ale secretarului său, arhidiaconul Paul din Alep, vezi
IMER, I, doc. 146 şi notele. Vezi şi studiul lui M. Gaster inclus în antologia de fa(ă. (L.B.)
24. Neta Nathan Hanover (?-1683), rabin la laşi în 1650-1670. A fost o personalitate proeminentă a culturii iudaice
medievale. (L.B.)
25. Sare-Zio11: culegere de rugăciuni mistice. alcătuită de rabinul Nathan Hanover. Prima edi(ie a apărui în 1662,
la Praga. În anul 1842 a fost retipărită la laşi, având o largă circulatie printre evreii ieşeni. (L.B.)
26. Petahia Lida (1671-1751 ), rabin la laşi între anii 1705-1711. (L.B.)
27. Referirea se face la culegerea lui Beniamin Aron Slonik, intitulată Masat Biniamin, editată prima oară la
Cracovia, în 1632-1633. (L.B.)
28. Referirea se face la culegerea Ţemah-Ţ'l!dek a lui Menahem Mendel Krochmal, publicată la Lemberg, în 1861.
(L.B.)
29. Meir ben Ghedalia Lublin din Cracovia (1558-1616). (L.B.)
30. Hahambaşia ca institutie rabinică s-a instalat în Moldova la începutul secolului al XVIII-iea. Vezi IMER, IUi,
doc. 121, 140, 199, 207. (L.B.)
32. Referirea se face la studiul Aşezămintele evreilor din Moldova în sec. XVIII şi în prima jumătate a sec. XIX,
32. Cf. M.A. Halevy, Bezalel nu purta titlul de hahambaşa, deşi înaintea aulorilă(ilor era considerat reprezentantul
tuturor evreilor din Moldova. Vezi Comunităţile, studiu inclus în antologia de fată. Bezalel a decedat la
Iaşi, în 1743. Vezi inscrip\ia pe piatra funerară în IMER, IUi, p. 163, doc. 199. (L.B.)
33. Pentru aprecieri despre hahambaşi. vezi IMER, IIU2, p. 79-80, doc. 203. (L.B.)
34. În legătură cu acest caz, vezi IMER, IUi. p. 52-54, doc. 74. (L.B.)
35. Aici gheto în sens de străzi locuite de evrei. În Ţările Române nu au existat ghetouri impuse evreilor de
autorităti ca în Europa Occidentală din Evul Mediu. (L.B.)
36. Referirea se face la adeptii lui Jacob Leibovici zis Frank. Vezi studiul lui E. Schwarzfeld, Aşezămintele, inclus
în antologia de fală. (L.B.)
37. Vezi în acest sens studiul lui E. Schwarzfeld, Aşezămintele, nota 14, inclus în antologia de fa\ă. (L.B.)
38. Vezi supra nota 37.
39. Iosif Conian, decedat la Iaşi în octombrie 1732. Vezi inscripţia de pe piatra funerară în IMER, IUi, doc. 85.
(L.B.)
40. Cf. inscriptiei pe piatra tombală îl chema Mordechai ben Moşe Haim. Vezi !MER, IU2, p. 177-178, doc. 106 şi
p. 356, doc. 239. (L.B.)
41. Cf. documentului 225, p. 341, în !MER, IU2, Naftali Hacohen a fost reconfirmat în functia de hahambaşa de
administratia militară rusească din Modova în anul 1789. (L.B.)
42. Cf. inscrip(iei de pe piatra funerară Mordechai ben Moşe Haim, a încetat din via(ă la 24 iunie 1791. Vezi
IMER, IUi, p. 356, doc. 239. (L.B.)
43. Şaim Naftulovici (leşaiahu) a fost ultimul hahambaşa, ocupând această func(ie între anii 1820-1834.
Hahambaşia a fost desfiin(ată prin hotărârea domnitorului Mihail Sturdza, cu data de 4-11 septembrie
1834. Vezi IMER, JJU2, p. 79-80. (L.B.)
44. Conform inscrip(iei de pe piatra tombală, Şaim hahambaşa „a condus obştea cu inima curată, a predicat şi
învă\at poporul". A decedat în mai 1840. Vezi !MER, IIU2, p. 238, doc. 282. (L.B.)
45. Pentru alte aprecieri privind desliintarea hahambaşiei, vezi !MER, IIU2, p. 80, nota 6.
46. Vezi supra, nota 45. (L.B.)
47. Referirea se face la Solomon Schechter (1847-1915), rabin, om de ştiin(ă, fondator al iudaismului conservator
american. S-a născut în România. Şi-a făcut studiile la Viena şi Berlin. În 1882 s-a stabilit în Anglia.
Începând din 1902 a condus Jewish Theological Seminary din New York. (L.B.)
48. Vezi studiul lui E. Schwarzfeld, Aşezămintele, nota 116, inclus în antologia de fată. (L.B.)
49. Vezi în acest sens şi studiul lui Barasch inclus în antologia de faţă. (L.B.)
50. Levi lthak din Berdicev (circa 1740-1810), rabin şi lider spiritual hasidic. (L.B.)
51. Referirea se face la Chyror Chaim, supranumit Rabi Chaim Czemowitzer. Vezi Moses Schwarzfeld, studiul
inclus în antologia de faţă, nota 221. (L.B.)
378
52. Referirea este la rabinul, învăţatul şi cabalistul Iosef Isoca, fiul rabinului şi marelui învăţat, rabinul Arie Iehuda
Leib Halevi Hurvitz. Vezi epitaful în !MER, III/I, p. 320, doc. 28. (L.B.)
53. Aprecierea lui Niemirower pare a fi exagerată. În laşi au predominat evreii aşkenazi. (L.B.)
54. Sinagoga din str. Cucului la care se referă l.N. a fost una din cele mai încăpătoare din Ţlirile Române la epoca
respectivă. Vezi în acest sens !MER, 11/2, p. 13-14, doc. 14, în special nota 2. (L.B.)
55. Elimeleh din Lisensk (1717-1787), unul dintre conducătorii hasidismului de la începuturile lui. A contribuit la
promovarea conceptului de rabin întelept (tadik hasidic). (L.B.)
56. Iosef Saul Nathansohn (1808-1875), rabin la Lemberg, conducătorul unui institut superior de învăfătura
rabinică, autor al numeroase exegeze talmudice. (L.B.)
57. Cf. Judische.v Lexikon, Berlin, 1929, voi. III, a trăit intre anii 1765-1825. (L.B.)
58. La Iaşi a functionat între anii 1808-1813. (L.B.)
59. Un oraş al păcătoşilor şi al decaden1ei. (L.B.)
60. Probabil este Raba ben Josef ben Hama din Babilonia (280-352), un mare rabin şi învăţat al epocii. (L.B.)
61. Descendent din neamul preotilor. (L.B.)
62. Naftali Cohen - renumit rabin cabalist, născut la Posen în 1649. Primul rabin numit în functia de hahambaşa în
Moldova. A decedat la Constantinopol în 1719, înainte de a fi ocupat aceastli functie. (L.B.)
63. Referirea se face la incendiul care a izbucnit în casa lui Naftali Cohen din Frankfurt a. M. în 1711. Pentru
detalii, vezi dr. M.A. Halevy, Comunităţile, nota 162, în antologia de fată. (L.B.)
64. Israel Chaim Daniel (1812-1902), mare bogătaş, om de afaceri, bancher. A fost decorat cu ordinul ,,Steaua
României", grad de ofiter. (L.B.)
65. Arie lehuda Leib Halevi Hurvitz, mare învătat. A fost tatăl rabinului Iosef Isoca. (L.B.)
66. În legătură cu personalitatea lui David Zwolewer. vezi evocarea lui W. Schwarzfeld în antologia de fată. (L.B.)
67. Friedman Israel Rujiner (1796-1850). (L.B.)
68. Este un acronim de la lwhma (întelepciune); bina (discernământ): daat (cunoaştere). (L.B.)
69. Referirea se face la Veniamin Costache. înscăunat în functia de mitropolit al Moldovei şi Sucevei în 1803.
(L.B.)
70. Referirea se face la evenimentele din timpul revolutiei lui Tudor Vladimirescu. (L.B.)
71. Vezi în acest sens studiul lui I. Barasch şi notele în antologia de fata. (L.B.)
72. Referirea se face la hrisovul domnesc din I februarie 1823, pentru reconfirmarea autoritătii hahambaşei Şaim.
Vezi în acest sens !MER, III/I, doc. 100. (L.B.)
73. Numele celor mari. (L.B.)
74. Petahia Lida (1671-1751). La laşi, a functionat între anii 1705-1711. (L.B.)
75. Salomo Buber (1827-1906), om de afaceri care a investit o mare parte din averea sa pentru publicarea unor
clir\i de referinta despre iudaism. Anschem schem, apărută la Cracovia în 1895, contine biografii şi
epitafuri despre rabinii din Lemberg (1600-1890). (L.B.)
76. Referirea se face la o hotărâre din vara anului 1839 privind „cercetarea vagabonzilor de toată natia şi oprirea
năvălirii jidovilor în tara". Vezi !MER, 11112 doc. 270. (L.B.)
77. Vezi în acest sens hrisoavele domneşti din februarie 1826, publicate în !MER. 111/1, doc. 116-117. (L.B.)
78. Vezi în acest sens !MER. 11112, doc. 227, 231. (L.B.)
79. Dr. Nissim a functionat la Iaşi în prima jumătate a secolului al XIX-iea. Vezi inscriptia tombală în !MER, III/I,
doc. 114. (L.B.)
80. Referirea se face la unul din descendentii unei faimoase familii rabinice, care a imigrat în Moldova din Olanda
la sfârşitul secolului al XVII-iea, începutul secolului al XVIII-iea. Cf. W. Schwarzfeld, Familia Rokeac/1,
Al, XIV/1891, p. 238. (L.B.)
81. Referirea se face la un hrisov domnesc din 20 iulie 1850, dat de Grigore Ghica Voievod, prin care sunt întărili
în functia de epitropi ai vielii comunitare zece negustori de vază din laşi, stabilindu-se şi îndatoririle lor
comunitare. Documentul este publicat de l.B. Brociner, III, în Memorii, p. 41-45 şi de Carol Drimer în
AAI, 1929-1939, p. 177-180. (L.B.)
82. Memoriul prin care se solicitau drepturi politice, egalitate cu creştinii şi abolirea restrictiilor impuse prin
prevederile Regulamentul Organic, a fost predat la 10 iulie 1856. Este publicat de l.B. Brociner:
Chestiunea evreilor pământeni... , p. 39 şi de Verax, p. 115-116. (L.B.)
83. Teodor Balş, caimacam al Moldovei (1856-1857). (L.B.)
84. Sunt instrucJiuni în care se precizează principiile de func1ionare a comunitătii. Documentul a fost publicat de
J.B. Brociner în Memorii, p. 46-48, după copia legalizată de Arhivele Statului din Iaşi, nr. 10, din
octombrie 1894. (L.B.)
85. Prima şcoală publică israelită s-a înfiinţat la Bucureşti în iunie 185 I. La Iaşi a luat fiinJli în anul 1852. Cf.
L. Rotman, 1999, p. 109, 111. (L.B.)
379
86. Referirea se face probabil la circulara Ministerului Culturii şi Instructiei Publice către conducătorii
comunită\ii evreieşti, publicată în „Gazeta de Moldavia", anul XXX, Iaşi, 1858, iunie 12. (L.B.)
87. La sfârşitul secolului al XIX-iea, începutul secolului al XX-iea, a avut loc un puternic val de emigra\ie. Cf.
I. Kara, în 1884 au emigrat din Iaşi 2.022 evrei; în 1889, 1.393 evrei; în 1900, 6.683. (I. Kara, 1997,
p. 49). (L.B.)
88. La sfârşitul secolului al XIX-iea şi începutul secolului al XX-iea, au fost adoptate o serie de măsuri legislative
care au restrâns grav drepturile evreilor în domeniul practicării diferitelor profesiuni. Acest fapt a
provocat o vertiginoasă sărăcire a populaţiei evreieşti, în special în rândul meseriaşilor. Aşa se explică
creşterea valului de emigrări în masă. (L.B.)
89. Joseph Halevy (1827-1917), orientalist. A fost profesor de iudaistică în Bucureşti. (L.B.)
90. Armand Levy, francez cu descendentă evreiască, aflat în România în primele decenii din a doua jumătate a
secolului al XIX-iea. Cu importante contribuţii la lupta pentru emanciparea spirituală a evreimii din
România. (L.B.)
91. Peixotto, Benjamin Franklin (1834-1890, jurist şi diplomat evreu din S.U.A. În 1870 a fost numit consul
general în România. În această calitate a militat pentru apărarea intereselor vitale ale evreimii din
România. (L.B.)
92. Bernard Lazare (1863-1903), scriitor. Cu orientare politică de stânga. Autorul unor lucrări despre
antisemitism. Înfocat sionist. Preocupat de viata evreimii din România. (L.B.)
93. Tiktin Heimann (Hariton) 1850-1936. (L.B.)
94. Avram Steuerman (1872-1918). (L.B.)
95. Giordano Goldner (1861-1929), epigramist şi pamfletar. (L.B.)
96. Marco Brociner ( 1852-1942), jurist, licentiat în filologia germană. Scriitor şi dramaturg. (L.B.)
97. Karpel Lippe ( 1830-1915), medic, orientalist. A publicat numeroase scrieri despre Talmud şi Biblie; a militat
împotriva antisemitismului. (L.B.)
98. Smolensky, Perez ben Moses (1842-1885). În 1874 vine în România cu misiunea din partea Alianţei Israelite
Universale de a contribui la ridicarea culturală a evreimii locale. (L.B.) ·
99. Silberbusch, David lesaia, scriitor de limbă ebraică (1854-?). Povestirea despre evreii din România poartă
titlul Lacrimile celor asupriţi; a apărut în 1887. (L.B.)
100. Abraham Goldfaden (1840-1908), fondator al teatrului idiş la Iaşi. (L.B.)
IOI. Iacob de Neuschotz (?-1888). Mare bogătaş care a lăsat o importantă parte din averea sa comunită\ii evreieşti
şi unor institu\ii româneşti, printre care Academiei Române. (L.B.)
102. Celebră familie de librari, editori şi colectionari. Primul Şaraga - Elcunea- a murit în 1812 şi este înhumat în
cimitirul Ciurchi din Iaşi. Descendentii lui s-au continuat până în secolul al XX-iea. (L.B.)
I03. Referirea se face la tratatul de pace franco-german din Frankfurt pe Main, din IO mai 1871. Franta pierde
Alsacia şi Lorena de est. (L.B.)
104. Sinagoga Mare din Târgul Cucului, după I. Kara, este cea mai veche din România. S-a construit pe un teren
cumpărat în 1657 în stil baroc târziu polonez. Fonna actuală datează din 1762. I. Kara, 1997, p. 77-78.
(L.B.)
105. Raşi, Solomon ben !sac (1040-1 I05), renumit comentator al Bibliei şi Talmudului. (L.B.)
106. Max Wexler (1870-1917), militant socialist. A fost arestat la manifesta\ia de I mai 1917 şi împuşcat sub
pretextul că a încercat să fugă de sub escortă. (L.B.)
I07. Moritz Wachtel (1861-1929), industriaş, bancher, animator al vie\ii comunitare ieşene. (L.B.)
I08. La 23 mai 1893 s-a adoptat o nouă lege a învătământului primar şi nonnal, care cuprindea prevederi
restrictive la adresa necetătenilor, în special a evreilor. S-a desfiintat gratuitatea învă\ământului primar
pentru cei fără cetă\enia română. Copilul evreu putea intra în şcoală doar dacă rămâneau locuri libere. Dar
în şcoli normale cei fără cetă\enie română nu aveau acces deloc. (L.B.)
109. Ghelerter Leon (1873-1945), medic, ziarist şi militant socialist. (L.B.)
I IO. JCA (Jewish Colonization Association) s-a creat în 1896 ca organizatie complementară a Aliantei Israelite
Universale. Desfăşoară o activitate specială pentru sprijinirea materială a şcolilor evreieşti. (L.B.)
111. Ordinul Independent B 'nei Brith (Fiii legământului - IOBB - 1889-1940). Desfăşura activităti filantropice,
sprijinea înfiintarea de şcoli. S-a axat pe „educaţie pentru viitor", „instruc\ie programatică". Totul sub
egida unei atitudini morale perf~te. (L.B.)
112. Howewe Zion (Iubitorii Sionului); denumire dată primelor societăţi sioniste, înainte de apariţia sionismului
politic. Printre conducătorii acestei mişcări în România se aflau: K. Lippe, Eleazar Rokeach, S. Pineles.
(L.B.)
113. Primul congres sionist a fost convocat de Theodor Herzl la Baset, între 29-31august1897. (L.B.)
380
DR. I. NIEMIROWER
HASIDISMUL ŞI ŢADIKISMUL ÎN ROMÂNIA
Hasidismul, care un timp îndelungat n-a fost înţeles în cercurile ştiinţei judaice -
mei de istoricul Graetz 1 - este acum recunoscut ca o mare creaţiune a judaismului
răsăritean. Graţie lui Martin Buber2 hasidismul preocupă şi pe învăţaţii creştini. Hasidismul
şi ţadikismul ocupă un loc important, după cum voi arăta în acest studiu, în istoria evreilor
din România.
Evreii din România sunt în genere neglijaţi în literatura noastră generală. Nu este
luat suficient în seamă ceea ce ei au făcut pe diferite tărâmuri. Unul din scopurile societăţii
noastre pentru studiile judaice este de a arăta şi de a descoperi meritele evreimii din
România în cultura lui Israel. Cred că în revista „Cultura"3 a prietenului Horia Carp4 este
locul de a trata pe scurt şi în mod popular istoria hasidismului în România.
Într-un studiu „Un evreu mare din România" (profesorul Schăchter) „despre cel mai
mare evreu din România (Israel Bal Şem Tov)", am arătat că marele fondator al
hasidismului modern, Israel Bal Şem Tov, este născut sau a trăit în tinereţea sa în Moldova,
lângă Piatra şi în Bucovina. Galiţia de lângă Bucovina, împreună cu Bucovina şi Moldova
sunt leagănul maestrului maeştrilor hasidici Beşt. Această mişcare democratică, în care
sentimentul joacă rolul cel mai însemnat, s-a putut fonna în Ţările Române, unde intelectul
evreesc nu era prea puternic şi pilpulul talmudic şi rabinic n-a stăpânit lumea evreiască, ca
în Polonia şi în alte ţări. La această părere a lui Schăchter se mai adaugă faptul că în aceste
Ţări Române mişcarea franchistă a putut fi potolită şi vărsată în hasidismul cel nou fără
primejdie pentru existenţa judaismului, tocmai fiindcă aici n-a fost prea adâncă
intelectualitate. Multe detalii istorice cu privire la această primă fază nu avem, cu toate
studiile lui Dubnow 5, Horodeţky 6 şi Marcus.
În a doua fază întâlnim ţadikimi mari în Moldova, Bucovina, Basarabia şi
Transilvania. Unul dintre cei mai mari este Avram Ioşua Heschel, numit „Apler ruw". În
broşura mea O ochire asupra istoriei evreilor din Iaşi, am povestit mult despre această
personalitate extraordinară şi originală. Crezând în metempsihoză, el a spus că ştie exact ce
a fost el de fiecare dată a existenţei sale pe pământ. În ziua de Kipur, repetând cuvintele
marelui preot în Bethamikdaş, când a trebuit să cetească „aşa a zis marele preot", el s-a
exprimat „aşa am zis". El a fost şi un mare învăţat. Cartea sa principală Ohev Israel (Iubitor
de evrei) a fost scrisă la Iaşi. După dânsul au fost câţiva ţadikimi în capitala Moldovei, dar
n-au ajuns la celebritatea lui. Nici chiar rabinul Iosef David Zvolover7 care în timpul
epidemiei holerei a adus multe jertfe în serviciul bolnavilor. Prin Moldova au trecut mari
hasidimi şi ţadikimi, ca de pildă Kalisker8 , cari au plecat în Palestina şi au fondat acolo un
Işuv chassidaic. Moldovei şi Bucovinei a aparţinut marele rabin, autor de mai multe cărţi,
Chaim, care a fost rabin la Cernăuţi şi la Botoşani. În această epocă este renumita întâlnire
a celor trei ţadikimi din Berdicev, Cernăuţi şi Iaşi, în Sinagoga Mare din Iaşi. Sfârşitul
acestei ere aparţine primului gaon şi hasid din familia Teitelbaum din Sighet - Maramureş 9
şi familia ţadikului din Săvreana - Basarabia. În această perioadă în care conducătorii
hasidimilor din Polonia, Galiţia, Ucraina, Rusia Albă şi-au dobândit primul loc în mişcarea
hasidică, Ţările Române au avut şi ele un raion mare în hasidism.
În faza a doua, rabi Iţic Moşe din laşi introduce direcţia de habad ' 0 în România.
Habad sunt iniţialele celor trei cuvinte: hohma, bina, daat (diferite expresiuni despre
381
întelepciune) cari sunt stâlpii învătăturilor cabalistice ale marilor rabini din familia
Schneiersohn din Lidia şi Lebovicz. Acest cuvânt habad care a devenit numele celor mai
evlavioşi şi ortodoxi, a fost introdus şi în limba română. Unul care tine riguros Ia o
învătătură religioasă, morală sau politică e numit habotnic. În diferite oraşe, ca Iaşi,
Botoşani, Fălticeni etc., colegii sus-numitului rabi ltic Moşe au făcut propagandă pentru
directia de habad în hasidism. Mi-a spus actualul şef al habotnicilor că rabi ltic Moşe, fiind
un discipol al renumitului rabi Dov Beer Schneiersohn, cunoscut în literatură sub numele de
al doilea „rav", a posedat multe manuscripte din filozofia maeştrilor habad.
Mai mult succes însă decât propagandiştii habadismului a avut o celebritate
chassidică, rabi Israel Friedman din Ruzin, apoi în Sadagura.
Această ilustră personalitate, un vlăstar al marelui Maghid Dov Beer a fost un
11
adevărat aristocrat în fiinta sa. EI a fost şi foarte spiritual. Cărţile, cari sunt legate de numele
lui, contin învătături de înaltă morală şi cuvinte pline de duh, cu toate că el n-a fost un mare
învătat talmudic. El nici n-a ştiut bine să scrie. Admiratorii lui au declarat că omul învată
scrisul fiind încă copil, şi sfântul rabin Israel n-a fost niciodată copil. După pilda tatălui său,
el a trăit ca un principe, motivând acest tadikism de lux prin afirmatiunea că face asta
numai în interesul evreilor, cari nu pot să se bucure de prosperitate dacă tadikul, pentru care
toti evreii primesc harul dumnezeesc, trăeşte în mizerie. Trăind ca un rege, guvernul rusesc
l-a trimis la închisoare, de unde a scăpat prin fidelitatea adeptilor săi, gata la orice sacrificiu
pentru dânsul. EI a fugit Ia Iaşi şi de acolo Ia Sadagura, unde s-a stabilit şi de unde copiii şi
nepotii săi şi-au dobândit sute de mii de aderenti în întregul Răsărit.
Un alt rabi foarte însemnat, cam excentric, ilustru sub numele de Kalever, care
întrebuinta şi cuvinte ungureşti în discursurile sale şi care a spus că cântecele sale Ie-a
învătat de Ia îngeri, n-a reuşit să fondeze o familie de tadikimi. Au mai fost şi alti tadikimi.
Voi pomeni numai că şi mari rabini s-au ocupat de Cabala, de pildă rabinul Spielman 12 din
Bucureşti, numit Craiover Ruf. Şi celebrul rabin Malbim 13 a învătat şi el Cabala la tadikul
Hirsch din Sidiciov. Marele învătat Isaia Schor , rabin la Iaşi, a fost şi un tadik hasidic.
14
În faza treia a fost un caz nostim al tadikului Beer Friedman din Leova 15 • EI s-a
plictisit de hasidism şi a vrut să-şi creeze o carieră de bancher Ia Iaşi. Sotia sa născută
Twersky l-a împiedicat. Negăsind sprijin la evrei, a căutat prietenia unui functionar de Ia
poştă, creştin, şi imediat s-a împrăştiat svonul că el vrea să se boteze. Atunci, oamenii lui
l-au dus cu silă la Sadagura, unde fratele său Avram Iacob Friedman 16 nu I-a putut
convinge. EI a trăit un timp oarecare în casa unui doctor evreu din Cernăuti. iscălind şi un
apel reformist. În urmă, familia sa a reuşit ca el să revie Ia Sadagura şi să retragă manifestul
său eretiQ. În urma acestui eveniment, în lumea hasidică a isbucnit o mare luptă între
aderentii tadikimilor din familia Friedman şi tadikimii ortodocşi, sub conducerea gaonului
şi tadikului Haim Halberstamm din Sanz, luptă în care s-au amestecat şi hasidimii din
17
Palestina.
Se întelege că progresul evreilor din Ţările Româneşti a pus stavilă influenţei
hasidice; totuşi tadikimii familiei Friedman din Sadagura, Boian, Buhuşi, Ştefăneşti şi apoi
Adjud, Paşcani, Cernăuţi etc., din familia Hager Vijnita, din familiile Teitelbaum, Paneth în
Transilvania, Wertheim, Rabinovici, Twersky în Basarabia şi-au păstrat mai mult sau mai
puţin un loc de frunte între evrei. Deci tineretul familiilor Friedman şi Hager, unii s-au
ridicat la o treaptă înaltă de cultură generală, au devenit şi conducători mizrahişti şi
agudişti. Unul a scris în idiş sub numele de Haşmonai, fratele său din Ştefăneşti, în ebraică.
În genere însă, nici tadikimii pomeniti, nici ceilalţi din Suceava, Bucecea, Suliţa etc. n-au
putut împiedica desvoltarea progresistă, care se ocupă cu alte probleme decât de cea
382
hasidică. De hasidimi s-au ocupat mulţi. Pomenesc pe Iosef Brociner. De mare importanţă
sunt cărţile rabinilor Israel Berger, Bucureşti 18 şi ale lui M. Gutman din Leova. Un loc de
frunte ocupă opera profesorului Schăchter şi-mi permit a pomeni aci şi cărţile mele.
Trecând rapid prin lumea hasidică din Ţările Româneşti, am putea constata că multe
cântece înălţătoare şi thorot sublime, multe personalităţi de seamă şi figuri legendare din
lumea hasidică aparţin evreimii din România. Hasidismul, care a propagat democraţia
evreiască şi a ridicat altare sentimentului omenesc, hasidismul care a plantat în perioada
nouă a istoriei noastre arborele evlaviei adevărate în inima evreiască, rămâne un factor
însemnat în istoria şi literatura evreilor din România.
„Cullura", an I, seria a li-a, mai 1937, p. 2-3.
NOTE
l. Heinrich Graetz (1817-1891). În legătură cu aprecierile lui H.G. despre hasidism. vezi op. cit., voi. 10, edit.
1998, p. 95-118. (L.B.) .
2. Manin Buber ( 1878-1965) s-a născut în Austria, iar în 1938 s-a stabilit în Palestina. Teolog, filosof, pedagog şi
teoretician al sionismului. (L.B.)
3. Revista „Cultura" apare la Bucureşti în 1911; reapare în seria a II-a între anii 1936-1940. (L.B.)
4. Horia Carp (1869, Hârlău - 1943, Palestina), scriitor, publicist, a militat pentru apărarea intereselor vitale ale
evreimii. combătând cu consecventă antisemitismul. (L.B.)
5. Simon Dubnov (1860-1941), istoric. Lucrarea sa majoră este Istoria universală a poporului evreu, apărută în
limba germană în 10 volume, între anii 1925-1929. Istoria hasidismului, în 2 volume, a apărut în
traducere românească în Editura „Hasefer", Bucureşti, 1998. (L.B.)
6. Horodecky, Samuel Abba, scriitor de limbă ebraică (1871-?). (L.B.)
7. Referirea se face probabil la rabinul Iosef David Cohen din Zvolevi. Vezi în acest sens studiul lui Wilhelm
Schwarzfeld inclus în antologia de fată. (L.B.)
8. Abraham ben Alexander Kalisker a trăit la sfârşitul secolului al XVlll-lea. (L.B.)
9. Primul mare rabin din familia Teitelbaum a fost Moise, născut în 1759, la Premyszl şi a murit în 1841 la
Sătoralja. Este considerat întemeietorul hasidismului din Ungaria; unul din descendentii lui a fost Chaim
Ţevi Teitelbaum (1879-1926). Începând din 1904, a stat în fruntea comunitătii din Sighet. A fost
considerat una din personalitătile reprezentative ale hasidismului din Europa Centrală. (L.B.)
10. Mişcare născută din hasidism, întemeiată de Sneur Zalman din Lyadi (1745-1813). (L.B.)
11. Dov Ber din Meseriei (1710-1772), supranumit Maghid (povestitor, cel ce aduce un mesaj, predicator),
conducătorul principalului grup hasidic după moanea lui Baal Şem Tov, organizator şi teoretician al
mişcării. (L.B.)
12. Spielman Iaakov Meir (1818-1888) păstoreşte mai întâi la Craiova, iar după 1849 la Bucureşti. (L.B.)
13. În legătură cu personalitatea marelui rabin Malbim, vezi studiul lui M.A. Halevy inclus în antologia de fată. (L.B.)
14. Iehoşua Schor a păstorit la Hotin, apoi la laşi. A murit în 1879, la vârsta de 105 ani. (L.B.)
15. Beer Friedman din Leova, fiul lui Friedman Israel din Rujhor (?-1875). (L.B.)
16. Avram Iacob Friedman din Sadagura a decedat în 1883. (L.B.)
17. Haim Halberstam(m) (1793-1876), rabin în Sanz (Galitia). (L.B.)
18. Israel Berger (1855-1919). (L.B.)
383
LEON GHELERTER (1875-1945)
Medic, publicist, militant socialist
Note biografice
Activitatea socio-politică a lui Leon Ghelerter a fost, în general, orientată spre
linia mişcării socialiste, fiind fondatorul Partidului Muncitoresc Socialist, în anul 1927.
A fost preocupat şi de problema evreiască, a ctitorit importante instituţii filantropice
evreieşti.
Studiul demografic pe care-l publicăm este printre puţinele sale lucrări consacrate
exclusiv problemei evreieşti. El a apărut într-un context istoric în care s-a reactualizat pe
plan intern şi internaţional lupta pentru dobândirea drepturilor cetăţeneşti pentru
evreimea din România.
Studiul lui Ghelerter s-a vrut un răspuns documentat contra agitaţiilor antisemite
care continuau să susţină teza invaziei evreieşti.
Biobibliografie
- Dr. Litman Ghelerter, Scrieri social-politice. (Cuvânt înainte, studiu antologie şi note de Ion
Felea şi Florian Tănăsescu). Bucureşti, Editura Politică, 1980, 450 p.
DR. L. GHELERTER
DESCREŞTEREA POPULAŢIEI ISRAELITE ÎN ROMÎNIA
1899-1912
Lămuriri premergătoare
Retipăresc încercarea demografică apărută în primul număr al „Convorbirilor

Sociale", îndreptând o dată cu aceasta greşelile de transcriere şi tipar ce s-au strecurat în
unele cifre din tabelele statistice. Spre a preîntâmpina greşelile pe cari le-ar mai putea
descoperi cetitorul, mă simt dator să dau câteva lămuriri premergătoare.
Cifrele de amănunt, ca şi cele globale, asupra emigraţiunii, precum şi unele date
privitoare la născuţii, morţii şi excedentele pe 1899-19 IO, au fost scoase din articolul d-lui
Radu Rosetti, Scăderea populaţiunii jidoveşti din România, publicat în „Viaţa
Românească" din 1911. Am împlinit unele lipsuri cu datele Alianţei Israelite, dând
totdeauna precădere, în caz de îndoială, cifrelor d-lui Rosetti. Am preluat unele mici greşeli
de socoteală din izvoarele folosite aşa cum le-am găsit, fiindcă mi-a fost cu neputinţă să le
îndrept după datele oficiale cari, cu toate progresele făcute de statistica română, sânt
neîndestulătoare în ce priveşte ştiinţa populaţiei.
Încheierile la cari am ajuns nu se resimt însă întru nimic de aceste mici greşeli, puse
aci în vedere; aşa că nădăjduiesc că prinosul adus înţelegerii chestiunii evreieşti prin
cercetarea de faţă va fi de folos tuturor celor ce vor binevoi, cu luare aminte, s-o
urmărească.
384
DESCREŞTEREA POPULAŢIEI ISRAELITE ÎN ROMÂNIA
1899-1912
De la Marţian 1 la d. Leonida Colescu2, de la d-rul Flaişlen până la d-rul Felix 3, de la
Alecsandri până la d-nii Xenopol şi Cuza4 , naţionalişti sadea sau jidovi botezaţi, oameni de
ştiinţă sau pseudoînvăţaţi, naivi sau prefăcuţi, pe baza unor socoteli născocite sau
meşteşugite - toţi acei cari s-au ocupat de demografie - au ţinut să atragă atenţiunea asupra
„pericolului jidovesc" ce ar rezulta din înmulţirea peste măsură a evreilor în România.
S-au tălmăcit şi răstălmăcit cifrele relative la naştere şi mortalitate şi s-a profetizat
de toţi că într-un deceniu, în două, elementul autohton, cu deosebire cel din Moldova, va fi
înăduşit de excedentele populaţiunii evreieşti.
Profeţii au rămas de minciună şi, de când numărătoarea populaţiunii se face la noi cu
mai multă îngrijire, statistica dovedeşte că, în afară de marele gol pe care l-a lăsat
emigraţiunea în sânul populaţiunii israelite din ţară, natalitatea acestei populaţiuni, urmând
acea lege de statistică ce arată că astăzi oraşele sânt „centre de abstinenţă" şi slabă natalitate
- descreşte an cu an. Teoriile cari explică marea natalitate israelită ca o urmare a unei vieţi
familiale austere şi virtuoase, izvorâtă din practica credincioasă a mozaismului şi cari
consideră prolificitatea evreilor ca specifică rasei - au rămas de zminteală. Rapoartele
sanitare şi statistice speciale au recunoscut, cu oarecare ezitare, ce ie dreptul, încă acum un
deceniu, eroarea demografilor şovini, iar d. Radu Rosetti 5 a fost cel dintâi care a scos la
iveală, în strigăt de bucurie, şi a semnalat cu satisfacţie scăderea treptată a populaţiunii
,jidoveşti" din România - datorită, după d-sa, şi în parte şi după noi, măsurilor sistematice
şi eficace de represiune şi prigonire economică îndreptate împotriva evreilor-români.
După recensământul din decembrie 1899, numărul evreilor aflători în ţară a fost de
266.632 suflete. O dată cu acest an, caracterizat prin pogromul de la Iaşi 6 din 16 mai,
emigraţiunea evreilor din România care, cu un sfert de veac înainte încă, pornise a mâna
valuri tot mai mari de elemente valide evreieşti spre Palestina, apusul Europei, spre
America de Sud şi mai cu seamă spre cea de Nord, luă un avânt considerabil. După datele
oficiale, ca şi după acele ale societăţii ICA şi ale Alianţei Israelite din Paris, cari în acord cu
Guvernul român au încurajat şi ajutat această emigraţiune, rezultă că în perioada 1899-1904
au emigrat din România un număr de 42.968 evrei. Iar pe baza datelor oficiale înregistrate
de d. Radu Rosetti în articolul său din „Vieaţa Românească" ( 1911) şi ale evaluaţiunilor
cuprinse în rapoartele publicate în buletinele anuale ale Alianţei Israelite, am mai putut
stabili pentru anii 1904-1912 următoarele cifre de emigraţiune, cari se adaogă la cifra
globală de mai sus:
Anii Evrei emigraţi

1905 3.406
1906 3.185
1907 2.294
1908 2.079
1909 722
1910 1.059
1911 728
1912 302
Total 13.775
385
În anul 1912, luna decembrie, s-a făcut o nouă numărătoare a populaţiunii României
şi rezultatul acestui recensământ, în ce priveşte populaţiunea evreiască, comunicat abia de
curând, arată că la această dată s-au găsit în Ţara Românească 239.967 evrei.
În curs de 12 ani, de la o numărătoare la alta, 1899-1912, populaţiunea evreească
nu numai că nu înregistrează vreun spor, dar, contrar creşterii frumoase pe care a
înregistrat-o populaţiunea României în general, a mai scăzut cu 26.665 suflete.
Cu analiza fenomenului interesant al acestei scăderi ne vom ocupa în articolul de
faţă.
*
* *
Cifrele de emigraţiune pe cari le-am fixat sânt toate mai prejos de realitate.
Acele extrase din buletinele Alianţei Israelite cuprind numai persoanele cari au fost
înlesnite cu bani sau paşapoarte gratuite de cătră Alianţă şi chiar datele Guvernului român,
înregistrate de Siguranţa Generală a Statului, sânt minimale. Multe din statisticele publicate
de Oficiul de emigraţiune din statele Unite arată că numărul evreilor români debarcaţi în
principalele porturi ale republicii este superior celui înregistrat la noi. Să ne mulţămim însă
cu aceste date şi să le adunăm spre a stabili, cu aproximaţie, numărul evreilor emigraţi din
ţară între cele două recensăminte din 1899 şi 1912. Au emigrat:
Între anii 1899-1904 42.968 7 evrei

1904-1912 13.775
În total 1899-1912 56.743
La această cifră ar trebui să adăugăm, însă n-o facem, şi numărul evreilor români
expulzaţi, despre cari nu avem decât o singură arătare oficială, şi anume că între anii 1894-
1904 au fost alungaţi din ţară 1. 177 evrei-români.
Un număr aşa de mare de emigranţi nu se putea să nu aibă o influenţă hotărâtoare
asupra mişcării populaţiunii israelite rămasă în patrie. Date sigure nu avem. Fără îndoială
însă că toţi emigranţii aparţin claselor de jos şi muncitoare, cari se ştie că sânt cele mai
prolifice; iar în ce priveşte vârsta, s-au expatriat în acest răstimp tocmai elementele tinere,
valide şi în plină putere de procreaţiune.
Din unele indicaţiuni cuprinse în buletinele Alianţei Israelite, rezultă că între
emigranţii din anii 1899-1904 s-au găsit 9.288 meşteşugari calificaţi, iar în ce priveşte
vârsta, din cifra rotundă de 42.000 sânt aproape două treimi adulţi; peste 13 mii bărbaţi,
aproape 11 mii femei şi 17 mii copii.
*
* *
Aruncând o privire asupra recensământului populaţiunii României din 1912,
constatăm de îndată că din suma de 1.291.371 suflete, cu cari a crescut populaţiunea
României între numărătorile din 1899 şi 1912, Moldova, în care locuieşte majoritatea
populaţiunii israelite din ţară, a contribuit numai cu un plus disproporţionat de 297.342 sau
16, l % - sporul cel mai mic faţă de .celelalte diviziuni ale ţării şi de ţara întreagă.
A crescut populaţiunea ţării de la 5.956.690 la 7.248.061, iar în cifre absolute şi în
procente, pe subdiviziuni, în următoarele proporţii:
386
Cifre absolute Proporţii (%)
România + 1.291.371 + 21,7
Moldova + 297 .342 + 16,l
Muntenia+ 638.877 + 24,0
Oltenia + 232.654 + 19,7
Dobrogea + 122.498 +45,7
În comentariul care însoţeşte recensământul din 1912, directorul statisticii,

d. Leonida Colescu, evită de a cuprinde problema în totalitatea cauzelor sale şi explică în
mod neîndestulător coeficientul mic de creştere al populaţiunii din Moldova, prin aceia că
„în această parte a ţării nu numai că nu s-a produs un spor de imigraţiune, dar dimpotrivă,
se semnalează o dizlocare a populaţiunii cătră alte judeţe". D. Colescu adaogă însă:
„observaţiunea noastră devine şi mai semnificativă când cercetăm situaţiunea oraşelor din
Moldova, unde populaţiunea de la 1899 la 1913 n-a crescut decât cu 19.663 suflete, cu
adecă 5,3%". Excedentul slab al populaţiunii din Moldova între cele două recensăminte,
cum vom vedea îndată, se datoreşte scăderii populaţiunii israelite.
Această corelaţiune devine mai bătătoare la ochi când cercetăm situaţiunea oraşelor,
întrucât peste 3,4 din populaţiunea evreiască din Moldova locuieşte în oraşe.
Şi spre a scoate la iveală această corelaţiune, vom analiza diferenţa de creştere în
populaţiunea urbană, între recensămintele din 1899-1912, în diferitele părţi ale ţării.
În procente, a sporit populaţiunea în comunele urbane:
Moldova cu + 5,3%
Muntenia cu + 23,0%
Oltenia cu + 21,0%
Dobrogea cu + 41,8%
Oraşele moldoveneşti prezintă deci sporul cel mai mic între numărătorile din 1899 şi
1912. În analiza de amănunt constatăm însă în multe părţi nu numai sporuri mici, dar chiar
unele localităţi cu minus, cu o descreştere de populaţie, şi aceasta într-un număr de 8 oraşe
şi orăşele, locuite în majoritate de evrei.
Oraşe şi orăşele din Moldova cu descreşteri în populaţie
Oraşe Populaţie stabilă Descreştere de populaţie

Cifra din 1912 Cifra din 1899 în cifre absolute la %
Mihăileni 3.201 3.719 518 13,9
Fălticeni 8.643 9.685 1.042 10,8
Panciu 2.685 2.884 199 6,9
Hârlău 4.352 4.553 201 4,4
Herţa 2.856 2.935 79 2,7
Iaşi 75.882 77.759 1.877 2,4
Tg. Ocna 7.951 8.028 77 1,0
Huşi 15.605 15.625 20 Ol
În Iaşi, poreclit evreiesc, populaţiunea s-a micşorat în interval de 13 ani cu 1.877 de

suflete, şi acest lucru este de regretat, spune directorul statisticii, d. Colescu.
387
Şi fiindcă vine vorba de Iaşi, vom deschide o paranteză. Între oraşele locuite de
evrei, laşuls-a găsit în 1899 în frunte. A numărat 39.441 evrei din 78.067 locuitori.
Bucureştii l-au întrecut cu numărul de 43.652 evrei înregistraţi de recensământul din 1912.
În Iaşi, fenomenul scăderii nu numai a populaţiei, ci şi a natalităţii evreieşti este
tipic. Această scădere a naşterii la evrei se observă încă din 1870, după cum reiese din
următoarele cifre scoase din „tabelele rezumătoare ale mişcării populaţiei", întocmite de
şeful serviciului stării civile şi autorul monografiei Oraşul laşi, d. N.A. Bogdan.
Anii Naşteri Morţi

Creştini şialte religii Mozaici Creştini şialte religii Mozaici
1870 l.091 1.880 l.538 1.469
1880 l.165 1.488 1.420 1.036
1890 856 1.490 1.342 839
1900 1.173 1.297 1.312 986
1910 1.336 1.035 l.491 705
În anul 1914, cifra naşterilor evreieşti a fost de 992, iar cifra morţilor evrei de 560.
În curs de 40 de ani, numărul copiilor de evrei ce se nasc anual în laşi s-a
înjumătăţit. Sporul cel mic pe care îl înregistrează de la 1899-1912 populaţiunea din
Moldova şi scăderile semnalate în unele oraşe ale acestei provincii, sânt în strânsă legătură
cu deficitele pe cari le dă populaţiunea israelită.
*
* *
Pentru un cercetător mai atent, cifrele de mai sus ar fi îndestulătoare spre a îndreptăţi
acest enunciat. Sântem datori totuşi, spre a putea adânci şi cauzele acestei scăderi, să intrăm
în unele amănunte, căci dacă ne-am mulţămi numai cu enunţarea rezultatului numărătorii
din 1912, aceasta ar putea lăsa să se creadă că golurile observate în mişcarea populaţiunii
evreieşti ar fi o urmare numai a emigrărilor. Am ajuns însă la convingerea, din scrutarea
obiectivă a statisticei, că natalitatea însăşi, şi deci prolificitatea mult lăudată şi mult
blăstămată a evreilor români, este în continuă scădere şi că excedentul mic şi pe alocurea
deficitele pe cari le prezintă de mai mulţi ani această populaţiune, cu toată mica ei
mortalitate, se datoreşte tocmai acestei natalităţi în scădere.
Spre a putea stabili procentualitatea naşterilor, morţilor şi excedentului anual al
populaţiunii evreieşti a fost de nevoie să stabilim cifra globală probabilă a acestei
populaţiuni în anii respectivi. N-am avut la îndemână, din publicaţiunile oficiale anuale
referitoare la populaţiunea României, decât cifrele probabile ale populaţiunii ţării în genere;
cât pentru cea evreiască, nu s-a ţinut deloc seamă de emigraţiune. Am format deci cifrele
probabile ale populaţiunii evreieşti în modul următor:
Pornind de la cifra oficială de 266.632 a numărătorii din 1899, am scăzut dintr-însa
numărul celor emigraţi, după datele oficiale indicate mai sus, şi am adăugat apoi excedentul
populaţiunii evreieşti pe anii respectivi. Neavând date privitoare la emigraţiuni pentru
fiecare an în parte, am fost silit să subsumez rezultatele mele numai pe patru ani din
intervalul 1899-19128. Iată constatările obţinute:
388
Mişcarea populaţiunii israelite pe anii 1899, 1904, 1909, 1912
Anii Cifra Evrei Proporţia la 1000 evrei

probabilă a Născuţi Morţi Excedent Natalitate Mortalitate Excedent
populaţiunii
evreieşti
1899 266.632 10711 5267 5444 40,1 19,6 20,4
1904 248.661 8137 4326 3811 32,7 17,3 15,3
1909 245.064 7218 4487 2731 29,4 18,3 11, 1
1912 239.967 7248 3778 3470 30,2 15,7 14,5
Dacă fixăm capetele de coloană ale acestui tablou, constatăm că procentualitatea

natalităţiila evreii-români a scăzut în intervalul 1899-1912 de la 40%0 la 30,2%0; şi cu
toate că mortalitatea în acelaşi interval a scăzut de la 19,6%0 la 15, 7%o, excedentul pe care
îl dă anual populaţiunea evreiască la noi a scăzut de la 20,4%0 în 1899 la 14,5%0 în 1912.
Vitalitatea populaţiunii evreieşti din România, care s-a manifestat în deceniile
anterioare printr-o puternică natalitate, este aşadar în plin regres. Aceasta se constată şi
pentru anii 1913 şi 1914, pentru cari, pe baza aceloraşi calcule, ţinând adică seamă de
emigrări şi de excedente, am obţinut următoarele date:
Anii Cifra probabilă Evrei Proporţia la 1000 evrei

a populaţiunii Născuţi Morţi Excedent Natalitate Morta- Excedent
evreieşti litate
1913 243.334 6543 4179 2364 26,8 17,1 9,8
1914 244.725 6454 3889 2465 26,3 16,2 10,0
Spre a înlesni însă o mai bună preţuire a socotelilor noastre, ne vom călăuzi pentru
comparaţiune de procentualitatea respectivă a natalităţii, mortalităţii şi excedentului
populaţiunii României, în general, pe anii respectivi, citând numai datele procentuale.
Mişcarea populaţiunii României pe anii 1899-1912

Proporţia la 1OOO locuitori
Media pe anii Natalitate Mortalitate Excedent

1899-1903 39,9 26,l 13,8
1904-1908 39.9 25.4 14,6
1909-1912 41,5 25,1 16,5
Aceste tabele ne arată, cum vedem, nu numai o deosebire mare în minus a natalităţii
evreieşti faţă de cea a populaţiunii României în genere, ci o creştere treptată a natalităţii în
România în intervalul 1899-1912 faţă de o descreştere treptată a natalităţii la evrei.
Procentualitatea natalităţii a crescut cu 1,6%0 la populaţiune în general, în timp ce a
descrescut la cea evreiască cu 10,1%0 în intervalul 1899-1912. De asemenea, pentru
excedent, cu toate că mortalitatea evreiască notează o scădere mult mai mare decât a
populaţiunii în general, comparaţiunea cifrelor dă la iveală o creştere de 2, 7%o în
procentualitatea de spor a populaţiunea României, faţă de o descreştere de 5,9%o a celei
evreieşti, în intervalul celor două recensăminte, 1899-1912. Această disproporţie continuă
389
să se mărească şi în anul următor, cifrându-se în 1913 procentualitatea natalităţii israelite
numai la 26,3%0 faţă de 42, 1%o a populaţiunii în genere, şi sporul populaţiunii evreieşti la
10%0 faţă de un spor de 16%0 a populaţiunii din întreaga ţară.
O altă dovadă despre scăderea natalităţii mozaice - în comparaţiune însă cu
creşterea celei ortodoxe în România - ne-o dă următoarea tabelă extrasă din statistica
născuţilor după religiune pe anii 1901-1910, publicată în Anuarul Statistic al României
(1912).
Proporţia la %o a născuţilor după religie
Anul ORTODOCŞI MOZAICI

Corn. urb. Corn. rur. Corn. urb. Corn rur.
1901 73,6 96,2 19,4 1,0
1902 74,7 96,l 18,4 0,9
1903 76,2 96,l 17,2 0,9
1904 77,0 96,2 16,8 0,9
1905 77,2 96,l 16,6 0,8
1906 77,7 96,5 16,0 0,8
1907 78,2 96,4 15,8 0,7
1908 78,8 96,4 15,3 0,6
1909 79,6 96,5 14,4 0,6
1910 79,6 96,6 14,8 0,6
Proporţia ortodocşilor la %o de născuţi a crescut în oraşe de la 73,6 la 79,6; acea a

mozaicilor a scăzut de la 19,4 la 14,8 în interval de JO ani, de la 1901-1910.
Spre a mai învedera şi cu cifre absolute modul vertiginos cum scade natalitatea, şi în
consecinţă cum a scăzut şi excedentul populaţiunii israelite în ultimii ani, ne vom îngădui
luxul de a mai da următorul tablou întocmit după datele oficiale:
Mişcarea populaţiunii israelite din ţară pe anii 1899-1914
Anii Născuţi Morţi Excedent Anii Născuţi Morţi Excedent

1899 10711 5267 5444 1907 7725 4710 3015
1900 9189 5136 5041 1908 7498 4046 3452
1901 8994 5477 3517 1909 7218 4487 2731
1902 8696 5385 3311 1910 7260 4171 3089
1903 8221 4348 3873 1911 6969 4173 2796
1904 8137 4326 3811 1912 7248 3778 3470
1905 7710 5053 2657 1913 6543 4179 2364
1906 7693 4302 3391 1914 6454 3989 2465
Dacă, după toate aceste, desfacem cifra totală a evreilor, "Stabilită de statistica din
1912, constatăm că din suma de 266.632 s-au găsit în comunele urbane, incluziv Bucureşti,
194.481 suflete, iar în comunele rurale 45.486. Se cuvine deci, ca în comparaţiunile ce
facem, să ţinem seama cu deosebire de mişcarea populaţiunii din oraşe, când vroim să
tragem încheieri cu privire la mişcarea populaţiunii israelite.
390
Spre acest scop dăm aci, după datele provizorii ale mişcării populaţiunii din
România în 1912, următorul tablou comparativ, relativ la procentualitatea naşterilor şi
morţilor populaţiunei israelite faţă de cea a comunelor urbane:
Proporţia la 1000:
1912 Natalitate Mortalitate Excedent

Comune urbane 32,2 22,5 9,7
Evrei 30,2 15,7 14,5
şi după socoteli mai proaspete:
Proporţia Ia %o pe 1914:
Natalitate Mortalitate Excedent

Toată ţara 42,1 23,5 18,6
Corn. rurale 44,3 23,4 20,9
Corn. urbane 32,l 24,0 8,1
Evrei 26,3 16,2 10,0
Cu tot excedentul mai mare pe care îl dă populaţiunea evreiască faţă de cea urbană
în totalitate, aceasta din pricina mortalităţii mult mai scăzute, natalitatea mozaică,
cuprinzând atât pe evreii de la oraşe, cât şi pe cei de la sate, este mai mică decât
natalitatea oraşelor în genere.
În ce priveşte comunele rurale, evreii s-au împuţinat în 1912 cu 8.600 suflete faţă de
anul 1899. Proporţia evreilor în comunele rurale - şi se găsesc evrei mai numai în
târguşoare- faţă de populaţia îndeobşte, a fost în 1912 următoarea:
Moldova 44.103 sau 2,52%0

Muntenia 910 0,03%0
Oltenia 276 0,02%0
Dobrogea 247 0,09%0
Ca încheiere, populaţiunea mozaică reprezintă în 1912 un coeficient de 3,4% faţă de

coeficientul de 4,5% pe care l-a dat în anul 1899 - o scădere deci de l, 1% în răstimpul în
care populaţiunea României în general a crescut cu 21,7%.
Izvoare
- Mişcarea populaţiei României pe anii 1911, 1912, 1913, Imprimeria Statului,

Bucureşti.
- Mişcarea populaţiunii pe 1914, Monitorul Oficial, 25 sept. 1915.
- Recensământul general al populaţiei României din 19 decembrie 1912, Imprimeria
Statului 1913.
- „Anuarul statistic al României", Imprimeria Statului, 1912.
391
- Raport general asupra Serviciului Sanitar pe anii 1898-1904, de dr. Al. Obregea,
Bucureşti,1907.
- „Viaţa românească", octombrie 1911.
- „Bulletins de l'Alliance Israelite Universelle", annees 1901-1913, Paris.
-1.C.A„ Rapport pour l'annee 1913, Paris, 1915.
- N.A. Bogdan, Oraşul laşi, 1913.
- Cifrele privitoare la populaţia evreiască de la sate şi din România, pe anul 1912,
după comunicatele, probabil oficiale, din ziarul „Universul".
laşi, Editura revistei „Convorbiri Sociale", 1916, 14 p.
NOTE
l. D.P. Marţian (1829-1865), publicist şi stausuc1an cu orientare antisemită. Autorul cărţii Propiretatea şi
naţionalitatea şi o ochire fn marea chestie a jidanilor, Bucureşti (1865). (L.8.)
2. Colescu Leonida (1872-1940), statistician român; organizatorul recensămintelor din 1899 şi 1912, autorul
lucrărilor în care s-au publicat rezultatele acestor recensăminte. În 1915 a publicat studiul statistic intitulat
La population de religion mosai'que de Roumanie. (L.8.)
3. Dr. Iacob Felix (1832-1905), născut în Boemia; după terminarea studiilor s-a stabilit în România. A adus
servicii importante ştiinlei medicale româneşti şi institutelor medicale. De origine evreu, s-a convertit la
creştinism în anii studen1iei, la Viena. (L.8.)
4. V. Alecsandri, A.D. Xenopol şi A.C. Cuza, cunoscu1i autori de lucrări antievreieşti, cu exagerări privind situa1ia
numerică a locuitorilor evrei din România. (L.8.)
5. Radu Rosetti (1853-1926), scriitor şi om politic de orientare antisemită. Într-o perioadă ocupă şi func1ia de
director al Direcliei lucrărilor speciale şi cercetărilor istorice din cadrul Ministerului de Externe. Este
autorul lucrării La Roumanie et Ies Juifs (1903), semnată cu pseudonimul Verax. Susţine teza invaziei
evreieşti în România. (L.8.)
6. Referirea se face la o manifestare antievreiască din Iaşi, în iunie 1899. Evenimentul a fost descris în termenii
următori de Eugen Herovanu: „laşul a devenit o adevărată cetate asediată; cartierele evreieşti au fost
devastate şi jefuite; trupele armate au fost neputincioase în fala dezordinelor petrecute; numeroase
prăvălii şi crâşme au fost distruse; ac1iunea de duminică, conchidea autorul, nu a fost întâmplătoare. A
fost pregătită în şcoli, presă şi discursuri politice" (Eugen Herovanu, Spre anarhie, laşi, 1899). (L.8.)
7. MO, 13 august 1906. (N.a.)
8. lmigra1iunile de evrei în ultimul timp nu sânt decât sporadice şi vremelnice. Definitiv nu se mai aşază evrei din
alte lări în România. Dintr-un număr de 3222 evrei ruşi, refugiali la noi de frica pogromurilor în 1905,
rezultă după statistica Ministerului de Interne că 2196 au părăsit curând iara. iar restul de 1026 a emigrat
în cursul anului 1906 în Argentina. (N.a.)
392
MARTON ERNO (1896-1960)
Scriitor, publicist, conducător al evreimii din Transilvania
Note biografice
S-a născut la Tâmăveni (azi judeţul Târgu Mureş), într-o familie de rabini din
Ardeal. A urmat studii rabinice, absolvind totodată şi Facultatea de Drept la Universitatea
din Cluj. Din tinereţe s-a afirmat ca militant sionist şi în această calitate a ocupat funcţii
politice şi administrative şi în viata publică românească. În 1932 a candidat la alegerile
parlamentare, pe lista Partidului Evreiesc. Ca deputat, a apărat interesele minoritare ale
evreimii. În perioada interbelică a trăit la Cluj, unde a condus ziarul „Uj Kelet" (Noul
Răsărit), de orientare sionistă. În anii războiului 1941-1944 şi-a desfăşurat activitatea la
Budapesta, reuşind să ajungă în Bucureşti în vara anului 1944; a participat la organizarea
unor acţiuni de salvare a evreilor din Ungaria. În 1946 s-a stabilit în Palestina. Este autorul
unor studii de istoriografie privind evreii din Transilvania. Spre deosebire de publiciştii
evrei pentru care istoria a fost un argument în lupta pentru cucerirea drepturilor cetăţeneşti,
pentru Marton Ema istoria a devenit un argument în lupta împotriva asimilismului, pentru
autoemanciparea evreilor şi trezirea conştiinţei naţionale. În scrierile sale, M.E. pune în
evidentă eşecul asimilismului şi al emancipării, demonstrând totuşi inevitabilitatea şi
necesitatea istorică a ambelor procese.
Lucrări despre istoria evreilor din Transilvania:
- A zsid6 nemzeti mozgal6m Erdelyben, (Mişcarea naţională evreiască în Ardeal), Cluj,
1922, 47 p.
- A zsid6 nep viltighelyzete 1941-ben. (Situaţia pe plan mondial a evreimii în anul 1941),
Cluj, 1941, 64 p.
- The Family Tree of Hungarian Jewry (Arborele genealogic al evreimii din Ungaria),
cuprinde un capitol special despre evreii din Transilvania, Cluj, 1941.
Biobibliografie
- Zrid6 Lexikon, Budapesta, 1929.
- Encyclopedia Judaica, voi. XI, Jerusalem, 1996.
MART6NERNO
MIŞCAREA NAŢIONALĂ EVREIASCĂ ÎN ARDEAL
(Fragment)
Traducere din I. maghiară (L.B.)
Această scriere nu are pretenţia să fie considerată istorie. Nu se poate scrie istorie
despre evenimente în plină desfăşurare. Noi, care suntem direct implicaţi în evenimentele
de astăzi şi care ne angajăm în bătăliile zilei de mâine, pentru noi tot ce se întâmplă cu
evreimea din Transilvania este trăire subiectivă, pe care nu putem şi nu vrem să o privim cu
detaşarea cercetătorului. Noi suntem implicaţi în evenimente, luptăm împotriva lor sau
pentru susţinerea lor. Noi, deci, nu putem fi judecători obiectivi ai acestor evenimente, nici
393
măcar observatori nepărtinitori. Iar a scrie istorie fără cuvenita detaşare nu se poate. Ceea
ce putem face şi avem obligaţia să facem este o retrospectivă asupra timpului trecut. Să
facem un bilanţ nu atât în legătură cu cele petrecute cu noi, cât pentru a ne clarifica asupra
celor ce avem de făcut. Toate acestea nu înseamnă că scrii istorie, dar nici nu este o simplă
înregistrare a faptelor. Pe drumul luptei mişcării naţionale a evreimii din Ardeal am atins, în
sfârşit, un punct de unde dacă aruncăm înapoi o privire analitică nu observăm doar
evenimentele disparate în actualitatea lor cotidiană, ci vedem şi legăturile, mobilurile
istorice care pun în mişcare evenimentele. Ceea ce caracterizează viaţa evreilor ardeleni în
ultimii trei ani nu este un fenomen izolat. Dimpotrivă, am putea spune că este reflexul
întârziat al febrei înnoirii, care a cuprins întreaga evreime dispersată de două mii de ani în
toate colţurile lumii. Este vorba despre răbufnirea unor energii care s-au zămislit de multă
vreme. Începutul se situează în trecutul îndepărtat: mişcarea naţională îşi are rădăcinile în
adâncul poporului şi în secolele nebuloase ale trecutului.
Secolele trecutului
Pentru a vedea drumul istoric care ne-a adus până aici trebue să aruncăm o scurtă
privire asupra trecutului. Multe secole sunt într-adevăr învăluite în întuneric, doar câteva
raze de lumină au ajuns până la noi. Istoria evreilor din Ardeal încă aşteaptă să fie scrisă.
Istoricii de până acum, în majoritatea cazurilor, s-au ocupat foarte superficial de această
istorie şi doar în cadrul istoriei generale a evreilor din Ungaria. Desigur, au fost încercări
importante în domeniul strângerii materialului. (Am în vedere în primul rând studiile
extrem de valoroase ale dr. Eisler Mâtyâs 1, şef rabinul din Cluj, şi ale dr. Lt>wy Ferenc, şef
rabinul din Tg. Mureş 2 ; pe parcurs mă voi folosi de datele citate de ei.)
Sunt şi alte monografii despre trecutul evreilor din unele regiuni sau oraşe, dar ele
nu crează o imagine coerentă despre istoria şi evoluţia evreimii din Ardeal, mai ales din
Ardealul luat într-un sens mai larg al cuvântului, în configuraţia sa actuală (Banatul,
Maramureşul, Crişana). Istoricii evreo-maghiari nu au pus accentul pe studierea vieţii
evreieşti, ci pe legăturile sociale, politice şi economice cu ungurii. Au fost, desigur, şi
excepţii, cum sunt studiile mai sus menţionate.
Aşadar, trecutul evreimii ardelene, modul cum a trăit ea, ce a gândit, nu au fost
desluşite. Şi aici vreau să men~onez că scrierea acestei istorii se include printre acele
probleme care aşteaptă să fie soluţionate de mişcarea na~onală evreiască din Ardeal. Fără
asta mişcarea nu poate fi împlinită. În mod cert, cercetătorul obiectiv va găsi pe acest tărâm
un material bogat, care va arunca lumină asupra multor fenomene care par astăzi încă de
neînţeles. Istoria este singura lampă cu care putem lumina viitorul.
Prima întrebare: de unde au apărut evreii pe pământul Ardealului? Care epocă a
migraţiei evreieşti i-a aruncat pe acest tărâm? Legenda ştie despre milenii. Conform
suspnerilor ei, evreii au trăit în Dacia antică. Se spune că atunci când Decebal, regele
dacilor, a purtat războaie împotriva romanilor, a apelat la ajutorul evreilor, pe care romanii
în vremea aceea i-au izgonit de pe pământul lor şi care, din acest motiv, nu au avut
sentimente prea prieteneşti faţă de Roma3• Războiul s-a încheiat cu victoria lui Decebal şi,
drept recunoştinţă, el le-a permis evreilor ca la hotarele Ardealului să-şi ridice un oraş.
Evreii au şi ridicat oraşul şi l-au numit după Talmud, Ta/mus. De aici provine, conform
legendei, denumirea de astăzi a comunei Tălmaci. Bineînţeles că legenda este total
neverosimilă, căci nu se bazează pe nici un document istoric •
4
394
Credinta populară ardeleană a considerat multă vreme că primii mineri din Ardeal au
fost evrei. Aşa, spre pildă, în împrejurimile Turzii şi a Torotcăului şi astăzi mai circulă
legenda că minele de fier din zonă au fost întemeiate de evrei. În secolul al XVIII-iea s-a
recurs şi la filologie comparată pentru ca să se demonstreze cu descoperirea anumitor
înrudiri dintre limbile ebraică şi maghiară că evreii trăiesc din timpuri imemoriale în
Ardeal. În unele expresii tehnice din domeniul mineritului au căutat origini ebraice. Aşa,
spre pildă, cuvântul maghiar ertz (care însemnează metal) l-au dedus din ebraicul ereţ
(pământ), iar cuvântul bcinya (mină) l-au dedus din banah (?). Sunt încercări naive şi de-a
dreptul ridicole, lipsite de orice bază ştiinţifică şi istorică. Dar este de remarcat faptul că
oamenii din epoca respectivă nu puteau să-şi închipuie pe evrei altfel decât ca vorbitori de
limbă ebraică.
În privinta originii evreimii din Ardeal, ipoteza cea mai verosimilă, care se sprijină
pe date etnografice, este aceea că valurile ambelor migraţii evreieşti medievale au ajuns
până aici. Nu a fost vorba despre o aşezare în masă, căci pentru aşa ceva nu au fost
favorabile nici condiţiile geografice şi nici cele politice, ci a fost doar o pătrundere treptată.
Evreii au venit în Ardeal din nord şi din sud. Cei veniţi din sud au luat-o cu câteva secole
înaintea celor veniţi din nord; ei au fost unnaşii evreilor spanioli. Au ajuns aici din Turcia,
prin munţii Balcani. Se prea poate că au fost târâţi aici şi de campaniile militare turceşti. În
Banat, în prima jumătate a secolului al XVI-iea aflăm unnele unor evrei spanioli 5 , care au
venit din Serbia, unde pe atunci trăiau deja în număr mai mare. Este de presupus că în
timpurile acelea au ajuns şi în Ardeal pribegi întârziaţi ai acestor mase evreieşti, aflate în
mişcare, dar întrucât n-au creat o comunitate, nu s-a păstrat nici amintirea lor. De altfel,
articolul IV adoptat de Dieta din 1526 a stipulat izgonirea evreilor din regat şi dacă au
existat atunci evrei în Ardeal, în mod cert, destinul fraţilor din Ungaria nu i-a ocolit nici pe
ei. Dar exilul lor nu putea fi de durată, căci peste o jumătate de secol întâlnim din nou evrei
în Ardeal. La Dieta clujeană din 1578, onoratele stări şi ranguri se plâng de faptul că, la
târgul de Sfântul Găi, au venit în număr neobişnuit de mare negustori greci şi până şi evrei
„din ăia" 6 . Confonn datelor scoase până acum la iveală, Alba Iulia (pe atunci Carolina
Albă) a fost primul loc de aşezare a evreilor. Acest oraş a fost una din localităţile
Ardealului numit locus depositionis, unde s-a pennis şi negustorilor „veniţi din afară" să
facă comerţ. În 1591, evreii din Alba Iulia au deja un Bet Din 7 • Se poate deci presupune că
au fost în număr destul de mare pentru a se constitui în comunitate. Timp de secole Alba
Iulia a fost unica reşedinţă legală a evreilor ardeleni şi de aici ei au plecat cu mărfurile lor
în interiorul ţării. Căci se ştie că unica lor ocupaţie a fost comerţul, alte profesiuni nu aveau
voie să practice. În 1623, Gabriel Bethlen dă voie evreilor să locuiască în oraş8. Dar
Gheorghe Râkoczi al II-iea ordonă că nu pot locui decât la Alba Iulia9 . Deşi această
dispoziţie contravenea prevederilor privilegiale date de Gabriel Bethlen şi nici nu s-a pus în
practică, totuşi, în celelalte oraşe ale Ardealului evreii au fost doar toleraţi.
O viaţă prea frumoasă nu au putut avea evreii în Ardeal. Frecventarea târgurilor a
fost un lucru periculos. Aşa spre pildă, la 13 septembrie 1600 a fost un pogrom la Cluj.
Gheorghe Basta, general imperial, a ordonat masacrarea tuturor evreilor, împreună cu sârbii
şi românii 10, iar jefuirea evreilor care mergeau la târg era un lucru obişnuit. În 1650, Dieta
din Alba Iulia dă dispoziţie cu privire la purtarea „stelei galbene" 11 , fapt ce a dat naştere la
noi vexaţiuni. Evreii au fost complet aserviţi samavolniciilor principilor, care, în
majoritatea cazurilor, au fost destul de capricioşi. Oraşele, breslele şi în special saşii au fost
geloşi pe evrei; văzând în ei concurenţi periculoşi, au încercat să-i excludă cu orice preţ. În
cadrul Dietei exista o agitaţie pennanentă contra evreilor. Reclamaţiile au ajuns şi la
395
principe, fapt ce a determinat adoptarea de noi şi noi regulamente care agravau situaţia lor,
impunându-se măsuri severe şi diferite restricţii. În timpurile acelea, în Ardeal, în ochii
domnilor şi ai nobililor, evreii au fost un neam demn de dispreţuit şi de desconsiderat,
asemănător ţiganilor corturari, despre care primele scrieri pomenesc ca fiind „nişte evrei din
ăia". Ce au devenit în câteva decenii urmaşii elitei evreimii spaniole?
Spre sfârşitul secolului al XVII-iea, încep să vină evreii dinspre nord. În această
perioadă, cazacii lui Hmelniţchi au pus la cale pogromurile lor sângeroase 12 • Masa evreimii
poloneze a luat calea exilului ajungând şi în Ardeal. Probabil că relaţiile politice intense
dintre principii Ardealului şi ai Poloniei au contribuit şi ele la faptul că fraţii noştri din
Polonia au descoperit acest teritoriu. Ştim, spre pildă, că David ben Benjamin, pamasul din
Alba Iulia, sau cum s-a numit atunci „prim judele neamului evreiesc", s-a născut în jurul
anului 1710, într-o familie originară din Polonia. Atunci, însă, au predominat în Alba Iulia
unnaşii spaniolilor. Despre acest fapt mărturiseşte acea legătură strânsă în care ei se aflau
cu evreimea din Balcani. Aşa, spre exemplu, într-o scriere din jurul anului 1730, evreii din
Alba Iulia îi menţionează pe rabinii lsac ben Moise şi Lewi Ierusalmi din Belgrad, ale căror
decizii pentru ei erau obligatorii. Când comunitatea din Alba Iulia s-a întărit suficient
pentru a angaja un rabin propriu, atunci primul a fost Iohan ben Isac 13, originar din Belgrad.
Dar, în 1761, rabin de Alba Iulia a fost de acum Benjamin Zeev Wolf, venit din Cracovia.
Aşa se vede că atunci imigranţii aşchenazi din Polonia au fost suficient de puternici pentru
ca să-şi aleagă rabinul lor. Într-adevăr, aşa cum rezultă din bugetul pe anul 1744, la data
respectivă evreii din Alba Iulia au avut două comunităţi şi două sinagogi - una sefardă şi
una aşchenază. Pentru hazanul comunităţii sefarde s-a prevăzut un salariu anual de 40 de
florini renani, iar pentru cel aşchenaz 50. Cantorul comunităţii aşchenaze a avut probabil o
voce mai bună, din care cauză rezultă diferenţa de 10 florini.
Imigrarea pornită din nord, în principal din Polonia, s-a produs într-un ritm mai alert
decât cea venită din sud. Evreimea de astăzi aflată aici, provine în majoritatea cazurilor din
evreii aşchenazi. Acea ipoteză cum că o parte din evreii ardeleni, în special cei din
Maramureş, ar descinde din triburile cazare venite în Ardeal împreună cu ungurii este de-a
dreptul ridicolă, căci se poate demonstra cu date statistice că 99% din evreii din Maramureş
- în ultimele decenii sau chiar în ultimele secole - s-au retras din Galiţia. Ipoteza naivă
despre originea cazară a evreilor din Ardeal nu este respinsă suficient de categoric de
istoricii maghiari, dar nici de istoricii evrei; dimpotrivă, unii se mândresc chiar că evreii ar
fi fost părtaşi la cucerirea Panoniei de către unguri. S-ar fi putut întâmpla, dar nu este nici
pe departe dovedit că o parte din tribul cazar venit cu ungurii ar fi trecut Ia iudaism, dar în
mod cert, dacă au fost astfel de cazuri, atunci în câteva decenii, aceşti prozeliţi s-au asimilat
cu maghiarii păgâni, dar mai ales cu creştinii. Cum s-ar putea imagina că Sfântul Ştefan,
care creştina cu foc şi sabie, dar mai ales Ladislau cel Sfânt, necruţător în fanatismul său, ar
fi tolerat în ţară vreun trib de religie iudaică? Doar evreul a fost şi mai eretic decât păgânul!
Un capitol interesant în istoria evreimii ardelene, îl reprezintă istoria evreimii
orădene. Lakos Lajos, şeful arhivei din Oradea, un om plin de bunăvoinţă, dar din păcate
lipsit de orizont cultural, a reconstituit pe bază de date arhivistice autentice istoria evreilor
orădeni 14 • Conferă o notă interesantă acestei lucrări faptul că autorul este un creştin. [... ]
El scrie despre evreii orădeni, care la sfârşitul sec. al XVIII-iea au întemeiat un oraş
evreiesc autonom. În condiţiile când evreii nu aveau dreptul să-şi cumpere teren de case în
Oradea şi în Olasig, colonelul Roth Gyărgy, comandantul de atunci al cetăţii militare din
Oradea, le-a aprobat (în 1783) să se aşeze în zona cetăţii denumită Subcetate. Timp de
decenii, pe acest teren, au locuit numai evrei care, în felul acesta, s-au putut constitui într-o
396
viaţă comunitară complet autonomă. Ulterior, s-au aşezat aici şi creştini, creând şi ei
comunitatea lor.
Viaţa evreiască comunitară în trecut

Doar cu 50 de ani în unnă evreii ardeleni trăiau încă o viaţă naţională complet
izolată, independentă de alte neamuri. Dacă atunci ar fi fost întrebat un evreu sau un creştin
ce sunt evreii, fără ezitare s-ar fi răspuns: o naţiune. Ceea ce atunci ar fi fost natural. Evreii
au locuit într-un cartier orăşenesc separat, au vorbit o altă limbă, au avut un port special, au
practicat o profesiune specifică, într-un cuvânt, s-au caracterizat prin toate trăsăturile unui
neam aparte. Şi-au păstrat această conştiinţă. Ba, mai mult decât atât, asuprirea exercitată
de neamurile din jur sau de naţiunea dominantă şi atitudinea lor dispreţuitoare i-a îndârjit în
dezvoltarea acestei conştiinţe. Evreii nu prea au fost consideraţi oameni; au fost obiectul
dispreţului. Invidia şi prejudecăţile au fost şi atunci ca şi astăzi mobilurile antisemitismului.
Au fost şi atunci ca şi astăzi prejudecăţi rasiale şi economice care au avut un substrat
mistic şi instinctual barbar. Atitudinea societăţii înconjurătoare i-a obligat pe evrei să ducă
o viaţă retrasă, în templele şi familiile lor. Despre contacte sociale nu putea fi vorba, deşi
mişcarea extrem de interesantă a sabatarienilor explodează în secolele XVI şi XVII, fapt
15
ce poate duce la concluzia că secuii ardeleni sau cel puţin apostolii sabatarienilor au avut
contacte cu evreii şi cunoşteau foarte bine religia lor. Cercetătorii acestei secte ardelene au
văzut cauza ivirii ei în căutarea adevărului de către reformatorii religiei de atunci şi în
creşterea prestigiului şi a cunoaşterii Vechiului Testament. Aceşti istorici nu văd nici o
legătură între sabatarieni şi evrei, deşi această iudaizare efectivă pennite concluzia că
spiritul şi modul de viaţă evreiesc au contribuit la ivirea respectivei secte, la cristalizarea ei
definitivă. Această ipoteză a noastră ar putea fi demonstrată sau desminţită de documente
istorice, care însă nu au fost încă cercetate. Astăzi ştim doar atât, că Pechy ben Simion 16,
conducătorul lor, cu sfârşitul lui tragic, în timpul peregrinărilor sale îndelungate în
străinătate, mai ales în Turcia, dar mai târziu şi aici în Ardeal, a avut contacte cu evreii şi a
pătruns în tainele învăţăturii iudaice şi ale limbii ebraice. În orice caz, pentru istoric ar fi o
preocupare interesantă să lămurească dacă începutul ieşirii evreilor ardeleni din ghetoul lor
spiritual nu se datorează cumva şi legăturilor avute cu secta sabatarienilor.
Viaţa comunitară evreiască din Ardeal până la emancipare a avut un caracter
autonom. Problemele interne şi le-au rezolvat în mod autonom. Conducerea aleasă a
comunităţii a exercitat nu doar funcţii administrative, dar şi judecătoreşti. Preşedintele
comunităţii purta titlul de ,jude evreu", iar preşedintele comunităţii din Alba Iulia, după
cum am mai arătat, a purtat titlul de „prim jude al naţiunii evreilor ardeleni". În mod cert,
titulatura a fost mai mare decât puterea şi rangul pe care le reprezenta, dar titulatura de
drept a fost într-adevăr judele evreilor ardeleni. Organizarea internă a comunităţii din Alba
Iulia este descrisă pe scurt de Eisler Matyas în studiul său intitulat „Şef-rabinii Ardealului"
(Az erdelyi orszagos forabbik). Alegerile judelui (parnas) şi ale juraţilor (memunim) erau
anuale având loc, întotdeauna, la sfârşitul sau la începutul anului calendaristic creştin, în
prezenţa reprezentantului episcopal. Pe lângă cei amintiţi, au mai fost aleşi gabai de
Talmud-Tora (epitrop pentru problemele învăţământului) şi doi gabai tedeca (epitropi de
binefacere), unul pentru comunitatea sefardă şi unul pentru comunitatea aşchenază. Este de
relevat faptul (şi din punctul de vedere al problemelor comunitare de astăzi este plin de
învăţăminte) că, deşi sub raport ritual, evreii din Alba Iulia s-au deosebit între ei, totuşi pe
planul reprezentării externe au constituit o unitate: juzii şi juraţii, ca membrii ai acestei
397
reprezentanţe, au fost comuni. Administraţia internă şi chiar şi rabinul au fost comuni, doar
templele şi ritul difereau. Scopul pentru care militează astăzi mişcarea naţională, şi anume
realizarea unităţii comunitare în relaţiile extracomunitare, a fost o realitate cu două sute de
ani în urmă aici în Ardeal.
Din conducerea comunitară au mai făcut parte machrike hamasz, adică o comisie
formată din 3-4 membri, aleşi pentru impunerea dărilor pe ţară şi a dărilor episcopale, gobe
ha misszim, cei care adunau dările, trei juraţi, care alcătuiau Bet-Dinul (forumul evreiesc,
sedes iudaica) care de multe ori s-a completat cu încă două persoane, iar când era ocupat
scaunul rabinic intra şi rabinul. Bet-Dinul a fost un tribunal cu putere, care judeca toate
litigiile ivite între evrei pe probleme civile şi religioase. Până unde s-a extins puterea
acestuia este greu de precizat, dar este sigur că în primă instanţă organele autonome alese
au îndeplinit funcţii administrative şi judecătoreşti legale. Evreii nu depindeau de stările
orăşeneşti, nu se aflau sub jurisdicţia lor, ci făceau recurs direct la Principe, respectiv la
episcop. În linii mari, aşa arăta şi organizarea internă a evreilor din Subcetate, cu deosebirea
că aici autoadministrarea avea baze şi mai largi. A fost o perioadă când nu numai litigiile
ivite între evrei erau judecate de tribunalul evreiesc de la Subcetate, dar acesta dădea decizii
şi în procese dintre evrei şi creştini. A fost un drept real care îşi avea rădăcinile în legi şi
dispoziţii domneşti.
Evreii s-au folosit din plin de aceste drepturi şi au protestat împotriva oricăror
ştirbiri.Pentru că în mod evident, de multe ori şi mulţi au vrut să ştirbească aceste drepturi.
Martonffy Iosif17 , episcopul Ardealului, a vrut să desfiinţeze autonomia judecătorească a
evreilor şi să-i subordoneze conducerii orăşeneşti din Alba Iulia. Această încercare, datorită
rezistenţei puternice a evreilor, a eşuat. În acest sens este relevant procesul care a avut Ioc
timp de opt ani, între epitropii comunităţilor evreieşti şi creştine de la Subcetate.
Comunitatea creştină (comunitas), care s-a înfiinţat mult după cea evreiască, a vrut să-şi
subordoneze comunitatea evreiască, să ştirbească atribuţiile judecătoreşti ale juzilor evrei
şi, în pofida taxei de toleranţă pe care o plăteau evreii, vroia să-i oblige şi la plata dărilor
generale, deşi ei au fost scutiţi de aceste dări.
A fost privit cu ochi răi faptul că evreii aveau o epitropie politică autonomă, că s-au
autoadministrat, că au avut tribunal propriu şi că şi-au distribuit între ei dările publice.
Creştinii au fost geloşi pe evrei şi au declanşat un proces al cărui scop evident a fost
desfiinţarea autonomiei comunitare evreieşti. „Evreimea - scria judecătorul comunităţii
creştine de la Subcetate - în denunţul ei către Tribunalul Cameea! nu vrea să depindă, să fie
administrată şi judecată de judecătorii comunităţii creştine de la Subcetate; se împotriveşte
din răsputeri ca Tribunalul de Ia Subcetate să judece litigiile lor comune cu creştinii.
În încheiere, judecătorul creştin a invocat un potop de plângeri şi acuzaţii contra
evreilor, cerând aplicarea unor reglementări stricte.
Comunitatea evreilor de la Subcetate a intrat cu demnitate şi curaj în lupta împotriva
comunităţii creştine şi, timp de opt ani, a dus o bătălie dârză pentru apărarea autonomiei,
până ce a reuşit să-şi impună dreptatea, salvându-şi în continuare pentru câteva decenii
(până în 1848) autonomia. Este un sentiment plăcut astăzi, într-o epocă infectată de
asimilism, să citeşti texte vechi şi să vezi cu ce caracter şi conştiinţă clară de neam s-a
autoapărat un mic grup al evreimii asuprite împotriva asimilării. Căci lupta evreilor de la
Subcetate nu a fost altceva decât o bătălie contra asimilismului.
Primul jude de atunci al comunităţii evreilor de la Subcetate a fost Mihaly Samuel 18,
strămoşul actualei familii Mihalyffy, un evreu dârz şi combativ, care la acuzaţiile
comunităţii creştine a răspuns prin memorii lungi, înaintându-le Scaunului Cameral.
398
„Juzii din Subcetate - scria prim-judele Mihăly - cer ca evreimea de aici să depindă
de juzii din Subcetate în toate privinţele, în afară de perceperea taxei de toleranţă şi de
judecata privată între evrei.
Dar nici această pretenţie nu este întemeiată; procesele noastre, în caz de recurs, sunt
judecate, de Ia caz la caz, în fata onorabilului şi nobilului Comital, a măritului episcop
[romano-catolic] sau a măritei Camere Regale, ei fiind domnii noştri de pământ sub a căror
jurisdicţie se află toată evreimea din Oradea. [... ]
Consiliul evreilor poate judeca şi acele cazuri în care sunt implicaţi şi creştini -
indiferent sub ce fel de jurisdicţie s-ar afla - dacă au vreo pricină cu un evreu. Noi aşa
interpretăm hotărârea onoratului Şi nobilului Comitat".
În final, judele Mihăly conchidea: „Toate aceste pretenţii izvorăsc de acolo de unde
ei se gândesc numai la ei, fără să ţină cont de acea lege creştină care spune: «Iubeşte-ţi
aproapele ca pe tine însuţi!»
Dar juzii din Subcetate, în calitatea lor de creştini, încalcă porunca lui Hristos atunci
când îi nedreptăţesc atât de mult pe sărmanii evrei. Iar juzii din Subcetate să nu se mire că
noi le spunem că sunt «aproapele nostru», fiindcă religia creştină ne spune şi nouă
«aproapele nostru»; iar dacă Consiliul din Subcetate n-ar fi ştiut acest lucru până acum, să
se adreseze unor preoţi-teologi mai de seamă[ ... ] şi să-i întrebe dacă este adevărat că etica
creştină susţine că evreul este aproapele creştinului.
Iar scriptura Vechiului Testament, care ne aparţine nouă, acordă cele mai înalte
titluri judecătorilor, numindu-i Dumnezei; ar fi păcat ca aceste înalte titluri să fie pătate cu
fapte nedemne, fiindcă judecătorii ar trebui să dea pilde bune norodului, nu să-l înveţe cum
să acţioneze contrar legii creştineşti, fiindcă pe acei epitropi care procedează aşa sfânta
scriptură a Vechiului Testament îi numeşte conducători orbi".
Dar judele Mihăly nu se mulţumeşte cu protestele şi instruirea juzilor, ci cere şi
satisfacţii pentru jignirile aduse evreilor de Consiliul creştinesc din Subcetate: „Şi fiindcă
nu s-au sfiit să numească întreaga noastră naţie ca fiind lipsită de conştiinţă, scria el,
spunând că este de rea credinţă şi infidelă faţă de creştini, că suntem păgâni ş.a., cerem, pe
baza Tripartitului, partea a II-a, articolul 72, ca fiecare membru al consiliului să fie
admonestat personal pentru această jignire a noastră, dându-ni-se astfel satisfacţia cuvenită;
în caz contrar, chiar în această săptămână vom trimite un emisar la Maiestatea Sa ori la
Consiliul Locutenenţial, spre a obţine satisfacţie.
Rămânem până la moarte slugi sărmane şi preaplecate ai onoratului şi nobilului
scaun domenial" 19 •
Cu astfel de cuvinte îşi încheie judele Mihăly memoriul adresat Scaunului Cameral.
Peste cinci ani, la 9 noiembrie 1803, Adunarea generală a Comitatului Bihor s-a pronuntat
în acest proces în favoarea evreilor, lăsându-le vechile lor drepturi.
Aspiraţii naţionale în trecut

Evreimea din Ardeal şi din Ungaria din acea vreme, cu o conştiinţă nealterată, s-a
considerat naţiune, şi când a cerut drepturi de la stăpânire nu a cerut doar drepturi
cetăţeneşti, ci şi o autonomie naţională reală. Sună ciudat şi neverosimil acest lucru astăzi,
cu o sută de ani mai târziu, când nepoţii acestor evrei neagă existenţa evreilor ca naţiune.
Deşi acte oficiale stau dovadă. În Muzeul Naţional Maghiar se păstrează memoriul pe care
evreii din Ungaria l-au înaintat Dietei în 1807 în interesul câştigării drepturilor lor.
399
Dimensiunile acestui articol nu pennit să publicăm memoriul integral, deşi fiecare cuvânt
este plin de învăţăminte pentru noi. Vom prezenta doar câteva fragmente mai importante.
„Subsemnaţii - aşa începe memoriul - datorită vicisitudinilor unui destin vitreg în
această Patrie Maghiară superbă am fost înjosiţi până la desconsiderare şi asupriţi cu multe
poveri excepţionale, cerem cu profund respect să fim în sfârşit scăpaţi prin lege de
comportamentele necontrolate faţă de noi şi să intrăm în drepturile societăţii în care trăim,
în rândurile cetăţenilor utili şi astfel să fim puşi în situaţia să achităm toate sarcinile publice
legale. Cerem ca, în numele articolului de lege 38 din anul 1791, să se decidă destinul
evreilor chiar de către apropiata Dietă".
După care unnează o revărsare de plângeri, sunt enumerate toate nedreptăţile şi
asupririle ce apasă asupra evreilor. Apoi se conchide: „Nu este deci de mirare că vitejia de
altădată a naţiunii noastre dispare treptat şi nici ca unii dintre noi, în astfel de împrejurări
nenorocite, să devină apatici, pierzând chiar şi simţul nobil al onoarei. Decăderea morală
care poate fi observată la unii trebuie atribuită numai asupririi". În memoriu se
demonstrează ce cetăţeni utili ar putea fi evreii dacă li s-ar acorda drepturi egale. În final,
sunt înaintate următoarele doleanţe concrete [„.]
„l. Să putem trăi în mod liber, confonn legilor lui Moise, în respectul obiceiurilor şi al
ritului nostru, şi în exercitarea liberă a acestora să fim ocrotiţi de lege. Iar, întrucât acei
oameni care încalcă legile religiei noastre pot fi foarte periculoşi şi pentru societate în general,
să nu se admită ca acele persoane din naţiunea noastră care încalcă legile religiei noastre să
treacă la altă religie, căci ei trebuie pedepsiţi confonn prevederilor noastre legislative.
2. Întrucât noi purtăm sarcini publice mult mai grele decât celelalte naţiuni din
cadrul Ungariei, dar suntem gata să ne sacrificăm viaţa şi averea pentru apărarea patriei,
chiar dacă nu beneficiem de toate avantajele care ni s-ar cuveni în numele unei elementare
dreptăţi de care se bucură celelalte naţiuni, cel puţin să fim scutiţi de obstacolele care ne
îngrădesc nu doar pe noi, ci întregul negoţ şi, împreună cu ele, fericirea publică.
3. Ca membrii naţiunii noastre să poată fi împărţiţi pe unnătoarele cinci stări: 1)
agricultori; 2) fabricanţi sau meseriaşi; 3) negustori; 4) cetăţeni; 5) negustori ambulanţi,
care să se menţină numai până atunci, până când naţiunea noastră va avea posibilităţile să
avanseze în domeniile meseriilor, fabricanţilor, agriculturii ş.a. Dar să avem posibilitatea să
ne cuprindem în careva din stări şi să ne aflăm sub aceeaşi jurisdicţie cu ei".
Asta au cerut evreii de la Dieta maghiară în 1807, în afara drepturilor cetăţeneşti
obişnuite. Cele trei puncte nu se referă la egalitatea în drepturile cetăţeneşti, care atunci nu
se numeau aşa, ci se cere o veritabilă autonomie naţională. Din punctul nostru de vedere,
astăzi este egal dacă au fost obţinute aceste drepturi sau nu. Important este faptul că au fost
cerute. Aceste trei puncte cuprind dreptul la judecarea autonomă a litigiilor proprii şi la o
viaţă economică autonomă, revendicări care au fost cerute pentru neamul evreiesc. Încă cu
100 de ani în unnă evreimea maghiară a revendicat drepturi nu pentru religia mozaică, ci în
mod clar pentru naţiunea evreiască. Dar, din păcate, neamul evreiesc era deja atunci într-o
stare de decădere morală, dar totuşi nu decăzuse atât de tare încât să-şi renege rasa şi
neamul. Acest fenomen a apărut mai târziu, când esenţa evreiască a fost transfonnată în
marfă în schimbul avantajelor aparente ale emancipării.
Emancipare şi asimilism
Revendicările nu au fost satisfăcute de Dieta din 1807 şi nu au fost satisfăcute nici
de următoarele diete la care a participat şi Kossuth Lajos, care a protestat vehement
400
împotriva faptului ca fiii unei naţiuni străine să fie înzestra~ cu drepturi din partea statului.
Numai în timpul luptei pentru libertate, sub presiunea afirmării de către evrei a unui eroism
şi a unei puteri de sacrificiu nepereche s-a înfăptuit emanciparea evreilor2°. Dar şi atunci s-a
plătit un preţ scump. Căci nu naţiunea evreiască şi nici măcar evreimea, ci cetăţenii
maghiari de religie mozaică au fost emancipaţi. La început a fost o împotrivire din partea
unor categorii de evrei faţă de o asemenea emancipare. Astfel, evreimea din Bratislava, care
în Ungaria, în special în rândurile evreimii religioase, a îndeplinit un rol conducător şi de
îndrumare, a adus la cunoştinţa unei diete anterioare printr-o adresă că nu doreşte o
asemenea egalizare în drepturi. Totuşi, majoritatea evreimii, care s-a săturat de asuprirea
multiseculară şi care tânja după libertate de mişcare şi dorea să respire liber, a acceptat cu
bucurie târgul propus, sperând că dacă vor deveni maghiari de religie mozaică atunci vor fi
oameni cu drepturi egale. De altfel, conştiinţa naţională nu s-a afirmat încă în forma sa
actuală şi evreimea, cu o religiozitate profund naţională, nu putea să vadă cu claritate
pericolele unei astfel de emancipări unilaterale; dimpotrivă, putea să creadă în mod
îndreptăţit că asigurarea prin lege a practicării libere a religiei ar putea să consolideze viaţa
religioasă şi naţională în acelaşi timp. Numai foarte puţine persoane au intuit, aproape
instinctiv, că prin această emancipare evreimea a fost împinsă spre o adâncă prăpastie în
care pot cădea mulţi, poate chiar neamul întreg. Suntem datori faţă de adevărul istoric cu
constatarea că în Ungaria acest târg s-a înfăptuit tacit, în timp ce emanciparea franceză
napoleoniană în schimbul acordării drepturilor egale a cerut deschis înlăturarea oricărui
conţinut naţional din religia evreiască, înscenând comedia de tristă amintire a convocării
Sanhedrinului 21 . În Ungaria, nu s-a pretins aşa ceva din partea evreilor, dar s-a considerat a
fi de la sine înţeles. Şi nici evreimea nu a protestat, căci în fruntea vieţii evreieşti s-a aflat
acea pătură subţire care nu a văzut în emancipare instrumentul care să ridice, să îndrepte şi
să consolideze evreimea gârbovită de prigoană, ci a văzut o spărtură prin care poate ieşi din
evreitate. Emanciparea l-a eliberat doar pe individul evreu, dar nu şi poporul evreu, şi din
acest motiv consecinţele ei binefăcătoare au fost resimţite doar de indivizi care s-au putut
dezvolta economic şi spiritual, în timp ce neamul şi conştiinţa de neam s-au atrofiat treptat,
mergând spre un declin total.
Acest compromis în emancipare a produs minciuna teoriei despre confesiune. La
început stingher, mimat (atunci încă toată lumea a simţit că e minciună), apoi, la îndemnul
direct al puterii, s-a afirmat tot mai zgomotos că nu există naţiune evreiască, că ea a murit şi
nu există decât o confesiune israelită iar membri ei, din punct de vedere rasial şi naţional,
sunt maghiari. Atunci încă nu se putea spune că sunt maghiari şi din punctul de vedere al
limbii, pentru că majoritatea evreimii nu ştia ungureşte (limba de comunicare a fost idişul,
iar limba oficială şi de corespondenţă a fost ebraica) şi deci, o dată cu teoria confesiunii,
trebuia pornită şi mişcarea de maghiarizare care să servească drept bază pentru construirea
minciunii. S-au creat asociaţii de maghiarizare cu scopul de a face din omul evreu un
degenerat maghiar. Statul maghiar, ticsit de naţionalităţi, a primit cu plăcere noua orientare
a evreilor, ba chiar a pretins-o prin măsuri directe şi indirecte. Aşa a apărut din politica şi
miopia egoismului puterii o ficţiune pe care, timp de o jumătate de secol, cercuri oficiale şi
neoficiale au considerat-o a fi realitatea însăşi. Pe această ficţiune s-a bazat evreimea din
Ungaria timp de 50 de ani. Masele evreieşti au crezut la început, desigur, că şefii lor au
comis o înşelăciune, vrând să facă un bine, pentru a determina şi prin aceasta puterea să fie
mai favorabilă evreilor, dar generaţiile următoare s-au născut în această minciună, crezând
în ea, găsind-o chiar firească. Din când în când însă, s-au derulat tragedii tacite, când a
început să se clatine solul pe care stătea minciuna, ameninţând cu prăbuşire tot ce s-a
401
construit pe ea. Dar toate acestea au fost doar fenomene sporadice, petrecute doar în unele
cazuri, iar evreimea, trecând peste ele cu o îngrijorare dureroasă, nu vroia să Ie observe,
căci dacă Ie-ar fi privit în faţă, atunci s-ar fi prăbuşit imediat tot în ce a crezut şi la care a
ţinut.
Spiritualul Schwachon a scris în al său Mansdrelpredikt că atunci când evreul a fost
scuipat în ochi, el a privit spre cer şi a întrebat: „Plouă?" Numai aşa, cu această
autoamăgire s-a putut menţine un timp îndelungat ficţiunea. Istoria evreiască din ultimele
decenii nu este, de fapt, altceva decât dezvoltarea acestei minciuni şi ducerea ei până la
absurd. Evreimea religioasă, în sânul căreia trăiau instincte populare inconştiente, a simţit
pericolul şi s-a înconjurat cu zidul chinezesc al legilor şi dogmelor, crezând că prin acest
zid nu va putea pătrunde această învăţătură destructivă. Nu a folosit prea mult, căci
minciuna a fost prea seducătoare, a spart zidurile, ducând cu ea părţi din ce în ce mai mari
spre prăpastia rătăcirii. Evreimea a alergat orbeşte şi cu siguranţa inconştienţei după o fata
morgana. Atâta timp cât cerul a fost liniştit şi senin, fata morgana a dansat acolo, pe
orizontul însorit, dar, conform legilor naturii, trebuia să vină şi zile înnorate, când se
destramă fata morgana. Probabil că au fost mulţi cei care au privit cu strângere de inimă
acest circ al înşelăciunii şi au ştiut că politica evreo-maghiară este un opium şi că după
beţie urmează trezirea amară, dar nimeni nu a avut curajul să urle. Şi dacă cineva ar fi ţipat,
nu ar fi fost ascultat. Căci ţipătul lui Herzl2 2 , care s-a auzit peste continente, aici a dat de
surzi.
În Ardeal, unde evreimea a trăit printre naţionalităţi ce aveau conştiinţă de sine, deşi
politica puterii a împins-o în faţă ca exponent al ungurilor, totuşi minciuna autonegării nu a
putut pătrunde atât de adânc ca în altă parte, căci aici evreimea trebuia să simtă tot timpul rasa
sa distinctă care nu poate fi ascunsă. În Ardeal, ritmul asimilării a fost încetinit de atitudinea
naţionalităţilor, care niciodată nu au scăpat din vedere să accentueze că şi evreimea este o
naţionalitate ce nu poate fi topită numai de dragul statisticii în naţiunea maghiară. Din punct
de vedere istoric, este logic şi de înţeles că năruirea minciunii trebuia să înceapă aici.
Evreimea în timpul războiului mondial

Procesul de cristalizare a conştiinţei naţionale a început o dată cu izbucnirea
războiului mondial. În cazul neamului evreiesc, cadrele acestui proces au fost definite de
sionism, în care această
cristalizare a îmbrăcat formele ei specifice.
Războiul mondial a creat noi relaţii între neamuri şi indivizi şi a rupt necruţător toate
acele relaţii care nu s-au bazat pe forţa coeziunii naturale. Ficţiunea „maghiarilor de religie
israelită" fusese acordată la ritmul liniştit al timpurilor de pace, însă în ritmurile alerte ale
războiului ea s-a transformat într-o disonanţă supărătoare. Încă în primii ani ai războiului a
devenit evident că s-a răsturnat acel echilibru liniştit care a existat între evreime şi
societatea din jur. Ziarele „în roz" ale regimentelor venite de pe front ridicau tot mai des
problema ce va fi cu noi, evreii? În timpul războiului, acea evreime din Ungaria, care până
atunci a refuzat orice comunitate cu fraţii ei din străinătate, vrând-nevrând a intrat în
legături mai strânse cu masele evreieşti din răsărit. Pe de o parte, ţara a fost inundată de
refugiaţi evrei din Galiţia şi Bucovina, pe de altă parte, combatanţii evrei de pe front au
ajuns în centrele evreieşti din răsărit, întrucât campania din Rusia s-a desfăşurat, din păcate,
în primul rând pe teritoriile locuite de evrei. În faţa evreimii din Ungaria, care a uitat în
câteva decenii trecutul ei amar, s-a dezvăluit din nou, în întreaga sa grozăvie, fatalitatea
destinului tragic evreiesc. Dacă până atunci şi-a astupat urechile Ia strigătele fraţilor ei
402
prigoniţi, acum trebuia să le audă, căci strigătele au ajuns până la ea. Dacă până atunci nu a
simţit că evreii sunt trataţi într-un anumit fel, acum a trebuit să simtă, dacă nu întotdeauna
pe propria-i piele, atunci pe pielea fraţilor ei. Soldatul evreo-maghiar a văzut
comportamentul trupelor de ocupaţie faţă de evrei pe teritoriile poloneze şi ruseşti şi, în
mod involuntar, s-a trezit în el solidaritatea frăţească. Pe front, unde s-a şters de pe oameni
vopseaua mai mult sau mai puţin nivelatoare a vieţii sociale şi au ieşit la iveală instincte
dintre cele mai adânci, soldaţii, dar mai ales ofiţerii, au început să simtă că noi suntem un
alt neam. Nu numai pentru că cei din jur ne „onorează" cu un comportament special, dar şi
pentru că gândim şi simţim altfel. Cei care au ajuns în prizonierat au cunoscut şi mai
profund această realitate. Cei care până atunci nu au ştiut nimic despre evreitatea lor, au
dobândit în prizonierat o conştiinţă naţională evreiască. Acolo lumea a revenit la adevărata
ei identitate.
În timp ce soldaţii pe front şi în prizonierat şi-au conştientizat evreitatea, acasă
conştiinţa de evreitate a început să se trezească sub presiunea antisemitismului crescând şi
tot mai neliniştitor. „Problema evreiască" a redevenit subiect de discuţie. Deşi conducerea
oficială a evreimii mai trăia sub vraja ficţiunii, masele s-au confruntat tot mai mult cu
evidenţele antisemitismului. Au avut loc şi acţiuni violente, mai ales la sate, unde s-au
incendiat casele unor evrei, iar în oraşe în sufletele evreilor a pătruns o frică neliniştitoare.
Evenimentele s-au precipitat în contextul transformărilor politice din anii 1918-1919.
Poporul nerăbdător a pornit la luptă contra evreilor, eliminându-i din rândurile sale. Acum
evreimea nu s-a mai gândit dacă este de rasă evreiască sau maghiară; a depăşit de acum
această problemă. Evreimea a început să privească în jur şi în situaţia ei izolată şi-a căutat
aliaţi, pe cineva cu care să se alieze în ceasurile de pericol, pentru a putea deveni stăpână pe
situaţie. Şi privind în jur, a fost întâmpinată cu răceală şi indiferenţă. Atunci a descoperit
evreimea că este singură, că nu are sprijin, că este lăsată să se descurce singură. A constatat
că nu are de unde să primească ajutor şi că forţa trebuia să vină din interiorul ei, asta fiind
singura salvare. În aceste clipe de deznădejde şi-a întins braţele spre fraţii săi, spre cele 15
milioane, şi a simţit clar că în mod fatal face parte din aceste 15 milioane, împreună cu care
formează o naţiune. În măsura în care a devenit conştientă de acest fapt, a slăbit sentimentul
de frică şi de singurătate. Frica şi consternarea s-au transformarea în conştiinţă de sine.
Evreimea a îndepărtat din interiorul ei iluziile nutrite timp de 50 de ani, a părăsit terenul
care se clătina sub ea şi s-a întors pe terenul ei sigur care îi aparţinea şi pe care, acum 50 de
ani, I-a părăsit de dragul unor himere. Atunci s-a creat Uniunea Naţională a Evreilor din
Ardeal; astfel, cotitura în planul conştiinţei s-a transformat în fapte.
Drumul reînnoirii
De fapt, la 20 noiembrie 1918 nu s-a întâmplat altceva decât că evreimea din Ardeal
a reluat firul propriei sale istorii, pe care l-a pierdut cu 50 de ani în urmă. S-a întors la
propriul său trecut. Dar nu s-a întors cu mâinile goale, a dus cu ea experienţa suferinţelor
sale. Asimilismul a fost marea şcoală a vieţii, taxa s-a plătit cu sânge, dar ce-i drept s-a
învăţat mult. Fără asimilism poate nu ar fi putut ajunge la noile forme ale vieţii naţionale,
sau cel puţin nu atât de rapid şi cu consecinţe revoluţionare. Sunt unii care afirmă cu
convingere că asimilismul a fost de-a dreptul o necesitate istorică fără de care evreimea ar fi
decăzut total în închisoarea neaerisită a ghetoului lipsit de lumină. Eu nu mă duc aşa
departe, dar recunosc şi afirm că asimilismul a îmbogăţit cu multe valori noi evreimea. În
anii asimilismului, au fost însuşite de evrei cultura occidentală şi europenismul care - pe
403
lângă toate păcatele şi erorile lor - reprezintă extraordinare valori umaniste. Poate din punct
de vedere teoretic aş putea demonstra că pentru asta nu a fost absolut necesar asimilismul,
dar numai astăzi pot demonstra acest lucru, când asimilismul a devenit anacronic. Istoria
este rar oarbă şi lipsită de logică sau ar fi o dovadă de subiectivism dacă am spune că
această epocă a evreimii iese din evoluţia lineară a istoriei. Astăzi, după eşuarea
asimilismului, sună firesc adevărul că numai înrădăcinaţi în solul nostru naţional putem
atinge înălţimile culturii universale, dar este problematic dacă în urmă cu un secol
evreimea, aflată în izolarea ghetoului, ar fi putut ajunge la cultura modernă fără să dărâme
aceste ziduri. Nenorocirea a început atunci când evreimea a mers mult mai departe în
dărâmarea zidurilor decât a cerut-o necesitatea istorică şi a dărâmat din gheto nu doar ce a
fost paralizant şi umilitor, dar şi ceea ce era frumos, etern şi original evreiesc.
Dărâmători patologici şi perverşi ai zidurilor şi-au ridicat de acum securea asupra
ultimelor rădăcini de zămislire a vieţii, când organismul total slăbit s-a revoltat contra
morţii. Şi evreimea s-a întors la noua ei viaţă: un om nou.
În evoluţia spirituală a mişcării evreieşti din Ardeal deosebim trei perioade.
Perioadele nu sunt despărţite prin graniţe rigide, nici prin date calendaristice; ca în toate
evoluţiile, şi aici transformările apar pe neobservate. Vor fi mulţi care vor întreba miraţi:
cum adică, întreaga mişcare are doar trei ani şi deja se disting trei etape în evoluţia ei?
Într-adevăr, de la începuturile ei mişcarea naţională evreiască din Ardeal a parcurs un drum
lung, vrând să recupereze cât mai repede omisiunile trecutului. De la organizarea dictată de
necesitatea autoapărării a ajuns la conştientizarea ideii naţionale evreieşti. Cu alte cuvinte,
la sionism. Cele trei perioade sunt: l) autoapărarea, dominată de caracterul egoist al
solidarităţii. Evreimea părăsită aleargă la fraţii ei şi se declară parte organică a naţiunii;
2) naţionalismul formal, când autoapărarea se transformă în mândrie, îmbrăcând forme şi
lozinci similare cu cele folosire de naţionalismele din jur. Se autoemancipează, dar numai la
suprafaţă, şi afirmă că este o naţionalitate la fel ca toate celelalte. Accentul acestui tip de
naţionalism cade pe forme şi sloganuri preluate de la alţii. Conţinutul adânc popular nu s-a
cristalizat încă; 3) naţionalismul sionist care este acum în formare, când se cristalizează
conţinutul, mişcarea se dezvoltă; accentul cade pe cultura naţională şi pe cultivarea unei
vieţi interne autentice. Pe prim plan intră marile ţeluri evreieşti universale, în primul rând
Palestina.
Autoapărarea
Distingerea perioadelor nu înseamnă că toată lumea le-a şi trăit. Mai sunt oameni
care şi astăzi trăiesc în prima perioadă, pentru care mişcarea nici astăzi nu înseamnă mai
mult decât o posibilitate de autoapărare împotriva unor atacuri corporale; pe de altă parte,
sunt persoane care încă de la început au purtat cu ele marea idee a celei de a treia perioade.
În acelaşi timp, numărul acelora pentru care scopul mişcării a fost naţionalismul formal este
mare.
Această sistematizare a conţinutului ideatic are în vedere mişcarea şi nu indivizii.
Însăşi mişcarea, ca formă de afirmare colectivă a evreimii ardelene, a parcurs aceste
transformări. Prima perioadă este doar etapa pregătitoare a mişcării; nu este încă mişcarea
propriu-zisă. În etapa a doua se afirmă esenţa: în febra haosului revoluţionar evreii ardeleni
realizează destinul lor comun şi vor să se apere împreună contra pericolului colectiv. Se
organizează pentru autoapărare. Însăşi respingerea ideii de resemnare este de importanţă
revoluţionară faţă de autonegarea asimilistă.
404
Tineretul evreu revenit de pe front, unde s-a apropiat tot mai mult de ideea evreităţii,
văzând situaţia tot mai ameninţătoare, îşi grupează forţele ca să apere cu arma în mână viaţa
şi averea evreiască. Aproape în toate marile centre din Ardeal se crează astfel de grupuri
care, într-adevăr, desfăşoară o activitate importantă. În Maramureş şi Sălaj, timp de câteva
săptămâni singura putere armată a fost cea a tineretului evreiesc organizat. Autoapărarea nu
a fost în mod unitar organizată. S-a afirmat pe plan local, aproape concomitent, în toate
localităţile. Evreimea, care până atunci a cunoscut doar resemnarea faţă de umilinţe şi
niciodată n-a avut curajul să se răzvrătească în mod deschis împotriva destinului ei, a văzut
deodată că se poate şi altfel, că are puterea să privească în faţă pericolele, dar numai dacă se
organizează şi are încredere în forţele proprii.
Această conştientizare a fost baza şi punctul de pornire pentru renaşterea conştiinţei
naţionale care în Ardeal, în ultimii 50 de ani, a fost într-un declin continuu.
Acum trebuia ţesut firul ideii mai departe: trebuiau trase consecinţele până la capăt
şi astfel a apărut de la sine necesitatea organizării întregii evreimi ardelene. Pentru toţi a
fost de la sine înţeles - exceptând câţiva asimilişti din oficiu - că organizarea autoapărării
are loc sub stindardul idealului naţional. Nici măcar conducătorii mai importanţi ai
maghiarilor nu au fost surprinşi de acest lucru. Iată un exemplu relevant în acest sens:
Imediat după înfiinţare, Uniunea Naţională Evreiască a pornit o acţiune energică pentru
înregistrarea pagubelor provocate de revoluţie, pentru ca, pe această bază, să obţină
despăgubiri de la stat. La data respectivă m-am dus la Grandpierre Emile, împuternicitul
guvernului pentru oraşul Cluj, luându-i un interviu în această problemă. Interviul a apărut
în primul număr al ziarului „Uj Kelet" 23 (Noul Răsărit), la 19 decembrie 1918, conţinând
printre altele următoarele:
„Consider că este foarte corect faptul că aţi inclus în programul dumneavoastră
înregistrarea pagubelor provocate de revoluţie, şi pentru că o astfel de organizare [ca aceea
a dumneavoastră] este mult mai dinamică şi dispune de mijloace mai eficiente decât
administraţia publică, ar fi de dorit - şi vă şi rog în acest sens - ca Uniunea Naţională
Evreiască să nu înregistreze doar pagubele provocate evreilor, ci să acorde atenţie şi
pagubelor provocate maghiarilor, căci, din câte vă puteţi da seama, înregistrarea iniţiată de
noi pro~resează foarte încet".
Imputernicitul guvernului de atunci a considerat atât de firească existenţa Uniunii
Naţionale a Evreilor încât a 'solicitat-o să îndeplinească şi nişte servicii din domeniul
administraţiei publice. Iar în ce-l priveşte pe Jâszi Oszkâr, ministrul Naţionalităţilor, în
noiembrie 1918 şi-a dat acordul oficial pentru crearea Uniunii Naţionale a Evreilor din
Maramureş. Noua formaţie a fost într-o armonie totală cu noul spirit al vremurilor. Numai
aceia au protestat care nu au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă avertismentele date de
evenimentele în desfăşurare.
Naţionalism
Organizarea evre1mu a început în întreaga ţară în forţă. Încă înainte de Marea

Adunare Generală de la Clu/ 4 a luat fiinţă, prin contribuţia profesorului Marmor, Consiliul
Naţional al Evreilor din Banat. Mobilul acestei organizaţii a fost, de asemenea,
autoapărarea. Dar perioada autoapărării a fost de scurtă durată, curând după ce a slăbit
tensiunea revoluţionară, mişcarea a trecut pe tărâmul naţionalismului formal. Acest
fenomen se explică prin faptul că acei care se ocupau de organizarea Uniunii erau în
majoritatea cazurilor sionişti, în principal studenţi sionişti (discipolii „Maccabeilor" din
405
Budapesta), ai „Ezrei din Cluj" care, cu ajutorul lozincii naţionale, au realizat un
compromis reuşit între lipsa de pregătire sufletească a evreimii ardelene (care a putut fi
câştigată numai cu un program evreiesc minimal) şi sionismul maximal. În această perioadă
a fost complet exilat din mişcare cuvântul sionist, căci acest cuvânt, graţie activităţii
denunţătoare dusă timp de decenii de presa asimilistă, ar fi fost pânza roşie incitatoare sau
cel puţin un factor de încordare pentru mase. Organizatorii mişcării au ştiut foarte bine că
idealul naţional evreiesc include în mod necesar ideea sionistă, dar accentuarea acestui
lucru nu ar fi fost folositoare.
Principiile „wilsoniene", adică „apărarea minorităţilor", „dreptul la autodeterminare",
acestea au fost lozincile cu care te puteai apropia de conştiinţa evreimii ardelene.
Într-adevăr, evreimea aproape că s-a îmbătat de aceste lozinci, nu doar aici, dar în întreaga
Europă orientală. Acesta este momentul când reprezentanţii sionişti apar în faţa Consiliului
celor zece al Conferinţei de Pace de la Paris (27 februarie 1919), când reprezentanţii
poporului evreu, după două mii de ani, s-au întâlnit pentru prima oară cu oamenii de stat,
discutând cu ei de la egal la egal, şi tot în această perioadă s-a constituit la Paris, pe lângă
Conferinţa de Pace, cu sprijinul susţinut al evreilor americani, Reprezentanţa evreimii, care
şi-a propus apărarea drepturilor minoritare ale evreilor din ţările diasporei. Revendicările au
avut un ecou larg şi evreimea a fost înclinată să vadă în desfăşurarea evenimentelor zorile
unei epoci mai bune şi mai drepte. Şi-a investit întreaga sa încredere şi speranţă în
sloganurile la modă. Organizarea sa a privit-o ca pe o acţiune politică sau, mai precis, de
politică externă şi a fost convinsă că după tratativele diplomatice, va urma automat
renaşterea naţională, despre care însă a avut doar noţiuni vagi. Aceasta este perioada
naţionalismului formal. Evreimea ardeleană a simţit în mod clar că în viaţa ei de până
atunci trebuia să se întâmple schimbări radicale, dar aceste schimbări le aştepta din afară,
venind de la tratatele pe hârtie pe care sunt înscrise drepturi politice şi recunoaştere
naţională. Revendicările şi le formulează numai faţă de alţii; condiţiile pentru noua ei
existenţă le aşteaptă de la popoarele lumii, ea însăşi nu elaborează încă programe proprii şi
nu-şi formulează exigenţele faţă de ea însăşi; deocamdată nu realiza că tot ce cere de la alţii
constituia doar cadrul pe care trebuia să-l umple cu conţinut şi că reînnoirea nu putea veni
decât din interior. Această perioadă se caracterizează printr-un entuziasm naiv şi speranţe
fantastice.
Acesta a fost momentul când a avut Ioc şi schimbarea imperiului în Ardeal. În
relaţiile dintre puteri s-au petrecut mutaţii zguduitoare; prăbuşirea revoluţionară va fi şi mai
cumplită; se prăbuşeau credinţe şi convingeri, şi sufletele evreieşti aflate deasupra acestui
vârtej se agăţau instinctiv şi tot mai puternic de ideea naţională evreiască, aparent singurul
punct solid în acel moment. Mulţi dintre cei care până atunci priveau mişcarea cu o
indiferenţă rece sau chiar cu o antipatie nedisimulată, acum au venit plini de entuziasm în
tabăra celor care îşi asumau evreitatea, sperând să dobândească mai multă siguranţă în acest
context. Politicienii români ardeleni au salutat cu simpatie deschisă noua orientare
evreiască. Tabăra mişcării naţionale a crescut fantastic, dar se poate observa că mulţi nu au
devenit adepţi ai noilor sloganuri din convingere, ci se lăsau conduşi numai de calcule
oportuniste. Mişcarea era ameninţată de pericolul conjuncturalismului. Este relevant în
acest sens un articol apărut în „Uj Kelet", din 13 februarie 1919, intitulat „Nu vă chemăm la
strângerea recoltei": „Ne adresăm acum - se scrie în articol - acelora pentru care idealul
naţional evreiesc nu este o problemă de principii, ci o renunţare la principii, care au încheiat
doar un compromis dar nu s-au convertit, care au făcut un nou compromis cu ei înşişi şi cu
lumea pentru ca să poată bate la uşa unui nou paradis. Acestora le trimitem mesajul nostru
406
alarmant. Noi nu chemăm la strângerea recoltei. În faţa noastră stă o muncă uriaşă,
istovitoare".
Cei care au îndrumat mişcarea au observat această abatere şi s-au străduit să păstreze
puritatea scopului. Dar va trebui să treacă încă multă vreme până când mişcarea a putut să
iasă din chingile formalismului şi ale sloganurilor. Nici conducătorii nu au văzut clar calea
de ieşire din haosul concepţiilor. Scopul a fost fixat: trebuia organizată evreimea ardeleană
maturizată din punct de vedere naţional. Dar cum? Cu ce mijloace? Cât timp ideea
naţională a fost doar slogan, în privinţa organizării naţionale s-au manifestat concepţii
diferite, care au putut fi împăcate doar atunci când mişcarea a intrat în mod deschis pe
făgaşul naţionalismului de orientare sionistă, care a definit clar direcţia dezvoltării. Dar
perioada naţionalismului formal în cadrul mişcării din Ardeal a fost perioada rătăcirilor şi a
căutărilor adevărului. Conducătorii, care în majoritatea cazurilor au devenit militanţi pentru
cauza evreiască datorită încercărilor suferite în zilele revoluţiei, au pornit de la
considerentul că organizarea naţională este o necesitate pentru fiecare evreu, motiv pentru
care toţi evreii trebuiau să intre în organizaţie. Aşadar, concepţia a fost o organizaţie
unitară, atotcuprinzătoare, în care poate intra orice evreu; ba mai mult, prin apartenenţa sa
la evreitate este membru în mod automat, indiferent de convingerile sale intime sau politice.
Primul statut al Uniunii Naţionale Evreieşti s-a şi elaborat în acest spirit. Cât timp în
naţionalismul evreiesc nu s-a văzut altceva decât o bază pentru cucerirea unor drepturi
politice, economice şi culturale, deci câtă vreme mişcarea nu a avut alte scopuri decât
satisfacerea unor revendicări cerute de la lumea din afară, această concepţie nu părea
utopică. După cum autoapărarea politică nu era o problemă utopică, ci dimpotrivă, o
realitate impusă. Dar mişcarea nu s-a putut opri numai la revendicările adresate celor din
afară; ea nu a putut împietri în formele impuse de interesele egoiste de moment, ci s-a
dezvoltat mai departe ca un organism viu şi a ajuns în acea fază în care a formulat şi
pretenţiile sale faţă de evrei, când s-a cristalizat tot mai clar programul intern, care nu căuta
înnoirea în drepturile câştigate de la alţii, ci intenţiona să-şi formeze forţele regeneratoare
chiar din rândurile evreimii. Scopurile egoiste imediate au fost înlocuite cu scopuri
universale mai îndepărtate. Revendicarea Palestinei, care la început a fost considerată un
balast şi a fost propovăduită sub forma unei frazeologii neconvingătoare, s-a situat în
fruntea programului şi, treptat, a început să se restabilească echilibrul între scopurile vieţii
de galut şi Palestina. Din moment ce mişcarea începuse să capete acest conţinut, construirea
unei mişcări unite devenea din ce în ce mai nerealizabilă. Căci o organizaţie unitară care să
cuprindă toţi evreii trebuia să aibă un program minimal, adică un astfel de program care să
fie acceptat şi de cel mai neevreu dintre evrei. Dar mişcarea, în dezvoltarea ei, a formulat
astfel de revendicări care puteau fi asumate numai de acele persoane care în procesul de
conştientizare a evreităţii au atins un anumit nivel. Conducătorii mişcării au conştientizat
acest lucru cu preţul a numeroase experienţe nereuşite şi amare. Dar a venit timpul ca ei să
observe că o mişcare unitară poate fi creată dacă din program se şterg revendicările cu
conţinut naţional şi recurg la naţionalism doar ca firmă şi slogan. Cu alte cuvinte, ar urma
să fie sacrificate realizările de până atunci pentru un experiment de valoare incertă. Căci
situaţia a fost de aşa natură, încât în mişcare s-au concentrat toate forţele naţionale
adevărate, iar evreimea rămasă în afara mişcării, fie că s-a îndepărtat atât de mult de
evreitate, încât nu mai putea să conteze ca factor activ, fie, din cauza fanatismului religios
exagerat şi a altor subiectivisme, a respins poziţia militantă. Aşadar, organizaţia unitară ar fi
putut prezenta în cel mai bun caz o creştere numerică şi doar actualitatea politică ar fi
impus-o ca o necesitate. Este mai mult ca sigur că dacă va sosi timpul, şi el va sosi în mod
407
cert, atunci se va crea şi organizaţia politică şi economică unitară a evreimii ardelene. Dar
această organizaţie, deşi va fi creaţia organică şi consecinţa logică a mişcării naţionale
evreieşti,nu va fi mişcarea însăşi, ci doar o ramificaţie care îşi va trage seva din marele
trunchi comun, din ideea evreului străvechi.
Naţi,onalismul sionist
Această recunoaştere a eliberat mişcarea de ispitele apăsătoare, de punctele de
vedere lăturalnice şi a dus-o în evoluţia ei spre a treia etapă - la sionism. Declararea
deschisă a acestei metamorfoze decisive s-a produs la prima conferinţă sionistă întrunită la
Cluj în noiembrie 1920. Mişcarea a rupt cu politica de compromisuri care s-a dovedit
corectă în prima perioadă, dar a devenit din ce în ce mai demoralizatoare pentru că, pe de o
parte, în unna războiului şi a revoluţiei s-a produs un proces de cristalizare în conştiinţa
evreimii ardelene; pe de altă parte, relaţia noastră cu mişcarea evreiască universală ne-a
obligat la o luare de poziţie hotărâtă. Trebuia clarificată relaţia mişcării evreimii ardelene
cu mişcarea sionistă. O anumită legătură a existat din momentul pornirii, dar aceasta a fost
nesistematică, facultativă şi întreţinută mai degrabă de persoane în mod individual. Prima
Conferinţă din Cluj a declarat în sfârşit oficial că Uniunea Naţională a Evreilor din Ardeal
este parte constitutivă a organizaţiei mondiale sioniste şi, ca atare, plata cotizaţiei se va face
în şekeli 25 • Astfel, evreimea din Transilvania s-a integrat în viaţa celor 15 milioane de evrei
[... ] Avântul ebraizării, înfiinţarea noilor şcoli elementare şi medii evreieşti, asociaţiile
sportive evreieşti, instituţiile culturale, interesul crescând pentru Palestina - sunt tot atâtea
rezultate ale acestei perioade [... ] Aşadar, mişcarea a atins faza de cristalizare a ideii
naţionale evreieşti. Din acest moment, s-a încheiat o perioadă începută acum 50 de ani,
când evreimea a deviat de la drumul vieţii naţionale. Acum a revenit la această viaţă.
Scopul cel mai important al acestei scrieri nu este altul decât legarea între ele a două
etape, între care se situează ruptura asimilistă ce a durat 50 de ani. Am vrut să arăt că
mişcarea naţională evreiască nu este nouă, că evreimea a trăit pe aceste meleaguri ca
naţiune şi aşa doreşte să trăiască şi în viitor.
Articol publicat în: ,,Az Uj Kelet Evkonyve" (Anuarul Ziarului „Noul Răsărit), (1921-1922), p. 41-53.
NOTE
I. Studiul lui M. Eisler despre trecutul evreilor din Transilvania este inclus în antologia de fa\ă. (L.8.)
2. Lllwy Ferenc, rabin, savant, a fost instalat în func1ia de şef-rabin al evreimii din Tg. Mureş în anul 1903. (L.8.)
3. Referirea se face la războaiele purtate de Decebal în sec. I e.n. Afirmatiile în legătură cu un ajutor acordat de
evrei lui Decebal nu sunt susţinute de mărturii documentare. (L.8.)
4. Vezi în acest sens studiul dr.-lui M.A. Halevy, Comunităţile, inclus în antologia de faţă. (L.8.)
5. Cea mai veche piatră funerară găsită în cimitirul evreiesc din Timişoara îi aparţine medicului sefard Asael
Azriel, înhumat în anul 1636, fapt ce demonstrează existenta certă a unei comunităţi la începutul sec. al
XVII-iea. V. IMER, li/I, Addenda, p. 211, doc. XXXVIII. (L.8.)
6. V. în acest sens IMER, I, p. 54, doc. 62. (L.B.)
7. Afirmaţia se bazează pe o informaţie provenită din sursă evreiască Zrido Lexicon, Budapesta, 1929, p. 333. (L.8.)
8. Referirea se face la diploma de privilegii acordată de principele Gabriel Bethlen. V. IMER, I, p. 102-103, doc.
119. (L.8.)
9. Referirea se face la hotărârea Dietei din 1653. V. IMER, I, p. 105, doc. 122, nota 2. (L.8.)
408
IO. Referirea se face la bătălia de la Mirăslău împotriva lui Mihai Viteazul. V. studiul dr. W. Filderman inclus în
antologia de fa\ă. (L.B.)
11. Referirea se face, probabil, la hotărârea Dietei din Alba Iulia, din 20 manie 1650, care a adoptat măsuri
restrictive privind panul evreilor. V. !MER, I, p. 114, doc. 137. (L.B.)
12. Vezi studiul lui M.A. Halevy, Comunităţile, inclus în antologia de faţă. (L.B.)
13. În succesiunea rabinilor din mijlocul secolului al XVIII-iea, lochanan ben !sac este al patrulea (1758-1760);
urmează Benjamin Zeev Wolff (1764-1777). (L.B.)
14. Referirea se face la Lakos Lajos, A varadi <,ridosag tărtenete hiteles leve/tari adatok a/apjan (Istoria evreilor
orădeni pe baza datelor arhivistice autentice), Oradea, 1912. (L.B.)
15. În legătură cu această sectă vezi Eisler Matyas, nota 19. (L.B.)
16. Pechi Simon (c 1567- c 1639). Om de stat, poet, conducătorul sectei sabatarienilor. (L.B.)
17. Referirea se face la episcopul romano-catolic Iosif Manonffy (1746-1815), episcop între anii 1799-1815.
(L.B.)
18. Sfârşitul secolului al XVIII-iea, începutul secolului al XIX-iea. (L.B.)
19. Extras din protestul lui Mihaly Samuel adresat Scaunului Domenial la 21 mai 1798. V. !MER, IU2, p. 477-451,
doc. 311. (L.B.)
20. La 16 noiembrie 1867, Consiliul de Miniştri a adoptat proiectul de lege al emancipării civile şi politice a
israeli\ilor; la 26 noiembrie a fost aprobat de împărat şi la 28 decembrie a fost promulgat anicolul de lege.
(L.B.)
21. Referirea se face la Sfatul Rabinic convocat de Napoleon I pentru data de 9 februarie 1807. Scopul a fost ca
reprezentanţii evreimii europene să renun\e, în ~chimbul emancipării civice, la orice preten\ie ca evreimea
să fie considerată na\iune. (L.B.)
22. Theodor Herzl (1860-1904), întemeietorul sionismului modern. (L.B.)
23. Cel mai imponant ziar al evreimii din Transilvania. Redactor şef a fost Manon Emil. A apărut la Cluj la
19 decembrie 1918. A fost interzis de guvernul maghiar în anul 1940, după ocuparea Transilvaniei de
nord-vest. (L.B.)
24. Referirea se face la adunarea din 20 noiembrie 1918, când s-a constituit Uniunea Naţională a Evreilor din
Ardeal. (L.B.)
25. Monedă palestiniană şi, ulterior, a Statului Israel. (L.B.)
409
DR. AVRAM MEIR HALEVY (1900-1972)
Rabin savant şi filosof, istoric şi orientalist
Note biografice
S-a născut la Piatra Neamţ, la 3 aprilie 1900. Doctor în litere la Paris. Absolvent
al Şcolii de înalte studii religioase de la Sorbona, al Seminarului israelit din capitala
Franţei, al Şcolii de arheologie de la Louvre.
Activitatea rabinică a început-o în anul 1926, slujind în marile sinagogi din
Bucureşti. În Sinagoga Mare a slujit 7 ani, iar în 1936 a fost instalat în funcţia de rabin al
templului Unirea Sfântă.
A fost printre iniţiatorii, îndrumătorii şi redactorii celor mai importante reviste de
cultură iudaică din Iaşi şi Bucureşti, din perioada interbelică, respectiv „Sinai", revistă de
studii iudaice (an I, nr. 1-4, 1926, laşi; an II, nr. I, 1927, Bucureşti), „Buletinul Societăţii
de studii iudaice din România" (Bucureşti, noiembrie 1928); „Sinai'', Anuar de studii
iudaice, Societatea de studii iudaice din România (Bucureşti, 1928-1933 ); Buletinul
Bibliotecii, Muzeului şi Arhivei istorice a Templului Coral (Bucureşti, 1935-1939). A
fost printre fondatorii Societăţii de studii iudaice în România; directorul Institutului
evreo-român; conservator al Bibliotecii, Muzeului şi Arhivei istorice a Templului Coral
din Bucureşti.
În domeniul istoriei evreilor din România, dr. M.A. Halevy trebuie considerat
creator de şcoală atât pentru stabilirea categoriilor de izvoare de primă importanţă în
vederea înţelegerii esenţei istoriei evreilor cât şi pentru demersul său analitic, şi definirea
complexă a tematicii istoriei evreilor din România. Deşi lucrările sale sunt risipite în
numeroase publicaţii evreieşti din România, Franţa, Polonia, SUA, Israel ş.a., totuşi ele
se constituie într-o operă istoriografică închegată, în care se cuprind sinteze istorice,
monografii de instituţii şi biografii de personalităţi, o istorie economică, culturală şi
cultuală a evreimii române, atât în relaţie cu societatea românească, cât şi în relaţie cu
istoria universală a evreimii. Bazat pe prelucrarea critică a izvoarelor, dr. M.A. Halevy a
creat o operă istoriografică în care a pus în evidenţă fapte şi evenimente dar şi procese
istorice specifice devenirii evreilor pe meleagurile româneşti.
M.A. Halevy are importante contribuţii şi în domeniile numismaticii, al orienta-
listicii, în istoria medicinii şi, nu în ultimul rând, în domeniul ştiinţei iudaismului.
A scris în limbile română, franceză, ebraică şi idiş.
În 1963, a emigrat în Franţa, unde a decedat în 1972.
Lucrări în limba română despre istoria evreilor din România:
Bibliografie selectivă:
- Din arhiva iudaismului român:
- Documente din secolul XVI cu privire la comunitatea spaniolă din Bucureşti.
- Comunitatea din laşi în literatura rabinică veche a Poloniei (înainte de 1648). în
„Sinai", Revistă, anul I, nr. 4, iulie-august 1926, laşi, p. 69-76.
- Problema hazarilor şi comunitatea evreiască din Cetatea Albă pe la 1300, în „Sinai",
Revistă, anul II, nr. I, 1927, Bucureşti, p. 9-13.
- Consultaţiile rabinice ca izvoare de istorie evreo-română, în „Sinai", Anuar, vol. I, 1928,
Bucureşti, p. 7-10. Vezi şi Ţicu Goldstein, 1996, p. 220-226.
- Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu evreii, în „Sinai", Anuar, voi. II, 1929, Bucureşti, p. 39-48.
410
- Comerţul evreiesc în timpul lui Ştefan cel Mare, în CI, anul XXII, nr. 25, Bucureşti, 6 iulie
1930, p. 2. (Istoria evreilor din România).
- Din istoria evreilor români. Medicul evreu al lui Ştefan cel Mare, în CI, anul XXII, nr. 36,
Bucureşti, 19 octombrie 1930, p. 3.
- Comunităţile evreieşti din laşi şi Bucureşti până la z.averă (1821), în „Sinai", Anuar, voi.
III, 1931, Bucureşti, p. 11-112.
t - Sinagoga Mare din Bucureşti. Schiţă istorică alcătuită cu prilejul târnosirii de iznoavă
a sfântului locaş la cea de-a 85-a aniversări a întemeierii sale. Bucureşti, 5691-
1931.
- Istoria evreilor români după relaţiile călătorilor, în CI, anul XXIII, nr. 14, Bucureşti,
26 aprilie 1931, p. 2.
- Conferinţa de la Focşani din 1882, AEIR, 1932.
- Contribuţiuni la istoria evreilor din România, Institutul de istorie evreo-română,
Bucureşti, 1933, 41 p.
- Problema cazarilor în lumina ultimelor cercetări, în CI, anul XXVII, nr. 29, Bucureşti,
27 septembrie 1935, p. 7.
1- Monografia istorică a Templului Coral din Bucureşti, (5695-1935), Bucureşti, 1935.
191 p.
- Tiparul evreiesc în România, în CI, anul XXVIII, nr. 22, Bucureşti, 7 iunie 1936, p. I.
• - Templul „ Unirea Sfântă" din Bucureşti. Monografie istorică publicată cu prilejul
sărbătoririi centenarului enoriei 1836-1936, Bucureşti (5698-1937), 80 p.
- Ce limbi au vorbit odinioară evreii în Ţările Române? În „Cultura", Bucureşti, an I,
seria II, nr. 1, mai 1937.
- O mărturie uitată cu privire la Malbim, în CI, anul XXXII, nr. 26, Bucureşti, 15 iulie
1939, p. I.
- Digresiuni istorice: Sionismul în România acum o sută de ani, în CI, anul XXXII, nr.
27, Bucureşti, l august 1939, p. l.
- Polemicile fecunde acum optzeci de ani - Rabinul M.L. Malbim, admiratorii şi
adversarii săi, în „Cultura", Bucureşti, anul III, seria II, nr. 1, 1939, p. 10-11.
- Primul ziar în ebraică din România: „ Koror ha-itim ", 1855, în „Cultura", Bucureşti,
anul III, seria II, nr. 3, noiembrie 1939, p. 11-13.
Biobibliografie
- S. Podoleanu, 60 de scriitori români de origine evreiască, Bucureşti, 1935, p. 143-149.
-Ţicu Goldstein, 1996, p. 218-226.
- Ţicu Goldstein, Dr. M.A. Halevy. O viaţă dedicată iudaismului, Buletinul C.S.l.E.R„
nr. 6, Bucureşti, 2000, p. 12-16.
- Dr. G. Brătescu, Contribuţia lui M.A. Halevy la istoriografia medicală, loc. cit„ p. 17-21.
411
DR. M.A. HALEVY
PROBLEMA HAZARILOR
ŞI
COMUNITATEA EVREEASCĂ DIN CETATEA ALBĂ
PE LA 1300
În epoca marilor invaziuni barbare din Evul Mediu, imensa stepă dintre Don şi
Volga era ocupată de un neam de rasă mongolă, numeros şi puternic: hazarii. Pe la mijlocul
secolului VIII, un călător evreu, cu numele de Isac Singiari, originar din Mesopotamia,
converti la judaism pe principele lor, Bulan. În curând, Legea lui Moise şi a lui Israel
deveni religia dominantă a hazarilor; curtea, demnitarii, notabilii, precum şi o parte
însemnată din popor părăsiră în massă păgânismul, făcându-se evrei. Când, în 958, Hasdai
ibn 'Şaprut, ministrul evreu al califului din Cordova Abd-el-Rahman III, adresă faimoasa sa
misivă către regele Iosef, urmaş al lui Bulan, în Hazaria trăiau laolaltă „israeliti, ismaeliti
(mahomedani), creştini şi alte neamuri". Stăpânirea poporului de prozeliti se întindea
pe-atunci peste vastul basin al Mării de Azov, din Caucaz până la Nipru şi până în Crimeea.
După moartea lui Iosef, steaua hazarilor apuse repede. Statul lor căzu, către 989, sub
loviturile cuceritorilor din Kiev şi Bizant. Vladimir cel Mare şi Vasile II Porfirogenetul îşi
împărtiră prada: ruşii, ocupară cea mai mare parte a tării, interiorul, pe când porturile
greceşti, aflându-se sub oblăduirea Imperiului din Orient, se multumiră cu teritoriul riveran.
Comertul bizantin putea să se desvolte, de-acum înainte, în pace. Dar ce deveniră de atunci
hazarii? Pe ultimul lor rege învingătorii l-au dus în robie. Care fu însă soarta poporului său?
Se întelege că multi dintre hazari au trebuit să-şi găsească moartea în război, că o parte
considerabilă a populatiei a trebuit să fie luată în captivitate, că resturile celor învinşi,
asupriti cu cruzime din motive politice şi prigoniti din cauza religiei lor (erau doar evrei!!),
nu şi-ar fi putut duce mai departe o viată proprie, mentinându-se ca un organism etnic. Dar
oricât de crâncen ar fi fost cel din urmă război, oricât de nefaste ar fi putut să fie urmările
lui, trebue să admitem a priori că neamul hazarilor nu s-a stins în tragedia natională de la
finele veacului X, cu toate că informatiunile ce le detinem în această privinţă de la geografii
sau călătorii Evului Mediu sunt foarte vagi, dacă nu şi improbabile. „Ţara" şi „Marea
hazarilor" sunt mentionate până şi în secolul lui Ludovic XIV. Şi mai târziu, mai recent, ni
se vorbeşte de existenta unui trib de „Khazari" sau „Kadjari" pe coasta Mării Caspice, în
Astrabat. Dar nu mai e vorba de evrei, de descendentii prozelitilor din timpurile lui Bulan şi
ale succesorilor săi.
În literatura rabinică medievală, hazarii aparţin unui trecut istoric. Pe la 1140, marele
poet-filozof luda Halevy 1 utilizează tema convertirii lor la judaism în nemuritoarea sa
scriere teologică „pentru apărarea credintei persecutate" (Kozari). Tot în veacul XII,
cronicarul Abraham ibn Daud 2 ne vorbeşte în al său Sefer Hakabala de nişte urmaşi de-ai
regelui Iosef, cari s-ar fi aflat la Toledo şi cari l-ar fi asigurat că „Hazarii tin de legea
rabinilor", adică nu sunt caraiti. Călătorul contimporan Petahia din Ratisbona3 întâlneşte şi
el hazari evrei în regiunile Donului (1176) ... Totuşi, câţiva critici au negat istoricitatea
trecerii hazarilor la religia lui Israel, dacă nu şi existenta lor însăşi. Documentul principal,
care ne relatează evenimentul în chestiune, îl constitue schimbul de scrisori între Hasdai ibn
Şaprut şi regele Iosef. Scrisorile fiind editate în 1575, s-a contestat autenticitatea lor. Spre
412
exemplu, celebrul umanist Ioan Buxtort4 care Ie tipări în fruntea operei lui Iuda Halevy
(Liber Kozari, Base), 1660) - cartea fusese tradusă din arăbeşte în ebraică de I. ibn Tibon -
nu credea nici c-ar fi fost odată o ţară a hazarilor, deoarece ea e pomenită numai de autori
evrei. Argument nu tocmai decisiv, chiar dacă ar fi adevărat. Dar, după textele arabe,
publicate de E. Cannoly 5 şi de ultimii cercetători, atât existenţa hazarilor, cât şi judaizarea
lor nu mai pot fi puse în discuţie. Să cităm pe autorii din veacul X. lbn-Haukel (921) scrie
despre Hazaria: „Israeliţii sunt cei mai puţin numeroşi din locuitorii ţării; cei mai mulţi sunt
mahomedani sau creştini, dar regele şi principalii demnitari ai statului sunt evrei". Iar
Masud 6 (943) afirmă: „Regele, curtea şi toţi (!) hazarii profesează religia evreească; ei au
îmbrăţişat această credinţă în timpul califului Harun-el-Raşid" .
7
Ceea ce ne pare nouă suspect în răspunsul regelui Iosef la scrisoarea lui lbn Şaprut
este afirmarea că hazarii observă „Mişna şi Talmudul". O credem a fi o alegaţiune
tendenţioasă Ia adresa caraiţilor. Am văzut că şi Abraham ibn Daud insistă asupra faptului
că hazarii sunt rabaniţi. Dar asta întăreşte tocmai ipoteza convertirii hazarilor Ia judaism. E
foarte probabil că prozeliţii mongoli n-au fost evrei integrali, că n-au putut practica toate
prescripţiunile şi obiceiurile evreeşti. Şi asta din motive raţionale. Evreismul lor a trebuit să
fie un judaism mai mult biblic decât talmudic şi rabinic. Caraiţii le considerau deci ca ai lor,
pe când Sinagoga tradiţionalistă şi le revendica şi ea la rândul ei. Că religia Bibliei
convenea mai bine hazarilor, se poate vedea şi din următorul fapt: În Kozari, Iuda Halevy
invoacă în mod principal şi principial Legea scrisă, mozaică şi profetică, într-un cuvânt
Biblia; Legea orală, adică aceea din Mişna şi Talmud, rămânând pe cel de-al doilea plan.
Un zelator modem al doctrinei rabanite, David Neto, compuse astfel un nou Kozari („Partea
doua"), ca supliment la monumentul capo d'operă de filozofie religioasă a lui Halevy.
Mate-Dan - aşa e titlul cărţii - este o lucrare de polemică apologetică, în contra
caraismului.
Pe baza consideraţiunilor de mai sus, am putea reconstitui o veche şi plauzibilă
ipoteză. Încă din îndepărtatul Ev Mediu, partea meridională a Rusiei, şi cu deosebire
peninsula Crimeică, conţine un mare - dacă nu şi cel mai mare - număr de caraiţi. Nici în
Irak, patria sa de origină, nici în Palestina, care deveni centrul său de gravitaţiune, nici în
Egipt, unde fusese atât de puternic încât dădu de furcă şi lui Maimonide8 - „Vulturul
Sinagogii" - caraismul n-a putut subsista. Singura ţară în care a prins rădăcini adânci e
Crimeea; de acolo se trag şi cele câteva comunităţi răzleţe din Volinia, Galiţia şi Lituania.
Astăzi, cea mai mare parte a caraiţilor trăeşte în Taurida. Ei vorbesc tătăreşte, posedă până
şi o versiune a Bibliei în idioma turanică, şi, în majoritatea lor, au tipul mongol. Unii
savanţi i-au considerat ca fiind veniţi din Asia Mică sau din Bukhara. Presupunerea e
posibilă în parte, dar e improbabilă în totalitatea ei. Oare n-am fi mai aproape de adevăr
dacă am atribui, într-o anumită măsură, o obârşie hazară caraiţilor din Crimeea? Ipoteza nu
e temerară: dacă s-a combătut antisemitismul pe tema unităţii şi purităţii rasiale la evrei,
invocând amestecul hazar (vezi: A. Leroy-Beaulieu9, Renan 10 etc.), de ce n-am aplica-o
unui grup evreesc, al cărui caracter etnic e cu deosebire mongol, şi care locueşte chiar într-
un colţ al Hazariei?
E adevărat că raportul istoric hazaro-carait a fost exploatat în contra drepturilor
evreeşti în Crimeea, ca şi în Rusia toată. Vechea teză ţaristă era: Caraiţii sunt adevăraţii
evrei; numai ei merită cetăţenia rusească. De altfel, nerecunoscând autoritatea Talmudului -
teribila bete noire a antisemitismului ignorant - nu li se poate imputa nici o vină
,jidovească". S-a mai pretins că comunităţile caraite de pe coasta septentrională a Mării
Negre ar fi moştenitoarele directe ale coloniilor evreeşti din antichitate, din diaspora greco-
413
romană şi bizantină; rabaniţii fiind venetici. Cu documente false şi monumente apocrife sau
închipuite, faimosul erudit Abraham Firkowitsch 11 , reprezentantul contimporan al
caraismului, a dat o valoare ştiinţifică diverselor ipoteze tendenţioase. În realitate,
aşezămintele evreeşti din epoca greco-romană n-au nici o relaţiune imediată cu cele caraite
ori rabanite din timpurile medievale şi modeme. Fără a pune la îndoială continuitatea
judaismului în întregul Pont-Euxin, credem că istoria lui Israel a trebuit să aibă în Crimeea,
ca şi în regiunea litoralului dintre Don şi Dunăre, o serie de perioade distincte: întâi elenistă
şi bizantină, apoi hazară, tătară şi caraită, pe urmă rabanită, adică general evreească. Evrei
au fost întotdeauna în porturile din Marea Neagră. Dar, cu privire la hazari, se poate ca o
bună parte a mongolilor mozaici să se fi contopit şi în massa populaţiei evreeşti din Europa
Sud-Estică; după cum nu e imposibil ca sângele românesc sau maghiar să cuprindă şi el
elemente hazare 12 • Însă similitudinile pe cari le oferă sectarii lui Anan din Crimeea cu
hazarii, impun implicit o afinitate istorică, ca şi etnică.
Chestiunea hazarilor a preocupat odată pe cronicarii şi istoricii evreilor din ţările
locuite de români. S-au emis multe şi curioase teorii despre soarta neamului de prozeliţi, ale
cărui urme se pierd către srarşitul secolului X. Am menţionat în treacăt părerea lui Saniei
Marcus, că românii ar fi şi descendenţi ai hazarilor, şi pe acea a regretatului dr. M. Beck, că
aceşti evrei de rasă mongolă au intrat şi în compunerea poporului unguresc, deoarece un
trib al năvălitorilor maghiari de pe la 890 purta numele de Zsiday - ,,Evrei". Mulţi au crezut
că hazarii au ocupat în Evul Mediu şi regiunea numită Atelcuz, dacă nu şi întreaga Dacie.
De la ei s-ar trage astfel toponimele surprinzătoare de Jidovi, denumire de movilă şi de vale
în Oltenia, şi Jidova sau „Uriaşa", ruină veche de lângă Câmpulung (Muntenia). Folklorul
românesc ar avea în vedere pe hazari, când e vorba de ,jidovi" sau uriaşi. „De când cu
jidovii şi cu tătarii" e o locuţiune, zice d. Lazăr Şăineanu, pe care ţăranul o atribue ruinilor
străvechi şi colosale 13 • Şi autorul Dicţionarului universal al limbei române a împărtăşit
într-o lucrare savantă din anii tineri şi opinia de mai sus (care ea d-lui Schwarzveld), că sub
numele de ,jidovi" se înţeieşe hazarii. Românii ar fi luat pe vitejii barbari de religie
mozaică drept evrei get-beget 1 •
Ceea ce pare a corespunde adevărului istoric e existenţa unor comunităţi evreeşti în
partea răsăriteană a Daciei pe vremea dominaţiunii tătare, chiar înainte de întemeerea
Moldovei. Îndeosebi porturile - maritime sau din apropierea mării, al căror negoţ era
disputat între republicele italiene rivale şi bizantini, şi anume întrepozitele comerciale ca
Chilia şi Cetatea Albă - numărau mulţi evrei. De unde erau originari aceşti fii ai lui Israel?
Erau ei băştinaşi, de obârşie hazară, ori veniţi de-aiurea, din nord-vestul Europei? De ce rit
ţineau ei? Din tot trecutul lor ni-au rămas numai câteva date sporadice şi disparate, câteva
monumente sau documente de ordin secundar. Totuşi, explorările arheologice, întreprinse la
Caffa şi în împrejurimi, au dus la descoperirea unui număr important de pietre funerare cu
inscripţiuni ebraice din Evul Mediu 15 •
Dar un fapt de un oarecare interes istoric, şi care se referă la comunitatea din Cetatea
Albă, ne este bine cunoscut. În întâia jumătate a veacului XV, monahul Grigore Ţamblac
sau Samvlac, născut în Bulgaria, scrise o Viaţă a Sf Jon cel Nou 16 , în care povesteşte
moartea mucenicului Ia Cetatea Albă. După mărturia autorului, sfântul era un negustor
ortodox din Trapezonta, care, aflându-se pe o corabie condusă de un „franc" de lege
„papistă", îşi atrase ura catolicilor. Căpitanul vasului - creştin şi dânsul - îl denunţă
„iparchului" tătar din Bolgrad (numele slavon al Cetăţii Albe), predându-l chiar în mâinile
păgânilor, cari se închinau focului, soarelui precum şi „stelei care luceşte înaintea
luceafărului". La încercările de convertire ale tătarilor, Ion nu-şi păstră "calmul, ci răspunse
414
violent. El fu deci supus la chinuri grozave, pe urmă legat de coada unui cal „neînvăţat şi
sireap" şi târât în goană prin oraş. ,,Eară când cel ce târia pe sântul a ajuns între locuinţele
jidovilor, chiuiau jidovii, întorcându-şi feţele ..." Grigore Ţamblac mai relatează apropos şi
câteva legende pe seama acestor evrei. Dar trăsăturile mitice nu sunt niciodată originale, în
astfel de cazuri; şi în drama monahului, intervenţia evreească e foarte suspectă. În cele mai
multe martirii de sfinţi creştini, povestitorii s-au servit de Israel ca de un deus ex machina.
Fiecare mucenic era în felul lui un Isus: la moartea lui trebuiau deci să participe şi iudei.
lată de ce mărturia pioasă a lui Ţamblac (sau a autorului primitiv, grec), nu poate fi primită
decât cu rezerva cuvenită.
Viaţa Sf Ion cel Nou a fost tradusă în româneşte în Cazaniile mitropolitului
Varlaam (laşi, 1643) şi în Vieţile sfinţilor, tipărite la Mănăstirea Neamţului în 1813. La
numita mănăstire se află o altă recensiune a panegiricului, într-un sbomic în-folio copiat la
1438 de către un călugăr cu numele de Gavriil. Episcopul Melchisedec publică la 1884
textul sârbesc al manuscrisului, cu traducere românească modernă, în „Revista pentru
istorie, archeologie şi filologie" a lui G.G. Tocilescu. Melchisedec, care identifică pe
monahul Grigore cu mitropolitul omonim al Kievului şi al Sucevei, acordă martiriului data
aproximativă de 1320, pe când d. Nicolae Iorga o coboară cu zece ani. Ţamblac zice că
„şapte-zeci de ani şi ceva mai mult" după depunerea moaştelor sfântului Ia biserica din
Belgrad, Alexandru cel Bun le transferă la Suceava; acest eveniment avu loc, după
Letopiseţul Moldovei, în cel de-al doilea an al domniei sale, adică pe la 1401. Faptul se
întâmplă deci puţin înainte de 1330 - şi pe atunci exista la Cetatea Albă o comunitate
evreească, cu cartier propriu, cu „doctori din ludeia"!. .. Ce vechime avea acest aşezământ al
lui Israel la limanul Nistrului, nu departe de ţara hazarilor, şi tocmai în zona cumano-
tătarilor, despre cari se zicea în secolul XIII că sunt evrei?
Moldova fu întemeeată către 1360.
„Sinai". Revistă de studiijudaice. Director dr. M.A. Halevy, anul li, nr. 1, 1927, Bucureşti, p. 9-13.
Note
I. Iuda ben Samuel Halevy (n. 1083, la Toledo - 1141 ?). (L.B.)
2. Abraham ibn Daud Halevy (1110, la Toledo - 1180, moarte de martir), filosof, scriitor, astronom, istoric. În
cartea sa Sefer Hakabbala (Cartea tradiţiei) apăra iudaismul rabanit împotriva învăţăturii caraiţilor. (L.B.) .
3. Petahia ben Iacob din Ratisbona (Regensburg). Se pare că încă înainte de 1186 călătoreşte din Praga în
Polonia, trece prin Crimeea spre Bagdad şi apoi, înapoi prin Palestina, în Grecia. (L.B.)
4. Iohannes Buxtorf cel Tânăr (1599-1664), ebraist creştin. A tradus Kozari, a lui Halevy, din ebraică în latină.
(L.B.)
5. Eljakim Carmoly (1802-1875), bibliotecar la Paris şi apoi rabin la Bruxelles. (L.B.)
6. Al Masudi, istoric arab (?-956). (L.B.)
7. Vezi E. Carmoly, ltineraires de la Terre Sainte (Bruxelles, 1847). Califul Harun al Rashid a domnii în anii
766-809. (L.B.)
8. Maimonides, de fapt, Moses ben Maimon (n. 1135 la Cordova - 1204). Cel mai important filosof şi codificator
evreu al epocii medievale. (L.B.)
9. Leroy-Beaulieu, Henry Jean Baptiste Anatole (1842-1912), învăfal francez. (L.B.)
10. Renan, Joseph Ernest (1823-1892), orientalist şi istoric francez. (L.B.)
11. Firkowitsch Abraham ben Samuel (1785-1874), scriitor şi arheolog, cercetător al istoriei caraiţilor. Autor al
unor falsuri în favoarea caraiţilor. (L.B.)
415
12. Vezi teoria lui Saniei Marcus în RI, III, p. 160-162 şi recenzia la voi. II din ASIIB de dr. M. Beck în acelaşi
periodic, p. 524. (N.a.) Cf. 1eoriei lui Saniei Marcus, românii ar putea fi descendenţii chasari/or evrei. Iar
M. Beck sustine că printre semintiile ungureşli, care au venii la 890 în Ungaria, au fost multi chazari.
„Putem dar cons1a1a, conchide M. Beck, că înlre cucerilorii Ungariei ... au fosl şi evrei". (L.B.)
13. Vezi studiul lui Lazăr Şăineanu, Jidovii sau tătarii sau uriaşii, în Ţicu Golds1ein, 1996, p. 117-128. (L.B.)
14. Vezi în acest sens şi punctul de vedere al istoricului român dr. Conslanlin Rezachevici în articolul Evreii în
Ţările Române, loc. cil., p. 62-67.
15. Vezi lucrările lui Firkowi1sch (precautiune!), ale lui David Kahana, Deinard etc. (N.a.)
16. Vezi anexa la studiul lui M. Schwarzfeld reprodus în antologia de fată. (L.B.)
ANEXĂ
Relaţiile istorice dintre cazari şi evrei*
Schimbul de scrisori amintit, între Hasdai şi împăratul Iosef, a rămas necunoscut până în
1577, când un editor constantinopolitan tipări pentru întâiaşi dată aceste texte curioase într-o culegere
de legende Kol mevaser, asupra celor 10 triburi israelite, a căror urmă s-a pierdut în negura trecutului
antic. Deşi era foarte probabil că scrisorile, cu toată pecetea lor stranie, fuseseră cunoscute şi de
Iehuda Halevy şi de Abraham ben Daud, adică cu peste patru sute de ani înainte de apariţie şi deci la
un interval relativ mic de la data misivelor, totuşi mulţi au negat autenticitatea lor, mergând până şi la
contestarea oricărei istoricităţii a faptului însuşi al convertirii cazarilor la iudaism. Spre exemplu,
vestitul umanist Johann Buxtorf, care le retipări în fruntea operei lui lehuda Halevy (Liber Kozari,
Basel, 1660) - cartea fusese tradusă din arăbeşte în limba ebraică de Ibn Tibon - nu credea nici că ar
fi existat vreodată undeva o ţară a cazarilor, deoarece ea e pomenită numai de autori evrei; deci toată
povestea nu este decât o născocire evreiască ad majorem Judaeorum gloriam.
Se înţelege că astăzi, când avem atâtea mijloace de a verifica nu numai mărturiile despre
cazarii în genere, dar şi în special faptul controversat al convertirii lor, astăzi chestiunea istoricităţii
nu se mai pune; se pune însă problema nu mai puţin importantă a autenticităţii textelor, a scrisorilor
editate la 1577. Nimeni nu mai neagă faptul în sine; rămâne însă întrebarea dacă un asemenea schimb
de scrisori a putut fi realizat în limba ebraică, dacă mai ales forma în care misivele se află a fost cea
originală, dacă diverşii copişti nu le-au modificat redactarea. Aceste întrebări devin foarte naturale în
urma descoperirii de către regretatul nostru compatriot Salomon Schechter a unor alte texte cu
variante şi divergenţe de conţinut destul de însemnate. Deci, fost-au mai multe schimburi de scrisori
între fruntaşi evrei şi cazari, încât variantele, deşi contemporane (fragmentele descoperite în Geniza
de la Cairo sunt de pe la 950), pot fi plauzibile? Ori avem de-a face cu transformări literare ale unei
tradiţii, sau cel puţin ale unui prototip al cărui original nu ni s-a conservat? Simon Dubnow, în
ultimele lui concluziuni, stabileşte oarecum cronologic relatiunile dintre variantele scrisorilor,
fragmente inedite găsite la British Museum de savantul S. Asaf din Ierusalim, ceea ce putem deduce
din cunoştintele autorilor mai vechi despre cazari şi, în sfârşit, ceea ce rezultă din examenul
comparativ al izvoarelor neevreieşti, arabe şi slavo-bizantine.
După umila mea părere, exprimată de câteva ori în adunări savante, nu posedăm decât
variantele unei traditii istorice. Deşi - ori fiindcă textele ne dau lămuriri geografice aproape riguros
exacte asupra mediului politic ambiant - nu cred că măcar în una din scrisorile păstrate am avea un
document autentic, ci mai curând o adaptare a acestuia. Şi după mine, convertirea cazarilor la religia
mozaică a însemnat o adoptare, de către neamul de prozeliti de la Volga, numai a Bibliei şi nu a
iudaismului complet. Atât din vorbele lui lehuda Halevy, cât şi din cele arătate de Abraham ben
' Reproducem un paragraf din comunicarea dr. M.A. Halevy la Conferinţa intema1ională de studii bizantine pe
problema cazarilor, publicată în CI, din 27 septembrie I 935. (L.B.)
416
Daud, se poate uşor întrevedea că prozelitismul evreiesc nu ar fi avut succes decât neglijând literatura
talmudică şi mulţimea de practici extra-biblice. În El Koz.ari, se citează principial numai Legea scrisă;
ceea ce a făcut pe un zelator al rabinismului, David Neto, să compună un nou Koz.ari (zis „partea a
doua"), cu citate din Talmud.
CI., anul XXVII, nr. 29, Bucureşti, 27 septembrie 1935, p. 3
DR. M.A. HALEVY

COMUNITĂŢILE EVREEŞTI DIN IAŞI ŞI BUCUREŞTI,
PÂNĂ LA ZAVERĂ (1821)
Introducere
Comunităţile evreeşti din Iaşi şi Bucureşti, cele mai vechi şi mai importante din
Vechiul Regat, merită un loc primordial şi în iudaismul României Mari. Ele reprezintă nu
numai o tradiţie istorică de patru ori seculară, dar şi o menire culturală impunătoare. Cele
mai considerabile momente şi fapte din viaţa religioasă şi intelectuală, politică şi economică
a evreilor-români, au fost într-o legătură intimă cu aceste „oraşe şi mame în lsrael" 1• De
fapt, istoricul ambelor obştii este mai mult decât o dublă monografie: el cuprinde în bună
parte trecutul evreesc în genere din Ţara Românească şi Moldova (inclusiv Basarabia şi
Bucovina). Căci, până pe la mijlocul secolului al XIX-iea, evreimea fiecăreia din aceste ţări
se confunda cu „breasla" sau „naţia" covârşitoare a capitalei respective - Bucureşti ori Iaşi
- unde mai era şi sediul reprezentanţei legale faţă de stăpânire, adică hahambaşa (sau
vechilul său) şi marele staroste. Şi pentru epoci întregi, cronica comunităţii centrale va
constitui toată istoria evreo-română.
Studiul acestor obştii formează un singur tot. E drept, au avut ele parte, până şi în
ziua de astăzi, de sorţi diferite dacă nu şi contrarii. Cum aparţineau însă unui domeniu
cultural unitar - pe care Milcovul nu-l putea împărţi în două - exista între ele un fel de
corelaţie dinamică a istoriei. Obârşia uneia fu aproape identică cu a celeilalte: ele n-au fost
întemeiate de oropsiţi ai antisemitismului, de exilaţi ori refugiaţi din alte ţări. Înfiinţarea lor
răspundea unor necesităţi colective, în cari elementul religios se îmbina cu cel pur
comercial. Privilegiile acordate de voevozi şi toleranţa poporului român în deobşte
favorizau apoi progresele descălecării. Era la început nevoia de anumite popasuri, în cari
neguţătorii să-şi poată găsi mâncare rituală, o baie şi chiar reculegerea sufletească, cu
prilejul odihnei sabatice pe care o observau cu rigoare în călătoriile Ior2. Cum staţiunile
erau de obicei şi târguri ori puncte de vamă, se mai făcea în aceste locuri şi un schimb
intens de mărfuri, între diversele caravane.
Cea mai bătută dintre căile de comunicaţie ale Orientului apropiat cu Europa era aşa
zisul „drum tătăresc", ale cărui începuturi istorice se pierd în negura Evului Mediu. El
pomia din marile centre ale ţărilor slave: Praga, Cracovia, Lemberg, Kiev, şi se termina la
porturile Mării Negre: Cetatea Albă, de la limanul Nistrului şi Calfa, citadela hegemoniei
417
genoveze în regiunile pontocaspice3 . Unele din ramificaţiunile acestui drum comercial
duceau prin Moldova, prin valea Prutului, trecând pe la Cernăuţi şi Ştefăneşti spre Tighina,
unde se uniau cu artera, nistriană. În veacul al XV-iea, se institue o vamă însemnată la Iaşi şi
la Lăpuşna; şi şiragul acesta de târguri moldoveneşti va atrage de aci înainte cu deosebire
pe evrei. Celelalte oraşe ale Moldovei, Siretiul, Suceava, Hotinul, aveau de mult colonii
evreeşti între zidurile lor. După cucerirea porturilor Mării Negre de către turci ( 1475-1484),
„drumul tătărăsc" va fi evitat de caravanele bogate ale comerţului polonez. O altă cale se
deschide atunci prin Ţările Române: calea Dunării, a Galaţiului şi a Silistrei, care nu era de
loc nouă pentru fiii lui Israel. Din contră, afirmă d-l N. Iorga: „Singuri evreii băteau încă
înainte de 1480 aceste drumuri, venind de-a dreptul din Constantinopol" 4 • Archivele
galiţiene ne-au păstrat într-adevăr un număr de însemnări şi acte comerciale cu privire la
acei sârguitori agenţi ai traficului oriental din timpul lui Ştefan cel Mare 5 .
Părţile dunărene erau desigur mai propice unor expansiuni evreeşti: pe-aci duceau
marile drumuri împărăteşti spre Braşov şi Sibiu. Aci preexista o tradiţie istorică. Vidinul
era pe la 1430 un centru de cultură judaică; la Nicopole fiinţa o comunitate străveche;
Şiştovul avea şi el evrei numeroşi, printre cari Vlad Ţepeş 6 făcu multe victime; nu mai
vorbim de Plevna şi Silistra, unde înfloreau încă din secolul al XIV-iea - ca şi în alte locuri
- obştii de „aşkenazim" din Ungaria7 . În Bulgaria vecină se refugiaseră, de fapt, o mulţime
de evrei nu numai din Regatul Sfântului Ştefan, dar mai cu seamă din Imperiul Bizantin
propriu-zis: ei făceau parte din aşa-zişii „romantim" sau originari din Grecia (după cum
grecii înşişi îşi ziceau ,,romani", de unde răspândiră ritualul lor deosebit „minhag
Romania". Când se vor aşeza pe malurile Dunării, evreii izgoniţi din Spania8 şi Portugalia9 ,
noii veniţi nu vor avea decât să desvolte mai departe şi cu mai multă strălucire aceste
venerabile comunităţi, în cari amintirea antichităţii greco-romane se menţinu vie până
foarte târziu în istorie.
Din complexul acesta de împrejurări statice şi dinamice, adică geografice şi istorice,
vor lua naştere nu mult după 1500, cele două obştii evreeşti din viitoarele oraşe de scaun.
La Iaşi va predomina elementul polonez, Ia Bucureşti cel spaniol. Curentul de imigrare va fi
în Moldova de la nord spre sud, pe când în Ţara Românească el va fi diametral opus.
Totuşi, n-ar trebui accentuat antagonismul dintre ambele ramuri ale iudaismului rabanit. În
decursul timpurilor ele s-au contopit adeseori, după cum şi vechii caraiţi din comunităţile
nistriene şi din Pocuţia s-au asimilat cu majoritatea evreească. Cauze externe determinaseră
schisma culturală dintre evreii din Peninsula Iberică, Africa şi Asia - şi coreligionarii lor
europeni. Invazia mahomedană, despărţind în două Lumea-Veche medievală, atinse şi
integritatea lui Israel: pe de o parte se constitui deosebit iudaismul germanic din ţările
creştine („aşkenaz"), denumit mai târziu polonez, iar de cealaltă rămase Orientul întreg
ascultător al Spaniei („sefarad"). În ciuda aparenţelor, ajungea un singur moment favorabil
ca minoritatea să se alipească obştii mai numeroase. Astfel au absorbit în multe părţi din
Ţările Române „polonezii" pe „spanioli", după cum aceştia din urmă impuseră idioma şi
riturile lor evreilor pământeni din Balcani.
În veacul al XVI-iea însă, se putea crede că aceste două diviziuni etnice îşi aveau
fiecare sfera ei de influenţă, zona ei de penetraţiune. În timp ce evreii polonezi se vor aşeza
în Moldova, cu predilecţie în târgurile de vamă, covârşind pretutindeni micile grupuri
caraite - spaniolii nu vor depăşi basinul danubian, decât spre a înfiinţa, la Timişoara şi Ia
Bucureşti, întrepozitele lor comerciale şi bancare. Unii dintre ei vor veni desigur şi la Iaşi,
în calitate de medici sau de creditori ai domniei; cei de obârşie leahă nu îi vor privi însă
decât ca nişte răzleţi, desemnându-i, ca în Polonia, de pildă, cu epitetul de rigoare
418
„Ha-Sefardi". De altfel, nici în secolul unnător spaniolii nu vor fi întâlniţi decât ca
negustori în trecere prin oraşele sau porturile moldoveneşti, pe când aşezările celorlalţi vor
avea de la început un caracter stabil 10 • În Banat şi Ţara Românească însă, situaţia era cu
totul alta: pe aici duceau marile căi nou deschise intereselor constantinopolitane. Cetatea
Bucureştilor a fost „întemeiată numai pentru a păzi, la vadul Dâmboviţei, drumul de la
Rucăr spre Giurgiu" • Şi era firesc ca evreii din Turcia sau din provinciile turceşti -
11
spanioli de baştină şi spaniolizaţi - să caute a nu se depărta de arterele economice ale

imperiului. Ei vor lăsa totuşi loc şi polonezilor, a căror prezenţă în capitala Munteniei va
putea fi constatată încă de la 1550, de când datează cele mai vechi documente despre obştea
din Bucureşti.
Această istorie interdependentă a comunităţilor evreieşti din cele două oraşe de
scaun poate fi împărţită până la 1821 în două perioade: l) De la data aproximativă a fixării
celor expulzaţi din Peninsula Iberică (1492-1496) în regiunile dunărene ale împărăţiei
turceşti, până la începutul secolului al XVIII-iea, când iudaismul din Ţările Române capătă
o organizare desăvârşită; apoi 2) Epoca aşa-numită a domnilor fanarioţi (1711-1821), în
care autonomia evreească se bucură de cinste. Zavera, revoluţia grecească din Principate,
înseamnă într-adevăr şi pentru istoria evreilor un moment demarcativ, sub toate raporturile.
I
Comunitatea din laşi
De la Alexandru cel Bun până după Dimitrie Cantemir (1401-1711)
1. Comerţul evreilor în Moldova în secolul al XV-iea şi al XVI-iea

La 8 octombrie 1408, se încheiă un fel de alianţă comercială între negustorimea din
Lemberg şi Alexandru cel Bun al Moldovei, şi „drumul moldovenesc" fu deschis de
domnul vasal negustorilor poloni de toate neamurile: ruşi de drept rutenesc, armeni, tătari,
saracini şi mai cu seamă evrei 12 • Acest drum - o ramificaţie a căii tătăreşti - ducea din
Galiţia la Cetatea Albă cea „plină de evrei" - prin oraşele moldoveneşti Cernăuţi, Siret şi
Suceava, spre valea Prutului (Ştefăneşti), iar de aci spre acea a Nistrului. Târgul laşilor, la
început o neînsemnată vamă locală, se ridică încet-încet şi deveni, pe la mijlocul veacului al
XV-iea, un popas inevitabil al caravanelor orientale. Ştefan cel Mare avu apoi aci o curte
şi-şi mai clădi şi-o biserică domnească, alături de cea catolică şi de cea anneană, ale
coloniştilor străini. Centru cosmopolit de mare viitor, situat la jumătatea drumului
comercial, laşii au trebuit să atragă şi pe evrei, poate încă din timpuri anterioare bătrânului
voevod.
Din nefericire, însă, ne-au rămas unne foarte vagi din trecutul acesta relativ
îndepărtat. Sub domnia lui Ştefan cel Mare, au fost şi comunităţi evreeşti înfloritoare în
unele cetăţi mărginaşe ale Moldovei; ilustrul domnitor a stat chiar personal în relaţii cu un
număr de evrei, ca bunăoară medicul-ambasador al şahului Persiei, celebrul Isac Beg 13 ,
medicul hanului tătăresc Mengli Ghirai 14 care-l îngriji pe voevod înainte de moarte 15 • Dar în
nici unul din documentele epocii nu se află măcar o menţiune, cu privire la o aşezare
evreească în târgul de pe malul Bahluiului. Şi totuşi, existenţa în secolul acesta a unei atari
colonii la Iaşi ni se pare mai mult decât verosimilă. În archivele galiţiene (cele turceşti nu
sunt încă accesibile), ca şi în literatura rabinică, de altfel, abundă ştirile despre negustorii
evrei cari făceau înainte de 1500 traficul între Constantinopol şi ţările slave 16 • Aceşti
419
oameni de afaceri treceau prin Iaşi: aci ei îşi tocmeau cărăuşii; aci făceau ei un popas mai
lung, odihnindu-se de oboseala drumului şi preschimbând între ei o parte din mărfurile lor.
Cum legăturile cu Orientul se continuau neîntrerupt din veacul al XIV-iea, ele au trebuit să
determine cu timpul şi aşezarea unora dintre evrei într-o asemenea localitate făgăduitoare
de câştig.
Cu toate că această ipoteză, emisă şi în alte părţi, se confirmă pretutindeni în mod
izbitor, se mai invoacă şi astăzi autoritatea unor documente apocrife, întru dovedirea
existenţei de obştii evreieşti în Moldova lui Ştefan cel Mare. Se ignorează complect
însemnările contimporane din archivele Lembergului, datele referitoare la relaţiile
voevodului cu evreii, până şi mărturiile incontestabile despre coloniile din Hotin, Tighina şi
Cetatea Albă. Principalul izvor apocrif îl constitue aşa-zisul hrisov al lui Ştefăniţă Vodă,
datat: Topliceni, 20 septembrie 7034 (1525), şi prin care tânărul domn al Moldovei, în urma
plângerii răzeşilor din Vaslui, interzice străinilor, în deosebi armenilor şi evreilor, de a
cumpăra moşii şi de a ţine măcelării, cârciume şi pitării, căci „cu atare tocmeală şi legi
fost-au nu sii primiţi de strămoşul domniei mele, bătrânul Alexandru Vodă cel Bun. Ceastă
lungă cursă întâi în pământul nostru moldovenesc, fugăriţi din Ţara Ungurească şi dintr-
alte ţări pentru legea alor săi părinţi... 17• Şi după modelul acestui fals grosolan, cu tendinţe
vădit antisemite, s-a fabricat de către un evreu naiv şi ignorant o „Meghilă" sau sul de
pomenire a unui presupus eveniment memorabil, întâmplat la Roman în 1574, sub domnia
fiului lui Ştefăniţă, adică Ioan cel Cumplit. În apocriful ebraic, scris ad majorem
Judaeorum gloriam, sunt desvoltate cu emfază mai ales datele privitoare la Ştefan cel Mare
şi la fiul acestuia, Bogdan: „Ei au avut un evreu învăţat cu numele de /sac sin Beniamin
Schor din laşi; acesta era omul lor de încredere şi îndeplinea pe lângă ei slujba de logofăt;
ei îl iubeau foarte mult 18• Se înţelege, toate aceste aserţiuni aparţin exclusiv închipuirii
falsificatorului stângaci.
Nici sub urmaşii lui Ştefăniţă Vodă, nu se pomeneşte nicăieri pozitiv de fiinţa unei
comunităţi evreeşti la Iaşi. Şi cu toate acestea, comerţul evreilor turci şi poloni luase un
mare avânt în intervalul de la Ştefan cel Mare. Mai mult: în anul 1540, raportează Martin
Bielski în a sa Kronika Polska, un număr de prozeliţi evrei din Polonia (lehi catolici,
convertiţi la iudaism) îşi găsiră în Moldova un refugiu sigur de furia persecutorilor 19 •
Caravanele de negustori au fost, e drept, în repetate rânduri desfouiate de Petru Rareş (în a
doua lui domnie 1541-1546); Sigismund August al Lituaniei 0 se plânse chiar înaintea
solilor voevodului, la 1545, „că neguţătorii turci, armeni şi ovrei, cari vin în domnia
graţiei sale regeşti, marele principat litvan, cu mărfurile lor, se tânguesc cum că de câte
ori aduceau ei din Turcia cai buni turceşti pentru vânzarea în Polonia, iar domnul vostru îi
apucă în trecerea lor prin Moldova şi le ia acei cai, nelăsându-i să-i scoată în Polonia " 21 ,
iar către începutul anului 1546, regele polon îi reproşă direct lui Rareş că negustorii nu mai
pot face comerţ în Moldova, nici trece în Turcia, fiind despuiaţi, aruncaţi în temniţă, ba unii
chiar ucişi „din porunca domniei tale" 22 • Evreii intreprizi erau însă obicinuiţi cu asemenea
riscuri, cari n-au putut niciodată intimida pe adevăraţii negustori, cu atât mai mult cu cât
abuzurile veneau din partea unui client al lor, pe care îl puteau oricând reclama cu succes la
Poartă.
Epoca marelui comerţ evreesc cu Ţările Române începe într-adevăr pe la mijlocul
secolului al XVI-iea. În primul rând, erau împrumutătorii cu dobândă: lor le datorau
voevozii urcarea pe tron, iar boerii parvenirea lor la demnităţi. La bursa caftanelor şi a
cârjelor din Constantinopol, juca finanţa evreească un rol din ce în ce mai considerabil, cu
cât creştea numărul pretendenţilor Ia vreun scaun domnesc: mazili, beizadele veritabile ori
420
simpli aventurieri ambiţioşi, pe cari mirajul Domniei îi făcea să contracteze cele mai
nechibzuite sarcini pecuniare faţă de gelepi şi de cămătari 23 . Veneau apoi agenţii negoţului
de tranzit, continuatorii afacerilor comerciale din veacurile trecute, al căror drum nu mai
ducea neapărat spre Cetatea-Albă (ori Chilia), ci se îndrepta din ce în ce mult pe uscat, prin
Galaţi şi Silistra, spre capitala împărăţiei turceşti • Legăturile cele mai trainice le-a avut
24
însă Moldova cu Polonia. Evreii exportau din Moldova vite, peşte, piei crude, ceară, vin de
Cotnari, şi aduceau în schimb postavuri leşeşti, articole de galanterie, dar mai cu seamă
bani, zloţi, galbeni ungureşti şi italieneşti, de cari ţara avea atâta nevoie 25 • Negustorii
moldoveni treceau în Polonia şi încheiau şi acolo afaceri cu evreii.
De altfel, părea chiar că şi viaţa politică a Moldovei era condiţionată de regatul
polon. Înainte de a se fi urcat pe tronul lui Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu trebuia
să-şi închine ~a foarte umilit „Sacrei Sale Majestăţi, lui Sigismund August, Domnul meu
preamilostiv" 6 . Dar crudul voevod nu urmă faţă de evreii din Moldova politica de largă
toleranţă de care dedea dovadă suzeranul său, rămânând credincios jurământului depus în
1548, de a respecta „privilegiile evreilor". Uzurpatorul Lăpuşneanului, instalat şi el de
poloni, se arăta din contra mai liberal: un document din 1562 afirmă că sub Iacob Eraclidul,
supranumit Despot vodă nu mai e silă şi nedreptate; toţi trăiesc de acum în pace „Annenos,
Judeos, Grecos, Flaccos, Seruianos, Saxones etc." 21• Cum relaţia a fost scrisă la Hârlău, e
foarte probabil că autorii ei, Joannes Belsius şi Marcus Berkowith, solii regelui Maximilian
al Boemiei 28 , aveau în vedere populaţia cosmopolită a laşilor, din imediata lor apropiere.
După căderea lui Despot Vodă, când Alexandru Lăpuşneanu reuşi să-şi recapete domnia,
graţie lui Don Iosef Nasi 29 , situaţia judaismului în Moldova nu s-a putut, desigur, schimba
în rău, cu atât mai vârtos cu cât voevodul însuşi făcea afaceri întinse cu negustorii din
Polonia şi Turcia.
„Marele Evreu" era poate cel mai de frunte bancher şi comerciant al Orientului3°.
Don Iosef purta titlul de „Duce de Naxos şi al Cicladelor" şi se bucura de mare vază la
curtea lui Selim al II-lea 31 • În 1571, el cere un scaun domnesc în Ţările Române - drept
despăgubire a stricăciunilor pe cari le făcuseră veneţienii insulelor sale - iar sultanul îi
acordă Muntenia în cele din urmă 32 . Mândrul maran rămase însă la afacerile lui din capitala
Împărăţiei turceşti. El ţinea vama vinului în Moldova, importând peste o mie de butii de
malvasie pe an. In Polonia avea monopolul cerei şi al mierei. Agenţii lui în aceste părţi erau
medicul David şi Gianomore. Dar archivele galiţiene ne-au mai păstrat şi alte nume de mari
negustori evrei din Constantinopol, cari erau în strân~e legături cu Moldova, în a doua
jumătate a veacului al XVI-iea. Astfel avem pe Haim Cohen şi pe tovarăşul său Abraham
Mosso în 1570-1571, pe Nahman Tor în 1573-1575, pe Abraham Gambais (Gabbai) în
1585-1586, pe un David din Constantinopol în 1586-97, pe Iacob „Felenkino", care moare
la Iaşi în 1602, lăsându-şi marfa la Hotin - şi atâţia alţii 33 . Ei întrebuinţau de obicei cărăuşi
ieşeni pentru transportul mărfurilor la Lemberg, şi de acolo înapoi în Turcia, observând în
tot timpul călătoriei repaosul sabatic.
Pe o scară cu mult mai întinsă se desfăşura comerţul evreilor polonezi în Moldova.
Şi nu e vorba numai de comerţul de tranzit, ci şi de acela de import şi export. Pe când cei
din Turcia erau numai în trecere prin Iaşi, Galaţi, Chilia ori Cetatea Albă, emulii lor
galiţieni îşi aveau în Moldova întrepozite pennanente, pieţe de desfacere statornică a
mărfurilor, căci negoţul lor de tot felul se sprijinea pe concursul interesat al compatrioţilor
aşezaţi în ţară 34 • lată de ce evreii polonezi au putut ţine piept şi annenilor mai vechi şi
grecilor de dată recentă; iată de ce coreligionarii lor „spanioli" nu li-au putut niciodată
opune o concurenţă serioasă, pe nici un tărâm al activităţii lor comerciale sau industriale.
421
Neavând la dispoziţie mijloacele celorlalţi şi mai cu seamă neputând avea în patria lor un
rezervoriu omenesc inepuizabil, cum se afirma de pe atunci evreimea germano-polonă,
abilii negustori ai Împărăţiei turceşti n-au întemeat nici o comunitate în Moldova, nici n-au
încercat s-o facă, lipsindu-le totdeauna o bază economică sigură de ziua de mâine. Către
finele veacului al XVI-iea, legăturile evreilor din Turcia cu Ţările Române, şi în deosebi cu
Moldova, vor începe a se slăbi din ce în ce mai mult, spre a se întrerupe apoi aproape cu
desăvârşire pentru un timp îndelungat.
Despre relaţiile evreilor din Polonia cu Moldova, sau cu feluriţii oameni de afaceri
moldoveni, ne vorbesc aceleaşi archive galiţiene, încă de pe vremea celei dintâi domnii a
lui Al. Lăpuşneanu (1552-1561). La 26 ianuarie 1557, se plâng nişte negustori români Ia
Lemberg că lucruri de-ale lor Ii-au fost oprite de Falhek, Zalman şi Lazăr din Vladimir, la
Strzelcze35 • În 1571 36 , au mai mulţi moldoveni diferite pricini de judecată cu Israel (şi cu
tatăl şi cu fratele acestuia) şi cu Avram fiul lui Nahman, din Olesko; unul din Hotin ia pe
datorie de la Kalman din Zloczow. În afacerea lui Iancu Vodă Sasu ucis la Lemberg, în
1582, intervin o mulţime de evrei creditori şi datornici: Iosif Nachimowicz din pomenitul
oraş, Chaimiecz din Buczacz, precum „şi câţiva din Sniatyn". Starostii („seniores") obştii
evreieşti, cercetând în sinagogi după obicei, mai află şi pe un Samuel, care cumpărase boi
moldoveneşti. Din averea confiscată a voevodului se plătesc datoriile la o evreică şi la Isac
Nachmanowicz din Lemberg; evreul Iuda verificase argintul Sasului 37 • Maria „lankulina"
are şi dânsa daraveri cu negustori evrei în 1587. Tot pe atunci au afaceri cu evreii marii
vameşi din Moldova Constantin Comiact al Lăpuşeanului, Andrei da Milo al lui Petru
„Despot Alexandrovici", Niccorosio Neuridis al lui Aron Vodă38 • Centrul negoţului moldo-
polonez era târgul aşa de disputat al Hotinului.
Care era situaţia evreilor aşezaţi în Moldova, şi cu deosebire la Iaşi, în intervalul
acesta viforos? Anul 1569, data unirii Ucrainei cu Polonia, însemnase începutul unei ere de
extraordinară expansiune evreească. Cu pătrunderea magnatului polon în aceste regiuni, se
coloniza ipso facto un număr de evrei, orândari, negustori şi meseriaşi, al cărui prisos
deborda regulat vadul Nistrului 39 • În Moldova polonizată, condiţiunile sociale şi economice
erau aproape identice, de altfel. Nu numai laşul, devenit oraşul de scaun domnesc, dar şi
unele târguri şi multe sate din interiorul ţării trebuiau să fi primit cu timpul contingente de
evrei. „Meghila" apocrifă, pe care am menţionat-o mai sus, atestă chiar existenţa unei
comunităţi importante la Roman pe la 1574, când Ioan Vodă cel Cumplit o izbăvi, în ziua
de Purim, de urgia nimicitoare a călugărilor din localitate40 • Dar evenimentul acesta nespus
de interesant nu ne este confirmat de nicăiri, cum nu există de altfel nici o dovadă nici
despre origina evreească a pisarului muntean Şain sin Iosifov („Isaia sin Iosif') de la curtea
din Bucureşti a lui Alexandru Mircea, pe care falsificatorul „sulului de pomenire" l-a
permutat la Iaşi, în divanul armeanului, făcând dintr-însul un fel de Mordacheu 41 românesc
pentru Purimul romaşcan, inventat de dânsul cu atâta neîndemânare42 • În Moldova de pe
atunci nu puteau fi persecuţiuni generale, şi cu atât mai puţin din partea clerului. E adevărat
că o scrisoare din Iaşi a lui Petru Şchiopul, din 8 ianuarie 1579 către negustorii din
Lemberg, afinnă izgonirea evreilor din ţară. Măsura domnească nu privea însă decât pe
cumpărătorii de vite din Polonia, cari ocoleau dinadins iarmaroacele de la hotar instituite de
vodă, şi-şi procurau vitele pentru negoţul lor direct de la boierii şi de la ţăranii din interior,
unde desfăceau, în schimb, postavurile leşeşti 43 • Şi nici evreilor polonezi nu le-a aplicat
probabil Şchiopul hotărârea de izgonire, căci Poarta îl mazilise curând şi-l trimise pe dânsul
în surghiun la Alep, în Siria. Iar în 1582, când reuşi să-şi recapete tronul moldovenesc, în
locul lui Iancu Sasul, care-i ocupase interregnul, Petru Vodă devenise un foarte credincios
422
tovarăş de afaceri al evreilor. El se împrumută de la „spanioli" şi de la „Jehi", face apel la
intervenţiile salutare pe lângă vizir ale medicilor Benveniste şi Solomon ben Nathan
Aşkenazi44 , rivalul lui Don Iosef Nasi; este, în sfârşit, personal interesat în traficul evreilor
galiţieni de la vămile hotarnice. După cum împrumutase mai înainte de la „David, fiul
rabinului Rabi Abraham", tot astfel luă şi în a doua lui domnie bani de la evrei, plătind
numai în 1586, 800.000 de aspri lui „Moise fiul răposatului Eliezer", iar în 1588 cumpără
pe datorie, prin banul Iani Cantacuzino şi Nicolae stolnicul, postavuri de 150.000 de aspri
de la evreul Celebi, spre a fi împărţite paşalelor pentru bairaclâc45 . Şi boierii lui Petru
Şchiopul împrumutau cu dobândă de la cămătarii evrei .
46
După fuga lui Petru în Germania, tronul Moldovei fu ocupat de un pretendent cu

numele de Aron, pe care unii îl consideră fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu, iar alţii îl
identifică cu acel enigmatic Emanuel „de rasă ebraică", căruia Poarta îi dete tot în anul
acela (1591) sangiacul moldovenesc, după mărturia ambasadorului Austriei la
Constantinopol: celebrul Bartolomeu Pezzen47 • Aron Vodă contractase datorii enorme, ca
să-şi poată cumpăra bunăvoinţa sultanului şi a personagiilor influente din jurul lui. Se zicea
că se obligase pentru un milion de galbeni, care sumă nu trebue să pară exagerată, dacă se
pun la socoteală şi dobânzile capitalizate de mai înainte48 • Dar nechibzuitul voevod nu era
în stare să răspundă datoriile, nici cu preţul unor stoarceri tiranice a norodului. Creditorii îşi
reclamau banii, iar poporul se răscula în diferite părţi, refuzând plata birurilor. În 1593,
Aron Vodă este mazilit, dar redobândeşte tronul în acelaşi an, probabil în urma stăruinţei
împrumutătorilor săi, care-şi vedeau altfel interesele periclitate.
În această împrejurare îi folosise mijlocirea medicului evreu al lui Sinan Paşa49 „ein
reicher erfarner und Gelerter Mann" 50, pentru a cărui intervenţie el se obligă a plăti o
recompensă de 4.000 de taleri 51 • Când izbucni însă în Ţara Românească revolta lui Mihai
Viteazul împotriva turcilor, conspiratorul din Moldova imită la Iaşi sângerosul exemplu al
aliatului său din Bucureşti, şi măcelări pe toţi turcii aflători în ţară, precum şi pe evreii
turceşti „dintre cari s-a dat de 19 persoane" (1594)5 2 • Masacrul acesta repetat a fost o
lovitură de moarte pentru negoţul evreilor din Turcia cu Ţările Române; pentru cel polonez
însă, ca şi pentru evreimea locală, dureroasele evenimente n-au însemnat o soluţie de
continuitate în viaţa economică.
2. Consultaţiunile rabinice
Într-adevăr, tocmai în ultimul deceniu al secolului al XVI-iea apare marea literatură
de consultaţiuni rabinice, în legătură cu evreii aflători sau aşezaţi în Moldova53 . Această
literatură constitue cea mai de seamă culegere de izvoare istorice pentru acele timpuri. Ea
nu este încă îndeajuns cunoscută şi cercetată; multe din vechile consultaţiuni nici nu s-au
conservat, iar din acele ce au putut rezista vicisitudinilor soartei, puţine au fost publicate54 .
Şi micul număr de response editate până acuma reprezintă totuşi în valoare documentară
mai mult decât toate actele şi ştirile laolaltă: ele sunt înainte de tot de o autenticitate
indiscutabilă. Apoi ele emană de la autorităţi evreeşti şi ne informează asupra vieţii interne,
culturală şi socială, a evreilor de pe aceste meleaguri. Aci nu mai avem de a face cu
necontrolabile mărturii, ca bunăoară menţiunile incidentale din vreo cronică aridă sau de-
ale vreunui călător grăbit, străin de obicei de iudaism. Împreună cu inscripţiunile
mormântale şi, pentru vremurile mai recente, cu condicile obştiilor, literatura
consultaţiunilor rabinice formează baza neclintită a istoriografiei evreeşti moderne în
Europa orientală55 •
423
Din nefericire, numai anumite genuri de response s-au păstrat îndeobşte: ca de pildă
acela referitor la cazuri de „ aguna ", adică la femei ai căror soţi au dispărut în împrejurări
tragice, şi cari cer rabinatului autorizaţia de a se putea remărita. Numai pe temeiul unor
mărturii bine cercetate, că cel dispărut a murit într-adevăr, o asemenea cerere putea fi
rezolvată afirmativ; de aci, o vastă corespondenţă.
Drumurile comerciale erau foarte nesigure pe atunci; în fiece loc, şi cu deosebire în
codrii din nordul Moldovei, caravanele trebuiau să se aştepte la câte un atac banditesc.
„Domnul să ni dea călătorie bună şi să ne păzească de ucigaşi!" îşi urează un celebru
negustor italian, pornind la drum spre Iaşi, în 161256 • Şi această rugă, în aparenţă banală,
exprimă, în lumina consultaţiunilor rabinice, o lugubră realitate actuală. Cu adâncă luare
aminte îşi făcea odinioară evreul rugăciunea tradiţională a drumeţilor: atâtea întâmplări
grozave înmulţeau doar din ce în ce numărul martirilor (kedoşim, „sfinţi") din pomelnicul
comunităţii lui Israel! Din lunga serie de consultaţiuni rabinice, reproducem mai jos una
aflătoare în culegerea de response a ilustrului rabin din Podhajec, Beniamin Aron ben
Abraham Solnik (mort în 1620) 57 .
„Chestiune: Trei bărbaţi originari din Lvov au plecat împreună cu trei tineri, din
oraşul Iaşi (Valahia) spre Ţara Turcească. Dar în drumul lor, la o depărtare de o zi de Iaşi,
ei au fost asasinaţi. Numele lor (ale lemberghezilor) erau: Isac Ttirkl, Mendl ben Papus şi
Phoebus. Şi iată că d-l Moise bar Iuda a declarat că Mendl ben Papus şi Isac Ttirkl din Lvov
au pornit din Iaşi în anul 356 (1596) spre Ţara Turcească. Însuşi el i-a însoţit la eşirea lor
din oraş. Iar puţin timp după aceea veni un svon că au fost asasinaţi. Apoi a declarat d-l
Aron, fiul sfântului Iacob, că aceşti trei bărbaţi mai sus pomeniţi au plecat împreună cu trei
tineri din oraşul Iaşi, pornind cu o caravană de mahomedani spre Ţara Turcească. Plecarea
lor avu loc într-o joi, la vreo două săptămâni înainte de sărbătoarea săptămânilor
(Penticosta) 356, după micul comput (1596). După câteva zile, sosiră alţi mahomedani la
·laşi, şi ne-au spus: «Voi sunteţi evrei; să ştiţi că acei mahomedani cari au plecat din Iaşi
spre Ţara Turcească ne-au întâlnit în drum şi ne-au zis: când veţi fi sosit Ia Iaşi, să spuneţi
evreilor5 8 că acei şase evrei, cari porniseră împreună cu noi din Iaşi, au luat-o apoi înaintea
noastră, fiind grăbiţi din cauza Sâmbetei. Noi am mers în urma lor şi-i găsirăm asasinaţi în
vale (Lăpuşna)»". Martorul Aron a mai adăogat că „în acel moment nu au părăsit laşii alţi
evrei, în afară de cei şase pomeniţi" 59 •
În aceeaşi chestiune mai depun mărturii aproape identice şi alţi negustori evrei veniţi
din Moldova, anume: Mendl Caesar Halevi, care declară că asistase în persoană Ia
mărturisirea tâlharilor în momentul execuţiei lor60, apoi un Ozer, care a plecat şi el pe
atunci spre Turcia din Iaşi, un Michel. Din consultaţiile rabinice se poate vedea care era
itinerarul obicinuit al caravanelor constantinopolitane prin Moldova: de la Sniatyn ori din
Hotin o luau spre Ştefăneşti, câteodată vizitau Botoşanii, de cele mai multe ori însă nu se
depărtau de vadul Prutului, până la Iaşi; din capitala domnească porneau spre Tighina şi
Cetatea Albă, prin valea Lăpuşnei, unde era de mult o vamă. Centrul lor de raliare era laşi.
Chiar când negustorii ţineau să ocolească vămile prutene şi basarabene, trecând prin
mijlocul ţării spre Galaţi, ei observau totdeauna popasul de rigoare în cetatea de pe Bahlui.
O altă consultaţiune interesantă din culegerea citată relatează moartea unui galiţian
cu numele de Aizik Glaser, care făcea la Iaşi negoţ cu unt şi brânză. Într-o zi se hotărî să
plece la Galaţi ca să cumpere lemn dulce. Cu toată opunerea gazdei (martorul Mordacheu
Mardus ben Solomon, în tovărăşie cu un evreu local), numitul Aizik plecă la Galaţi, şi-i fu
dat să piară acolo, cu prilejul unei invaziuni tătăreşti (înainte de 1605).
424
„ ... După aceste întâmplări, declară martorul mai departe, pe când şedeam în Iaşi, la
bâlci, veni un popă la celălalt evreu şi începu să vorbească cu el despre acel război şi despre
uciderea numitului evreu. Atunci, m-am apropiat, dar cum popa vorbea în altă limbă (laaz.
slavoneşte?), pe care n-o întelegeam bine, îl rugai să povestească în româneşte cum s-au
petrecut lucrurile. Astfel mi-a povestit: «Am avut un oaspete, care avea cu sine între altele
nişte tesături şi două vase cu rachiu, şi mai cumpărase şi lemn dulce. Când avu loc
invaziunea, fugi evreul să-şi scape viaţa pe una din corăbiile de pe Dunăre. Dar chiar în acel
moment îl nimeri un glonte şi căzu în apă. A doua zi, după bătălie - căci năvălitorii se
retrag de obicei îndată -, s-au scos din apă toate cadavrele, desbrăcându-le pentru
înmormântare. Când s-a dat de evreu, se văzu că este circumcis, şi fiind luat drept
mahomedan, n-a fost lăsat să fie îngropat. Între timp, am venit şi eu pe acolo şi am
recunoscut cadavrul. Atunci am spus: «Acesta e un evreu; el a fost oaspetele meu şi a avut
o odaie la mine». Şi m-am dus de l-am înmormântat, fiindcă fusesem gazda lui. Măifurile
aduse de el au dispărut, dar lemnul dulce se mai află». Toate acestea mi le-a declarat popa
în româneşte, după ce le povestise tovarăşului meu în cealaltă limbă ... " 61 •
Documentul acesta, ca şi multe alte mărturii din consultatiunile rabinice, dovedesc,
pe lângă nesiguranta primitivă a avutului şi a vieţii, o toleranţă şi-o cinste exemplară din
partea massei poporului şi a clerului moldovenesc. În culegerea lui Beniamin Aron Solnik
se mai vorbeşte şi de alti evrei asasinati în Moldova către începutul veacului al XVII-iea:
Iosef bar Menahem, care a cumpărat marfă la Iaşi şi Solomon Halevy, ambii din Sniatyn;
mai multi anonimi, între cari un oarecare Iacob din Lemberg şi Nahman ben Solomon din
Skoly, masacrati de soldătime în iarna anului 1615-1616, şi altii. Un mare număr de evrei -
negustori veniti din Moldova - figurează ca martori 62 . Asemenea consultatiuni se întâlnesc
şi în culegerile de response ale lui Meir din Lublin 63 emulul autorului citat, în ale lui
Solomon Laurian 64 , maestrul lor, în ale lui Ioel Serkes, Meir Schiff, Menachem Mendl
Krochmal 65 etc. 66 , toţi din aceeaşi epocă. Marele număr de victime şi de martori presupune
existenţa unui trafic nespus de activ între Polonia şi Moldova; iar în ce priveşte laşii, rezultă
în mod implicit, din relaţiile lugubre ale consultaţiunile rabinice, fiinţa neîndoioasă a unei
obştii evreeşti în oraşul de scaun al Movileştilor.
Într-adevăr, s-au păstrat şi în acte oficiale de-ale domniei urmele intensului negoţ
evreesc de pe acele vremuri. Printr-un hrisov leşesc, datat Iaşi, 10 decembrie 1613, Ştefan
Vodă Tomşa dă voie „neamului polon, fie poloni, mai ales negustori, fie ruteni, armeni şi
evrei", a merge cu mana „pe drumurile Cemăutilor, Hotinului şi Sorocăi", dar nu pe aiurea,
ca să nu-şi piardă mărfurile67 • Sub Gaspar Gratiani (1618-1621), evreii se bucurau de multe
favoruri, iar comunitatea ieşană îşi putu da o aşezare formală68 • În timpul domniei acestui
italian, poposi la Iaşi celebrul medic, matematician şi filozof al Renaşterii, Iosef Solomon
Delmedigo din Candia, în a cărui autobiografie, transmisă de discipolii săi, aflăm una din
cele mai preţioase ştiri din trecutul evreo-român:
„„.Maestrul plecă de-acolo (din Turcia) spre Polonia. Aflându-se în oraşul Iaşi din
Valahia, întâlni acolo un om sfârit al lui Dumnezeu, medicul Rabi Solomon ben Aroyo 69
care se ocupa cu ştiinta Cabalei de mai bine de patruzeci de ani, compunând şi cărţi despre
ea; iar la vârsta de optzeci de ani, plecă la Ierusalim. Şi întâlnindu-l, a stat de vorbă cu
dânsul; şi văzând că nu lăsase nici o problemă necercetată, şi cu toate că era un filozof mare
şi foarte versat în cărţile lui Averoes , el totuşi lăuda şi slăvea ştiinţa Cabalei - începu
70
această învăţătură să impresioneze mintea maestrului, şi un alt spirit era de atunci cu

dânsul... toate astea mi le-a povestit maestrul în particular"71 •
425
Vasăzică, la începutul secolului al XVII-iea, şi poate încă de mai înainte, se afla în
sânul obştii evreieşti din Iaşi un savant cabalist spaniol, admirat şi ascultat până şi de
ironicul şi scepticul Delmedigo! Solomon ben Aroyo era desigur medicul curţii domneşti
din Moldova şi juca probabil un rol însemnat în relaţiile financiare şi diplomatice ale
ţării 72 • Fireşte că populaţia evreească a trebuit să tragă mari foloase morale de pe urma
prezenţei unei atari personalităţi. Comunitatea ieşană s-a desvoltat în continuu. E
adevărat că evenimentele determinară sub Movileşti 73 o emigrare în massă a străinilor şi,
în consecinţă, o decădere a comerţului, care făcu pe locuitori să verse în 1631 „lacrimi de
sânge" înaintea lui Moise Vodă Moghilă, căci „toţi negustorii cari erau cu putere şi cu
avere au fugit în alte ţări străine, rămâind numai puţini negustori, cari erau săraci" 74 . Dar
o serie de împrejurări, de războaie şi de persecuţiuni, vor izgoni curând mii şi mii de
evrei din satele şi târgurile Ucrainei, spre Ţările Române ospitaliere, unde le va fi dat
să-şi găsească mai mult decât un refugiu: un domeniu nou, dacă nu şi neaşteptat, de
rodnică activitate economică. Această aşezare colectivă coincide într-adevăr cu o
perioadă de prosperitate generală.
3. Aşezarea evreilor în secolul al XVII-iea

Ţările Române au avut norocul de a fi cârmuite, în cel de-al doilea pătrar al
secolului, de către doi voevozi cu merite neobicinuite. Matei Basarab în Muntenia (1633-
1654) şi Vasile Lupu în Moldova (1634-1653) avură parte de domnii lungi şi ilustrate de
fapte mari, nu numai pe tărâmul economiei naţionale, ci şi pe acel al culturii. Dacă relaţiile
politice dintre ambii rivali n-au permis o eră de pace, în schimb însă emulaţia lor a putut
stimula activitatea locuitorilor. Legislaţia fu codificată în Pravile, stărostiile şi breslele
căpătară o organizare sigură, condiţiunea străinilor, în special a armenilor şi a evreilor,
deveni una din solicitudinile constante ale domniei. Regimul juridic al Pravilelor faţă de
evrei nu este totuşi din cele favorabile, pe când renegaţii se bucură din contra de toată
75
bunăvoinţa legiuitorului pravoslavnic • Se înţelege, prescripţiunile referitoare la judaism
aveau mai mult o însemnătate platonică, de vreme ce culegerile înşile nu erau decât nişte
adaptări locale, după clasicele modele greceşti. Sub raportul acesta, n-ar fi deci locul de a se
vorbi de „antisemitismul" Pravilelor76 • Vasile Lupu, în deosebi, se înconjura cu evrei.
Medicul său, un anume Cohen, ne este arătat de documente ca unul dintre cele mai
influente personagii de la curtea din Iaşi 77 • În chestiunile financiare, evreii îşi aveau
desigur, ca prin trecut, partea lor de contribuţie.
Se întâmplă însă, în timpul acesta, nu departe de graniţa Nistrului, un eveniment care
cerni istoria lui Israel. Către 1648, se răsculară cazacii ortodocşi ai Ucrainei, împotriva
magnaţilor poloni, cuprinzând în furia lor anticatolică şi pe evreii colonizaţi pe lângă
nobilimea leşească, după uniunea de la Lublin (1569) 78 • Răscoala avea bineînţeles un
caracter social şi economic, în primul rând: Bogdan Hmelniţki, hatmanul căzăcimii
revoltate, exprima rostul mişcării întreprinse, de-a libera Ucraina de stăpânirea
exploatatoare a şleahtei. Dar nu lipseau nici motivele religioase, nici îmboldirile politice din
diferite părţi. La început, Hmelniţki încercase să-şi atragă simpatia evreilor, el fu însă
respins, după cum şi Vasile Lupu îi refuză alianţa79 • Astfel dobândi revolta forma ei
judeofobă, prin nimicirea a mii şi mii de vieţi evreieşti, prin distrugerea a zeci de comunităţi
înfloritoare, prin reducerea la neant a unei civilizaţii întregi. Barbariile înfiorătoare ale
cazacilor, uniţi cu tătarii mahomedani, împinseră pe toµ acei ameninţaţi, cari mai puteau
scăpa de hoardele bestiale, la un exod pripit în massă înspre alte ţări. Foarte mulţi se
426
refugiară în Moldova, de unde unii trecură şi în Ţara Românească80 . Mulţumită acestui
aport considerabil, deveni obştea din Iaşi una din cele mai importante din Europa orientală.
Într-adevăr, de pe la mijlocul veacului al XVII-iea, apar în vechiul cimitir de pe coasta
Tătăraşilor, cele dintâi serii de inscripţiuni mormântale evreeşti, continuate de atunci
neîntrerupt până în timpul de faţă 81 •
Urgia mongolimei răsculate i-a urmărit însă pe cei refugiaţi şi în Moldova
primitoare. În 1650, cetatea laşilor este prădată şi arsă până în temelii de Hmelniţki şi de
fiul său Timuş, care aspira la mâna răpitoarei fiice a domnului moldovean. Dar nici în 1652,
când Vasile Lupu îşi calcă pe inimă şi-i dete hatmanului pe Ruxandra, populaţia oraşului,
necum evreimea locală, n-au fost cruţate de cazacii veniţi la nuntă. „Oastea căzăcească
stătea sub vii şi făcea locuitorilor din Iaşi mari pagube, pentru care evreii se ascunseră, căci
acei pe cari îi prindeau trebuiau să se răscumpere scump de dânşii" 82 . După descrierea
originală a evenimentelor, vreo şaizeci de evrei au căzut astfel în mâinile lor83 . Iar anul
următor, când Timuş sosi într-ajutorul socrului său, detronat de Gheorghe Ştefan, scrie
arhidiaconul Pavel din Alep, însoţitorul patriarhului Macarie din Antiochia: „O mare
spaimă şi groază căzu atunci peste evrei şi turci, pe cari cazacii îi jefuiră şi-i tratară cu atâta
cruzime, încât ar fi pierit cu desăvârşire dacă domnul nostru patriarhul nu i-ar fi apărat... Pe
evrei îi băgau cazacii în turnuri şi-i torturau acolo nopţi întregi, pentru ca să-i facă să le
mărturisească averile lor. Inimile ni se umpleau de amărăciune la plânsul atâtor femei şi
copii" 84 . Dar capitala fu curând ocupată de triumfătorul Gh. Ştefan, şi atunci „musulmanii
şi evreii apăreau în public fără nici o teamă; grecii însă nu cutezau să se mişte din casele lor
din cauza marii duşmănii a pământenilor (moldoveni)" 85 , căci nu numai evreii suferiseră
mai înainte.
Refugiaţii din Polonia şi Ucraina introduseră în comunităţile evreeşti din Moldova
un suflu de viaţă nouă. Judaismul din Ţările Române în genere îşi desbrăcă formele
orientale, aduse de „romantim-ii" şi de caraiţii de odinioară, precum şi de spaniolii din
ultimul timp. Instituţiunile obşteşti fură modelate după sistemul polonez. La Iaşi se
ridică, în stilul epocii, sinagoga monumentală care mai există şi astăzi 86 , se institui
„confreria sacră", cu al ei „hekdeş" sau azil pentru cei sărmani şi suferinzi, cu ale ei
canoane pentru îndeplinirea ultimelor datorii către cei dispăruţi şi pentru îngrijirea
lăcaşurilor de veci. „Breasla jidovilor" fu într-un cuvânt organizată, cu starosti aleşi de
toată obştea, alături de capul spiritual, rabinul, care, ca şi în Polonia şi în celelalte ţări,
mai era şi judecătorul şi supraveghetorul stării civile a enoriei sale. Cel dintâi păstor
sufletesc al evreimii ieşene a fost probabil cunoscutul Nathan Nata Hanover, şi el bejenar
din Ucraina - care a petrecut multă vreme în mijlocul compatrioţilor săi refugiaţi în
Moldova vecină (1657-1670) 87 • La Iaşi, unde a funcţionat şi ca predicator („Maghid") al
sinagogii, Hanover scrise cele două opere, care aveau să-i ducă renumele şi în acele
colţuri ale lumii evreeşti, unde nu pătrunsese a sa cronică lugubră „Ieven Meţula" 88
anume: Safa Berura, un vocabular poliglot (ebraic-german-latin-italian), pentru uzul
fraţilor săi oropsiţi, şi Şaare Ţion, o culegere de rugăciuni cabalistice, inspirate de un
misticism ascetic. Nota pesimistă a sufletului său, crud încercat, se resimte până şi în
predicile lui festive. Tot pe atunci, poate în urma plecării lui Hanover în Ungaria 89
întâlnim în fruntea obştii ieşene pe „Marele Rabin, Învăţătorul nostru Rabi Arie Leib b.
Samuel", decedat la 7 Nisan 438 (1678). Spre părerea noastră de rău, nu ni s-a păstrat
nici o relaţie despre succesorul acesta al savantului autor, în afară de inscripţiunea
laconică de pe piatra-i mormântală90 •
427
Dacă în decursul secolului al XVII-iea, au putut ilustra evreimea din Iaşi
personalităţi ca Solomon ben Aroyo, un medic renumit ca dr. Cohen, Nathan Hanover, un
Arie Leib b. Samuel şi, ceva mai târziu, eruditul Petahia Lida91 , situaţia socială şi
economică a obştii trebuia să fi fost într-adevăr înfloritoare. Altfel nici nu s-ar fi gândit un
om de talia lor să se izoleze într-o regiune „pe jumătate sălbatică" 92 lipsită de academii
talmudice, de mişcări culturale, de biblioteci, de tipografii etc. Trecuse epoca unicului
comerţ de tranzit sau de import-export, care nu cerea neapărat o aşezare permanentă în
târgurile Moldovei. Sub domnia lui Vasile Lupu se ivesc, pe lângă ceilalţi negustori, al
căror rol nu se terminase, şi evrei aşezaţi la sate, ca de pildă acel Mosco Jidovul de la
Popricani, pe Jijia93 . Ei devin orândarii feluritelor întreprinderi agricole, şi, în această
calitate, vor fi de-aci încolo intermediarii dintre boeri şi ţărani, întocmai ca în Polonia
megieşă. Alături de armeni şi de greci, ei exercită de pe-acuma negoţul vinului şi al
horilcei. La 1663, „vinul annenilor şi al jidovilor" din Iaşi intră în preocupările fiscale ale
stăpânirii • Condica de socoteli a bisericii catolice cuprinde şi însemnări referitoare la
94
împrumuturi făcute de iezuiţii din Iaşi la nişte evrei localnici, cari se ocupau desigur cu
camăta, dând poate şi voevozilor bani cu dobândă, ca şi nelipsiţii împrumutători din
Turcia95 • Starea mulţumitoare a evreimii moldovene se vede şi din descrierea răuvoitoare a
călătorului italian Cornelio Magni din 1672: „Evreii cari locuiesc prin părţile acestea au
născocit şi înnoit, cum fac pretutindeni, nesfârşite angarii, ai căror arendaşi făcându-se, se
slujesc de ele pentru a suge sângele bieţilor supuşi. ajutaţi de autoritatea domnului; sunt în
cea mai mare parte din Polonia şi întrebuinţează cele mai răpăreţe meşteşuguri pentru a
apăsa în folosul lor pe oricine e silit a le trece prin mâini" 96 • Iar la 1678, vorbeşte un altul de
„mulţi armeni, greci şi jidovi cari informează Poarta de cele ce se petrec în Podolia şi în
Ucraina, şi chiar se stabilesc acolo (în Moldova)" 97 • Pe acea vreme, se împopulează cu evrei
Cernăuţii, Botoşanii, Neamţul, Piatra, Bârladul şi Focşanii (Stoieşti), unde moşnenii le vând
locuri de dugheni pentru târgul în perspectivă98 • Dimitrie Cantemir va însemna mai târziu în
a sa Descriptio Moldaviae că în Moldova locuiesc, în afară de moldoveni, şi mulţi greci,
albanezi, sârbi, bulgari, poloni, cazaci, ruşi, unguri, germani, anneni, evrei şi ţigani. „Evreii
se consideră şi ei ca supuşi pământeni (subditi), dar sunt ţinuţi să plătească pe an o dare
mai grea decât cea obicinuită; ei se ocupă numai cu negustoria şi cu cârciumăritul; pot avea
oriunde sinagogi, dar numai de lemn, însă nu de piatră" 99 • Cum lăcaşurile de rugă
contimporane din târgurile moldoveneşti erau construite din zid, ca şi sinagoga din Iaşi,
aserţiunea lui Cantemir dovedeşte că ele fuseseră ridicate când nu fiinţa încă o interzicere în
sensul acesta, adică înainte de 1700. În Muntenia, cu deosebire, se mai aplica şi cealaltă
oprelişte medievală, anume li se impunea evreilor ca sinagogile să nu se afle în apropierea
vreunei biserici. Cum în multe părţi distanţa de rigoare nu a fost observată, faptul constituie
o confirmare a preexistenţei sinagogilor faţă de bisericile vecine, sau cel puţin faţă de legile
prohibitive în chestiune: ele au trebuit să existe înaintea veacului al XVIII-lea 100 • E foarte
probabil că măsurile restrictive cu privire la judaism au fost introduse de Mihai Cehan
Racoviţă, în decursul celor dintâi domnii ale lui (1703-1705; 1707-1709), pe când urmaşul
său, Nicolae Mavrocordat ( 1709-1710 şi 1711-1715), pare a se fi arătat mai favorabil
evreilor. Această perioadă istorică a Moldovei face însă parte integrantă din epoca
fanarioţilor, pe care o expunem mai departe.
428
II
Comunitatea din Bucureşti
De la Mircea Ciobanul până după Constantin Brâncoveanu
(1546-1716)
l. Comerţul evreilor în Ţara Românească în secolul al XVI-lea 101

Către mijlocul veacului al XVI-iea, Mircea Ciobanul, crudul voevod al Munteniei,
înscăunat de turci 102, ridică cetatea până atunci neînsemnată de pe malul Dâmboviţei la
rangul de adevărată capitală a ţării. Fiind în apropierea comunităţilor din Bulgaria, Bucureştii
atraseră de îndată un număr considerabil de evrei transdanubieni, în majoritate spanioli.
Erau cu deosebire negustori, care-şi aşezară aci prăvăliile lor, rămânând însă în strânse
legături cu coreligionarii de dincolo de Dunăre, unde mulţi îşi vor fi lăsat femeile şi copiii.
Documentul cel mai vechi în dată cu privire la această colonie pare a fi o consultaţie
juridică a marelui-rabin de la Salonic Samuel de Medina (1505-1589), una din gloriile
judaismului spaniol de pe acele timpuri. Pe la 1550, se întâmplă în Bucureşti un caz tragic:
un băiat din serviciul unui Habib Amato fură vreo 5600 de aspri din prăvălia pe care
stăpânul său o ţinea împreună cu Isac Rufus. Din această sumă, circa patru mii aparţineau
unui frate al asociatului, luda Rufus. Prins de păgubaşi, hoţul fu grav maltratat de Iuda şi
Iosef Rufus, încât muri în camera de tortură. Ucigaşii simulară o sinucidere, iar rudele
mortului aruncară toată vina asupra lui Iacob, fiul lui Habib. Fruntaşii comunităţii (între cari
şi „eminentul" <el naale> David ibn Usa) luară dimpotrivă apărarea celui acuzat pe
nedrept şi adresară o consultaţie în sensul acesta lui Samuel de Medina. Marele-rabin al
Salonicului, având în vedere constatările martorilor, se pronunţă şi el în favoarea
nevinovatului. Consultaţia în chestie ni s-a păstrat în culegerea de Response ale ilustrului
savant 103 după care traducem originalul judeo-spaniol:
„Noi subscrişii ne aflam în Bucureşti, când se prezentă înaintea noastră d-l Abraham
b. Eliezer şi ne declară următoarele: S-a întâmplat un fapt grav, s-a furat din prăvălia d-lor
Isac Rufus şi Habib Amato vreo 4000 aspri, cari aparţineau tânărului Iuda Rufus, plus 1600
de aspri din averea asociaţilor Isac Rufus şi Habib Amato. Tânărul luda b. Gerson mărturisi
că el este autorul furtului. Duminică dimineaţa veni eminentul d. David ibn Usa la d-l
Abraham b. Eliezer şi-i zise: «Hai să mergem la aceşti domni şi să le spunem că ajunge, să-l
mai lase; căci altfel se poate întâmpla o nenorocire: să treacă la Islamism, ori să facă un alt
rău (făcându-şi seama)». S-au dus deci numiţii domni la privălia d-lui Habib şi, găsind
acolo pe d-l Iacob b. Habib, i-au zis: «Vedeţi de a scăpa băiatul, ca să nu se întâmple vreo
nenorocire». Dar d-l Iacob b. Habib le răspunse: «Pentru Dumnezeu! Duceţi-vă la d-nii
luda şi Iosef Rufus şi spuneţi lor să înceteze, că e destul!» D-1 Iosef Rufus îl apostrofă însă
pe d-l Abraham b. Eliezer, zicându-i: «Pentru asta aţi venit voi, ca să faceţi scandal?!» Şi,
trântind uşa, au plecat d-nii Iuda şi Iosef Rufus. Această mărturie a depus-o d-l Abraham b.
Eliezer şi eminentul d. David ibn Usa a confirmat-o, cu singura deosebire, anume: că şedea
în prăvălia d-lui Habib, iar numitul d. Iacob b. Habib l-a rugat: «Pentru Dumnezeu!
Chemaţi pe d-l Abraham I. Eliezer şi mergeţi la aceşti tineri şi spuneţi-i să lase băiatul, ca
să nu se întâmple o nenorocire». Servitorul a rămas acolo o zi şi o noapte, iar în dimineaţa
următoare fu găsit mort. După spusele d-lor luda şi Iosef Rufus, el însuşi s-ar fi spânzurat.
Semnat: /sac Ţevi 104, Baruch Galipapa, Baruch b. Elia".
Moise Angel depune o altă mărturie: „Ne-a chemat d-l Habib Amato în Bucureşti şi
ne-a arătat odaia în care s-ar fi spânzurat servitorul. Ne-am dus acolo împreună cu
429
eminentul d. David Usa, cu fratele său d-l Abraham Usa şi cu d-l David Mar Haim, şi am
constatat că tavanul odăii era încărcat, iar dedesubt erau grinzile şi scândurile aşezate în aşa
fel, încât nici nu s-ar fi putut atârna acolo o frânghie. Ceva mai mult: în noaptea, în care s-a
întâmplat strangularea, au dormit în aceeaşi odaie împreună cu nenorocitul băiat şi d-nii
Samuel Estrelega, şi Iuda şi Iosef Rufus. Pentru care mărturie am iscălit aci conform: Moise
A ngel, Dav1"dMar Hmm . „1os .
Documentul acesta este de o covârşitoare importanţă pentru istoria evreo-română. El
ne atestă existenţa unei adevărate obştii în Bucureştii lui Mircea Ciobanul: trebue să
admitem a priori că n-a fost amestecată toată populaţia evreească din Capitală în această
chestiune; vor mai fi fost aci şi alţi evrei, în afară de cei pomeniţi în consultaţie. De altfel,
mai posedăm unele documente contimporane, cari presupun anumite relaţiuni economice
foarte întinse, nu numai în Bucureşti, ci şi la ţară. Negustorii evrei împrumutau bani cu
dobândă atât domnilor, cât şi boerilor şi poporului de jos. Pe lângă marii creditori, zarafi şi
gelepi din Constantinopol, mai era şi o altă categorie de financiari ai Ţării Româneşti. Erau
cumpărătorii de grâne, sare, lână, ceară, miere şi alte produse, în al căror cont ei avansau ori
împrumutau şi sătenilor mari sume de bani. Sub ocrotirea domnească, aceşti evrei se
bucurau ca şi grecii de o desăvârşită libertate comercială, furnicând în toate colţurile cu
afacerile lor. Ni s-au păstrat din acea vreme un hrisov şi o consultaţie despre unii dintr-
aceşti negustori. Vom cita întâi hrisovul, după o comunicare a lui C.A. Rosetti 106:
„La anul 1553(?), Pătraşcu Vodă, tatăl lui Michai Viteazul, ne spune că pe timpul
unui predecesor al lui, Mircea Vodă, s-a găsit un evreu ucis în satul Vianul de peste Olt, şi
au venit maica şi soţia evreului de au apucat pe acest sat Vianul, şi s-au fost şi pârât
dinaintea lui Mircea Vodă. Ear Domnia lui a căutat şi a judecat şi a dat satul Vianul cum
să plătească sângele evreului cu 40.000 aspri, şi astfel numai să fie judici. Satul Vianul
neavând de unde plăti atâţi bani, sătenii nu s-au suferit ca să-şi spargă casele şi curţile, ci
au căzut înaintea lui Mircea Vodă şi s-au jăluit cum că n-are alt loc să şează, dacă îi va
scoate pe ei din sat. Ear întru aceia, Mircea Vodă s-a milostivit şi a dat de la sine acele
40.000 de aspri, din mâna domniei lui, maicii şi muierii evreului, de i-au plătit sângele".
Procedarea lui Mircea Ciobanul (căci de dânsul e vorba în hrisovul lui Pătraşcu) 107
dovedeşte că domnul era răspunzător faţă de Poartă, de siguranţa negustorilor în ţară. După
obiceiul timpului, el dă familiei celui ucis o satisfacţie bănească, impunând satului o
despăgubire colectivă. Într-un caz similar din 1587, când un grec e găsit asasinat pe
teritoriul satului dorohoian Letoviştea, diacul leşesc al lui Petru Şchiopul plăteşte moartea,
căpătând în schimb satul spre stăpânire 108 • Mircea Ciobanul s-a grăbit însă să mulţumească
pe mama şi pe văduva evreului, şi-a dat din punga lui preţul răscumpărării sângelui.
Consultaţia rabinică priveşte un caz de „aguna". În timpul celei de-a doua domnii a
lui Mircea Ciobanul, un evreu cu numele de Moise Vidai, se duse să ia o sumă de bani -
10.000 de aspri - de la un datornic al fratelui său, din satul Dridov, de lângă Bucureşti. Cel
plecat nu se mai întoarse: el fusese ucis chiar de debitor, după cum se poate deduce din
procesul-verbal de mai jos. Acest act - datat 7 Tişri 5320 = 8 septembrie 1559 - emană de
la rabinatul din Nicopole, care autentifică declaraţiunile martorilor, înaintându-le spre
definitivă hotărâre lui Samuel de Medina şi lui Iosef Karo, proeminenta somitate religioasă
şi juridică a secolului. Consultaţia se află deci printre responsele ambilor autori • De astă
109
dată, chestiunea, adică procesul-verbal din Nicopole, e redactată în limba ebraică. Dăm aci
traducerea românească a documentului cu toate particularităţile lui tipice:
„Având în vedere că d-l Solomon ibn Benvenist (odihnească-se în Eden!) a trimis pe
fratele său, d-l Moise Vidai, spre încasarea datoriilor în ţinutul Valahiei, unde el avea
430
printre datornici şi pe un neevreu din satul pomenit, care-i datora peste IO.OOO de aspri; şi
d-l Solomon, aşteptându-l în zadar pe fratele său timp de o lună de zile şi fiind îngrijorat de
soarta lui, s-a dus să-l caute până la zisul sat Dridov, şi găsind el acolo pe acel neevreu,
care-i era dator cei 10.000 de aspri, l-a întrebat de fratele său, iar neevreul i-a răspuns: «am
plătit fratelui tău şi-a plecat de la mine», şi luând d-l Solomon pe neevreu şi ducându-l în
faţa domnului Valahiei, acesta i-a zis: «tu ai spus că Moise Vidai a venit în casa ta şi că a
plecat de la tine după ce i-ai plătit datoria; dacă aşa este, unde se află el acum, căci nu l-am
găsit doar nicăiri?!» - şi i-a poruncit să se ducă să-l caute, deoarece mărturisise că d-l
Moise Vidai a fost oaspetele său; şi, trecând aproape o lună de zile, s-a întors neevreul şi
spuse domnului că a văzut în vis cum d-l Moise Vidai era aruncat într-un puţ cu apă din
Bucureşti; şi aflându-se acolo trei evrei: d-nii Samuel Estrelega 110, Abraham Salinas şi
Habib Amato 111 , cari s-au dus de îndată, la auzul acestor cuvinte, la puţul în care era
aruncat d-l Moise Vidai, şi au putut distinge urmele roţilor unei căruţe, de la puţ până la
casa neevreului din satul Dridov.
Noi (membrii Tribunalului rabinic) în complectul de trei, ţinând împreună şedinţă: -
prezentându-se înaintea noastră d-l Samuel Estrelega şi declarându-ne sub formă de
mărturie - cu formula de rigoare «Că nespunând adevărul, răspunde-va de păcat» 112 -
primind asupra sa toate sancţiunile din lume: «e adevărat că mă aflam în Bucureşti când d-l
Moise Vidai fu scos afară din puţ într-un sac muiat în apă; aceasta avu loc în prezenţa mea,
şi îndată ce i-am zărit faţa, l-am şi recunoscut prin semnele ce le avea pe obraz şi pe cari le
cunoşteam - anume ciupituri de pe urma vărsatului de care fusese bolnav în tinereţe - aşa
cum le avea fiind în viată; l-am mai recunoscut prin barba, nasul, ochii, buzele şi toate
celelalte organe ale lui, distingându-l foarte bine, fără nici o îndoială; am mai observat că
avea o rană sub urechea dreaptă şi o altă rană pe obrazul stâng, ajungând până la gură,
restul feţei nefiind de loc rănit; iar în sac am văzut puţin gunoi»;
Noi, etc. - prezentându-se înaintea noastră d-l Abraham Salinas şi depunând
mărturie întocmai cum a depus d-l Samuel Estrelega, cuvânt cu cuvânt;
Noi, etc. - prezentându-se înaintea noastră şi d-l Habib Amato şi depunând aceeaşi
mărturie, întocmai cum au depus-o d-nii Samuel şi Abraham, cuvânt cu cuvânt;
Am autentificat cele mai sus scrise înaintea noastră, semnând astăzi, vineri, 7 zile ale
lunii Tişri din anul 5320 de la Zidire, aci în Nicopole. Totul fiind autentic" 113 •
Am avut deja prilejul de a atrage atenţia lumii savante asupra acestor două
recensiuni ale consultaţiei rabinice de la Nicopole 114 • Documentul merită singur o
monografie întreagă, atât de interesante sunt problemele pe cari le pune în faţa
istoricului 115 • Ca şi pentru celelalte mărturii din timpul domniei lui Mircea Ciobanul, ne
vom mărgini a constata numai câteva date: aceste două consultaţiuni rabinice ne dovedesc
dependenţa spirituală a judaismului din Balcani, de „Noul Ierusalim", cum numi
comunitatea saloniciană bardul evreimii spaniole de pe atunci, Samuel Usque 116 • Mai
considerabilă era însă autoritatea pe care o exercita emulul din Safed al marelui-rabin de
Medina, adică celebrul autor al codului Şulhan-Aruch 117 , Iosef Karo, care-şi petrecuse
tinereţea la Adrianopol, şi mai cu seamă la Nicopole. În portul dunărean, înflorea în secolul
al XVI-iea o obşte evreească impunătoare 118 • Aci era punctul de raliare al evreilor spanioli
de pe ambele maluri; deci, rabinatului nicopolitan trebuiau să fie adresate toate chestiunile
religioase şi juridice. Mulţi dintre negustorii bucureşteni îşi lăsau chiar familiile în acest
oraş, ori în localităţile din împrejurime, fiindcă viaţa li se părea mai puţin expusă în cetăţile
din dreapta Dunării. Aşa făceau şi turcii şi grecii. Nu exista nici o încredere, cu toate că
domnul era ţinut să răspundă personal înaintea sultanului de orice atingere adusă
431
negustorilor din împărătie. Lipsa de sigurantă n-a împiedecat însă formarea comunitătii în
Bucureşti, ci, din contra, politica turcofilă a lui Mircea Ciobanul îi favoriză desvoltarea.
2. Legăturile financiare ale evreilor din Turcia

Acei cari se bucurau de sprijinul efectiv al domniei erau mai cu seamă
împrumutătorii cu dobândă. Mircea Ciobanul aduse cu sine o ceată întreagă de creditori, pe
cari îi instală chiar la Curtea domnească din Bucureşti 119 • Bancherii cei mari îşi conduceau
însă afacerile din Constantinopol, lăsând răspunderea datoriilor pe mâna unei mulţimi de
agenţi, supraveghetori ai lui vodă. Celebrul Don Iosef Nasi, reprezentantul incontestabil al
evreimii turceşti, era unul dintre cei mai de seamă creditori ai domnilor români, poate încă
din timpul interregnului lui Mircea 120 • „Marele Evreu", care purta titlul de „Duce de Naxos
şi al Cicladelor", ceru şi obţinu Muntenia („ii stato di Valachia") de la sultanul Selim II, în
1571, drept compensaţie a pagubelor pe cari le făcuseră venetienii insulelor sale 121 • El n-a
venit însă la Bucureşti spre a-şi lua tronul în stăpânire, în locul lui Alexandru, fiul
Ciobanului. Fuseseră puse la cale anumite intrigi din partea rivalului său, medicul Solomon
Aşkenazi 122 , omul de încredere al marelui vizir Mohamed Sokoli şi al Republicii Sf.
Marcu? Sau poate se răsgândi el însuşi la urmă şi a preferat să-şi continue afacerile
comerciale cu Ţările Române în tihna somptuosului său palat Belvedere din Pera? De fapt,
el nu-şi risca niciodată persoana în asemenea părţi, ci îşi făcea totdeauna rosturile prin
intermediul numeroşilor săi agenţi 123 • Influentul medic pare însă a fi petrecut câtva timp la
curtea celuilalt domn mircesc, Petru Şchiopul 124 , predecesorul fratelui său Alexandru în
scaunul muntean 125, şi care a avut în serviciul său un număr de evrei şi înainte de a fi primit
sangiacul Moldovei 126 •
Se citează de către unii, după o aserţiune a lui B.P. Hasdeu, şi existenţa unui pisar
sau secretar domnesc, evreu, la curtea din Bucureşti a Mirceştilor: e faimosul Isaia din
„Meghila" romaşcană. „Pe la 1573, sub Vodă Alexandru Mircea, un evreu spaniol, fără a se
boteza şi fără a-şi schimba măcar numele, Şain fiul lui Iosif, cunoscând bine limba slavonă,
reuşi a se ridica până la treapta de unul dintre secretarii domneşti" 127 • Dar această ipoteză
este cât se poate de şubredă; ea nu are altă bază decât aparenta evreească a numelui. În
realitate, pisarul în chestie e semnat „Şain sin losifov'', fără nici o altă menţiune, pe un
hrisov din 23 octombrie 1575 al pomenitului domn 128 • Toate celelalte afirmatiuni sunt
deduse din simpla presupunere a numelui. Ipoteza a avut totuşi un mare succes şi, precum
am văzut, s-a găsit chiar un falsificator - destul de stângaci - ca să fabrice o „Meghilă"
apocrifă cu un Purim românesc, în care „scribul" Isaia sin Iosif era menit să joace rolul unui
nou Mordacheu! 129 Falsul avea un scop, după cum şi alegaţiunea istoricului antisemit nu
era lipsită de tendinţă politică. Ignorând documentele autentice ale istoriei evreo-române,
cronicarii amatori utilizau pe presupusul pisar evreu ca pe un argument irefutabil al
vechimei judaismului în România. Istoriografia ştiintifică n-are însă nimic comun cu
diversele preocupări de polemică apologetică la ordinea zilei. Şi dacă e vorba de contribuţia
din trecut a lui Israel la economia şi cultura ţării, nu este deloc nevoie de a se recurge la
dovezi hipotetice sau chiar cu totul false. De altfel, a servi cu asemenea mijloace o cauză
atât de mare şi aşa de dreaptă, cum e chestia evreească, înseamnă mai mult a o compromite
şi a o_discredita în ochii lumii intelectuale 130•
Sfera de activitate socială a evreilor în Ţara Românească cuprindea, în a doua
., jumătate a secolului al XVI-iea, aproape numai interese pur comerciale şi bancare. Aceste
afaceri nu se mărgineau însă la Curtea domnească sau la târgul din Bucureşti. Precum s-a
432
văzut mai sus, împrumutau negustorii şi cămătarii până şi pe ţăranii din provincia
îndepărtată, încă de pe vremea celei dintâi domnii a lui Mircea Ciobanul. Relaţiile se
înmulţiră şi se lărgiră cu timpul, încât un hrisov al lui Mihnea Vodă din 1587, referindu-se
la Episcopia Râmnicului, ne zice că Vlădica Mihai, văzând pe oameni „La multele lor
nevoi şi datorii şi îngreunaţi cu camăte la ovrei, au fost rămas săraci de părinţi, şi Sfinţia
Sa i-au plătit de către gelepi şi de la ovrei, şi de către multe părţi" 131 • Expansiunea
turcească adusese multe şi mari nevoi băneşti: un trai luxos fu introdus în casele boereşti;
păturile de jos ale populaţiunii se deprinseră şi ele încet-încet cu necesităţile unei vieţi mai
civilizate. Dar produsele ţării nu ajungeau de multe ori nici pentru plata datoriilor fiscale. O
lipsă perpetuă de bani obliga pe locuitori să-şi vânză cu anticipaţie grânele şi vitele, nu
numai cămătarilor, dar şi creditorilor gelepi - greci, armeni, evrei şi alţi străini - în
schimbul mărfurilor de galanterie: atlazuri, tafte leşeşti, giuvaericale de prin Veneţia,
Constantinopol şi Polonia 132 • Povara birurilor apăsa pe de altă parte cu atât mai greu asupra
mulţimii, cu cât domnii se străduiau să satisfacă rapacitatea crescândă a protectorilor turci.
Situaţia financiară se complica pe zi ce trecea şi criza părea inextricabilă. Când
nemulţumirea atinse paroxismul, se dădu o lovitură de teatru tocmai în regimul Ţărilor
Române. Medicul evreu al vizirului Sinan Paşa intervine cu succes pe lângă acesta, în
favoarea fiului lui Pătraşcu cel Bun şi fratele lui Petru Cercel 133 , fost domnitor al Munteniei
şi mazilit anterior, în urrna intrigilor dinastiei Mirceşti. Mihai Viteazul capătă deci de la
sultan tronul Ţării Româneşti, luând pe garanţia unchiului său matern Jane, 400.000 florini
de la cămătarii turci, greci şi evrei, pe cari îi împarte apoi ca daruri de rigoare printre
diversele personagii influente de la Poartă. Medicul primeşte un înscris pentru suma de
4.000 de taleri, drept răsplată a intervenţiunii sale pe lângă puternicul ocrotitor 134 • Dar când
Mihai veni să-şi ia scaunul în stăpânire, izbucni un război între turci şi austriaci (1593), şi
noul domn aderă împreună cu colegul său moldovean, Aron Vodă, la liga anti-otomană
organizată de Papă 135 sub oblăduirea împăratului Rudolf 136 • Iar în ziua de 13 noembrie
1593, când Mihai Viteazul dete pe faţă semnalul răscoalei împotriva semilunei, se orândui
în Bucureşti un masacru general al tuturor turcilor şi creditorilor aflători în Capitală. Pieriră,
alături de ieniceri, şi evreii bancheri şi negustori aşezaţi de mult aci, dar urmăriţi de o egală
animozitate, nu atât din cauza religiei sau a credinţei lor faţă de turci, ci mai ales prin faptul
că foarte mulţi dintre ei erau împrumutătorii domniei, iar vodă socotea că va scăpa de
obligaţiunile contractate suprimând pe acei faţă de cari se îndatorase. Există mai multe
versiuni despre acest masacru 137 • Toate concordă însă pentru presupunerea că întreaga obşte
evreească din Bucureşti a căzut victimă furiei domneşti şi a plebei. După bătălia de la
Călugăreni 138 , Mihai părăseşte oraşul prădat în prealabil de haiducii săi transilvăneni, iar
armata urmăritorului Sinan desăvârşeşte opera de distrugere, încât va trebui să treacă o
jumătate de veac pentru ca viaţa economică de mai înainte să poată fi restaurată. În acest
interval, Capitala, lipsită aproape de negustorii şi financiarii evrei şi turci de altădată, va
decădea Ia rangul unui târg de tranzit neînsemnat, în aşteptarea vremurilor mai bune.
3. Aşezarea evreilor în secolul al XVII-iea

Abia către mijlocul secolului al XVII-iea, în timpul domniei liniştite a lui Matei
Basarab, credincios turcilor, comunitatea evreiască din Bucureşti putu să fie reînviată, mai
mult prin aportul refugiaţilor din Polonia şi Ucraina 139 • De pe atunci datează aşezarea
modernă, a cărei continuitate n-a mai fost întreruptă nici măcar de pârjolul tătarilor în 1658.
Tot pe acea vreme, începură probabil a fi organizate şi instituţiunile evreeşti: vechiul cimitir
433
mai avea, după I. Psanter, o piatră sepulcrală cu computul 442 (1682), ceea ce presupune
trecerea unui anumit interval. O altă mărturie a formării obştii evreeşti în timpul lui Matei o
constitue legislaţia judeofobă şi extrem de favorabilă renegaţilor, pe care o cuprind
pravilele acestui voevod ca şi acelea ale rivalului său din Moldova. Cu toate că aceste
codice nu sunt decât nişte adaptaţiuni după clasicele modele greceşti, legiuirile privitoare la
evrei şi religia lor n-ar fi avut totuşi nici un rost, dacă într-adevăr ele nu li-ar fi fost impuse
domnilor de realităţile ambiante. Dar Matei Basarab nu s-a mulţumit cu reproducerea
restricţiunilor; el a insistat asupra lor mai mult decât Vasile Lupu, pe care-l imită servil.
Pravilele munteneşti vorbesc, de fapt, mai mult de „ovrei", decât cele moldoveneşti de
,jidovi" 140· Cum singurul oraş care s-a putut ridica şi menţiune ca atare în Ţara Românească
era Bucureştii, e evident că aci trebuia să fi fost o colonie mai numeroasă de evrei, şi că pe
aceştia i-a avut în vedere în primul rând pravoslavnicul legiuitor.
Relaţiile financiare ale evreilor din Turcia cu Ţara Românească, întrerupte într-un
mod atât de tragic prin răscoala lui Mihai Viteazul, au fost reluate în veacul acesta numai în
parte. Medicul lui Sinan se aventură în Bucureşti şi după 1593 141 , unii creditori -
moştenitori ai celor ucişi - vor mai fi venit să-şi reclame şi ei datoriile de la urmaşii celui
răpus pe Câmpia Turdei; dar activitatea aşa de intensă din epoca Mirceştilor n-a mai putut fi
restabilită din nou. Mihai nu distruse numai comunitatea din Capitală, ci şi pe acele din
Rusciuc, Nicopole (unde fură dărâmate sinagogile şi şcoala lui Iosef Karo), Plevna, Vidin,
aducând în ţară la înapoiere pe mai mulţi evrei captivi 142 • Coreligionarii din împărăţie -
spanioli în majoritate - au rămas consternaţi de pe urma acestor evenimente; ei începură să
neglijeze părţile danubiene. Abia se mai întâlnesc în documente menţiuni de creditori ca
Muceacin şi lbrahim Cilibi (1658-1659) 143 • Negustorii însă continuau să vie şi să se aşeze
chiar în ţară. Unul din ei, fiu de „haham", se converti la creştinism şi ajunse în mare favoare la
Curtea lui Matei Basarab, care-l orândui capugiu la Târgovişte. Prozelitul se bucura de multă
cinste. El făcea printre evreii din Muntenia o zeloasă propagandă creştină, susţinând cu foştii
săi coreligionari dispute teologice şi provocându-i la botez. I-a fost dat patriarhului Macarie
din Antiohia să boteze el însuşi pe unul din aceşti converti~. pe care voevodul îl înrolă de
îndată în oastea lui şi-i acordă mari onoruri, însurându-l cu o tânără femee de la Curte •
144
Dar obştea din Bucureşti se reîmpopulă mai cu seamă cu „aşkenazim". Noii veniţi
aduseră cu dânşii familiile lor şi se organizară după sistemul polonez (introdus mai înainte
şi în Moldova), alcătuind adică o corporaţiune autonomă în frunte cu un „staroste" ales şi
confirmat de stăpânire. Împrejurările locale deteră acestei organizaţluni un caracter poate
mai interesant aci, decât în alte părţi. Domnia lungă şi plină de strălucire a lui Constantin
Brâncoveanu ( 1688-1714) fu cu deosebire favorabilă formării de „bresle". Isnafurile erau în
Turcia asociaţiuni corporative cu scopuri mai mult de ordin fiscal: ele trebuiau să apere
drepturile recunoscute ale membrilor lor, de abuzirile visteriei. Ele erau „aziluri asigurate
de stat, în care se retrag nu numai meşterii, ci şi negustorii şi felurite categorii de străini" 145 •
Stăpânirea încuraja chiar aceste organizaţiuni, fiindcă răspunderea dărilor era prin existenţa
lor simplificată şi garantată. Breslei i se impunea o anumită sumă globală, de a cărei
repartizare şi încasare avea să îngrijească starostele. În schimbul acestui oficiu, i se lăsa,
corporaţiunii cea mai largă autonomie. Breslele îşi aveau statutele lor, fondurile lor,
lăcaşurile lor de închinăciune, jurisdicţiunea lor deosebită şi neatârnată pentru chestiunile
profesionale, iar în ce priveşte evreii, şi pentru cele civile, sub rezerva dreptului de apel la
marele cămăraş. Caracterul fiscal al isnafurilor este limpede arătat într-o scrisoare din 1700
a Brâncoveanului către „dumnealui jupânul Eche! Gheorghe, marele judeţ, şi la tot Sfatul
cetăţii Braşovul":
434
„ ... de multele păsuri ce sânt, câţi sânt aici în ţara noastră, şi striini şi de alte
neamuri, ori de acolo ori dentr-alte părţi, cum am zice şi braşoveanii, şi chiproviceanii, şi
armeanii, şi jidovii, făr' dajde nu pot fi, ce aceştea toţi au fieteşcare cu răfetul lui legături
cu vistiria ţărăi, de să ştim ce dau pe an. Care având şi braşoveanii osebită rumtoarea lor,
cum am zis, pe cât s-au legat cu vistiria, de-şi dau numai legătura lor, au de la noi şi
poruncă ca aceasta şi carte dată la mâna lor, ca, oriunde şi ve[ri] pe cine ar găsi cu marfă
ca aceaia de a lor, braşovenească, vânzând, pe toţi să-i apuce, să-i ajute la rumtoarea lor,
cu ce le-ar fi puterea. Iar apoi au poruncă deregătorii noştri, cari umblă cu dăjdi, pre unii
• sa~ nu-1· supere l a mm1c...
ca aceia • • ul46 .
Sub asemenea auspicii se desvoltă comunitatea din Bucureşti la finele secolului al
XVII-iea. În timpul lui Brâncoveanu luă comerţul evreesc un mare avânt. Vodă prevede pe
evrei în dispoziţiunile vamale ori referitoare la monopolurile domneşti. La 1 ianuarie 1695,
scrie el pentru vama Diiului, a Bistreţului şi a Cemeţului, ca să se ia vama pe „marfă",
„vite" şi „alte bucate", de Ia oricine, măcar să fie turcu, ver ovreiau, au arbănaş; pentru
Giurgiu şi Olteniţa: „ori fie turcu, au ovreaiu, au armean". De asemeni şi „Schilearilor de la
Câineni ... să aibă a luarea vamă" de la oricine „au ovreai, au moldovean, au ungurean". În
Bucureşti, în afară de cântarul domnesc, „alt nimeni să n-aibă voe a faci alt cântar, nici a
cântări ceva, făr' cât numai cantaragiul... Ia orice om ar fi, au neguţător creştin, au turcu, au
annean, au jidov, au ţăran". Acelaşi lucru şi în privinţa lumânărilor: numai la lumânăria
domnească pot vinde măcelarii „au fie dorobanţ, au lefegiu, au scutelnic, au slujitor, au
slugear, au ovreaiu, au măcar verce feal de om a hi". Pentru cheltuiala beşleagăi Ia bâlciul
din Câmpulung vor contribui toţi negustorii „creştini, veri turci, veri armeani, veri papistaşi,
veri neamţi, veri ovreai" 147 • Evreii contribuiră în 1695 şi la întreţinerea armatei şi a flotei
turceşti de pe Dunăre cu 250 de taleri. La haraci dedeau anual 150 de galbeni, pe când de Ia
armeni se luau 200; dar la ploconul vizirului şi al hanului, participau ambele bresle egal cu
câte 100 de galbeni. În contribuţia comunităţii din Bucureşti se cuprindea şi partea evreilor
din Focşanii din dreapta Milcovului 148 .
Constantin Brâncoveanu a stat de altfel personal în relaţii cu foarte mulţi evrei.
Medicul curţii era Avram Jidovul, pe care vodă îl lua cu sine în Turcia; jidovul „Silitrariul"
era furnizorul de iarbă de puşcă al domniei. Alţi evrei apar în calitate de creditori, fie
bancheri ori negustori de ţesături de lux: David Jidovul Cavitu, luda Muşabec Jidovul,
Tobia Jidovul, Menteş şi Avram etc. Dobânzile pe cari Ie plăteau domnitorul şi boierii erau
de 24, 36 şi 48 la sută pe an, în raport cu riscurile eventuale 149 •
Domnia lui Brâncoveanu pare să fi fost o epocă de pace şi de prosperitate pentru
evreimea din ţară. Libertăţile recunoscute breslei permiseră o organizare a comunităţii pe
baze solide, cu toate instituţiunile necesare unei vieţi sociale şi religioase. Un document
posterior dovedeşte până şi fiinţa „confreriei sacre" şi a „cutiei milelor", pentru această
perioadă 150 • Urmaşul ilustrului voevod, neîmpăcatul său. duşman Ştefan Cantacuzino, avu
însă o atitudine cu totul opusă faţă de evrei. El porunci să se dărâme sinagoga „deşi se afla
într-un loc dosnic", şi interzise evreilor de a se mai aduna pentru rugăciunea lor (1715).
Acela care relatează prigonirile lui Cantacuzino nu este altul decât raguzanul Anton-
Maria Del Chiaro, preceptorul beizadelelor şi secretarul domnesc de pe acea vreme. În a sa
Istoria delie modeme rivoluzioni delia Valachia, el descrie incidental şi sumar, dar nu mai
puţin interesant, pe evreii din ţară. În Ţara Românească, afirmă autorul, sunt multe familii
de evrei. Trăiesc destul de prost, ocupându-se cu vânzarea rachiului şi cu altele, pentru a-şi
susţine existenţa. În afară de limba valahă, vorbesc germana şi poloneza. Nu au voe să
poarte haine decât de culoare neagră sau violetă, nici ghete galbene sau roşii, ci numai
435
negre 151 • Erau aceste măsuri vexatorii în vigoare şi sub Brâncoveanu? Prescripţiunile
vestimentare distinctive ale evreilor, ca şi oprirea de a construi sinagogi din zid sau în
mijlocul oraşelor, erau mai mult inspirate din aşa-zisa legislaţie a lui Omar 152, decât din
codicele sau canoanele creştineşti, şi acestea destul de intolerante. Dar lăcaşul de rugăciune
al obştii bucureştene fusese zidit în conformitate cu aceste dispoziţiuni („într-un Joc
dosnic"), şi pravoslavnicul domn îl distruse totuşi. Pare că serioase turburări avură loc cu
prilejul profanării: data dărâmării sinagogii corespunde într-adevăr cu acea a asasinării
starostelui, „conducătorul evreimii din ţară", Mordechai ben Iehuda (10 Kislev 476 = 6
decembrie 1715). Piatra mormântală a martirului obştii se mai vede şi astăzi în necropola
primitivă a evreilor din Bucureşti 153 •
III
Comunitatea din laşi
în epoca fanarioţUor
(1711-1821)
1. Regimul „Breslei jidovilor"

Către începutul secolului al XVIII-iea, obştea evreească din Iaşi ne pare desăvârşit
organizată sub forma corporativă. „Breasla jidovilor" îşi are statutul ei propriu, alcătuit
dintr-o serie nesfârşită de hrisoave date la mâna starostilor, sau mai curând a capilor
spirituali, hahambaşi. La urcarea lor pe tron, în urma unor evenimente îngrijorătoare sau la
învestirea vreunui nou staroste ori hahambaşa, voevozii reconfirmau privilegiile acordate
comunităţii evreeşti ab antiquo.
În ce constau aceste privilegii ale breslei? În primul rând, se asigura membrilor
corporaţiei deplina libertate comercială. Din cele 33 de bresle, câte va număra capitala
Moldovei, acea a jidovilor este de pe atunci cea mai considerabilă; ea vine înaintea celei
armeneşti a cărei aşezare se confundă totuşi cu întemeerea târgului • Celelalte bresle nu
154
puteau desface mărfurile evreeşti, pe când multe din meseriile lor erau exercitate de
evrei 155 • Pe de altă parte, i se recunoştea comunităţii dreptul de a se organiza şi de a se
administra autonom, fără nici un amestec al stăpânirii în chestiunile interne.
În fruntea breslei jidovilor se află din timpuri străvechi stărostia şi rabinatul; o
instituţiune laică, civilă şi una religioasă. Şi starostele şi rabinul erau aleşi de adunarea
breslaşilor; vodă însă trebuia să le dea confirmarea oficială, celui dintâi de obicei pe o
anumită perioadă, iar celuilalt pe viaţă. Cu timpul, când obştiile se vor înmulţi, când breasla
din Iaşi va deveni reprezentanta tuturor evreilor aflători în Moldova, atunci vom avea doi
sau chiar trei starosti, mai marele lor fiind „Roş Medina" (Capul evreimii din ţară), iar
conducătorul rabinatului ieşan va fi şi dânsul „hahambaşa, adică marele-rabin al
comunităţilor moldoveneşti, având sub jurisdicţiunea sa şi pe coreligionarii din Ţara
Românească. Bucurându-se cu toţii de o seamă de foloase personale, fiecăruia din aceşti
demnitari îi incumba datoria de a îngriji, în felul lui, de bunul mers al treburilor obşteşti,
pentru ca veniturile vistieriei să fie răspunse la timp de către contribuabilii evrei.
Caracterul fiscal al breslei este desigur de obârşie turcească, şi probabil domnii
fanarioţi au fost acei cari i-au dat o consacrare definitivă. Nu trebue uitat însă că, dincolo de
Milcov, aşezările corporative fuseseră orânduite pe aceste temelii încă înainte de 1700, şi de
către pământeanul Constantin Brâncoveanu. Precum am văzut, era şi obştea evreească
436
cuprinsă în complexul breslelor din Bucureşti, ca un corp de sine stătător de negustori şi
meseriaşi neortodocşi, dar supuşi ai ţării, şi nu ca străini. Cu atât mai mult trebuia să fi
primit comunitatea din Iaşi această organizare, cu cât ea era mai veche şi mai însemnată din
toate punctele de vedere, cu cât evreii din Moldova erau recunoscuţi ca subditi înainte de
epoca fanarioţilor, după mărturia lui Dimitrie Cantemir, confirmată şi de hrisoave 156 • Faptul
însă că toate actele domneşti erau inspirate de motive fiscale, impunea preocupărilor
politice ale stăpânirii o atenţiune deosebită cu privire la breasla jidovilor, care plătea un bir
mai important şi totodată mai sigur decât celelalte. De aceea, ea şi se afla sub oblăduirea
vistieriei sau a marelui cămăraş. Din venitul taxei instituite pe carnea „caşer", pe tăierea
rituală a vitelor şi a păsărilor (erupea, gabela), se răspundea trimestrial, prin stărostie, la
cămara domnească cota dărilor în proporţie cu numărul membrilor regulaţi ai breslei. Restul
servea la întreţinerea aşezămintelor obştii: sinagoga, Talmud-Tora, rabinatul, azilul pentru
săracii suferinzi, cimitirul, fondul de răscumpărare a robilor, cel destinat nevoiaşilor din
Palestina etc. Vodă însuşi intervenea în favoarea fiscalităţii evreeşti. După un pitac cu data
de 21 mai 7249 (1741), Grigore Ghica întăreşte dreptul „starostilor de jidovi şi tuturor
jidovilor de târgu de Iaşi, şi pă cine vor pune ei, să fie volnici... a strânge erupea ce au
vândut-o ei 151, de la toţi jidovii, după scrisoarea lor, precum au legat şi precum au aşăzat
carele precât să dea, pe alişverişul lor; pentru căci această crupcă au făcut pentru folosul
şi ajutorul şi chiverniseala a breslii a tuturor, pe obiceaiul lor, cum şi de altă dată au fost
acest obiceiu de s-au făcut... Carele nu va da obiceiul, să va pedepsi cu judecată şi globa
ce s-au legat la zapisul lor... „m.
Documentul acesta, anterior lui Constantin Mavrocordat, constituie o mărturie
incontestabilă a autonomiei evreeşti în prima jumătate a veacului al XVIII-lea • El ne mai
159
arată că taxa prelevată pe carnea „caşer" nu era totdeauna unitară, şi că mai existau
câteodată şi contribuţiuni directe, de a căror încasare stărostia nu putea răspunde fără
ingerinţa domnească.
Toate se regulau însă de către autorităţile evreeşti, iar stăpânirea dacă intervenea nu
era decât pentru a da măsurilor luate de ele sancţiunea cuvenită. Trebuiau să se producă
reclamaţiuni serioase, pentru ca domnia să caute a se amesteca în economia internă a obştii;
dar şi atunci se mărginea amestecul oficialităţii numai Ia numirea unui nou staroste.
Rabinatul judeca, pe lângă cauzele din domeniul stării civile, şi toate procesele de natură
comercială. În afară de chestiunile religioase, cei nemulţumiţi de judecata tribunalului
rabinic aveau dreptul de apel la marele cămăraş şi chiar la Divanul însuşi. Evreii din
provincie se judecau întâi la rabinatul local, apelând apoi la marele-rabin din Capitală, şi în
cele din urmă la vodă. Un caz extrem de interesant, întâmplat sub Grigore Ghica şi
Constantin Mavrocordat (1741), ilustrează admirabil aceste felurite raporturi juridice. Nişte
evrei din Botoşţani ajunseră în ultima instanţă la judecata Divanului domnesc, în privinţa
unei case al cărei zapis de vânzare fusese contestat ca fiind apocrif. Actul, ebraic, ca de
obicei, purta însă iscălitura martorilor, dintre cari unul era prezent. „Din porunca giudecăţii,
ducându-l la Şcoala jidovească, hahamul şi cu toată adunarea breslii jidovilor, şi
strâmtorându-l cu blestemul Legii lor 160, atunci singur Iacov au mărturisit tot adevărul cu
vicleşugul acelui zapis ... Anşăl cu oamenii lui au şi prins a sili pe Iacov asupra mărturii,
mai făgăduindu-i şi alt dar peste acei 2 ughi ... şi ei l-au învăţat pe Iacov să ia condeiul cu
cerneală să poarte peste iscălitura cia vicleană, şi, făcând aciasta, poate primi şi giurământu
că mâna lui s-au purtat peste acea iscălitură. Măcar că el aciasta n-au vrut să o facă. Şi
aceste toate li-au arătat Iacov Ia şcoala lor, înaintea hahamului şi a toată jidovime, apoi
437
înainte dumisale vei logofăt au arătat lacov adivărul, fiind de fată şi Tudorache vornicul de
Botăşeni şi Betăl hahamul de aice, din târgu, împreună cu toatăjidovimea" 161 •
Betăl „hahamul de aice, din Eş" nu este altul decât cunoscutul Beţalel din familia
celebrului Rabi Naftali Cohen, căruia Poarta i-ar fi acordat demnitatea ereditară de
„hahambaşa" sau mare-rabin al Ţărilor Române, în 1719 162 • Totuşi, căpetenia religioasă a
evreimii ieşene nu poartă încă titlul acesta, cu toate că, înaintea autorităţilor domneşti,
rabinul Capitalei se considera deja ca reprezentantul autorizat al tuturor evreilor, din
Moldova cel puţin. Abia fiul său Isac, care-i urmează în 1743, este declarat oficial „baş
haham a toată Breasla jidovească din toată ţara", având sub ascultarea sa şi comunităţile din
Muntenia. Din documentele timpului rezultă însă că instituţiunea hahambăşiei fiinţa de mai
înainte, numai că breslaşii încercau în repetate rânduri să-i suprime privilegiile. Lupta
dintre marele-rabinat şi contribuabilii neînţelegători ai rostului său se sfârşi cu înfrângerea
lui Beţalel. C. Mavrocordat scrie la 1741 „tuturor jidovilor de Eş, cari au jeluit domnii mele
pe hahamul lor, că-i supără luându-li bani şi alte angării, băgându-i Ia cheltueală„. făr de
voe lor să nu de nici un ban, afar din milostenii ce vor da cu voe lor„. că ni-ar jălui mai
mult, apoi n-a fi bine de tine„.", îşi termină domnul pitacul către Beţalel 163 • Isac fu mai
norocos decât părintele său. Pe lângă titlu şi prerogative, Constantin Racoviţă îi întăreşte
puţin înainte de a-şi părăsi tronul, în 1753, şi unele scutiri de vamă şi de impozite, totul, se
înţelege, pe baza hrisoavelor anterioare:
„De vreme ce toată breasla jidovească din toată ţara prin mijlocirea lui Isac baş
haham a lor se ţine şi se ocârmueşte, şi mai vârtos că fiind şi om de cinste şi de vrednicie,
care între jidovime n-au stătut altă dată baş-haham ca acesta, şi cu a lui povăţuire şi
chiverniseală şi visteria se foloseşte, şi toată breasla jidovească cu judecăţile lui se odihnesc
şi cu toţi în deobşte fiind mulţumiţi; domnia mea am socotit că se cade să aibe şi el o
osebită milă de la domnia mea. Şi eată că, precum am găsit cu cale, hotărâm cu acest
testament al domniei mele, ca fieştecând să aibă a-i scuti desetina de stupi pe cincizeci de
bucate şi vedrerit pe cinci sute de vedre vin şi coniţa pe zece vite, pe aceaste bucăţi nici un
ban să nu deie. Aşişdere şi trei cufe de horelcă ce va aduce pe an din Ţara Leşască să aibe
pace de vamă mare şi de camănă, de mortasăpie şi de părcălăbie şi de toate angăriile, nime
nici un ban să nu-i ceară. Şi această rânduită milă purure să steie nestrămutată, niciodată
mai mult să nu se supere. Şi poftim şi pe alţi luminaţi domni, ca precum domnia mea,
hrisoavele ce am găsit făcute de alţi fericiţi domni de milă, le-am întărit şi nestrămutat
le-am păzit, aşa şi domniele sale găsind acest testament al domniei mele să-l întărească,
pentru a lor cinste şi fericire" 164 •
În hrisovul acesta, ca şi în cel din 1758 dat de Ioan Calimach tot la mâna lui Isac, nu
se vorbeşte deci de veniturile hahambăşiei din partea evreilor, nici măcar de taxele
tradiţionale pe logodne, cununii şi despărţenii. Ni s-au păstrat însă, într-un document
ulterior al munteanului Ştefan Racovită, o serie de date interesante cu privire la foloasele
băneşti ale marelui-rabinat, care ne-ar explica şi motivele conflictului ivit pe vremea lui
Beţalel. Fiul lui Constantin Vodă numind în 1764 pe Isac „baş-haham peste tot norodul
ovreesc ce se află în Ţara Românească", îi recunoaşte veniturile ocazionale de mai sus. De
asemenea i se întăreşte dreptul de a preleva o dare directă de un leu de la „tot omul ce va fi
casnic", în locul taxei „ce au fost într-o vreme, care s-a chemat erupea", şi care consta din
40 de bani de vită mare şi 30 de vită mică, tăiată „caşer". De încasarea veniturilor acestea în
Muntenia îngrijea vechilul din Bucureşti al lui hahambaşa, care era probabil tot din familia
lui Beţalel 165 • După moartea lui Isac, survenită înainte de 1777, obştea evreească încercă să
desfiinţeze datina eredităţii, alegând în locul vreunui membru al descendenţei marelui-
438
rabin, pe Rabi Mordechai b. Moise Haim, a cărui erudiţie şi evlavie cântărea mai greu decât
meritul strămoşesc. În acelaşi an al decapitării sale, Grigore Ghica confirmă „pe acest
Marco başi-haham peste toţi jidovii câţi se află în oraşul Iaşi, cât şi pe afară la sate şi la
târguri". Cu acest prilej, vodă îl iartă de toate dările şi angariile, scutindu-i şi zece vite de
banii cuniţei, precum şi o cufă de horilcă de vamă. Dar în afară de veniturile de la logodne,
cununii şi despărţenii, şi afară de impozitul unitar de un leu de fiecare locuitor evreu, i se
mai recunoaşte marelui-rabin şi vechiul drept al crupcăi, „câte patruzeci şi cinci de bani de
vită caşer ce vor tăia mesercii jidovi". Prin acelaşi hrisov, se stabilesc şi atribuţiunile
judecătoreşti ale hahambăşiei, anume să judece „după orânduiala şi obiceiul legei lor",
adică după codicele rabinice, toate pricinile ce vor fi între jidovi, însă cele mai mari -
cărora nu li se va fi dat o deciziune mulţumitoare - să fie supuse hotărârii lui vei cămăraş.
În orice caz, declară domnul: „uşa Divanului domniei mele este deschisă, viind să arăte
pricina lor îşi vor afla dreptate" 166 •
Spre sfârşitul vieţii lui Mordechai, fu investit cu demnitatea de hahambaşa Naftali,
fiul lui lsac, care şi înainte era recunoscut ca atare de o parte a populaţiunii evreeşti. În
intervalul de treisprezece ani de la numirea lui Mordechai, avuseseră loc, cu oarecari
intermitenţe, certuri şi lupte dârze între ambele tabere. Fiecare din ele căuta să profite de
schimbarea domnilor pentru a-şi impune candidatul; interveniseră fireşte şi unele
compromisuri tranzacţionale, dar concesiunile nu puteau fi decât efemere 167 • După moartea
rivalului său, Naftali, care obţinuse de la Mihai Suţu, în 1790, un hrisov de întărire aproape
identic cu al celui dispărut 168 , este restaurat în toate drepturile şi prerogativele hahambăşiei.
La 1799, îi recunoaşte Constantin Ipsilante privilegiile consacrate 169 , pe care le va moşteni
în 1809 fratele său Şaim, sau Isaia, ultimul hahambaşa 170 • Instituită Ia începutul veacului al
XVIII-iea, înalta demnitate religioasă a judaismului român şi-a avut momentele de glorie în
decursul a mai bine de o sută de ani de viaţă istorică. Prin perpetuarea ei ereditară, prin
caracterul ei oficial, prin puterile ce-i erau recunoscute, hahambăşia ar fi putut deveni
pentru evreimea din aceste părţi mai mult decât un simbol: un factor de renaştere
sufletească. Nu i-a fost dat însă să joace într-adevăr rolul unui exilarcat. Oamenii - şi
păstorii şi mulţimea - erau prea mici pentru o asemenea menire. Dinastia învestită se
gândea înainte de toate la foloasele materiale pe cari i le asigurau privilegiile hărăzite
strămoşului Naftali Cohen. Urmaşii începură a socoti rabinatele ca bunuri de-ale lor. Nu
numai Capitala, dar şi centrele mai însemnate din provincie, ca Botoşani şi Roman, trebuiau
să-şi aleagă îndrumătorii din rândurile lor • La Bucureşti nici nu se putea numi un rabin
171
din cauza vechilului lui hahambaşa! 172

Dacă cel din urmă „mare-rabin" Isaia ar fi putut
dovedi, pe lângă ambiţia lui, şi o serioasă cultură rabinică, demnitatea hahambăşiei n-ar fi
sfârşit desigur într-un mod aşa de mizerabil în 1834. Dar nenorocitul epigon îşi pregăti
singur căderea printr-o sumedenie de atitudini şi de acte nechibzuite 173 •
Epoca hahambaşilor a fost ilustrată de adevărate somităţi rabinice. Afară de Petahia
Lida, care poate purtase şi el - înainte de 1719 - titlul de mare-rabin al comunităţilor din
Moldova 174 , se menţionează un rabin Zalmina Hacohen şi fiul său Abraham, predicatori ca
Iehuda Leib ben Gerşon, apoi savanţii cabalişti Mordechai ben Moise Haim şi renumitul R.
Iosef loska, a cărui aureolă întrecu pe a părintelui său R. Leibuş Hurwitz, exponenţii noii_
direcţiuni spirituale Abraham Iehoşua Heschel din Opatow şi Iosef David Hacohen din
Zwolew, şi atâţia alţii, cari eclipsară pe neînsemnaţii titulari ai hahambăşiei 175 • Obştea îşi
dete curând seama că moştenitorii de drept ai rabinatului ieşan şi ai Ţărilor Române n-au în
realitate nici un merit personal şi nici o chemare pentru înalta lor misiune, ba din contră,
vor constitui totdeauna un obstacol insurmontabil în calea progresului crescând al
439
comunităţii. Nemulţumirea izbucni după moartea lui Isac, când breasla încercă să aşeze ca
hahambaşa pe pomenitul Mordechai. Succesul a fost însă de scurtă durată; dinastia, un
moment deposedată, reuşi să triumfe asupra uzurpatorilor. Dar în acest interval, situaţia se
schimbă în sânul obştii din Iaşi. Alături de vechii breslaşi, se stabiliră foarte mulţi evrei de
origină străină, austriaci (galiţieni şi bucovineni) şi ruşi (în bună parte basarabeni, după
1812). Se constituiră deci două categorii distincte: pământenii şi sudiţii, cari la rândul lor se
subîmpărţeau după supuşenia respectivă 176 • Jurisdicţiunea hahambăşiei şi stărostiei li se
părea noilor veniţi ca o sarcină inutilă, dacă nu şi vătămătoare intereselor comunităţii; de
multiplele dări şi angarale, consacrate prin hrisoavele domneşti, ei nici nu vroiau să ţină
seamă, de vreme ce se bucurau de tutela atotputernică a consulilor • Sudiţii erau însă şi
177
din punctul de vedere cultural superiori băştinaşilor. De aceea, ei şi reclamau reformarea

institu~unilor evreeşti, alte aşezări, alţi oameni. Prin intervenţia lor se vor desfiinţa vechile
autorităţi, suprimându-se în acelaşi timp şi autonomia obştii. Din lupta angajată între
pământeni şi supuşii străinătăţii (dintre cari mulţi erau foşti hrisovoliţi), nimeni nu va
câştiga; judaismul va pierde mult.
În raport cu hahambăşia, starostii breslei jidovilor din Iaşi n-au avut decât o
activitate de mică importanţă. Rolul lor se mărginea la administraţia fiscală a comunităţii.
Pe când starostele din Bucureşti, care era şi vechil de hahambaşa, se afla în legătură
imediată cu stăpânirea, la Iaşi, marele-rabin era de obicei reprezentantul intereselor obştii:
la mâna lui se dau hrisoavele domneşti. Laicii nu vedeau cu ochi buni această stare de
lucruri şi-şi arătau adeseaori nemulţumirea. Starostii pământeni n-au îndrăznit însă
niciodată să se ridice împotriva autorităţii hahambăşiei în sine; acei ai sudiţilor o vor face
cu orice prilej. Din şirul neîntrerupt de capi mireni ai evreimii ieşene de pe atunci, ni s-au
păstrat numai câteva nume pe inscripţiunile funerare şi în condici: un Şalom ben Meir ,
178 179
un Şemuel ben Şelomo un Isachar Ber ben Meir („Ursul staroste") , tustrei intitulaţi
180 181
Ha-Aluf Ha-Roş Ha-Manhig Medina, adică „Domnul căpitan, conducătorul evreilor din
ţară", decedaţi respectiv în 1728, 1733 şi 1745. Mai sunt epitafe cu o singură titulatură Ha-
Roş („Căpitanul") sau Ha-Manhig („Conducătorul"), ori cu ambele împreună, fără
complementul Medina, ceea ce ar desemna pe un al doilea sau un al treilea staroste. Astfel
sunt: Meir ben Avram (l 754) 182 , Iosef ben Isachar Ber („Iosif sin Ursul staroste"),
(1758) 183 , Ţevi ben Simon (1769) 184 , Simon ben Baruch (1772) 185 , Ţevi ben Iosef (1785) 186 ,
Şelomo ben Uziel (Solomon Israel, 1827) 187 etc. Viaţa şi faptele acestor fruntaşi ai
comunităţii din Iaşi nu ne este deloc cunoscută 188 • Atâta doar presupunem, după numele lor
patronimice, că starostii trebuiau să fi fost aleşi din aceleaşi familii avute, încât ar fi existat
şi dinastii de reprezentanţi laici. Cum şi de stărostie erau legate unele privilegii şi scutiri
fiscale, se înţelege că trebuiau să fi existat multe veleităţi personale în această privinţă. Un
document din 1741, înregistrat în traducerea românească în Condica lui Constantin
Mavrocordat, ne lămureşte sugestiv asupra acestei chestiuni:
„Adecă noi căpitanii breaslii şi împreună cu toată breasla noastră, de la mic pân la
mare, am socotit toţi, cu voinţa noastră, pentru acest obicei nou, care s-au făcut de să face
baş-staroste cu areale pe la boiari, şi apoi s-au făcut în urmă iarăşi staroste al doilea tot
cu areale. Deci acum am socotit toţi, de la mic pân la mare, să lipsească acest obicei nou,
pentru că am avut mare sărăcie, şi multă ruşine am tras pentru acest obiceai, având mare
pizmă; carei dintr-aciastă pizmă s-au făcut mare gâlciavă, şi hahamii între noi, de i s-au
făcut multă pagubă. Deci noi cu toţi ne-am strâns la Şcoală şi am socotit cu mare blestem
şi cu afurisănii, şi cu mare gloabă, ca cum acest obiceai să nu mai fie niciodată între noi,
numai să fie staroste de rând, den an în an, pă obiceaiul cel vechiu, pentru [ca] să fie de
440
slujba mării sale lui vodă şi a ţărăi; dar nici acei staroşti ce s-ar pune, scutiţi să nu fie, ci
să-şi dea fieteşcare birul său. Iar de acum înainte, cine s-ar mai scula păste acest zapis şi
tocmeală a noastră, ca să pue vro pricină asupra noastră şi asupra hahamilor, să fie de
blestemul ce s-au pus şi de mare gloabă, să dea la vistierie mării sale lui vodă 50 ug.
ungureşti şi la şcoală 50 lei, şi să petreacă mare urgie. Şi aciastă tocmală s-au făcut cu voe
tuturor breslaşilor care mai jos să vor iscăli şi ş-or pune şi degetele. Leat 7250 ( 1741 ),
septemvrie 20 d." 189•
Care să fi fost starea de lucruri în momentul acela, că rabinii (hahambaşa Beţalel cu
asesorii săi) şi cei trei membri ai stărostiei, împreună cu notabilii obştii, se văzură nevoiţi să
pronunţe excomunicarea şi amenzi aşa de grele împotriva tuturor acelora cari alergau să
capete demnităţi în comunitate, prin intervenţia boerilor? Şi de ce anume au avut şi
„hahamii" să sufere de pe urma acestei încălcări a autonomiei corporative? Detaliile
conflictului, cari ne-ar interesa atât de mult, lipsesc cu desăvârşire 190 • Vechile „pinkasim"
ale obştii ieşene, după al căror original ebraic s-a copiat în româneşte hotărârea de mai sus,
s-au pierdut în groaznicele incendii care au mistuit capitala Moldovei în 1822-1827, când se
distruseră şi archivele statului.
2. Viaţa culturală
Precum am văzut, n-a fost lipsită comunitatea evreească din Iaşi de valoroase
elemente culturale. Cel mai vechi cărturar din perioada de care ne ocupăm este medicul
Iosef Cunian, din celebra familie de Conegliano 191 ; el a murit în 1732, şi i se mai poate citi
epitaful elogios pe piatra din cimitirul de la Ciurchi 192 • Medicul lui Constantin Racoviţă
(1749-1753) a fost un savant evreu din Bursztyn (Galiţia), care făcea diferite afaceri la Iaşi
şi cu annenii 193 • Şi Alexandru Mavrocordat al II-iea (1785-1786) avea Ia curtea sa un medic
evreu, pe care-l remarcă vestitul Print de Ligne 194 în trecere prin Moldova 195 • Un alt medic
renumit este acel doctor Nissim ben Boaz din Rodos, a cărui ştiinţă era foarte apreciată de
evreimea ieşană 196 • Afară de aceşti diplomaţi ai universităţilor europene, se aflau totdeauna
şi alţi cunoscători ai literelor, tălmacii, agenţii relaţiilor internaţionale 197 • Nu de răzleţii şi
trecătorii purtători ai civilizaţiei occidentale se leagă însă adevărata tradiţie culturală a
obştii din Iaşi, ci de ceila_lti cărturari, mari şi mici, ai judaismului însuşi, rabinii, hahamii,
dascălii sau simplii „ Talmide Hachamim ", de multe ori negustori şi meseriaşi, toţi rămaşi
în mijlocul poporului, din sânul căruia se trăgeau. Analfabeţi n-au fost în acele timpuri, căci
binecuvântata viaţă religioasă, care stăpânea inimile şi sufletele, se întreţinea tocmai din
indispensabila cunoştinţă de carte 198 • Rabinii erau educatorii ascultaţi ai mulţimii. De pe la
mijlocul veacului al XVII-iea, adică din timpul lui Vasile Lupu şi până în ziua de astăzi, se
poate într-adevăr urmări succesiunea neîntreruptă a învăţaţilor în ale Torei şi în ale Ştiinţei,
prin a căror viaţă rodnică toată obştea a strălucit. Epoca formării de tradiţie culturală
cuprinde însă numai ultimele decenii ale hahambăşiei. Ceea ce a fost înainte, adică de la
Arie Leib ben Samuel până la Mordechai ben Moise Haim 199, ne este prea puţin cunoscut
ca să putem judeca fără conjecturi. Savanţii Nathan Hanover şi Petahia Lida au păstorit
evreimea ieşană cu succese trecătoare, căci personalitatea lor măreaţă nu se putea potrivi cu
mediul ambiant: primul, un erudit cu un admirabil simţ istoric şi filologic, un cabalist şi un
predicator cu viziuni nebănuite, cel de-al doilea, o glorie a rabinatului universal, mândria
judaismului galiţian de pe acele vremuri. Cum s-ar fi putut împăca aceşti autori de opere
magistrale cu o lume primitivă şi incapabilă? Lida, care a venit în Moldova mai mult ca
refugiat, afirmă pe la 1719 în a sa prefaţă la culegerea postumă a părintelui său Ir-David 2c1J,
441
că a funcţionat la Iaşi ca „preşedinte al tribunalului rabinic" şi ca „director al şcoalei
talmudice" (Av Bet-Din ve-Reş Metivta) 201 • Acest dublu titlu va fi purtat şi de urmaşii lui,
până în timpurile recente de tot. Dar ce era acea „şcoală talmudică"? Fost-a ea oare o
instituţie permanentă a obştii, în care rabinul instruia tineretul, ca într-o „ieşiva" din
Polonia? Nici un document nu ne lămureşte. Naftali Cohen din Posen făcu un fel de schimb
cu Petahia: acesta din urmă se duse Ia Francfort pe Main, în locul celui dintâi, pe când
urgisitul învăţat veni la Iaşi 202 • Negăsind însă în capitala Moldovei limanul dorit, el
hotărăşte să-şi înfăptuiască dorul urmărit demult, de a se aşeza în Ţara Sfântă. La
Constantinopol i se prezintă ocazia de a intra în relaţii cu nişte demnitari de Ia Poartă; el
devine astfel „hahambaşa" investit de padişah, pentru Moldova şi Muntenia, cu reşedinţa la
Iaşi. Moare însă de îndată şi este înmormântat la Ortachioi (1719), iar marele-rabinat îl
ocupă unui dintre fiii săi, de Ia care îl va moşteni vestitul Beţalel, şi acesta ca „Reş
Metivta" 203 • Ce influenţă ar fi putut avea învăţătura hahambaşilor? Tradiţia nu le venerează
memoria ca savanţi, iar istoria ne arată că rolul de îndrumători spirituali a fost îndeplinit de
alţii, de rabini, a căror amintire nu s-a şters încă din mintea poporului: un Zalmina
Hacohen 204 , decedat în 1751, Abraham fiul său 205 , iar după hahambaşa Isac, cunoscutul
Mordechai ben Moise Haim, pe care inscripţia-i mormântală îl califică: „Rabinul pios,
renumitul veacului său, adevăratul cabalist, eruditul excepţional care a răspândit Tora şi pe
mulţi i-a întors de la păcat, mândria lui Israel, om smerit" etc., elogii cari nu se întâlnesc pe
epitaful rivalului său deposedat Naftali, şi cari mărturisesc o activitate culturală
considerabilă206 • Aceleaşi epitete au fost reproduse pe piatra funerară a lui Iosef Ioska207 ,
continuatorul părintelui său, Leibuş Halevi Hurwitz din Woloczysk 208 , care introduse în
Ţările Române noua direcţiune spirituală în judaism: hasidismul. Acestor dascăli
neoficiali, ca şi emulilor lor, predicatorii luda Leib ben Gerşon, Aron ben Isac şi Iosef
David ben Samuel Zanvei209 li se cuvine cununa învăţăturii în această perioadă.
Obştea din Iaşi a putut însă atrage somităţi şi mai mari: celebrul Abraham Iosua
Heschel din Opatov („Der Apter", 1755-1825), autorul venerat al operei de exegeză
hasidică Ohev Israel, despre care mai circulă şi azi legende şi anecdote nelipsite de
farmec 210 • La dânsul poposiră iluştrii rabini Levi Isac Derbaremdiger din Berdiczew211 şi
Haim Tyror din Cernăuţi, şi ei campioni de seamă ai hasidismului 212 • Iosef David din
Zwolew (m. în 1828), dete noilor învăţături o altă amploare, aplicându-le în viaţa de toate
zilele. Inscripţiunea sa mormântală confirmă că a practicat ideile pe cari Ie expune în
Darke-Emuna (Căile credinţei): „Luminătorul cel mare213 savantul versat în Tora, în cele
descoperite şi în cele ascunse214 , care a răspândit Tora în mulţimi215 • Unde-i piosul, unde-i
smeritul dintre fiii lui Aron Hacohen, iubitorul de pace, iubitorul de oameni, care-i apropia
de Tora 216 ?! Celor nevoiaşi el le-a dăruit din belşug 217 • Coloana lumii, prin a sa Toră,
muncă sfântă şi filantropie" etc. • Şi alte figuri reprezentative ale doctrinei pietiste
218
activară la sfârşitul epocii fanarioţilor în comunitatea din Iaşi. Numele acestor rabini, cari
nu erau îndeobşte recunoscuţi decât de un anumit public, s-a perpetuat în unele case de
rugăciuni, dintre cari mai există câteva 219 • În aceste lăcaşuri de închinăciune şi de învăţătură
s-a adăpat poporul cu cultura hasidică. Rabinatul de altfel nu era deloc organizat; fiecare
lucra pe cont propriu sau în serviciul unei anumite categorii de evrei, breslaşi ori sudiţi.
Nici chiar Abraham Iosua Heschel n-a fost acceptat de toată obştea 220 • Dar în timp ce
hahambăşia incapabilă mai figura virtual ca o reprezentanţă religioasă a evreimii, menirea
ei adevărată era îndeplinită de alţii, din nefericire însă fără nici un concept ideologic.
Comunitatea ieşană va începe a fi un centru cultural de renume durabil, mulţumită totuşi
acestor propovăduitori ai pietismului mistic.
442
Dar hasidismul aduse şi mari neajunsuri. Îmbrăţişat cu căldură de massele
neştiutoare, noul curent trebuia să provoace neapărat o oarecare reacţiune din partea
vechilor autorităţi evreeşti, hahambăşia şi stărostia. De fapt, au văzut reprezentanţii
evreimii pământene pericolul reformei, care ameninţa cu insolenţă toată ierarhia şi
disciplina socială din sânul obştii, prin introducerea democraţiei în toate. Ei îşi deteră seama
că „anarhia armonioasă" va nivela curând piramida ridicată de hrisoavele domneşti pe
temeliile autonomiei corporative. În 1757-1758, când impostorul Iacob Frank îşi căutase
221
cu secta lui un adăpost în Moldova, unde mişcarea eretică număra multe simpatii,
hahambaşa Isac luă din timp o atitudine energică, conjurând primejdia 222 • Hasidismul se
prezenta însă, în formă ca şi în fond, cu totul altfel decât erezia frankistă: doctrina lui nu era
numai un protest împotriva spiritului arid al rabinismului scolastic, ci mai cu seamă
expresiunea unei renaşteri religioase, izvorâtă din adâncul neprihănit al inimii poporului.
Învăţătura lui Israel Baal-Şem era o operă de bună credinţă; de aceea a şi cucerit într-un
interval foarte scurt sufletele mulţimilor avide de lumini noi. Emigranţii din Polonia şi
Rusia de la 1775-1790 răspândiră în Ţările Române legea revelată dincolo de Nistru, cu
entuziasmul inerent vieţii hasidice 223 • Ce-ar fi putut opune incapabila pătură conservatoare a
băştinaşilor, în contra curentului covârşitor de prozeletism irezistibil? Noii veniţi şi rabinii
lor se aflau de altfel sub ocrotirea consulatelor străine, respectate, dacă nu şi temute, până şi
de vodă însuşi. Astfel se lăţi în voie hasidismul de toate nuanţele. La Iaşi câştigă mulţi
adepţi Şneur Zalman din Ladi („Rav") 224 , al cărui discipol lsac Moise a lăsat o neştearsă
dâră luminoasă 225 • Denumirea de „habotnic" a aderenţilor grupării „Habad" 226 se
împământeni în vocabularul românesc. Rabinul făcător de minuni Samuel Moise
Wachniwker întreprinse şi turnee prin ţară 227 , împărtăşind până şi în comunităţile din
Muntenia legendele şi învăţăturile marilor „ Ţadikim ".
Evreii din Moldova se integrară în lumea hasidică, iar obştea din Iaşi deveni o citadelă
inexpugnabilă a mişcării 228 • Ca în alte părţi, nu mai putea fi loc aci pentru talmudismul savant.
Cel mult dacă se va înfiinţa pe lângă nenumăratele „ Hadarim ", sau şcoli ebraice elementare
cu plată, şi câte un „ Talmud-Tora ", pentru copii sărmani, dar cu năzuinţe didactice mai
vaste. Adevărate şcoli talmudice, „/eşivot", nu vor fi deloc, ori vor avea o existenţă efemeră.
Instruc~unea mai înaltă se va concentra în casele de rugăciune, „Bate-Midraşim", ale
diferiţilor rabini 229 • În aceste promiscuită~, se vor cultiva însă mai mult apropourile şi
legendele maeştrilor hasidismului, decât ştiinţa talmudică. Abia după încheerea acestei
perioade istorice, se vor ivi în capitala Moldovei savanţi de talia unor Iosef Landau din Lityn
şi Aron Moise Taubes din Sniatyn, al căror rabinat, recunoscut de către toată Comunitatea, va
însemna o opintire la studiile tradiţionale. Din punctul de vedere al culturii moderne,
populaţia evreească din laşi va rămâne înapoiată pentru un timp îndelungat. Fanatismul
ignorant va domni neturburat aproape de nimeni. Dacă un „luminat" îndrăznea să calce vreo
prescripţiune rituală, sau dacă încerca numai să-şi lepede haina mizerabilă a ghetto-ului, urgia
ortodoxiei îl pedepsea cu toată asprimea, cu bătaia în public, cu excomunicarea, exilul din
localitate ori chiar peste graniţă, dacă nenorocitul era un străin 230 • Care temerar s-ar fi putut
gândi în asemenea condiţiuni la cultura modernă? Abia după mijlocul veacului al XIX-iea,
vor fi unele tentative, din iniţiativă particulară, bineînţeles, pentru deschiderea de şcoli
private, în care se va învăţa limba ebraică şi cea germană, după modelul galiţian. Conducătorii
obştii nu se vor gândi la învăţământul public decât în 1860, şi numai în urma unei
constrângeri de sus 231 • Dar şi atunci va fi soarta vitregă cu evreimea ieşană: în loc de a
îndruma tineretul pe căile fireşti ale culturii naţionale, şcoala îi va împinge către orizonturi
înşelătoare. Ceea ce va fi lăsat în voinţă şi putere bigotismul hasidic, va nimici asimilismul.
443
3. Starea economico-socială
Condiţiunea socială şi economică a obştii ieşene a fost mult mai satisfăcătoare decât
starea culturală. Breasla se bucura de unele monopoluri şi privilegii faţă de eventualele
concurenţe. Comerţul vinurilor şi al rachiului este din veacul al XVII-iea un apanaj evreesc.
Un „Cerbu Jidovul, feciorul Ceauşului" face în 1736-1737 horilcă şi pentru Curtea
domnească232 • De la Iaşi duceau evreii băutura în Lara Românească233 , iar vinul de Cotnari
era exportat în Polonia tot de ei, ca odinioară2 • Se înţelege că nici velniţele lor nu
lipseau 235 • Celelalte mărfuri cari umpleau micile dugheni evreeşti erau: tutunul, bumbacul,
fierul, orezul, frânghiile, dohotul, arama, ciubotele, oalele, sarea, lucruri de gospodărie
ţărănească. Prăvăliile mai mari vindeau postavurile, articolele de manufactură şi galanterie,
aduse din alte părţi. De asemenea şi negoţul de grâne, de miere, de vite (mai mult pentru
export), de lână şi de brânzeturi, se afla în mâinile evreilor236 • În genere, se poate afirma, pe
baza documentelor vremii, că nu era ramură de comerţ în capitala Moldovei, pe care
negustorii evrei să n-o fi exploatat 237 • Din momentul expansiunii acestui negoţ intern, se
constată şi ridicarea economică a populaţiunii întregi. Evreul este intermediarul căutat între
producător şi consumator: el pune în valoare avuţiile ţăranului, al cărui trai primitiv se
modifică în bine.
Pe măsură ce se înmulţesc posibilităţile comerciale, sporeşte şi imigraţia evreească din
ţările vecine. Voevozii atrag pe evrei prin nenumărate favoruri şi libertăţi. Constantin
Mavrocordat scuteşte de bir la 1741 pe un Avram din Ţara Leşească, neguţător cu marfă
scumpă de Olandă, „poftind domnie mea veni şi alţi orcâţi de mul~ negustori ca aceşti ... " 238 •
Aceeaşi scutire de dări el acordă şi pentru „acest jidov strein din Ţara Leşească, anume
David ... , fiind bun meşter argintar... , poftind domnie me a veni şi a să afla la oraşul acesta
orcâţi de mulţi oameni meşteri, cu bun meşteşug" 239 • Într-adevăr, apar în mare număr şi
meseriaşii evrei, argintari (giuvaergii), alămari, ceasornicari, tinichigii, sticlari, dar mai cu
seamă ceaprazari, căciulari, cojocari, croitori şi ciubotari 240 , pe cari îi vedem organizaţi în
asociaţii corporative şi religioase241 , servind în „Confreria Sacră" (la 1822, aproape o sută242 ),
dar rugându-se, ca breslaşii români, în case de rugăciune deosebite. În 1767, interzice vodă
creştinilor vânzarea de ciubote „a jidovului şi a armeanului" . Breslele se ridică în repetate
243
rânduri împotriva privilegiilor: între timp, începuseră creştinii să exercite unele meserii
evreieşti, iar evreii la rândul lor se deprinseră şi cu meşteşugurile celor dintâi 244 • Domnii
intervin şi stabilesc egalitatea în cele din urmă. La 1817, dă voie Scarlat Calimah breslei
tălpălarilor evrei din Iaşi să-şi lucreze meşteşugul fără oprire de către breasla tălpălarilor
creştini, după cum au fost mai dinainte alcătuiţi şi învoiţi245 • Noi corporaţiuni constituiră
atunci: casapii, telalii, stolerii, zidarii etc., fiecare breaslă cu sinagoga şi „Pinkasul" ei,
adeseori şi cu aprobarea prealabilă (înscrisă pe condică) a unui rabin, întocmai ca meseriaşii
români 246 • Cu timpul se vor înmulţi aceste case de rugăciune .profesionale: croitorii şi zidarii
vor ajunge a număra câte patru sau cinci sinagogi de breaslă! 24
Evreii îşi aveau din vechime la Iaşi cartierul lor, aşa-numita „Mahala Jidovească",
care se întindea de-a lungul văii răsăritene a colinei centrale (astăzi porţiunea cuprinsă între
capetele străzilor Aron-Vodă şi Apeduc). Mai locuiau mulţi evrei şi în „Mahalaua
248
Nemţească" • Dughenile însă erau răspândite în toate colţurile oraşului, clădite fiind de
obicei pe locurile bisericilor sau ale mânăstirilor, ale Mitropoliei, ale Catedralei catolice, şi
pentru care se plătea bezmăn 249 • Cei bogaţi ocupară Uliţa Mare din secolul al XVIII-iea:
erau cămătarii (zarafii), negustorii de ţesături străine, cârciumarii; mulţimea se înghesuia în
Târgul Cucului, unde era sediul hahambăşiei, în apropiere de Sinagoga Veche250 . Se zice
444
însă că prin Tătăraşi nu se vedeau nici evrei, nici nemţi: „şi chiar dacă încerca vreunul să se
stabilească acolo, era alungat fără multă zăbavă şi averea lui toată împrăştiată" 251 • Totuşi, în
vecinătatea imediată, în mahalaua Ciurchi, se găsea cimitirul evreesc, deşi „locuitorii de
aici sânt mai iuţi chiar decât Tătărăşenii 252 • În orice caz, nu se cunoaşte nici pentru Iaşi, nici
pentru restul ţării, vreo îngrădire legală în ce priveşte aşezarea evreilor. Ei îşi formau de
bună voie cartierul lor deosebit. Restricţiunile existau în alte domenii. După datină, jidovii
nu puteau cumpăra moşii; annenilor li se permiteau viile 253 • Dar cunoaştem şi multe
excepţiuni la această regulă254 • Botezaţilor li se asigurau favoruri considerabile: erau scutiţi
de bir2 55 pe lângă că li se mai iertau toate păcatele comise înainte de convertire256 • Unii se
lăsau atraşi la botez de mirajul unei perspective strălucite , devenind finii lui vodă sau ai
257
vreunui boier însemnat • Judaismul n-a suferit însă nimic de pe unna defecţiunilor.
258
Care să fi fost importanţa numerică a populaţiunii evreeşti din Iaşi, în diferite faze
ale epocii fanarioţilor? Până în ultimul moment al acestei perioade, n-avem nici cifre
precise, nici măcar date aproximative. Criteriul obicinuit pe care-l oferă statistica fiscală nu
poate fi aplicat aci. Breasla avea tot interesul să-şi ascundă numărul exact al membrilor,
pentru ca sarcinile vistieriei - impuse colectiv - să fie cât mai uşoare pentru fiecare
contribuabil în parte. De altfel, chiar dacă suma birului ne-ar lămuri într-o anumită măsură
asupra capilor de familie, nu putem nicidecum cunoaşte coeficientul respectiv al sufletelor.
Foarte des, se cuprindeau în aceeaşi casă şi sub oblăduirea aceluiaşi nume câteva familii:
copii căsătoriţi locuiau de cele mai multe ori împreună cu părinţii, cari mai aveau şi unul
sau mai mulţi servitori, reali şi fictivi. Apoi, rabinii şi ceilalţi funcţionari ai cultului,
privilegiaţii, străinii, săracii, nici nu figurau în sămile breslei, fiindcă erau îndeobşte scutiţi
de dări. Totuşi, se constată în 1763 o mulţime de evrei la bir, deşi suma pe care o
răspundeau atunci trimestrial Jidovii „pământeni" se urca abia la 156,90 lei (armenii plătiau
numai 90 de lei pe sfert) 25 • Până la 1775, când se ivesc mai multe izvoare fiscale,
populaţiunea evreească trebue să fi crescut foarte mult, căci în acest an numai venitul
marelui-cămăraş din partea conducătorilor breslei atinge cifra de 220 de lei (câte 110 de la
hahambaşa şi de la cei trei starosti), în timp ce armenii, de pildă, nu răspundeu măcar a
şaptea parte: 30 de lei 260 ! În 1792, participă evreii din Iaşi la contribuţia extraordinară a
menzilurilor cu 4000 lei, aproape un sfert din totalul creştinilor (l 8107 lei şi 60 bani) 261 •
Din aceste date parţiale, nu se poate trage nici o concluzie statistică. Sămile vistieriei
Moldovei au pierit, după cum s-au distrus şi condicile comunităţilor. O plângere a boierilor
din 1804 ne poate servi mai mult la aprecierea valorii numerice a populaţiunii evreieşti, la
începutul veacului al XIX-iea: „Fiindcă jidovii, din pricina hrisoavelor ce li s-au făcut de la
o vreme cu hotărâtă dare a birului lor, să adună mulţime din toate părţile, care nimică altă
nu folosesc, decât numai că pricinuesc în mare scumpete zahereaoa, şi acei săraci dintre
dânşii, însărcinând iarăşi pe a lor neam, s-au umplut toate târgurile de jidovi 262 fără a ave
vreun folos de la dânşii domnia sau ţara, găsim cu cale la această de isnoavă aşezare să se
facă şi pentru dânşii o hotărâre cu sporire peste ceea ce dau, care să se scadă din hotărâta
somă a birului ţării, spre uşurarea locuitorilor, la oarecare greutăţi nu prind ei cât de puţin,
din pricina arătatelor hrisoave". Într-adevăr, vodă aprobă urcarea relativă a cotei
impozitelor263 , încât la 1806-1807, citim printre socotelile domneşti: „Birul jidovilor
hrisovuliţi, pă trii luni: ghenarie, fevruarie şi martie, 11.570,27 lei. Sfertul următor (aprilie-
mai-iunie 1807) este de 11.363, iar ultimele două sunt de aproape 17.000 lei fiecare 264 •
Evreii de prin satele din jurul laşilor nu sunt cuprinşi în aceste sume, ei avându-şi aşezarea
lor deosebită. Cifrele din 1806-1807 dovedesc în orice caz că, în timpul ocupaţiei ruseşti,
evreii începură să alcătuiască o bună parte a populaţiei ieşene, căci hrisovoliţii din celelalte
445
târguri moldoveneşti contribuiau în măsură încă neînsemnată. În 1817-1818 reprezenta cota
anuală a birului jidovilor hrisovoliţi din Moldova, suma de 36.600 lei dintr-un total de
venituri ale ţării întregi de l.376.808 lei 265 • Recensământul orânduit în 1820, de către Mihai
Suţu, a dat pentru Iaşi cifra de 1099 capi de familii evreeşti 266 • După indicaţiunile pe care ni
Ie oferă numărul aproximativ al morţilor din vechiul cimitir şi chiar însemnările călătorilor,
trebuiau să fi existat în ajunul Zaverei cel puţin cincisprezece mii de locuitori evrei în
capitala Moldovei, adică vreo 3000 capi de familie 267 • Totdeauna se sustrăgea o parte a
populaţiunii, numărătoarei fiscale. Recensământul din 1831 e mai aproape de adevăr; el ne
arată că numai evrei pământeni locuiau în Iaşi, la un interval de un deceniu, în număr de
17 .032 de suflete 268 • Şi tocmai pe atunci sporeau comunităţile sudiţilor, austriaci şi ruşi.
Cifra totală de 15.000 nu constituie, deci, o evaluare exagerată pentru 1821.
4. Evenimente
Istoria obştii ieşene în epoca fanarioţilor cuprinde şi multe momente tragice. În
1711, în scurtul interval de la fuga lui Dimitrie Cantemir în Rusia, în urma înfrângerii de la
Stănileşti 269 , şi până la restaurarea lui Nicolae Mavrocordat în scaunul Moldovei ,
270
negustorii evrei, atât localnicii, cât şi cei din Turcia şi Polonia, au avut de suferit mari
neajunsuri de pe urma răsmiriţei. Voevodul revenit era, ca şi bejenarul, unul dintre cei mai
învăţaţi oameni de încredere ai Porţii. Pacea şi ordinea fură curând restabilite în ţară. Şi
mulţi evrei de dincolo de Nistru se aşezară chiar în târgurile moldoveneşti. Dar urmaşul lui
Mavrocordat, Mihai Racoviţă, care se instală în Curtea de la Iaşi pentru a treia oară (1716),
trebuia să fie tocmai opusul său. Cum turcii erau în război cu austriacii şi armatele acestora
intraseră în Moldova, domnul, izgonit din capitală, chemă în ajutor pe tătari, dându-le voie,
drept răsplată a concursului lor, să prade şi să robească pe locuitorii din ţinuturile
răsculate. Nu ajungea urgia tătărească, că iată se abătură noi calamităţi asupra laşilor. O
oaste de unguri, venită aci spre a ierna, comise tot felul de nelegiuiri; iar după plecarea
acestor aliaţi ai lui vodă, le complectă opera teroarea cetelor de tâlhari, ciuma şi foametea,
pentru ca în cele din urmă, un incendiu catastrofal să mistuie oraşul 271 • După atâtea
nenorociri, Racoviţă, care era nespus de lacom la bani şi lipsit de orice scrupul, introduce în
politica fiscală a ţării un sistem de stoarcere rămas de pomină. Pune dări noi şi îndoieşte pe
cele vechi. Vinul, de pildă, fu supus Ia pogonărit, Ia vădrărit şi la crăşmărit. Dar toate
impozitele acestea nu ajungeau să sature lăcomia domnească; îi trebuiau şi venituri
extraordinare, şi căuta mereu prilejul să le poată dobândi: un eveniment i-l dădu, dar îl costă
în schimb tronul şi mai mult decât asta.
În sâmbăta Paştilor ortodoxe din anul 1726, se pierdu un copil al unui creştin din
Oniţcani (Basarabia); iar câteva zile mai târziu, nişte ţărani îl aduseră mort în târg: cadavrul
fusese găsit pe câmp şi purta urmele unor violenţe bestiale. ,,Îndată toţi au presupus că este
fapta jidovilor. Şi prinzând pe cei mai de frunte jidovi cu muierile lor, i-au şi închis, făcând
ştire de toată povestea la domnie" 272 • Deci o acuzare de omor ritual în toată regula,
influenţată desigur de cazurile înscenate în Polonia, nu departe de graniţa nistriană. Cei
năpăstuiţi fură supuşi la chinuri îngrozitoare, încât unii dintre ei, neavând tăria de a îndura
torturile, „recunoscură" vina pe care sărdarul Lupu le atribuia, că în adevăr au ucis ei
copilul în casa fruntaşului Leiba.
Mulţimea se aruncă între timp asupra caselor evreeşti şi jefuia totul, distrugând şi
sinagoga. Mihai Racoviţă atâta aşteptase. El porunci să i se aducă la Iaşi pe cei patru evrei
împricinaţi împreună cu familiile lor, pregătind în acest interval o reprezentaţie diabolică
446
pentru Mahalaua Jidovească: numitul Leiba trebuia să-şi înjunghie pe propriul său copil,
după cum afirmaseră ceilalţi că ar fi făcut victimei creştine. „Ear el, nevrând să-l junghie, îl
bătea cu bicele înfricoşându-l cu moartea; ear el striga pe Bulubaşa Gheorghie de pe divan
şi şoptea la ureche, şi Gheorghie mergea la Panaite Armaşu de-i spunea earăşi cu şoaptă
cele ce zicea jidovul, care semne arăta giuruitele câte pungi de bani giuruia jidovii, şi pe
semne neplinind suma pungilor, earăşi de iznoavă aducea sulele şi le da Leibei, şi silindu-l
cu bătae groaznică ca să-şi giunghie copilul...'' 273 . Jocul acesta sinistru ţinu până seara, ear
târgul era tot strâns la privală", în jurul sinagogii din Târgul-Cucului, unde se petrecea
lugubra scenă. Locuinţele evreilor fuseseră în prealabil devastate, şi probabil că nici lăcaşul
sfânt n-a fost cruţat. Breasla nemaiputând suporta atâtea suferinţe, făgădui lui vodă suma
cerută, iar acuzaţii fură duşi înapoi în închisoare. Până la răspunderea numărului pungilor
de bani, se înapoiă la Iaşi din Constantinopol trimisul obştii cu firman împărătesc ca toţi
împricinaţii să fie sloboziţi şi chiar despăgubiţi. „Rafail Jidovul Bazagheanbaşa Vizirului"
obţinu şi mazilirea tiranului nesăţios, care fu apoi aruncat într-o temniţă de pe Bosfor274 •
Constantin Mavrocordat, în repetatele lui domnii în Moldova (l 733-1749), se arăta
mai drept faţă de populaţia evreească. Din actele pe care le-am citat după a sa condică, se
poate vedea că purta şi o oarecare solicitudine pentru breasla jidovilor şi pentru starostii ei.
Totuşi, interzice el prin aşezământul din 1741 ca „copii slugi au fete slujnice de vârstă până
la 30 de ani la jidovi să nu se mai afle slujind" 275 • Se poate însă ca această măsură să se fi
luat în folosul evreilor înşişi, spre a-i feri de acuzările infame ale răuvoitorilor. De
asemenea, mai o~reşte şi vânzarea băuturilor „de femei cărciumăriţe, pentru moldovence,
aşa şi jidoavce"2 6 - tot fără intenţie antisemită. Se vede că se întâmplau şi multe silnicii în
oraş, căci în acelaşi an porunceşte vodă: „Lăcuitorilor din Iaşi„. Nimini de nimic din casa
lui să nu-şi jăcuiască„. nici de la creştin, nici de la armean, nici de la jidov"277 . Dar Ioan
Mavrocordat persecuta pe evrei 278 • Un istoric îl zugrăveşte în chipul următor pe fratele lui
Constantin: „Lacom de avuţie, pe care se sileşte a o dobândi fără nici o măsură, cheltuitor a
unor bani câştigaţi fără muncă, petrecându-şi domnia în orgii şi desfrânări, iată în puţine
cuvinte caracteristica acestui domn, vrednicul tovarăş grec al românului Mihai Racoviţă" 279 •
Matei Ghica (1753-1756), când făcea masă mare, trimetea pe vomic cu un catastif cu
pecetea gospod la jupânesele boierilor şi la evreice, aducându-le cu porunca domnească la
Curte, unde trebuiau să joace cu toate, pe când vodă şi doamna „făceau priveală" 280 . În
1779, distruge un foc năpraznic Uliţa Mare, obligând pe mulţi evrei a se muta în alte
cartiere. Câţiva ani mai târziu, introduce Alexandru Mavrocordat era goanelor de la sate,
determinând un nou aflux de nevoiaşi în obştea ieşană ( 1782-1785) 281 •
În timpul războaielor ruso-turce, şi mai cu seamă în urma evenimentelor din
Polonia 282 , numărul evreilor sudiţi crescu într-atâta, încât ei ajunseră să aibă comunităţi
deosebite cu starosti, rabini, hahami şi măcelari de-ai lor. Nevoind să participe la „erupea"
hrisovoliţilor (adică a evreilor pământeni), ei pricinuiră multe certuri cu interminabile
intervenţii diplomatice prin consulii lor. În 1796-1797, conflictul luă proporţii alarmante:
măcelăriile fură jefuite, anatema cea mare (herem) aruncată de rabinatele respective
împotriva adversarilor2 83 . Rezultatul bătăliei fu o urcare a birului şi a celorlalte angarii. Dar
toate aceste supărări nu însemnau nimic faţă cu primejdia ce ameninţa obştea la începutul
secolului al XIX-iea. Către 1803, apăru la Iaşi faimosul pamflet Înfruntarea Jidovilor, pe
care un renegat lipsit de cel mai elementar simt de pudoare, călugărul Neofit (fost Noih
Belfer) 284 , îl tipări cu cheltuiala şi binecuvântarea mitropolitului Iacob Stamate285 • Toate
sfruntatele minciuni şi calomnii, debitate pe seama evreilor în decursul istoriei, şi cu
deosebire acuzarea de omor ritual, îşi găsiră în ignorantul şi fanaticul apostat un interpret
447
demn de barbara superstiţie medievală, căreia îşi datorau venirea lor în lume. Şi tocmai
fiindcă Neofit se dedea drept apologet al creştinismului, pericolul unor excese din partea
plebei neştiutoare părea inevitabil. Căci diferiţii pescuitori în apă tulbure nu lipseau să
agite, iar drojdia mahalalelor îşi manifesta nerăbdarea de a se pune pe lucru. Evreii făcură
atunci apel la noul mitropolit Veniamin Costache; unii se refugiară chiar în curtea
metropolitană. Spre cinstea Bisericii româneşti, luminatul apostol al culturii a venit în
ajutorul urgisiţilor şi, luându-i sub ocrotirea sa, reuşi să liniştească furia mulţimii 286 •
Evreimea ieşană retrăi clipele de groază optsprezece ani mai târziu, în timpul
Zaverei, dar de astă-dată n-a mai scăpat. Începută încă în 1819, mişcarea judeofobă a
grecilor din Iaşi trebuia să ajungă la acele izbucniri criminale prin care anul 1821 a devenit
o dată de îndoliată amintire pentru judaismul român. Când semnalul revoltei împotriva
turcilor fu dat în capitala Moldovei, cuvântul de ordine secret al eteriştilor localnici era
prădarea şi masacrarea evreilor. Aflând de intenţiile volintirilor, conducătorii breslei nu
stătură pe gânduri şi împărtăşiră imediat temerile lor stăpânirii; sudiţii interveniră la
consulatele lor, reclamând energic apărarea vieţii şi a avutului. Mihai Vodă Suţu îşi dete
seama de gravitatea situaţiei şi preîntâmpină excesele prin unele măsuri drastice 287 •
Avaniile şi jafurile n-au putut însă fi cu totul evitate, iar la sosirea lui Alexandru
Ipsilante 288 , căzură şi multe victime omeneşti printre evrei - cu ocazia măcelăririi turcilor
din Beilic - deşi comandantul Eteriei dăduse ordin de a-i cruţa. Dar suferinţele cele mari
avură să le îndure comunităţile din provincie: Piatra, Tg. Neamţ, Herţa şi alte târguri, unde
se comiseră neînchipuite cruzimi şi de către turci 289 • Obştea din Iaşi îşi reveni în curând din
momentele de teroare; ea renăscu la o nouă viaţă, mai frumoasă şi mai puternică. O dată cu
înscăunarea domnilor pământeni, începe, de fapt, şi o nouă epocă în istoria evreilor români
şi a comunităţii din Iaşi.
IV
Comunitatea din Bucureşti
în epoca fanarioţilor
(1716-1821)
l. Breasla ovreilor din Ţara Românească

Regimul de care s-au bucurat evreii în Muntenia, şi în deosebi la Bucureşti, a fost
aproape identic cu cel moldovean, în tot decursul domniilor fanariote. De altfel, aceiaşi
voevozi s-au perindat de cele mai multe ori în ambele tronuri ale Ţărilor Române, încât era
firesc să se stabilească o corelaţiune intimă între condiţiunile juridice. Aşezarea fiscală a lui
Constantin Brâncoveanu îşi dobândi curând un caracter imuabil. Starostele - aci se află de
obicei un singur administrator în fruntea comunităţii 290 - este de fapt agentul vistieriei
domneşti; iar toate atribuţiunile lui, înlăuntrul obştii ca şi în afară, nu pot fi decât în funcţie
de fiscalitate. Cum însă hahambăşia din Moldova, a cărei jurisdicţiune se întindea şi asupra
evreilor din dreapta Milcovului, nu pennitea instituirea unui rabinat de sine stătător Ia
Bucureşti, conducătorul mirean al evreimii locale deveni cu timpul şi reprezentantul ei
religios: „vechil", adică locţiitor de hahambaşa. Aşa ceva s-a întâmplat şi în alte părţi~ 91 •
Dar împrejurările deosebite din a doua jumătate a acestei perioade au dat, îndoitului rol al
stărostiei munteneşti, o însemnătate cu totul excepţională. Hrisoavele de întărire a
starostilor din Bucureşti cuprind în realitate statutul breslei din Ţara Românească.
448
Din nefericire, ne lipsesc ştirile oficiale până după mijlocul veacului al XVIII-iea.
Afară de menţiunile de pe r,ietrele funerare, despre Mordechai ben Iehuda („Ha-Aluf Ha-
Roş Ha-Manhig Medina"/ 2, mort ca martir la 1715, despre Ţevi ben Kalonimos (Ha-roş
U-Manhig Ha-Medina)2 93 , Mordehai ben Ţevi (Roş-Medina)294 , Simon ben Iacob 295
decedaţi respectiv în 1743, 1745 şi 1760 - n-avem aproape nici un alt izvor istoric pentru
stărostia bucureşteană din acele vremuri 296 • Abia din 1764, datează cel mai vechi hrisov
cunoscut cu privire la aşezământul obştii. E o carte de confirmare a jurisdicţiunii
hahambăşiei de la Iaşi peste evreii din Muntenia, act remis de nou-înscăunatul domn Ştefan
Racoviţă (1764-1765) la mâna lui Isac, fiul lui Beţalel, şi pe care am avut deja prilejul să-l
cităm. Îl reproducem totuşi in extenso, dată fiind importanţa detaliilor conţinute într-însul:
„În ştiinţă facem cu acest testament al domniei mele, vouă, starosti2 91 de ovrei din
oraşul Bucureşti şi de pe la alte târguri şi altor căpitănii ce se află între norodul ovreesc, şi
tuturor ovreilor din această Ţară Românească, pentru /sac hahamul, feciorul lui Biţal
hahamul, carele, fiind om de cinste şi învăţat, m-am milostivit domnia mea asupra lui şi
l-am făcut baş-haham peste tot norodul ovreesc ce se află în Ţara Românească, ca să fie el
îndreptător legei voastre, prin vechilul său ce va alege şi va orânduit să facă în Bucureşti,
precum este obiceiul de mai înainte rămas, de au avut el vechil aice, ca să poarte de grijă
pentru toate trebile de orânduiala legei voastre, şi veniturile baş-hahamiei de cununie, de
logodne şi despărţenie să aibă a le cerea şi a le lua pe obiceiul lor. Ear pentru un obicei ce
au fost într-o vreme, care s-a chemat erupea, adecă câte vite se taie pe an „ cuşer", le lua
haham-başa de toată vita mare câte bani 40 şi de vita mică câte bani 30, acest obicei s-au
ridicat, să nu mai ia baş-hahamul nimica după vita ce se taie, numai s-au aşezat ca să aibă
a le lua simbria ostenelei lui de la toţi ovreii, atât ce se vor afla pe la târguri, cât şi în toată
ţara prin judeţe, câte un leu pe an de tot omul ce va fi casnic, şi aceşti bani, strângându-i
vechilul ce va fi orânduit, să-i dea în mâna baş-hahamului; şi nimeni în breasla ovreească
să nu fie volnic a-şi ridica alt haham nicăirea, fără de ştirea mai sus-numitului baş-haham
şi vechilului ce ar fi orânduit. Ci pentru aceasta, dar, poruncim domnia mea tuturor
starostii/or de ovrei şi tuturor ovreilor de prin târguri şi prin toată ţara, ca să vă supuneţi
poruncei şi să daţi ascultare întru toate ce vi se va porunci baş-hahamul prin vechilul său,
şi să-i daţi cinstea ce se cade atât baş-hahamului cât şi vechilului său, şi în sinagoga
voastră şi pe aiurea, prin tot locul, după obiceiul legei voastre, şi nimeni altul să nu se
amestece la venitul baş-hahamului, nici să îndrăsnească a se arăta cu neascultare şi
împotrivire asupra baş-hahamului sau a vechilului său, unul ca acela se vor pedepsi cu
certarea de către domnia mea. 1764 mai" 298 •
O inscripţiune mormântală din vechiul cimitir ne sugerează ipoteza plauzibilă că
vechilul lui hahambaşa trebuia să fi fost la început chiar un membru al familiei lui Naftali
Cohen. Epitaful nelipsit de elogii al lui Isaia fiul lui Beţalel, mort în Bucureşti la 1763, lasă
a presupune că defunctul a reprezentat în Muntenia pe fratele său Isac 299 • Nu ştim însă cine
fu orânduit vechil anul următor, când hahambaşa din Iaşi căpătă hrisovul de mai sus. Un
pitac al lui Alexandru lpsilante (1774-1782) întăreşte pe un anume Pilat (?) 300, la 1775, atât
în demnitatea de staroste al breslei, cât şi în acea de vechil de hahambaşa. Termenii acestui
act, cari, fără nici o îndoială, vor fi fost copiaţi oarecum după nişte modele tipice mai vechi,
sunt la rândul lor reproduşi cu unele modificări şi în hrisoavele ulterioare. Dar spre buna lor
înţelegere, datele trebuesc studiate împreună cu privilegiile hahambăşiei. Iată documentul
lui lpsilante:
„ Dat-am domnia mea această carte lui Pilat, pre care l-am şi făcut domnia mea
staroste de ovrei, pentru carele văzând domnia mea la mâna lui hrisoave domneşti întru
449
care scrie cum că au avut acest obicei, adică era el împreună cu toţi ovreii apăraţi de alte
dăjdii ce eşiau peste an de la visterie, fără de numai ruptoarea lor, după cum sunt aşezaţi
la cămara domnească; pricinile ovreilor cele mici le judeca starostea, iar cele mai mari şi
care nu erau odihniţi pe judecata lui mergea[u] la d-l vei cămăraşul; starostea şi casa lui
era apărată de fumărit şi de alte rânduieli, vinărici pe drepte bucatele lui şi 200 stupi de
dijmărit avea a scuti, şi când strângea mari dăjdi de la ovrei, lua de nume câte bani 30
pentru osteneala lui, şi fiind şi vechil de hahambaşa lua de tot ovreiul casnic câte I leu pe
an şi alte venituri ale hahamului, după orânduiala lor. Asemenea să ţină ovreii povernele
ce le au avut făcute cu cheltuiala lor în Bucureşti, pe locul ce li s-a dat de domnie, şi
sinagoga lor. Deci acele mili şi obiceiuri ce le-au avut şi de la alţi fraţi domni, care mai sus
arată, m-am milostivit şi domnia mea de le-am întărit. Pentru care poruncim şi vouă
tuturor ovreilor, să avee a-l şti de staroste, să-i daţi ascultarea ce se cuvine, că aşia este
porunca domniei mele" 01 •
În 1783, dă Mihai Dracu Suţu, la urcarea sa pe tron, un hrisov identic lui Iosif
Simon 302 căruia Nicolae Mavrogheni i-l va reînnoi la 1787, împreună cu întregul Divan
dornnesc 303 • După pacea de la Iaşi 304 , când Vodă Suţu recapătă domnia Ţării Româneşti,
este învestit ca staroste şi vechil de hahambaşa învăţatul David, a cărui amintire a rămas vie
în analele comunităţii3°5 • De la 1792 şi fcână la 1812 se întâlneşte numele acestui
conducător al obştii şi ca hahambaşa titular 06 . Astfel îl confirmă Constantin Ipsilante în
1805, cu care prilej îi acordă mai multe scutiri307 • Starostele din Bucureşti devenise de fapt
reprezentantul autorizat al tuturor evreilor din Muntenia: la Focşani, la Craiova, la Ploeşti,
el intervine direct în afacerile obşteşti, numind pretutindeni câte un „vechil de staroste'',
fără a se mai sinchisi de atitudinea hahambăşiei decăzute 308 • Breasla a avut de suferit de pe
urm acestui cumul de puteri. Starostele se manifestă în repetate rânduri ca un fel de tiran şi
abuza de multe ori de autoritatea sa. Cum împrejurările erau în genere aceleaşi ca şi în
capitala Moldovei, „gabela" fiind şi în Bucureşti administrată de către „pământeni", sudiţii,
recalcitranţi faţă de aşezările fiscale, trebuiau să vie în conflict cu stărostia309 . Breasla,
lipsită de contribuţia noilor veniţi, avea pe de altă parte nevoi crescânde de bani. În 1802,
aprobă Mihai Suţu urcarea taxei pe ocaua de carne „caşer'', la două parale, „neputând
întâmpina într-alt chip cheltuielile trebuinţelor ce are breasla într-această vreme" 310 • În
principiu, străinii erau şi ei justiţiabili de staroste311 • Ei se eschivau însă de la îndatoririle
către comunitate, protejaţi fiind de consulatele lor, ba chiar de comandanţii armatelor de
ocupaţie, austriacă ori rusească 312 • În 1811, se naşte un conflict acut între ambele categorii
de evrei, starostele David este arestat de generalul Şteter, care pune în locul său pe un
neamţ, ca sindical obştii 313 • Faţă cu această încălcare a autonomiei, se unesc pământenii şi
sudiţii şi cer cu stăruinţă să li se menţină stărostia aleasă de ei înşişi, şi să nu fie puşi sub
conducerea unui om de altă lege 314 • La 8 martie, mijloceşte Divanul satisfacerea cererilor
breslei3 15 • David este liberat, dar neamţul nu-şi pierde titlul, necum leafa de „staroste al
ovreilor" ( l 00 taleri lunar), pe care ruşii ţin cu tot dinadinsul să-i fie plătită şi mai
departe 316 • În urma protestelor breslei, Divanul, reprezentat prin mitropolitul Ignatie, banul
Manolache, Isac Ralet şi Barbu Văcărescu vei vistier, intervine la generalul Comnino „spre
a li se aridica de asupră-le acest neamţ, rămânând a li se păzi privilegiul şi de acum
înainte ... , iar de va voi Ex. Sa d-l senator să rămâie acel neamţ tot asupra ovreilor, va fi încă
numai asupra ovreilor străini, iar nu şi asupra ovreilor pământeni" 317 • Abia cu încheierea
păcii de la Bucureşti 318 se termină scandalul din Comunitate. Ioan Caragea, noul voevod
rânduit de turci, confirmă ca staroste pe Haim Herş, şi-l însărcinează cu un control riguros
asupra sudiţilor (1813) 319 • Totodată decide vodă, în conformitate cu raportul lui Neculai
450
Scanavi vei postelnic, că numai breasla ovreilor pământeni are voie să taie came, „caşer",
iar nu şi străinii3 20 , hotărâre pe care domnia o va repeta şi în 1817 321 •
Alexandru Suţu întăreşte la 1819 ca staroste şi hahambaşa pe Moise fiul lui David, a
cărui erudiţie întrecea pe a părintelui său 322 • Toate vechile scutiri şi prerogative ale
stărostiei şi hahambăşiei sunt reconfirmate în hrisovul domnesc, alături de privilegiile
breslei întregi din cuprinsul „acestei pravoslavnice Ţări Româneşti". Iar după Zaveră, în
1822, se dă de către ocârmuirea Valahiei la mâna starostelui un pitac în alb, autorizându-l a
numi vechilii în toate părţile şi poruncind ispravnicilor de a respecta drepturile consacrate
ale obştilor evreeşti, atât în ceea ce priveşte fiscalitatea, cât şi în privinta jurisdicţiunii
autonome, civilă şi comercială 323 • Dar regimul acesta favorabil, pe care nici răscolirile
anului 1821 nu l-au atins, va fi curând abrogat prin instituirea Regulamentului Organic.
2. Starea culturală
Pe tărâmul culturii, evreimea din Bucureşti nu s-a manifestat decât foarte târziu.
Deosebirea din punctul acesta de vedere, între ambele capitale ale Ţărilor Române este un
adevărat contrast, pe care disproporţia numerică a populaţiunii nu-l poate justifica. Făcând
abstracţie de cele câteva nume de necunoscuţi de pe efiitafe, polonezi şi spanioli, de
324
medicul maran Daniel Fonseca , de Isaia fiul lui Betalel 25 , de un rabin (?) Isac Saba326 ,
cari n-au lăsat nici ei vreo urmă durabilă în tradiţia comunităţii, nu avem nimic de
înregistrat pentru secolul al XVIII-iea. Cel dintâi rabin, recunoscut ca atare - un anonim din
Ungaria - apare în Bucureşti după 1800, dar părăseşte de îndată capitala din cauza
certurilor intestine327 ; vine apoi în locul său Haim Heilperin din Rusia, pe care adversarii îl
gonesc pur şi simplu după câtva timp 328 • Nici chiar renumitul R. Haim din Focşani nu va
putea întruni sufragiile tuturor coteriilor, la alegerea sa în 1823; încât soarta lui nu va fi în
cele din urmă mai fericită decât a omonimului său 329 • Izolată de orice mişcare culturală,
lăsată pradă celor mai meschine conflicte, obştea: bucureşteană n-a produs şi n-a putut
adăposti măcar o singură personalitate creatoare, în toată epoca fanariotă. Unicul savant şi
autor este starostele Moise sin David, care-şi sfârşi zilele în Palestina, fără ca să-şi fi
publicat operele320 •
Totuşi, instituţiunile culturale n-au lipsit nici în vremurile mai îndepărtate. Sinagoga
distrusă de către Ştefan Cantacuzino în 1715, data probabil din veacul al XVII-iea. La 1760,
posedă comunitatea din Bucureşti două sinagogi, una desigur în cartierul evreesc
„Mahalaua Popescului"331 , iar cealaltă poate deja alături de biserica Sf. Gheorghe332 •
Stăpânirea nu recunoaşte oficial decât una singură, ridicată pe locul oferit de domnie.
Această sinagogă este pomenită în hrisovul lui Isac hahambaşa din 1764, citat de noi în
întregime, precum şi în hrisoavele de întărire a starostilor Pilat (1775) şi Iosef Simon
(1783) 333 • O dată cu reconfirmarea acestuia din urmă la 10 ianuarie 1787 334 , de către
N. Mavrogheni, se acordă evreilor din Bucureşti permisiunea de a-şi clădi un nou lăcaş de
rugăciune în mahalaua lor:
„ Tuturor ovreilor câţi sunt locuitori aici în oraşul domniei mele Bucureşti, ca să
aibă voe printr-acest al nostru hrisov domnesc a-şi face o casă cu două odăi, ca să le fie
pentru rugăciunea lor cea de toate zilele, aici în Mahalaua Popescului, pe un loc care, în
Divanul domniei noastre, s-au adeverit că au fost al lor, cumpărat mai din nainte, pentru
care au făcut cu toţii jalbă şi plângere zicând că şi mai dinainte au avut casă pentru
rugăciunea din toate zilele aici în târg, şi ca să ne încredinţăm mai bine de adevăr, am
cercetat prin marafetul dumnealui vei cămăraş, trimiţând om credincios al domniei mele la
451
acea mahala, unde au avut casa aceea mai dinainte, şi pliroforisindu-ne domnia mea cum
că adevărat a fost avut, ne-am milostivit şi le-am fost dat voie printr-acest hrisov al
domniei mele, ca să-şi facă după plăcerea lor o casă cu două odăi, unde să-şi facă
rugăciunea din toate zilele, nesupăraţi de nimene. Pentru care poruncim domnia mea
zapciilor: să apăraţi, ca să poată fi nesupăraţi atât de cătră mahalagii cât şi de cătră
nimenea, nici un fel de supărare să nu aibă, că aşia este porunca domniei mele. Şi am
iscălit hrisovul acesta cu însăşi iscălitura domniei mele şi pecete, şi credinţa preaiubiţilor
domniei mele fii, Constantin Vodă, Petru Vodă, marturi puind şi pre dumnealor cinstiţi şi
credincioşi boerii Divanului domniei mele... 335 •
Sinagoga din Mahalaua Popescului este mentionată şi în hrisoavele starostelui
David, din 1792 şi 1801 336 • Cât despre cea de-a doua casă de rugăciune, o plângere a
locuitorilor din Mahalaua Răzvanului, din 1793, ne afirmă că ovreii, „din cari cei mai multi
sunt suditi", au reînfiinţat-o în Hanul Niculescului, într-o casă pe „care o ţin cu chirie de
sunt ani patru", adică de pe la 1789. Concurentii evreilor, neputându-i combate în lupta
dreaptă a negoţului, s-au lăsat ademeniţi de nişte instigatori judeofobi şi reclamară să li se
„strice" sinagoga neautorizată, argumentând: „Şi în zilele măriei sale răposatul Alexandru
Vodă Ghica au fost tăcut ovreii sinagogă lângă Hanul Sf-lui Gheorghe Nou, şi din porunca
măriei sale, cu sfatul preasfintitului patriarh răposat întru fericire chir Efrem, şi mai vârtos
prin straşnic blăstemul preasfinţiei sale, aflându-se aci preasfintia sa pre acea vreme, atunci
li s-au stricat acea sinagogă, cum şi deosebit în zilele măriei sale Alexandru Vodă337 mai în
jos de casele dumnealui vomic răposatu Parşcoveanu, cu poruncă iarăşi s-au stricat"338 •
Cum breasla nu se grăbea să satisfacă cerinţele precuniare ale lui vodă, cu toate că acesta
aşteptase cu rezoluţia două luni de zile, casa de rugăciune din Hanul Niculescului fu
desfiinţată prin poruncă domnească339 • Evreii obţinură însă curând autorizaţia de a-şi clădi o
altă sinagogă de lemn în Mahalaua Schitu Măgureanu, care devenise un nou cartier evreesc,
şi unde se afla şi baia comunităţii3 40 • Acest lăcaş de închinăciune arse complect în toamna
anului 1813, ca şi cel din Mahalaua Popescului de mai înainte, iar în locul sinagogilor
oficiale se formară mai multe „Bate-Midraşim", în case luate cu chirie. Această stare de
lucruri va dura până în 1845, când stărostia condusă de Israel Herş (Barat) va întemeia
Sinagoga Mare 341 •
Spaniolii îşi aveau şi ei o casă închiriată pentru rugăciune, tot în Mahalaua
Popescului 342 • Pe la începutul secolului al XIX-iea, numărul lor crescu prin aşezarea câtorva
zeci de emigranţi din Turcia. Ei înfiinţară la 1811 o „Confreerie Sacră" deosebită343 , şi
reuşiră să-şi clădească o sinagogă a lor, fără ca prin aceasta să caute a se separa de obştea
cea mare 344 • Clădirea sinagogii le fu permisă în 1818 de Vodă Caragea, pe baza următorului
raport:
„După luminata poruncă a măriei tale, ce ni se dă la această alăturată jalbă a
locuitorilor ovrei de aici, prin care zic că, neavând o sinagogă aici, după vremi au cercat
multe disco/ii şi pagube; acum la mezat au cumpărat un loc dosnic lângă Dâmboviţa,
netrebuincios altora, să facă în faţă case pentru şederea săracilor, şi în dos sinagogă,
rugând milostivirea măriei tale a avea această voie, să nu se supere de către cinevaşi; am
mers şi înşine în acest loc ce este în Mahalaoa Popescului şi, intrând în cercetare, mai întăi
ne încredinţăm dintr-o anaforă a Stărostiei care s-a întărit de măria ta la trecutul april JO,
că locul acesta de la mezat l-au cumpărat Gavril Coen 345 şi Marcul Arşeh ovrei„„ vro sf
biserică aproape de acest loc al lor nu este, şi pentru acestea jeluitorii ovrei s-au făgăduit
înaintea noastră că vor încunjura acest loc cu un zid înalt. Deci, fiindcă la nimeni nu poate
aduce supărare facerea sinagogii pe locul lor, ce l-au cumpărat de la sultan-mezat, găsim
452
cu cale să aibă această voie, iar hotărârea cea desăvârşită rămâne a se face de către
măria ta.„ " 346•
Alte instituţiuni de cultură mai erau şi aşezămintele sociale, „Confreria Sacră",
fundată probabil cu mult înainte 347 şi ale cărei adunări comportau pretutindeni conferinţe
religioase. Pentru educaţia tineretului erau Hadarim şi poate chiar şi un Talmud-Tora,
pentru copiii lipsiţi de mijloace 348 • Năzuinţe spirituale mai înalte n-a putut avea obştea din
Bucureşti, de vreme ce-i lipseau aproape cu desăvârşire şi purtătorii de cultură superioară,
şi mai cu seamă terenul propice.
3. Activitatea economico-socială
Nici sub raportul vieţii economice n-au ajuns evreii din Bucureşti la o mare
desvoltare, în acest interval. În primul rând, era industria şi comerţul băuturilor: „Povernele
ovreilor" sunt prevăzute în toate hrisoavele citate, din 1775, 1783, 1787, 1792, 1805 etc.,
ele fiind ridicate pe locuri puse anume la dispoziţia ·evreilor de către domnie. Unii, cu
deosebire spanioli, erau zarafi şi împrumutau cu dobândă349 , alţii se ocupau şi cu ne§oţul de
manufactură, „lipscănie'', ajungând la situaţii prospere ca a lui Herş Finkelstein35 • Mulţi
bărbaţi şi femei îşi scoteau pâinea din telalâc („Hausirer" boccegii) 351 • Cea mai mare parte a
populaţiei evreeşti din capitala Munteniei se compunea însă din meseriaşi şi lucrători cu
ziua: tinichigii, sticlari (geamgii), ceaprazari, croitori, cizmari, argintari (giuvaergii),
legători de cărţi, la cari recurgeau nu numai locuitorii de rând, dar şi boerii şi chiar curtea
domnească însăşi 352 •
Cunoscutul descriitor al Ţărilor Române, Franz Josef Sulzer, remarcă pe la 1780 că
evreii din Bucureşti se ocupă cu micul comerţ şi cu meserii modeste ca tinichigeria 353 , şi că
nici unul din ei nu-şi are casa proprie 354 • Observaţia autorului prezintă un interes deosebit.
Nu numai că atestă relativa inferioritate economică a evreimii din Ţara românească faţă de
cea moldoveană, dar ne mai arată poate şi persistenţa unei prejudecăţi a mediului ambiant,
anume de a nu vinde imobile evreilor355 •
Şicanele administrative erau destul de frecvente. În 1793, 1794 şi 1796, se pun
piedici activităţii comerciale a evreilor, sub diferite pretexte356 • Zarafii sunt acuzaţi că scot
bani vechi din ţară, spre a-i tăia la tarapana în străinătate şi a-i readuce apoi să-i cheltuiască
aci 357 • Negustorii evrei (şi armeni), cari nu vând de ale mâncării, sunt opriţi încă din 1783,
de a ţine dughenile deschise în zilele de duminică şi „praznicele cele mari împărăteşti şi ale
Maicei Preciste" 358 • Mai târziu se interzice riguros orice comerţ, până şi cel ambulant, în
zilele de sărbătoare ortodoxă (1808) 359 • Un pitac al divanului din 1809 porunceşte zapciilor
„să cerceteze dumineca şi în sărbători în toată politia, şi pe oricare din ovrei va găsi cu
prăvălia deschisă, ori făcând vânzare prin taină, sau lucrându-şi meşteşugul, pre unul ca
acela numaidecât să-l ridice şi să-l aducă la divan, ca să-l trimetem la puşcărie, a i se face
cuviincioasa pedeapsă". Porunca trebuia comunicată întregii bresle, adunată anume la
stărostie 360 • În 1811, se repetă din nou dispoziţiunea intolerantă, care obliga pe negustorii şi
meseriaşii evrei să şomeze 150 de zile pe an: sâmbetele, duminicile şi celelalte zile de
sărbătoare, evreeşti şi creştine. „Cine va lucra, i se va da iama la toată marfa ce va avea în
prăvălie", glăsuieşte pitacul ritos 361 • Un ecou al acestor măsuri se află şi în învoiala
isnafurilor de abagii şi pânzari din 1832, prin care se interzic afacerile cu ,jidovii" în zilele
de sărbătoare ale celor dintâi 362 . ·
Renegaţii erau din contra foarte favorizaţi, mai mult decât în Moldova363 • O
povestire grecească în versuri, de la începutul secolului al XVIII-iea, Marcada, ne poate da
453
o imagine despre favorurile de care se bucurau transfugii judaismului364 • Privilegiile unei
botezate Maria, „care din legea ovreiască au tras la pravoslavnica credinţă", sunt întărite şi
mărite de către toţi voevozii de la finele epocii fanarioţilor3 65 • Tentativele de creştinare a
familii întregi, mai cu seamă a fetelor şi a copiilor nevrâstnici, se arată în momentele de
agitaţie antisemită, de către călugări, ca faimosul apostat Neofit, şi poate chiar de către
unele feţe bisericeşti 366 • Autorităţile intervin însă câteodată şi temperează cu sancţiuni
prozelitismui367 • Din cauza acestei animozităţi cu caracter mai mult economic decât
religios, activitatea comercială a evreilor în Bucureşti se mărginea la un număr nu prea
mare de domenii - şi numai la anumite cartiere368 •
Cea mai interesantă mărturie a situaţiei evreilor din capitala Munteniei în această
perioadă, o constitue fără îndoială descrierea secretarului lui Ioan Caragea, Francois
Recordon, din ale sale Lettres sur la Valachie 369• „Evreii, cari sunt în număr de cinci sau
şase mii în Ţara Românească370 , se bucură de o mare libertate în exerciţiul cultului lor, din
partea stăpânirii; dar sufăr aici, ca pretutindeni, insultele poporului de jos. Ei sunt aproape
371
toţi strânşi în Bucureşti, Craiova şi Ploeşti , unde trag mai bine folos din negoţul şi
meseriile lor, decât în celelalte oraşe. Deşi ţăranii consideră ca blestemat şi urăsc din
datorie pe toţi cei de altă lege, şi cu atât mai mult pe evrei, ai căror strămoşi au răstignit pe
Domnul nostru, totuşi dacă ei ar trăi în mijlocul acestui popor, la sate, n-ar avea acolo
desigur de suferit acele neajunsuri şi ticăloşii ce le îndură din partea populaţiei orăşeneşti,
care, nu numai că este intolerantă, dar îşi mai face o fală de a-i persecuta372 „. Ei sunt totuşi
buni soţi, buni părinţi, şi-şi caută fericirea în sânul familiei lor, unde află mângâierile, pe
cari lumea întreagă li refuză; mai au şi o altă consolare, în facerea de bine, pe care o
practică mai cu seamă faţă de nevoiaşii neamului lor, de aceea se întâlneşte foarte rar un
evreu cerşind o bucată de pâine373 „. Un alt merit al evreilor este exactitatea pe care ei o pun
în observarea dogmelor şi a practicilor religiei lor, cume celebrarea Sabatului şi a celorlalte
sărbători, cari prezintă adeseori tablouri atât de mişcătoare, ca acele ce se văd în cărţile
sfinte" 374 • Observaţiile obiective ale lui Recordon aruncă o lumină simpatică şi asupra
vieţii sociale a evreilor în Bucureşti la începutul secolului trecut.
4. Evenimente
Precum am văzut, sunt foarte rare datele referitoare Ia obştea bucureşteană în cea
dintâi jumătate a epocii fanariote. Atâta doar putem presupune, că sub Nicolae Mavrocordat
( 1716-1730), care a stat în strânse legături cu medicul maran Daniel Fonseca375 , condiţiunea
evreilor din Muntenia a trebuit să fie în genere favorabilă. Ei şi-or fi reclădit de bună seamă
sinagoga dărâmată din porunca lui Ştefan Cantacuzino; numărul lor mărindu-se considerabil,
în urma situaţiunii create prin pacea de la Passarowitz376, ei îşi ridicară curând lângă Hanul Sf.
Gheorghe o nouă casă de rugăciune, pe care Alexandru Ghica ( 1766-1768) o desfiinţă, du~ă
instigaţia patriarhului Efrem al Ierusalimului, care nu putea suferi proximitatea sinagogii3 7 •
Cum mulţi evrei - mai cu seamă sudiţii - îşi vor fi având în acel cartier prăvăliile lor, ei au
stăruit pentru deschiderea unei alte case de rugăciune în apropiere; ceea ce se obţinu în timpul
ocupaţiei ruseşti din 1769-1774, în care interval obştea din Bucureşti şi-a dublat populaţia.
Alexandru lpsilante (1779-1782) imită exemplul omonimului său de mai înainte, desfiinţând
noua sinagogă378 • Nevoile religioase mereu crescânde, ale credincioşilor evrei din partea
locului, nu puteau însă fi suprimate prin măsurile despotice. Vechea sinagogă de lângă Jigniţa
domnească din Mahalaua Popescului, reclădită de isnoavă în 1787, îşi păstră caracterul oficial
ca lăcaş de închinăciune al pământenilor, pe când sudiţii ţineau să-şi aibă ale lor proprii. Către.
454
1789, se instalează deci o altă „havră", în Hanul Niculescu, lângă biserica Răsvan, al cărei
preot, împins de unii mahalagii interesaţi, nu întârzie să aţâţe mulţimea şi stăpânirea împotriva
evreilor. Micile incidente zilnice duc în noembrie 1793 la o încăerare în toată regula, de pe
unna căreia mahalagiii concurenţi caută să tragă folos ca „Ovreii să se ridice de acolo şi să se
împartă de obşte prin alte mahalale, fiindcă s-au prea înmulţit într-acea mahala". Pretenţiunile
lor ilegale erau mascate înaintea lui vodă de reclamaţia în contra sinagogii, pe care cereau să
fie „stricată", ca în cazurile precedente379 • Domnul Alexandru Moruzi aşteptând zădarnic,
după cum am arătat, intervenţia bănească a breslei, pune la 9 ianuarie 1794 unnătoarea
rezoluţie pe raportul velitului vomic: „Poruncim dumitale vei cămăraş, să aduci înaintea
dumitale pe starostea şi cei de frunte a breslei ovreilor, cărora să le dai porunca domniei mele
straşnică, şi în trei zile soroc de se va afla neridicată (sinagoga), ca nişte nesupuşi vor fi trimişi
la ocnă" 390 • Evreii implicaţi în acea bătae cu preotul sunt aspru pedepsiţi, dar antisemiţii nu-şi
ajunseră scopul unnărit. Cum mahalagiii nemulţumiţi vroiau însă să se răzbune asupra
evreilor, prin insulte şi vorbe batjocoritoare, sudiţii se plânseră agenţiilor consulare, iar
pământenii marelui cămăraş, încât Moruzi se văzu nevoit să revie după câteva zile cu pitace
ocrotitoare:
„ Dumneata vel spătar şi dumneata epistatule al Agiei, fiindcă ne-am înştiinţat
domnia mea pentru breasla ovreilor, cari cu voia domniei au fost şi sunt primiţi a sălăşlui
în politia domniei mele Bucureşti, cari petrec cu orânduiala lor, făcându-şi alişverişul şi
hrana, fără vreo urmare împotrivă, cum că unii-alţii din prăvălieşi şi din orăşeni îi supără
a nu-şi face dreptul alişverişul lor, feluri de chipuri îi înjură şi le batjocoreşte copiii cu
vorbe hulitoare, pe uliţe şi pe la prăvăliile lor; cari aceste nefiind suferite domniei mele,
poruncim dumneavoastră ca să daţi straşnică poruncă şi înştiinţare, ca nu numai
prăvăliaşii şi orăşenii, isnaf sau mahalagiu, ci şi zapciii şi slujbaşii domniei voastre să nu
aibă a face vreun fel de supărare, ori în chip de zăticnire alişverişului lor, sau în chip de
hulă şi batjocoră, cu cuvinte de înjurături, lor sau copiilor lor, ci încă pe cine va vedea
împotrivă, să-l areate zapciii pe acela la dumneavoastră, ca să i se facă de către domnia
mea cenare, şi aşa să aibă odihnă ovreii a petrece în oraşul domniei mele nesufiăraţi, ca
nişte primiţi ce-şi plătesc dajdia lor la visteria domniei mele, a se hrăni în pace " 3 1•
În locul sinagogii desfiinţate, evreii vor avea la începutul veacului al XIX-iea alte
case de rugăciune în acelaşi cartier382 • Graţie politicii tolerante a lui Constantin Hangerli
(1797-1799), care avea în vedere mai ales îndeplinirea datoriile fiscale, breasla evreească,
ca şi celelalte comunităţi religioase, s-au bucurat de un regim de favoare, în ciuda mizeriilor
mitocănimii 383 • Dar, în 1801, când Al. Moruzi ocupă scaunul Munteniei pentru a doua oară,
punându-se la cale o acuzare de omor ritual, o ceată de derbedei, ajutaţi de o parte a
populaţiei de jos, se aruncă asupra evreilor, devastând unora locuinţele şi prăvăliile şi
făcând chiar multe victime omeneşti (28/111-8/IV). Investigatorii acestui „pogrom" - cari
nici nu erau români - se dedeau drept oameni ai stăpânirii, meniţi să pedepsească pe
nelegiuiţii evrei, strigând că „este poruncă de a se face iama lucrurile ovreeşti" 384 • De
dimineaţă până seara, scrie un martor ocular, au fugărit pe evrei ca pe iepuri pe uliţele
Bucureştilor; „şi, ca să se oprească tulburarea norodului, s-au rânduit zapcii ca să adune pe
evrei, unde s-ar găsi, şi să-i păzească la aga, şi cu această socoteală s-au scos evreii de la
popor, căci i-ar fi ucis pe toţi" 385 • Istoricul contimporan Christian Engel afinnă că au fost
128 de morţi şi răniţi printre evrei 386 • O anchetă fu instituită de vodă: unii din autorii
devastărilor au fost osândiţi, iar câteva victime despăgubite 387 •
Legenda stupidă a omorului ritual n-a putut însă fi desrădăcinată din credinţa
poporului. Pescuitorii în apă turbure, renegaţii şi făcătorii de rele pripăşiţi în Capitală,
455
alimentau în continuu focul antievreesc. Constantin Ipsilante trebue să ceară la 1804
intervenţia mitropolitului împotriva acuzării odioase ce se aruncă evreilor. Pitacul domnului
fanariot merită să fie pus alături de scrierile marilor spirite ale omenirii, cari au apărat pe
Israel în decursul istoriei, de calomnia sângelui:
„Preasfinţia ta părinte mitropolite, fiindcă unii din locuitorii politiei Bucureştilor,
hrănind în cugetul lor o deşartă părere că adică neamul ovreesc or fi omordnd creştini
într-adins ca să iea sdnge de la acel omordt, ei pricinuesc dintr-această planie a lor multe
netrebnicii şi turburare norodului de obşte, căci dintr-aceasta ddndu-se pricină la cei mai
mulţi din renciperi şi oameni proşti, cari voesc a face sinhisis, ca să se folosească pre
sineşi cu jaferi şi hrăpiri, fac porniri asupra ovreilor, de care şi este ştiut că nici este la
ordnduiala legei lor un lucru ca acesta, nici s-au găsit prin cercetare vinovaţi la acest fel
de urmare; de aceea dar, poruncim ca să faci din partea preasfinţiei tale cărţi, atdt către
tot norodul de obşte, cat şi mai_ vdrtos către duhovnicii şi preoţii din toată politia, care
cărţi să se citească prin biserici în auzul tuturor de obşte, adeverind şi încredinţdnd pre toţi
că deşartă este această planie ce hrănesc în cugetul lor, şi nici într-un chip la legea şi la
neamul ovreesc nu se urmează o faptă ca aceasta, ci aceasta o fac, precum s-a zis, acei
netrebnici şi proşti numai şi numai a se dobdndi pre sineşi cu nedrepte jafuri, care
nedreptate nu poate fi primită, nici suferită a se auzi măcar la domnia noastră, căci nu
numai nu este faptă creştinească de vreun folos sufletesc, ci mai vdrtos este şi păcat a
pătimi nedreptate şi jafuri oameni ce nu sunt vinovaţi; să îndatoreşti preasfinţia ta pre toţi
preoţii ca să-i sfătuiască duhovniceşte, spre a lipsi din cuget nişte păreri deşarte şi bdrfeli
ca aceste, căci pre unii ca aceia straşnic se vor pedepsi de domnia mea, de care şi însuşi
preoţii vor fi învinovăţiţi. 1804 aprilie 19" 388•
N-avem detalii asupra evenimentelor cari au determinat intervenţia lui Constantin
Vodă într-un mod aşa de lăudabil, şi nici rezultatul ei practic nu-l cunoaştem. Sigur este că
„deşarta părere" n-a putut fi părăsită; acei „netrebnici şi proşti" cari o aveau prea erau ei de
rea credinţă ca să se fi lăsat convinşi de frumoasele şi adevăratele cuvinte ale pitacului
domnesc.
La începutul lui martie 1808, în ajunul Paştelor evreeşti, un copil de creştin spărgând o
fereastră la un evreu, iar acesta prinzându-l şi trăgându-i o bătaie - legenda omorului ritual
vâri din nou în sperieţi obştea din Capitală. Sudiţii reclamară ca de obicei protecţia
consulatelor, iar mitropolitul Dositei împreună cu Divanul trebuiră să adreseze prin Agie o
„poruncă straşnică tuturor zapciilor ageşti, ca să se încunjure adesea prin tot semutul Agiei,
priveghiând ca nu care cumva să se aţâţe vreun acest fel de bănuială şi pornire de către norod
asupra ovreilor" 389• În 18 l l, este năpăstuit un Moise sin Lazăr de luarea de sânge de la un
ţăran din judeţul Ialomiţa. Generalul Şteter, comandantul armatei de ocupaţie, deschide însă
de îndată o anchetă care duce la constatarea nevinovăţiei 390 • Abia sub Ioan Caragea (1812-
1819), se pare că legenda omorului ritual îşi pierdu creditul. Pinkasul Sinagogii Mari zice
într-adevăr despre domnul acesta: .,În zilele sale fu mântuit Iuda, şi Israelul se odihnea în
pace, la adăpost de năpasta rea" 391 • Evreii din Bucureşti n-au fost însă scutiţi de alte
nenorociri: epidemiile, ciuma şi holera392 întâmplările anului 1821, cari, ca şi în Moldova,
pricinuiră neajunsuri considerabile şi locuitorilor evrei. Mai mult poate decât de volintiri, au
avut de suferit evreii de pe urma turcilor, cari reprimară răscoala 393 • Evenimentele anului
nefast se întipăriră adânc în memoria obştii ca o limită istorică de covârşitoare însemnătate 394 •
„Sinai". Anuar de Studii judaice. Redactor: dr. M.A. Halevy. Voi. III, Bucureşt~ InstiJutul de
istorie evreo-român, 1931, p. 11-108.
456
NOTE
I. Locu1iune întrebuinţată pentru marile comunităţi evreieşti din lume. Cf. li Samuel XX, 19. (N.a.)
2. Un exemplu clasic îl constituie în această privintll cazul sugestiv relatat de medicul Ţidkia ben Abraham în al
său Şibole Ha-Leket, şi care s-ar fi petrecut pe la mijlocul veacului al XI-iea cu o caravană venită din
Rusia într-un oraş de lângă Dunăre. Vezi editia completă a lui S. Buber (Vilna, 1896), foi. 24 a (p. 47).
Comp. şi studiile lui I. Brutzkus „asupra rela!iilor comerciale ale evreilor apuseni cu vechiul Kiev", din
„Schriften fllr Wirtschaft und Statistik" (Scrieri economice şi statistice) (IWO), I (Berlin, 1928), p. 69-75;
- şi „despre cele dintâi ştiri cu privire la evreii în Polonia", din „Historische Schriflen" (Scrieri de istorie)
(IWO), I, Varşovia, 1929, col. 55-72. Cazuri analoage vom întâlni până şi în veacul al XVI-iea, când
marii negustori constantinopolitani Haim Cohen şi Abraham Mosso vor prevedea în contractele lor cu
cărăuşii moldoveni obligaţia expresă de a se opri de sâmbătă din drum. Cf. [N. Iorga], St. şi doc., XXIII,
passim. (N.a.)
3. Vezi studiul nostru, Les Juifs de Cetatea Albă (Bessarabie) au debut du XIV-e siec/e, din Souvenir et science,
Strasbourg, „Revue d'Histoire et de Litterature Juives", I-ere annee, nr. I, Guehwiller, 1930, p. 21-23.
(N.a.)
4. N. Iorga, Istoria comerţului românesc [„.], I, până la 1700. (Vălenii de Munte, 1915), p. 140. (N.a.) (În
continuare, Iorga, /st. com.).
5. În legătură cu prezenta unor evrei supuşi otomani în Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare, vezi IMER, I, p.
16-17, doc. 15. (L.B.)
6. Vezi nota 7. (L.B.)
7. Vezi articolele noastre din CI (1930-1931), seria „Din istoria evreilor români". (N.a.) Aici, probabil, Halevy
are în vedere articolul din CI din 26 aprilie 1930, cu subtitlul Evreii sub Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare.
Citează din diverşi autori care relatează cum, din ordinul domnitorului muntean, au fost ucişi tot felul de
populatii: creştini, evrei şi păgâni. În final, conchide însă Halevy: „Totuşi chinuirea negutlltorilor evrei
din Turcia de care vorbeşte Elia Capsali din Candia în celebra sa Cronică inedită nu poate fi atribuită lui
Vlad Ţepeş„. ci voevodului contemporan din Moldova, cum a întrevăzut şi dl. Iorga în mod incidental,
adică Ştefan cel Mare". (L.B.)
8. Mecanismul de persecutare a evreilor în Spania a început să functioneze din secolul al XJII-lea. Decretul de
expulzare a fost promulgat la sfârşitul secolului al XV-iea, în anul 1492. (L.B.)
9. În Portugalia persecu1iile antievreieşti au început la sfârşitul secolului al XV-iea, începutul secolului al XVJ-
lea. O parte a popula!iei evreieşti a acceptat convertirea fortată, o altă parte a emigrat; mulii au fost
transformati în sclavi, iar copiii lor au fost expulzati în insula Sao-Thome (Africa). (L.B.)
10. Vezi ale noastre „Contribuţiuni la istoria evreilor spanioli în România", din Misrach uma'araw, II, p. 257-261
şi JII, p. 281; evrei spanioli răzleli au fost în Ţările Române şi înainte de 1492. Cf. articolele citate din CI,
(N.a.) Articolul a fost scris în I. ebraică. Publica1ia Misrach uma'araw a apărut la Ierusalim. Voi. II în
1928, voi. JII în 1929. (L.B.)
11. N. Iorga, op. cit., p. 164. (N.a.)
12. Cf. Iorga, op. cit., p. 80-81 şi 88. (N.a.)
13. !sac Beg, medicul şi ambasadorul evreu al lui Uzun Hassan, marele han al turcomanilor din Persia, a venit în
Moldova cu misiunea de a organiza o cruciadă împotriva turcilor. Plecase spre Moldova probabil în 1472.
Coresponden1a existentă retlectă misiunile lui pe lângă guvernul Venetiei, pe lângă papa şi Matei Corvin.
Pentru scrisoarea lui Uzun Hassan către Ştefan cel Mare în legătură cu misiunea lui !sac Beg, vezi !MER,.
I, p. 12, doc. 14. (L.B.)
14. Mengli Ghirai I, han al tătarilor din Crimeea în perioada 1468-1515. În 1475 devine vasal al Imperiului
otoman. (L.B.)
15. Vezi studiul nostru Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu evreii, în anuarul „Sinai", voi. II, p. 39-48. (N.a.) Din
studiul citat nu rezultă că medicul evreu care l-a tratat pe Ştefan cel Mare ar fi fost !sac Beg. Halevy face
următoarele precizări: „Ultimul act în care Ştefan cel Mare e în relaţii cu evrei este o scrisoare adresată
din Buda la 1504 unui Ioan Badoer, «Dottor et Kavalier», şi în care e vorba de un medic evreu (anonim),
trimis de către hanul tătăresc din Crimeea, Mengli Ghirai, să aline durerile domnului moldovean: «un
judeo medico del Imperator de Tatari»" (Cf. Hurmuzaki, voi. VIII. p. 40-41, no. L. (L.B.)
16. După registrele comerciale ale Lembergului, editate în parte de Al. Czolowski. V. Iorga, Istoria evreilor, p. 3
(Pentru lucrarea lui Iorga vezi addenda în antologia de fală. L.B.) şi /.11. com., I, p. 140. Însemnări în St. şi
doc., XXIII, p. 301 (Afacerea unui evreu din Constantinopol la 1467, iar la anul următor, un „David de
Constantinopol"); p. 307 (la 1472, evreul Avram de Constantinopol); p. 312 (la 1477-1479, tot Avram de
457
Constantinopol); p. 313. (Avram şi Moise de Constantinopol, la 1479. Şi acel negustor moldovean cu
numele de Sydo, era evreu, ,Jidovul"). (N.a.)
17. Hrisovul de la Topliceni a fost editat de către B.P. Ha.~deu în AIR (I, I, p. 57-58); apoi de episcopul
Melchisedec în Chronica Huşi/or, Apendice, p. 20-30, după care cităm extrasul; în Uricariul, t. I (ed.
II-a), p. 139-143. V. şi Gh. Ghibănescu, Vasluiul (Surele şi izvoade, XV), p. 4647. Ultimele cercetări
asupra actului apocrif - în care a crezut după Melchisedec, şi E. Sincerus (Dr. E. Schwarzfeld), le-am
publicat în seria de articole Din istoria evreilor români, în CI (1930). Până şi un istoric ca I. Nistor
(Handel u11d Wandel in der Moldau, Cernăuţi, 1912) a luat falsul drept autentic. (N.a.) Vezi documentul
şi în IMER, I, p. 133, doc. I A. (L.B.)
18. Cf. Al, XIIU1890, p. 3 (unde s-a publicat Meghila de către M. Schwarzfeld, în traducerea românească a lui
L. Cassvan). Vezi studiul nostru în pomenita serie de articole, din 1931. (N.a.) Articolul lui Halevy a
apărut ulterior într-o culegere intitulată Contribuţiu11i la istoria evreilor din România. Vezi fragmente în
antologia de fa\ă. În sursa indicată de Halevy, M. Schwarzfeld formulează concluzia că sulul poate să aibe
interpola\iuni, „dar că nu e în totalul lui un fabricat odios ... Până însă paleografia iudaică nu-şi va da
verdictul ei definitiv, nu avem curajul, nici nu am povăţui pe al\ii de a recurge la această Meghila ca la un
izvor istoric". (L.B.)
19. Marcian Bielski, Kronika polska (Cracovia, 1597), p. 580 (după o comunicare adresată nouă de Institutul din
Vilna). (N.a.)
20. Sigismund August al Lituaniei, rege al Poloniei. 1548-1572. (L.B.)
21. AIR, I, I, p. 34; Iorga, Relaţiile Moldovei cu Polonia în „Convorbiri literare", XXXV (1901), p. 417418.
(N.a.)
22. Iorga, loc. cit., Un zapis al electorului de Brandemburg la mâna lui Rareş fu mai târziu negociat de evrei
germani. (N.a.)
23. Idem, Istoria evreilor, p. 5-6, v. infra. (N.a.)
24. Idem, Relaţiile comerciale ale ţărilor noas1re cu l..embergul [în continuare, Relaţiile cu l..embergul], I (Bucureşti,
1900), p. 5: „Caffa căzu în 1475, Cetatea Albă în 1484. Marea-Neagră deveni o mare turcească, mult timp
o mare închisă, după aceea, o mare periculoasă, nesigură. Comerţul lembergez uită cele două drumuri
mari sudice ale veacului de mijloc. Armenii şi turcii săi - cari dădură Moldovei coloniile armeneşti şi
evreieşti din Siret, Suceava, Iaşi etc. - apucară de aici înainte pe la Cameni\ă şi Hotin, noile trecători
frecventate către Orient, o altă cale. Se trecea din Moldova în Ţara Românească, de aici la Silistra, se
pare, şi de la Silistra... la capitala Imperiului otoman". Acesta era şi itinerarul pelerinilor evrei, în drum
spre Ţara Sfântă. (N.a.)
25. Despre peştele şi vinul din Moldova, avem însemnări interesante în consultatiile rabinice; pentru rest, v. Iorga,
Ist. com., I, p. 202 şi 213. (N.a.)
26. Cf. A.O. Xenopol, Istoria românilor, V [De la Petru Rareş la Mihai Viteazul, 1566-1593, Iaşi, 1896], p. 46.
(N.a.)
27. Hurmuzaki, II, p. 404; în raportul său către împăratul Ferdinand I (ibidem, p. 406-408), datat 13 aprilie 1562,
Belsius repetă constatările făcute cu privire la politica liberală a lui Despot. (N.a.) Relatarea este publicată
în IMER, I, p. 35, doc. 43. (L.B.)
28. Maximilian al Ii-lea de Habsburg, rege din 1562, împărat 1564-1576. (L.B.)
29. A. Galante, Don Jo.reph Nassi [Duc de Naxos d'apres de nouveaux documents]. (Constantinopol, 1913), p. 15.
(N.a) În legătură cu personalitatea lui J. Nassi (1515-1579) şi implicarea acestuia în via\a economică a
Moldovei şi în istoria ei, vezi şi IMER, I, p. 36, doc. 44 şi notele, şip. 4142, doc. 51. (L.B.)
30. V. monografia noastră în Buletinul Lojii „Noua Fraternitate'', anul I, no. 6 (martie 1931), p. 8-9. (N.a.)
31. Sultanul Selim al II-iea, 1566-1574. (L.B.)
32. Hurmuzaki, VIII, 162; v. şi Iorga, în Analele Academiei Române, XVIII, p. 9. (N.a.)
33. N. Iorga, Relaţiile cu l..embergul, I, p. 4647, 49-50, 83, 85-88, 94, 108; St. şi doc., XXIII, p. 345 (n. !.), 351-
354, 358-360, 384, 393-396, 398-399, 446; Ist. com., I, p. 225. (N.a.)
34. Asta rezultă din multe consultaţii rabinice (poloneze); v. infra. (N.a.)
35. Vezi documentul în IMER, I, p. 32, doc. 40. (L.B.)
36. Vezi documentul în IMER, I, p. 44, doc. 56. (L.B.)
37. Vezi IMER, I, p. 52, doc. 66. (L.B.)
38. Iorga, Relaţiile cu l..embergu/, I, p. 3940, 47, 50, 57-58, 62, 94-95, 107, 110; St. şi doc., XXIII, p. 341-342,
354-355, 366, 372-373, 375, 377, 388, 419420, 448, 451453, precum şi câteva din menţiunile
negustorilor evrei din Turcia, citate mai sus; Ist. com., I, p. 202 şi 204. Evreii din Lemberg în proces cu un
tânăr moldovean, Anghel, fiul lui Stanislav Vomicul, care sparse în 1592 capul lui Beniass (Beiniş,
Benjamin); însemnări în St. şi Doc., tom. cit., p. 413414, 421. Nu ne pare verosimilă afirmatia sugerată
458
că procuratorul lui Const. Corniact, anume Leonin Servo din Canea, era evreu (Istoria evreilor, p. 7); din
actul citat de la 1567, ar rezulta că era catolic. (N.a.)
39. Vezi Historische Schriften, I, p. 1-2. (N.a.)
40. Al, XIII, 1890, p. 1-4. A avut şi un tiraj aparte: M. Schwarzfeld, Un sul de amintire, Bucureşti, 1890. În seria
de articole „Din istoria evreilor-români" (CI, 1931), am demonstrat inautenticitatea documentului. (N.a.)
41. Mordehai este unul din personajele principale în cartea Esterei, care a contribuit la eşuarea planului de
exterminare a evreilor pus la cale în Persia în timpul regelui Ahaşverus (sec. V î.e.n.). (L.B.)
42. Vezi în partea referitoare la comunitatea Bucureştilor, originea şi scopul evreismului lui Şain sin losifov. (N.a.)
43. Scrisoarea lui Petru Vodă a fost publicată şi în „Arch. Ist.", I, I, 172-174. Originalul leşesc se ană în Arhivele
municipale din Lvov, fasc. 517, no. 103. (N.a.) Vezi şi IMER, I, p. 49, doc. 64. (L.B.)
44. N. Iorga, Documente noue fn mare parte romlJnesci relative la Petru Schiopul şi Michaiu Viteazul (Bucureşti,
1898; Analele Academiei Române, Seria li, tom XX. Memoriile Secţiunii Istorice, p. 4 (438), n. 3. (N.a.)
45. Ibidem, p. 3 (437), 12 (446), 17 (451); ordinea cronologică este inversă. Şi fiul lui Petru, Ştefan, lua bani de la
evrei: cf. Hurmuzaki, XI, p. 529, n. I. (N.a.)
46. Astfel, postelnicul Iuraşcu Vartic, care se împrumută de la Iacob ,Jidovul de Ţarigrad". Vezi Uricariul, X, p.
113; Ghibănescu, Surele şi izvoade, li, p. 203-204 şi XXII, p. 113: E vorba de plata datoriilor, de către
moştenitorii postelnicului. (N.a.)
41. lnmittls ist ainer... mit Nahmen Emanuel die Razza Hebraica durch des Sulthany hoggia, durch den Muffti und
furnemb/ich durch ain anse11hen/ichen Juden, solomon Tedeschi ge11a111„.. Waiuoda in der Moldaw
worden„." (Hurmuzaki, III, 1, p. 153). [Voievod în Moldova a devenit unul Emanuel, numit de rasă
ebraică de către sfetnicul sultanului, de muftiul şi în special de un evreu important, Solomon Tedeschi.
(L.B.)) Solomon Aşkenazi era rivalul lui Don Iosef Nassi; el a fost în strânse legături cu ambasada
austriacă al cărei medic era, încât ştirea din raportul lui Pezzen nu putea fi lipsită de temei. Papa îl chema
Abraham pe Aron Vodă. Iar Locadello, presupusul fiu al acestuia, era „înteţit de o evreică", când cerea
tronul Moldovei în 1622. Vezi Iorga, în Analele Academiei Române, XIX, p. 194, după Hurmuzaki, IV/2,
p. 393, şi V, 393. (N.a.) Şi !MER, I, doc. 76. (L.B.)
48. Xenopol, Istoria romlJ11ilor, V. p. 110-111. (N.a.)
49. Mare vizir la sfârşitul secolului al XVI-iea. (L.B.)
50. Un bărbat bogat, cu experienţă şi învăţat. (L.B.)
51. Medicul veni către 1595 în Moldova să-şi reclame datoria, dar mazilul Aron îl arestă şi-l trimise prizonier
domnului transilvănean, cu scopul de a stoarce bani. Vezi Hurmuzaki, III, 1, p. 216 (scrisoarea lui Pietro
Mariani din 14/XII) şi p. 228 (Analele lui Fugger, la I/III). În ultimul izvor, Moldova este confundată cu
Valahia; ni se pare însă c!I şi Mihai Viteazul recursese la serviciile medicului evreu, şi se poale ca el să-l
fi arestat. (N.a.)
52. După Analele lui Fug ger ( „ wie auch Tiirggische Jude11, dem lnn 19 Per.wlrnen angetroffe11 "), Hum1uwki, III,
I, p. 224. Cu toate că e vorba de Valahia, e mai mult decât probabil c!I cronicarul avea aici în vedere pe
voievodul Moldovei. (N.a.)
53. Avem câteva dovezi elocvente şi în descrierile geografice de pe avea vreme. Cităm pe G. Antonio Magini din
Padova: „Habitano in Moldauia molti Armeni, Giudei, Vngheri, e Ragugei, presso i quali e lutto'I trafica"
(În Moldova locuiesc mulii armeni, evrei, unguri şi raguzani în a căror mână e tot negolul). V. Geografia
cioe descrittione universale delia terra, trad. Leonardo Cernoti Vinitiano (Venetia, 1597-1598), li, p. 197 b.
Giovanni Botero (Benisius) precizează: Mărfurile sunt negociate, mai cu samă în Moldova, de armeni,
evrei, saşi, unguri, raguzani şi anume: în Rusia şi Polonia piei de vaci, ceară, miere, lemnărie, mai cu
seamă tei, cărnuri uscate de bou (pastramă), legume, unt pentru Constantinopol. Cf. „Arhiva societă\ii
ştiinţifice şi literare din laşi", An V. (1894), p. 668, după Relazioni universali (Veneţia, 1599), p. 94.
(N.a.)
54. Vezi studiul nostru Consultaţiile rabinice ca izvoare de istorie evreo-romlJnă, în „Sinai", Anuar, voi. I,
Bucureşti, 1928, p. 7-10. (N.a.) Studiul este publicat în: Ţicu Goldstein, 1996, p. 220-226. (L.B.)
55. Numai şi numai în spiritul acesta metodologic se poate face adevărată ştiinţă istorică. Fată cu imensele
materiale, anătoare încă în stare brută, din literatura ebraică, din inscripţiunile vechilor necropole şi din
arhivele risipite şi înstrăinate în bună parte, ale comunităţilor, toate celelalte şliri şi însemnări cad pe
planul al doilea. Nici un document neevreiesc nu poate fi comparat în valoare critică cu un act autentic al
vreunei autorităli evreieşti contemporane. Ceea ce se ană în izvoarele străine nu constituie decât slabe
ecouri rătăcite incidental, din intensa viaţă evreiască, socială şi economică, care-şi urma odinioară cursul
ei normal, în desăvârşită autonomie. (N.a)
56. Cf. Iorga, /st. com„ I, p. 300. (N.a.)
459
57. Masat Biniamin, editat întâi la Cracovia, în 1633, apoi la Metzîn în 1776 şi la Sdylkow în 1833 (cu suprimarea
consulta(iei XXIX, în care e vo~ba de „un Moise din Lemberg, care a P.!cul vin în Valahia, în oraşul (!)
Cotnari"). (N.a.) '
58. Asta presupune clar existenta cunoscută a unei colonii evreieşti. De altfel, cei 3 tineri erau localnici. (N.a.)
59. Masat Bi11iamin. XLIV .. Vezi cercetările noastre: „Comunitatea din la.şi în literatura rabinică veche a
Poloniei", în revista „Sinai", anul I [nr. 4 iulie-august 1926, Iaşi), p. 75, precum şi studiul amintit din
anuarul „Sinai", voi. I, p. 9 şi monografia ebraică din voi, li, p. VI. (N.a.)
60. Fiind prinşi, au fost condamna\i la moarte şi executaţi. (N.a.)
61. Masat Biniamin, XLV (XLVI). Depozi(ia e redactată în idiş. (N.a.)
62. Cons. LXVIII, CIV, CV, CIX. (N.a.)
63. Meir ben Gedal din Lublin (1558-1616). Prima ediţie a responselor a apărut în 1616, la Veneţia. (L.B.)
64. Salomo ben Jechiel din Luria (1510-1573). (L.B.)
65. Menachen Mendl Krochmal (1600-1661), unul dintre cei mai importanţi rabini în Polonia secolului al
XVII-iea. (L.B.)
66. Vezi studiile citate din revista şi anuarul „Sinai". În culegerea Ţemah Ţedek a lui Krochmal, e vorba de venirea
în Iaşi a mai multor evrei, răscumpăra\i din robia tătărească de către comunitatea constantinopolitană
(Cons. LXX). Textele în a noastră culegere de izvoare, care se află sub tipar. (N.a.) Apariţia culegerii nu
este men\ionată în nici o bibliografie cunoscută de noi. (L.B.)
67. Cf. Iorga. Doamna lui Ieremia Vodă (Bucureşti, 1910), p. 55. („Analele Academiei Române", Seria II, Tom
XXXII, Memoriile Sec\iunii Istorice, p. 1073). În 1612 se încheiase cu Polonia un tratat comercial, pe
care însă Dieta refuză să-l ratifice. Doi ani mai târziu, Ştefan Tomşa va face un nou apel la negustorii
Lembergului, căutând să atragă îndeosebi pe evrei. V. Dr. J. Caro, Geschichte der Juden in Lemberg
(Cracovia, 1894), p. 45, apud, Dr. E. Schwarzfeld, Pagini din i.t/oria evreilor în România, în revista
„Sinai", anul I, p. 13-14. Acolo mai suni discutate şi sfortările de mai târziu ale lui Ghica Vodă, pentru
atragerea negustorilor (1658). (N.a.) Pentru hrisovul domnitorului Ştefan Tomşa din 10 decembrie 1613,
vezi şi IMER, I, doc. 106. Vezi şi studiul lui M. Schwanfeld inclus în antologia de fată. (L.B.)
68. Dintr-un vechi document al nostru, care s-a distrus ori ni-a fost furat, se putea deduce recunoaşterea „breslei
jidovilor", la 1622. Gratiani a fost urmaşul lui Don Iosef Nasi la ducatul de Naxos, şi un bun client al
cămătarilor evrei. Medicul Isac Cunian l-a ajutat mult. (N.a.)
69. Ne oprim la această lecţiune a enigmaticului nume: „Ben Aroyo" este un nume bine cunoscut în Orientul
Apropiat. În nici un caz însă nu se poate admite „Aravi" ori „Arvani", şi încă mai puţin legătura
etimologică cu Arabia, pe care numai cel din urmă necunoscător al alfabetului ebraic ar putea-o stabili.
Pentru „Aroyo" pledează şi varianta din Maţref la-Hochma, unde este recensiunea originală a
autobiografiei candiotului, şi nu în Elim ori în Novlot Hochma, după care s-a citat până acum din
ignoran\ă. V. anuarul „Sinai", voi. li, p. VI-VII, n. 8. (N.a.) Vezi şi extrasul reprodus în IMER, ediţia a
11-a, p. 99-100, doc. 116 a. Descifrarea şi traducerea textului îi apartin istoricului israelian, Lucian Zeev
Herscovici. (L.B.)
70. Averroes lbn Roschd (1126-1198), filosof arab. (L.B.)
71. Samuel Aşkenazi, în introducerea la opera Maţref la-Hochma a lui Delmedigo (Ed. II-a, Odessa, 1865), p. 7,
(f. 4 a). (N.a.)
72. După o ipoteză sugerată de J.B. Brociner, Chestiunea i.traeliţilor români, I, (Bucureşti, 1910), p. 133, Solomon
ben Aroyo ar fi poate acel Solomon cu nume patronimic indescifrabil din menţionatele documente ale lui
Petru Şchiopul, şi nu Solomon Aşke'nazi. Marele interval de la 1580 şi până la vizita lui Delmedigo nu
trebuie să ne mire, de vreme ce savantul cabalist era octogenar în 1620. (N.a.).
73. Familie domnitoare în Moldova în secolul al XVII-iea. (L.B.).
74. Iorga, Ist. com., p. 254. (N.a.)
75. Vezi dr. E. Schwarzfeld, Evreii în legislaţia lui Matei Basarab al Munteniei şi Vasile lupu al Moldovei, în AI,
XVII, 1895, p. 77 seq. (N.a.)
76. Pentru prevederile despre evrei în Pravila de la Govora (1640), alcătuită în timpul domniei lui Matei Basarab,
şi din Cartea românea.tcă de învăţătură (1646), alcătuită în timpul domniei lui Vasile Lupu, vezi IMER,
I, doc. 132-134. (L.B.)
77. Hunnuzaki, V, 2, p. 27 şip. 69-70 („cei mai intimi ai Curtii, în special doctorul Cohen"), după rapoarte ale lui
Ballarino către Dogele Veneţiei, din 1656-1660. Cât despre timpul domniei lui Vasile Lupu, ne
informează misionarul minorit Marcus Bandinus, care fusese numit administrator al bisericilor catolice în
Moldova, şi vizită laşii în 1646. Cf. Codex Bandinus în Analele Academiei Române, Seria II, Tom XVI,
Memoriile Secţiunii de Istorie, p. 183 (ed. V.A. Urechia). (N.a.) Vezi şi !MER, I, p. 97, doc. 133. (L.B.)
78. Se referă la uniunea dintre Polonia şi Lituania în Reczpospolita Polska. (L.B.)
460
79. Vasile Lupu trimise polonilor însăşi scrisoarea confidenţială a lui Hmelniţki. V. Arh. ist., l, 2, p. 110 (după
Pavel de Alep). (N.a.)
80. AIR, loc. cit. (N.a.)
81. Cele mai vechi pietre ramase sunt din veacul al XVII-iea. Nu merită nici un credit mărturia lui I. Psanter
(Cronica Ţărilor Româneşti, l, p. 39) că ar fi citit pe unele inscripţiuni date ca 227 (1467) ori 309 (1549);
am demonstrat-o în repetate rânduri. V. infra. (Infra). (N.a.)
82. Iorga, Acte şi fragmente, I, p. 211. (N.a.) De fapt, relatarea aparţine unui călător anonim german. Vezi !MER,
I, p. 102-103, doc. 141 şi notele. (L.B.)
83. Hurmuzaki, Supliment li, 3, p. 35 (38). (N.a.)
84. The Travels of Macarius, trad. C. Belfour (2 voi.; Londra, 1829-1836). I, p. 79. Adaptare românească
fragmentara de Emilia Cioran, Călătoriile Patriarhului Macarie în Ţările Romflne (Bucureşti, 1910), ca
şi extrasele din „Arh. ist.", după trad. engleză. Excelenta ediţie a părintelui Vasile Radu n-a ajuns încă la
părţile citate. V. şi studiul nostru Istoria evreilor romflni după relaţiile călători/or, din CI, cu data de
26/IV, 1931. (N.a.) V. studiul lui M. Gaster inclus în antologia de faţă. (L.B.)
85. Trad. Belfour, I, p. 30; Cioran, p. 65. V. şi Iorga, Istoria evreilor, p. 9. După căderea sa, Gh. Ştefan continua
să fie în legături de afaceri cu evreii, cu toate că se blestema: „să nu hiu creştin, ce să hiu jidov". Vezi
Acte şi fragmente, I, p. 272-288. (N.a.)
86. Arhitectura interioară a sinagogii din Iaşi prezintă aceleaşi forme clasice ca şi sinagogile contemporane din
Europa orientală. (N.a.)
87. Ultima monografie asupra lui Hanover a scris-o regretatul dr. I. Israelsohn; ea a fost publicata după moartea
autorului în „Historische Schriften", I, p. 1-26. (N.a.)
88. Titlul complet în limba germană, conform ediţiei din Hanovra, 1863: Jawen Mezu/a. Schilderung des
polnischkosakischen Krieges und der leiden der Juden in Polen Wahrend der Jahre 1648-1653. Bericht
eines Zeitgenossen (Prezentarea războiului polonezo-cazac şi a suferinţelor evreilor în Polonia în anii
1648-1653. Informarea unui contemporan). Vezi în această lucrare referirile la Moldova, în !MER, 11/2,
Addenda, p. 517, doc. III. (L.B.)
89. După David Kaufmann, în „Monatsschrift for Geschichte und Wissenschaft des Judenthums'', 1893
[publica\ie lunara apăruta la Breslau) (apud Israelsohn), Hanover a murit ca martir în 1683 la Brodul
unguresc. Tradi\ia populară despre mormântul său în Focşani, unde a petrecut de fapt câtva timp, este deci
apocrifă. (N.a.)
90. Vezi epitaful 1/33. (N.a.) cifrele indică poziţia textului publicat de M.A. Halevy în I. ebraică, în anuarul
„Sinai" lll/1931. Penllll textul în I. română, vezi I. Kara, Inscripţii, p. 11, doc. 34. (L.B.)
91. Cf. S. Buber, Ansche Schem (Cracovia, 1895), p. 185-186. (N.a.)
92. „Historische Schriften", I, p. 11. (N.a.)
93. Vezi St. şi doc., V, p. 23 şi 32. (N.a.) Regeslul lui N. Iorga este reprodus în IMER, I, p. 109, doc. 147. (L.B.)
94. Document din 1663 la Academia Română (208/CLXXXV); vezi şi Iorga, Istoria evreilor, p. 10. (N.a.) Referirea
se face la o scrisoare din 27 septembrie 1663 a soţiei domnitorului Moldovei, Eustratie Dabija, prin care
interzicea slujitorilor domneşti vânzarea vinului evreilor şi armenilor. Vezi IMER, I, doc. 151. (L.B.)
95. [N. Iorga), St. şi doc. I-II, p. 58; Hurmuzaki, V, 2, p. 100 şi li I. La 1668 avem pe Haham-Zade(?) într-un
zapis inedit din laşi, aflător la Academia Română. Mai sunt şi alţi împrumutători cunoscuţi. (N.a.)
96. N. Iorga, Un călător italian fn Turcia şi Moldova în timpul răsboiului cu Polonia [Cornelio Magni], în
„Analele Academiei Române", Seria li, Tom XXXlll. Memoriile Secţiunii de Istorie. Magni era certat
rău cu evreii din Italia pentru nişte afaceri necurate de-ale lui. (N.a. şi L.B.)
97. P.P. Panaitescu, Călători poloni în Ţările Române (Bucureşti, 1930), p. 74. (N.a.) Pasajul este reprodus şi în
IMER, I, p. 118, doc. 162. (L.B.)
98. Iorga, Istoria evreilor, p. 10. În ce priveşte Bucovina, v. Hurmuzaki, XV, 2, p. 1351 şi 1450 (legături cu
Bistriţa la 1673 şi 1692). (N.a.)
99. D. Cantemir, op. cit. (ed. Academiei Române, Bucureşti, 1872), p. 119-120. (N.a.)
100. Un indice tipic: distrugerea sinagogii din Bucureşti în 1715 de către Ştefan Cantacuzino, după ce func\ionase
regulat în timpul lui Constantin Brâncoveanu. (N.a.)
101. Eliminăm din expunere problema aşa-zisei toponimii evreieşti, oricât de bogată ar fi aceasta în geografia
poporană din jurul Bucureştilor. Denumiri ca „Măgura jidovilor" din comuna Străini-Dobreni, „Movilele"
şi „Gropanele jidovilor" de pe malul Colceagului, sau cele 9 movile „făcute de jidovi", de la Luica-
Cotroceni etc. (Cf. Istoria Bucureştilor de G.I. lonescu-Gion, Bucureşti, 1899, p. 13) - nu pot interesa
nicidecum istoricul unei obştii moderne, chiar dacă ştiinta ar fi în stare să stabilească o legătura etiologică
între jidovii tătari din folklorul românesc şi acei mongoli iudaiza\i, cazarii, cari au trăit în Evul Mediu pe
stepele ponto-caspice. Problema a fost pusă întâi în Istoria toleranţei, p. 76, de B.P. Hasdeu, care-i dete
fără nici o discu\ie o deslegare negativă. Ultimul studiu în această privin\ă îl constituie articolul nostru,
461
„Problema hazarilor şi comunitatea evreiască din Cetatea Albă pe la 1300'', în revista „Sinai", anul
11/1927, p. 9-13. (N.a.) Vezi şi în antologia de fată. Halevy a mai revenit asupra problemei cazarilor. Vezi
CI, 27.09.1935. (L.B.)
I02. Referirea se face la Mircea Ciobanul, domnul Ţării Româneşti. Se zice despre dânsul că s-ar fi turcit în
prealabil. El a domnit în două rânduri, între 1546-1554 şi 1558-1560. (N.a.) Corect: mai 1545 - febr.
1554; ian. 1558 - sept. 1559. (L.B.)
I03. Responsele lui Samuel de Medina au avut mai multe editiuni chiar la Salonic: editio princeps a fost tipărită
la o dată neprecizată încă, dar când autorul mai era în viată; a doua, revăzută, fu scoasă de fiul său Moise,
la 1596; o editie saloniciană mai recentă poartă data de 558 (1797-1798). Ultima fu publicată la Lemberg,
în 1862. (N.a.)
104. Probabil un „polonez". (N.a.)
I05. Hoşen Mişpat, V. - Vezi şi cercetările noastre anterioare din revista „Sinai", anul 1/1926, p. 69-72 şi din
anuarul „Sinai", voi. 1/1928, p. 7-8. (N.a.)
106. N-am putut da nicăieri de hrisovul lui Pătraşcu Vodă, nici la Arhivele Statului, nici la Academia Română. Cf.
„Românul", an. XXlll, numărul din IO iunie 1879, care e unicul izvor utilizat. (N.a.)
I07. După cum a întrevăzut şi d-l Iorga în Istoria evreilor, p. 5; şi nu cum am afirmat odinioară în revista „Sinai",
anul 1/1926, p. 71, că e vorba de Mircea cel Bătrân (1386-1418), luându-ne după alegaţiunea lui J.B.
Brociner din Chestiunea israeliţi/or români, p. !02. Partea I-a până la anul 1848, Bucureşti, 1910. (N.a.)
108. Cf. Iorga, Ist. com., I, 215, nr. 4; v. şi St. şi doc., t. VI, p. 128-130 (cf. Iorga, Istoria evreilor, p. 5, n. 4). (N.a.)
109. Responsele lui Iosef Karo au fost publicate întâi la Salonic în 1598, apoi la Mantua în 1630 (e ediţia pe care
ne-a pus-o la dispoziţie Biblioteca Na\ională şi Universitară din Ierusalim); pe urmă, la Zolkiew în 1811,
când se retipări şi la Lemberg, unde mai avu şi o altă editie pe la mijlocul secolului trecut. Nu e vorba aci
de acea culegere de response intitulată Avkat Roche/, în care se tratează mai ales chestiuni de ritual
(Smirna, 1795 şi Leipzig, 1859). (N.a.) Textul este publicat şi în !MER, I, doc.42. (L.B.)
I IO. Citat şi în consultatiajudeo-spaniolă de mai sus. (N.a.)
111. Idem. (N.a.)
112. Cf. leviticul, V, I. (N.a.)
113. De Medina, Even Ha·Ezer, LIV; Karo, XII, din partea respectivă. Vezi şi revista „Sinai", anul 1/1926, p. 70-
72 şi anuarul „Sinai", voi. 1/1928, p. 8. (N.a.)
114. Mai cu seamă în studiul citat din voi. I al anuarului „Sinai". (N.a.) Vezi nota 113. (L.B.)
115. În studiul Documente din secolul XVI cu privire la Comunitatea spaniolă din Bucureşti, publicat în revista
„Sinai", nr. 1/1926, Halevy conchide chiar că din această Consultaţie rezultă existenta unei comunităli
bine organizate, ca dovadă Samuel de Medina vorbeşte despre „Tribunalul bătrânilor Comunită\ii şi al
învăţaţilor ei". („Sinai", p. 72). (L.B.)
116. Samuel Usque (secolul al XVI-iea), istoric şi poet. (L.B.)
117. Şu/han Aruch, titlul lucrării rabinului Iosef Caro; cuprinde o nouă formă de codificare a prevederilor legilor
iudaice atât pentru viata religioasă, cât şi pentru cea laică. Lucrarea a fost tipărită pentru prima oară la
Vene\ia, în anul 1565. În anii 1569-1571 a apărut o a doua editie la Cracovia, completată de învăţatul
Moise ben Israel Isserles. De atunci lucrarea s-a impus prin excelentă în întreaga lume evreiască drept
Codul halahic (de legi). (L.B.)
118. La 1531, scrie despre Nicopole Ioannes Uzyessyn, ambasadorul regelui polon, în drum spre Constantinopol:
„ludei budenses hic multi, quibus eciam plures christiani serviunt" (Sunt mulţi evrei în Buda şi
majoritatea lor îi servesc pe creştini), în Iorga, St. şi doc., XXIII, IO). Iosef Karo deschise aci o academie
rabinică. (N.a.)
119. Vezi Iorga, Istoria evreilor, p. 6. (N.a.)
120. Don Iosef Nasi a fost acela care i-a redat domnia Moldovei lui Alexandru Lăpuşneanu. De la el se împrumută
şi Verancsics în 1568 (Anale, XVIII, p. 9, în notă). Lăpuşneanu plăti serviciile evreului cu IO.OOO de
galbeni. (N.a.) În legătură cu Don Iosef Nassi, vezi şi nota 29. (L.B.)
121. Astfel raportă bailul Marco Antonio Barbaro guvernului din Veneţia la 15 februarie şi li martie 1571. Don
Iosef cerea Moldova (?). V. repertoriul documentelor veneţiene referitoare la istoria românilor de C. Esarcu,
în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", III, p. 178-179. Textul în colecţia Hurmuzaki, VIII,
p. 162, no. CCXXXIV. (N.a.)
122. Solomon ben Natan Aşkenazy (1520-1602), medic de curte în Polonia şi diplomat în Imperiul otoman. A fost
medicul regelui Sigismund August al Ii-lea. În 1569 a emigrat la Constantinopol, unde a avut o strălucită
carieră politică. Peste tot a apărat interesele evreieşti. (L.B.)
123. Don Iosef Nasi poseda imense podgorii la Chio, în Sicilia şi pe insula Cipru, la a cărei regalitate el aspira. În
Moldova, unde avea vama vinului, importa pe an I.OOO butii de malvasie. Însărcinatul său de afaceri în
462
Ţările Române era probabil medicul David; în Polonia, unde ţinea monopolul cerei, el avea pe
Gianomore. Cf. supra. (N.a.)
124. Cf. Iorga, Documente ... relative la Petru Şchiopul şi Michai Viteazul (loc. cit.). Chiar dacă acel Solomon, de
care e vorba în document. nu-i celebrul medic şi diplomat, presupunerea că el ar fi petrecut câtva timp în
Moldova, cel puţin, este mai mult decât plauzibilă. (N.a.)
125. Referirea se face la Petru cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti (1559-1568). (L.B.)
126. La 1568 se scrie din Constantinopol cadiului din Cemavoda, în privinţa unui evreu al mazilului Petru Vodă,
care a dus la Nicopole şase care cu bani şi obiecte de preţ; către paşa de la Salonic un alt ordin în chestia
unui evreu care confiscase nişte lucruri ale aceluiaşi domn. V. Iorga, Documente financiare, l, p. 182.
Petru deveni protejatul sultanei Nur-Banu, favoarea evreică a lui Amurat al III-iea, pe care mama
Şchiopului, faimoasa Chiajna, o câştigase prin daruri bogate şi felurite servicii. (N.a.)
127. Hasdeu, /.I/oria toleranţei, p. 80. (N.a.)
128.1. Venelin, Vlaho-Bolgarskiia iii Dako-Slavianskiia Gramati... (Petersburg, 1840), p. 202-206. (N.a.)
129. Vezi mai sus. (N.a.)
130. Chestiunea a fost tratată pe larg în pomenita serie de articole, Din /.uoria evreilor români, din CI. (N.a.)
Apărute ulterior sub formă de broşură. Vezi antologia de faţă. (L.B.)
131. Gr. G. Tocilescu, Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul (Bucureşti, 1877), p. 13. Actul e la Arhivele
Statului din Capitală, printre documentele Episcopiei Râmnicului, fascicola no. 34. Evreii au făcut negoţ
la Râmnic încă din veacul al XV-iea; pe la 1500, unul întreţinea acolo legături de afaceri cu armeanul
Hacic. Cf. Iorga, Ist. com„ l, p. 144 (după Documentele lui I. Bogdan). (N.a.) Hrisovul datează din 26
iunie 1586. Vezi IMER, I, doc. 71. (L.B.)
132. Tocilescu, op. el. loc. cit. Încă în 1568, s-ar fi produs în Muntenia plângeri împotriva creditorilor evrei.
„Săracii" sunt siliţi a împrumuta de la ei. Evreii „fac mii de supărări supt cuvânt de bani". Nu ştiu întrucât
tălmăcirea firmanului către Alexandru Mircea ar fi ea credincioasă. N-avem decât mici extrase (Iorga,
Documente financiare .. „ l, p. 180. (N.a.)
133. Petru Cercel a domnit în Valahia între 1583-1585 (mul~ l-au crezut evreu. El se împrumutase „von Christen,
Juden und Turckhen", Cf. Hunnuzaki, XI, p. 664; după mazilire, a fost şi în Italia în rela\ii cu evrei, cf.
ibidem, p. 203. O evreică favorită a sultanei îi mijlocise accesul la Poartă în 1583; v. ibidem, p. 164. (N.a.)
134. Xenopol, Istoria românilor, VI, Epoca lui Mihai viteazul 1593-1633, l~i. 1896, p. 9. După autor, voevodul
anonim din documente nu e Aron Vodă, ci domnul Munteniei. (N.a.)
135. Papa Clement VIII (1592-1605). (L.B.)
136. Împăratul Rudolf al II-iea de Habsburg (1576-1612). Din 1583, cu reşedinţa la Praga. (L.B.)
137. Izvoarele principale sunt reeditate în culegerea lui A. Papiu Ilarian, Tesaur de monumente istorice pentru
România„. (3 voi.; Bucureşti, 1862-1864). În primul rând vine Baltazar Walther, medicul silezian de la
Curtea din Târgovişte: „Assumtis itaque duorum millium Ungarorum praesidiis, dam ad fines hanc ob
caussamjam ante dispositis, Heros iste, implorata Christi Servatoris gratia: Genizaros, quorum duo plus
minus mii/ia nul/o ad Palatinum habito respectu, sedes ibidem audacter fu:erant, cum caeteris Turcis
improbitare consueta gaudentibus, ac more sibi propria deditis semper proditione Hebraeis omnibus,
praefato anno 1593. lbidus Novembris, ad unum omnes trucidat". (Atunci, Eroul îndată se şi pune în
fruntea a doua mii de transilvăneni, cari de mai înainte erau aşeza\i spre acest scop la marginea ţării, şi
implorând gratia lui Crist Mântuitorul, la 13 noiembrie 1593 ucide până la unul toţi ienicerii cari în număr
de vreo două mii, cu dispreţul autorităţii domneşti, cutezaseră a se aşeza în \ară; nu mai putin şi pe ceilalţi
turci ce petrecură aci în fără-de-legi; de asemenea, tăiă pe to\i evreii, cari după obiceiul lor, ca totdeauna,
se purtau ca vânzători ai ţării). Apoi marele vistier Stavrinos, în a sa poemă grecească despre Mihai
Viteazul, ne vorbeşte şi el de suferinţele poporului care nu mai putea răsufla „de turci şi de evrei ce
cereau de la ei nemăsurate datorii", fără a pomeni de tradiţionala gogoriţă antisemită, „trădarea", pe care o
pune Walther pe socoteala evreilor. (Tesaur, l, p. 13 şi 287). Un raport din 29 noiembrie 1593 al baiului
Marco Venier către dogele Veneţiei ne relatează că Mihai chemă la Divan pe to\i creditorii ca să le
plătească datoriile:veniră în mare număr turci, greci, evrei şi alţii („ Turchi, Greci, Ebrei et altri"), pe
cari Vodă, după ce le luă zapisele, le trecu prin ascu\işul săbiei a patru mii de ostaşi de mai înainte
pregătiţi. Apoi adună poporul şi, dând foc zapiselor şi condicelor, iertă pe toţi de datoriile lor (Hurmuzaki,
III, I, p. 465. Versiunea aceasta din urmă este cea mai apropiată de adevărul istoric. Vezi dr. E.
Schwarzfeld, „Măcelul evreilor sub Mihai Viteazu al Munteniei şi Aron Vodă al Moldovei", în Al, IX,
1886, p. 70 seq. (N.a.) V. studiul în antologia de fa\ă. (L.B.)
138. Bătălia de la Călugăreni a avut loc la 13123 august 1595. Mihai Viteazul a înfrânt oastea otomană condusă de
marele vizir Sinan-Paşa. Dar faţă de superioritatea numerică a turcilor, Mihai a fost nevoit să se retragă în
nord. (L.B.)
463
139. În urma groaznicelor prigoniri din timpul răscoalei cazacilor sub Bogdan Hmelnilki (1648-1658). V. supra.
(N.a.)
140. Vezi dr. E. Schwarzfeld, Evreii rn legislaţia lui Matei Basarab al Munteniei, în AI, XVII, 1895, p. 77 seq. (N.a.)
141. Cf. Xenopol, op. cit., p. IO. (N.a.)
142. I.A. Thuanus şi Stavrinos, în Te.murul de monumente istorice, l, p. 218 (Nicopole şi Plevna) şi p. 289
(Rusciuc); Ozar Yisrael, ed. II (Berlin, 1924), IV, p. 1914 (Vidin). Despre evreii „notabili" luati în robie
la Plevna ne vorbesc şi Analele lui Fugger la data de 6 mai 1596, din Alba Iulia (?): Weissenburg in
Siebenbllrgen; „vile11 furnemen Turkhen und Juden gefangen genommen ". [Mulii turci şi evrei au fost
luati prizonieri] Oraşul fu prădat şi poi ars din temelii. Cf. Hunnuzaki, III, I, p. 266. (N.a.)
143. În zapisul Alimăneştilor de a fi liberi de rumânie e vorba de datoria de 35 pungi cu bani către „neşte ovrei din
Ţarigrad ... Muceacin şi lbraim Cilibi, care slujesc la valedeaoa, muma Împăratului", din partea lui
Mihnea Vodă (1658-1659), care însă, fiind hain, a lăsat datoria neplătită. La venirea lui Grigore Ghica,
evreii obligară pe boieri să li-o plătească ( 17.500 taleri); dar vodă îi despăgubi dându-le satul Ali măneşti
„tot, cu tot hotarul şi cu toli rumânii". Cf. Iorga St. şi doc., V, p. 123-124. (N.a.)
144. Pavel de Alep, The Travels of Macarius, II, p. 368-370. În versiunea românească de E. Cioran, lipseşte toată
partea respectivă: „Nu găsim că ar fi necesar să le reproducem", declară traducătoarea la p. 200, n. I. În
ce priveşte evreul botezat din ascendenia lui Constantin Brâncoveanu (?), d-l Iorga o respinge „deoarece
se spune că neamul său a zidit Bistrila". Vezi Ist. com., I, p. 283-284, notă. (N.a.) Vezi şi studiul lui M.
Gaster în antologia de fată. (L.B.)
145. Iorga, Ist. com., I, p. 338.
146. Idem, Braşovul şi românii (Bucureşti, 1905; în St. şi doc., X), p. 400. Vezi şi Ist. com., I, p. 338-339. (N.a.)
147. St. şi doc., V, p. 338-353, passim.
148. Cf. Condica de venituri şi cheltuieli [a Vistieriei de la leatul 7202-7212 (1694-1704). (în continuare,
Condica]. Publicată de C. Aricescu, [în „Revista istorică a Arhivelor României") Bucureşti, 1873, passim.
(N.a.) Vezi şi IMER, 11/1, p. 4-6, doc. 2. (L.B.)
149. Condica. Vezi şi Ionescu-Gion, Istoria Bucureştilor, p. 452. (N.a.)
150. Vezi infra.
151. Oei Chiaro, op. cit., în trad. românească a lui S. Cris-Cristian (Iaşi, 1929), p. 66, după textul reeditat de N.
Iorga (Bucureşti, 1914). (N.a.) Vezi IMER, 11/1, p. 22-23, doc. 33 şip. 32, doc. 46. (L.B.)
152. Referirea se face la califul Omar al Ii-lea (1634-1644), cuceritorul Siriei, Persiei, Egiptului, Mesopotamiei şi
Palestinei. A fost autorul unui cod de legi care prevedea numeroase măsuri discriminatorii la adresa
evreilor şi creştinilor. (L.B.)
153. V. reproducerea fotografică la planşa V (no. 21); iar textul epitafului, no. LXX. (N.a.) Referirea se face la
cimitirul evreiesc din Bucureşti, str. Sevastopol, desfiinlat în timpul regimului antonescian (1941-1944).
Textul epitafului şi fotografia la care trimite Halevy au apărut în „Sinai", Anuar, IIU1931, Bucureşti. În
IMER, 11/1, p. 26, doc. 37 se redă epitaful în traducere românească. (L.B.)
154. Pe lista de la 1776, primul loc îl ocupă evreii, apoi vin armenii şi „străinii"; cele două neamuri nu erau deci
socotite ca străini, ci ca pământeni supuşi ai domniei, subditi, cum atestă D. Cantemir. (N.a.) Referirea se
face la eviden\ele Vistieriei statului din Moldova privind sferturile de bir percepute de la evrei, armeni şi
străini. Este de precizat că numai în cazul armenilor sunt disociaţi armenii pământului (sau annenii
pământeni) de străini. În cazul ,jidovilor" nu se fac astfel de disocieri. Vezi !MER, IU2, p. 173-174,
documentele 101-102. (L.B.)
155. Aceste monopoluri comerciale vor dura până la finele veacului. Totuşi, şi pe la 1850 se va mai încerca la Iaşi
confiscarea unor mărfuri evreieşti; breslele din Botoşani vor cere ca pilda dată în Capitală să fie
generalizată. (N .a.) În special breasla blănarilor din Botoşani s-a plâns în 1852 că jidovii „s-au năvălit a
intra şi în acest meşteşug şi, speculând această meserie, li se strică alişverişul". Cerinlele lor n-au fost
satisfăcute şi, cu timpul, blănăria a devenit apanajul evreilor. Cf. Ciubotaru, Botoşani, p. 164. (L.B.)
156. J.L. Carra scrie în a sa Histoire de la Moldavie et de la Valachie (ed. II, Neuchatel, 1781), p. 270: „Les
marchands sont ou natifs ou ~trangers: panni Ies premiers on comprend aussi Ies Armeniens et Juifs".
(Negustorii sunt fie autohtoni fie străini: din primii fac parte atât armenii cât şi evreii. După pacea de la
Şiştov ( 1791) mai cu seamă, se va accentua dinadins în actele oficiale deosebirea între jidovii sau ovreii
pământeni sau hrisovolili, şi cei străini (sudi\i). În Muntenia, se zicea „ovrei", iar în Moldova ,jidovi",
după influenlele respective: greacă şi polonă. (N.a.)
157. Cea mai veche mărturie cu privire la „vânzarea" taxei. (N.a.)
158. Iorga, S1. şi doc., VI, p. 446. (N.a.) Documentul este publicat în IMER, IUi, p. 103, doc. 117. (L.B.)
159. C. Mavrocordat îşi începu domnia în Ţările Române la 1730. (N.a.)
464
160. Cea mai veche indicatie a jurământului more judaico. (N.a.) Cartea de judecată (a boierilor Divanului
Moldovei din care rezultă întreaga procedură de jurământ la care se referă M.A. Halevy datează din 25
ianuarie 1742. Vezi !MER, li/I, p. 123-126, doc. 140. (L.B.)
161. Iorga, St. şi doc., VI, p. 254-255. (N.a.) Referirea se face la o Carte de judecată a Divanului Moldovei din 25
ianuarie 1742. Vezi IMER, ll/l, p. 123-126, doc. 140. (L.B.)
162. Rabi Naftali Cohen s-a născut la Ostrog, în 1649. A func\ionat întâi ca rabin în comunitatea natală, apoi la
Posen, de unde trecu în sfârşit la Frankfurt pe Main. Aci izbucni în casa sa un foc năpraznic, care distruse
întregul cartier evreiesc (14 ianuarie 1711). Acuzat că ar fi provocat incendiul, ca să-şi arate puterea
cabalistică stingându-l apoi prin conjurarea îngerului focos „Sar şei eş '', Naftali Cohen fu nevoit să
părăsească obştea şi să ducă de-aci încolo o viată rătăcitoare. În 1718, hotărî să-şi sfârşească zilele în Ţara
Sfântă, şi porni din Cameni\a spre Constantinopol prin Moldova, unde poposi pentru câtva timp la laşi.
Dar, în capitala Turciei, ii fu dat să moară înainte de a-şi fi împlinit vreunul din visurile lui. Titlul de
mare-rabin al Ţărilor Române ii moşteni poate direct acest Betalel, care în unele documente este dat ca
fiul lui Naftali (şi el rabin la Ostrog), iar pe piatra-i mormântală e numit „B. ben Isaia". (N.a.) Vezi textul
de pe piatra-i mormântală în IMER, 11/1, p. 163, doc. 199. (L.B.)
163. N. Iorga, St. şi doc., VI, p. 294-295. (N.a.) Cartea domnitorului Constantin Mavrocordat din 17 decembrie
1742 este adresată „tuturor jidovilor de Orhei" (Vezi IMER, li/I, p. 156, doc. 188). În cazul de fală,
Halevy a preluat informatia de la N. Iorga, care „datorită greşelii din manuscris considera că documentul
este adresat evreilor din Eşi". Vezi prezentarea lui C. lstrati în IMER, 11/1, loc. cit.). (L.B.)
164. „Stafeta" din laşi cu data de 7/X/1879 (no. 226). Dr. E. Schwarzfeld, luându-se după computul arătat (7264),
rectifică data hrisovului în 1756, anul în care C. Racovită îşi începu a doua domnie în Moldova. Cf. AI,
Vlll/1885, p. 5, n. I. (N.a.) Referirea este la studiul lui E. Schwarzfeld inclus în antologia de fată. Vezi şi
IMER, 11/2, p. 19-20, doc. 18. (L.B.)
165. Se pare că acel Isaia fiul lui Betalel, mort în Bucureşti la 1763, era vechilul părintelui său în Ţara
Românească. (N.a.)
166. [Brociner], Memoriu şi documente istorice despre comunităţile israelite în România, (Gaiali (1896)), p. 8-11.
(N.a.) Hrisovul domnesc a fost dat de Grigore Alexandru Ghica în 1777, martie. Vezi !MER, 11/2, p. 177-
179, doc. 106, reprodus după Teodor Codrescu, ,,Revista Istorică", Iaşi, an I, 1916, nr. 8, p. 118-120. (L.B.)
167. În faptă, n-a tinut acel modus vivendi la care căzuseră de acord ambele părti, ca Naftali să fie rabinul oficial
în afară, iar Marco să rămâie capul religios în comunitate. (N.a.)
168. „Stafeta" din 10/X/1879 (no. 227). (N.a.)
169. Jbidem, din l l/X/1879 (no. 228). (N.a.)
170. Naftali muri în ziua de 15 Adar 569. Isaia e pomenit încă în hrisovul din 1790, pentru scutirea de bir. (N.a.)
Moare la 3 martie 1809, cf. epitafului publicat în !MER, 111/1, p. 342, doc. 33. (L.B.)
171. Prin hrisovul din 1790, Naftali obtine iertarea de toate dările şi angăriile pentru fratii săi: „Leiba ot Roman şi
Meer ot Botoşani şi Şaia din Iaşi". La 1799, se scutesc numai doi fraţi, dar se precizează: „Şaia din laşi şi
un ficior al său, Avram, şi un ginere al său, Iosef, şi David ginerele lui Şmil de aici din laşi". În hrisovul
lui Ioan Sturza din 1823 („Stafeta" din 13001879; no. 230), se întâlnesc în locul acestora „trei feciori ai
săi, !sac, Iosef şi Zalman ... asemenea şi Iancu!, nepotul lui Şaim, de la Botoşani". Iosif fiul lui Isaia e
numit şi în pinkasu/ „Confreriei sacre" din 1823 (printre cei 177 de membri titulari). (N.a.)
172. V. infra. (N.a.)
173. Încă pe la 1832 se interveni pentru desfiintarea hahambăşiei. Suditii asigurau pe vodă că, dacă li se aprobă
cererea, „se vor înscrie în clasele negutătorilor patentari şi vor primi patente locale". Ocârmuirea li dete
satisfac\ie în parte, anume mentinând în principiu demnitatea de hahambaşa, dar „lăsând dreptul natiei de
a-şi alege hahambaşa pe cine vor socoti"; privilegiile fură abrogate. Dar în urma agitatiilor lui Isaia
împotriva unor suditi. divanul hotărî definitiv prin înaltă rezolu\iune: „Veniturile lui hahambaşa şi
numirea rămân desfiintate, având natia a-şi alege un rabin pentru ale legii, pe care prin Sfat se va supune
la întărirea domnului". MA, I, p. 624). (N.a.) Vezi în acest sens şi !MER, 111/2, p. 79-80, doc. 203. (L.B.)
174. Cf. S. Buber, op. cit., p. 185-186. (N.a.) Pentru date despre rabinul Petahia Lida vezi şi I. Niemirower,
Ochirea, inclus în antologia de fală. (L.B.)
175. V. mai jos indicatiunile bio-bibliografice, pentru fiecare în parte. (N.a.)
176. Erau comunităti de evrei ruşi, austriaci, prusieni etc. Se întâlnesc titluri ca „K.K. Unterthan jlldischer Nation".
De la „Unterthan" vine românescul „târtan", întrebuintat în bătaie de joc. (N.a.)
177. Vezi Iorga, Documente Callimac/1i, passim. (N.a.)
178. Cifrele romane din notele lui Halevy de la nr. 179-187 indică epitafele transcrise de el în I. ebraică şi
publicate în anuarul „Sinai" 111/1931. (L.B.)
179. Vezi epitaful no. XXV (Partea referitoare la cimitirul din laşi), precum şi fig. 12. (N.a.) Textul a fost publicat
în I. română de I. Kara în Inscripţii, p. 21, doc. 64. (L.B.)
465
180. Ibidem, no XXVI(= fig. 13). (N.a.) V. şi I. Kara, op. cit., p. 22, doc. 67, şi W. Schwarzfeld în studiul inclus
în antologia de faţă. (L.B.)
181. lbid., no. XXVII. V. şi Kara, op. cit., p. 23, doc. 71; şi W. Schwarzfeld. (L.B.)
182. lbid., no. XXIX. Kara, op. cit., p. 25, doc. 74. Vezi şi W. Schwarzfeld. (L.B.)
183. lbid., no. XXX. Kara, op. cil„ p. 25, doc. 75 şi W. Schwarzfeld. (L.B.)
184. lbid., no. XXXIV. Kara, op. cil., p. 27, doc. 79. Vezi şi W. Schwarzfeld. (L.B.)
185. lbid., XL. Kara, op. cit., p. 30, doc. 87. Vezi şi W. Schwarzfeld. (L.B.)
186. lbid. XLIII. Kara, op. cit., p. 32, doc. 91. (L.B.)
187. lbid. no. L. Ascendenţii familiei Daniel, care va juca un rol însemnat după Zaveră, Leiba sin Israil (m. la
1797) şi Danii! sin Leiba (m. la 1819), nu par a li fost aleşi ca starosti. (N.a.)
188. Afară doar de supărările încercate de Şalom ben Meir, cu prilejul acuzării de omor ritual de la Oniţcani
(1726); de atitudinea lui Ursul (lsachar Ber) în conflictul din 1741 cu hahambaşa Beţalel etc. După
Uricariul, IV, p. 125-126, se poate deduce că şi starostii se bucurau de scutirile de dări şi angarale (1801).
(N.a.)
189. Iorga. St. şi doc., VI, p. 224-225. În Condica lui C. Mavrocordat, se arată: „Surei scos după un zapis jidovesc
(adică ebraic), octombrie 14 d., 7250". Cei semnaţi sunt: Ursul Staroste; Minas Staroste; Iosif sân Ursul
Staroste; Marco zel Iacob; Lazăr zel Solomon; Leiba Hotinceanu; Leiba zel Ursul; Cerbul sân Moisi; Cerbul
brat Boroh; Lupul Moisăi; Şmil Saul; Naftulei Leiba sin Minas; Minas zel Leibii; David Veniamin; Avram
Crafu (adică Croitorul); Cerbul; Novac; Minas ol Soroca". Aceste nume româneşti ori românizate ale
fruntaşilor obştii ieşene din 1741 sunt de un înalt interes istorico-social. Patriotismul, de care e însufleţit actul
reprodus în condica domnească, este o dovadă caracteristică a regimului favorabil de care au trebuit să se
bucure pe atunci evreii în Moldova. (N.a.) Vezi IMER, WI, p. 108-109, doc. 121. (L.B.)
190. Se înţelege că s-ar putea pune în legătură conflictul în chestie cu acel pitac adresat de vodă lui Beţalel, ca să
nu mai supere pe evrei „luându-le bani şi alte angării". N-avem însă date precise în această privinţă. (N.a.)
191. Această familie de medici şi diplomaţi din Constantinopol avea relaţii şi cu voievozii români. Cf. Iorga, St. şi
doc., XX, p. 143. (N.a.)
192. Vezi epitaful no. II, fig. 14 [„Sinai", IIU1931]. (N.a.) Vezi IMER, II/I, p. 64-65, doc. 85. (L.B.)
193. „Analele Academiei Române", XXXIII, p. 150. (N.a.)
194. Ligne, Charles Joseph de, print (1735-1814), de origine belgiană. A trecut şi prin Iaşi, fiind autorul unei
scrisori despre Moldova. (L.B.)
195. Al, XIIUl890, p. 181 (=XIX, 80). (N.a.) Nota autorului are în vedere pe Alias Schwarzfeld care emitea
ipoteza că Ligne se referă la Daniel de Fonseca. (L.B.)
196. Vezi epitaful no. XI (reprodus după transcrierea lui W. Schwarzfeld [în Sinai, Anuar, IIUJ931, Bucureşti],
Al, XIII, 1890, p. 64). (N.a.) Vezi !MER, IIUI, p. 522, doc. ll4. (L.B.)
197. Iorga, Doc. Callimachi, II, p. 520 n.; Panaitescu, Călători poloni fn Ţările Române, p. 158-159 şi 243.
Patrioţii poloni au avut agenţii lor în Moldova în timpul revoluliilor. (N.a.)
198. La Iaşi exista în veacul al XVIII-iea până şi o societate pentru studiul Talmudului. (N.a.)
199. Mordehai ben Moise Haim, ales în 1777 în funcţia de hahambaşa de obştea din Iaşi, pentru cunoştintele sale.
Vezi !MER, !U2, doc. 106 şi 239. (L.B.)
200. Tipărită la Amsterdam în 1719. (N.a).
201. S. Buber, op. cit., p. 186. (N.a.)
202. Oraşul Iaşi era din Evul Mediu un popas al călătorilor spre Orient. În veacul al XVII-iea, devine capitala
Moldovei şi un centru de raliere a pelerinilor evrei din toate părţile Europei centrale şi răsăritene. Iată ce
scrie ghidul de pelerinaj Gelilot Ereţ-lsrael, al lui Gerson Sega! Ideles, publicat întâi la Veneţia în 1626:
„Unii se duc (în Ţara Sfântă) prin Veneţia, alţii prin Buda; drumul cel drept şi mai bun dintre toate este
cel ce duce din Camenila în Podolia spre laşi, care se află în iara Valahiei (Bogdania); de acolo la Gaiali,
care e situat pe Dunăre". Vezi Misrach uma'araw, V, p. 302-303. (Unele date vor li rectificate de noi în
fascicolele următoare ale revistei ierosolimitane). R. Naftali Cohen, ca şi vestitul medic dr. Tobias Cohen,
au urmat acelaşi drum. (N.a.) „Misrach uma'araw" a fost o revistă ştiintifică lunară apărută în I. ebraică la
Ierusalim începând cu anul 1928) (L.B.)
203. Cf. epitaful fiului său Isaia, no. XXXV (Bucureşti). (N.a.) Vezi transcrierea de către Halevy în „Sinai",
IIUI 931. (L.B.)
204. Un Bet-Hamidraş din laşi îi mai poartă numele. (N.a.)
205. Pomenit în pinkasul „Confreriei Sacre" din 1823. (N.a.) Referirea se face probabil la pinkasul din Iaşi. (L.B.)
206. Vezi epitaful no. V. (N.a.) În „Sinai", Anuar, IIU1931, Bucureşti. Vezi şi IMER, IU2, p. 356, doc. 239. (L.B.)
207. No. VII. [La acest număr este reprodus epitaful în I. ebraică. Vezi „Sinai" IIU193l.] O scrisoare a lui, tradusă
cu multe greşeli de tot felul, în RI, an I, p. 569-570. (N.a.) Referirea se face la rabinul Iosef Isoca. Vezi
textul scrisori în IMER, IIUJ, p. 310-312, doc. 22. (L.B.)
466
208. M. Landau, Toledot losef(Berdiczew, 1906), p. 14. (N.a.) Ioseflsoca a decedat la 18 ianuarie 1807. Inscriptia
de pe piatra tombală este publicată şi în !MER, III/I, p. 320, doc. 28. (L.B.)
209. Decedati respectiv în 1784, 1809, 1824; v. epitafele no. IV, VIII, X [în „Sinai", Ill/1931]. Mai trebuie
menţionat autorul operei Ohel Moşe, Moise ben Zaharia Hacohen (m. în 1799); vezi epitaful no. VI. [în
„Sinai", 111/1931]. În ceea ce priveşte pe ceilalţi rabini şi savanţi, ale căror inscripţii mormântale le-am
publicat în această parte a lucrării, descrierea vieţii şi a faptelor lor aparţine perioadei de după 1821.
(N.a.) Pentru epitafele indicate de Halevy cu cifrele IV, VIII, X vezi traducerea în Kara, op. cit., p. 31,
doc. 90; p. 46, doc. 129, p. 62, doc. 173. (L.B.)
210. Vezi dr. I. Niemirower, Ochire asupra istoriei comunităţii israelite din laşi (Bucureşti, 1907), p. 11-14. (N.a.)
(Studiul este inclus în antologia de faţă).
211. Levi Isak din Berdicev, numii Derbarmdiger (1740, în Galiţia - 1809, Berdicev). (L.B.)
212. Vezi studiul lui M.I. Gutman în anuarul „Sinai", voi. 11/1929, p. XX. Haim Tyror pleacă din laşi în Palestina.
(N.a.) Pentru informaţii mai ample despre Haim Tyror vezi Ochirea de Niemirower; studiu inclus în
antologia de faţă. (L.B.)
213. Titlu acordat marilor rabini (Cf. Geneza. I, 16). (N.a.)
214. Adică şi în Cabala. (N.a.)
215. Locu1iune obişnuită. (N.a.)
216. Cf. Sanhedrin, 11 a şi Avot, I, 12. (N.a.)
217. Psalmi, CXII, 9. (N.a.)
218. Vezi cuvântul lui Simon cel Drept în Avot, I, 2. Tradiţii despre Zwolewer culese de W. Schwarzfeld în Al,
Xl/1888, p. 204-205. (N.a.) Anicolul lui W. Schwarzfeld este inclus în antologia de faţă. (L.B.)
219. R. Zalmines, Zwolewer (2) etc. Cele mai multe case de rugăciune cu nume de rabini sunt însă foane recente.
(N.a.)
220. Vezi monografia lui M.I. Gutman (fasc. I din a sa colecţie Migibore ha-Hasidut, Varşovia, 1926), passim:
cenurile cu reprezentanţii sectei „Habad". (N.a.)
221. În legătură cu Iacob Leibovici (Frank) (1726-1791), vezi şi E. Schwarzfeld, Aşezămintele, şi I. Niemirower,
Ochire, inclus în antologia de faţă. (L.B.)
222. Vezi Al, VIIl/1885, p. 4 seq. - Constantin (Chesarie) Daponle, secretarul lui Ioan Mavrocordat al Moldovei
scrie în memoriile sale, după mărturia lui A. Papadopul-Calimah (,,Revista Contimporana", 1875, II, p. 20),
că „a mai luat bani mulţi de la jidovii din laşi pentru a spânzura pe un haham pe care ei îl prigonea(u) ca
eretic". Nu poale fi vorba de un frankist: impostorul era pe alunei (1745-1746) în vârstă de 19-20 de ani,
şi nu-şi relevase încă „doctrina". Ar putea fi vorba de un adept al lui Sabetai Ţevi; dar versiunea că evreii
au intervenii ca să fie suprimat, trebuie acceptată cu multă rezervă. V. şi infra. (N.a.) Vezi şi E.
Schwarzfeld, Aşezămintele, nota 14 (studiu inclus în antologia de faţă). (L.B.)
223. Vezi dr. I. Nachl în „Haschiloah", XVIII, p. 545. După unele lradi(ii, Israel Baal-Schem însuşi ar fi fost de
obârşie evreo-română. (Şivhe ha-Beşi, începutul), sau că ar fi petrecut câtva timp în Carpatii Moldovei,
lângă Piatra (Iosef Kaufmann, Cronica, II, p. 407 şi Avner Casvan în Fr., anul VI (1884), p. 343, după
aceeaşi traditie. După W. Derblich, op. cit., p. 161,fondatorul hasidismului s-ar fi născut la Sadagura (!).
(N.a.) (Vezi şi E. Schwarzfeld, Aşezămintele, nota 116 în antologia de fatJI).
224. Şneur Zalman din Lady („Rav") 1747-1812. (N.a.) Fondatorul mişcării Habad. Mare erudit în ştiintele
iudaismului. S-a bucurai de o popularitate extraordinară. După unele informalii a avut peste 100.000 de
adepţi. (L.B.)
225. Vezi epitaful no. XX. [În „Sinai", Anuar, Ill/1931] Bucureşti. (N.a.) !sac Moise a decedat la o vârstă
înaintată, în manie 1861. În inscriptia mormântală citată de Halevy este evocat ca rabin pios şi renumit,
discipolul rabinului Şneur Zalman din Lady. V. Kara, op. cit., p. 103, doc. 279. (L.B.)
226. Hahad = abreviatiunea cuvintelor Hochma, Bina, Daat, sinonimele întelepciunii din rugăciunea celor 18
binecuvântări. (N.a.) Vezi şi studiile lui I. Niemirower incluse în antologia de fală. (L.B.)
227. I. Şapira, op. cit„ (citeşte: Wachninvker, în loc de Vanefeher). Samuel Moise a murit în 1844. (N.a.)
228. Dr. I. Niemirower, op. cit., passim. (N.a.) (Vezi studiul în antologia de fa(ă).
229. Şi „ieşiva" lui Zwolewer nu era decât un Bet-Hamidraş. O organizare sistematică, ca în Germania sau în
Polonia, de pildă, n-a existai la Iaşi. (N.a.)
230. Cf. relatia de călătorie a lui Iuliu Barasch, Itinerar. (N.a.) (Vezi referirile bibliografice la lucrare în
prezentarea lui I. Barasch în antologia de fată. (L.B.)
231. Initiativa fu luată de M. Kogălniceanu. V. studiul nostru din revista „Perakim", anul II, no. 6-7. (N.a.)
Referirea se face la Istoricu/ şcoale/or evreeşti din România: b. Primele şcoli din Iaşi, în „Perakim".
Revista pedagogică-literară. Publicatia Organiza(iei Institutorilor de Limba Ebraică din România. Anul II,
nr. 6-7, Bucureşti, manie-aprilie 1930, p. 8-10. Conform unor informa(ii bibliografice bazate pe
467
documente de epocă, prima şcoală evreiască modernă la laşi se înfiinţează în 1852. Printre fondatori se
aflau M. şi B. Finkelstein şi Benjamin Schwanfeld. Cf. L. Rotman, 1999, p. li I. (L.B.)
232. Iorga, St. şi doc., VI, p. 275. (N.a.)
233. /bidem, p. 246. (N.a.)
234. Menţiuni în literatura rabinică. (N .a.)
235. „Velniţele jidoveşti" sunt pomenite în multe documente din secolul al XVIII-iea. (N.a.) Vezi în acest sens
IMER, IU2, p. 24-25, doc. 23; p. 210-213, doc. 131. P. 302-307, doc. 203; p. 368-370, doc. 251 ş.a. (L.B.)
236. După un rapon din 1763: „Mierea, ceara, untul, grăsimea, lâna, carnea-pastramă, pieile ş.a. „. de câtva timp,
creştini şi evrei le duc în Polonia, Ungaria, Austria, Veneţia, Ragusa". E vorba de exponul din Principate,
care nu e îndreptat spre Constantinopol. (Iorga, în „Economia naţională", 1902, p. 325 = Doc. Callimachi,
li, p. 413). Negoţul de vite al evreilor a continuat fără întrerupere. După un act inedit de la Academia
Română (81/CXX), datat laşi, 27 august 1711, Nicolae Mavrocordat dă o hotărâre în pricina de judecată a
unor boieri pentru nişte boi pe care i-au dus Zialic jidovul în Ţara Leşească. Pentru data de 1769, un alt
exemplu: Aizic jidovul din Botoşani, omul de încredere al unor boieri, e trimis cu două cirezi de boi şi
vaci la Breslau, dare ucis şi jefuit de poloni (A.R. 67/CXXXI). La 1822, e scutită o cireadă de 120 de
vaci, a unui Lazăr, de taxa trecerii peste hotar ( 122/CXV). Cât despre valoarea mărfurilor, cităm raponul
consular din Iaşi (1799): „Ebendiesen Morgen trafen gedachte Handelsjuden mit einem transpon von 48
Făssem verschiedener Waaren, im Wenhe von einmalhunden Tausend Kaiser-Gulden, hier ein, und
nehmen mit selben, wie im verflossenen Jahre, ihren Weg Uber Ackerman nach Odessa" [Chiar în
dimineaţa aceasta au sosit aici negustori evrei cu un transpon de 48 de butoaie cu diferite mărfuri, în
valoare de o sută de mii de guldeni imperiali, şi au luat-o ca şi în anul care a trecut prin Cetatea Albă spre
Odessa]. (Doc. Ca/limachi, I, p. 127). Pe atunci începe şi marele comerţ cu Brody, care va aduce atâţia
negustori la laşi din oraşul galiţian, încât vor construi până şi o sinagogă deosebită. Micul negoţ al
evreilor ieşeni (şi al sudiţilor austrieci îndeosebi) e judecat într-un mod foane curios de un rapon consular
din 12 septembrie 1817. (Ibidem, p. 281 seq). (N.a.) Iorga în „Economia Naţională" se referă la lucrarea
Documente financiare, extras din „Economia Naţională". (L.B.)
237. La 1739, constată deja contele transilvănean Keleman Mikes, într-o scrisoare din laşi, că toate afacerile din
Moldova sunt în mâna evreilor şi a armenilor, cu toate uşurinţele de negoţ, pe care domnii nu le ţin în
seamă. Cf. Iorga, în Analele Academiei Române, XXXIII, p. 32). (N.a.) Referirile scriitorului maghiar
Mikes Kelemen (1690-1761) sunt publicate în IMER, IUi, p. 90, doc. 107. (L.B.)
238. Iorga, St. şi doc., t. VI, p. 295. (N.a.) Canea de scutire dată de Constantin Mavrocordat, domn al Moldovei,
datează din 22 decembrie 1742. Vezi IMER, li/I, p. 156-157, doc. 189. (L.B.)
239. Ibidem, p. 246. (N.a.) Scutirea pentru David argintarul este dată la 26 noiembrie 1736 de Grigore Ghica,
domnul Moldovei. V. IMER, 11/1, p. 75-76, doc. 95. (L.B.)
240. Căciularii şi ciubotarii evrei se constituiră în asocialii deosebite înainte de finele veacului al XVIII-iea.
Tipsieri şi croitori existau şi în 1741. Cf. Iorga, St. şi doc., t. VI, p. 225 (Crafu) şi 260 (tipsier). (N.a.)
241. De obicei, denumirea lor comună era: „Poale Ţedek" (Lucrătorii dreptă\ii). Cu toate că, în principiu, evreii nu
puteau fi admişi în breslele creştine, putem cita multe cazuri de înscriere a meseriaşilor evrei în asociaţiile
creştine, chiar în localităţile unde existau corpora\iuni evreieşti: mitropolitul Veniamin scrie în condica
blănarilor din Botoşani ca „nici unul din breslaşi să nu fie volnic a primi ucenic la învăţătura meşteşugului
din limbi străine, adică din armeni sau din jidovi"; totuşi figurează şi evrei în breasla din jurul bisericii Sf.
Ilie. (Iorga, în Analele Academiei Române, t. XXXIV, p. 14-15 etc. (N.a.) Referirea se face la studiul lui
N. Iorga, Breasla blănarilor din Botoşani. Catastihul şi actele ei. (L.B.)
242. Cf. pinkasul din 1823. (N.a.)
243. Vezi „Convorbiri literare", t. XXII, p. 792-793. Li se puteau însă vinde spre desfacere în altă pane. (N.a.)
Referirea se face la actul de înnoire a catastifului breslei ciubotarilor din laşi, semnat de Gavril,
mitropolitul Moldovei, la 9 noiembrie 1766, care stipula: „armenii şi jidovii cari vor vrea să cumpere
ciubote să fie volnici a cumpăra cât de multe, însă voe să nu aibă a le vinde aicea alăturea cu ciubotarii, ci
să le ducă la alte târguri să le vândă. Vezi IMER, 11/2, p. 64, doc. 54). (L.B.)
244. Cazul blănarilor şi al ciubotarilor (aceştia din urmă constituiţi în breaslă evreiască înainte de 1800; pinkasul
lor datează însă din 1809). (N.a.)
245. Document inedit la Academie Română. (N.a.)
246. Cel mai vechi exemplu este al pinkasului croitorilor (din 1800). (N.a.) Vezi în acest sens IMER, W2, p. 438-
440, doc. 305 şi IMER, llUI, p. 379-382, doc. 51. (L.B.)
247. Cea mai veche sinagogă de breaslă pare a fi a croitorilor, care se află alături de Sinagoga Mare. Distrusă de
incendiu la 1882, ea a fost rezidită sub forma actuală în anul următor (data terminării: I Av 5583).
Stolerii, telalii şi lemnarii mai au şi astăzi câte două case de rugăciune. Se întelege că în cele mai multe
cazuri, denumirea actuală nu mai este decât o amintire a trecutului. La 1802, constată un călător că evreii
468
au la laşi un mare număr de sinagogi. Cf. N.A. Bogdan, Or~ul l~i. Monografie istorică şi socială
ilustrată. laşi (ed. li,, 1913), p. 417. (N.a.)
248. Bogdan, op. cit., p. 83 b. (N.a.) În legătură cu cartierele ieşene locuite de evrei este relevantă catagrafia
oraşului laşi din 1820. V. IMER, III/I, p. 442-451, doc. 80. (L.B.)
249. Iorga, Istoria evreilor, p. 16-17 şi 21; Idem, St. şi doc., 1-11, p. 124 (1783). În 1772, iau în bezmăn nişte
creştini împreună cu „lsac Jidovul, fecior Cerbului Jidovul", zece stânjeni din locul ce-l are postelnicul
Ştefan Năstase pe Podul Vechi, dinaintea porţii Sf. Sava (Academia Română, 218/CLXXX). Mai târziu,
îşi au evreii dughenile lor şi pe locurile mănăstirii Bamovschi (Ibidem, 204/CXXXlll şi în alte legături de
documente). (N.a.)
250. Acolo a mai fost pe vremuri şi un cimitir. V. studiul nostru din revista „Sinai", anul I, nr. 2-3, martie-iunie
1926, laşi, p. 58-61 [Halevy se referă la studiul: „Pietrele funerare de lângă Sinagoga Veche din laşi");
comp. cu cel respectiv din această lucrare. Sinagoga Mare din Tg. Cucului dateaza de pe timpul lui
Nathan Hanover. E mentionată de cronicari la 1726, apoi în documentele mănăstirii Aron-Vodă, aflătoare
la Academia Română, din 1736-1751, sub numele de „Şcoala jidovească". Reclădită la 1762 (cu vreo 50
enoriaşi-stăpânitori de jeturi), o remarcă lordul Baltimore (AIR, I, I, p. 184 b), între alti călători. (N.a.)
Pentru documentele citate de M.A. Halevy, vezi IMER, IUi, doc. 34 şi 11/2, doc. 14, nota 2. (L.B.)
251. Bogdan, op. cit., p. 82 b. (N.a.)
252. Ibidem. (N.a.)
253. Vezi Iorga, Istoria evreilor, p. 20-21; Uricariul, I, p. 176-177. Datina fu consacrată şi de Codul Calimah la
1817 (art. 1430 şi 1431) şi de Regulamentul Organic (art. L din anexa P). Evreii nu puteau depune ca
martori împotriva creştinilor; totuşi, catolicii din laşi nu tin seamă de această opreală. Iorga, St. şi doc.,
1-11, p. 186. Ghello, Judensteuer şi leibzo// n-au existat în Ţările Române. (N .a.) Pentru prevederile
Codului Calimah şi ale Regulamentului Organic, privind evreii, vezi IMER, III/I, doc. 58 şi 111/2, doc.
168. (L.B.)
254. Vezi ASllB, li, p. 105-106. [Halevy se referă aici la studiul lui M. Schwarzfeld inclus în antologia de fată
capitolul: Regimul legilor şi al obiceiurilor. (L.B.)) Alte documente inedite în posesiunea noastră. Un act
de la 171 O atestă vânzarea Berheştilor de lângă CemAuti, de către jidovul Cerbu (Iorga, Doc. Callimachi,
li, p. 173). Abia Grigore Ghica luă severe măsuri prohibitive. (N.a.)
255. La 10 septembrie 1806 se botează tânărul lacov Crăpllnovski de către duhovnicul Joii de la mănăstirea
Socola; trei zile mai târziu îi dA mitropolitul Moldovei o carte, prin care se porunceşte ca prozelitul sA nu
fie supărat cu nici o dare de bir. (Academia Română, 210-211/CLXXV). (N.a.)
256. După vechea legiuire a Pravilelor. (N.a.) Vezi în acest sens Cartea romtlnească de fnvăţătură, 1646, alcAtuitA
în vremea domnitorului Vasile Lupu. Pasajul publicat în IMER, I, p. 97, doc. 134. (L.B.)
257. Vezi mai sus cazurile citate pentru domnia lui Matei Basarab. În Moldova se întâlnesc de asemenea multi
botezati, începând cu veacul al XVII-iea. O familie de boieri, Botez din Giurgeşti, e mentionatA în multe
acte de ale lui Vasile Lupu (Academia Română). Pentru timpurile ulterioare, vezi revista „Sinai", anul
1/1926, p. 15-16. Din familiile botezatilor parveniti la boierie în perioada de care ne ocupăm, cităm:
Alexandri, Botez, Botezatu, Câmpescu, Ciornei, Clucevici, DrAghici, Macarovici, Palade, Radu, Ventura,
Viclimescu, Vizanti (Cf. C. Sion, Arhondologia Moldovei, laşi, 1892). Detalii inedite, în a noastră lucrare
Evrei renegaţi fn Ţările Romllne. (N.a.)
258. De exemplu, cazul din Marcada, relatat de mai multe ori. Vezi infra. (N.a.)
259. Iorga, Doc. Cal/imachi, li, p. 88. (N.a.)
260. St. şi doc., XX, p. 23-24. (N.a.) V. în acest sens recensământul populatiei făcut în Moldova în 1774, de către
Administratia militară rusA. IMER, 11/2, p. 104-132, doc. 84. (L.B.)
261. Verax, op. cit., p. 2. (N.a.)
262. F.J. Sulzer afirmă cu un sfert de veac înainte: „Hingegen (în raport cu Valahia) ist in der Moldau fast kein
Markjlecken, der nicht mit Juden, die ihren eigenen HlJusem wohnen, fast angefU//et wlJre ", op. cit., voi.
2, p. 150. (N.a.) [„În schimb (în raport cu Valahia), în Moldova nu există un târguşor care sA nu fie ticsit
de evrei, care locuiesc în casele lor proprii"]. (L.B.)
263. Uricariul, I (ed. li), p. 25 (16). (N.a.) Referirea se face la „Anaforaua boierilor \Arii din 15 iulie 1804"
privind aplicarea aşezământului fiscal al lui Alexandru Constantin Moruzi, domn al Moldovei. Vezi
IMER, 111/1, p. 309-310, doc. 20. (L.B.)
264. Iorga, St. şi doc., VI, p.199-200. În 1814, se atinge cifra de 19.044 lei, numai pentru „negu\ătorii jidovi de
Eşi". Cf. Iorga, Documente financiare, I, p. 89. (N.a.)
265. Urechiă, X B, p. 470. (N.a.)
266. Verax, op. cit., p. 8. (N.a.) Referirea se face la catagrafia oraşului laşi: au fost numărati 1.104 capi de familie
evrei, dar cifra este incompletă. Vezi IMER, III/I, p. 442-445, doc. 80. (L.B.)
469
267. Dupll numărul martilor din anul respectiv, calculul nostru probabil reprezintă un minimum 2.500 familii; dar
de la foarte multi nu s-au pllstrat monumentele funerare; unora nici nu li s-a pus. (N.a.) Vezi IMER, 11/1,
p. 113, doc. 123. (L.8.)
268. Verax, op. cit., p. 14. (N.a.) Referirea se face la evidentele statistice întocmite în 1832. Vezi IMER, 111/2,
p. 45-52, doc. 186. (L.B.)
269. Referirea se face la bllta.lia de la Stănileşti (18-22 iulie 1711) între fortele ruso-moldovene şi trupele otomane.
(L.B.)
270. Nicolae Mavrocordat este numit domn al Moldovei la 6 octombrie 1711. Începe regimul fanariot în Moldova.
(L.B.)
271. Cronicarul Nicolae Mustea scrie: „Cum a venit domn Mihai Racovilll. au intrat nemti şi catane în ţarii, au
robit şi au prlldat. Adus-au Mihai Vodă tlltari ca sll scoatll pe nemti, iarll robie şi pradll. Dupll robie,
foamete mare ... Dupll foamete, ciumll, omor, bocete şi vaete în toate pllrţile. Pe urma acelora, lovit-a
boala în dobitoace. Iar peste toate aceste şi foc nllpraznic". (Dupll Xenopol, 1oc. cit.) (N.a.)
272. [Hronicll anonimll tradusll de slugerul] Al. Amiras, în Letopisiţile Ţării Moldovii, editate de M. Koglllniceanu
(voi. 3, laşi, 1847, p. 133). (N.a.)
273. Ibidem, p. 134. (N.a.)
274. Interesant este raportul ambasadorului francez din Constantinopol, d'Usson d' Alion, din 29 iunie 1726:
„ ... Michel Rakovitza, Prince de Moldavie, faisant revivre une avanie que l'avarice a tant de fois
intentee aux miserables juifs, a accuse ceux qui sont dans sa Principaute d'avoir fait mourir un enfant
grec, pour verser son sang dans leurs pains azimes, et, sous ce pretexte - comme un nouvel Atila - ii a
detruit leurs synagogues, ii a briile leurs livres, ii a fait donner la bastonnade aux criminels pretendus, ii
Ies a mis tous a contribution. Ce Prince ne devrait point ignorer que celle opinion est devenue ridicule
dans Ies pays civilises, et, s'il etait verse dans l'histoire, ii saurait que Ies Gentils reprocherent la meme
chose aux premiers chretiens qu'ils appelaient Edipodez ... Jene sais si sa fin sera plus heureuse que celle
du malheureux Aman. Les Juifs qui sont puissants ne negligent rien pour avoir une vengeance
proportionnee a l'offense ..." Cf. Hurmuzaki, Supl. I, p. 455. (N.a.) (Domnitorul Moldovei a reînviat o
veche nllscocire împotriva bietilor evrei, scoasă la iveală de atâtea ori de către spoliatori. Evreii din
Principatul său [Moldova] au fost acuzati că ar fi omorât un copil grec pentru a-i pune sângele în azima
lor şi sub acest pretext, ca un nou Attila, le-a distrus sinagogile, le-a ars cllrţile, i-a bătut la tlllpi pe
pretinşii criminali şi i-a pus pe toti să plătească sume mari de bani. Acest domn nu ar fi trebuit să ignore
faptul cil învinuirea de omor ritual nu mai este crezută de nimeni în lările civilizate şi dacă el ar fi
cunoscut putină istorie atunci ar fi ştiut că acuzatia de omor ritual fusese folosită pentru prima dată în
istorie de către romani contra creştinilor. Nu ştiu dacă sfârşitul lui va fi mai fericit decât al nenorocitului
Haman. Evreii care sunt puternici nu omit să se răzbune proportional cu ofensa). (L.B.)
275. Uricariul, IV, p. 404. (N.a.) Referirea se face la al doilea Aşezământ al domnitorului Constantin Mavrocordat,
din martie 1743. Vezi !MER, li/I, p. 162, doc. 198. (L.B.)
276. Uricariul, loc. cit., p. 405.
277. Iorga, St. şi doc., VI, p. 228.
278. Vezi p[entru] persecutiile căminarului său Constantin Daponte articolul lui A. Papadopul-Calimah din
„Revista Contimporana" ( 1875, li, p. 20): El „pârjolea pe jidani: luă sumi enorme de bani de la toti jidovii
din Moldova spre a le învoi să aibe un haham în laşi". Vezi şi supra nota cu privire la Iacob Frank.
(Tradi\ia despre evreul spânzurat la laşi se întâlneşte şi în alte părti; vezi Bogdan, Oraşul laşi, p. 140 a).
(N.a.) Vezi E. Schwarzfeld, Aşezămintele, nota 14, în antologia de fată. (L.B.)
279. Xenopol, Istoria românilor, IX [Epoca fanario)ilor până la 1812), p. 83 [laşi, 1896]. (N.a.)
280. După Enache Kogălniceanu. Ioan Calimah fu reclamat sultanului pentru extorsiuni nedrepte săvârşite în 1759
asupra armenilor şi a evreilor supuşi polonezi. Cf. Iorga, St. şi doc., 1-11, p. 438. (N.a.)
281. Cf. Kogălniceanu, Arh Rom., (laşi, 1862), li, p. 179 seq. (N.a.) Vezi Hotărârea domnească şi anaforaua
boierilor din 24 noiembrie 1782, în IMER, 11/1, p. 246-248, doc. 159. (L.B.)
282. Referirea se face la împărtirile suferite de Polonia între Rusia, Austria şi Prusia (1772-1773). (L.B.)
283. Iorga, Doc. Callimachi, I, p. 70, 75-76, 78, 97, 139, 281, 550-551. (N.a.)
284.1. Psanter, Date biografice (Bucureşti, 1889), p. 138, seq. (N.a.)
285. Înainte de fnfruntarea Jidovilor, literatura antisemită a cunoscut Alcătuirea aurită a unui alt apostat. (N.a.)
Halevy are în vedere lucrarea: Alcătuire aurită a lui Samuel Ravi Jidovului mustrătoare rătăciri jidoveşti,
atribuită renegatului Sam~el lbn Abbas din veacul al Xii-lea. Editia 1-a a traducerii româneşti, apăru la
Iaşi, în 1771; cea de-a doua a fost tipărită la Buzău, în 1836. (L.B. apud Halevy).
286. M. Schwarzfeld, în ASllB, li, p. 116. (N.a.) Vezi lucrarea în antologia de fată. (L.B.)
287. M. Drăghici, op. cit., p. 111-113. (N.a.)
288. Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, a intrat în Iaşi la 22 februarie 1821. (L.B.)
470
289. [Beldimanu, Vomicul Alecu). Eteria [„.] (laşi, 1861),passim. (N.a.)
290. Când e vorba, în hrisoave, de mai multi starosti, se subîntelege şi pe cei din celelalte târguri din lară (Craiova,
Ploieşti, Focşani). După 1821 vor fi uneori şi în Bucureşti mai multi starosti (2-4). (N.a.)
291. Tipice cazul cu comunitatea din Braşov, unde, şi în a doua jumătate a secolului al XIX-iea, atotputernicul
Aron Lllbel îndeplinea şi functiunile rabinice. (N.a.)
292. Vezi epitaful no. LXX. (N.a.) V. anuarul „Sinai'', 111/1931, textul în ebraică şi IMER, Wl, p. 26, doc. 37. (L.B.)
293. Anuarul „Sinai", nr. III, 1931, epitaful no. LXXXII. (N.a.)
294. lbid., epitaful no. LXXXIII. (N.a.)
295. lbid., epitaful no. LXXXIV. Titlul pompos de „Ha-Roş veha-Katin bi Iehuda" desemnează desigur calitatea
de staroste. (N.a.)
296. Totuşi, foarte multe documente domneşti din Arhivele Statului n-au fost încă publicate. Nu sunt excluse
surprizele nici pentru activitatea s!Mostiei împotriva aşezării lui Iacob Frank în Bucureşti, unde
impostorul îşi petrecuse adolescenta şi căuta apoi - la reîntoarcerea sa în Polonia şi mai ales cu prilejul
refugiului său la Giurgiu - să-şi recruteze adepti printre vechile cunoştinte. (N.a.)
297. Vezi nota (290). (N.a.)
298. „Stafeta" din 7/X 1879 (no. 225). Am reprodus hrisovul după Brociner, Memoriu şi documente istorice, p. 4-6. În
colectia Academiei Române lipseşte numărul respectiv al ziarului ieşan. (N.a.)
299. [,,Sinai", Anuar IIUl931, Bucureşti,] Epitaful no. LXXXV. (N.a.) Vezi şi IMER, IU2, p. 45, doc. 41. (L.B.)
300. N-am putut verifica grafia acestui nume bizar. Documentul se află în colecţia particulară a lui V.A. Urechia.
Ar fi poate vorba de acel Pe/et, al cărui fiu Iehuda a lăsat o casă obştii din Bucureşti, la începutul
secolului al XIX-iea. (Cf. ASIIB, III, p. 178). Forma Pilat s-ar explica printr-o reminiscentă evanghelică.
(N.a.) Referirea se face la un extras din pinkasul Sinagogii Mari din Bucureşti. (L.B.)
301. Urechia, II, p. 199-200. (N.a.) Hrisovul datează din februarie 1775. Vezi şi IMER, IU2, p. 133-134, doc. 86.
(L.B.)
302. [Urechia], I, p. 450-451. (N.a.) Vezi şi IMER, IU2, doc. 168. (L.B.)
303. [Urechia], III, p. 62-63. (N.a.) Vezi şi !MER, IU2, doc. 205. (L.B.)
304. Referirea se face la pacea turco-rusă încheiată la Iaşi în 1792. (L.B.)
305. Vezi epitafele fiicei sale Hinda (no. LXXXIX) şi fiului său Haim (XCI). (N.a.) „Sinai", IlU1931. Referirea se
face la fiicele lui David, staroste al evreilor din Ţara Românească; înscăunat în functie de domnitorul
Constantin Alexandru Ipsilanti la 17 aprilie 1805. (L.B.)
306. Vezi Urechia, IV, p. 294-295; VII, p. 211-212; VIII, p. 657; XI, p. 793-795. (N.a.) Vezi şi IMER, IU2, doc.
260. 314, şi IMER, IIUI, doc. 23 şi 35. (L.B.)
307. [Urechia], XI, p. 278-279. (N.a.)
308. /bid., VII, p. 211; IX, p. 589; XI, p. 793-795. (N.a.)
·309. Aceste cenuri vor duce la desfiintarea Comunitătii din Bucureşti şi la dezorganizarea cultului în toată tara.
(N.a.)
3IO. Cf. Urechia, VIII, p. 226-227 (notă). (N.a.) V. şi !MER, llU2, p. 291-292, doc. 9. (L.8.)
311. Vezi Analele Academiei Române, XXIII, p. 80-81.
312. Urechia, XI, p. 795: „pentru căci pământenii de [la) cei străini nu au nici un ajutor, fiindcă cei mai mulţi sunt
suditi nemteşti (austriaci), ruseşti şi frantuzeşti". Erau şi evrei prusieni şi olandezi, adică cu supuşenia
acestor state. (N.a.)
313. Urechia, IX, p. 588-589 (şi nota 3); XI, p. 795. (N.a.)
314. lbidem, IX, p. 589, n. 3. (N.a.)
315. lbidem, p. 589. (N.a.)
316. lbid., XI, p. 795 şi IX, p. 589, n. 3. (N.a.)
311. lbid., XI, 795. (N.a.) Vezi şi IMER, llUI, doc. 39. (L.B.)
318. Pacea ruso-turcă de la Bucureşti s-a încheiat la 16 mai 1812. (L.B.)
319. Analele Academiei Române, /oe. cit. Să fie acest Haim identic cu tiui lui David, mon la 1829? Vezi epitaful
XCI. Un Herş Staroste, tatăl celebrului Israil Barat. de la 1848, va functiona în fruntea Comunitătii după
Zaveră. Vezi epitafele respective XCIV şi CI (în „Sinai", 11111931). (N.a.)
320. Urechia, apud Brociner, Chestiunea israeliţilor români, I, p. 204-205 (referintă inexactă). (N.a.) Vezi şi
IMER, III/I, p. 363-364, doc. 45. (L.B.)
321. Urechia, X A, p. 45. (N.a.) Vezi şi !MER, III/I, p. 405, doc. 61. (L.B.)
322. Urechia, XII, 391-392 (notă). Vezi despre el ASIIB, li, 203-208. Epitaful fiicei sale no. C [în „Sinai",
llUl931]. (N.a.) Vezi şi IMER, llUI, p. 427-428, doc. 75. Referirea se face la hahambaşa Moise fiul lui
David. Personalitatea lui este evocată de Michel Asiei, ,,Amintiri privitoare la Muntenia şi în special la
Bucureşti", articol publicat în ASllB, an li, broşura 2, Bucureşti, 1888. (L.B.)
471
ia, XIU, p. 305-306 (nota). (N.a.) referirea se face la o circulară din 16 iunie 1822 publicata şi în IMER,
111/1, p. 478, doc. 97. (L.B.)
324. Care, dacii a fost în Ţara Româneascll, n-a putut fi decât un timp foarte scurt. Dupll o ipotezll a d-lui Iorga, şi
Brâncoveanu ar fi întreţinut relaţii la Constantinopol cu Daniel Fonseca. (Medici şi medicină în trecutul
rorruJnesc), (Bucureşti, 1919), p. 31, dupll Hurmuz.aki, supl. I, l, p. 444 şi 454 etc. Vezi şi VI, 278-279.
Maranul portughez, dupll ce absolvise medicina, se stabili în capitala Turciei, unde trecu pe fată la
iudaism şi deveni un personagiu foarte influent în diplomatia Porţii. El a murit la Paris, stimat pânll şi de
Voltaire. (N.a.)
325. Vezi supra.
326. Vezi epitaful laconic no. XIX. [„Sinai", 111/1931). (N.a.)
327. L. Zuckermann, Situaţia Comunităţii din Bucureşti în anii 1831-1875 (Bucureşti, 1898), p. 33. (N.a.)
328. Ibidem, p. 4. (N.a.)
329. Cf. RI, III, p. 163 (act din 1823, data angajllrii lui R. Haim); Zuckermann, op. cit., p. 4; ASIIB, M. Asiei, II,
broşura 2, p. 198-199. Vezi ultimele noastre cercetllri din seria de studii cu privire la istoria rabinatului
bucureştean, în revista „Kwitzei Efraim", an X. România (1930). (N.a.)
330. ASIIB, II, broşura 2, M. Asiei, op. cit., p. 203. (N.a.)
331. „Mahalaua Popescului" cuprindea uli\ele din preajma Jignitei. (N.a.)
332. Cf. Raicevich, apud Iorga, Istoria evreilor, p. 26. (N.a.)
333. Urechia, I, p. 450-451 („asemenea tineau ovreii„. şi sinagoga lor"). Hrisovul lui Pilat e reprodus mai sus.
Sinagogi mai sunt pomenite şi în hrisoavele saşilor la 1777 şi 1784 (Ibidem, I, p. 56-57: „Ovreii ce sunt
birnici preaputernicei Împllrll\ii şi au biserici pentru ruga lor"; şip. 381). (N.a.)
334. Hrisovul de întarire a lui Iosif Simon din 1787 este calchiat dupll cel din 1783, care nu diferă de al lui Pilat. (N.a.)
335. Urechia, III, p. 62-63. (N.a.)
336. Ibidem, IV, p. 294-295 şi XI, p. 278-279. (N.a.) Referirea se face la hrisovul dat de domnitorul Mihai Sutu la
2111 decembrie 1792 pentru reîntarirea în functiile lui de staroste şi vechil de hahambaşll. Al doilea hrisov
dateazll din 17 aprilie 1805, emis de domnitorul Alexandru lpsilanti. Vezi IMER, 11/2, p. 382-383, doc. 260
şi IMER, 111/l, p. 312, doc. 23. (L.B.)
337. Referirea se face la Alexandru Constantin Moruzi, domnul Ţllrii Româneşti. (L.B.)
338. Urechia, V, p. 42-43. (N.a.)
339. lbid.. voi. cit., p. 41. Vezi infra. (N.a.) V. şi IMER, 11/2, p. 394-396, doc. 271. (L.B.)
340. Porţiunea nordicii a Cişmigiului de astăzi. (N.a.)
34 l. Sinagoga Mare a fost întemeiată de obştea evreilor lehi - singura recunoscuta - ca sinagogll catedrală a
comunitlltii, din ini\iativa şi cu concursul statului şi în deosebi al marelui vomic Barbu Ştirbei, cllruia
obştea îi vânduse terenul de lângă Cişmigiu, pentru suma de 200 de galbeni. Vezi anuarul „Sinai", voi.
11/1929, p. XXX, şi Rl, III, p. 165-167. (N.a.)
342. Până la finele veacului al XVIII-iea, spaniolii n-au avut o sinagogă a lor, deosebită, numărul lor fiind
neînsemnat, iar cei mai multi dintre ei nu erau casnici. latll caracteristica mărturie a lui Sulzer: „Es giebt
zwar such tiirkische Juden unter ihnen (adică printre aşkenazim), welche gar nicht Teutsch, sondem
anstatt dessen tiirkisch und griechisch sprechen. Allein diese ha/ten sich nur in den Hauptstiidten zu
Bukarescht, und Jaschy auf. sind nicht haussassig, wie jene, mithin ojfenbar nur solche, welche von Zeit
zu Zeit des Handels halber aus der Tiirkey, so wie ein theil der Armenier, an hero kommen und wieder
fongehen ". Op. cit., II, p. 149-150. [Sunt desigur şi evrei turci printre ei (adică printre askenazim) care nu
vorbesc deloc germană, ci turca şi greaca. Ei stau de regulă în capitale, respectiv Bucureşti şi Iaşi, nu sunt
cu domiciliu permanent ca ceilal\i; sunt din aceia care din timp în timp vin ca şi armenii să facă comerţ şi
apoi pleacll din nou) (Tr. L.B.). Teoria vestită a lui Hasdeu (Istoria toleranţei, p. 81-82) că Frank era
spaniol din Ţara Românească etc. nu merită nici măcar să fie discutatll. Cea mai veche înscrip\ie
mormântală de sefard în Bucureşti este aceea de sub no. LXXXVII (1792). „Sinai", 111/1931. (N.a.)
343. V.I.O. Bally, Buletin Jubiliar, publicat cu ocazia serbllrii de Hanuca, data la împlinirea a unui secol de
rodnică existentă şi activitate: 5571-5671 (1811-1911), (Bucureşti, 1911). (N.a.)
344. Separatiunea se înde-plini către 1830. Cimitirul însă va continua să fie comun, până la închiderea lui (1864).
(N.a.) Referirea se face la cimitirul Sevastopol din Bucureşti. (L.B.)
345. Vezi mormântul său [al lui Gavril Coen) fig. 27. (N.a.) Fig. 27 indică fotografia mormântului publicată în
anuarul „Sinai", 111/1931, planşa VII. (L.B.)
346. Urechia, X A, p. 232-233. (N.a.) Actul datează din 7 iunie 1818. V. !MER, III/I, p. 419-420, doc. 68. (L.B.)
Preo\imea se plânge însă Mitropoliei, cerând să se ia măsuri împotriva evreilor (şi a catolicilor), care îşi
ridici! case de rugăciune; cf. Iorga, St. şi doc., I-II, p. 382 şi 384. (N.a.)
347. De vreme ce cimitirul exista în secolul al XVII-iea. V. p. 52; cf. Psanter, Cronica Ţărilor Româneşti (în idiş),
I (laşi, 1871), p. 67. (N.a.)
472
348. Un „Talmud-Tora" organizat va lua flintă în 1843; şcoli modeme abia la 1851 (a sudiţilor nemţeşti) şi 1852 (a
obştii evreilor pământeni). V. studiul nostru din revista ,,Perakim", an. U, no. 1-2, p. 6-9. Un „dascăl"
oficiale arlltat totuşi şi în anaforaua din 1802 (Urechia. op. cit., VIII, p. 226, notă). (N.a.)
349. Un zapis de la o evreică e menţionat înainte, pe la 1700. (St. şi doc„ IV, p. 86, notă), dar se pare ca cămatarul
era Nica Zaraful, un creştin. Despre Celebi Menteş, strămoşul familiei Bally, care era în relaţii financiare
cu un domn Mavrocordat, vezi [M. Schwarzfeld, ,,Davicion Bally", Biografie, în] AI, IX/1886, p. 2-3 şi
ASllB, I, p. 37. - Hilel şi Isac Manoach, apoi bătrânul Solomon şi Abraham Halfon, sunt printre cei mai
de frunte bancheri în prima jumătate a veacului trecut. Documente inedite despre alţii, în colecţia de
manuscrise turceşti ale Academiei Române. (N.a.)
350. Iorga, Istoria evreilor, p. 27. (N.a.)
351. Dintr-un act de la 1793: „.„ fiecare telal, ori barbat ori muiere, românce, ţigance şi ovreice pământence, cât şi
straine muieri teleoaice.„" (Analele Academiei Române, XV, p. 701). În timpul ciumei din 1813 (iulie),
se opreşte comerţul ambulant; „„. i ovrei ce umblă cu bohcele prin mahala, să se popreasca, i ovrei zarafi,
i teleleicele ovreice i creştine, ia.raşi cu tot să se poprească" (Urechia, X A, p. 952-953); dar ovreii
bohcengii continuând să umble cu marfa, după cum nici celelalte categorii de negustori - creştini - nu
observau opreala, Vodă Caragea revine în august „pentru ocrotirea omenirei şi a obştei norodului de
năprasnica boală". Ibidem, p. 954. - Sinagoga Mare şi spitalul evreiesc din Bucureşti au putut fi realizate
în bună parte graţie moştenirii de 12.021 lei rămasă obştii de la o teleloaică Haia Sara. V. anuarul „Sinai",
voi. 11/1929, p. XXX. (N.a.)
352. Urechia, VII, p. 211 (ceaprazari şi legători de cărţi sub Hangerli, la 1798); VIII, p. 19, n. 1 (argintari, la
1800): XI, p. 120 (geamgii, aceeaşi dată). Către începutul lui 1804, se plânge breasla croitorilor români
lui Const. Ipsilante de „croitorii sudiţi, atât ovreii cât şi ceilalf'. Ibidem, VIII, p. 657). Vezi şi
Zuckermann, op. cit„ p. 5. (N.a.)
353. Epitetul de „blecher" se aplică în sens peiorativ evreilor bucureşteni încă de la începutul veacului. Numărul
tinichigiilor evrei menţionaţi în acte şi pinkasim este uimitor de mare; vezi spre exemplu, anuarul „Sinai",
voi. IUi 929, p. XXIX. Până şi mânăstirea Hurezului e acoperită de evrei aduşi anume, în 1827. Cf. Iorga,
St. şi doc„ XIV, p. 170. (N.a.)
354.1.F. Sulzer, op. cit„ II, p. 150. (N.a.)
355. Vezi Urechia, X A, p. 708-709; evreii nu pot locui în vecinătatea bisericilor. Obiceiul pământului trecu apoi
în Codul Caragea. (N.a.)
356. Vezi Ibidem, V, p. 213-216 şi 358-360. În orice afacere se implică toată breasla, ca şi cum răspunderea ar fi
colectivă. Că li se interzicea evreilor, ca în 1813, de a tine slugi nevârstnice, era însă spre a-i feri de
acuzări infame. (N .a.)
357. lbid„ voi. cit„ p. 359-360. (N.a.)
358. „Analele Academiei Române", XII, p. 1071. (N.a.) Referirea se face la hrisovul domnitorului Nicolae
Caragea din 15 ianuarie 1783. Vezi IMER, IU2, p. 250-251, doc. 163. (L.B.)
359. Urechia, IX, p. 355-356, n. 2. (N.a.)
360. Ibidem, pag. cit. (N.a.)
361. lbid. Guvernul va reveni şi ulterior. (N.a.)
362. N. Iorga. St. şi doc„ VII, p. 96. (N.a.)
363. Vezi supra. (N.a.) Referirea se face la problema botezaţilor. (L.B.)
364. Iorga, St. şi doc„ XXI, p. 89-100. (N.a.)
365. Urechia, V, p. 22 şi 478, nr. I; VII, p. 85, notă; Vili, p. 397-398; XIl, p. 66-67, notă. (N.a.)
366. Ibidem, V, p. 478, n. 2; VIII, p.15, n. 3; XI, p. 401. Vezi şi cazul proxenetului cemău\ean din 1816, care fiind
persecutat de evrei, deoarece îşi deschisese în Capitală „ein llffentliches, allen Ausschweifungen
gewidmetes Haus", - îşi caută un refugiu în biserica catolica, „unter dem Vorwande dass er zu unserer
heiligen Religion Ubertetten wolle und die heiligste Taufe verlange". (N.a.) [O casă publică dedicată
desfrâului, sub pretextul că vrea să se convertească la sîanta noastră religie şi să cearll botezul nostru
sfânt. (L.B.)] Misionarii îl apără. Cf. Iorga. St. şi doc., I-II, p. 357-358. De altfel, trecerile şi la catolicism
erau frecvente atunci (Ibidem, p. 371). Pentru activitatea lui Neofit, v. Analele Academiei Române, XV,
p. 29 şi mai ales: D. Furtuna, Două catehisme ale monahului Neofit (Bucureşti, 1914), passim. De cele
mai multe ori însă tineau autorităţile să cerceteze în prealabil dacă candidatul reclamă botezul de bună
voie. Cf. Urechia, XII, p. 65, notă. Şi dintre spanioli erau aposta\i, ca eroina din povestirea Marcada: un
iezuit îşi scrie pe la 1783 corespondenta diplomatică în ladino (Iorga, St. şi doc„ I-II, p. 327, n. 2). (N.a.)
367. Urechia, V, p. 478, n. 2. (N.a.)
368. În „Tabaci", astăzi Calea Văcăreşti - stradă specific evreiască - un evreu îndrăznea rareori odinioară să se
aventureze. Din „Tabaci" au fost acei devastatori din 1801. (N.a.) Referirea priveşte acuzatia de omor
ritual împotriva unui evreu, supus austriac, aflat la Bucureşti. Vezi IMER, llUI, doc. 3. (L.B.)
473
369. Tipărite la Paris în 1821, sub initialele numelui. (N.a.) Se refera la canea lui Recordon. (L.B.)
370. În 1813 (?) „au intrat în Bucureşti peste 1000 de evrei din Ungaria şi Turcia". Cf. Analele Academiei
Române, XXII, p. 80-81. Statistică exacta nu este. (N.a.)
371. La Ploieşti sau în apropiere de actuala capitală a judetului Prahova, la Bucov, ar fi existat o comunitate
evreiască la începutul secolului al XVIII-iea; pietre sepulcrale cu data de 5480 (1719) şi 5500 (1740) s-ar
afla la Biserica din Valea Orlii. Cf. Şapira, op. cit., p. 9-11. (N.a.)
372. Populatia orăşenească era cosmopolită; tocmai strainii persecutau pe evrei. (N.a.)
373. Breasla întretinea: „spitaluri de straini, cu cutie pentru îngroparea celor săraci şi cu cutie pentru ajutorul celor
scăpătati" (Urechia, XI, p. 795). Ospitalitatea şi filantropia evreilor români în genere, e recunoscută şi de
altii. (N.a.)
374. Recordon, op. cit., p. 76-79. (N.a.)
375. V. supra. (N.a.) În legătura cu activitatea lui Daniel de Fonseca la cunea domnitorului Nicolae Mavrocordat,
vezi şi IMER, IUi, documentele: 48, 51, 62, 83. (L.B.)
376. Care permise o desvoltare nebănuita a comertului cu Orientul. (N.a.) Tratatul de la Passarowitz s-a încheiat la
21 iulie 1718, în urma războiului austro-turc, în care turcii au suferit înfrângeri (1716-1718). Austria
capătă Banatul, nordul Serbiei, Bosnia de nord şi Oltenia; supuşii austrieci primesc dreptul de a face
comert cu Imperiul otoman. (L.B.)
377. Mânăstirea Sf. Gheorghe Nou era închinată Patriarhiei Ierusalimului şi avea „un palat de şedere pentru
patriarhi, când veneau la Bucureşti". Ionescu-Gion, /storia Bucureştilor, p. 274-276. (N.a.)
378. V. şi supra. (N.a.)
379. Cf. Urechia, V, p. 42-43. (N.a.)
380. Jbidem, p. 41. (N.a.)
381. /bid., p. 322. Vodă comunică în acelaşi timp cuprinsul pitacului şi marelui-cămăraş Lucache, adăogând:
„„.îndată să chemi d-ta şi pe ovrei, să le arăti porunca ce am dat şi să le zici că de care cumvaşi şi după
aceasta vor fi mai mult supărati de către cinevaşi, să vie să arate pe unul ca acela la dumneata, ca să dăm
poruncă a se face şi cercetare". (N.a.) (Hrisovul domnesc a fost dat la 16 ianuarie 1794. Vezi IMER, Il/2,
p. 404-405, doc. 27ţj. (L.B.) Trecut în Moldova, Moruzi lăsă totuşi să se publice fnfruntarea jidovilor.
(N.a.)
382. Vezi ASIIB, III, p. 177-180 (după amintirile lui Michel Asiei în „Hajoetz" din 1887, nr. 945). Apoi se mai
înfiin\ă o sinagogă şi în mahalaua Stelii. (N.a.)
383. Urechia, VII, p. 211-212 (şi 170). (N.a.)
384. Ibidem, VIII, p. 21-22. (N.a.)
385. Iorga. St. şi doc., XII, p. 139-140. (N.a.)
386. Citai în Fr., an. VI, p. 175. Engel zice în text: „ermordet oder verwundet": Cum se poate deci afirma ca în
lexicoane, inclusiv Encyclopedia Judnica, că 128 de evrei au fost ucişi în Bucureşti la 1801? Nici istoricii
de ocazie nu trebuie să se considere dispensati de simtul răspunderii. Vezi şi AI, X/1887, p. 83-84. (N.a.)
387. Urechia, VIII, p. 22. (N.a.) Vezi în acest sens IMER, III/I, documentele 3,4,5. (L.B.)
388. Urechia, VIII, p. 636-637. (N.a.) Vezi şi IMER, III/I, p. 307, doc. 17. (L.B.)
389. Urechia, IX, 354-355. (N.a.)
390. lbid., loc. cit. (N.a.)
391. Reprodus şi tradus inexact în ASIIB, III, p. 167. (N.a.)
392. În 1813, ciuma face ravagii printre evrei. Din pornire umanitară ori din alte motive, vodă nu-i scoate din oraş.
Scrie însă „hahamilor şi starostelui de ovrei" să-i oblige la curatenie. Se destină un loc special pentru
contaminatii evrei. Şi în 1817-1818, ciuma bântuia pe evrei. Unii bolnavi tăinuiti se descopăr de zapcii: li
se ard casele cu toate lucrurile, iar ei sunt intemati în spitalul de la Dudeşti. (Cf. Urechia, X A, p. 773 şi
1009; Iorga, St. şi doc., VIII, p. 170). (N.a.)
393. Vezi Iorga, Istoria evreilor, p. 29-30. Fată cu mănuriile documentelor istorice, e curios cum de s-a putut
acredita părerea că evreii au profitat de pe urma represiunii. Evreii din Bucureşti mai avusesem de suferit
şi în 1806-1812, la intrarea armatelor ruseşti în Capitală. I. Psanter a cules şi publicat în a sa cronică (voi.
II) unele traditii orale despre acele întâmplări. În momentele de restrişte, ca odinioara la apropierea lui
Pazvantoglu şi mai tâniu, cei avuti mai cu seamă se refugiau la Braşov, împreună cu boerii. (N.a.)
394. Nu mult după Zavera, în 1822, un incendiu va distruge o pane a canierului evreiesc. (N.a.)
474
Jubileul chowewe-sionismului
Dr. M.A. HALEVY

CONFERINŢA DE LA FOCŞANI DIN 1882
„Să sfintili anul al cincizecelea, vestind liber-

tate în ţară,pentru toti locuitorii: e anul jubiliar... "
(Leviticul, XXV, 10)
Cu prilejul unei discuţiuni agadice despre exodul din Egipt, se citează în Talmud, pe
lângă altele, şi o tradiţie legendară în numele lui Rabi Meir 1• În faţa Mării Roşii, seminţiile
lui Israel îşi disputau întâietatea la trecere, când, deodată, mezinul trib al lui Beniamin sări
prin surprindere în apă„.
Gestul simbolic al celui mai mic dintre triburile lui Iacob 1-a făcut în sionism
evreimea română, acum cinzeci de ani.
Pe când în răsărit ca şi în apus se discuta încă despre posibilităţile colonizării
Palestinei, în neînsemnata Românie de pe atunci, o mână de oameni întrepizi a şi trecut la
fapte - la fapte reale. Iudaismului român îi revine într-adevăr cinstea de a fi pus cei dintâi în
aplicarea „utopiile" unor Hirsch Kalischer2 şi dr. Haim Lorje 3 • Căci înainte de sângeroasa
lovitură de cnut a pogromurilor ruseşti din 1881-1882, se înfiripă mişcarea de masă în
Bucureşti, la Galaţi, Ia Iaşi, dar mai cu seamă în unele târguri moldovene, ca bunăoară
Moineşti, pe unde crezuse proverbul numai în glumă că ducea drumul spre Eretz Israel...
Către finele anului 1881, „Comitetul central provizoriu" din Focşani publică un
manifest-convocare la o conferinţă a tuturor societăţilor pentru colonizarea Palestinei din
ţară. Manifestul acesta, pe care-l reproducem aci în facsimile" după originalul ebraic, era în
primul rând un apel Ia concordie. Căci şi atunci nu lipseau animozităţile, nici certurile
personale (astfel, se împotriveau cei din Bucureşti iniţiativelor ce porneau din Focşani şi
Galaţi). Dar să dăm citire apelului: „Treziţi-vă, fraţilor, şi lăsaţi orice disensiune. Faceţi
pace! După cum nenorocirea nu deosebeşte între noi, ci ne cuprinde pe toţi, tot aşa trebuie
să ne unească mântuirea. Acolo unde este de acum o societate pro-palestiniană, vedeţi de o
întăriţi şi o măriţi; iar unde nu există încă, constituiţi-o cât mai curând. Căci e glasul lui
Dumnezeu în tunetul care ne cheamă ca să pregătim drumul eliberării, spre Patria noastră".
Conferinţa mult aşteptată - cel dintâi congres sionist din istorie - avu loc, după
câteva amânări, în ianuarie 1882, în sala mare a Şcoalei israelito-române din Focşani, cu
participarea a 51 de delegaţi, care reprezentau 32 de societăţi. În această adunare solemnă
se dete o bază mişcării populare, care trebuia să isbutească la întemeierea coloniilor
Samarin (Zichron-Iacob) şi Roş-Pina4 • Comitetul Central îşi mută sediul la Galaţi, unde
locuia majoritatea membrilor săi: Isac Loebel, preşedinte; Iosef Abeles, vice-preşedinte;
Samuel Pineles, secretar-general; Leibuş Goldenberg şi M. Schein, consilieri. Din celelalte
oraşe făceau parte din conducere: din Iaşi, baronul Iacob de Neuschotz, dr. K. Lippe şi
Moise Mattes, iar din Bucureşti, la început numai unul singur: Meier Weinberg. Ziarul lui
Eliazar Rokeach fu recunoscut ca organ oficial de propagandă5 •
'Calitatea mediocră a ilustra\iei nu permite reproducerea facsimilului. (L.B.)
475
În străinătatea îndepărtată, Conferinţa avu un răsunet enorm. Presa evreiască, şi mai
ales cea în limba ebraică, a celebrat în articole ditirambice meritele iudaismului român.
Gordon 6 scrise în ,,Harnaghid"7 textual: ,,Adunări mari şi felurite au fost în Israel în toate
timpurile. Niciodată însă, de când e exilat de pe pământul său, n-a avut loc o asemenea
adunare, a cărei scop e restaurarea naţionalităţii şi ridicarea cortului decăzut al lui David, pe
pământul Ţării Sfinte". Simon Bemfeld8 compară chiar pe conducătorii din România cu
Ezra şi Nehernia9, făurindu-Ie o aureolă de nemuritoare glorie în istoria universală a
evreilor! Până şi oamenii de bine creştini din Occident îşi manifestau admiraţiunea
neţărmurită pentru eroii zilei. Entuziasmul întreprinzător al lui Sir Laurence Oliphant 10 îşi
găsi, de fapt, în România toată înţelegerea şi încurajarea morală. Tot aci concepuse
secretarul şi dascălul vizionarului englez, Naftali Hertz lmber 11 , neclintita sa profesie de
credinţă sionistă: Od lo avda tikvatenu! - devenită apoi imnul renaşterii evreieşti,
„Hatikva".
Anuarul Evreesc ilustraJ pentru RomlJnia de dr. Mibaşan, 193211933-5692, p. 124-125.
NOTE
I. În legendele evreieşti, rabin vestii pentru minunile lui. Nu este certa identitatea. După unii, ar fi trăii în sec. al
II-iea e.n„ după alţii în sec. al Xlll-lea. (L.8.)
2. Zewi Hirsch Kalischer (1795-1874), rabin şi învăţai talmudist. În 1861 publicii lucrarea Derischat Zion - Dor
de Zion, în care fundamenteazll din punct de vedere religios necesitatea unei colonizllri evreieşti în
Palestina. (L.B.)
3. Chaim Lorje s-a născut în 1821, la Frankfurt pe Oder. A creat o asociaţie de colonizare a Palestinei. Ideile sale
sioniste sunt dominate de o concepţie mistica. Spera în purificarea neamului evreiesc prin aşezarea în
Palestina. (L.B.)
4. Denumirile primelor colonii din Palestina create de evreii emigranţi din România la sflrşitul secolului al
XIX-iea. (L.B.)
5. Referirea se face la „Emigrantul", ce apărea la Galaţi în idiş, iar mai târziu adaugi! şi o paginii în limba
germana. În decembrie 1882, ,,Emigrantul" s-a mutat în Bucureşti. (Cf. S. Podoleanu, Istoria presei
evreeşti din România, p. 185-186).
6. Ahron David Gordon (1856-1922), conducător şi învlltator al muncitorilor palestinieni. A plecat în Palestina
din Rusia la vârsta de 50 de ani, dedicându-se acolo muncii fizice. A propovăduit întoarcerea evreilor în
Palestina la munca agricolii. (L.B.)
7. „Hamaghid" a fost o publicaţie care apărea în I. ebraica în Germania între anii 1857-1892.
8. Simon Bemfeld s-a născut în 1860, în Galiţia. Publicist, autor a numeroase carti de iudaistica şi de
popularizare a ştiinţei. (L.B.)
9. Două carti din secţiunea hagiograficii a Bibliei, principala sursă de informaţie cu privire la epoca întoarcerii în
Sion dupa exilul babilonian. (L.B.)
10. Laurence Oliphant (1829-1888), scriitor englez. Autorul unui grandios plan de colonizare evreiască în
Palestina. (L.8.)
11. Naftali Herz Imber (1856-1909), autorul imnului naţional al evreilor, „Hatikva" (Speranţa). (L.B.)
476
DR. M.A. HALEVY
CONTRIBUTIUNI LA ISTORIA EVREILOR
, ÎNROMÂNIA
Prefaţă
Aceste câteva Contribuţiuni, pe cari le-am putea denumi critice, vin să complecteze
studiile noastre anterioare despre Comunităţile evreilor din laşi şi Bucureşti până la 1821,
cu cari am început, acum un an, colecţiunea de „Cercetări şi documente" cu privire la
istoria şi cultura judaismului în România-Mare.
Apărute întâi în volumul V al anuarului de studii judaice „Sinai", închinat d-lui dr. I.
Niemirower, cu prilejul celei de-a 60-a aniversări a naşterii sale, contribuţiunile acestea au
fost ici-colo supuse unor anumite modificări, de ordin mai ales bibliografic, încât
republicarea lor este în realitate ca o nouă ediţiune, revăzută şi adăugită. Fiind tipărite într-o
broşură aparte, ele ar atrage poate mai uşor asupră-le rebela luare-aminte a acelora dintre
amatorii de istorie evreo-română, a căror ignoranţă consacrată în materie îşi mai caută un
refugiu în domeniul apocrifelor şi al tradiţiilor legendare. Şi cu tot caracterul lor de critică
negativă, li acordăm un loc de frunte în opera noastră; căci noi nu ne reclamăm atât meritul
răsturnării unor patentate construcţiuni din cărţi de joc, ridicate de atâţia „istorici",
improvizaţi şi diletanţi, cât acela al formulării unei adevărate metode ştiinţifice şi al
indicării izvoarelor de întrebuinţat pentru o istoriografie serioasă.
Trebue dar să se termine o dată pentru totdeauna cu invocare acelor „autorităţi" din
trecut, de specialişti fără nici o pregătire, dar cu o calitate inatacabilă: aceea de a fi poligrafi
- în serviciul necomandat - ai lui Israel.
A fost o vreme când istoria era la modă. Pe-atunci îşi avea şi chestia evreească
apărători din oficiu, a căror candidă naivitate analfabetică recurgea la „argumentele
antichităţii", deşi erau, de cele mai multe ori, şi ridicole şi absurde. Orice descoperire
idioată, orice fals grosolan afla un credit nelimitat pe piaţa politică. Astfel se făuri o cronică
cu „documente" şi cu un prelungit ecou în urechile şi mai lungi ale unei mulţimi în extaz:
se dovedea, doar, cu texte în mână, vechimea evreilor în Ţările Române.
Sărmanii aflători în treabă nu vedeau că a servi, cu asemenea mijloace incalificabile,
o cauză atât de mare şi aşa de dreaptă, înseamnă mai curând a o discredita şi a o
compromite foarte grav până şi în ochii oamenilor de cea mai perfectă bună voinţă. Ceea
ce, din nenorocire, s-a şi întâmplat în atâtea rânduri ...
Vor contribui ·aceste pagini la un oarecare reviriment? Îşi vor da seama cel puţin
conducătorii de comunităţi, în goană după o aureolă istorică pentru o eventuală aniversare
jubiliară ori „centenară", că şi în asemenea întreprinderi literare nu sunt excluse riscurile, şi
deci r:_ăspunderile trebuesc lăsate numai celor chemaţi şi aleşi pentru asumarea lor? Din
parte-ne, în interesul judaismului şi spre cinstea lui, o dorim din toată inima•.
Bucureşti, 21 noembrie 1932.
Dr. M.A. HALEVY
·În broşura din care am extras textul de faţă, dr. M.A. Halevy a publicat următoarele trei studii:
I. Franz Josef Su/zer, primul istoriograf al evreilor din România.
II. Documente apoaife în istoriografia evreo-românâ.
III. Bogdan Petriceicu Hasdeu ca istoric al judaismului român.
477
I
Franz Josef Sulzer,
primul istoriograf al evreilor din România
Încercarea de a cerceta trecutul evreilor în Ţările Române nu este chiar de dată
recentă. Începutul l-au făcut într-o măsură oarecare istoricii şi geografii nemţi din secolul al
XVIII-iea, mai cu seamă acei cari s-au ocupat îndeosebi de Transilvania. Cu toate că
dincolo de Carpaţi, aşezările evreeşti nu prea erau însemnate, nici din punctul de vedere
numeric, necum din cel economic ori cultural, totuşi, autorul sas, în genere, oricari ar fi
putut fi părerile sale asupra judaismului, consacră un loc şi evreilor, în descrierea
populaţiunilor ardelene. Părintele iezuit Andrea Illia, cu a sa operă Onus et Progressus
variarum in Dacia gentium ac religionum cum princibus ejusdem 1 (Cluj, 1730), a fost, în
sensul acesta, mai mult decât un model pentru întreaga pleiadă de istorico-geografi de
limbă germană, pe care o putem găsi în Schriftsteller-Lexikon al lui J. Trausch , şi al cărui
2
3
ultim exemplar tipic fu poate Lucas JosefMarienburg •
Acela, însă, care nu s-a mărginit numai la evreii din Transilvania, ci, cunoscând şi
unele comunităţi evreeşti din Ţara Românească şi Moldova, căută cel dintâi să găsească
vreo legătură între judaismul contemporan şi trecutul mai mult sau mai puţin istoric - a fost
Franz Josef Su/zer.
Născut probabil la 20 mai 1727 , în orăşelul elveţian Laufenburg de pe malul
4
Rinului, el îşi făcu studiile la Freiburg im Breisgau, apoi, ca ofiţer austriac, se însură la
Braşov şi stărui să capete postul de agent consular în Muntenia. Nu obţinuse decât pe acela
de profesor de filosofie şi de drept. Dezamăgit, după multe avatare, reintră în armata
imperială, dedicându-se cercetărilor istorico-geografice asupra Daciei. El muri la Piteşti, în
august 1791, după ce-şi câştigase un renume prin publicarea primei părţi - adică cea
geografică - a lucrării sale: Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist: der
Walachey, Moldau und Bessarabiens ... (3 volume in octavo, Viena, 1781-1782). A doua
parte, cea pur istorică, a rămas în manuscris, incomplectă. Ea se află în biblioteca de Ia
Honterus-Schule, adică Gimnaziul săsesc din Braşov, şi numai câteva mici extrase s-au
tipărit dintr-însa 5 •
Deşi partea geografică trebuia să fie numai un fel de introducere Ia cea istorică -
căreia Sulzer vroia să-i acorde mai multă importanţă - ea întrece de fapt, în interes şi
valoare critică, pe mai toate descrierile de pe atunci ale principatelor, încât ne miră nespus
de mult cum de-I poate numi d-l N. Iorga pe autor „bizarul Sulzer"6 • Capitolul relativ Ia
evrei(§ 124) se găseşte în volumul II, p. 147-150, de unde îl reproducem textual:
„Nach der Beschreibung der christlichen Einwohner Transalpiniens habe ich auch
einige Nachricht von den Juden, die diese Lănder mit ihnen bewohnen, hinten anzufilgen
versprochen. Ich will mich meines Versprechens so kurz, als es mir moglich, entledigen.
Dass schon sehr frtihzeitig, schon in den ersten chrislichen Jahrhunderten und
vermuthlich bald nach der Zerstărung Jerusalems durch Titus Vespasianus die Juden zum
erstenmale unter dem Konige Decebal in die dacische Provinzen gekommen, lăsst sich
Am renun\at la studiul referitor la documentele apocrife, consacrat analizei aşa-zisului Act al lui Ştefăni/ă,
domnul Moldovei (1526) şi Sulul de amintire de la Roman. Întrucât Halevy se referă pc larg la aceste două
documente, considerate ca fiind neautentice în studiul Comunită/ile, cuprins în antologia de Fa\ă, am apreciat că
revenirea la articolele respective nu ar ad~uga nimic nou la cele spuse de M. Schwarzfeld şi dr. M.A. Halevy în
problema respectivă. (L.B.)
478
nicht in Zweifel ziehen, wenn anders die allgemeine Sage, und cine nicht ganz zu
verachtende Ueberlieferung gegrtindet ist, welche uns lehret dass sie an dem Platze des
heutigen Dorfes Thalmatsch beym rothen Thurm unweit Hermanstadt in Siebenbtirgen, die
schon in alten Zeiten bertihmte Handelsstadt, die sie Thalmus nannten, erbauet haben. Es
liegt dieser Ort in einer Gegend dicht an der Grănze der Walachey, welche es gewiss
machet, dass diese ersten dacischen Juden vorhin in der Walachey gewesen, und erst von
daher nach Siebenbtirgen gekommen sind. Man wtirde aber meines Erachtens die Wahrheit
sehr weit verfehlen, wenn man die Juden, die heut zu Tage in der Moldau, und Walachey
zerstreut, von Handel und Wucher !eben, filr unmittelbare Sohne jener alt dacischen Juden
halten wollte. So wenig die Dacier gegen die Romer, diese gegen die Gothen, und die
gothischen Volker gegen die Gewalt der Hunen u.s.w. diese gegen die Awaren ... in Dacien
sich haben behaupten konnen; eben so wenig lăsst es sich gedenken, dass die Juden allein
im ungestărten Besitze ihrer in diesen Lăndem gehabten ersten Wohnsitze und allenfâlligen
Freyheiten geblieben seyn. Das Gegentheil ergiebt sich schon daraus, dass Thalmus in den
folgenden Zeiten nicht mehr den Juden, sondem den Tempelhenn gehorte, welche solches
sodann mit dem dameben, oder nicht weit davon siehenden Rothenturm zierten, und
befestigten. Auch die Dekreten der ungerische Konige, des Ladislaus, Andreas des II. und
Ludwigs des II. zeigen dass sie in Ungem und Siebenbtirgen nicht allzufesten Fuss gehabt
haben, und aus einer Verordnung des lezten wissen wir sogar, dass sie aus diesem
Konigreiche ganz und gar vertrieben worden 7 • Es kann diesem nicht entgegen seyn, was ich
im topographischen Abschnitte §. 89° von der Erbauung der Stadt, und Festung Turnul in
der Walachey behauptet habe, dass gedachte Festung von den Juden um diese Zeit, und bey
Gelegenheit ihrer Verbannung aus Ungem angelegt worden. Konig Ludwig musste, und
konnte es leicht geschehen lassen, dass diese aus seinem ungerischen Konigreiche
vertriebenen Juden in einem Lande, in der Walachey, sich niederliessen, wortiber er nicht
so unumschrănkt, als tiber Ungem zu befehlen, und wortiber er die Oberherrlichkeit nicht
anders, als unter gewisser Einschrănkung behaupten konnte
0
•
Aber auch von diesen ungerischen Juden scheinen mir die heutigen transalpinischen
Hebrăer nicht tibrig zu seyn, oder unmittelbar abzustammen. Der Hauptgrund, der nicht
dieses zu glauben bewegt, ist weil sie alle nebst dem hebrăischen und Walachischen auch
Teutsch sprechen, obschon auf eine Art, die von einem aus was immer filr einer Provinze
Teutschlandes geborenen Teutschen, der ihrer nicht gewohnt ist, im Anfage schwer, oder
gar nicht verstanden wird. Es giebt zwar auch ttirkische Juden unter ihnen, welche gar nicht
Teutsch, sondem anstatt dessen ttirkisch und griechisch sprechen. Allein diese halten sich
nur in den Hauptstădten zu Bukurescht, und Jaschy auf, sind nicht haussăssig, wie jene,
mithin offenbar nur solche, welche von Zeit zu Zeit des Handels halber aus der Ttirkey, so
wie ein Theil der Armenier, anhero kommen, und wieder fortgehen. In der Walachey
befinden sich von denen, so Teutsch sprechen, ausser denjenigen, die zu Bukurescht sitzen,
schachem, oder geringe Handwerke als Klămpnerey u. d. Gl. Treiben, und ihre Synagoge
haben, sehr wenige, und eigene Hăuser hat meines Wissens keiner. Hingegen ist in der
' Voi. I, p. 367-368: Seinen Teutschen Namen Turn oder Thurm scheinet dieser Thurm und Marktflecken von den
Juden erhalten zu haben, welche in diesen Lăndem durch aus ein zerbrochen Teutsch sprechen. Denn dass dieses
Volk im vierzehnten Jahrhunderte, da es von dem ungarischen Kt!nig Ludwig aus ganz Ungam verbannet wurde,
diesen Platz zu seinem Aufenlhalt, und zu Handlungsniederlage gewăhlet, ist eine durch Urkunden erweisliche,
und durch Ueberlieferung bestlltigte Begebenheit; weit ungewisser aber ist es, wie einige behaupten wollen, dass
eben die Juden auch diesen Thurm erbauet haben.
• Sulzer se referă la mărturia lui Pray, Dissen[ationes], VII,§ 4 (p. 142). V. infra.
479
Moldau fast kein Marktflecken, der nicht Juden, die ihren eigenen Hăusern wohnen, fast
angeftillet wăre. Besonders giebt es in der Bukowina sehr viele, und in Tschemowitz ist die
Schonheit der Judenweiber so berufen, dass man sie ftir die einzige Merkwtirdigkeit dieses
Ortes ausgiebt. § 95„. Hier und anderer Orten in der Moldau und Walachey stehen sie
grosstentheils gut, geben sich mit der Brandweinbrenerey und allen Arten von Handel ab,
und tragen sich nach Art der polnischen Juden, aus welchem Lande auch dieselben anhero
gekommen zu seyn scheinen.
Da die tibrige Verfassung dieses Volkes, seine Gebrăuche, Religion, und Zustand
ohnehin genugsam bekannt sind; so will ich mich bey demselben nicht lănger verweilen,
sondern diesen Abschnitt von den tibrigen Nationen, die das transalpinische Dacien nebst
den Walachen bewohnen, ohne weiterm beschliessen, und zu den Walachen zurtickkehren,
von welchen ich ktinftig allein zu sprechen haben werde 8 •
În paragraful acesta, care e un adevărat capitol de istorie şi de legendă, Sulzer afirmă
sau presupune o serie de chestiuni în legătură cu evreii din Ţările Române. Întemeindu-se pe
„tradiţia" care atribue fondarea târgului ardelean Tălmaci, de lângă Turnul Roşu, unor iudei
aşezaţi în Dacia sub domnia lui Decebal, autorul induce dintr-însa, în mod foarte firesc,
antichitatea indubitabilă a judaismului şi în regiunile moldo-valahe. Totuşi, el nu poate vedea
în negustorii şi cămătarii contemporani pe descendenţii direcţi ai acelora ce-au descălecat la
poalele Carpaţilor cu şaptesprezece secole înainte. Au fost doar atâtea năvăliri barbare, şi nici
chiar romanii, goţii etc. nu le-au putut rezista; cu atât mai puţin evreii, cari mai aveau de
îndurat prigoane şi izgoniri din partea regilor unguri. De altfel, însuşi Tălmaciul încetă de a fi
evreesc, căci el devine în Evul Mediu o posesiune a ordinului Templierilor. În schimb însă,
Turnul, „Micul Nicopole" de la gura Oltului, este, în veacul al XIV-iea, o aşezare a fiilor lui
Israel: exilaţii din Ungaria sub Ludovic cel Mare întemeiază de fapt atunci, pe malul stâng al
Dunării, o colonie comercială, căreia ei, ca vorbitori ai unui grai germanic, îi dau numele de
Turm, de unde românescul „Turn"(!). Regele maghiar nu putea să împiedice descălecarea
evreilor în Ţara Românească, deoarece el nu exercita asupra ei decât o suzeranitate limitată.
Dar nici din acei bejenari medievali nu par a-şi trage obârşia comunităţile evreeşti din epoca
fanarioţilor. Dialectul idiş îl face pe Sulzer să se gândească la Germania, şi mai ales Ia Polonia
megieşă. El constată însă că, pe lângă cei de limba nemţească, mai sunt şi alţi evrei, cari, în
locul graiului germanic, vorbesc turceşte şi greceşte(!) E vorba de spanioli. Şi autorul observă
cu exactitate caracterul distinctiv al acestora, în ceea ce priveşte legăturile lor cu mediul
ambiant: ei nu-şi au domiciliul fix în ţară, ci vin din Turcia pentni un timp oarecare în
interesul afacerilor, ca armenii, bunăoară. Celelalte observaţiuni - şi ele exacte - confirmă
importanţa rolului pe care l-au jucat evreii, cu deosebire în Moldova, în a doua jumătate a
veacului al XVIII-iea. În această ultimă parte a capitolului, asupra căreia vom reveni mai Ia
vale, critica n-are aproape nimic de obiectat, datele concordând îndeobşte cu ceea ce putem
afla şi din alte izvoare. Acolo unde se impune un examen riguros e teoria vechimei aşezărilor
evreeşti, bazată pe „tradiţia" întemeierii oraşului ardelean Tălmaci pe vremea lui Decebal, şi
apoi acea a cetăţii Turnul la Dunăre, sub domnia primilor voevozi din dinastia Basarabilor.
Care este deci origina tradiţiei la care se referă Sulzer?
În voi. I al anuarului ,,Sinai", dl. dr. C. Blum9 a publicat un studiu despre „Evreii din
Thalmus", atrăgând atenţia istoricilor asupra izvorului principal de unde legenda derivă: e
poema latină De oppido Thalmus, pe care a compus-o eccleziasticul sas Johannes Lehel
" Voi. I, p. 429: Ausser einigen sehr schtlnen Judenweibem, soli hier gar nichts merkwUrdiges zu sehen seyn
(Afarăde unele evreice frumoase nu este nimic interesant de văzut aici).
480
(Lebellius) în secolul al XVI-iea, şi care a fost editată la Sibiu, în 1779, de către J. Seivert.
Colaboratorul nostru, reproducând versurile în chestiune, arătă absurditatea interpretării
etiologice a toponimului „Thalmus" prin Talmud, când acesta din unnă fu redactat atâtea
sute de ani după Decebal! Editorul însuşi îşi bătea joc de aserţiunile poetului, ca şi de
poema lui, despre care se exprimă foarte sever. Cu toate astea, legenda ridicolă a fost
însuşită nu numai de Sulzer, dar şi de Michael Lebrecht in a sa Geschichte der aboriginen
Dazischen Vălker (Sibiu, 1791 ), din care dr. C. Blum citează pasagiul respectiv, cât şi de
alţii mai moderni, ca J.F. Neigebauer în Beschreibung der Moldau und der Walachei (ed.
11, Breslau 1854); nu mai vorbim de Mihail Kogălniceanu 10 etc., sau de Iacob Psanter şi de
discipolii săi mai mult sau mai puţin imediaţi, pentru cari textul unui Sulzer constituie
singur un document istoric de o veridicitate indiscutabilă. S-au găsit însă şi printre autorii
mai vechi - în afară de Seivert - unii cari să puie la îndoială „tradiţia" Tălmaciului evreesc.
De pildă, L.J. Marienburg în Geographie des GrossfUrstenthums Sieben-biirgen (2 voi.,
Sibiu, 1813), zice deja: „Historisch nicht erweislich ist es, dass die Juden, wie P. And.
Illia ... und Benko in seiner Transs[ilvania] 11 sagen, noch zu Decebals Zeiten nach
siebenbilrgen gekommen seyen ... " (I, p. 77). Vom vedea că, referindu-se la cartea Onus et
Progressus, a iezuitului clujan, Marienburg are în vedere legenda din De oppido Thalmus.
Atâta discernământ critic n-au avut însă nici redactorii enciclopediilor evreeşti, nici măcar
istoricii de ocazie din ţară, cărora lucrarea lui Seivert le era şi cunoscută şi accesibilă, dar
cari, din principiu, se copiază mai bine unul pe altul.
*
* *
Eruditul sas Johann Seivert îşi publică în 1777, la tipografia lui Barth de la Sibiu,
modestu-i studiu monografic de istorie religioasă locală: Die siichsische Stadt-Pfarrem zu
Hernnannstadt. Unul din preoţii sibieni din epoca eroică a Refonnei a fost şi Lebel. Deşi
viaţa lui nu prea era cunoscută, iar activitatea-i publică părea neînsemnată 12 , Seivert ţinea să
se ocupe cu deosebire de dânsul, deoarece îl socotea ca pe „cel dintâi istoriograf săsesc" 13 •
El tipări deci, poate chiar în acelaşi timp cu cărticica de mai sus, şi micul op inedit al
întemeierii târgului Tălmaci, unde autorul a păstorit câţiva ani - după ce trecuse la
confesiunea lui Luther - şi a compus, către 1542, faimoasa cântare a trecutului parohiei lui.
După pagina-titlu, poema ar fi apărut doi ani după monografia arătată, pentru care devenea
un fel de apendice, fără a-şi pierde însă prin aceasta caracterul de publicaţiune deosebită,
ceea ce dovedeşte însuşi titlul (şi paginaţia) 14 :
JOANNIS LEBELLI
De
OPPIDO THALMUS
Carmen Historicum
- in
Philohistorum gratiam
E Codd. Mscr.
Eddidit
JOANNES SEIVERT
CIBINII
Typis Joanis & Petri Barth
1779
481
Introducerea, tot în limba latină, a editorului, cuprinde, pe lângă puţinele ştiri
biografice, şi o caracterizare judicioasă a lui Lehel şi deci şi-o critică cam acerbă a operei
lui. Nu numai teoriile autorului sunt aspru condamnate (spre deosebire de „istoricii" noştri,
cari, un veac şi jumătate după Seivert, şi-o mai însuşesc întocmai), dar nici ţinuta lor
literară - şi mai ales poetică - nu se bucură de indulgenţă. „Spre a îndrepta greşelile, nu e
nevoie de multe trăsături de condei: una singură ajunge", adică peste toată poema.
Începutul, în care se cântă obârşia evreească a Tălmaciului, se află la paginile 10-11. El ne
povesteşte cum regele Decebal a dat adăpost refugiaţilor iudei din războiul de la 70, şi, de
dragul unuia de-ai lor, anume Danista (nume comun: „cămătarul"), sau mai bine zis de
dragul banilor lui, acordă noilor veniţi privilegiul de a-şi clădi un oraş, care să fie o colonie
a lor; şi ei denumiră cetatea Thalmud, în cinstea cărţii lor de legi cu acest nume ...
De oppido Thalmus
Aspice ruinas, quid fuerit Thalmus, docebunt:

Vrbs erat grandis, pagus nune, ex illis redactus,
lncolitur raris, delicta ob nostra, colonis:
Quam struxit Ebraicus, Decebalo Rege, Danista,
Transfugus diversque, Rex quem vehementer amabat
Quod locuples aere bellique nervum praestaret,
Pecuniam aio, Judaeus quem ille habebat,
Eversa Patria Eraeorum miserabili clade,
Huc venerat profugus, dum Titus Hierosolymam
Urbem et Judaeos e Canaan expugnasset.
Judaei, quo poterant, perculsi metu fugiebant,
Ad Exteras procul passim barbaricas gentes,
Id conligit anno Caesaris Vespasiani secundo,
Post Christum passum, quadragesimo circiter anno.
Tune iste cum aliquot sociis elapsus, huc venit.
Cum esset Decebalus a Romanis jam oppugnatus,
ldcirco libentius in regno sedes Judaeis
Concessit, quod noverat aere Judaeos pollere
Hos igitur hospites Decebalus huc collocavit
A quibus mox Thalmud nomen inditum fuit 15
Nam ipsis est Thalmud ebraicum Legis volumen,
Vnde ritus solitos suos desumunt & cultus.
Sed quia usuris Judaei geminis assveti
Dispiciunt locum hic sibi commodum futurum.
Ad quem dein, plures confluant Armeni Graecique,
Et Thraces cum Mysiis, sic Historici narrant,
Hae gentes promiscue coloniam hic posuere,
Et istos, in fundo qui patent, construunt muros.
Pennissu Decebali, transfugas qui gentes fovebat.
Ut fortius validis resistere posset Romanis.
Hic antequam victus, in regno securus agebat,
Munierat aditus, undique praesidia ponens,
Ne possent insidias suo regno struere hostes.
482
Sic & has Alpium angustias fortiter clausit,
Munitum ubi nune Saxones Rubram Turrim tenent,
Et veterem in monte, quam cemis arcem dirutam.
Has juxta angustias transfugis concessit Judaeis
Coloniam Thalmud suis pro votis communem,
Quo viverent legibus patemis, ut erant assveti,
Saltem ut ipse frueretur ipsorum habenis:
Cum ei in regno instarent bellici motus,
Haberet ad manus divites qui eum iuuvarent... 16
Iată izvorul istoric, toată „tradiţia" lui Sulzer: e una şi aceiaşi cu acea „allgemeine
Sage", de care vorbeşte.
Totuşi, ni se va obiecta, rămâne încă un punct foarte nelămurit. Explicaţia noastră
critică face abstracţie de faptul incontestabil că ipoteza Tălmaciului evreesc era cunoscută
şi adoptată de către unii istoriografi cu mult anteriori lui Seivert. Pe de altă parte, nici
Sulzer, care în multe chestiuni se dovedeşte destul de circumspect, nu s-ar fi lăsat prins în
mrejele acestei legende, fără nici o bază sigură de autori mai vechi. Simpla publicaţie a lui
Seivert, apărută în intervalul în care el îşi pregătea pentru tipar a sa Geschichte des
transalpinischen Daciens - presupunând chiar că n-a scăpat atenţiei sale vigilente - doar nu
i-ar fi dat, în nici un caz, ideia unei tradiţii istorice.
Într-adevăr, Andrea Illia, în lucrarea sa (publicată la 1730, adică aproape o jumătate
de secol înaintea poemei lui Lehel), consacră legendei Tălmaciului tocmai locul de frunte
din § I, intitulat: De Judaeorum in Transylvaniam adventu 11 • Apoi Joan Fridvalsky, un
scriitor clasic în felul lui, o repetă în Mineralogia magni principatus Transilvaniae 18 , operă
tipărită la Cluj, în 1768, tot cu vreo douăzeci de ani şi mai bine înainte! Şi vor mai fi şi alţii
cari s-o pomenească, independent de Seivert sau de autorii citaţi, ci după alte izvoare -
poate mai serioase decât aceştia 19 • Cercetând însă cu asiduitate multele şi diversele descrieri
istorico-geografice de odinioară ale Ardealului - şi mai ales examinând interdependenţa
majorităţii contemporanilor lui Sulzer, precum şi metoda lor în ceea ce priveşte utilizarea
textelor - am ajuns la concluziuni absolut negative, şi anume că măcar versiunile
Tălmaciului evreesc de dată anterioară ediţiunii lui Seivert, derivă totuşi de la povestea
versificată a lui Lehel. Unii o cunoşteau din manuscrise, ceilalţi o reproduceau după cei
dintâi.
Dovada concludentă ni-o oferă M. Georgius Haner în Historia Ecclesiarum
Transylvanicarum (Francfort-Leipzig, 1694), care, în veacul al XVII-iea, ştia deja de fiinţa
legendei. Într-adevăr, el afinnă la pagina 38: „Quo e[s]t factum, ut Judaei, qui a
Vespasiano vieri in universo orbe dispersi hinc inde vagabantur, a Decebalo in
Transylvaniam, tune Daciam Mediterraneam, reciperentur, impetratisque sedibus,
oppidum quod hodiedum Talmisch appellatur, amplum optimum~ue, cujus tamen
pulchritudo iam non conspicua est, circa annum christi 105, edificarent" 0 • Or, acest Haner
era, după mărturia bibliografilor şi a sa proprie, în posesiunea lucrărilor manuscrise ale
parohului de la Budak21 • Cât despre autorul lui Ortus et Progressus, n-avem decât să
colaţionăm pasagiul referitor la Tălmaci cu micul extras din Historia lui Haner şi cu textul
citat din De oppido Thalmus - şi rezultatul va fi izbitor.
Iată ce scrie Andrea Illia:
Anno a reparata mortalium salute supra septuagesimum secundo, ab Imperatoribus
ultae Christi necis nomine gloriossimis Tito & Vespasiano, imminente Hierosolymis
483
excidio, Judaeorum profugorum coloniae post longas tandem amages in Daciam
Mediterraneam, quae Transylvania est, appulerunt. Daciam eo tempore universam
gubernabat Decebalus Rex, praelio contra Romanos, a quibus demum devictus fuit,
inclytus. Is ut in tempore Romanis resistendo esset, exteras in regnum nationes ultro
admittebat, eas praesertim, quae mercaturae operam impendebant suam. Has inter primi
omnium fuere Judaei, quibus ad perangustum e Valachia Transalpina in Transylvaniam
ingressum civitalis erigendae potestatem concessit, eo cumprimis nomine, ut negotiationi,
aut auro ex aquis Transylvaniae aurum ferentibus corradendo operam darent. Urbem
propriis erectam impensis Thalmum dixere, quae deinde Armenorum, Graecorum,
Thracum, Moesorum, ac Triballorum accessu in florentissimum evasit Emporium,
celeberrimo Rubra Turris propugnaculo a Templariis extructo munitum ac decoratum22 •
„Tradiţia" lui Sulzer, în genere, este înrudită de foarte aproape cu cele mai sus citate.
Pentru aşezarea evreilor în Dacia lui Decebal, dependenţa nu este poate aşa de evidentă; ea
se învederează însă în mod hotărâtor, când o cercetăm în tot complexul relatărilor istorice,
cum vom vedea numaidecât prin lămurirea celei de-a doua chestiuni, a coloniei evreeşti de
la Turnul de lângă Dunăre. În orice caz, cu sau fără intermediari, izvorul întemeierii
Tălmaciului de către evrei rămâne, pentru Sulzer, ca şi pentru emulii şi dascălii lui, tot
poema latină a creatorului de mituri incoherente: Johann Lebei 23 •
*
* *
Problema aşezării evreeşti la „Micul Nicopole" în secolul al XIV-iea este foarte
obscură. Au fost evrei, după toate probabilităţile, în anumite părţi ale României de azi, şi
înainte de epoca lui Mircea cel Bătrân. De altfel, peste drum de Turnul de pe malul
muntenesc, dar stăpânit apoi de noi-veniţii turci, se afla renumita cetate comercială, a cărei
obşte evreească îşi reclama tradiţii milenare (vezi ritualul de Purim al nicopolitanilor24 ).
Dar nu de existenţa unor evrei în Evul Mediu e vorba; ci de valoarea critică a relaţiunii lui
Sulzer. Nici în discuţia chestiunii Tălmaciului, n-am contestat şi refutat decât documentele
invocate, nu însă şi fondul mărturiei lor, adică fiinţa unor evrei în Dacia, care nu este deloc
improbabilă. Prezintă deci „tradiţia" Turnului un temei mai sigur decât aceea a coloniei lui
Danista?
Sulzer zice că faptul descălecării exilaţilor unguri Ia Turnu este dovedit şi prin
anumite „Urkunden" 25 • Spre regretul nostru, nu dă nici o referenţă, nici o indicaţie asupra
documentelor acestea. El retrimite la culegerea lui Georgius Pray: Dissertationes historico-
criticae in Annales veteres Hunnorum, Avarum et Hungarorum (ed. Viena, 1775; p. 142),
nu însă pentru a confirma prin date documentare evenimentul în chestiune, ci spre a
demonstra posibilitatea aşezării în Ţara Românească a evreilor izgoniţi de Ludovic I, dat
fiind că regele Ungariei avea asupra voevodului Basarabilor numai o suzeranitate relativă.
Nici unul din istoricii evrei nu pomeneşte măcar de refugiul unora dintre acei exilaţi, în
Valahia 26 • Cei năpăstuiţi (către 1360) s-au îndreptat spre Austria şi Moravia; alţii, puţini de
tot, au trecut în Peninsula Balcanică27 . Să se fi aşezat unii din aceştia din urmă pe malul
stâng al Dunării? N-avem nici o dovadă. Toată mărturia o constituie numai vaga aserţiune a
lui Sulzer. Johann Christian von Engel, cu toată autoritatea sa în materie, nu merită nici
dânsul mai multă crezare, deşi afirmă categoric: „Die Juden, welche K. Ludwig I. aus
Ungam hinaus trieb, siedelten sich in der Walachey an, und bauten daselbst die Stadt
Tumu/" 28 • El se bazează pe Sulzer şi pe compilatorii cari i-au răspândit ipoteza. Acelaşi
484
lucru şi cu Kogălniceanu 29 , J.A. Vaillant3°, A. Ubicini3 1 şi cronicarii populari ca Psanter32 ,
cari adeseaori nici nu s-au ostenit să recurgă până la principalul izvor, adică la Geschichte
des transalpinischen Daciens, căci alde editorul Letopisetelor li era de ajuns.
Ni se pare că totul provine de la curioasa interptetare toponimică a lui Sulzer (care
se poate să nici nu fie a lui). Fără a-şi da seama că numele de turn poate fi şi românesc 33 -
căci cuvântul acesta germanic se încetătenise de mult în forma lui săsească - el îi dă mai
curând o origină judaică: evreii, vorbitori ai idiomei idiş, ar fi dat locului denumirea de
Thurm-Turn. De unde au venit aci fiii lui Israel, în timpuri relativ îndepărtate? Erau
izgonitii din Ungaria.
Şi în privinţa persecutiunilor împotriva evreilor ale regilor Ladislau I, Andrei al
II-iea şi Ludovic I - bineînteles minus ideia Turnului - Sulzer s-a inspirat de [la] Andrea
Illia, care citează şi unele mici pasagii din decretele anti-evreieşti ale monarhilor apostolici.
Examenul comparativ al textelor ne face să credem într-adevăr în dependenţa tacită a
autorului nostru şi de eruditul iezuit de la Cluj 34 •
*
* *
În ultima parte a descrierii sale, Sulzer ne dă câteva relatiuni importante despre
starea evreilor din Muntenia şi Moldova, în a doua jumătate a veacului al XVIII-iea. Nu se
mai referă la anumite traditiuni ori la spusele altor istorici, ci ne înpărtăşeşte constatări
personale, pe cari el însuşi avuse prilejul să le facă şi să le verifice, în timpul şederii sale în
ţară. Întâi, cu privire la spanioli: „Printre ei (adică printre evreii români: se subîntelege cei
de rit ,,leşesc'', vorbitori ai graiului judeo-german) se află şi evrei turci, cari nu vorbesc
deloc limba nemţească, ci - în locul ei - turceşte şi greceşte. Dar aceştia petrec numai în
capitalele Bucureşti şi laşi şi nu sunt casnici, ca ceilalţi. Se vede, prin urmare, că vin aci
din Turcia - din când în când - cu rosturi negustoreşti, ca a parte a armenilor, şi pornesc
apoi din nou la drum". Cercetările noastre confirmă aceste mărturii. În vechiul cimitir
ieşan, abia că se pot afla, pentru răstimpul unui sfert de mileniu, câteva inscriptiuni funerare
de spanioli răzleti, şi, ca dovadă, ele cuprind întotdeauna epitetul de '1i!:>0:1 ceea ce denotă
raritatea, excepţiunea la regulă; iar în cel bucureştean, nu se poate da nici măcar de una
singură, până în ultimul deceniu al secolului, când începu să se desvolte o foarte mică obşte
de sefardim, imigraţi de dincolo de Dunăre. Cel mai vechi epitaf, al lui Isac Bally, datează
din 179235 , şi el se pierde în multi mea monumentelor de aşkenazim.
De altfel, nici aceştia din urmă nu prea erau numeroşi în Ţara Românească, afară de
Capitală, unde exercitau micul negoţ ori meserii ca tinichigeria şi posedau sinagoga lor în
Mahalaua Popescului. Dincolo de Milcov, însă, aproape că nu exista târguşor care să nu fie
plin de evrei. Mai cu seamă Bucovina, ale cărei evreice erau celebre prin frumuseţea lor -
singurul lucru demn de văzut la Cernăuti. În toată Moldova, spre deosebire de coreligionarii
munteni, evreii locuiau în casele lor proprii, dar nicăiri ei n-aveau a se plânge de situaţia lor
materială, care era chiar bună, în genere. Se ocupau cu orice fel de comerţ şi mai ales cu al
băuturilor: „povernele ovreilor", „velniţele jidovilor" sunt adeseaori pomenite în hrisoavele
domneşti din epoca fanarioţilor36 . După port, termină citatul, „par a fi veniţi din Polonia".
Dacă avem în vedere că, la aşezarea în massă a evreilor în aceste părţi, şi Ucraina sudică se
afla sub oblăduirea leşească, trebue să recunoaştem exactitatea celor arătate de Sulzer şi în
această privinţă. El este de fapt martorul ocular al judaismului român din veacul al XVIII-iea.
Bucureşti, Institutul de Istorie Evreo-Română, 1933, p. 2-19
485
NOTE
I. Obârşia şi dezvoltarea diferitelor neamuri şi credinţe din Dacia, împreună cu conducătorii acestora. (L.B.)
2. Josef Trausch, Schriftsteller Lexikon oder biographisch-literărische. Denk-Blătter der Siebenbiirger Deutschen
(Lexiconul scriitorilor sau evocări literar-biografice ale germanilor din Transilvania). Braşov, 1868-1871;
3 volume în 8 cu un ,,Ergllnzungsband" de dr. Friedrich Schuller, Sibiu, 1902. (N.a.)
3. Lucas Josef Marienburg, autorul unei lucrări intitulate: Geographie des Grossfiirstenthums Siebenbiirgen,
Hermannstadt, 1813. MenţioneazA şi existenta evreilor în Transilvania. V. Nadia Badrus, Das Bild der
Siebenbiirger Sachsen iiber die Juden. Einige Anhaltspunkte. (Imaginea saşilor din Transilvania despre
evrei. Câteva puncte de vedere). În Das Bild des Anderenin siebenbiirgen, în (Imaginea celuilalt în
Transilvania), 1998. (L.B.)
4. V. Allgemeine Deutsche Biographie (Leipzig, 1875-1912), voi. XXXVII, p. 151-153. (N.a.) (Biografie generală
germană).
5. De exemplu, în voi. I din Doc. Callimachi, de N. Iorga. Pentru manuscris, vezi: J.F. Trausch's Handschriften-
Katalog bearbeitet und ergllnzt von dr. Oskar Netoliczka. (N.a.) (Catalogul de manuscrise ale lui J.F.
Trausch, prelucrate şi completate de dr. Oskar Netoliczka (3 voi.; Braşov, 1898-1903), I, p. 50b.
6. [N. Iorga), /storia evreilor, p. 2, n. li.
7. Nu Ludovic al II-iea, ci I-iul (cel Mare) a izgonit pe evrei din Ungaria. Vezi mai departe legenda Turnului.
(N.a.) E vorba de Ludovic de Anjou, regele Ungariei, 1342-1382. Mllsura a fost luată în jurul anului 1360
contra evreilor care au refuzat să treacă la catolicism. (L.B.)
8. După descrierea locuitorilor creştini ai Transilvaniei am şi câteva ştiri despre evrei, care trăiesc împreună cu ei
în aceste lări. pe care am promis că le voi adăuga. Vreau să mă achit de promisiune cât se poate de scurt.
Faptul că evreii au venit în provinciile dacice în timpul regelui Decebal, imediat după distrugerea
Ierusalimului de către Titus Vespasianus, este neîndoielnic: nu s-ar vorbi despre faptul că ei au ridicat pe
locul actualului sat Tălmaci, lângă Turnu Roşu, nu departe de Sibiu, în Transilvania, renumitul oraş
comercial încă din timpuri îndepărtate, o aşezare pe care au denumit-o Thalmus (Tălmaci). Această
localitate se află într-o zonă care este aproape de granita Valahiei. Astfel, este posibil ca aceşti evrei daci
să fi fost înainte în Valahia şi abia de acolo să fi venit în Transilvania. Dar după părerea mea, ne-am
îndepllrta foarte mult de adevăr dacă pe negustorii şi cămătarii evrei care astllzi trăiesc rllspânditi în
Moldova şi Valahia i-am considera descendenţi direcţi ai vechilor evrei daci. Aşa de puţin au reuşit dacii
să se menţină în Dacia, să reziste romanilor, iar aceştia goţilor, iar popoarele gotice violentei hunilor,
aceştia avarilor ş.a., încât este greu de imaginat că evreii singuri ar fi putut să se mentină în aceste
provincii. Contrariul rezultă deja şi de acolo de unde Thalmus în vremurile care au urmat nu a mai
aparţinut evreilor ci templierilor, care apoi au consolidat Turnu Roşu. Chiar şi decretele regelui ungar
Ladislau, ale lui Andrei al Ii-lea şi Ludovic I arată că ei nu au avut în Transilvania un stat consolidat, şi
dintr-un ordin al celui din urmă ştim chiar că ei au fost izgoniţi din acest regat. Constatările de mai sus nu
infirmă sustinerile mele în capitolul despre topografie, paragraful 89, despre construirea oraşului şi cetătii
Turnul în Valahia de către evreii izgoniti din Ungaria (Textul paragr. 8:) Denumirea germană Turn sau
Thurm se pare că a fost conferit acestui teritoriu de evrei care în aceste lări vorbesc o limbă germană
coruptă. Căci faptul că acest neam, în secolul al XIV-iea când a fost expulzat de regele ungar Ludovic din
întreaga Ungarie, a ales acest loc pentru stabilirea lui şi pentru desfacerea activitălii sale comerciale este
confirmat prin documente şi tradiţie orală; este însă neconfirmată sustinerea unora că evreii au şi construit
acest Turn. Regele Ludovic era obligat şi putea să permită ca aceşti evrei izgoniti din regatul său ungar să
se stabilească într-o ţară, în Valahia, peste care nu dispunea de o asemenea putere nelimitată ca peste
Ungaria şi unde dreptul lui de suveranitate era limitat. Dar nici de la aceşti evrei maghiari nu mi se pare
că descind evreii transilvăneni de astllzi.
Motivul principal care ne face să credem acest lucru este faptul că ei toţi vorbesc, pe lângă
limbile ebraică şi valahă, şi limba germană, chiar dacă într-un fel în care un german nllscut într-o
provincie germană şi care nu este acomodat cu această limbă la început o va înţelege greu sau deloc. Ce-i
drept, sunt şi evrei turci printre ei care nu vorbesc deloc germana, ci turca şi greaca. Aceştia se află mai
ales în capitalele Bucureşti şi Iaşi, dar nu sunt stabiliti ca ceilalţi, ci sunt numai din aceia care vin aici din
timp în timp, ca şi armenii din Turcia, ca să facă comerţ. În Valahia se gllsesc din acei care vorbesc
germana, în afara celor care stau în Bucureşti, mici traficanti sau câpva meseriaşi precum tinichigii ş.a.
Au puţine sinagogi şi din câte ştiu nu au case proprii. În schimb, în Moldova, aproape că nu
există târg în care să nu fie evrei care să locuiască în casele lor proprii. Sunt foarte mulţi; în special în
Bucovina şi în Cernăuti. frumusetea evreicelor este aşa de renumită încât se consideră că este unica
486
curiozitate a acestei localitali (paragr. 95, voi. I, p. 429), în afanl de câteva evreice foarte frumoase nu
pare a fi aici nimic interesant.
Aici şi în alte localilăli în Moldova şi Valahia sunt bine situap: fac rachiu şi tot felul de comerţ şi
poartă costumatia evreilor polonezi, a lării de unde aceşti evrei au venit aici.
Întrucât celelalte aspecte ale acestui neam, obiceiurile, religia şi situapa lor sunt destul de bine
cunoscute, nu mai vreau să insist asupra acestui capitol, ci vreau să închei relatarea despre celelalte
natiuni care locuiesc în Dacia Transilvană, alături de valahi, şi să mă întorc la valahi, despre care de acum
înainte voi vorbi în mod exclusiv".
9. Pentru articolul lui C. Blum, vezi „Sinai", Anuar, 1, Bucureşti (1928), p. 73.
10. Michel de Kogalnitchain, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens, I (Berlin,
1837), p. 5. „La tradition confirmee meme par Ies juifs, place ici (adică sub Decebal) un fait qui se passa
en Dacie pendant celle epoque. Titus venait de detruire Jerusalem en 70 de J. Chr.; la plupart des Juifs
avaient ete faits prisonniers el vendus. On croit que Decebale ~ut dans ses etats ceux qui avaient pu
echapper a l'esclavage, et qu'il leur donna pour habitation l'endroit qu'ils appelerent Thalmus, et
qu'aujourd'hui on appelle encore Talmaci, pres de la Taur Rouge, non loin de Hermannstadt; celle viile
fut celebre dans le moyen âge par son commerce".
Autorul întrebuintează pe Sulzer aci, ca în multe alte locuri; la rândul său, Kogălniceanu este
utilizat de A. Ubicini şi de cronicarii evrei. (N.a.)
(M. Kogălniceanu, Istoria Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni, l, Berlin, 1837,
p. 5. „Traditia confirmată chiar de evrei plasează aici un fapt care s-a petrecut în Dacia în această epocă.
Titus distrusese Ierusalimul în 70 după Chr. Evreii în majoritatea lor au fost făcu]i prizonieri şi vânduti.
Se crede că Decebal a primit în statele sale pe acei care au reuşit să scape de sclavie şi cărora le-a dat ca
loc de aşezare locul pe care ei l-au denumit Thalmus, şi care şi astăzi se mai numeşte Tălmaci, aproape de
Turnu Roşu, nu departe de Sibiu; acest oraş a fost celebru pentru comerţul său în Evul Mediu. (L.B.)
11. J6zsef Benk(}, Transilvania (!), 2 volume, Viena, 1778, ed. II, Cluj, 1833-1834; Cf. Geza Petrik şi Alex
Szilâgyi, Bibliographia Hungariae (Budapest, 1888-1891), I, p. 233. (N.a.) (Istoric nu este demonstrat că
evreii, aşa cum sustin P. And. Illia şi Benk(} în lucrarea lor Transilvania, au venit în Transilvania încă de
pe timpul lui Decebal). Afirmatia aparţine lui L.J. Marienburg. (L.B.)
12. Lebel, a cărui dată de naştere nu se cunoaşte, era probabil originar din Bistrita. Bacalaureat în arte libere, fu
numit în 1527 preot şi predicator la Sibiu. După Tălmaci, primi o parohie în tinutul patriei sale, la Budak,
unde a functionat între 1545-1557. Succesorul său notează: „III. Octob. Johanes Lebelius, pius senex
antecessor meus moritur in Gensdorff 1566". Vezi: Trausch-Schuller, Schriftsteller-Lexikon, II, p. 337-
343 (după Seivert) şi IV, p. 263 (bibliografie complementară, la care dr. C. Blum mai adaugă unele
referinte - şi cu privire la Tălmaci - în volumul V al anuarului „Sinai"). În afară de De oppido Thalmus,
Lebel a mai scris: Memoriabila Transylvaniae (unde se regăseşte legenda Tălmaciului evreiesc) şi un
Volumen scriptorum in emolumentum capituli Bistricensis, ambele scrieri rămase inedite (manuscrisul
ultimei a fost în posesiunea lui Haner). (N.a.) (Traducerea textului latin: Johanes Lebelius, bătrân
evlavios, predecesorul meu, a murit la III octombrie 1566, la Gensdorft).
13. ,,Meiner Kenntniss nach, ist Lebel unser ii/teste Siichsischer Geschichtschreiber; Seivert, Nachrichten von
Siebenbiirgischen Gelehrten und ihren Schriften" (Pressburg, Weber und Kara Korabinski, 1785), p.
265, unde autorul dă relaţiuni mai ample (p. 274). (N.a.) După cunoştinţele mele, Lebel este cel mai vechi
istoric sas; Seivert, Ştiri despre învăţaţii ardeleni şi scrierile lor. (Trad. L.B.)
14. Publica\ia lui Seivert e foarte rară. Textul mi-a fost întâi pus la dispoziţie de către Biblioteca Universităţii din
Cernăuli, apoi de biblioteca Gimnaziului Honterus din Braşov, care posedă fiecare câte un exemplar.
Exprim aici bibliotecarilor lor simtămintele gratitudinii mele, din toată inima. (N.a.)
15. Adsertio auctoris oppidum Thalmasch a Judaeis conditum csse nomenque suum Judaeorum Thalmudi, debere,
certe nulla allio nititur fundamenta, nisi similitudine vocum Thalmesch, Thalmats, Talmus, Talmud.
Nulla allia ratione quidam arcem splendissimae Domus Bethlenianae gentiliam, Bethlen quasi Bethlem,
Bethlehem, a Judaeis conditam somniant. (Nota editorului Seivert). (Vezi trad. la sfârşitul notei a 16-a).
(L.B.)
16. Despre cetatea Thalmus. Priveşte ruinele care-li vor arăta ce-a fost cândva Thalmus: era un mare oraş, acum
un sat, refăcut din acele ruine; avea drept locuitori putini colonişti, străini de ai noştri. L-a întemeiat
evreul Danista, sub domnia lui Decebal. Transfug şi bogat, pe care regele îl iubea foarte mult fiindcă se
distingea prin averi bogate şi vână (vlagă) războinică. Zice-se că, cu banii pe care îi avea iudeul acela,
patria evreilor fiind nimicită în urma unui jalnic măcel, a venit aici ca fugar, atunci când Titus a asediat
oraşul Hierosolyma (Ierusalim) şi pe iudeii din Canaan. Iudeii, cum au putut, de-a valma, cuprinşi de
frică, au fugit departe, la popoarele barbare din afară. Asta s-a întâmplat în al doilea an al domniei lui
Vespasian: la vreo patruzeci de ani de la uciderea lui Christos. Scăpat teafăr, împreună cu câtiva tovarăşi,
487
acesta a venit încoace, pe când Decebal era deja asediat de romani. Acesta le-a acordat cu dragi inimi un
llcaş în regatul sau iudeilor, clei ştia sA pretuiascA banii iudeilor. Aşadar, Decebal 1-a aşezat pe acest
oaspete în locul acela, cAruia acum i s-a dat numele de Thalmud.
Ulterior, s-au adunat aici greci şi armeni şi traci şi din Moesia.
DupA cum ne spun istoricii, aceste neamuri au creat împreună această aşezare. Au ridicat zidurile
din jur cu pennisiunea lui Decebal, care a reţinut aici neamurile refugiate pentru ca să se poatl împotrivi
mai bine romanilor.
Cândva a fost învins, acum guverneazl din nou în pace. Prin ziduri rezistente a închis orice acces
în aşa fel, încât duşmanii sa nu poatl pltrunde în imperiul lui prin viclenie. Şi astfel a consolidat el şi
trecltoarea, unde acum saşii stăpânesc în siguranţă Turnu Roşu şi vechea cetate care se vede în ruine în
spatele munţilor.
Aici, deci, aproape de trecătoare a dat el iudeilor refugiaţi colonia Talmud, pe care au locuit-o
împreună după dorinţa lor în spiritul legilor părinţilor şi al obiceiurilor lor. Şi-a menţinut numai
suveranitatea asupra lor, pentru ca atunci când în ţară o să apară tulburări de război, să-i fie la îndemână şi
să-i poată veni în ajutor.
(Afirmaţia autorului că cetatea Thalmasch a fost întemeiată de iudei şi că-şi trage numele de la
Thalmudul iudeilor, nu are nici un alt temei sigur, în afara asemănării cu cuvintele Thalmesch, Thalmats,
Thalmus, Thalmud. Nu au altă justificare nici cei ce viseazli că preastrălucitoarea cetate a Casei neamului
Bethlenian, Bethlen, a fost fondată de iudei din Bethlem, Bethlehem. (Nota editorului Seiven). (Trad.
Acsan).
17. Despre sosirea iudeilor în Transilvania.
18. Mineralogia marelui principat al Transilvaniei, li, p. 92. N-am putut însă da un exemplar al acestei cărti.
Referinţa o am de la dl. prof. dr. L. Blau, rectorul Seminarului din Budapesta, care mi-a reprodus-o după
cunoscuta lucrare a lui Samuel Kohn, A zsidok tortenete Magyarorszagon (Istoria evreilor în Ungaria).
Budapesta, 1884, p. 6. (N.a.)
19. Vezi, de pildă, şi J. Benktl; cf. supra. (N.a.)
20. Istoria bisericilor transilvănene. „Aşa se face că iudeii, învinşi de Vespasian şi răspândiţi în întreaga lume, şi
de aceea sunt rătăcitori, au fost primiţi de Decebal în Transilvania, pe atunci Dacia Interioară, obtinând
drept sălaş cetatea denumită azi Talmisch, întinsă şi foane bună fonăreaţă, a cărei frumusete nu mai poate
fi văzută, fiind construită prin anul 105 după Christos". (Trad. Acsan).
21. Vezi supra, nota 12.
22. În al 72-lea an de la redobândirea mântuirii de către muritori, uciderea lui Christos a fost răzbunată în numele
atât de glorioşilor Titus şi Vespasian prin inevitabila distrugere a Hierosolymei (Ierusalimului); după
lungi şi ocolitoare drumuri, o colonie de iudei fugari au ajuns în Dacia Interioară, adică Transilvania. Pe
atunci, Dacia întreagă era cânnuitil. de Decebal, rege renumit pentru rlzboiul lui împotriva romanilor, care
l-au învins până la unnă. În rlstimpul când încă se împotrivea romanilor, acesta a primit în regatul său
neamuri venite din afară, mai ales pe cei ce se îndeletniceau cu treburi negustoreşti. Cei dintâi dintre toţi
au fost iudeii care, venind din Valachia Transalpini!. printr-o trecătoare în Transilvania, au primit
dezlegarea să-şi construiască o cetate, în primul rând ca să facă negustorie sau să-şi dea osteneala să
culeagă aurul din râurile aurifere ale Transilvaniei. Şi-au construit pe cheltuiala lor oraşul denumit
Thalmus, care a fost transfonnat într-un târg foane înfloritor şi de sosirea armenilor, grecilor, tracilor,
moesilor şi a tribalilor, celebrul Turnu Roşu, bastion întlrit şi împodobit de Templieri. (Trad. Acsan).
23. Trebuie s-o recunoaştem, însă, că monstruoasa legendă versificată a preotului sas s-a bucurat de un succes pe
care şi l-ar dori mulţi scriitori de talent. Ea a fost revendicată în ultimul timp şi de Comunitatea Evreilor
din Galaţi, a cărei nouă „Monografie" putea să înceapă altfel, decât cu absurdităti de asemenea natură
ridicolă: „Mult înainte de fundarea Moldovei, care se petrecu în anul 1330, sub Bogdan Vodă, evrei
existau de-acum în Principate. Mihai Kogălniceanu în Istoria Moldovei [Vezi Histoire de la Valachie, de
la Moldavie el des Valaques Transdanubiens, Berlin, 1837. (L.B.)] spune: Evreii au venit în Dacia sub
Decebal (80-106) care le-a dat de locuinlă strâmtoarea în vechime Thalmus, astăzi Tălmaci, lângă Turnu
Roşu, nu depane de Sibiu. Temeinicia celor afirmate de M. Kogălniceanu capătă întărire prin hrisovul lui
Pătraşcu Vodă, datat din anul 1553, hrisov care priveşte pe Mircea Vodă (1382-1409). Urmează, după
această formidabilă săritură de o mie şi câteva sute de ani, un pasagiu extras din Chestiunea israeliţilor
români [Panea l-a, Bucureşti, 1910, p. 100-101) a lui J.B. Brociner, care l-a citat eronat şi fără a-i indica
izvorul; dar noi i-am redat adevărata formă, după „Românul" lui C.A. Rosetti, în a noastră lucrare
Comunităţile evreilor din laşi şi Bucureşti, I, p. 43 [V. în antologia de faţă]. Apoi se continuă: „„. Pane
din evreii primiţi de Decebal şi instalaţi la Tălmaci au trecut în Oltenia, ceea ce e confirmat şi de faptul
cil. pe vremea domniei lui Mircea Vodă (1386-1418) îi găsim de-acum în satul Vianul, de peste Olt".
„Buletinul comunitătii Israelite din Galaţi", anul I, no. 1 (1931), p. 11. (N.a.)
488
24. Vezi articolul respectiv al lui S.I. Rosanis din enciclopedia ebraică Ozar Yisrael, t. Vil, p. 70-71. (N.a.)
Referirea se face la Enciclopedia apărută în JO volume la New York în I. ebraică, 1906/1913. Titlul în
traducere „Comoara Israelului". (L.B.)
25. Izvoare.
26. După relatarea dl. dr. L. Blau, care este în contrazicere cu S.I. Rosanis - şi acesta un discipol al lui Sulzer - dar
a cărui competenţă în istoria iudaismului maghiar exclude orice discuţie. (N.a.)
27. De aci şi obârşia acelor comunităţi sau grupuri de evrei de rit german (aşkenazim), pe care îi putem întâlni şi în
Bulgaria, alături de autohtonii de rit bizantin („gregos"), şi cu mult înainte de stabilirea expulzaţilor
hispano-portughezi, la finele veacului al XV-iea. (N.a.)
28. [Johann Christian von Engel], Geschichte der Moldau und Walachey (partea a IV-a din Geschichte des
Ungrischen Reichs und seiner Nebelander), t. I (Halle, 1804), p. 156. Evreii care au fost expulzaţi din
Ungaria, de către regele Ludovic I, s-au mutai în Valahia şi au construit acolo oraşul Turnul. [Istoria
Moldovei şi a Valahiei în istoria Imperiului ungar şi a ţărilor vecine]. (N.a.) Autorul lucrării, I. Ch. Engel
(1770-1814) istoric maghiar, a fost funcţionar la Cancelaria Aulică Transilvană din Viena şi s-a ocupat de
istoria Ungariei şi a Ţărilor Române. (L.B.)
29. Sous son regne (adică sub Dan li<!> Basarab), Ies Juifs, chasses de la Hongrie par le roi Louis I, obtinrent un
refuge en Valachie, et s'etablirent dans la viile de Turnu qui devint le principal dep(>t (!)de commerce" -
Michel de Kogalnitchan, op. cit., p. 57, (după Sulzer). (N.a.) [Sub domnia lui [„.], evreii izgoniţi din
Ungaria de regele Ludovic I au obţinut un refugiu în Valahia şi s-au stabilit în oraşul Turnu, care a
devenit principalul loc pentru comerţ.)
30. Les juifs, chasses de Hongrie, se retirent dans la Vallaquie, ou Dan li, qui vient de succeder a Radu II, son
pere, Ies accueille avec bienveillance et Ies etablit a Turnu, au confluent de l'Olto et du Danube. Aussi, ce
prince, qu' Aaron (adică Florian) presente comme incapable, donne du moins une preuve de sa
tolerance„." J.A. Vaillant, La Romanie (Paris, 1844), I. I, p. 162. (N.a.) [Evreii izgoniti din Ungaria s-au
retras în Valahia, unde Dan al II-iea, care îi succedă lui Radu al II-iea, tatăl său, i-a primit cu bunăvoinlă
şi i-a stabilit la Turnu, la confluenta între Olt şi Dunăre. Chiar şi acest domnitor pe care Aaron (adică
Florian) îl prezintă ca fiind incapabil de a da cea mai mică dovadă de toleranţă].
31. Radu I (1376-1382) accueillit Ies juifs chasses de Hongrie par Louis 1-er. Cet acte d'humanite fut en meme
ternps une sage el utile mesure politique. Les juifs firent de Turnu le principal entrep(>t de leur commerce
dans Ies provinces danubiennes. A. Ubicini, Province danubien11es et roumaine (Paris, 1856), I. II, p. 33 a
(izvorul de documente este aci Kogălniceanu). (N.a.) [Radu I (1376-1382) i-a primii pe evreii izgonili din
Ungaria de către Ludovic I. Acest aci de umanitate a fost în acelaşi timp o măsură politică înteleaptă şi
utilă. Evreii au făcut din Turnu centrul principal al comerţului lor în provinciile dunărene].
32. Sau chiar istorici vechi ca Aaron Florian (1805-1887). (N.a.)
33. Fără a mai vorbi de posibilitatea, în chiar locul acesta, a acelui Turris Constantini, sau de identitatea.acestuia
cu acel „turn evreiesc", de care vorbeşte tot Procopiu. Şi nouă ne vine greu a crede în persistenta, în graiul
viu, a amintirii antice despre un turn de pază, de prea neînsemnată valoare fală de cetatea transdanubiană,
a Njcopolisului. Turcii abia îi vor da oarecare atenţie strategică, declarând pe acest „Nicopole-Mic" raia a
împărătiei. (N.a.)
34. lată pasagiul din Ortus et Progressus, care presupune neîndoios o directă informare a lui Sulzer:
„Multiplicabantur subinde Judaei non in Transylvania modo, verum etiam in Ungaria adeo, ut variis
Regum Apostolicorum coercendi fuerint statutis, quorum e numero tria commemorâsse sufficiat. Primum
D. Regis Ladislau L.1. Decr. C. 26 de Judaeis Festo die laborantibus ita decernetis: «Si in die Dominico,
aut aliis majori bus festivitatibus Judaeum laborantem inveneris, ne scandalizetur christianitas, cum quibus
instrumentis laboraverit, illa amittat», Alterum Andreae li. Judaeis Ungaria, Zabolcz, Regecz, &
confinibus exceplis, severe interdicentis: Novissimum denique Ludovici I Hebraeos, si deficerent a suis
erroribus, pro Ungaris cum usu privilegioru[m] agnoscendos, sin minus, ex Ungaria omnes pellendos
slaluenlis"„. (N.a.) „Iudeii s-au înmultit după aceea nu numai în Transilvania, ci chiar şi în Ungaria, astfel
încât regii apostolici au luat măsuri de constrângere împotriva lor, socotind că este suficient să pomenesc
doar trei din numărul lor. Primul Decret al regelui Ladislau L. I, decr. 26, privitor la iudeii care lucrează
în zilele de sărbătoare decide astfel: «Dacă în ziua de duminică sau în alte sărbători mari vor fi găsiti iudei
care lucrează, creştinătatea să nu se tulbure, ci doar să ia uneltele cu care lucrează aceştia». Următorul,
Andrei al II-iea, a izgonit iudeii din Ungaria, Zabolcz, Regecz interzicându-le prezenţa cu severitate. Mult
mai recent, Ludovic I a decis că, dacă evreii vor stărui în greşelile lor, ignorând pe unguri cu privilegiile
lor, ba chiar şi pentru mai puţin, să-i alunge din Ungaria pe toţi"„. (Trad. Acsan)
35. Vezi: Comunităţile evreilor din l~i şi Bucureşti, I, p. 97, nr. 5. Vezi lucrarea în antologia de fată şi Apendice,
no. LXXXVII. (N.a.) Pentru traducerea epitafului în I. română, vezi Elian, Inscripţii. Concluziile de astă
dată ale lui Halevy în legătură cu prezenta evreilor sefarzi în Bucureşti contravin celor afirmate de el pe
489
marginea unor response rabinice din sec. al XV-iea. Halevy conchidea: „Din studiul acestor documente
rezultă în mod incontestabil că, pe la mijlocul secolului al XVI-iea, se ana în Bucureşti un număr
imponant de evrei spanioli; se pare că avem de-a face într-adevăr cu o comunitate bine organizată". (Vezi
Halevy), Din arhiva iudaismului, publicată în revista „Sinai", 1/1926, p. 69-76. (L.B.)
36. Comunităţile evreilor... , p. 75 şi 99. Vezi antologia de fată.
III
Bogdan Petriceicu Hasdeu
ca istoric al judaismului român
În 1931 s-a împlinit un pătrar de veac de la moartea marelui poligraf B.P. Hasdeu 1•
Ca istoric şi filolog, cugetător şi poet, opera sa diversă, cufundată în abisul uitării de unii,
ridicată în slava cerului de alţii, înseamnă oricum o nepreţuită avere spirituală, permanentă,
a culturii româneşti contemporane. Şi e de mirat cum de a fost nevoie ca amintirea unei
personalităţi, ca a lui Hasdeu, să fie adusă multora la cunoştinţă - bineînţeles, pentru un
moment numai - de o trecătoare dată a calendarului, ca o comemorare banală. Deşi întreaga
şi lunga sa activitate literară şi politică s-a distins şi printr-un antisemitism acerb, de nuanţă
polono-rusească, totuşi, memoria „magului de la Câmpina" şi-ar putea reclama o anumită
datorie, de paradoxală recunoştinţă, şi din partea evreilor din România. Căci el a fost -
desigur, fără s-o fi vrut - pionierul istoriei judeo-române, dascălul nemijlocit al cronicarului
Iacob Psanter, părintele istoriografiei evreeşti din a doua jumătate a secolului al XIX-iea.
De la Franz Josef Sulzer, tradiţia prinde, ca o tangentă, descrierile fugitive, dar reuşite, ale
doctorului Iuliu Barasch, spre a trece direct la Hasdeu, şi de la acesta, prin Psanter şi Saniei
Marcus 2, la fraţii Schwarzfeld, Josef B. Brociner şi emulii sau discipolii lor. Şi aci e
antiteza: cartea, scrisă ca un fel de pamflet împotriva judaismului român, a dobândit de la
acesta o autoritate şi o încredere exagerată. Cum zice enigmaticul apolog biblic: „Din cel
tare a eşit dulceaţă".
,Lucrarea în chestiune este Istoria toleranţei religioase în România 3 , un păcat al
tinereţii, Ia care îl îndemnase pe autor Mesajul Tronului din 3 ianuarie 1868 şi răspunsurile
Senatului şi Camerei, unde se accentua toleranţa religioasă a românilor, cu referire la
chestia evreească. Hasdeu îşi propuse să dea o confirmare istorică a acestei toleranţe,
refutând astfel acuzările de intoleranţă ce se aruncau din Occident, pe tema dispoziţiunilor
privative ale art. 7 din Constituţie4 , şi mai ales în urma cunoscutelor persecuţiuni
administrative. El publică disertaţia întâi în Românul, apoi într-o traducere prescurtată, în
„La revue de la Roumanie", şi, în sfârşit, într-o broşură separată, ca o a doua ediţie
(Bucureşti, 1868), de unde vom reproduce toate pasagiile mai importante, transcriindu-le
după ortografia curentă. Şapte capitole are lucrarea, după introducere: I) Religia românului;
II) Protestanţii; Ill) Catolicismul; IV) Mahometismul; V) Armenii; VI) Lipovenii;
VII) iudaismul (primitiv, spaniol, polon) - cu un Epilog, pe care cititorul îl poate ghici de
mai înainte. Cu tot antisemitismul evident al operei, Hasdeu fu învinuit de Cezar Bolliac5 ,
în „Trompeta Carpaţilor" din 2 mai, că se pusese în serviciul lui Adolphe Cremieux7,
conducătorul Alianţei Israelite Universale8, deoarece sabia autorului avea două tăişuri:
dovedind toleranţa românilor faţă de judaism în cursul vremurilor, el arăta implicit şi
vechimea evreilor în Ţările Româneşti, adică tocmai ceea ce contestau a priori
propovăduitorii măsurilor şi mişcărilor judeofobe. De aci şi un „nota-bene" la finele cărţii,
spre a spulbera neîntemeiate acuzări de filoevreism. Cât priveşte intenţia reală a lui Hasdeu,
490
o putem vedea din simpla lectură a capitolului despre iudaism, din care cităm tustreele
paragrafe:
§ 1. Judaismul primitiv
„Se pretinde, cum că împăratul Traian ar fi găsit deja în Dacia stabilimente de evrei,
încât d. Vaillant nu se sfieşte a explica numele târguşorului Adjud din Moldova prin
etimologia Ad-Judaeos, adică o colonie jidovească, uitând din zăpăceală că mai este încă un
Aiud în Transilvania, pe care sau ar trebui să-l ebraizăm şi pe acela, ori să le lăsăm în pace
pe amândouă; iar sasul Haner, mergând şi mai departe cu excentricitatea unei filologii rău
înţelese, deduce numele oraşului Tălmaci din cuvântul Talmud, uitând şi el ceva, şi anume
că Mişna, primul monument al talmudismului, este cu mult posterioară cuceririi Daciei.
Nu e mai puţin contrariu regulelor unei critici riguroase de a căuta memoria
judaismului primitiv în numeroasele localităţi foarte antice, cunoscute din vechime în gura
poporului român sub numele de Jidova, precum o cetate de lângă Câmpulung, un munte
lângă Zlatna, mai multe burguri transilvane, menţionate în documentele ungureşti sub
forma Sidovâr, satul Jidovştiţa dintr-un hrisov muntenesc din 1429, şi altele.
Derivaţiunea cea mai probabilă a tuturor acestor denumiri vine nu de la evrei, ci din
numele Suzidava, comun mai multor localităţi din epoca independenţei dacice, şi carele, din
cauza consonanţei între s şi z, trebuia naturalmente să se prescurteze cu timpul, de întâi în
Szidava şi apoi în Jidova.
Cu toate astea, noi nu voim a tăgădui existenţa israeliţilor pe ţărmu Dunării mai
înainte de cucerirea lui Traian, cu atât mai mult că nouă înşine ni se întâmplase a descoperi
în districtul Hotinului, cel mai nordic al Basarabiei, o monedă jidovească din zilele lui
Macabeu9 ; nu credem însă a fi posibil, sau cel puţin oportun, de a aprofunda, deocamdată,
mai cu seamă aci, întinderea şi norma situaţiunii evreilor în Dacia în acel period semi-
fabulos din istoria naţionalităţii noastre.
Prima menţiune pozitivă, sigură, lămurită despre contactul românilor cu judaismul,
ba încă numai peste Dunăre, adică în aşa-numita provincie a lui Aurelian, noi o găsim în
preţioasa relaţiune a rabinului Beniamin de Tudela, carele visitase fruntariile Macedoniei
înainte de anul 1170, lăsându-ne următorul curios pasagiu".
Şi Hasdeu dă aici o traducere inexactă a cunoscutului pasagiu, pe care are grija s-o mai
însoţească şi de un fel de comentar, destul de mali~os 10 ; şi cu asta îşi termină paragraful întâi
asuprajudaismului „primitiv", spre a trece apoi, după o lungă introducere, la:
§ 2. Iudaismul spaniol
„ ... Muntenia a fost în Orient principalul azil al evreilor spanioli, unde ei erau nevoiţi
a se opri cu voe sau fără voe, nemaiputând a trece înainte spre nord, fiindcă tocmai atunci
torturile cele mai oribile îi aşteptau în sălbatica Ungarie.
Un israelit veneţian, rabinul Lattes, posedă în limba ebraică un preţios manuscript
despre istoria judaismului spaniol din Imperiul Otoman, compus în anul 1523, pe insula
Candia, de către un Elias Capsali.
Această operă ar putea, negreşit, să arunce o mare lumină asupra imigraţiunii
evreeşti în Ţara Românească în secole XV şi XVI.
Ceea ce vom spune însă deocamdată noi din parte-ne, chiar mai înainte de a
cunoaşte câtuşi de puţin manuscriptul în chestiune, este profunda convicţiune că el ar veni a
491
confirma în modul cel mai strălucit faptul toleranţei religioase, ce a gustat-o totdeauna în
Muntenia acea specie de jidovi, pe cari străbunii noştri, în consideraţiunea venirii lor din
Occident şi a uzului tradiţional al limbii spaniole, îi distingeau de toţi ceilalţi israeliţi prin
epitetul de «frânci».
Ne va ajunge a constata aci numai atâta, că pe la 1573, sub vodă Alexandru Mircea,
un evreu spaniol, fără a se boteza şi fără a-şi schimba măcar numele, Şain fiul lui Iosif,
cunoscând bine limba slavonă, reuşi a se ridica până la treapta de unul dintre secretarii
domneşti; ceea ce, desigur, nu se va găsi nicăiri în istoria Franciei sau a Angliei, unde
jidovii erau atunci legalmente consideraţi ca nişte dobitoace necuvântătoare: «Comme Ies
animaux»".
Urmează descrierea lui N. Bălcescu din „Revista Română" (1861, p. 283-284),
asupra masacrului creditorilor evrei sub Mihai Viteazul, fapt pe care l-am studiat în altă
parte pe larg 11 , apoi continuă:
„La începutul secolului XVIII, sub Ştefan Cantacuzino, cronicile ne mai povestesc
încă un act de cruzime contra evreilor, tot în Bucureşti, dărâmându-se sinagoga lor din
ordinea lui însuşi vodă.
Dar naţiunea nu poate fi responsabilă de absurditatea individuală a unui principe
absolut, pe care aceleaşi cronice îl zugrăvesc în următorul mod".
Hasdeu reproduce aci descrierea extorsiunilor voevodului după Magazinul istoric
pentru Dacia, t. V, p. 179, la care citat mai adaugă: „Ei bine, hahamii avură atunci cel puţin
mângâerea de a suferi de împreună cu episcopii"!
„Din Ţara Românească frâncii se încercară cu timpul de a se răspândi şi dincolo de
Milcov, de unde însă ştia să-i respingă sistematic, prin o concurenţă comercială
frauduloasă, dacă nu chiar prin calomnie, rivalitatea evreilor poloni, despre cari va fi locul
şi rândul de a vorbi mai la vale.
Colonelul rusesc Andrei Maier, carele vizitase România pe la 1790, după ce zice că
cărţile bisericeşti ale frâncilor din Iaşi sunt scrise în limba spaniolă cu litere ebraice, mai
adaugă apoi: «după opiniunea tuturora aceşti jidovi sunt mai oneşti decât acei din Polonia».
Astăzi nu există în toată Moldova un singur evreu spaniol, deşi nu i-a gonit de acolo
netoleranţa religioasă a românilor, ci numai şi numai persecuţiunea mercantilă din partea
israeliţilor leşeşti.
Afară de un grad oarecare mai desvoltat de onestitate, frâncii se deosebesc de ceilalţi
jidovi prin o doză mai mică de fanatism, ţinându-se de preferinţă de legea lui Moise
propriu-zisă, adică de învăţătura Vechiului Testament, decât de ciudatele comentarii ale
Talmudului.
Dovada cea mai pozitivă în această privinţă este că tocmai din sânul evreilor spanioli
din Ţara Românească a eşit unica sectă israelită care formează o doctrină intermediară între
mozaism şi creştinism, ba încă se poate zice că se împacă mai lesne cu Evangheliul decât cu
Biblia.
Iacob Iosif Frank, sau mai bine zis Frâncul, se născu în Ţara Românească pe la 1728".
Autorul face, cu acest prilej, panegiricul acestui „Luther al judaismului", aşa de
persecutat de ,jidovii din Polonia" - şi trece astfel la:
§ 3. Judaismul polon
„Precum Ţara Românească dete ospitalitate evreilor spanioli, tot aşa Moldova primi
în sânu-i pe acei poloni, numiţi vulgarmente lehi.
492
Afară de unele diferenţe teologice, jidovii din Polonia diferesc totdeauna, într-un
mod foarte pronunţat,
de coreligionarii lor din Spania, atât în privinţa fizică prin un exterior
aşa-zicând abastardit, despoiat cu totul de acea expresivitate orientală ce distinge de la
prima vedere figura unui frânc, precum şi în privinţa filologică prin uzul unui jargon
german foarte corupt; ceea ce face naturalmente, că evreul polon şi acel spaniol nu sunt în
stare nu numai de a simpatiza, ci nici măcar de a se înţelege unul pe altul.
În secolul XV, puţin timp după fundarea Moldovei, israeliţii leşeşti începură deja a
se arăta din când în când dincolo de Milcov, desfătându-se, ca şi astăzi, mai cu seamă în
acele ramure comerciale, pentru cari se cere mai puţină muncă şi mai puţină pudoare,
rezultând totdeodată un mai bun câştig ... "
Hasdeu citează scrisoarea principelui Alexandru al Lituaniei 12 către Ştefan cel Mare,
spre a arăta că evreii se îndeletniceau cu comerţul de robi şi în Moldova.
„În secolul al XVI, toleranţa religioasă a moldovenilor pentru jidovii din Polonia
merse mai departe decum o poate permite raţiunea de Stat chiar în zilele noastre.
Astfel, pe la anul 1540, cronicarul leşesc Martin Bielski povesteşte cum că evreii se
apucară a converti pe mai mulţi poloni spre judaism, executând asupră-le ceremonialul
circumciziunii şi apoi trimiţându-i deja catechizaţi în Moldova, unde aceşti creştini jidoviţi
găsiau un refugiu contra persecuţiunii clerului catolic.
O toleranţă religioasă până la un asemenea punct - este un abuz sau o nebunie de
toleranţă!!!
Cu toate astea, în 1578, domnul Petru cel Şchiop 13 decretează deodată alungarea
jidovilor poloni din Moldova„.
Decretul lui Petru cel Şchiop nu putea să dureze mult.
În secolul XVII, evrei leşeşti începură din nou a năvăli de peste Nistru, mai ales din
cauza grozavelor torture la cari îi supuneau cazacii zaporojeni, emancipaţi de sub jugul
Poloniei şi setoşi de a-şi răzbuna pentru toate câte suferiseră mai înainte, ca ţărani, din
partea jidovilor arendaşi.
Archidiaconul arab Paul de Aleppo, carele petrecu în România în timpul lui Matei
Basarab, zice între altele:
«Evreul Iankel, refugit (!) acum în Moldova, ne-a spus foarte multe lucruri despre
barbaria hatmanului căzăcesc contra jidovilor>>.
Găsitu-s-a oare pe atunci vreun evreu ca să povestească altora barbaria românilor?
Nu.
În secolul XVIII, sub dominaţiunea fanarioţilor, ne întâmpină în cronica greco-
moldovenească a lui Amiras un fapt, prin care noi am putea încheia această lungă galerie de
probe.
Locuitorii satului Oniţcani, în Basarabia, acuzară patru evrei de a fi omorât copilul
unui român «din porunca hahamului».
De aci n-a urmat nici o turburare, nici o violenţă, nici o vendetă din partea
poporului.
Cei inculpaţi au fost trimişi dinaintea lui vodă la Iaşi, iată totul!
Mihai Racoviţă, care domnia atunci, deşi îi credea vinovaţi în realitate, totuşi nu
socoti cuviincios de a da o sentinţă pripită, ci <lin contra, organiză un fel de tribunal, la care
luă parte toată poporaţiunea israelită din Capitală.
«Vodă - zice cronicarul - făcut-a divan şi-a chemat pe toţi jidovii din Iaşi, şi turcii,
şi pe toţi boerii, cu mare cu mic».
493
În faţa acestui majestuos sanhedrin, compus din creştm1, din musulmani şi din
talmudişti, cei acuzaţi au fost supuşi interogatoriului, şi înşişi israeliţii au pronunţat
verdictul, zicând lui vodă: «cum au făcut, să-şi ia plată ... »"
Nimic din toate acestea nu corespunde adevărului istoric. Acuzarea falşă de omor
ritual, căreia, din necesităţile financiare ale lui vodă, evreii din Moldova trebuiau să-i cadă
victime, s-a terminat în realitate, după ce Mihai Racoviţă reuşi să stoarcă banii, cu mazilirea
şi aruncarea lui într-o temniţă de pe Bosfor. Asta rezultă şi din documentele cunoscute şi de
Hasdeu. El n-a scos însă din cronica lui Al. Amiras, de pildă, decât ceea ce se preia mai
uşor la o denaturare a faptelor, pentru susţinerea tezei sale • Patima antisemită îi întunecase
14
vederea cu desăvârşire, şi astfel eruditul cercetător din Archiva istorică a României căzu în
absurd şi în ridicol. Astfel a putut el emite teoria ditirambică a judaismului spaniol, în
dauna celui polon, făcând şi din şarlatanul podolian Iankel Leibovici, fiindcă s-a poreclit
Frank, un descendent al isgoniţilor din Peninsula Iberică! Tot cum judaizase pe pisarul lui
Alexandru al Ii-lea, care e semnat Şain sin Iosifov într-un hrisov din 1575, întrucât
numele-i părea evreesc: Isaia, fiul lui Iosif, cum avea să vadă Psanter şi falsificatorul
Meghilei de la Roman. De fapt, criteriul onomastic e cel mai înşelător; el e imposibil, mai
cu seamă într-o epocă când numele biblice erau curente la români, în timp ce evreii se
puteau chema, ca mai târziu, Drăgan şi Şerban, sau Cerbul şi Ursul (ulterior: Herşcu şi
Bercu, pentru Hirsch şi Băr). Dar în Istoria toleranţei religioase nu ne interesează,
deocamdată, ideile autorului, ci textele întrunite de dânsul sub formă de cronică. Acestor
citate tendenţioase, de polemică antisemită, li datorăm însă încercările de istoriografie
judeo-română, cu scop apologetic. O ironie a soartei, fatalitatea unei cărţi„.
Bucureşti, Institutul de Istorie Evreo-Român, 1933, p. 36-41.
NOTE
I. B.P. Hasdeu (1838-1907). (L.B.)

2. Saniei Marcus (1843-1906), negustor, cunoscător şi cercetător al literaturii iudaice: colectionar al textelor şi
cărţilor de iudaistică. (L.B.)
3. Istoria toleranţei religioase în România, Ed. I, probabil Bucureşti, 1866. Ed. II revăzutll şi adăugitll,
Bucureşti, 1868. (L.B.)
4. Referirea se face la Constituţiunea Romdniei, promulgată de Măria Sa Principele Domnitor la 30 iunie 1866.
Articolul 7 stipula: „doar strainii de rit creştin pot obtine calitatea de român". (L.B.)
5. Cezar Bolliac (1813-1881), scriitor. (L.B.)
6. „Trompeta CarpaJilor", Bucureşti, 1865-1877. Conducător Cezar Bolliac. (L.B.)
7. Isaac Adolphe Cremieux (1796-1880), om politic, jurist, avocat. Din 1864, preşedinte al Aliantei Israelite
Universale. În 1866 vine în Bucureşti. Pledează în Parlament pentru drepturile evreilor. (L.B.)
8. Alianta Israelită Universală (AIU) a fost fondată la 17 mai 1860, cu sediul în Franta. Scopul ei a fost apărarea
intereselor evreieşti împotriva discriminărilor; şcolarizarea, lupta pentru emancipare, cultivarea spiritului
de solidaritate. (L.B.)
9. În legătură cu această descoperire, vezi !MER, I, ed. a II-a, p. 161, doc. II, A, nota I. (L.B.)
10. Textul din Hasdeu: „Dencolo de râul Sperchio se începe Valachia, ai cării locuitori aşezati pe munti, îşi dau
numele de valachi [... ] Ei nu se pre tin de legea creştinească, dau copiilor nume ebraice şi numesc pe evrei
frati. ceia ce îndeamnă pe unii de a le atribui o origină israelită. Când apucă pe unii jidovi, îl despoiă, dar
nu-l ucidi, precum sunt deprinşi a ucide pe greci".
Concluzia lui Hasdeu: consideră o glumeata absurditate de a zice că românii se trag din israeliti
pentru că dau copiilor nume luate din Vechiul Testament; ceea ce considera Hasdeu totuşi relevant este
494
„strălucita mărturie a naivului rabin despre extrema tolerantă a străbunilor noştri pentru religiunea
evreilor. Tudela atestă cum ca străbunii românilor, ducând o viată pe jumătate sălbatică în munţi, acordau
până şi evreilor acest dulce epitet de frate". (L.B.)
11. Textul din Hasdeu: „Sub Mihai cel Viteazu, ce e drept, s-a întâmplat şi în Muntenia, anume în Bucureşti, o
mică mişcare antiisraelită; ascultaţi înse amu o descriere a nemuritorului Bălcescu:
«Porunca domnească eşise ca toţi turcii ce se aflau în Bucureşti să se adune la casa vistierului
Danu spre a li se căuta şi refui datoriele. Îndată ce turcii se grămădiră în acea curte, Mihai cu boierii sei
eşi denaintea ostaşilor şi a poporului, setos de răzbunare, ridică steagul libertăţii şi poruncind să se
încungiore curtea, puse de patru părţi de deteră foc casei unde erau turcii adunaţi şi-i împuşcară cu
tunurile, cu cari îngrijise mai de nainte a încongiura curtea şi casa. Pe lângă turci, câţiva evrei fură
măcelăriţi. Aceasta nu izvorî dintr-o netolerantă. dar, căci evreii, atunci în mare favor pe lângă turci şi
sultan, se împreunau cu aceştia ca să prade ţara şi să-i facă stricăciuni»". (L.B.)
12. Referirea se face la Alexandru, mare duce al lituaniei, rege al Poloniei (1501-1506), perioadă în care un evreu
a scăpat din robia tătărească o ,jupâneasă" din Lituania. Vezi IMER, I, doc. 21. (L.B.)
13. Referirea se face la actul adresat de Petre Schiopul, domnitorul Moldovei, la 8 ianuarie 1579, negustorilor
poloni prin care s-a interzis evreilor achiziţionarea de vite pe teritoriul Moldovei. Vezi IMER, I, doc. 64.
(L.B.)
14. Referirea se face la acuzarea evreilor că au comis un omor ritual la Oniţcani în anul 1726. În legătură cu aceste
evenimente, vezi relatarea în IMER, IUi, p. 52-54, doc. 74. V. şi studiul lui Lazăr Şăineanu despre
Calomnia luării sângelui, inclus în antologia de fată. (L.B.).
Dr. M.A. Halevy

MONOGRAFIA ISTORICĂ A TEMPLULUI CORAL
DIN BUCUREŞTI 0
(Fragmente )
lştoria Templului Coral

Primul Templu Coral din Bucureşti joacă un rol foarte însemnat în istoria evreilor
din România. În timpul când n-a existat o comunitate centrală în Bucureşti, comunitatea
Templului era pentru toţi oamenii culţi punctul culminant al judaismului bucureştean. Şi
după ce s-a format o comunitate unitară centrală, Templul Coral a rămas sanctuarul
principal al evreilor din Bucureşti. Sub actualul Comitet de conducere, cu d-l Micu S.
Zentler în frunte, Templul a fost renovat, conferinţe religioase-culturale au fost introduse, o
bibliotecă, un muzeu sinagogal şi o archivă istorică au fost înfiinţate. Graţie iniţiativelor şi
impulsurilor onoratului preşedinte Micu S. Zentler, Templul Coral promite a avea şi un
viitor strălucit. Deoarece prezentul şi viitorul se bazează pe trecutul unei instituţiuni,
înţelegem pe veneratul preşedinte că n-a avut linişte până ce n-a văzut terminată opera de
istorie a Templului. Tocmai în acest moment de criză materială şi morală, această istorie
trebue să devie un izvor al energiei religioase-culturale, o fântână a idealismului adevărat.
• Monografia istorică a Templului Coral din Bucureşti elaborată de dr. M.A. Halevy a apărut în anul 1935,
însumând aproape 200 de pagini, cu multiple aneKe documentare şi reproduceri fotografice; studiul se constituie,
de fapt, într-o istorie cultural-spirituală a evreimii bucureştene din a doua jumătate a secolului al XIX-iea,
începutul secolului XX. Întrucât spaţiul nu permite reproducerea lucrării în totalitatea ei, am selectat fragmentele
referitoare la evenimentele relevante pentru conteKtul istoric în care a apărut Templul Coral, pentru funcţia pe care
acest templu a avut-o în istoria evreilor bucureşteni. Dar, pentru a avea o imagine despre bogăţia tematică a
lucrării, reproducem în aned sumarul ei. (L.B.)
495
Enoriaşii Templului, coreligionarii din Bucureşti şi din întreaga ţară se pot bucura că
avem marea şansă că această istorie a Templului este o creaţiune a tânărului şi renumitului
maestru rabin dr. M.A. Halevy. Autorul acestei cărţi, care poartă multă grijă şi de estetica
operei, întrebuinţează, cu toată competenţa specialistului, metodele vechi şi modeme în
cercetarea izvoarelor, în tratarea fenomenelor şi în fixarea evenimentelor şi a învăţăturilor
în istoria interesantului trecut al Templului. Sunt sigur că această carte va ocupa un loc de
frunte în istoria evreilor din România. Am fenna speranţă că nu numai membrii Templului
Coral, ci toţi evreii iubitori de judaism vor aprecia această carte monumentală.
Rabin Şef
Dr. I. NIEMIROWER
Introducere
Bătrânii noştri au zis: ;'11/1111;'1 11.l im' ;'11/1111.l;'l 7l1l ,,Mai mare decât autorul însuşi e acela
care-i dă prilejul să-şi înfăptuiască opera". Deci, iniţiatorului şi dătătorului de generos
îndemn i se cuvine toată lauda şi cea dintâi recunoştinţă. I-o putem exprima aci d-lui
preşedinte Micu S. Zentler cu întreaga noastră gratitudine, pentru iniţiativa d-sale care ne-a
oferit posibilitatea de a adăoga o lucrare de o deosebită valoare, pentru noi, la seria
cercetărilor noastre despre Comunităţile evreilor din capitalele Ţărilor Româneşti. Această
monografie nu este, dar, o încercare ca oricare alta din acele făurite de noi, ori de alţi
istorici ai unor aşezăminte similare de la noi ori de aiurea.
Templul Coral din Bucureşti are un trecut eroic de peste trei pătrare de veac, trecut
glorios cu momente de epopee, ale cărui anale nu o dată au constituit însăşi cronica
judaismului român. Căci, fiind o instituţiune reprezentativă şi tutelară a evreimei din
Capitala ţării, sanctuarul acesta central a trebuit să-şi lege numele şi renumele de
evenimentele de seamă din istoria populaţiunii evreeşti în România, de Ia 1857 şi până
astăzi.
Sarcina alcătuirii unei asemenea lucrări monografice a fost însă pentru noi nespus de
grea, mai ales în condiţiunile technice în care eram adeseori nevoiţi s-o elaborăm. În
istoriografie, ca şi în alte discipline, fiecare din părţile componente ale unui atare subiect
trebue să fie în prealabil studiată ca un obiect aparte. Din materialele cercetărilor de detaliu
se construesc apoi operele de un caracter mai amplu. Dar, afară de unele rare excepţiuni°,
multiplele societăţi şi aşezăminte de la noi nu şi-au găsit încă cronicarii doriţi, cari să
înlesnească prin descrieri serioase munca istoricului colectiv. Apoi, archivele au fost multă
vreme - şi în multe locuri mai sunt şi acuma - socotite ca nişte lucruri fără rost actual. Şi
chiar acolo unde o bună gospodărie are grija şi de o păstrare demnă a hârtiilor vechi,
consultarea acestora e câteodată aproape cu neputinţă, din cauza lipsei de catalogare
metodică. Abia de o dată foarte recentă i-e dat archivei Templului Coral să aibă parte de o
organizare mai confonnă cu cerinţele modeme. Ceea ce s-a pierdut însă nu mai poate fi
regăsit uşor; şi zădarnic am căutat de atâtea ori, printr-o asiduă şi multilaterală publicitate,
să aflăm măcar de existenţa unor anumite foi volante sau broşuri, tipărite şi răspândite pe
vremuri în sute sau chiar mii de exemplare, ca de pildă „Regulamentul interior" din 1877,
' Bunlloară, monografia lui Emil Critzman, Şcoala „/. şi C. LObe/", a d-nei Elena B. Kanner, Şcoala „F. şi R.
Făcşăneanu" etc.
496
cele dintâi dări de seamă anuale etc. Ce să mai vorbim de acte originale, de dosare cu piese
unice?
Aceste lacune ale documentării, pe care le constată cercetătorul de astăzi, nu datează
însă de eri, nici de alaltăeri. Regretatul dr. M. Beck le simţise îndeajuns când alcătui, în 1892,
la jubileul de 25 de ani de la inaugurarea Templului Coral, cea dintâi a lui schiţă istorică
(tipărită concomitent în „Revista israelită"), şi repetă experienţa în 1906, cu ocazia publicării
unei broşuri suplimentare, pentru Expoziţia jubiliară din acel an, când şi comunităţile din
Brăila, Galaţi, Iaşi, Ploeşti etc., imitară exemplul enoriei centrale din Capitală.
Totuşi, munca noastră s-a bucurat de o recoltă de materie extrem de abundentă.
Când acum aproape trei ani de zile, d-l Micu S. Zentler ne-a cerut să alcătuim un cadru pur
istoric pentru o monografie descriptivă a Templului Coral - lucrare încredinţată pe atunci
publicistului Saniei Grosman - a noastră luare-aminte era deja atrasă asupra cantităţii
enorme de material documentar inedit, care, în ciuda lipsurilor amintite, avea să fie cercetat.
Spre regretul nostru, distinsul ziarist a căzut bolnav în toiul lucrului său; iar din motive
temeinice de metodă, am crezut necesar să întreprindem o lucrare cu totul nouă, personală
şi absolut independentă de a confratelui. Aşadar, am consultat întreaga archivă a Templului
şi alte colecţiuni de dosare, precum şi un număr considerabil de cărţi şi felurite publicaţiuni,
ziare şi reviste, aflătoare prin biblioteci publice şi particulare, la Academia Română sau
numai în posesiunea noastră. Din cele peste zece mii de notiţe, formate în decursul a doi ani
de cercetări continue, a rezultat un manuscris de câteva ori mai cuprinzător decât acela care
urma să fie dat la tipar. Împrejurările ne-au obligat să reducem dimensiunile operei. Pe
alocuri am comprimat materia, iar în alte părţi am suprimat unele capitole pe de-a întregul.
Eram conduşi, în această privinţă, de criterii impuse de metoda ştiinţifică şi de principiul
unităţii redacţionale.
În primul rând, ne-am străduit să accentuăm momentul de interes general,
comunitar, lăsând adică toate consideraţiunile de alt ordin pe cel de-al doilea plan. Totuşi,
am fi dorit şi noi - şi de fapt eram hotărâţi până în ultima clipă - să alăturăm expunerii
istorice o serie de mici monografii, în felul lor, despre diversele aşezăminte care odinioară
erau sub oblăduirea Templului Coral, iar astăzi se află sub aceea a Comunităţii Evreilor din
Bucureşti; am fi vrut să dăm cel puţin câteva din vastele şi interesantele repertorii statistice,
spre exemplu: a) Listele de enoriaşi-proprietari, de la data inaugurării sfântului lăcaş (cu
toate modificările intervenite până astăzi, în ceea ce priveşte proprietatea jeţurilor
respective); b) Memorialul tuturor decedaţilor pomeniţi de sărbători, cu unele date
biografice şi ziua morţii lor, după calendarul ebraic şi cel civil; c) Repertoriul fondurilor
nominale şi al celorlalte ofrande mai importante, cu arătarea valorilor şi a istoricului lor;
d) Lista - în frunte cu suveranul ţării, M.S. Regele Carol al Ii-lea - a donaţiunilor oferite cu
prilejul lucrărilor de renovare a sanctuarului şi al întemeierii bibliotecii, muzeului şi
archivei istorice; e) Cronica efemeridelor, a evenimentelor mai puţin însemnate, a
festivităţilor şi a recepţiunilor, începând cu vizitatorii iluştri din primii ani: Adolphe
Cremieux şi Sir Moses Montefiore 1, până la cei din ultimul timp: baronul Maurice de
Rotschild şi lordul H. Melchett. Nici aceste migăloase şi utile lucrări n-au putut intra în
compunerea acestei cărţi. Ele merită să fie date la iveală într-o altă publicaţiune, mai mult
descriptivă decât istorică propriu-zisă, după cum şi acele capitole în care am tratat despre
anumite manifestări sociale, religioase şi culturale din epoca post-belică, vor fi şi ele
tipărite cu timpul într-o culegere deosebită, r~feritoare la obştea evreească în genere.
Cât despre materialul documentar, pe care aveam să-l publicăm aci fie intercalat în
cursul expunerii, fie ca piese justificative la „Anexe", am trebuit să alegem din mulţimea
497
actelor şi a textelor tiparnice, numai ceea ce ni s-a părut că ar prezenta un interes mai
considerabil; restul a fost utilizat şi menţionat îndeobşte. Din pluralitatea statutelor şi a
regulamentelor, am oferit pe acelea în care s-au fixat caracterele unor momente decisive din
evoluţia Templului Coral: 1857 şi 1892; din nesfârşita acţiune în vederea reconstituirii
comunităţii generale din Capitală, am ales iarăşi numai câteva acte exemplificatorii. În toate
cazurile, am căutat să lipsim mai curând monografia de unele date complimentare, fie şi de
oarecare importanţă, dar în acelaşi timp şi de natură polemică, decât să dăm loc la eventuale
şi inoportune discuţiuni. Asemenea documente, în categoria cărora intră şi o mărturie
inedită şi necunoscută a evenimentelor din anii 1859-1864, de unii adversari ai rabinului
M.L. Malbim, şi relatarea şi mai însemnată a faptelor din preajma târnosirii Templului
Coral (1866-1867), de către primul său predicator Antoine Levy etc.; toate acestea aparţin
istoriei politice şi nu celei culturale, adică cu rost spiritual şi religios, cum este şi trebue
înţeleasă lucrarea de faţă.
Dar, în limitele juste ce ne-au fost indicate, ori pe care ni le-am stabilit noi înşine, ne
vom fi achitat oare cum se cuvenea? Cititorii atentivi vor aprecia desigur meritele şi
demeritele cărţii noastre, care trebue înainte de toate să fie studiată. Ne luăm totuşi
libertatea de a-i preveni, ca şi clasicul gânditor al Franţei, cu o convingere ce-i drept
subiectivă, dar animată şi de puterea muncii reale, care nu se poate să nu fie recunoscută în
cele din urmă:
Ceci est un livre de bonne foi!
Dr. M.A. HALEVY

Directorul Institutului de Istorie Evreo-Română
Conservatorul Bibliotecii, Muzeului şi Archivei
Istorice a Templului Coral din Bucureşti
PARTEA I-A
Cap.I
Originile Templului Coral. lniţititiva
Reforma estetică a cultului mozaic, preconizată de Moses Mendelssohn şi discipolii

săi încă din secolul al XVIII-iea, n-a fost şi nici n-a putut fi un simplu capriciu de novatori
în ale religiei, ci unul din înaltele postulate de existenţă demnă, pentru judaismul rechemat
la viaţa liberă, corolar al emancipării spirituale a evreilor îndeobşte. Căci era nouă,
inaugurată la 1789 de Revoluţia franceză2 , nu trebuia înţeleasă numai ca o introducere în
Cetatea modernă a celor închişi de atâta amar de vreme în ghetto. Emanciparea, ca act de
supremă dreptate istorică, nu se reducea la recunoaşterea elementarei capacităţi cetăţeneşti
a evreului ca individ. Colectivitatea, adică judaismul, comunitatea evreească ca entitate
spirituală ori religioasă, încerca şi dânsa totodată nevoia imperioasă de libertate socială,
printr-o afirmare a drepturilor sale, ca atare.
Erau şi unii cari puneau momentul etnic înaintea celui personal; alţii, cari
condiţionau chiar pe acesta din urmă de cel dintâi. Astfel a fost oarecum punctul de vedere
ştiinţific al nemuritorului Leopold Zunz 3 . Nestorul studiilor judaice şi-l desvoltă cu o
neegalată măestrie, acum o sută de ani şi mai bine, în faimoasa precuvântare Ia opera sa
498
monumentală: Die gottesdienstliche Vortriige der Juden, historisch entwickelt4; şi de aceea
el cerea, ca o necesitate de viaţă publică, şi emanciparea interioară proprie, cultivarea
disciplinelor evreeşti şi modernizarea cultului - nu reforma nimicitoare de rituri şi datini, ci
tocmai respectul unei tradiţii milenare, printr-o aşezare liturgică mai conformă spiritului
european. O dată cu căderea zidurilor din jurul ghetto-ului, la sunetul miraculos al trâmbiţei
liberatoare, sinagoga avea să-şi arunce şi dânsa vălul robiei medievale.
Dr. Iuliu Barasch

Acela, căruia i-a fost dat să fie la noi crainicul acestei deşteptări culturale,
meritându-şi astfel supranumele de „Mendelssohn al judaismului român", n-a fost altul
decât ilustrul dr. Iuliu Barasch 5 •
Discipol, coleg şi emul al marilor dascăli din clasica epocă a Hascalei, el nu era
numai savantul medic şi naturalist, eruditul profesor şi vulgarizator al ştiinţelor, filantropul
activ pe atâtea tărâmuri sociale. Pentru evreimea din România, el mai este şi
propovăduitorul emancipării sufleteşti, campionul care-i ducea lupta sfântă şi grea pentru
dreptate, călăuza care-i lumina calea între popoare cu facla învăţăturii străbune. Aşa dar
concepuse el, chiar de la începutul activităţii sale în ţară, modernizarea cultului sinagogal,
ca un mijloc eficace pentru ridicarea prestigiului religiunii mozaice, atât în ochii evreilor
înşişi, cât şi faţă de concetăţenii lor de altă origine şi lege, şi mai ales în ochii cârmuirii.
Martor ocular şi obiectiv al împrejurărilor de pe la mijlocul veacului trecut, Barasch
ne prezintă în descrierile sale fugitive 6 tabloul fidel, dar lugubru, al situaţiunii din
comunităţile retrograde şi obscurantiste de pe-atunci. Dar el prescria în acelaşi timp şi
remediile. Şi nu o dată se pronunţă în cuvinte calde pentru reforma estetică a vieţii
religioase, prin introducerea ordinei solemne în oficierea rugăciunilor, prin stilizarea
muzicii sinagogale, prin orânduirea predicării într-o limbă modernă. Cine, însă, ar fi putut
cuteza să întreprindă, în Bucureştii de odinioară, asemenea schimbări temerare? Un început
de modernizare, încercat timid către 1852, o dată cu deschiderea Şcoalei Israeliţilor
Pământeni, eşua în modul cel mai penibil: predicatorul nou instalat, Israel Pick, neînţeles de
nimeni şi părăsit de toţi, îşi află refugiul din ghiarele mizeriei în braţele sirenei misionare,
şi, nedându-se înapoi nici de la ultima ticăloşie de renegat, publică chiar un pamflet ignobil
împotriva judaismului7 • Scandalul acesta nemaipomenit avea să amâne pentru câţiva ani
oportunitatea reformei lui Barasch; dar ideia avusese darul ca să şi-o însuşească un bărbat
inimos, cu dare de mână şi de mare ispravă, anume /sac Leib Weinberg.
Isac Leib Weinberg

Weinberg era unul din conducătorii obştii evreilor pământeni lehi, adică de rit
8
polonez (spre deosebire de cei spanioli). El nu era un om cu multă carte, dar era inteligent
şi, spre cinstea sa, căuta să se instruiască mereu, singur, în literatura judaică a timpului,
găsind astfel în gazetele epocii, şi mai cu seamă în „Allgemeine Zeitung des Judenthurns" ,
9
introdusă la noi de Barasch, destule elemente de informaţie şi documentare asupra

mişcărilor spirituale evreeşti din străinătate.
Fire entuziastă, desinteresat şi perseverent la treabă, el îşi asuma, cu o admirabilă
sinceritate, rolul ingrat de modernizator al comunităţii bucureştene. Şcoala, pe care am
pomenit-o mai sus, cea dintâi şcoală evreească modernă din România, îi datora lui, dacă nu
şi înfăptuirea - care avu loc pe cale oficială, printr-un ofis domnesc - cel puţin iniţiativa,
499
cât şiorganizarea ei de mai târziu. Strădaniile repetate de a pune ordine şi disciplină în
instituţiunile obşteşti, numirea unui rabin-predicator din apus, care să îngrijească, prin
atribuţia lui de director al şcolii, şi de educaţia tineretului în genere; înlăturarea metodelor
despotice din conducerea comunităţii, care unnăreau şi pedepsea cu bătaia în public, cu
închisoarea poliţienească, ba şi cu izgonirea din Capitală sau chiar din ţară, pe cel ce-şi
pennitea să calce vreo poruncă rituală sau se întâmpla mai curând să nu fie pe placul
starostelui, capul evreimii învestit de stăpânire; toate aceste încercări de îndulcire şi de
îndreptare a moravurilor, Weinberg le-a întreprins, câteodată cu succes, adeseori cu
inevitabile decepţiuni, totdeauna însă cu avântul şi cu buna credinţă a celui ce luptă din
adâncă convingere pentru o cauză mare şi dreaptă. Cu timpul, el îşi dete seamă că toate
opil)tirile sale generoase vor rămânea zădarnice, până ce nu-şi va fixa în altă parte, undeva
într-un loc inatacabil, pârghia refonnatoare: ca şi Archimede, îi trebuia un punct de sprijin
în afară de comunitatea ostilă, pentru ca s-o detennine pe aceasta să ia calea propăşirii.
Nu-şi pierdea curajul niciodată şi aştepta în tăcere ivirea vreunui moment favorabil
realizării idealului său, concretizat apoi de evenimentele ulterioare: un templu modem.
Evenimentele de la 1856-1857
Prilejul istoric se oferi la 1856, când se punea, pentru cea dintâiaşi dată în
Principate, întreaga problemă a emancipării judaismului.
Revoluţiile naţionale de Ia 1848, din Muntenia şi Moldova, au reabilitat în principiu
pe evreu din starea de incapacitate civică, la care-l coborâse Regulamentul Organic, impus
românilor. de străinul ocupant 10 • „Proclamaţia de la Islaz", redactată de Ioan Heliade
Rădulescu, ceru textual prin punctul 21: „Emanciparea israeliţilor şi încuviinţarea
drepturilor politice la toţi compatrioţii de altă credinţă", iar Mihail Kogălniceanu,
adevăratul cap al mişcării de dincolo de Milcov, reclamă şi dânsul „emanciparea
izrailiţilor", la punctul 27 din manifestul publicat în a sa broşură devenită celebră: Dorinţele
partidei naţionale în Moldova (laşi, 1848) 11 • Veni apoi, după Războiul din Crimeea,
Congresul de la Paris din 1856, spre a sancţiona voinţa poporului român. Se numi o
comisiune a Puterilor garante, care avea să cerceteze bazele viitoarei aşezări constituţionale,
prin consultarea Divanurilor ad hoc. Evreimea se adresă întâi ţării însăşi ca să-i consacre, în
faptă, emanciparea făgăduită solemn de revoluţia naţională 12 • Iar mai târziu, în primăvara
anului 1857, când sosiseră în Bucureşti comisarii Puterilor, Barasch organiză, împreună cu
notabilii ambelor obştii, o acţiune multilaterală şi de un imens efect moral. Se compuse deci
o rugăciune impresionantă, „Ruga israiltenilor pentru români", care şi fu recitată sâmbăta
în sinagogile Capitalei, dar care era mai mult o profesiune de credinţă politică 13 , crainicul
îndemnându-şi coreligionarii să aibă încredere în viitor şi, în aşteptare, să-şi mai justifice
cererile îndreptăţite şi prin opere de folos obştesc. Să dovedească lumii că merită drepturile.
De fapt, rugăciunea era menită poate să trezească tot interesul evreilor pentru cauza lor.
Până la restabilirea nădăjduită în Sion - Barasch a fost un antemergător al sionismului, ca şi
al naţionalismului judaic - evreii, cetăţeni ai ţărilor în care locuesc, au datoria de a-şi
manifesta cu demnitate virtuţile devotamentului civic, acolo unde prezentul îi află. Se
cereau deci sacrificii publice, demonstrative, iar ca început, un exemplu se cita: întemeerea
unui mare aşezământ de asistenţă socială, cu totul nou în aceste părţi, anume un spital de
copii - idee realizată mai târziu numai de iniţiatorul ei.
Concomitent, unnau şi alte intervenţiuni. O serie de adrese fură prezentate de
delegaţiuni anume constituite şi în care avea un cuvânt hotărâtor şi un alt partizan înflăcărat
500
al modernizării: Isaia Sabetay 14 • Petiţiile, redactate în limbile română, franceză, germană şi
ebraică, şi acoperite cu semnăturile membrilor ambelor obştii din Capitală, au fost citite, în
audienţe deosebite, prinţului caimacam al Munteniei, Grigore Ghica 15 , comisarilor puterii
suzerane şi celor garante, cât şi consulilor, de către însuşi Barasch, motorul acţiunii
desfăşurate. Autorul şi animatorul iniţial al acesteia era însă altul, un tânăr evreu străin, sol
al Franţei liberale, un erou şi martir al ideilor umanitariste, al cărui nume va fi săpat cu
literă de aur în analele judaismului.
Cap. II
Comunitatea cultului israelit modern
Armand Uvy 16 , ziarist plin de talentat elan, nu era un intrus, nici necunoscut nu era
în afacerile ţării. La Paris, s-a împrietenit înainte cu junimea revoluţionară, exilată din
Principate, îndeosebi cu C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu 17 , devenind astfel un aprig şi util
apărător al năzuinţelor naţionale româneşti. Iar în 1857, când Europa avea să Ie
consfinţească şi când ajutorul său era mai simţit, el veni în Bucureşti să-şi dea, Ia faţa
locului, contribuţia-i generoasă întru îndeplinirea lor şi în ceea ce privea pe evrei, căci, în a
sa minte luminată, interesele de emancipare ale coreligionarilor săi erau comune, se
identificau cu ale naţiunii dominante.
„ Israelitul Român ,„
Armand Uvy a fost acela căruia [i] se datorea în primul rând iniţiativa culturală de
mare răsunet, ce s-a luat atunci în Bucureşti de către l.L. Weinberg şi Aron Ascher (ca
directori) şi cu participarea lui Barasch (ca redactor mai mult anonim): publicarea unui
hebdomadar bilinguu, cu aceleaşi articole şi ştiri în limbile română şi franceză, cum apăreau
de altfel şi alte ziare, un organ de înfrăţire cetăţenească, de lămurire şi informare justă a
opiniei publice de aci şi din străinătate, despre situaţiunea reală şi adevăratele nevoi ale
judaismului din Principatele Danubiene. „Israelitul Român", titlu sugestiv ca un program,
s-a numit cel dintâi periodic evreesc din Ţara Românească, cel dintâi tipărit de evrei în
româneşte (no. l a apărut cu data de 22/111-3/IV.1857). De o deosebită valoare literară a
publicaţiunii nu poate fi vorba - aproape toate articolele fiind întocmite într-un stil
declamatoriu de tribunul parizian şi traduse apoi servil, de el însuşi sau de colaboratori, în
limba compozită a presei bucureştene contemporană. Fondul însă, adică conţinutul
ideologic, este din contra de o noutate interesantă şi originală. Într-un editorial din no. 6, se
vor scrie despre rostul emancipării lucruri de o permanentă actualitate, dar uimitoare pentru
acele vremuri: „Emanciparea israelită nu stă întru a libera individul, ci comunitatea; nu
întru a rupe legăturile dintre israeliţi, ci întru a face ca membrii comunităţii să ia parte Ia
toate beneficiile societăţii în mijlocul căr(ora) trăiesc. Iară noi suntem datori să ne silim a
face şi a îmbunătăţi toate instituţiile care leagă pe israeliţi între dânşii: şcoale israelite,
societăţi israelite de binefacere, spitaluri israelite ş.c.I. Şi mai cu seamă a ne ataşa de
sinagogă şi mai mult dacă se poate". ·
Aceste sentinţe lapidare vor alcătui, pentru noi, comentarul prealabil al unui
senzaţional articol, apărut înainte (la 5/17 aprilie) în „Israelitul Român", sub semnătura lui
'În legătură cu „Israelitul Român", vezi şi articolul lui S. Podoleanu în antologia de fală. (L.B.)
501
Weinberg. II vom reproduce în întregime, căci el constitue introducerea indispensabilă la
istoria propriu-zisă a Templului Coral din Bucureşti şi e totodată unul din documentele
esenţiale pentru studiul evenimentelor din anul renaşterii spirituale evreeşti în Ţările
Române, 1857.
Templul cel Nou

Israeliţii pe oriunde s-au liberat au înălţat câte un templu ca să mulţumească lui
Dumnezeu, au părăsit vestmintele de doliu, trecând de la întristare la bucurie, şi au intonat
imnuri în coruri pentru acţiunile de graţii.
Aceasta este cauza pentru care se va înălţa în Bucureşti un templu nou. Un număr
oarecare din israeliţii polonezi s-au unit pentru scopul acesta. Ei voiesc să aibă un templu
cu coruri de copii pentru serviciul divin, cu aceiaşi regulă ca cea de la templurile din
Dresda, Viena şi Paris.
S-a fonnat un comitet compus din notabilii israeliţilor polonezi, care au şi strâns
între dânşii sume importante şi au făcut apel coreligionarilor lor. Oricare israelit va voi să
facă parte din credincioşii acestui templu, şi se va afla subt vreo protecţiune străină, va
trebui să renunţe pentru totdeauna de a o mai invoca în privinţa aceasta, pentru că
Templul va fi subt protecţiunea exclusivă a statului român. În Occident, exercitează
această protecţiune ministeriile culturilor: şi aici va.fi tot asemenea.
S-a înfăţişat l.S. prinţului caimacam o petiţiune, în care se explică cum sinagoga,
atât de venerabilă prin anticitatea şi nenorocirile sale, şi care a suferit foarte mult din
cauza fanatismului şi a intoleranţei, a scuturat în fine pulberea secolilor de mijloc şi ia
pretutindeni un aer de sărbătoare, acum asociază cu cultul său coruri, ca în timpul când
Israel avea independenţa sa; şi, în fine, cât de mult speră israeliţii să vază o astfel de operă
aprobată de prinţul, a căruia toleranţă este atât de cunoscută.
Noul Templu Israelit va fi semnul vizibil al toleranţei definitiv consacrată. Se va
putea zice într-adevăr că este un templu modem, pentru că va avea o splendoare care
aparţine numai timpurilor de libertate. Dar nu va avea nici cea mai mică înnoire în ritul
religios: căci aceasta este un lucru pe care n-are dreptul s-o facă nici un individ.
l.L Vainberg
Articolul acesta, a cărui titulatură numai avea să stârnească atâta vâlvă şi emoţie în
aprilie 1857, mai are el nevoe de lămuriri complementare, după trei sferturi de secol
săvârşite? Vom adăoga câteva precizări: Weinberg n-a fost numai semnatarul articolului
prin care anunţa ridicarea Templului, dar şi autorul principal al întregii acţiuni însăşi. Chiar
dacă am admite participarea efectivă a lui Barasch, care intervenea mai curând ca factor
spiritual în afacerile comunităţii, sau pe a lui Armand Uvy, ale cărui sfaturi de reformă
salutară erau ascultate de intelectualii Capitalei, ca nişte porunci de sus - rolul omului de
ispravă, ce fu Weinberg, rămâne primordial în fundarea instituţiunii epocale 18 • El a fost
părintele Templului Coral, după cum îi fusese dat să fie şi realizatorul şcolii modeme, după
cum i se va mai datori tot lui şi câte o altă glorioasă operă istorică din obştea bucureşteană.
Declaraţiunea surprinzătoare că „Templul va fi subt protecţiunea exclusivă a statului
român" a însemnat o afirmare patriotică, recunoscătoare a emancipării. Era într-adevăr un
act de curaj civic, căci printr-însul „sudiţii", apăraţi până atunci cu îndârjire de consulii lor,
renunţau la toate privilegiile ce li erau acordate din belşug, mai ales în viaţa comunităţii, de
502
regimul consacrat al capitulaţiunilor. Petiţia către caimacam, ca şi articolele din „Israelitul
Român" (şi vom vedea că şi Statutele constitutive) aveau grija să preîntâmpine opoziţia
duşmănoasă a elementelor obscurantiste - căci de ortodoxie luminată încă nu e chestiune -,
elemente care îşi motivau intrigile şi delaţiunile susţinând că noul lăcaş de închinăciune va
fi un focar de reforme radicale, eretice şi periculoase atât religiunii mozaice, cât şi
aşezămintelor ei de folos obştesc. Se mai aflau şi alţi pescuitori în apă tulbure, interesaţi în
menţinerea haosului şi anarhiei din comunitate, adversari personali ai lui Barasch,
Weinberg sau Armand Levy, cari nu vedeau cu ochi buni construirea Templului, ce avea să
fie ceea ce a fost într-adevăr: îndreptarul de disciplină socială şi de cultură sufletească
pentru evreimea din Bucureşti şi din ţară. Toată această coterie agita spectrul ameninţător al
închipuitelor apostazii, pe care modernizarea cultului sinagogal le-ar produse fatalmente. Se
reiterau intervenţiunile delatorii pe lângă autorităţi şi consulate şi se înteţea duhul
învrăjbitor înlăuntrul obştii. De aceea, Weinberg şi comitetul său de iniţiativă, în frunte cu
Isaia Sabetay şi Hirsch Rosenzweig, accentuau şi repetau mereu încredinţarea că Templul
„nu va avea nici cea mai mică înnoire în ritul religios", iar ca asigurare suplimentară, notă
„Israelitul Român", cu referire Ia petiţia către caimacam: „Zicerea de modem, n-are alt
înţeles decât numai pentru muzica vocală, fără a preschimba câtuşi de puţin la ritul
obicinuit până astăzi" [... ]
Constituirea şi statutele
Astfel se constitui legal şi sub oblăduirea directă a statului, Comunitatea Cultului
Israelit (calificativul „modem" a fost alăturat ulterior, şi e scris cu litere mai mici). Scopul
se rezuma la început Ia un singur obiect: Templul.
În momentul acela, când edificiul cultului modem avea mai mult o importanţă
simbolică, devenind adică monumentul viu al emancipării evreo-române, fundatorii încă nu
se gândeau la conţinutul întreg al ideii de comunitate sau măcar de templu, aşa cum se va
realiza, cu atâta strălucire, de Comunitatea Templului Coral - după construirea acestuia,
peste zece ani. Primul capitol sau articol din statute limitează deci foarte precis „intenţia
Comunităţii Cultului lsrailit", desvoltând în schimb detaliile tehnice ale Templului:
„Intenţia Comunităţii, aceasta este: ca să-şi clădească un Cor-Templu cu turnuri
deasupra, după modelui:ile cele noi ale Cortemplelor lsrailite, locuitori în statele civilizate
ale Europei, de o mărime încăpătoare de la 300 până la 400 jeţuri, şi în care să se
săvârşească atât slujbele religioase cu cântece de cor, precum şi predicele să se ţie într-însa"
(sic).
În aşteptarea celor 300-400 de ocupanţi ai jeţurilor, pe cari comitetul de iniţiativă
nădăjduia să-i cuprindă în enoria Templului, Statutele constitutive purtau la obârşie numai
64 de semnături. Erau însă ale unor bărbaţi de seamă din Bucureşti. Pomelnicul acestora se
impune în istoricul aşezământului, ca o datorie de pioasă recunoştinţă. Redăm numele cu
ortografia lor proprie, în ordinea în care sunt iscălite şi cu numerotaţia respectivă:
1. I.L. Weinberg; 2. M.I. Homstein; 3. Isaia Sabetay; 4. Hirsch Rosenzweig; 5. Em.
Buchner; 6. Hirsch L. Lobel; 7. Iacob Lobel; 8. Lazar Marcus; 9. J. Lazar; IO. I.
Goldenthal; 11. Gedalje Stern; 12. A. Wisner; 13. D. Popper; 14. Rubin Brăuer; 15. lsrail
Frănkel; 16. I.A. Stern; 17. Lasar Fokschaner; 18. B.L. Wisner; 19. S.M. Fokschaner; 20.
Moritz Augenstern; 21. A. lpcar; 22. M. Tillman; 23. A.I. Manes; 24. B. Homstein; 25.
Simon Lemberger; 26. David Marcus; 27. Adolf Elenbogen; 28. N. Rosenzweig; 29. D.
Lempart; 30. Ch. Hirsch Nathansohn; 31. M.M. Goldinstein; 32. S. Herdan; 33. lgnatz
503
Funk; 34. S. Olivenbaum; 35. I. Nachman; 36. S. Sabetai; 37. E.M. Fokschaner; 38. I..
Schapira; 39. Iacob Hoffman; 40. L.M. Focschaner; 41. A. Kaner; 42. M. Birenberg; 43. H.
Blumenft:ld; 44. Solomon Marcus; 45. M. Garfinkel; 46. I. Schein; 47. I. Schapira; 48. Aba
Fraid; 49. Samuil Fraid; 50. W. Goldenberg; 51. S. Lazarus; 52. Iacob Marmorosch; 53.
Aron Leibil; 54. lgnatz Littman; 55. Rubin Davidowitz; 56. M. Boigen; 57. H. Auslender;
58. Pinhas Wechsler; 59. Şevah Rosenberg; 60. lzrail Kaizer; 61. Sam. Lobel; 62. Em.
Rosenthal; 63. Beril Avram; 64. Hirsch Kronberg.
Accelerarea lucrărilor
Din însăşi prezentarea cronologică a faptelor, avem impresia unei manifeste

febrilităţi,
cu care iniţiatorii lucrau întru aducerea la împlinire a proectului lor. La începutul
lui februarie 1857, se fac demersurile de către Comunitatea Cultului Israelit Modern, pentru
aprobarea statutelor ei, „întocmite de I.L. Weinberg", sub dictarea poate a lui Barasch sau a
lui Armand Levy (deşi nici unul din ei nu e numit nicăiri, nici chiar fruntaşul evreimii
române), şi purtând deja data aceluiaşi an! În intervalul acesta scurt, de la întocmirea
statutelor şi până la cererea de autorizare, se obţinuse deci adeziunea formală şi
îndatoritoare faţă de aderenţii înşişi, a peste 60 de capi de familie din elita obştii, evrei cari,
aproape în totalitatea lor, erau enoriaşi, unii chiar fundatori sau epitropi, ai sinagogilor
existente în Capitală. Adresa Ministerului Cultelor, pe de altă parte, este datată din 15
martie, iar în „Israelitul Român" din 5 aprilie, Weinberg îşi şi publică articolul ditirambic
despre „Templul cel nou", ca o realitate certă. La 27 ale lunii, se încheie de fapt actul de
vânzare, prin care Mihail R. Atanasiu vinde, pentru suma de 2400 de galbeni, locul său din
Mahalaua Stelei (uliţa Sf. Vineri 11), Comunităţii Cultului Israelit „pentru trebuinţa ce are a
zidi un Cor-Templu".
Rapiditatea se accentuează până şi în statute. Capitolul II, intitulat „ Timpul clădirii
Templului", zice răspicat: „Clădirea aceasta cu toată aranjarea într-însa să se săvârşească
prin comitetul de la periodul întâi (cum am zice, în prima legislatură, adică în primul an),
cu-n chip foarte iute, încât la sfărşitul lui august 1858 să fie templul desăvârşit cu toate
obiectele trebuincioase într-însa; precum şi obercantorul, predicatorul, cu corul întreg adus
aici, până la expusul termen, ca la Anul Nou (adică de Roş-Haşana) 5619, stilul israelit, să
se poată inaugura, şi d-atunci slujbele religioase să urmeze într-însa în toate zilele". În
aşteptarea erei de libertate, evreii români se şi gândeau la sanctuarul în care vor ridica către
Dumnezeu cântările de mulţumire! [... ]
Cel dintâiu Comitet, a cărui constituire fu consacrată de statute, s-a compus din
următoarele persoane:
Isac Leib Weinberg, primul curator; Marcu Hornstein, al II-iea curator; Isaia
Sabetay, primul casier; Hirsch Rosenzweig, al II-iea casier; I. Avram Wisner, controlor.
Iar ca membrii consilieri: Emanoil Buchner, Lazar Marcus, Iacob Lobel, H. Leibu
Lobel, Idei Goldenthal, Iosef Lazar şi Ghedalia Stern.
Toţi oameni de bine, fruntaşi ai obştii, culţi, evlavioşi şi cu dare de mână; cu toţii
devotaţi cauzei Templului Coral [ ... ]
504
Cap. III
Întreruperea lucrărilor: afacerea Malhim
şi Societatea de Cultură Israelită
Ceea ce detennină pe neaşteptate la amânarea lucrărilor era descurajarea morală ce

cuprinse cercurile luminate evreeşti în acelaşi an 1857. Întâi veni cruda dezamăgire cu
Divanurile ad-hoc, care menţinură pentru evrei restricţiunile legale din Regulamentul
Organic deşi un Mihail Kogălniceanu ceruse egalitatea drepturilor civile şi pentru
eterodocşi. Cu toate că nădejdea nu era perdută, fiindcă convenţiunea de la Paris urma să se
rostească, şi într-adevăr, articolul 46 al acesteia recunoscu în principiu, la 1858, dreptatea
revendicărilor emancipării 19 . Între timp însă, decepţiunea cuceri inimile, amorţind energiile.
Iară când se arătau zorile mântuitoare, când prin Unirea Principatelor, antemergătoarea
firească a unirii tuturor românilor, se întărea şi credinţa populaţiunii evreeşti în dreptatea
ţării întregite, se ivi subit în drumul progresului o piedică insunnontabilă, de astădată
înlăuntrul obştii din Bucureşti. Şi aceasta a fost chestiunea Malbim.
Rabinul M.L. Malbim

Evenimentele din 1857, avântul pe care-l luase modernizarea cultului printre unii
evrei români, interesul înflăcărat pe care-l stârnise chemarea lui Weinberg şi a inspiratorilor
lui, Barasch şi Annand Levy, în sânul junimei intelectuale, toate acestea n-au rămas fără
răsunet în obştea largă a Capitalei, care părea mereu nesimţitoare faţă de noile curente ce
frământau conştiinţa judaismului. Epitropii ajunseră în cele din urmă să-şi dea seama şi
dânşii cel puţin de una din lacunele situaţiunii paradoxale din comunitatea lor: o comunitate
mare, metropola unei provincii întregi, dar fără un cap religios care s-o reprezinte.
Soarta rabinatului bucureştean a fost întotdeauna foarte vitregă cu titularii lui. De
când fiinţează această instituţiune în Capitală, nici unuia dintre rabinii numiţi şi instalaţi,
dealtfel câteodată cu o pompă considerabilă, nici unuia nu i-a hărăzit Providenţa să-şi
petreacă leatul cu oarecare mulţumire sufletească sau măcar în linişte. Toţi cei ce-au
păstorit aci, până în 1848, au fost pur şi simplu alungaţi unul după altul, de către enoriaşii
lor. În deceniul unnător, am avut, la 1853, episodul şi mai ruşinos al predicatorului Israel
Pick, izgonit şi el din sinagogă. Evreimea începu să se deprindă cu lipsa de conducător
spiritual, credincioşii mulţumindu-se ·cu oficiile rituale ale celor doi asesori ai scaunului
rabinic: Levy Isac Frănkel, fiul fostului rabin local Meşulam Zalman 20 , mort în exil la Iaşi,
şi cabalistul Iacob Meir Spielmann, mai cunoscut sub numele de „rabinul craiovean".
Necesitatea predicatorului modem, afinnată şi accentuată de partizanii modernizării,
începu deci să dea de gândit şi aşa-zişilor ortodocşi din obşte. Epitropii se puseră să caute
un rabin de şcoală veche, care adică să li ofere toate garanţiile de fidelitate, dar care să se
impună şi progresiştilor prin cunoştinţele lui profane şi prin darul lui oratoric. Idealul lor li
21
se păru personificat la perfecţiune în reputatul savant Meir Leibuş Malbim , care păstorea
comunitatea din Kempen (Prusia) şi a cărui faimă străbătuse până şi în aceste părţi. Profund
cunoscător al literaturii talmudice şi rabinice, exeget subtil al anticelor opere, mânuitor cu
talent al stilului biblic, Malbim era pentru vremea sa - şi cu deosebire în Europa orientală -
desigur un conservator al tradiţiei, dar totodată cu netăgăduite aparenţe sau chiar veleităţi
de modernism, fiindcă nu simpatiza cu mistica hasidică, cultiva cu predilecţie cărţile
proorocilor şi hagiografele - evitate de studiul dreptcredincioşilor - şi mai compunea şi
poezii şi drame filozofice. Obştea din Bucureşti îi oferi deci rabinatul cu cele mai
505
ademenitoare făgăduieli; iar când alesul Epitropiei îşi făcu intrarea în Capitală, întreaga
populaţiune evreească i-a ieşit înainte să-l întâmpine cu nemaivăzute onoruri 22 .
Obstrucţia Epitropiei
Realitatea nu întârzia să desmintă iluziile mulţimii. Malbim nu era un rabin modem;
el nu vorbea decât idiş şi nu poseda reale cunoştinţe modeme. Bigot, autoritar şi neclintit în
hotărâri, atitudinea sa rigidă deschise din capul locului o prăpastie între cercurile dornice de
lumină şi păturile conservatoare, cu care simpatizau şi masele de jos. Ca duşman neîmpăcat
al şcolii moderne, el provocă retragerea lui Weinberg din preşedinţia comitetului şcolar, şi,
năvălind într-o zi în fruntea unei cete de fanatici, goni pe institutori, transformând apoi
aşezământul în heder (1858). Un duh de animozitate, împotriva a tot ce însemna progres,
puse stăpânire pe obştea evreească, fără însă ca certurile endemice să se curme prin aceasta,
măcar în cadrul ortodoxiei. Îndrumătorul reacţiunii era un adversar al lui Barasch, anume
dr. Moritz Wertheimer, care îmbrăţişă cauza lui Malbim şi a starostelui Israel Herş
(Baraţ) , şi, alături de aceştia, întreprinse o propagandă necruţătoare contra Templului
23
Coral, înnăbuşind în faşă ideea de participare a obştii. Exploatând faptul că unii dintre
membrii aderenţi ai Comunităţii Cultului Israelit Modem se aflau sub protecţiunea străină,
ei prezentau toată mişcarea de modernizare ca o imixtiune pernicioasă a unor eretici intruşi
în afacerile evreilor pământeni.
În 1859, lupta dintre ambele tabere ajunse pe tărâmul publicistic, fiind dusă cu
patimă în presă şi prin pamflete. În afară de articolele din ziarele bucureştene şi de
corespondenţele publicate în cele din străinătate, bunăoară în „Allgemeine Zeitung des
Judenthurns", notăm apariţia a două broşuri în care polemica se cristaliză în jwul şcolii şi a
Templului. Adepţii modernismului îşi manifestau nemulţumirea faţă de Malbim în
Înaintarea şi împiedicarea sau datinele veacului de mijloc în timpul modern; iar retrograzii
răspunseră, sub semnătura lui Israel Herş, prin: Câteva cuvinte israeliţilor supuşi streini,
apropo de răspunsul ce deteră articolului intitulat:„ Recunoscinţa" [ ... ]
Desfiinţarea obştei evreilor lehi

Animozitatea din sânul evreimii bucureştene degeneră curând în anarhie. Pe lângă
vechile certuri dintre cei de rit polonez şi spanioli (aceştia formând de-acum o comunitate
separată), şi dintre pământenii şi „sudiţii" cari invocau protecţiunea consulatelor, ca să
scape de şicanele administrative; pe lângă tradiţionalele lupte dintre progresişti şi
retrograzi, dintre maskilim şi hasidim - păstorirea lui Malbim adăogă o nouă şi
interminabilă serie de conflicte, pentru soluţionarea cărora şi unii şi alţii din beligeranţi
importunau Guvernul. Şi tocmai atunci, poate mai mult ca oricând, era nevoe de armonie şi
de demnitate. În 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza adresă Comisiunii centrale un
mesagiu, contrasemnat de preşedinţii ambelor Consilii de Miniştri ai Principatelor, prin
care preconiza „graduala ·emancipare a locuitorilor de cultul mozaic, prevăzută fiind
aceasta şi de art. 46 al Convenţiei".Era nouă se vestea 24 •
Dar oamenii nu s-au urcat până la înălţimea vremurilor. Mai mult: văzând că
oficialitatea, plictisită de atâtea demersuri contrarii, se dezinteresează de neîncetatele agitaţii
intestine, starostii dizolvă Comunitatea cu de la sine putere, şi ridicând într-o bună zi întreaga
archivă, o vor preda Vorniciei, fără ca aceasta să li-o fi cerut. Malbim încercase să reînfiinţeze
Epitropia, dar eforturile rabinului au fost în zadar: până şi asesorii săi, Friinkel şi Spielmann, îl
506
combăteau. Nici o bună voinţă nu mai avea curajul să intervină fără oblăduirea statului, care
fusese luată obştiilor evreieşti prin încheerea Consiliului de Miniştri din 3 iulie 1862, „ ca
Guvernul să înceteze a se mai amesteca în viitor în cestiunile de aseminea interese".
Societatea de Cultură Israelită

Dezorganizarea aşezămintelor Epitropiei detennină o reacţiune binefăcătoare în
rândurile partizanilor Templului Coral; şi, de fapt, acesto~a li se cuvine toată recunoştinţa
posterităţii, de a fi salvat instituţiunile evreeşti din Capitală. Iar mai târziu, când îşi vor
atinge ţelul urmărit, sanctuarul va deveni, pentru mai bine de o jumătate de veac, focarul
viu şi salutar al intereselor obşteşti în genere.
Din iniţiativa unui pedagog venit din Germania, dr. A. Fels, a unui intelectual
originar din Iaşi, M. Flilgel, şi mai ales a unui membru foarte activ al Comunităţii Cultului
Israelit Modem, anume David Popper, care figurase ca secretar în comitetul fondator al
Templului, se puseră, în vara anului 1862, bazele unei asociaţiuni a progresiştilor, cu
denumirea de „Societatea de Cultură Jsraelită'' 25 • După statutele constitutive, votate în
adunarea generală din 25 august şi aprobate apoi de Guvern, societatea, al cărei preşedinte
fu ales în persoana lui Barasch, avea un triplu scop:
a) Răspândirea culturei şi înaintarea progresului între israeliţii din România;
b) pentru răspândirea ştiinţelor generale şi profesionale, ridicarea moralităţii şi
patriotismului în societate; c) pentru înaintarea sociabilităţii între membrii2 6 •
Prin cel de-al treilea punct, societatea îşi limita - intenţionat - activitatea în sânul
membrilor săi; totuşi, conferinţele orânduite de dânsa, dacă nu erau publice, nici strict
intime n-au fost. Dar prin această societate, alcătuită din oameni de încredere, moderniştii
urmăreau să îndeplinească mai curând o vastă operă religioasă şi socială. În „Archives
israelites" din Paris şi, dufă acestea, în revista savantă „Ben Chananja", a celebrului
Leopold Low din Szegedin2 , se mărturisesc ca principale adevăratele scopuri ale societăţii:
clădirea unui templu „vesteuropean" şi organizarea spitalului, deci asumarea unor
atribuţiuni care înainte - când comunitatea exista - erau de resortul acesteia 28 .
Demersul la M. Kogălniceanu
Dar, în urmărirea acestor idealuri, Societatea de Cultură Israelită, văzându-se mereu

împiedicată de Malbim şi partizanii lui, recurse în cele din urmă la o acţiune politică, de
înlăturare a rabinului din instituţiunile obşteşti. Se ceru destituirea lui, iar când patimile nu
mai erau reţinute, se reclamă expulzarea lui din ţară 29 [ .•. ].
Exilarea lui Malbim

În dimineaţa zilei de vineri, 10 Adar II (ajun de Sabat Parşat-Zachor) 5624, adică la 18
martie 1864, Malbim, care nu era decât victima acoliţilor săi, fu ridicat de organele
poliţieneşti, din ordinul lui Kogălniceanu, şi expulzat peste Dtmăre, în Bulgaria (prin
Giurgiu) 30 • Societatea de Cultură Israelită îi oferi o importantă despăgubire, manifestându-şi
mulţumirea faţă de Guvern, fiindcă ,.prin destituirea şi exilarea fostului rabin M.L. Malbim,
românii israeliţi d-aci pot spera într-un viitor mai frumos, căci prin depărtarea celor fanatici,
bigoţi şi retrograzi, razele luminei şi a progresului se vor putea vărsa şi asupra noastrâ' •
31
Nu este aci Jocul de a judeca faptul acesta, care deslănţui în lumea evreească de
pretutindeni o aprigă polemică de presă, cu participarea eroului însuşi („Anul jubileului", în
507
Libanon din Paris). Fapt este că şi gânditori de talia unui Hirsch Mendel Pineles aprobară
gestul intelectualilor din Bucureşti.
Cauza modernismului a triumfat. [... ]
Cap. IV
Comunitatea Templului Coral
La 1/13 iunie se întruniră câţiva notabili ai fostei Comunităţi a Cultului Israelit

Modem, în casele lui Iacob Lobel, urmaşul demn al lui Barasch (mort în intervalul
luptelor), Ia preşedinţia Societăţii de Cultură Israelită şi alcătuiră o nouă asociaţiune pentru
construirea sfântului Iăcaş 32 •
Douăsprezece persoane oferiră câte 200 de galbeni fiecare, iar până Ia finele lunii
s-au mai dobândit alte 29 de adeziuni, cu ofrande de 100 şi 60 de galbeni.
Douăzeci şi şase din aceşti aderenţi, cu titlul de „principali fondatori ai Templului
Coral", căpătară dreptul de a poseda în veci câte un jeţ de bărbat şi de damă, respectiv în
banca I-a şi a II-a.
Aceşti fondatori principali au fost:
1. Iacob Lobel 14. B.L. Wisner

2. Melech Nathansohn 15. Mendel Homstein
3. Isaia Sabetay 16. Herman Homstein
4. Marcus Homstein 17. I.A. Wisner
5. Emanuel Buchner 18. Iacob Marmorosch
6. Abraham Emanuel 19. Lazar M. Fokschaner
7. lsac Leib W einberg 20. Moise Birnberg
8. Elias Lobel 21. David Marcus
9. Jacques Herdan 22. AdolfWeinberg
l O. Emanuel Rosenthal 23. loseflawitz
11. L. Filderman 24. Ghedalia Stern
12. Filip A. Focşăneanu 25. I.L. Homstein
13. David Popper 26. B. Lobel
Numele ctitorilor urmau să fie gravate pe o placă comemorativă a reconstituirii, care
placă trebuia să fie aşezată Ia intrarea în Templu, după inaugurarea acestuia. Dar printr-un
act ulterior , fondatorii vor renunţa Ia cinstirea epigrafică, rezervând-o numai pentru
33
memoria răposaţilor Hirsch Rosenzweig, al II-iea casier din 1857, care, murind la 30 aprilie
1864, testase Templului 500 de galbeni, şi Iacob Lt:ibel, ilustrul om de bine, căruia fu dat să
primească făclia sacră din mâna lui Weinberg şi să ducă opera întreprinsă la 1857, la
.izbânda ei desăvârşită. Dar, ca şi marele conducător al anticului Israel, el o va vedea numai
de departe, însă de târnosirea ei nu se va bucura ...
Iacob Lobel
Iacob Lt:ibeI3 , preşedintele noii formaţiuni, s-a distins încă din 1857, la întemeierea
4
Comunităţii Cultului Israelit Modem, când, în vârstă de abia 29 de ani, intră în comitetul
iniţial, sub conducerea lui I.L. Weinberg. Suflet de elită, posesorul unei averi şi situaţiuni
strălucite, muncitor, sincer şi modest în toate, el avea credinţa în datoria vieţii sale, de a fi
508
spre binele şi slava judaismului român; şi în răstimpul aşa de scurt cât ea fu trăită de dânsul,
el a ştiut să şi-o înscrie cu multă cinste în istoria socială şi culturală a comunităţii întregi.
Iacob U:ibel este marele ei binefăcător din secolul al XIX-iea. Tustrele domenii clasice de
activitate obştească din Bucureşti: învăţătura, cultul şi asistenţa, tărâmuri pe care Templul
Coral îşi va desfăşura menirea-i glorioasă, de numele acestui evreu de seamă sunt şi vor
rămânea de-apururi legate.
În mâinile unui asemenea om de acţiune, destinele Templului erau asigurate. Se
numi de îndată o comisiune de trei persoane, compusă din Abraham Emanuel, L.
Fildermann şi Em. Buchner, cu însărcinarea de a face toate demersurile în vederea începerii
neîntârziate a clădirii. Iar preşedintele se învoi cu antreprenorii şi angajă pe arhitecţii
I. Enderle şi Freiwald, cari aveau să alcătuiască planurile, supraveghiând şi executarea lor.
Lucrările au fost aprobate de adunarea membrilor fondatori din 11 iunie 1864 35 [ ... ]
Punerea pietrei fundamentale

Într-o astfel de atmosferă de încredere se puse piatra de temelie a sfăntului lăcaş, în
ziua memorabilă de marţi, 21 iulie (ajunul neomeniei de Av 5624). ,,Această zi solemnă fu
sărbătorită nu numai de membrii viitorului Templu, dar şi de toţi evreii din Capitală, bărbaţi
şi femei, aşchenazim şi spanioli, conservatori şi progresişti, ba şi mulţi creştini au luat parte
Ia bucuria enoriaşilor Templului Coral"36 • Cu prilejul acesta, se făcură multe şi importante
donaţiuni, la care luară parte toate categoriile de locuitori ai Capitalei. Bunăoară, renumitul
om de stat Mihail Kogălniceanu oferi vreo zece mii de lei.
Totuşi, nu ajungeau mijloacele pecuniare. În 1865, pe când lucrările erau în toiul lor,
Iacob U:ibel se vede nevoit să contracteze un împrumut de 200.000 lei pentru tenninarea
Templului.[ ... ]
Constituirea şi noile statute

Apropiindu-se data mult aşteptată a inaugurării sanctuarului, Iacob ia toate măsurile
cuvenite în vederea aşezării pe temelii statornice a instituţiunii. La 16/28 ianuarie 1866, se
ţine o adunare a enoriaşilor, alegându-se comitetul definitiv, compus din Iacob lobel,
preşedinte; Isaia Sabetay, casier; Iosef Deutsch, Melech Nathansohn, Marcus /. Hornstein,
David Popper şi Adolf Weinberg (fiul demn al lui Isac Leib Weinberg), membri. Iar la 30
ale lunii, se votează statutele constitutive ale enoriei, denumită de-acum Comunitatea
Templului Coral din Bucureşti31 •
Articolul I cuprindea lapidar întregul program: Comunitatea Templului Coral din
Bucureşti a fondat şi clădit pe locul ei, din Mahalaua Sf Vineri, coloarea Roşie, No. I 1, un
Templu în care se va săvârşi serviciul divin numai după modul adoptat în Templele Corale
din Pesta şi Viena, iar ordinea interioară se va observa după regulamentul anexat acestor
statute. Prin modul adoptat în numitele temple, se înţelege cu deosebire ritualul occidental,
adică cel „aşkenaz", spre deosebire de cel oriental, care, şi în variantele lui poloneze, este
profund înrâurit de mistica medievală (Cabala), ceea ce apropie foarte mult liturghia
evreilor de rit leşesc de a spaniolilor.
Modernismul occidentale şi mai pronunţat în art. 12: Comitetul va stărui ca până la
inaugurarea Templului să angajeze un predicator, care va purta numele de „ Rabinul
comunei Templului", şi care neapărat trebue a fi „ Doctor de filosofie", cunoscând pe
lângă studiile serioase, ebraică, limbile germană şi franceză; îndatorându-l ca până
509
într-un an după angajarea sa, să cunoască limba română. Iar în caz că predicatorul nu va
putea fi găsit în curând, Comitetul se obligă să-l angajeze în termenul cel mai scurt după
inaugurarea Templului, care nu trebuia să întârzie.
Ca şi la întâia formaţiune, din 1857, se declară şi în statutele din 1866: Comunitatea
Templului Coral este pusă sub patronagiul onor. Ministeriu al Cultelor, acei ce nu erau
supuşi români, renunţând la orice protecţiune străină în ceea ce privea viaţa lor religioasă.
Preparativele pentru inaugurare

Cele mai vaste pregătiri se făceau pentru marea şi simbolica solemnitate a târnosirii
sfântului lăcaş, adevărată podoabă de artă a Capitalei, monumentul emancipării judaismului
român. O eră de glorie şi belşug avea doar să fie inaugurată în acelaşi timp pentru ţară, prin
înscăunarea domnitorului Carol I [... ]38
Devastarea
Dar, cum zice psalmistul, în zadar s-au tr\ldit atâta inimoşii ctitori. Căci, în ziua fatală
a postului de 17 Tamuz, sâmbătă 18/30 iunie 1866, când evreimea de pretutindeni comemora
căderea zidurilor Ierusalimului şi, printr-o inexorabilă coincidenţă, articolul 7 din noua
Constituţie avea să reducă pe evreii români la starea din Regulamentul Organic, o ceată de
răufăcători, mânată de un îndemn ocult, porni de pe Dealul Mitropoliei, unde se manifesta
împotriva emancipării, şi repezindu-se fulgerător asupra Templului, îl devastă cu desăvârşire.
Obiectivul adevărat al instigatorilor n-a fost însă sfântul lăcaş. Odioasa faptă de
vandali trebuia să fie numai preludiul sinistru al unei alte acţiuni, anti-naţională şi anti-
patriotică, îndreptată contra principelui străin. Cum a afirmat-o însuşi domnitorul: C'est
dirige moins encore contre Ies Juifs que contre moi39 , cum au arătat mai târziu bărbaţii de
stat ai României şi îndeosebi Ion C. Brătianu, care declară în şedinţa Camerei din 25
februarie 1879: „Astfel, poate unii fără conştiinţă de ceea ce făceau, au asmuţit pasiunile
poporului celui mai de jos, care s-a dus şi a dărâmat sinagoga, cu gândul ca de acolo să se
ducă în altă parte„." 40
[„.] Guvernul înfieră sacrilegiul în termenii cei mai severi într-un Manifest către
ţară41 ; nu mai puţin riguroasă era indignarea opiniei publice luminată. De pildă,
arhimandritul Climenti, o reprezentativă faţă bisericească şi cunoscut naţionalist, publică în
„Românul" o energică scrisoare de condamnare a ruşinoaselor întâmplări, de care a aflat
„cu mare întristare sufletească'', zicând între altele:
„„.Românii sunt creştini şi încă ortodocşi, adică drept crezători, drept mărturisitori ai
învăţăturei evanghelice şi apostolice. Şi deci nu pot fi netoleranţi în religiune, fără a se
compromite moralminte; nu pot a se pogori la atacuri de cult religios, bunăoară cum fu
atacul de sâmbătă, fără a se representa înaintea lumei că nu cunosc spiritul religiunei şi al
bisericei neprihănită la care apartinesc.„" Fapta devastatorilor era o „insultă din cele mai
curioase şi mai scandaloase'.42.
Demersurile pentru despăgubire

Pagubele suferite prin vandalism se urcau la cifra de vreo 15.000 de galbeni.
Domnitorul, aflând încă de durerosul eveniment pe când era la Ploeşti, se înapoiă în grabă
în Capitală şi, exprimându-şi înaltele sale regrete, interveni pe lângă Guvern ca să acorde
comunităţii o despăgubire totală. [. „]
510
Mărinimia Domnitorului
În ciuda situaţiunii îngrijorătoare, descrisă cu atâta vervă de Comitet, despăgubirea
solicitată şi promisă tot mai întârzia. La 18 octombrie se reiteră intervenţiunea pe lângă
primul-ministru l.C. Brătianu. Dar mântuirea veni din partea domnitorului. În şedinţa
Comitetului din 17 decembrie, Iacob Labei comunică rezultatul demersului făcut pe lângă
Vodă, cu două săptămâni în urmă: „Măria Sa Domnitorul Carol I a trimes în unna petiţiunii
noastre, prezentată la 4 corentei, în chestia indemnisărei noastre, Comitetului, suma de
2000, adică două mii galbeni, acont estimaţiunei pagubei făcute Templului în nefasta zi de
18/30 iunie a.c.". Comitetul, adânc mişcat de gestul princiar, decise deci „a se duce o
deputaţiune din partea Comitetului la Alteţa Sa Serenissimă pentru a-i mulţumi pentru
faptul cel uman şi nobil". Peste doi ani, în februarie 1868, după multe şi inutile
intervenţiuni pe lângă Minister, tot mărinimia Domnitorului va salva Templul din
strâmtoare. Din caseta lui particulară, viitorul Rege al României, va mai înmâna
reprezentanţilor Comunităţii, Em. Rosenthal şi Adolf Weinberg, încă 4.500 de galbeni.
Moartea lui Iacob Label

Mulţumită generoasei ofrande domneşti, care mai avu cu deosebire darul moral de a
ridica prestigiul sanctuarului, încurajând Comitetul şi enoriaşii la o reînoită muncă şi
osârdie, pentru desăvârşirea fără zăbavă a lucrărilor de refacere, - mult aşteptatul moment
al târnosirii se apropia cu repeziciune, când soarta nemiloasă aruncă peste evreimea
Capitalei şi mai cu seamă peste Comunitatea Templului Coral, un zăbranic de doliu. O nouă
şi crudă lovitură însemna, cu simbolul jertfei, întemeerea sfântului lăcaş. Preşedintele Iacob
Labei, nobilul ctitor, a cărui prodigioasă tinereţe deschidea Comunităţii perspectivele unui
falnic viitor, se stinse la 21/3 iunie 1867 în unna unei infecţiuni a sângelui. Ultima şedinţă,
pe care a prezidat-o, fusese acea din 25 decembrie 1866, când s-au stabilit modalităţile
reconstruirii Templului cu suma celor 2000 de galbeni, dăruiţi de Domnitor.
Ceremonia funebră avu loc a doua zi, când tămăşiţele pământeşti au fost transportate
de la cimitir la Braşov, spre a fi înhumate acolo, alături de mormântul tovarăşei de viaţă,
Carolina La bel, răpusă şi dânsa de moarte, pe neaşteptate, la 19/31 august 1866 [„.]
Solemnitatea târnosirii
Inaugurarea avu loc la 6/18 iulie 1867, în mijlocul unei însufleţiri de mare
sărbătoare. După un deceniu împlinit de trudă, de luptă şi de dureroase împotriviri, eroicul
monument al pietăţii evreeşti îşi putea celebra, în sfârşit, „ziua aceasta, pe care Domnul a
făcut-o spre bucurie şi voe bună". Ca şi la punerea pietrei fundamentale, se înfrăţiră, în
această zi festivă, progresişti şi conservatori, aşkenazim şi sefardim, evrei şi creştini, uniţi
cu toţii prin simţământul etern şi universal al credinţei [ „.]
43
Cuvântarea rabinului Antoine Levy, care plăcu mult tuturora şi mai ales lui Ion
Brătianu şi consulilor austriac şi rus , a fost apoi tipărită şi răspândită de comitetul
44
Templului, sub titlul: discours d'inauguration du Temple Choral Israelite de Bucarest.

Predicatorul însoţi cuvântarea sa despre însemnătatea templului în vechimea biblică şi în
timpurile modeme, de o traducere românească personală, publicând, de asemenea, şi
rugăciunea pe care o recitase - probabil numai în limba română - la ceremonia târnosirii.
Această rugăciune îşi mai păstrează şi astăzi farmecul ei [ „.]
511
PARTEA A DOUA
Date de interes general
Cap. I.
Din istoricul conducerii şi al activitdţii administrative
Primii epitropi: Melech Nathansohn

Dar, în 1867, îndată după inaugurarea Templului, cum şi în anii imediat următori,
preocupările comitetului administrativ nu depăşeau încă necesităţile stricte ale cultului
sinagogal. Cum, în semn de doliu şi de pioasă deferenţă faţă de memoria lui Iacob Lobel,
fotoliul prezidenţial trebuia să rămână vacant până în 1868, membrii Comitetului
încredinţară conducerea primului-consilier Melech Nathansohn, un evreu profund evlavios,
cunoscător al literaturii ebraice şi cu tragere de inimă pentru tradiţia strămoşească.
Preşedinte ales în 1868, fruntaşul acesta al evreimii bucureştene fu mereu rechemat la
cârma Comunităţii Templului Coral, până în 1877. El a avut, în ultimii ani ai activităţii, ca
emuli şi succesori virtuali, pe Emanuel Rosenthal (1875) şi pe Avram L. Emanuel (1876),
amândoi. valoroşi membri fondatori ai sanctuarului. De fapt, această primă perioadă, de
închegare şi desvoltare interioară, din istoricul Templului, poartă ca emblemă numele lui
Melech Nathansohn, colaboratorul şi realizatorul operei lui Iacob Lobel. Alături de dânsul,
întâlnim în acte pe veteranii ctitori ai Comunităţii: Isaia Sabetay, neobositul binefăcător,
Emanuel Buchner, intelectual de vază, Adolf Weinberg, ilustrul preşedinte al Înfrăţirii
„Zion", care-şi egala părintele în iniţiative şi în fapte mari, Iacob Marmorosch, financiarul
vestit, Israel Iacob Schonfeld, învăţat în ale Judaismului, Filip A. Focşăneanu, omul de bine
ajuns foarte tânăr în capul Obştei, dr. Adolf Stern, crainicul emancipării - aceştia trei din
urmă viitori preşedinţi - şi alţi notabili ai populaţiunii evreo-române.
Templul Coral avu totuşi de luptat cu multe greutăţi, inerente tuturor instituţiunilor
la începutul fiinţei lor. Din cauză că enoriaşii nu-şi achitau cotizaţiunile cu regularitate,
bugetul se prezenta cu deficite îngrijorătoare. Pe lângă datoriile obişnuite, contractate mai
ales faţă de înşişi membrii Comunităţii, Templul se mai văzu la un moment dat ameninţat
de un sechestru, pentru o ipotecă (1874). A fost nevoe de scoaterea la licitaţie a unui teren
din vecinătate. Locul a fost adjudecat asupra enoriaşului Lazăr Seif, care oferise preţul
maxim de I 00 I galbeni, sumă cu care Comitetul a putut face faţă necesităţilor urgente.
Cazul acesta destul de elocvent dovedeşte cu prisosinţă starea precară a finanţelor
Comunităţii în acea epocă. Şi totuşi, nu trecuse mult de atunci, şi conducerea, conştientă de
misiunea înaltă a Templului Coral, nu ezită, într-un moment de grea cumpănă, să ia asupra
sa o sarcină extrem de împovărătoare, salvând însă, prin gestul său generos, aşezămintele
de cultură şi de asistenţă publică evreiască.
Dizolvarea comunităţii generale

La începutul anului 1874 se consumă procesul de dezorganizare a vechii Obşte a
evreilor pământeni din Bucureşti, ultimul preşedinte al Epitropiei, Filip A. Focşăneanu,
demisionând din această demnitate, se dizolvă de la sine Comunitatea centrală, în fruntea
căreia se aflau mereu - de la 1860 - delegaţii sau chiar conducătorii Comunităţii Templului
Coral, ca I.L. Weinberg, fiul său Adolf, Isaia Sabetay, Iacob Lobel, M. Homstein, Em.
Buchner şi alţii. Prin faptul că gabela asupra tăerii rituale a vitelor şi a păsărilor constituia
512
principalul, dacă nu chiar singurul izvor de venituri, măcelarii dobândiseră o putere
covârşitoare în treburile Obştei, abuzând adeseori de această situaţie paradoxală, impunând
adică cererile şi dorinţele lor. Din profitori, ei deveniră deodată protectori şi stăpâni. În
zadar apela la conştiinţa evreească finul intelectual de rasă care era Saniei Marcus. Opinia
publică nu a reacţionat împotriva uzurpatorilor. Mai mult: ei - adică măcelarii şi aliaţii lor,
precum şi unii pescuitori în apa turbure a haosului din Comunitate - se organizară într-o
asociaţie denumită candid „Filantropia" sau, în ebraică „Hevrat Şohare Tuşia" (Asociaţia
ocrotitorilor culturii), pe care ei vroiau nici mai mult nici mai puţin decât s-o substitue pur
şi simplu reprezentanţei obşteşti. Obţinură chiar printr-o sentinţă judecătorească o oarecare
recunoaştere legală a autorităţii lor! În schimb însă, şcoalele şi spitalul se închiseră, iar
rabinatul, corpul didactic şi ceilalţi funcţionari nu mai aveau de la cine să-şi reclame
salariile neplătite de atâtea luni de zile. Anarhia atinse culmile.
Constituirea Congregaţiunii
Faţă cu această intolerabilă stare de lucruri, comitetul Templului Coral luă o hotărâre
cu adevărat eroică. În memorabila şedinţă din 14 martie 1876, în urma expunerilor făcute
de F.A. Focşăneanu şi David Gabriel, se decise în unanimitate constituirea Congregaţiunii
Templului Coral ca o comunitate separată şi cu scopul de a îngriji, pe lângă nevoile
cultului mozaic propriu-zis, şi de învăţământul public evreesc, asigurând acestuia o
existenţă regulată. [ ... ]
Astfel, ascultând chemarea vremurilor şi înţelegând rostul ei istoric, comunitatea
Templului Coral se transformă cu totul în 1876. Ea devine, dar, Congregaţiunea Templului
Coral, rit occidental. Denumirea exclusivă de „Congregaţiune'', deşi improprie şi, afară de
unele excepţiuni, uzitată numai în asociaţiile culturale catolice, a fost acceptată spre a se
deosebi şi în viitor, printr-o linie de demarcaţiune netă, enoria Templului şi instituţiunile
aflate sub oblăduirea ei, de eventualele înjghebări neserioase sub numele de „Comunitate".
Templul Coral nu va pierde totuşi nici un prilej pentru încercarea de reconstituire a
comunităţii centrale. Conducătorii săi vor fi totdeauna în fruntea tuturor iniţiativelor; ei vor
fi acei cari vor aduce întâile şi marile jertfe personale, în vederea restaurării. Şi, de fapt,
Templul va da naştere şi va creşte la sânul său generos o serie nesfărşită de aşezăminte de
folos obştesc, pregătindu-le pentru viitoarea comunitate şenerală, ce va fi înfiinţată, peste
aproape o jumătate de secol, tot cu sprijinul său părintesc 4 [ ••• ].
Repartizarea activităţii comitetale

După hotărîrile din 14 martie 1876, statutele trebuiau să fie modificate şi puse în
concordanţă cu noile împrejurări şi îndatoriri. Se numi deci o comisiune specială pentru
elaborarea proectului noilor statute, convocânu-se apoi şi Adunarea Generală a enoriaşilor
pentru ziua de 27 martie 1877, spre aprobarea lor. Desbaterile avură loc sub preşedinţia lui
Em. Rosenthal, în sala „Baraşeum". După ascultarea raportorului Saniei Marcus, proectul
de statute fu votat cu unele mici modificări propuse de Adolf Weinberg şi David Gabriel.
Prin noua aşezare, activitatea Comitetului Templului Coral se distribui pe trei secţiuni: I)
Cultul, II) Instrucţiunea şi III) Administraţia (şi binefacerile). Comitetul compunându-se
din 12 membri, urma ca fiecare secţiune să fie alcătuită din câte 4 membri. Comitetul mai
avea să se reînoiască anual prin eşirea a 4 membri traşi la sorţi şi cu dreptul de a fi realeşi în
Comitet. La 18 august 1877 are loc alegerea noii conduceri cu rezultatul final următor:
513
I.I. Sch5nfeld, preşedinte; F.A. Focşăneanu, vicepreşedinte; S. Seif, casier; iar D. Gabriel,
M. Garfunkel, A. Goldenberg, S.L. Guttmann, S. Hechter, H. Homstein, Saniei Marcus,
B.L. şi Borelly Wisner, consilieri. Pentru secretariat, Comitetul decise a se angaja un
funcţionar cu salariu fix. La început a funcţionat fostul secretar al Comunităţii, anume
L. Mărculescu, apoi locul său fu ocupat de Nathan Moscovici (până în 1895).
I.I. Sch5nfeld
Noul preşedinte, Israel Iacob Scht>nfeld, nu era un homo novus. Fruntaş al Obştei
Evreilor Lehi, de odinioară, foarte cult şi evlavios, el se arătase de mai înainte ca un demn
urmaş al lui Melech Nathansohn, alături de care l-au găsit întotdeauna acţiunile de bine. E
curios însă că nu-i întâlnim numele la începuturile analelor Templului Coral. Poate
concepţiile lui conservatoare îl împedicau atunci să fie în primele rânduri ale fondatorilor
sanctuarului modem, consideraţi ca revoluţionari în ale religiei. Nu întârziă însă să se
ralieze mişcării de regenerare spirituală. Membru în comitetul de conducere, el este ales şi
vicepreşedinte împreună cu venerabilul său înaintaş Melech Nathansohn, iar după
demisiunea acestuia în 1877, e singurul indicat pentru preşedinţia Templului Coral, de către
sufragiile unanime ale enoriaşilor. Lăsând această demnitate, între anii 1883 şi 1888,
devotatului său coleg David Gabriel, I.I. SchOnfeld va reveni în capul Congregaţiunii, când·
Adunarea Generală îl va rechema, Ia 1888, spre a păstra conducerea timp de un deceniu,
fiind mereu reales. Ajuns la adânci bătrâneţe, în 190 I, el va obţine - fără să fie candidat -
majoritatea voturilor enoriei, dar va prefera să se retragă de îndată din postul ilustrat de
dânsul cu atâta cinste. Dealtfel, nici el nu-şi îngrădea activitatea pe tărâmul obştesc între
limitele stricte ale vieţii religioase. Discipol şi dascăl al Înfrăţirii „Zion", el era în perpetuă
încordare de puteri întru alinarea suferinţelor neamului său oropsit. Cum 1-a descris
prietenul şi succesorul său, dr. Adolf Stern, în ale lui memorii, I.I. Sch5nfeld a fost „o
figură patriarhală, din soiul acelor oameni cărora vârsta nu le birue nici trupul, nici mintea.
Profund devotat credinţei şi neamului, el a luat pururi o parte activă în daraverile
Comunităţii, şi stăruinţelor lui se datoreşte mai cu seamă că s-a câştigat acel proces
scandalos, ... în care moştenitorii locului pe care e clădit Templul au revendicat acel Ioc pe
motiv că Comunitatea nu este persoană morală".[ ... ]
Filip A. Focşăneanu
La Adunarea Generală a Congregaţiunii Templului Coral din 1898 fu ales ca

preşedinte Filip A. Focşăneanu, venerabilul veteran al Obştii Evreilor de odinioară,
muncitorul fără preget pe ogorul binelui public .şi organizatorul incomparabil al
instituţiunilor de asistenţă socială. Foarte rar s-a mai văzut un asemenea om statornic în
activitatea de toate zilele, pentru folosul aproapelui. De când se aruncă ideia Templului
Coral şi până în ultimul moment al vieţii sale, timp de cincizeci şi cinci de ani, a servit cu o
abnegaţiune şi un devotament crescânde interesele cultului şi învăţământului evreesc
modern. În 1857, contribui cu 50 de galbeni la cumpărarea locului din mahalaua Stelea. În
1860, fu ales vicepreşedinte al Epitropiei Comunităţii, pentru ca un an mai târziu să i se
încredinţeze preşedinţia, deşi nu avea pe atunci nici treizeci de ani. Ultim preşedinte al
Epitropiei, el se consacră, după desfiinţarea gabelei, problemelor şcolare şi organizării
Societăţii Sacre. Dar în toate împrejurările s-a manifestat cu o credinţă nestrămutată în
ideile propovăduite de falanga lui l.L. Weinberg, al cărui colaborator fusese în perioada de
514
luptă în contra lui Malbim. Fiind, mai înainte, în repetate rânduri ales vicepreşedinte al
Templului Coral şi, în consecinţă, preşedintele Comitetului şcolar, chemarea sa la
conducerea sanctuarului era şi o în<:oronare a activităţii sale în slujba dezinteresată a
evreimii bucureştene.
Dr. Adolf Stern

O nouă eră de progres şi de prestigiu social începu, în 190 I, pentru Templul Coral,
prin venirea în fruntea Congregaţiunii a regretatului dr. Adolf Stern. Ales întâiu, la
Adunarea Generală din 21 octombrie, ca vicepreşedinte, şi invitat de Comitet să preia
conducerea efectivă, în urma demisiunii imediate a preşedintelui Herman Homstein,
campionul emancipării judaismului român ţinu să pună în prealabil o serie de condiţiuni
programatice. Prin înălţimea lor de cugetare şi prin accentele lor profetice, cuvintele rostite
atunci de dânsul au putut fi apreciate la justa lor valoare abia după trecerea a trei decenii de
glorioasă îndrumare a destinelor Templului Coral, când întreaga suflare evreească din
capitală şi din cuprinsul ţării sărbători jubileul eroic al octogenarului oţelit în luptă. [ ... ]
Constituirea Comunităţii Templului Coral

În vederea realizării unei regrupări a instituţiunilor evreeşti în jurul şi sub oblăduirea
Templului Coral, se impunea înainte de toate o modificare radicală a statutelor şi o
schimbare a titulaturii. Denumirea improprie de „Congregaţiune", adoptată la un moment
dat şi pentru anumite motive de o plauzibilitate trecătoare, nu mai convenea nicidecum
atribuţiunilor de interes general, pe care enoria trebuia să le îndeplinească. De aceea, prin
noile statute, votate în două adunări generale extraordinare, din 1903 şi 1904, se reveni la
vechiul nume de „Comunitate".
Statutele întocmite la 1857 purtau deja această denumire; cele .din 1866, de
asemenea. La încheerea comitetală din 1876, şi apoi în statutele respective, se introduse
termenul de „congregaţiune", aplicat asociaţiunilor religioase catolice, pentru ca statutele
modificate în 1892 şi Regulamentul interior de la acea dată să-l consacre definitiv, cu
aprobarea Ministerului Cultelor. Prin noile statute, însă, elaborate într-un alt spirit, se lărgea
accepţiunea titulaturii, după cum scopul avea să covârşească marginile fixate de alcătuirile
anterioare. Articolul 1 suna de fapt:
„Comunitatea israelită a Templului Coral (numită până acuma: «Congregaţiunea
Templului Coral, rit occidental»), are de scop:
a) Întreţinerea serviciului divin în Templul Coral, care s-a fundat şi clădit de
membrii săi pe terenul din strada Sf. Vineri, no. 13;
b) Întreţinerea, înfiinţarea, administrarea şi subvenţionarea de aşezăminte de cult,
învăţământ, binefacere, asistenţă şi alte instituţiuni obicinuite în comunităţile israelite" [... ]
După Războiul mondial, restaurându-se Comunitatea Evreilor din Bucureşti, din
iniţiativa şi cu sprijinul permanent al Comunităţii Templului Coral, multe din instituţiunile
de cultură şi de asistenţă socială au fost preluate de către Obştea centrală. În noul concert de
împrejurări, simţindu-se nevoia unor noi modificări de statute, acestea fură propuse şi
votate în adunarea generală din 4 mai 1924. În acelaşi timp, se obţinu recunoaşterea
personalităţii juridice, în conformitate cu noua lege a persoanelor morale, promulgată în
acel an. Articolul 1, conceput ca un program de activitate de dr. Adolf Stern şi înfăptuit prin
stăruinţa enoriei, în decursul celor douăzeci de ani din interval, a rămas însă intact ca un
515
simbol de slăvită menire şi pentru viitor. Misiunea Templului Coral din Capitală este şi
de-aci încolo de a fi un perpetuu sanctuar central şi un nestins focar de cultură sufletească,
pentru tot iudaismul din România Mare [„.]
D-1 Micu S. Zentler

Împrejurările noi reclamau însă şi unele reforme, înfăptuiri noi. Comunitatea
Templului Coral avea nevoie, atât pentru a sa temeinică organizare proprie, cât şi pentru
menţinerea neştirbită a prestigiului său în afară, de anumite realizări, şi gospodăreşti şi
culturale, dar de interes general evreesc. Arhiva sanctuarului ne mărturiseşte că, încă Ia 8
decembrie 1924, cu prilejul începerii noului period de activitate comitetală, D-l Micu S.
Zentler, pe-atunci membru-consilier al Comitetului, adresă preşedintelui trei scrisori,
cuprinzând o serie de propuneri concrete şi de o imediată aplicare practică: unele privind
economia Templului însuşi, altele referindu-se la înzestrarea enoriei cu aşezăminte de
cultură superioară, de pildă cu un muzeu sinagogal în care să fie conservate, pe lângă vechi
obiecte de-ale cultului mozaic, pe lângă diferitele expresiuni demne de artă evreiască, - şi
mărturiile trecutului nostru istoric: acte, documente, monede, medalii etc. Cum arată
raportul Comitetului de administraţiune pe 1924, aceste propuneri fură recunoscute ca
formând „un vast proect de modificări de care Templul simte trebuinţă, şi pe care vi le vom
supune pentru luarea lor în consideraţiune".
Cap. II
Opera culturală
Şcoalele
Ziua de 14 martie 1876, în care Comitetul Templului Coral luase deciziunea de a

pruru învăţământul sub a sa ocrotire, a însemnat o dată istorică epocală în analele
Comunităţii Evreilor din Bucureşti. Căci, de fapt, perspectivele deschise în acea şedinţă
memorabilă nu s-au limitat numai la opera şcolară propriu-zisă, necum la unica şcoală pe
atunci în fiinţă, anume „Iacob şi Carolina Lobel", a cărei reorganizare fusese asumată de
comitet.
Epitropia dizolvată susţinuse înainte două şcoli primare, una de băeţi - cea mai sus
numită - şi una de fete. Şcoala de băeţi - o continuare a vechiului aşezământ şcolar înfiinţat
la 1852, alături de Sinagoga Mare - era instalată în noul local din strada Mircea-Vodă
(atunci no. 12), local inaugurat la 14/26 octombrie 1873 cu multă solemnitate, în prezenţa
generalului Cristian Teii, ministrul Instrucţiunii Publice de pe vremuri. Şcoala fu denumită
după numele soţilor Lobel, în semn de pioasă recunoştinţă către memoria regretatului ctitor
al Templului, al cărui legat special de 22.740 lei noi îngăduise ridicarea clădirii. Şcoala de
fete, mai recentă în ordinea cronologică (ea luă fiinţă abia în 1867), a funcţionat în imediată
apropiere, într-o clădire a Obştii - cu intrarea prin strada Udricani - de pe locul unde avea
să se ridice mai târziu Şcoala Normală Israelită (edificiul destinat apoi Gimnaziului
Evreesc), spre a fi mutată la un moment dat în localul de lângă Sinagoga Mare. În urma
dizolvării Epitropiei şi a stării haotice ce s-a produs atunci în comunitate, ambele şcoli
primare fură închise în vara anului 1875, o dată cu terminarea cursurilor. Populaţiunea
516
evreească din Capitala ţării - mai ales cea nevoiaşă, care nu-şi putea trimite copiii în
institutele particulare - rămase fără nici o şcoală modernă!
Intervenţia Templului Coral din 1876 apăru deci ca o acţiune de salvare a intereselor
culturale grav periclitate, tocmai în clipa culminantă a crizei din comunitatea în
dezorganizare. Faţă cu mijloacele încă modeste ale enoriei, şi mai cu seamă având în vedere
indolenţa publicului evreesc din acele timpuri, întreprinderea putea să pară unora prea
temerară, iar altora chiar imposibil de realizat. Şi într-adevăr, auspiciile mediului ambiant
nu erau favorabile: un mănunchi de oameni generoşi să ia asupra lor sarcina copleşitoare a
unei mulţimi de miriade de suflete! Ei au pornit însă la munca salutară cu entuziasmul
inerent credinţei în ideal, şi li-a fost dat să aibă şi meritul şi norocul de a găsi alături de
dânşii o organizaţiune tânără, dar cârmuită de sincera dorinţă a binelui şi adevărului -
învăţătura eternă a bătrânului Israel.
Înfrăţirea „Zion"
Înfrăţirea „Zion" a fost întemeiată în Bucureşti, la 1872, de câţiva evrei inimoşi, cu
scopul de „a uni pe fiii lui Israil în opera sacră de a propaga interesele cele mai înalte ale
omenirei, pe principiul iubirei frăţeşti; de a desvolta caracterul moral şi mental al poporului
nostru, încuragiând ştiinţa şi arta şi înculcând ştiinţa şi ideile cele mai curate şi sfinte de
filantropie, onoare şi patriotism; cu un cuvânt, de a perpetua doctrinele eterne ale
judaismului ca încorporaţiunea tuturor virtuţilor umane".
Aşa glăsuia „Constituţiunea" noului Ordin.
Organizată în „şcoli'', Înfrăţirea îşi luă sarcina de a disciplina massele evreeşti,
făcând adeseori operă de comunitate, în lipsa acestei instituţiuni sau în imposibilitatea ei de
a-şi îndeplini rostul, din cauza împrejurărilor vitrege şi a situaţiunii creată prin jurnalul
Consiliului de Miniştri din 1862. Era deci în firea lucrurilor ca enoria Templului Coral să se
întâlnească pe acelaşi tărâm de lucru cu Înfrăţirea „Zion", ba şi în persoana aceloraşi
conducători (de pildă: Adolf Weinberg, dr. Ad. Stern, David Gabriel, dr. M. Beck, Solomon
Hechter şi alţii). „Şcolile" din capitală, „Fraternitatea" şi „Lumina", numărau de altfel
foarte mulţi membri ai Comunităţii Templului, din sânul căreia pornise dacă nu iniţiativa,
cel puţin imboldul hotărâtor pentru organizarea temeinică a Înfrăţirii, sub conducerea
consulului american Benjamin F. Peixoto. Astfel, ajunseră curând ambele organizaţiuni la o
intimă şi interdependentă colaborare socială şi culturală. Şcoala primară de băeţi „Iacob şi
Carolina Lobel" fu redeschisă, în 1876, de Congregaţiunea Templului cu sprijinul puternic
al Societăţii „Fraternitatea", care mai ridică, mai târziu ( 1890), în chiar curtea sanctuarului,
şcoala primară de fete care-i poartă până astăzi numele de ,,Fratemitatea-Zion". Aceste
două şcoli s-au bucurat în continuu de solicitudinea Templului Coral, sub a cărui oblăduire
au stat în permanenţă. Vreme îndelungată, mai toate ofrandele aduse de enoriaşi, cât şi alte
venituri ocazionale, li se consacrau lor îndeosebi; iar în bugetul sfântului lăcaş se afecta
regulat o sumă specială pentru susţinerea acestor aşezăminte de învăţătură, al căror director
era însuşi predicatorul Templului, răposatul dr. M. Beck.
După statutele din 1877, comitetul avea să lucreze după principiul împărţirii muncii. O
treime din membrii comitetului forma secţia pentru ,,Instrucţiune", care, la început (1878), se
constitui ca un fel de comitet şcolar - prezidat de vice-preşedintele Congregaţiunii - şi din
care mai făceau parte şi delegaţii societăţilor „Fraternitatea" şi „Lumina", adică „şcolile"
Înfrăţirii ,,Zion" din Bucureşti. După statutele din 1892, Comitetul Congregaţiunii delega în
Comitetul şcolar pe trei din membrii săi - între cari şi pe vicepreşedintele său; restul de patru
517
membri ai comitetului şcolar se putea numi şi dintre coreligionarii din Capitală cari nu făceau
parte din Congregaţiune. Iar prin statutele din 1905, se reînfiinţă „Secţia şcoalelor'', care avea
să fie compusă tot din şapte membri aleşi de adunarea generală.
Urmările legilor din 1893

Între timp, opera şcolară evreească din Capitală luase o mare extensiune. Legile
restrictive din 1893 (asupra şcoalelor de meserii şi a învăţământului primar) 46 , pe de o
parte, iar de alta, creşterea neîncetată a populaţiunii evreieşti, reclamară, în ultimul deceniu
al secolului al XIX-iea, o tirgentă augmentare a numărului şcoalelor primare, precum şi
neîntârziata fundare a unor şcoli secundare ori speciale. De unde până atunci nevoile
învăţământului puteau fi îndestulate fie de „Comitetul mixt", adică al delegaţilor Înfrăţirii şi
ai Templului Coral, fie de „Comitetul şcolar", instituit de acesta din urmă, - împrejurările
politice şi sociale determinară, în 1898, constituirea Societăţii pentru învăţătura israeliţilor
români, al cărei „Comitet regional", condus mai ales de Adolf Salomon47 , dr. M. Beck48 şi
Iosef M. Brociner, a fost un demn înainte-mergător al Comitetului central al şcoalelor din
epoca ante-belică. Se mai întemeiară în acei ani de frământări dureroase şi alte asociaţiuni
culturale, cu scopul de a clădi şi de a întreţine câte o şcoală primară de cartier. Lipsind însă
mijloacele necesare, neputând avea nici personalitatea juridică, spre a împlini vreo
formalitate legală, toate aceste societăţi îşi îndreptau privirile către Congregaţiunea
Templului Coral, de unde venea mântuirea. Astfel, pe baza garanţiei morale a acestui for,
s-au putut obţine, de către Comitetul regional, împrumuturile mărinimoase din partea lui
Jewish Colonization Association (ICA din Paris), împrumuturi sau subvenţiuni cari au
înlesnit nu numai construirea de localuri, dar cărora li se datora în bună parte şi susţinerea
bugetelor şcolare, mulţi ani de-a rândul.
Şcoala normală şi [Şcoala] „Ciocanul"

Două mari iniţiative,
întreprinse sub egida Congregaţiunii, se leagă de acel moment
istoric: Şcoala normală israelită şi Şcoala
de meserii „Ciocanul".
Ideea unei şcoli normale sau seminar pedagogic, pentru pregătirea metodică a
personalului didactic din aşezămintele şcolare evreeşti din ţară, era o idee relativ veche.
Infrăţirea „Zion" şi-o însuşise din primele clipe ale existenţei sale; ea a mai fost şi obiectul
unor ample desbateri la Conferinţa de la Bruxelles, din 1872. Către finele veacului, părea
că-i sună în sfârşit ceasul înfăptuirii. Congregaţiunea Templului Coral puse la dispoziţia
Comitetului regional locul pe care odinioară se afla Şcoala de fete a Obştii; iar construcţia
era aproape terminată chiar în 1898, când frumoasa şi lăudabila tentativă trebui să fie
definitiv abandonată: în localul destinat Şcolii normale se instală atunci Gimnaziul evreesc,
căruia Congregaţiunea îi acordă aşişderea o subvenţie lunară din bugetul Templului.
Mai norocoasă a fost ideea şcoalei de meserii. Mulţumită energiei neobosite a lui
Adolf Salomon, adevăratul spiritus rector al Comitetului regional, care, pe lângă munca şi
dărnicia sa personală, reuşi să câştige atât încrederea Congregaţiunii şi a societăţii ICA, cât
şi o colaborare valoroasă pentru comisiunea administrativă, ideea, lansată în 1897, a devenit
o realitate îmbucurătoare. Printr-o convenţie, încheiată la 1898 cu comitetul Templului
Coral, şcoala de meserii, denumită „Ciocanul", fu pusă sub protecţiunea şi controlul direct
al Comitetului Congregaţiunii, care avea să trimită trei delegaţi în conducerea şcoalei, să
aprobe în prealabil bugetul anual şi să dea cuvenita descărcare bilanţurilor, care trebuiau
518
să--i fie prezentate la încheierea exerciţiilor bugetare. Constituindu-se aşadar, ca o dreaptă
proprietate a Congregaţiunii, Şcoala „Ciocanul" îşi asigură şi indispensabila fiinţă legală,
care-i servi atât de mult.
Aceeaşi ocrotire o acordă Templul Coral şi tuturor celorlalte aşezăminte şcolare: ale
societăţilor „Cultura'', „Moria", „Reschith-Daath'', „Instrucţiunea", precum şi altora (în
ultimul timp şi Şcoalei ,,Progresul Culturii"), dar mai cu seamă Şcoalei profesionale de fete
,,Filip şi Raşela Focşăneanu". Împreună cu şcoalele primare „Iacob şi Carolina Lobel" şi
,,Fraternitatea-Zion", imobilele tuturor şcoalelor mai sus numite au intrat de drept în
patrimoniul Congregaţiunii.
Alte aşezăminte culturale

Cu toată amploarea considerabilă luată de opera şcolară, cu toate multiplele şi
diversele preocupări ce se impuneau necontenit atenţiunii cotidiane a conducătorilor, în
această direcţie, Comunitatea Templului Coral şi-a mai înscris la activul ei şi alte iniţiative
şi înfăptuiri lăudabile pe răbojul istoriei culturale a obştii bucureştene. Şi nu e vorba numai
de acele momente în legătură mai mult sau mai puţin imediată cu viaţa şcolară ori cu cea
sinagogală, ca bunăoară: serviciile divine pentru elevi şi eleve, confirmările, conferinţele
religioase, atât de necesare tineretului, concertele publice de muzică vocală şi instrumentală
(a căror tradiţie fu inaugurată la 1905) etc. Acţiunea binefăcătoare a primului sanctuar
modern din ţară a depăşit şi sub raportul acesta cercul de demarcaţiune pe care-l
însemnaseră ctitorii, acţiunea întinzându-se departe şi adânc în domeniul culturii laice.
Se înţelege, nu putem înşira aci lungul, nesfârşitul memorial de fundaţiuni, ajutoare
şi subvenţiuni mici şi mari, prin care comitetele respective au contribuit la apariţia atâtor
ziare şi reviste evreeşti, sau la publicarea atâtor lucrări de literatură şi de ştiinţă judaică, ba
chiar făcând adeseori şi operă de editură proprie, tipărind predicile şi conferinţele rabinilor
Antoine Levy, dr. M. Beck şi dr. I. Niemirower şi răspândindu-le în mod cu totul gratuit în
ţară. De asemenea, nu vom insista nici asupra celorlalte - nenumărate - încercări sau
întreprinderi culturale, care s-au bucurat de un sprijin foarte larg din partea Templului Coral
ori din a enoriaşilor lui. Menţionăm numai câteva instituţiuni, mai demne de
consideraţiunea noastră, atât prin caracterul permanent al ideilor, pentru promovarea cărora
au luat fiinţă, cât şi prin locul pe care-l ocupă sau ar trebui să-l ocupe în desvoltarea
educaţiei, cât şi în manifestările spirituale ale judaismului român.
Societatea „Iacob Labei". La 10/22 decembrie 1867, câteva luni după târnosirea
Templului Coral, s-a întemeiat această societate „pentru subvenţionarea junimei studioase
israelite fără mijloace", de către un număr de 39 evrei bucureşteni, aproape toţi membri ai
Comunităţii Templului 49 [ ••• ]
Educaţia muzicală şi sportivă. Nu numai prin constituţia şi menirea sa esenţială, de
centru al liturghiei sinagogale, s-a ilustrat Templul Coral pe tărâmul răspândirii artei
muzicale evreeşti. Cantorii şi corul său admirat de toată lumea şi-au cucerit lauri şi în afara
serviciului divin, ca maeştri şi executanţi ai cântului tradiţional şi popular. Din când în
când, concertele religioase, cu bucăţi alese din repertoriul clasic al compoziţiilor judaice, au
trezit în ascultători dorul şi dragostea de muzică naţională. În secolul trecut, nu arareori îşi
dedeau concursul lor graţios, în corul Templului, tineri din societatea aleasă, formaţi la
aceeaşi şcoală a sanctuarului. În 1902, ia naştere Asociaţia de cultură muzicală „Orpheu",
cu sprijinul Congregaţiunii, care-i pune la dispoziţie una din încăperile ei.
519
Educaţia fizică s-a bucurat de o solicitudine deosebită. La 1 octombrie 1897, se
fondă Societatea de gimnastică, scrimă şi lectură „Aurora'', căreia Congregaţiunea
Templului nu întârziă să-i dea adăpost în câteva încăperi din clădirea Gimnaziului evreesc,
în acelaşi local adică, în care numita societate îşi are până astăzi sediul şi sălile de exerciţii.
Un ajutor identic îl primeşte şi organizaţia „Macabi", al cărei teren sportiv - din imediata
dependenţă a Şcoalei „Ciocanul" - este iarăşi o proprietate a Comunităţii Templului Coral.
În aceiaşi ordine de idei, menţionăm, în sfârşit, şi asociaţia sportivă a copiilor din corul
actual al sfântului lăcaş.
Biblioteca „ Saniei Marcus". O importantă ctitorie pentru cultura sufletească a
populaţiunii evreieşti din Capitală a fost Biblioteca „Saniei Marcus". Cunoscutul şi eruditul
bibliofil şi fruntaş al enoriei Templului, din al cărei comitet a făcut parte vreme
îndelungată, se săvârşi din viaţă, la Berlin, în ziua de 23 februarie 1906, în vârstă de 63 de
ani. Din îndemnul răposatului dr. M. Beck, care, la requiemul organizat în memoria
dispărutului, adresase un călduros apel familiei, şi mai ales graţie darnicului concurs
acordat de fratele său, d-l Elias Marcus, biblioteca preţioasă, bogată în cărţi ebraice şi
judaice, fu adusă în ţară şi dăruită Templului Coral, spre a alcătui o bibliotecă populară a
comunităţii. Instalată provizoriu - până la „pregătirea unui local propriu pentru acest scop"
- într-una din sălile Şcoalei „Iacob şi Carolina Lobel", sală denumită „Barascheum",
Biblioteca „Saniei Marcus" a fost inaugurată la 25 decembrie 1907 şi deschisă totodată
publicului cititor. Cuprinzând la început numai 1100-1200 de volume, biblioteca s-a mărit
ulterior, mulţumită donaţiunilor şi achiziţiunilor neîntrerupte de cărţi şi periodice, încât, în
preajma Războiului mondial, se vorbea de un număr de 4000 de volume. Cum sub
auspiciile bibliotecii se mai ţineau în sala „Barascheum", ca odinioară, şi conferinţe literare
şi ştiinţifice, locul deveni curând un adevărat centru cultural pentru evreimea din Bucureşti.
Din nefericire, războiul şi perioada de tranziţie ce-i urmă fură tot atâtea prilejuri
pentru dezorganizarea şi despuierea bibliotecii de patrimoniul ei în cărţi, lăsându-se
colecţiunile rămase într-o totală părăsire. Abia către finele anului 1933, în urma deciziunii
comitetului şi potrivit iniţiativei de mai înainte a d-lui preşedinte Micu S. Zentler, pentru
instituirea Bibliotecii publice evreeşti, în cadrul fundaţiunilor culturale ale Comunităţii
Templului Coral, Biblioteca „Saniei Marcus" îşi găsi şi ea adăpostul salutar şi demn, în
noua construcţie special amenajată pe lângă incinta sfântului lăcaş.
Învăţământul secundar de fete. O lature neglijată de preocupările forurilor obşteşti a
fost educaţia tinerelor evreice. Cel mult dacă solicitudinea lor şcolară cuprindea
învăţământul primar de fete, celui secundar nici gând nu era, până la sfârşitul veacului al
XIX-iea, să i se dea vreo atenţie. Şi totuşi, învăţământul secundar de fete merita poate mai
multă grijă decât acel al băeţilor, cărora nu li se întindea atâta cursa şcoalelor misionare,
catolice şi protestante.
Filip A. Focşăneanu 50 a fost în această privinţă un mare înfăptuitor. Înţelegând
nevoile imperioase ale coreligionarilor săi, fostul conducător al Epitropiei - pe-atunci
preşedinte al Congregaţiunii Templului Coral- deschise la 16 septembrie 1899, în a sa casă
din str. Anton Pan 42, primul institut secundar evreesc de fete, Şcoala profesională „Filip şi
Raşela Focşăneanu", despre care un Anatole Leroy-Beaulieu a putut scrie câţiva ani după
întemeierea ei: c 'est assurement une des plus belles et des mieux dirigees, que je connaisse
en Europe ou en Amerique51 . Printr-un act de donaţiune, încheiat în 1910 şi sancţionat prin
Decretul regal de rigoare, ctitorul predă Comunităţii Templului Coral atât clădirea şcoalei,
cât şi locul viran din vecinătatea ei, precum şi imobilul său din str. Belvedere 25 şi suma de
lei 50.000, înscrisuri funciare urbane Bucureşti, spre a servi, din venituri, la susţinerea
520
şcoalei. Cu timpul i se alătură şcoalei profesionale şi un gimnaziu de fete, complectat la 4
clase în 1924 [„.]
Cap. III
Opera de asistenţă publică
După o mărturie străveche din Tractatul Principiilor - sublimul cod al moralei

talmudice -, marele-preot Simon cel Drept, ultimul reprezentant al Adunării celei Mari
(„Synagoga Magna": Kneset Haghedola), ar fi avut obiceiul să zică că: „Pe trei lucruri stă
lumea: pe învăţătură, pe muncă şi pe caritate". Aforismul acesta deveni ca un fel de deviză
programatică pentru microcosmul evreesc, şi fiecare obşte a lui Israel a înţeles, în decursul
vremurilor, să-şi bazeze organizarea pe numitele trei coloane cardinale. Dacă, însă, cultura
sufletească nu putea fi alta decât Tora mereu înnoită, iar „Avoda" trebuia să fie oficiul
sfănt, slujba sacerdotală din sanctuarul lui Dumnezeu, sau cultul pios al inimii din orice
sinagogă şi de orişiunde - cea de-a treia condiţiune a vieţii sociale evreeşti a fost
universalizată, dându-i-se noima celui mai larg umanitarism, fără nici o consideraţiune de
ordin religios ori etnic.
În sensul acesta, adică al practicării celei mai pure carităţi mozaice, s-a desfăşurat
opera de asistenţă socială a Templului Coral din primul moment, în care-şi asumă rolul
istoric de patron ocrotitor al vieţii comunitare din Bucureşti. Dar şi în această activitate i-a
fost de un mare folos concursul neîntrerupt şi întotdeauna devotat al Înfrăţirii „Zion", şi în
deosebi al „şcolii" sau lojii „Fraternitatea".
Astfel, în unire cu organizaţiunea Înfrăţirii, Comitetul Templului a putut lua
iniţiative generoase şi înfăptui lucruri de cel mai înalt interes social. Comunitatea generală
fiind inexistentă, aşezămintele comunitare, ca Spitalul israelit (fondat în 1847), azilul de
bătrâni (instituit la 1875) etc., lăsate să îngrijească singure de nevoile mulţimii suferinde ca
asociaţiuni de sine stătătoare, ca şi „Societatea Sacră'', care-şi menţinu însă vlaga de
odinioară; în asemenea împrejurări, necesităţile momentului dădură ce-i drept un lăudabil
imbold solidarismului, favorizând înfiinţarea unui număr din ce în ce crescând de societăţi
de ajutor reciproc („Fraterna", 1858; „Dr. Iuliu Barasch", 1872; „Marpe Lenefeş", 1875
etc.), a căror operă mutualistă era complectată de alte formaţiuni importante („Ghemilut-
Hasadim", 1856; acţiunile de ajutorare ale unor comitete ocazionale), dar fără a putea totuşi
umplea lacuna organismului centralizator, cu toate energiile irosite din belşug de
inepuizabila iniţiativă particulară a evreului bucureştean. Rămânea mereu abandonată o
întreagă populaţiune mizeră din afara sferelor de influenţă ale diferitelor instituţiuni [.„]
Cap. IV
Reprezentarea intereselor obşteşti
Din nesfârşitul răboj de fapte mari, ce s-au înscris de-a lungul anilor pe seama
Templului Coral, nu am relevat decât o parte - mai însemnată prin caracterul şi înrâurirea lor
asupra vieţii publice evreeşti. Am căutat să desprindem, din mulţimea fără număr a
evenimentelor şi acţiunilor zilnice, în rândul întâi, ceea ce a contribuit într-o oarecare măsură
la formarea şi evoluţia spirituală a obştii bucureştene, sau chiar a judaismului român.
521
Sub raportul acesta, ni-a fost dat să constatăm fenomenul aproape ffilă pereche în
istoria modernă a poporului evreu, ca o instituţiune religioasă cu mijloace relativ restrânse,
să-şi asume îndestularea nevoilor, a tuturor nevoilor comunitare, şi să poată avea totodată
mulţumirea sufletească de a-şi vedea străduinţele încununate de triumf. Cult, cultură,
caritate, câte-şi treele domenii de tradiţională activitate obştească şi-au găsit în Templu o
sinteză din cele mai sublime, din cele mai fericite.
Dar, spre gloria şi mai mare a sfăntului lăcaş şi spre cinstea epitropilor lui, enoria
n-a ţinut să rămână o comunitate separată, într-o splendidă izolare aristocratică, faţă de
multele şi grelele probleme de ordin general, de care era frământată populaţiunea evreească
îndeobşte. Din contra, Comunitatea Templului Coral a vrut şi a ştiut să fie şi să rămână
reprezentanţa autorizată, purtătoarea incontestabilă a cuvântului colectivităţii, fiind implicit
recunoscută ca atare atât de aceasta din urmă, cât şi de către autorităţile ţării.
În lipsa personalităţii morale şi juridice, neputând avea nici o capacitate şi nici o
chezăşie legală, aşezămintele culturale şi sociale, şcolile (sau societăţile ori comitetele
respective), spitalul, azilul de bătrâni, orfelinatul, asociaţiunile diverse, societăţile de ajutor
mutual (bunăoară „Marpe Lenefeş", „Aesculap" etc.), sau de pură caritate (ca „Ghemilut-
Hasadim", „Carolina Lobel", „Iacob Lobel", „Mehalke-Eţim" etc.) cer adăpost asigurător,
îşi încredinţează fondurile şi-şi trec şi patrimoniul imobiliar sub oblăduirea Templului
Coral. Nu mai vorbim de fundaţiunile puse sub administraţia nemijlocită a Comitetului, nici
de cele administrate de comitete ori de comisiuni speciale, dar tot sub controlul imediat al
sanctuarului central. Dar şi obştii şi ctitori din provincie vor urma pilda instituţiunilor din
Capitală, cerând asistenţa, patronajul şi stăpânirea efectivă din partea Comunităţii
bucureştene.
Recunoaşterea de comunitate oficială
Aprobându-i-se, în 1905, de către Ministerul Cultelor, denumirea oficială de

„comunitate'', după ce, de fapt, a desfăşurat o activitate comunitară, decenii de-a rândul,
sub numele de „congregaţiune'', Templul Coral îşi dobândeşte o consacrare şi o
recunoaştere explicită din partea cârmuirii; ceea ce, din punctul de vedere formal, însemna
mai curând o revenire la titulatura veche, originală. Dar faptul în sine demonstrează până la
evidenţă rolul primordial pe care l-a jucat enoria în organizarea vieţii comunitare şi înainte
de data pomenită.
Municipalitatea, autorităţile judecătoreşti şi militare, consulatele străine, ministerele
etc. corespondează cu Templul Coral de la începutul existenţei lui, nu numai pentru
chestiunile de domeniul ritual ori religios, ca de exemplu: jurământul ostaşilor evrei (depus
mereu în Templu, din 1872!), stabilirea stării civile (al cărei registru fusese ţinut înainte de
forul confesional), dar şi pentru celelalte chestiuni, culturale ori sociale i se adresează
Templului, preşedintelui sau rabinului său.
Palatul Regal
Palatul Regal acordă această înaltă consideraţiune Comunităţii Templului Coral,
invitând-o la toate solemnităţile şi la toate festivităţile, ca mandatară a populaţiunii evreeşti.
În faţa Tronului, ca şi înaintea Guvernului, conducătorii sfăntului lăcaş aduc cuvântul
religiunii mozaice şi al comunităţilor ei din ţara întreagă. În vremuri în care nu fiinţau încă
organizaţiunile de astăzi, când şi cele în fiinţă nu puteau ori nu aveau puterea morală de a se
522
înfăţişaca exponente ale judaismului român, Templul a ştiut să-şi împlinească cu prisosinţă
menirea istorică. An de an, Casa Regală distribuia, prin intermediul enoriei, ajutoarele
hărăzite nevoiaşilor evrei din Capitală, a căror listă se alcătuia regulat de rabinat (în ultimii
ani fură ajutaţi în timpul iernii peste o sută de familii sărmane, la fiecare distribuire). Şi
aceasta constituia o consacrare a calităţii reprezentative.
Acţiuni patriotice
În ocaziuni de mare însemnătate socială şi politică pentru toată evreimea, la 1877, cu
prilejul înfiinţării ambulanţei „Zion", care a adus atâtea servicii considerabile armatei
române pe câmpul de luptă, în 1913, la acţiunea pentru Flota Naţională şi pentru ajutorarea
familiilor în suferinţă ale mobilizaţilor, în răstimpul ambelor campanii din anii 1916-1919,
din Războiul pentru întregirea neamului românesc, ca şi în timpul de faţă, în cadrul acţiunii
împotriva tendinţelor revizioniste şi pentru afirmarea nădejdilor în viitorul strălucit al
României Mari, sub sceptrul glorios al Majestăţii sale regelui Carol al Ii-lea, Templul Coral
n-a fost şi nu este numai sanctuarul principal, de pe al cărui amvon se rosteşte glasul
civismului şi al patriotismului evreesc, şi la al cărui altar se înalţă ruga ferbinte pentru Tron
şi Ţară, ca supremă expresiune a unanimităţii cetăţenilor evrei; Templul Coral este prin
excelenţă şi instituţiunea care pildueşte şi prin faptă, virtuţile civice şi dinastice ale
judaismului român.
Jurământul „more judaico"

Aceste calităţi i-au dat Comunităţii Templului autoritatea morală de a interveni în
cele mai critice împrejurări şi în cele mai delicate cazuri. Lupta pentru desfiinţarea
aşa-zisului jurământ „ more judaico ", epavă a Evului Mediu, care degrada pe evreul chemat
a depune înaintea judecăţii - luptă memorabilă şi victorioasă, în care s-au ilustrat şi rabinii-
predicatori dr. M. Beck şi dr. I. Niemirower - a preocupat în cel mai înalt grad pe
conducătorii Comunităţii, şi în deosebi pe Saniei Marcus şi pe dr. Adolf Stern. După multe
intervenţiuni fără succes, pe lângă instanţele judecătoreşti şi pe lângă Ministerul Justiţiei, se
va pomi din sânul Templului acea lăudabilă acţiune, pe de-o parte în contra uzurpatorilor
demnităţii rabinice, cari profitau de pe urma menţinerii acelui jurământ înjositor, iar pe de
altă parte, în însăşi sinagogile şi casele de rugăciune, în vederea formării unui front comun
în această direcţiune.
Străduinţele pentru restaurarea Comunităţii generale

Ceea ce se impune mai cu seamă relevării cronicarului este neîntrerupta străduinţă a
Comunităţii Templului Coral, pentru reînfiinţarea şi restaurarea Comunităţii generale a
evreilor din Bucureşti. Până la l 873, atunci când Epitropia aleasă de mandatarii obştii mai
conducea lucrările comunitare, Templul îşi dedea neprecupeţit contribuţia morală şi întărea,
prin persoana delegaţilor săi speciali, organismul deja şubred al Comunităţii. După dizolvarea
acesteia, la apelul Înfrăţirii „Zion" (prin „şcoala" Fraternitatea), Comitetul Templului
numeşte, în august 1882, o comisiune pentru studierea şi efectuarea restaurării. Cinci ani mai
târziu, în 1887, iniţiativa este reluată, cu acelaşi concurs din partea Templului. După
propunerea lui David Gabriel, se decide convocarea tuturor sinagogilor în cancelaria
Templului, cu scopul alcătuirii unui „Comitet pentru interesele generale ale Comunităţii
israelite''. Pentru această nouă „Societate a cultului israelit, rit occidental", sunt aleşi atunci
523
I.I. Schtinfeld, Lazăr Seif, Abraham Einhorn şi Samuel Giinsel. Fără îndoială, numai
circumstanţele vitrege au fost de vină dacă în faptă nu s-a realizat pe urmă decât acel
„Comitet mixt", despre care am vorbit în cursul expunerii noastre. Pe la 1899, se aruncă ideea
constituirii unui „Comitet de centralizare", sub egida Templului Coral, comitet care să aibă în
a sa grijă numai şcoalele, spitalul şi azilul. În 1901, porneşte iniţiativa reînfiinţării Comunităţii
generale, de la Templu, iar Loja ,,Noua Fraternitate" este aceea care se pune la dispoziţia
Comitetului, pentru înfhptuirea idealului urmărit atâta. Ceea ce s-a putut înregistra era
acţiunea unitară din 1903 şi din anii următori, pentru fabricarea azimelor de Paşte, din al cărei
venit se vărsau cote proporţionale şi şcoalelor şi aşezămintelor de binefacere. Astfel s-a
format atunci „Unirea Congregaţiunii Templului Coral, a Şcoalelor, Societăţilor şi Lojelor
israelite din Capitală'', care şi publică o dare de seamă a activităţii sale.
În şedinţa Comitetului Templului Coral din 5 ianuarie 1903, comunică aşadar dr.
Adolf Stern52 înfiinţarea Comitetului central al şcoalelor, primul pas hotărâtor în calea
realizărilor: „Un număr aproximativ de 15 şcoli din cele mai cunoscute din Bucureşti, între
care şi ale Congregaţiunii, s-au asociat şi au constituit un comitet central pentru fabricarea
de Mazoth". Templul acordă şi de astădată întregul concurs, deşi noua înjghebare avea să
intre adeseori în conflict cu Congregaţiunea. Dar ceasul restaurării Comunităţii Evreilor
încă nu sunase. Tentativele din 1908, începuturile de înfhptuire prin alegerea, la întrunirile
de prin sinagogi, a unui „Comitet de iniţiativă", sub preşedinţia veteranului Filip A.
Focşăneanu, ca şi sforţările reiterate ale Lojii „Noua Fraternitate", din 1916, nu au avut nici
ele vreun alt dar decât acela de a pregăti atmosfera, lămurind opinia publică evreească
asupra necesităţii imperioase a Comunităţii.
Înfhptuirea
Iar în 1919, când după aproape o jumătate de secol de soluţie de continuitate,
Comunitatea Evreilor din Bucureşti va fi în sfârşit întemeiată ca o urmaşă a Obştii de
odinioară, Templul Coral va putea revendica, alături de Societatea Sacră, partea cea mai
mare şi cea decisivă de contribuţie morală şi materială, atât prin faptul că înşişi conducătorii
săi vor fi fost în fruntea Comunităţii (dr. Ad. Stern, ca preşedinte de onoare; Ely
Berkowitz53 ca preşedinte; Herman G. Breyer, vice-preşedinte; Ascher Kandel, casier etc.),
cât şi prin sprijinul financiar pe care Comunitatea Templului n-a încetat niciodată să-l
acorde comunităţii mari (numai în primii IO ani de existenţă, peste trei milioane de lei ca
subvenţiuni din bugetul său propriu sau ca venituri din fondurile diverse). Templul este
doar şi sinagoga catedrală a Comunităţii: centrul ei de raliere şi îndrumare sufletească. [„.]
PARTEA A III-A
Activitatea internă
Cap. I
Din analele cultului
„Casa mea se va chema «casă de rugăciune» pentru toate neamurile". Aşa se rosteşte
cartea lui Isaia într-un verset celebru, recunoscut ca o deviză lapidară şi peremptorie, ca o
axiomă de viaţă religioasă. Versetul cuprinde, cu al său adevăr, înalta spiritualitate a
judaismului, cât şi misiunea acestei spiritualităţi în lume. Iată de ce ideea însăşi a templului
524
modem este dominată de textul acesta biblic; de ce el însoţeşte, în chipul cel mai firesc,
învăţăturile principale şi principiale ale tradiţiei mozaice, ale Tablelor Legii, la intrarea
lăcaşului de închinăciune.
„Casă de rugăciune'', citadelă inexpugnabilă a credinţei strămoşeşti, a fost
întotdeauna sinagoga evreească. Casă de rugăciune a fost înainte de toate şi va rămâne
de-apururi şi Templul Coral. Casă de rugăciune vroiau să ridice ctitorii fericiţi întru
pomenire; un lăcaş sacru închinat pietăţii, cultului inimii; casă de rugăciune s-a înălţat în
slava Domnului - şi spre cel mai mare bine şi spre cea mai mare cinste a poporului israelit
de pe pământul românesc.
În acest sanctuar nu s-a cultivat numai liturghia sinagogală, nu s-a păstrat numai
comoara vie de datini rituale; ci, ca într-un „Bet-hamidraş" al timpurilor noi, şi învăţătura
venerabilă a trecutului depărtat a fost propovăduită cu evlavia cerută preotului şi cu adânca
pătrundere a viitorului, ce caracterizează pe prooroc. Predica într-o limbă modernă, in limba
ţării, ca şi rugăciunile de rigoare pentru Tron şi Ţară, în aceeaşi limbă, formează o parte
integrantă din serviciul divin. Amvonul şi altarul îşi complectează aşadar importanţa şi
menirea în religie şi în viaţă. Cântul, rugăciunea şi edificarea sufletească alcătuesc un tot
unitar în Templu 54 [ .•. ]
Comemorări pioase
Viaţa judaismului de pretutindeni, faptele mari din lumea evreească, ca şi cele
privitoare Ia evreimea din cuprinsul României, au fost întotdeauna celebrate la altarul şi de
pe amvonul Templului Coral. De altfel, enoria fiind atâta timp îndelungat adevărata
comunitate centrală, iar conducătorii şi rabinii-predicatori ai sfântului lăcaş fiind ei înşişi
personalităţi reprezentative ale populaţiunii şi curentelor evreeşti din ţară, se înţelege de la
sine că tot aici a trebuit să se resfrângă fidel imaginea şi ecoul oricărui eveniment mai de
seamă.
Memoria marilor gânditori şi oameni de acţiune a fost proslăvită cu pietate şi
veneraţie. Spre binecuvântata pomenire a unora dintre ei, s-au chiar instituit servicii divine
comemorative. Astfel, pentru odihna sufletului unui Zacharias Frankel, întemeetorul
Seminarului din Breslau (decedat în 1875); unui campion eminent al cauzei judaice, ca
Adolphe Cremieux (dec. în 1880), al cărui portret fu chiar aşezat în cancelaria Templului;
unui spirit enciclopedic al renaşterii contemporane, ca Leopold Zunz ( 1886); unor rabini şi
scriitori distinşi, ca bunăoară Nathan Adler, din Londra, Ludwig Philippson, din Bonn,
vestitul director al revistei „Allgemeine Zeitung des Judenthums", şi istoricul Heinrich
Graetz, din Breslau, decedaţi, respectiv, în 1890, 1889 şi 1891. De asemenea, s-a mai
pomenit şi pe Salomon Sulzer, celebrul cantor din Viena, din ale cărui compoziţiuni se
cântă mereu şi în Templul Coral.
Ilustrul filantrop Sir Moses Montefiore, care vizită Templul în preajma inaugurării
lui (1866), a fost sărbătorit cu o deosebită solemnitate la 24 octombrie 1884, cu prilejul
celei de-a [o] suta aniversări a naşterii sale. O adresă cordială de felicitare fu trimisă
patriarchului venerat de unanimitatea suflării evreeşti. Iar la încetarea sa din viaţă, în 1885,
se organiză un requiem în memoria sufletului său ales. Comitetul mai luă hotărârea ca, la
fiecare oficiu de pomenirea morţilor, să fie amintit spre binecuvântare şi numele său.
O asemenea pioasă luare-aminte s-a dat şi întemeetorului sionismului politic, dr.
Theodor Herzl, al cărui requiem avu loc la 24 iunie 1904, adică câteva zile după încetarea
lui din viaţă.
525
Şi de atunci se continuă în fiecare an.
În aceiaşi ordine de idei, menţionăm şi marele serviciu divin de doliu, orânduit în
1903, în memoria victimelor căzute în pogromurile de la Chişinău şi din alte părţi aflate pe
atunci sub stăpânirea Rusiei ţariste.
Dintre oficiile de pomenirea decedaţilor iluştri ai Comunităţii - în afară de cadrul de
„Hazearat Neşamot", din zilele de sărbătoare, - cităm mai cu seamă cele organizate
deosebit, la 25 martie 1888, pentru comemorarea nemuritorului dr. Iuliu Barasch, cu ocazia
împlinirii a unui sfert de veac de la moartea lui; la 19/31 maiu 1890, pentru odihna
sufletului slăvit al ctitorului Isac Leibu Weinberg; la 23 februarie 1906, în memoria lui
Saniei Marcus; la 7 februarie 1908, în a lui Ronetti-Roman etc. De câţiva ani, se
orândueşte, de către .Comunitatea Evreilor din Bucureşti un requiem general pentru
pomenirea tuturor conducătorilor, fruntaşilor şi donatorilor obştii.
Mai menţionăm aici ultimele comemorări pioase din anul 1934; evocarea sufletelor
unor înalte personalităţi dispărute în împrejurări tragice, ca: Ioan G. Duca, Prim-ministru al
Ţării, Regii Albert I al Belgiei şi Alexandru I Unificatorul, al Jugoslaviei, şi Louis Barthou,
Ministrul de Externe al Franţei, nemuritor campion al păcii mondiale.
Cap. II
Clerul şi personalul auxiliar
I. Rabinatul
Din primul moment al fiinţei sale istorice, Templul Coral a ţinut să-şi asigure un cler
demn de ideile înalte, pe care îi incumba să le reprezinte şi să le propovăduiască în viaţa
judaismului. Astfel prevedeau statutele constitutive din 1857 ca „la sfârşitul lui august 1858
să fie templul desăvârşit ... precum şi Obercantorul, Predicatorul, cu Corul întreg adus aici,
până la expusul termen"; iar la reconstituirea comunităţii în 1864, aducerea din Occident a
clerului fu tot una din întâile preocupări ale ctitorilor.
Necesitatea unui predicator mai ales se accentuă şi mai mult în urma unui penibil
incident. Cu prilejul felicitărilor oficiale de Anul Nou (în 1865), Vodă Cuza refuză să
primească delegaţia comunităţilor evreeşti din Capitală împreună cu reprezentanţii
celorlalte confesiuni, „fiindcă cultul mozaic nu avea în fruntea sa un rabin modem".
Conducătorii Templului Coral s-au gândit atunci - cum se vor mai gândi şi mai târziu - la
angajarea renumitului Leopold LOw din Szegedin; pe de altă parte, eminentul predicator din
Viena, A. Jellinek, recomandă pe încă doi rabini vestiţi. Instalarea păstorului sufletesc urma
însă să aibă loc odată cu inaugurarea Templului, la a cărei solemnitate trebuiau să fie
invitaţi mai mulţi teologi din străinătate. Primul-oficiant, ales în persoana cantorului Gerson
Weiss din Timişoara, fu însă numit încă din 1865, adică înainte de data fixată pentru
târnosirea sfântului lăcaş. În noile statute, din 1866, se preciză totodată, la art. 12, ca „până
la inaugurarea Templului" să se angajeze predicatorul, iar în caz că acesta nu va fi găsit
între timp, numirea lui nu va putea întârzia mult, după inaugurare. După uzul consacrat în
ţările din Europa centrală, rabinul Templului Coral trebuia să aibă şi titlul universitar de
„doctor în filozofie" şi, în plus, „să cunoască bine limba franceză". Statutele mai
„îndatorându-l ca, până într-un an după angajarea sa, să cunoască limba română". [„.]
526
Corul şi orga
Înzestrarea Templului cu un ansamblu coral impunător a fost idealul întemeietorilor
sfântului lăcaş de la 1857. Corul permanent trebuia să fie caracterul sinagogii modernizate,
cum o indica de altfel însăşi denumirea iniţială de „Cor-Templu" sau acea de „Templu
Coral", păstrată până astăzi. Muzica sinagogală contemporană e compusă în esenţă din
elementele sau motivele tradiţionale, consfinţite printr-un uz de mai multe ori secular, în
judaismul european cel puţin, dar înviorate de un spirit nou de metodă artistică, stilizate şi
adaptate adică condiţiunilor noi de viaţă religioasă. În realitate, nici corul, nici chiar orga nu
sunt inovaţii de reformatori sincretişti: istoria şi archeologia ne arată că, cu mii de ani în
urntă, anticul sacerdoţiu levitic le întrebuinţa la Ierusalim şi în alte părţi. Totuşi, ideea
templului „cu cor" a fost cu înverşunare combătută la origine, de unii, de bună credinţă
poate, ca fiind un lux oneros şi inutil; de alţii, de rea voinţă desigur, ca reprezentând o
„reformă" în înţeles schismatic, ba chiar o „erezie" condamnabilă. Mai ales că serviciul
divin urma să fie celebrat după ritul occidental sau „aşkenaz", pe care cei născuţi şi crescuţi
în mediul est-european nici nu-l puteau înţelege. Apoi, întreaga economie liturgică şi
muzicală, ordonată şi reglementată, cu predică într-o limbă cultă, cum şi atitudinea
înlăuntrul casei de închinăciune, cuvioasă şi cuviincioasă şi faţă de Dumnezeu şi faţă de
oameni - nu mai vorbim de organizarea administrativă civilizată, care puse capăt unei stări
de haos şi anarhie endemică - toate acestea determinaseră la început o violentă
animonizate, patronată de marele-rabin M.L. Malbim, în întâia fază a păstoririi lui când
Obştea bucureşteană se mai afla sub ocârmuirea conservatorilor intratabili.
Chestiunea muzicii instrumentale

Cu toate astea, la 1859, nu era vorba decât de o modernizare a formelor existente,
căci mici coruri rudimentare, dirijate de hazanim mai mult sau mai puţin experimentaţi,
fiinţau periodic de mult şi în Capitală. Cum să ne mirăm, deci, dacă ideea
acompaniamentului de muzică instrumentală, de pian, armonium sau orgă, a putut întâlni o
rezistenţă durabilă chiar în Comunitatea Templului Coral? În 1869, ventilându-se numai
ideea introducerii serviciului divin cu orgă, preşedintele de-atunci, cucernicul Melech
Nathansohn, scandalizat şi îngrozit de o asemenea eventualitate, îşi înaintă demisia, pe care
Comitetul unanim se grăbi s-o respingă, dovedind astfel că suspiciunea era cu totul
neîntemeiată 55 • Acuzarea inovaţiei redutabile fiind prea gravă şi prea absurdă pentru ca ea
să fi putut fi luată în serios. În ciuda acestei stări de spirit, în 1887, la cununia fiicei
cavalerului Demeter de Frank, director la ,,Banque de Roumanie" - nuntă celebrată ce-i
drept, ca după rit, într-o zi de lucru -, cântul oficianţilor era acompaniat de armonium. Iar
în 1892, cu ocazia modificărilor aduse construcţiilor Templului, enoriaşii mai tineri
începură să reclame chiar pe faţă aşezarea unei orgi. I.I. Schonfeld, care se găsea atunci în
fruntea Congregaţiunii, adresă deci o consultaţiune discretă somităţilor rabinice din Apus:
Zadoc Kahn, H. Adler, M. Gildemann, I. Hildesheimer, N. Ehrenfeld şi J. Caro, cerându-le
avizul în această privinţă: Este permisă orga, după ritual? Poate ea să cânte orişicând?
Organistul evreu poate el să funcţioneze şi sâmbăta şi în zilele de sărbătoare? Dintre
răspunsurile primite şi păstrate în archiva Templului, vom reproduce aci pe al marelui-rabin
al Franţei, fiindcă luminatele păreri emise într-însul fură cu timpul împărtăşite şi de
predicatorul dr. M. Beck, care la început se declarase adversar al orgii, opunându-se întâi
527
mai cu seamă funcţionării ei sâmbăta şi în anumite zile festive, spre a fi pe urmă numai
împotriva angajării unui organist evreu.
lată scrisoarea lui Zadoc Kahn 56 :
Paris, le 9 Mai 1892
Le Grand Rabbin
Du Consistoire Central
Des lsraelites de France
17, Rue St. Georges
Monsieur le President,
Jene crois pas avoir besoin d'entrer dans de longues dissertations pour repondre aux
differentes questions, que vous m'avez fait l'honneur de me poser relativement a
l'introduction de l'orgue dans la Synagogue de Bucarest. II me suffit de vous dire comrnent
Ies choses se passent dans la Comrnunaute israelite de Paris, que j'ai dirigee pendant plus
de vingt annees et ou la question de l'orgue a ete resolue par mes veneres predecesseurs,
feu Salomon Ulmann et Lazare lsidor. J'ai sirnplement maintenu ce qu'ils avaient etabli,
partageant absolument leur maniere de voir sur cette question.
I) L'orgue fonctionne â Paris dans Ies quatre ternples consistoriaux, et cette
innovation, qui n'a rien de contraire aux traditions juives, ne souleve guere de
contradiction. Les rares membres de la Communaute, qui desapprouvent l'orgue, ont la
liberte d'avoir oratoires prive et ils usent de cette liberte.
II) L'orgue n'accompagne pas seulement le chant du choeur dans Ies occasions
extraordinaires, telles que mariages etc„ mais â chaque office des jours de tete et du
Samedi. II n'y a d'exception que pour la tete de Kippour. Cette exception est moins fondee
sur une difficulte religieuse que sur une question de sentiment.
III) Dans aucune de nos synagogues parisiennes, l'orgue n'est tenu Ies Samedis et
jours de tete par un organiste israelite. Nous avons des artistes israelites mais seulement
pour Ies ceremonies de la semaine.
Je pense, Monsieur le President, qu'avec ces temperaments ii pourra etre donne
satisfaction a ceux qui veulent, dans votre comrnunaute, rehausser l'eclat du culte public,
sans qu'il soit necessaire de froisser trop fortement Ies membres de l'opposition.
Veuillez agreer, Monsieur le President, l'assurance de ma haute consideration.
ZADOCK.AHN,
G-d Rabbin
57
Monsieur I.I. SchOnfeld, President de la Comrnunaute israelite, Bucarest •
Introducerea orgii
Preşedintele I.I. SchOnfeld comunică toate aceste consultaţiuni în şedinţa comitetală
din 9 iunie 1896, când agitaţia în jurul orgii se potolise58 • Dar la începutul secolului nostru,
chestiunea reveni la ordinea zilei. Hermann G. Breyer şi Borelly Wisner mai cu seamă
luptau din răsputeri pentru introducerea muzicii instrumentale. Încât, în şedinţa Comitetului
din 14 iunie 1901, sub preşedinţia vice-preşedintelui Ch. Lasarowitz, se acceptă cea mai
avantajoasă ofertă pentru orgă, dându-se depline puteri d-lui Nathan Mischonzniky pentru
efectuarea comenzii. Deşi proectul în sine nu era nou - exista de mai înainte un fond ad hoc
de 2500 lei şi mai erau de încasat unele sume, iar o petiţie semnată de 54 de membri ai
Congregaţiunii cerea orga cu insistenţă - partizanii inovaţiei avură totuşi de biruit unele
528
prejudecăţi, la care se mai adăogară şi anumite dificultăţi de ordin tehnic. Insă, prin osârdia
Comitetului de sub conducerea regretatului dr. Ad. Stern, toate obstacolele fură la urma
urmei înlăturate. Orga este astăzi recunoscută de toată lumea ca un nepreţuit auxiliar al
cântului liturgic.
O dată cu introducerea orgii, s-a instituit şi o dirigenţie permanentă a corului. La
început se numi un organist neevreu (ca o concesie acordată exigenţelor opoziţioniste),
anume pe profesorul de muzică J. Paschill, care a slujit o vreme îndelungată (până în 1924)
şi căruia i se alătură (la 1903) maestrul A. Levy-lvela, ca organist şi ca preparator al
corului. Ca diriginţi s-au mai evidenţiat d-nii L. Low, Aron Wecker, un adânc cunoscător al
artei muzicale, şi Heinrich Feigenbaum, un artist de mare talent al armoniei liturgice, de a
cărui magistrală conducere se bucură corul Templului Coral, din 1924.
Ca organist, funcţionează d-11. Bein, de la Opera Română[ ... )
Ediţie originaliJ 5695, Bucureşti, 1935, 191 p.
NOTE
I. Sir Moses Montefiori (1784-1885), una din personalitătile cele mai reprezentative ale politicii evreieşti în
secolul al XIX-iea. Mare filantrop. A fost în România în anul 1867. (L.B.)
2. Declaratia drepturilor omului adoptată în Franta în 1789 a asigurat fonnal egalitatea în drepturi pentru toti
cetătenii tării. Concret, evreii sefarzi din Bordeaux obţin drepturi civile în 1790, iar aşchenazii la 27
septembrie 1791. (L.B.)
3. Leopold Zunz (1794-1886), istoric, cu titlu de rabin. Unul din întemeietorii ştiinţei modeme a iudaismului.
(L.B.)
4. E<litio princeps, Berlin, 1832; a li-a (N. Brilll), 1892; a 111-a (reprodusă fotografic după 1-a), 1919. Evoluţia
istorică a ceremonialului religios la evrei. (N .a.)
5. Dr. Iuliu Barasch s-a născut la Brody, în 1815, şi a venit în Muntenia la 1841. Opera înfăptuită de dânsul în
scurtul interval al vietii sale (a murit la 12 aprilie 1863), este în adevăr admirabilă. A fost un pedagog şi
un educator prin excelentă, nu atât prin manualele didactice - destul de apreciabile şi ele -, cât prin
publicaţiunile sale de popularizare ştiintifică, dintre care notăm mai ales: Minunile Naturei (t. I, Craiova,
1850; apoi ed. li-a, t. 1-111, Bucureşti, 1852); revista „Isis" sau „Natura", apoi numai „Natura" (Bucureşti,
1856-1862); enciclopedia ebraică Oţar Hochma (I, Viena, 1856). Pentru iudaism, valoarea sa e însă şi mai
însemnată, ca apologist. Monnântul sau se află în cimitirul vechi al obştii de la Podul Mogoşoaiei. Vezi
monumentul funerar cu epitafele în a noastră lucrare Comunităţile Evreilor din Inşi şi Bucureşti, I,
p. XVII şi fig. 3 I. (N.a.) După desfiinţarea cimitirului din ordinul regimului Antonescu ( 1941-1944),
monnântul a fost transferat la cimitirul Filantropia. (L.B.)
6. Wanderungen durch Kraknu. Galizien. Bucovina, Moldau und Walachei, sub pseudonimul „Rafael Sincerus",
în ,,Allgemeine Zeitung des Judenthums" (1843-1845); în traducere românească de Dr. Elias
Schwarzfeld, în Anuar pentru Israeliţi. XVI (Bucureşti, 1894) şi în tiraj aparte. Alte însemnări, sub
iscălitura adevărata: Etwas iiber die gegenwiinige Verhiiltnisse der Juden in den Donaufiirstenthiimern. în
cunoscutul ,,Jahrbuch fllr lsraeliten" al lui Iosef Wertheimer, 1 (Viena, 1854), şi într-o adaptare franceza a
autorului, în ,,Archives israelites" (Paris, 1854-1855), şi în tălmăcire românească de E. Schwarzfeld, în
numitul Anuar, IV (1881) (N.a.) Titlul în limba română al articolului: Situaţia actuală a evreilor din
Principatele Dunărene. Vezi antologia de fata. (L.B.)
7. Barasch răspunse cum se cuvenea, atacurilor apostatului: Ojfenes Sendschreiben an Herrn Israel Pick. als
Erwiderung au/ seine Broschiire: ,,Israel hat eine Idee zu tragen die letzte Liige einer sterbenden
Synagoge, von einem Bucaresl Juden. [Scrisoare deschisa către domnul Israel Pick, ca răspuns la broşura:
Israelul are de purtat o idee: ultima minciună a unei sinagogi muribunde de un evreu din Bucureşti],
deci anonima (Leipzig, 1854). V. monografia lui M. Schwarzfeld, Dr. Juliu Barasch. Omul-opera-bucăţi
529
alese (Bucureşti, 1919), passim, cu adăogirile şi rectificările noastre din revistele ,,Sinai", „Kwitzei
Efraim", „Perakim" etc., unde am scos la iveală şi comentat în deosebi actele destituirii lui Pick. (N.a.)
8. l.L. Weinberg, sau Vainberg, cum iscălea la început, s-a născut în Bucureşti la 1814 şi a murit în 31 mai 1890
la Viena, unde se mutase - se vede - înainte de târnosirea Templului Coral, visul vietii şi tinta strădaniilor
sale. Ideea şcolii modeme el o agita încă din 1850, iar când ocârmuirea o înfliptui, a fost ales preşedinte al
comitetului şcolar. În câteva rânduri se ilustră şi ca epitrop al obştii. Dr. Ad. Stern, amicul apropiat al
fiului său Adolf, scrie despre dânsul în vol. I de memorii Din viaţa unui evreu-român (Bucureşti, 1915,
p. 163): ,,Acestui om de bine, care a înteles, între cei dintâi, trebuinta îndrumării spre viata modernii a
evreilor şi, lllmurindu-i-se acest ideal, a avut şi energia să lupte pentru întruparea lui, i se cuvine un loc de
cinste în istoria comunitătii. (N.a.) V. şi A. Stern, editia Ţicu Goldstein, 2001. (L.B.)
9. AZJ, săptămânal cu orientare liberalii. A apărut la Berlin, între anii 1837-1922. A fost fondat de dr. Ludwig
Philipson (1811-1889), rabin şi scriitor de orientare liberalii. (L.B.)
10. În legăturii cu prevederile Regulamentului Organic pentru statutul evreimii din Moldova, vezi studiul lui E.
Schwarzfeld cu această tematicii inclus în antologia de fată. (L.B.)
11. Cf. A.D. Xenopol, lstoria românilor, ed. 111-a, Bucureşti, s.d„ voi. XII, p. 65 şi 69. (N.a.)
12. Printre hârtiile rămase de la Mihail Kogălniceanu, s-a găsit petitia adresată la 10 iulie 1856, de către notabilii
comunitătii din laşi, Caimllcllmiei moldovene, în vederea abrogării restricţiunilor legale din Regulamentul
Organic, care stabilea distinctiunea între creştini şi necreştini, adică evrei. Peti(ia poartă şi rezoluţia lui
Teodor Balş: „Se recomânduesc Sfatului, spre a se avea în privire la vreme". Vezi J.B. Brociner,
Chestiunea evreilor pământeni (laşi, 190 I, p. 40-41 ). Tot în aşteptarea emancipării, se scosese în Capitala
Moldovei primul ziar evreiesc (în idiş), „Korot Haitim" (Apărut la laşi între anii 1855-1858]. (N.a.)
13. Exordiul rugăciunii: „Fraţi israileni, să slăvim pe cel vecinic: pentru că sosesc zile mai bune. Cel vecinic a
auzit rugăciunile noastre, i s-a făcut milă şi nenorocirile noastre se vor uşura. Aşteptând ora hotărâtă în
care se vor împlini fligăduielile fli.cute (de) lui lsrail, astă (ară ospătătoare va fi pentru noi ca o a doua
patriă„.". (N.a.)
14. Înaintaş - unchiu mare, din partea tatălui - al actualului preşedinte al Templului Coral, d-1 Micu S. Zentler.
(N.a.)
15. Alexandru D. Ghica, prinţul caimacan al Munteniei (1856-1858). (L.B.)
16. Armand Levy, născut la 1827 în Câte d'or, din părinti evrei, dar care îl botezară în religia catolică, încerca
pentru iudaism un entuziasm de nedescris. Ca să-şi reabiliteze poate copilăria-i apostantă, de care
bineînteles el nu era răspunzător, se puse mai târziu cu un devotament fliră de margini în serviciul cauzei
evreieşti, ca şi în a întregii omeniri în suferinţă. A venit în tară, în repetate rânduri, agitând ideea Aliantei
Israelite, a Consistoriului, a emancipării politice şi culturale, a sionismului, în sfărşit. Din multipla sa
activitate publicistică, revolutionară şi istorică, notăm lucrarea anonimă l 'Empereur Napoleon el Ies
Principaules danubiennes (Paris, 1858), care aduse multe simpatii europene pentru Unirea Principatelor.
Mai puţin succes a avut el însă în întreprinderea sa de armonizare şi unire a celor două comunităţi
evreieşti din Capitală, spaniolii şi lehii. În 1868, reluă publicarea ziarului „Israelitul Român" (seria II),
care nu avu însă o durată mai lungă. În 1869, publică vestita sa lettre ii M. Jean Braliano. A murit sărac
şi ignorat, la 25 martie 1891. V. articolul nostru: l 'Alsace el la Roumanie, în „Souvenir et Science",
(Strasbourg, Revue d'Histoire el de Litterature Juives], anul III (1932), no. 7. (N.a.)
17. Ion C. Brătianu (1821-1891). Ministru de Finanţe în primul minister al principelui Carol. În 1876, pentru
aproape 12 ani, preşedintele unui minister liberal. Figura cea mai marcantă a generaţiei de la 1848. Dar
până la urmă când a devenit om de stat, în a doua jumătate a secolului al XIX-iea, a initiat măsuri
administrative drastice contra evreilor. (L.B.)
18. l.L. Weinberg se bucura şi de atenţia încurajatoare a unor figuri reprezentative din iudaismul universal
contemporan lui. Bunăoarll, dr. L. Philippson, directorul ziarului ,,Allgemeine Zeitung des Judenthums" -
unde se arătau elogios meritele lui Barasch şi ale lui Weinberg - i-a dat acestuia multe sfaturi folositoare
şi la întemeierea Templului [Coral]. (N.a.)
19. Art. 46 al Convenţiei de la Paris, din aprilie 1858, adoptată de Conferinţa reprezentantilor celor şapte puteri
(Marea Britanie, Franta, Austria, Prusia, Rusia, Turcia, Regatul Sardiniei), stipula drepturi civile egale
pentru toţi locuitorii Principatelor, fliră deosebire de apartenentă religioasă (acces la funcţiuni publice,
drept la proprietate); de drepturi politice, puteau beneficia doar cei de rit creştin. (L.B.)
20. Cf. epitafului, Meşulam Zalman a fost un mare rabin, „preşedintele tribunalului rabinic în obştea sfăntă
Bucureşti". A decedat la 30 iunie 1848. (L.B.)
21. Malbim - cuvânt format din iniţialele numelui Meir Leibuş ben lehiel Michael. Renumitul exeget al Bibliei şi
autorul operei mult lăudată Halora ve-Hamiţva. s-a născut în 1809, la Woloczysk, şi s-a stins în prima zi
de Roş-Haşana 5641, la Kiev, în vârstă de 71 ani. Copil precoce, dotat de reale însuşiri intelectuale, el n-a
avut însă noroc în viaţă: a suferit întâi ca orfan, apoi ca soţ şi ca rabin persecutat, în numeroasele
530
comunităţi unde i-a fost dat să funcţioneze. În afară de comentariile sale biblice şi midraşice, notl!.m din
bibliografia lucrărilor lui Malbim: Arţot Hahaim, Arţot Haşalom, culegeri de omelii şi de novele rituale,
drama filozofică Maşai u-Me/iţa, şi altele, aproape toate editate în repetate rânduri, unele din ele fiind
publicate chiar la Bucureşti. (N.a.)
22. Cf. L. Zuckermann, Situaţia comunităţii din Bucureşti în anii 1831-1875 (Bucureşti, 1898, p. 11): „ ... era ceva
de nedescris: au ieşit înaintea lui cu mic cu mare, la o distanţă de cale de două ceasuri, cu trăsuri şi pe jos
şi i-au llcut mari ovaţiuni". (N.a.)
23. Israel Herş (Barai), fost staroste al obştei evreilor lehi în anii '40 ai secolului al XIX-iea. (L.B.)
24.Barasch publică, în aşteptarea realizărilor, un articol apologetic: L 'Emancipation Israelite en Roumanie, care a
apărut anonim la Paris în „Revue europeenne" şi în tiraj aparte, la 1861. O traducere românească fu
tipărită în acelaşi an la Iaşi, de M. Feldmann-Câmpeanu, apoi alta de Eliezer Benmose (alias Lazăr
Şllineanu), în ziarul ,,Apărătorul" din 1882. (N.a.)
25. Vezi discuţia în jurul paternităţii: ,,Allgemeine Zeitung des Judenthums'', 1862, p. 39, unde dr. A. Fels
vorbeşte şi de o subscripţie din iniţiativa lui Popper pentru un serviciu divin modem „cu cor", care, se
vede, urma sll înceapă a funcţiona la Paşte (1863), într-un local închiriat anume, până la ridicarea
Templului. În Ben Channanja, VI, pag. 28, se anunţase, după ,,Archives israelites", întemeierea Societăţii
din iniţiativa lui Popper; ceea ce determină pe Fliigel la o întâmpinare (ibidem, pag. 94-95), prin care
acesta îi contesta exclusivitatea. Mai târziu (ibid., p. 152), li se adăogă şi Fels cu revendicarea lui. (N.a.)
26. Cf. M. Schwarzfeld, op. cit.. p. 85. (N.a.)
27. Celebrul Leopold Uiw din Seghedin (1811-1875). Printre primii rabini din Ungaria cu pregătire pedagogică
ştiinţifică. S-a bucurat de un înalt prestigiu politic în viata publică. (L.B.)
28. Ben Channanja, VI (1863), pag. 28; comp. ,,Allgemeine Zeitung des Judenthums", 1862, p. 39. (N.a.)
29. Societatea de culturii a înaintat o petitie primului-ministru Mihail Kogălniceanu, care i-a dat citire în şedinţa
Adunării Generale a României din 6 martie 1864. S-a cerut luarea de măsuri împotriva lui Malbim care,
deşi destituit din functia de rabin din anul 1862, totuşi continua să provoace dezordini în sânul
comunităţii. (L.B.)
30. Vezi descrierea sa personală în Libanon (Paris, 1865, p. 68 şi 86). Expulzarea mai era motivată de faptul că
rămăsese supus străin. (N.a.)
31. Cf. RI, 1892, p. 542-543. V. textul integral la ,,Anexe". (N.a.)
32. Dr. M. Beck, /storicul Templului Coral, (de rit occidental din Capitală în primul sfert de veac al existenţei sale
1867-1892, Bucureşti, 1892, 37 p.]. (I), pag. 3 şi urm. (N.a.) ·
33. Dosarul I (Arhiva Templului Coral). (N.a.)
34. Iacob Uibel (Bucureşti, 1828-1867), dintr-o familie scăpătată, s-a ridicat singur de la o mică zărăfie de uliţă
până la conducerea Băncii Otomane din Capitală, devenită apoi puternica „Bancque de Roumanie".
Preşedinte al Alianţei Israelite din ţară, el consacră puterile sale marei cauze a emancipării, servind-o cu
devotament în toate ocaziunile. În memoria soţiei sale, întemeiază funda\iunea „Carolina Uibel", pentru
ajutorarea lehuzelor; iar prin testament lasă sume importante pentru şcoale, studenţi, spital, cimitir.
Templul Coral mai administrează şi o altă fundaţiune a sa, pe numele părinţilor săi Abraham şi Etel
Lilbel, pentru asistenţa copiilor de şcoală în nevoie. (N.a.)
35. Dr. M. Beck, op. cit., pag. 4. (N.a.)
36. Dr. M. Beck, op. cit., pag. 5. (N.a.)
37. Cf. Cadastrul Templului Coral Israelit din Bucureşti, 1867 (Archiva T.C.). (N.a.)
38. De I O mai 1865. Pentru solemnitatea oficială la instalarea principelui Carol, fusese angajat din 1865, în mod
special, renumitul cantor Weiss din Timişoara. (L.B.)
39. Se pare că le-a pronunţat chiar astfel cum e publicat de Armand Uvy în broşura lui anonimă: L 'Occident el la
persecution israe/ile en Roumanie (Paris, 1870, p. 4). (N.a.) [Acesta este dirijat mai puţin contra evreilor
ci mai degrabă contra mea].
40. ·cf. Dr. Ad. Stern, Din viaţa unui evreu-român, p.268-269 şi 300 (în ediţia nouă p. 36). Faptul rezultă de altfel
şi din Memoriile Regelui Carol I, voi. I, passim. V. şi Desbaterile Adunării Deputaţilor, în „Monitorul
Oficial" din 16 martie 1888. (N.a.)
41. Din manifestul (semnat de toţi membri Guvernului, în frunte cu Lascăr Catargiu): „Vrăşmaşii naţionalităţii
noastre, acei care nu pot avea un rol în societate decât fiind agenţii, uneltele străinilor ... inamicii şi mişeii
au condus o bandă de oameni la sinagoga israeliţilor, unde intrând, s-au dedat prl!dărei, până ce veni un
detaşament din garda orăşenească ... ". „Monitorul", no. 133, din 9Nl-INll 1866. (N.a.)
42. „Românul" din 23 iunie [ 1866]. (N.a.)
43. Istoricul Templului Coral menţionează şi unele donaţiuni sau ofrande: o tavă de argint, dăruită de Emanuel
Buchner, un index (iad) şi un pectoral de argint, pentru Sefer-Tora, de N.E. Saphier, un baldachin, de
Leib Fildermann, o perdea cusută în aur pentru sanctuar, mantii de Sefer-Tora şi chiar un Sul al Legii, de
531
!sac Leib Weinberg, venerabilul iniţiator; alte obiecte preţioase, de Isaia Sabetay şi Lascăr Semo, o
candelă perpetuă de argint (nertamid) de Meldel Homstein etc. lsac U!bel trimise, în memoria răposatului
său frate Iacob, 100 de galbeni; mulţi acţionari restituirll Templului obligaţiunile lor; spaniolii Leon
Manoach şi Salomon I. Halfon donară câte I .OOO de lei. (N.a.)
44. După cum anunţau ziarele strlline. (L.B.)
45. Primele alegeri pentru constituirea conducerii Templului Coral au avut loc în 1877. În istoria Templului au
funcţionat următorii preşedinţi: Melech Nathanson, Israel Iacob Sch<lnfeld, Filip A. Focşăneanu; începând
din 1901, dr. Adolf Stern, iar în 1932, după moartea lui, a fost ales Micu S. Zentler - Cf. Halevy,
Monografia Templului. (L.B.)
46. Referirea se face la Legea învăţământului din 1893, care stipula obligativitatea şi gratuitatea învăţământului
numai pentru cetăţenii români. Respectiva lege a inaugurat un şir de legi şi regulamente privind
excluderea sau limitarea accesului evreilor la instrucţia publica. Cf. Liviu Rotrnan, 1999, p. 132-133. (L.B.)
47. Adolf Solomon (1850-1920). Personalitate marcantă a vieţii obşteşti, mare filantrop. Fondator de şcoli.
Creatorul şcolii profesionale „Ciocanul" din Bucureşti. (L.B.)
48. Dr. Moritz Meier Beck ( 1845-1923), rabin, ebraist, publicist, profesor; directorul şcolilor evreieşti din
Bucureşti (1873): fondatorul, Rl (1886). (L.B.)
49. Printre cei stipendiaţi se aflau matematicianul David Emanuel, profesor emerit al Universităţii din Bucureşti,
Solomon (Zalman) Schechter din Focşani, profesor la Universitatea din Cambridge şi întemeietorul
seminarului din New York, savantul Lazăr Şăineanu ş.a„ în total, 112 bursieri. (L.B.)
50. Filip A. Focşăneanu (1832-1912), membru fondator al Congregaţiei Templului Coral, preşedinte al Templului
Coral, fondatorul şcolii de fete care i-a purtat numele. (L.B.)
51. ,,Aceasta în mod cert este una din cele mai frumoase şi cele mai bine conduse din câte am cunoscut eu în
Europa sau în America".
52. Dr. Adolf Stern (1848-1931 ). Primul avocat evreu; unul dintre întemeietorii Uniunii Evreilor Pământeni, pe
care a prezidat-o până în 1923; deputat în Parlament. (L.B.)
53. Ely I. Berkowitz (1864-1933) doctor în filosofie, bancher, filantrop, om politic. Primul preşedinte al
Comunităţii Evreilor din Bucureşti, după reorganizarea din anul 1919. Primul preşedinte al Uniunii
Comunităţilor Evreieşti din Vechiul Regat. Deputat în Parlament. (L.B.)
54. Rabinatul şi personalul auxiliar care a slujit viaţa culturală în cadrul Templului Coral s-a constituit din
următoarele personalităţi: Antoine Levy, învestit oficial ca rabin la 15 octombrie 1867, a funcţionat până
în 1869. În 1871 a fost numit ca predicator Rokonstein, care însă a decedat în anul următor. Între 1872-
1921 a funcţionat dr. M. Beck, pe care l-a succedat dr. I. Niemirower până în 1939. Cel dintâi cantor a
fost Gerson Weiss, chemat din Timişoara şi angajat în 1865. A deţinut acest post până în 1904, când a
decedat. Din 1906 până în 1924 a funcţionat ca prim cantor Schneer Ksiondzowsky. Din 1923 a fost
angajat Rafael Ruwinsky, un admirabil interpret al melodiei tradiţionale, ca şi al liedului modem. Cf.
M.A. Halevy, Monografia. (L.B.)
55. După unele documente din arhiva Templului, se pare că conflictul dintre preşedintele Melech Nathansohn şi
partizanii muzicii instrumentale ar fi fost pricinuit de o tentativă de introducere ocazională a unui
armoniu. lată faptele: La 2/14 noiembrie 1869, urmând a se celebra la Templu cununia religioasă a fiicei
lui Mendel Homstein, acesta ceru Comitetului autorizaţia de a aduce o „harmonică" pentru
acompaniamentul corului. Comitetul răspunse petiţionarului să-i prezinte „o cerere subscrisă de
majoritatea membrilor, prin care declară că aderă la această lăudabilă cerere", ceea ce şi fu îndeplinii. Cu
toate acestea, acompaniamentul cu armonium n-a putut sa aibă loc, deoarece „timpul fiind foarte scurt (G.
Weiss) nu mai poate face studiile şi probele necesare". Vezi dosarul VI, fasc. 12. (N.a.)
56. Zadoc Kahn (1839-1905). În 1869 a fost ales Mare Rabin al Parisului, iardin 1890 mare mare rabin al Franlei.
(L.B.)
57. „Domnule preşedinte, nu cred că este necesar sa intru într-o lunga disertaţie pentru a răspunde la diferitele
întrebări cu care m-aţi onorat să mi le puneţi în legătură cu introducerea orgii în Sinagoga din Bucureşti.
Îmi este suficient să vă spun cum s-au petrecut lucrurile în Comunitatea Israelită din Paris, pe care o
conduc de peste 20 de ani şi unde problema cu orga a fost rezolvată de venerabilii mei predecesori,
defunctul Solomon Ulmann şi Lazare lsidor. Eu pur şi simplu am păstrat ceea ce a fost realizat,
împi!rtăşind maniera lor de a vedea această chestiune.
I. Orga funcţionează la Paris în cele patru temple consistoriale şi această inovaţie care nu are
nimic împotriva tradiţiei evreieşti nu ridică nici o contradicţie. Puţinii membri ai comunităţii care
dezaprobă orga au libertatea de a avea case de rugăciune particulare şi ei se folosesc de această libertate.
li. Orga nu acompaniază doar în cazuri extraordinare corul, ca de ex. cu ocazia unor căsătorii
etc„ dar la toate slujbele de zilele de sărbătoare şi de sâmbătă. Nu sunt excepţii ca pentru sărbătoarea de
532
lom Chipur. Această excepţie nu se bazează atât pe probleme de natură religioasă, cât mai degrabă pe o
problemă sentimentală.
III. În nici una din sinagogile noastre pariziene nu cântă la orgă sâmbătă sau în zile de sărbătoare
un organist evreu. Noi avem artişti israeliţi dar numai pentru ceremoniile din timpul săptămânii.
Cred, domnule preşedinte, că în felul acesta veţi putea da satisfacţie acelor persoane care vor, în
Comunitatea d-voastră, să înalţe strălucirea cultului public, fără să fie necesară o reprimare violentă a
membrilor opoziţiei.
Primiţi, vă rog, domnule preşedinte, înalta mea consideraţie.
Zadoc Kahn, Mare rabin"
58. Conf. dosarul citat. (L.B.)
Anexă
Tabla de materii
Prefaţa d-lui Micu S. Zentler I 9

Istoria Templului Coral, de d-l Şef- Rabin dr. I. Niemirower I 11
Introducerea autorului I 13
PARTEA I-a
Începuturile (1857-1867)
Cap. I. - Originile Templului Coral: Iniţiativa I 19
Dr. Iuliu Barasch. - Isac Leib Weinberg - Evenimentele de la 1856-57.
Cap. II. - Comunitatea Cultului Israelit Modern I 25
„Israelitul Român". - Petiţiunea şi autorizarea. - Constituirea şi statutele.
- Accelerarea lucrărilor.
Cap. III. - f ntreruperea lucrărilor: afacerea Malbim şi Societatea de Cultură Israelită I 34
Rabinul M.L. Malbim. - Obstrucţia Epitropiei. - Desfiinţarea Obştei Evreilor Lehi.
- Societatea de Cultură Israelită. - demersul la M. Kogălniceanu. - Exilarea lui Malbim.
Cap. IV. - Comunitatea Templului Coral I 43
Iacob Uibel. - Punerea pietrei fundamentale. - Reconstituirea şi noile statute.
- Preparativele pentru inaugurare. - Devastarea. - Demersurile pentru despăgubire.
- Mărinimia Domnitorului Carol I. - Moartea lui Iacob Labei. - Solemnitatea târnosirii.
PARTEA A II-A
Date de interes general (1867-1934)
Cap. I. - Din istoricul conducerii şi al activităţii administrative I 61
Primii conducători: Melech Nathansohn. - Dizolvarea Comunităţii generale.
- Constituirea Congregaţiuneii (1876). - Repartizarea activităţii comitetale. - I.I. Shonfeld.
- Procesele de revendicare. - Recunoaşterea personalităţii morale. - Filip A. Focşăneanu.
- Dr. Adolf Stern. - Constituirea Comunităţii Templului Coral. - D-l Micu S. Zentler,
Renovarea Templului ( 1932).
Cap. li. - Opera culturală I 83
Şcoalele. - Înfrăţirea ,,Zion". - Urmările legilor din 1893. - Şcoala Normală şi
„Ciocanul". - Alte aşezăminte culturale. (Societatea Iacob Lăbel. Educaţia muzicală şi sportivă.
Biblioteca „Saniei Marcus". Învăţământul secundar de fete: Şcolile „Focşăneanu" şi „Marcus").
Cap. III. - Opera de asistenţă publică I 93
Ajutoarele de iarnă şi de Paşte. - Ospătăria „Breyer". - Ajutoarele de măritiş.
(Fondurile „Sabetay" etc.)- Alte opere caritabile.
533
Cap. IV. - Reprezentarea interese/or obşteşti 198
Recunoaşterea de Comunitate oficială. - Palatul Regal. - Actiuni patnot1ce.
- Jurământul „more-judaico". - Străduintele pentru restaurarea Comunitătii generale.
- Înfăptuirea.
Cap. V. - Comitetele Templului Coral în răstimpul celor trei sferturi de secol de existenţă a
comunităţii (1857-1932) / 103
Secretarii I 113
PARTEA A III-A
Activitatea interni
Cap. I. - Din analele cultului I 117
Augusta dinastie. - Sărbătorile nationale. - Comemorări pioase. - Momente festive.
Cap. li. - Clerul şi personalul auxiliar I 126
§ I. Rabinatul
Antoine Levy. - Dr. L. Rokonstein. - Dr. M. Beck. - Dr. I. Niemirower.
§ II. Cantorii
Gerson Weiss. - Ceilalti cantori. - Rafael Ruwinsky.
§ III. Corul şi orga
Chestiunea muzicii instrumentale. - Introducerea orgii.
§IV. Intendentii.
PARTEA A IV-A
ANEXE
Din Archiva Istorici
I. „Statutele Comunitătii Cultului Israelit Modem" ( 1857) I 145
II. Adresa societătii de Cultură Israelită către ministrul Mihail Kogălniceanu ( 1864) I 161
III. Acte cu privire la încercările întreprinse pentru reorganizarea comunitătilor ( 1889-1898 I 162
IV. „Regulamentul interior" pentru mentinerea ordinei în Templul Coral ( 1892) I 166
V. Constituirea Comunitătii Israelite a Templului Coral în 1905 / 173
VI. Petitiunea către Majestatea Sa Regele Carol al II-iea cu prilejul renovării Templului Coral în
1932 /I 78
Reproduceri fotografice şi în facsimile după piese din Archivă şi Muzeu I 179-185
Planşe hors-texte I I-XVI
Dr. M.A. HALEVY

POLEMICILE FECUNDE DE ACUM OPTZECI DE ANI
Rabinul M.L. Malbim, admiratorii şi adversarii lui

Paradoxul moral că orice rău cuprinde şi un bine, a fost adesea ridicat, la evrei, la
rangul unei axiome religioase. Pe când, însă, înţelepciunea popoarelor, a paremiologiei
comune, constată numai a posteori faptul unei finalităţi oarecum bune pentru cauza
determinantă a răului, în doctrina evreiască, cel puţin la unii învăţaţi din epoca talmudică,
dar aceştia învăţaţi făuritori ai doctrinei talmudice, răul este a priori spre bine: el trebuie să
fie spre bine, căci orice ai- face Providenţa spre bine face. Nu ajunge doctrinarului formula
534
gam zu l'tova! („şi asta-i spre bine"), locuţiune ce ar putea exprima şi o resemnare
melancolică. Fiindcă iudaismul a afirmat întotdeauna încrederea în viaţă şi în valoarea
spirituală a trăirii ei fireşti, de aceea s-au şi dat încontinuu temeiuri optimiste tuturor
încercărilor umane.
Au fost iluştri teologi care au văzut o cauzalitate binefăcătoare şi în tragedia
naţională a lui Israel, când cu distrugerea Templului şi a statului iudeu. Nu numai fiindcă
precedentul biblic, al unui Ieremia, îndemna la aşa ceva. Au fost şi foarte mulţi vizionari, de
la proorocii apocalipselor până la cei din urmă calculatori ai tainicului „sfârşit" pre-
mesianic, vizionari care nici nu puteau concepe fericirea lumii viitoare fără preludiul
absolut necesar al celor mai înspăimântătoare evenimente; ceea ce a făcut - fie zis în
paranteză - ca una din marile somităţi teologice să declare aproape ca un eretic: „Să nu mai
vie Mesia şi să nu mai fie nici restiştele mesianice"! Dar asemenea butade sunt excepţiuni.
În genere, întâmplărilor critice, luptele şi animozităţile - când acestea sunt
expresiuni şi manifestări ale unor idei, şi nu ale unor interese materialiste - Talmudul, în
optimismul său, li acordă o justificare şi recunoaşte chiar în acuitatea lor, vitalitatea însăşi a
spiritului. Ca exemplu clasic, se citează disputele seculare dintre şcoala lui Hilel şi acea a
lui Şamai 1 ; ca dovadă peremptorie a utilităţii şi fecundităţii istorice, a ceea ce se numeşte
poetic ,,război în pace" (milhama b 'Şa/om), se poate aduce înainte faptul incontestabil că
filosofia religioasă a iudaismului medieval, ca şi alte valori spirituale, s-a făurit din
polemica acerbă dintre partizanii doctrinei talmudice şi schismaticii caraiţi.
De ce am ţinut să fac această introducere? Fiindcă cei mai mulţi văd numai umbrele
- indiscutabile - ale luptelor culturale, ignorând cu desăvârşire probabilitatea luminilor
inerente. Şi în legătură cu regretabilele frământări din obştea evreilor din Bucureşti de-
acum opt decenii, s-a accentuat îndeobşte asupra laturilor negative: desbinarea, atacurile,
delaţiunile şi urmările dizolvante. Negreşit, petele istorice nici o apologetică nu e menită să
le cureţe. Dar nu e mai puţin adevărat că perioada celor câţiva ani, cât a păstorit şi a
înfruntat aci Malbim pe cei pe care avea să-i cinstească cu amintirea lui - perioada anilor
1859-1864 - zic, a fost una din cele mai productive pentru cultura evreimii bucureştene, cea
mai productivă pe tărâmul culturii rabinice şi ebraiste, o perioadă de creaţiune literară şi
publicistică, cum nu s-a mai pomenit într-un interval aşa de scurt.
OPERA LUI MALBIM. În ciuda frământărilor şi a luptelor intestine, al căror obiect
şi subiect era personalitatea sa, marele-rabin M.L. Malbim a creat încontinuu pe tărâmul
fecund al literelor ebraice 2 . Opera sa magistrală şi de-a pururi vie, Comentarul, în felul lui
şi critic, la Pentateuch şi la celelalte cărţi biblice, aci în Bucureşti el l-a desăvârşit, deşi
unele părţi dintr-însul fuseseră publicate şi înainte. Şi nu numai că l-a conceput şi scris, în
bună parte, în Capitla Ţării Româneşti, dar a ţinut să şi-l tipărească tot aci. Astfel, reedită
dânsul, în 1860, cărţile Ester şi Cântarea Cântărilor, cu dublele comentarii exegetice şi
omiletice. Dar lucrarea cea mai de seamă, ediţiunea comentată a midraşului halachic Sifra,
este chiar o operă ştiinţifică de mari dimensiuni, executată în nişte condiţiuni tipografice
care ar putea fi imitate cu folos şi astăzi, după optzeci de ani de vechime„.
Şi alte scrieri ale neobositului cercetător au fost alcătuite în răstimpul celor câţiva ani
de activitate şi de prigoană bucureşteană. Această perioadă a vieţii sale sbuciurnate fu de fapt
cea mai rodnică. A trebuit să fie astfel, fiindcă omul acesta silitor, şi mai ales rabinul activ ce
era într-însul, nu putea gări un alt refugiu salutar, decât în lumea creaţiunilor sale literare.
TIPOGRAFIA EBRAICA. Şi înainte de venirea rabinului M.L. Malbim, a existat în
Bucureşti o tipografie cu literă ebraică. Cunoaştem astăzi cel puţin o cărticică rituală scoasă
la iveală înainte de 1858. Dar nu e mai puţin adevărat că o dată cu prezenţa rabinului-autor
535
şi editor de cărţi, o dată cu ivirea acestei necesităţi in spe, cele mai însemnate tipografii din
Capitală apar înzestrate cu caractere pătrate şi rabinice, de cea mai frumoasă înfăţişare şi de
cea mai mare varietate de pe acele vremuri. Tipografia ziarului „Naţionalul" a lui Vasile
Boerescu3, unde, la I 857, se tipărise „Israelitul Român" (de a cărui paternitate ne va mai fi
dat să vorbim), achiziţionă o serie de zeţari-meşteri în ale graficei ebraice, din ale căror
mâini aveau să iasă lucrări de artă. Şi trebuie să fi fost într-adevăr o atmosferă de carte
evreiască, de vreme ce numai la pomenita tipografie s-au executat, în singurul an 1860, atât
operele menţionate ale lui Malbim cât şi ediţiunea a doua a enciclopediei morale Pele /oeţ a
savantului rabin Eliezer Pappo 4 din Silistra, precum şi alte cărţi evreieşti, ba chiar şi ziare
ca „Et ledaber" („Timpul de vorbit").
Până şi Tipografia Mitropoliei, la care se tipăriseră broşuri anti-evreieşti, era
prevăzută pe timpul acela cu litere ebraice.
PRESA EVREIASCĂ. Cea dintâi manifestare de presă periodică evreiască din
Capitala Munteniei datează şi ea dinaintea lui Malbim. Nu e vorba numai de calendare, care
şi dânsele îşi au un anumit loc în ierarhia presei, mai ales la evrei; ci însuşi primul ziar
evreiesc din Ţara Românească. Nu chiar primul ziar în româneşte, „Israelitul Român" mai
sus arătat aparţine, cum văzurăm, anului 1857, fiind adică cronologic anterior epocii
malbimiene. Dar ziarul acesta bilingu, redactat în limbile română şi franceză, cum aveau pe
atunci obiceiul să apară şi alte gazete din ţară, „Israelitul Român", zic, era evreiesc numai
prin calitatea judaică a redactorilor şi a cuprinsului său.
Presa cea pe deplin evreiască, adică cea scrisă de evrei pentru populaţiunea
evreiască, cu conţinut de interes evreesc şi într-o limbă evreească, această presă a lua.t
naştere în Bucureşti în 1859, şi aceasta numai cu prilejul efervescenţei din jurul marelui-
rabin M.L. Malbim.
În ordinea cronologică (şi a importanţei), trebuie menţionat întâi ziarul „Et ledaber"
sau „Timpul de vorbit", a cărui existenţă mi-a fost odată contestată, dar pe care, mulţumită
d-lui inginer Maximilian Marcus, îl posedăm astăzi „în original", cum s-ar zice. Ziarul
acesta, căruia confratele nostru M. Unger i-a consacrat o descriere în Jubilee Volume al
comemorării sfertului de mileniu de presă în idiş (New-York, 1937), a fost iniţiat şi
patronat de partizanii lui Malbim, şi aproape în fiecare număr el cuprindea atacuri la adresa
detractorilor capului spiritual al obştii. Primul număr a apărut în aprilie 1859; iar redactorul
organului malbinian a fost Arie Silberstein.
Mai târziu, la 17/29 mai, fu scos ,jurnalul româno-ebraic" „Timpul" [al] adversarilor
marelui-rabin, care era redactat în româneşte şi în limba germană (iudaizată, ce-i drept, cu
literă ebraică, dar nu un idiş germanizat), de către N. Popper5 şi C. Kahane, profesori în şcoala
publică a israeliţilor din Bucureşti, şcoală urmărită de ortodoxia rabinică. „Timpul - Die
Zeit", pe care l-am revăzut odinioară la prietenul M. Schwarzfeld, dar din care posedasem
odată întreaga colecţiune, a avut o existenţă mai scurtă - şi sub raportul numeric - decât
presupusul inexistent sau „efemer" „Et ledaber" sau „Timpul de vorbit". Când acesta din
urmă va fi dispărut, admiratorii lui Malbim îşi vor publica atacurile în foi volante ca,
bunăoară, acel supliment al ziarului „Unirea", pe care l-am comentat în „Curierul Israelit". În
acelaşi timp, ambele tabere în polemică vor cultiva şi genul pamfletelor sub formă de broşuri,
fugitive, după cum nu vor neglija nici publicitatea prin ziarele evreieşti din străinătate:
,,Allgemeine Zeitung des Judenthums", ,,Archives israelites", „Hamagid" etc., etc.
Această activitate înfrigurată, născută din păcatul animozităţii din sânul obştei
bucureştene, a dus şi la alte manifestări culturale. Din efervescenţa polemicii se porniră însă
iniţiativa ca aceea a Societăţii de Cultură Israelită, de care vorbim în Monografia istorică a
536
Templului Coral. Şi când spiritele se vor fi liniştit, când acţiunile se vor fi concentrat în jurul
unor idei bine cristalizate, abia atunci vor mărturisi şi unii şi alţii dintre foştii adversari că
regretabilele lupte - ·regretabile ca orice lupte - au avut şi anumite rezultate bune pentru
ambele părţi, adică pentru unanimitatea evreească; căci din agitaţiunile socotite sterile s-au
făurit adevărate fapte de cultură, după cum din ciocnirea norilor, care întunecă cerul înstelat,
se nasc fulgerele care luminează calea drumeţului în noapte.
„Cultura", anul III, seria a li-a, nr. 1, septembrie 1939, p. 10-11.
NOTE*
I. Ultima dintre cele cinci perechi de savanti care au asigurat transmiterea Legii orale. Ei sunt la originea înfiintării
a doua şcoli concurente, Şamai, fiind mai sever în interpretarea legii, Hilel, mai suplu. Dezbaterea a fost
încheiata dupa anul '70 în favoarea lui Hilel.
2. Vezi în acest sens monografia dr. M.A. Halevy despre Templul Coral, din care fragmente ample sunt incluse în
antologia de fata.
3. Vasile Boerescu (1830-1883). Ziarul „Nationalul" fondat de el în 1857 a reprezentat linia liberalilor moderaţi.
4. Eliezer Pappo (1783-1828). Poate fi considerat un Mendelssohn al evreilor spanioli. Vine în Bucureşti în 1819.
5. Nafiali Cranenson Popper (1811-1891), personalitate cu o importanta activitate didactica şi ştiinţifica. Înfiinţarea şi
functionarea primei şcoli israelito-române se leaga de numele lui.
' Notele apartin lui L.B.
537
CAROL BLUM
Filosof, profesor de limbi clasice
Note biografice
În absenţa unor date biografice şi bibliografice, reproducem câteva evocări despre
Carol Blum apărute în Monografia Liceului „Mircea cel Bătrân" din Constanţa, şcoală
unde a funcţionat în anii 1927-1928 ca profesor de limbă latină, germană şi elină:
„Cu ruşine îmi amintesc cât îl nedreptăţeau pe acest om civilizat, născut în
Bucovina; cu studii la Viena, de specializare în filosofia clasică. Făcea eforturi pentru a
se potrivi nivelului învăţământului secundar. Fusese distins cu premii înalte, ca şi visele
pe care şi le-a făcut în tinereţe asupra carierei".
„Ce dureroasă îmi părea soarta acestui savant, intrat pe mâna unui tineret crud,
care-i imita accentul când clasa îi striga în ureche strident şi fără rost «Carolus Blumus,
Juvenes Sumus» [ ... ]"
„A fost profesorul care şi-a călăuzit elevii spre adâncimea culturii clasice. Avea 3
doctorate (Viena) şi în lb. română (Bucureşti), dar ca magistru nu se putea impune
elevilor. «Am fost însă dintre cei care, ascultându-l, s-au instruit şi întâiul dintre
absolvenţii Liceului care s-au pregătit să fie profesor de limbi clasice»".
Cunoscător a 7-8 limbi, stimat şi preţuit pentru condiţia sa, era tipul savantului
evreu.
„Cu doctoratul luat în Germania, slab pedagog, dar într-o singură oră de predare
putea să comenteze un text din Cicero, altul din elina lui Sophocles şi să-ţi traducă
versuri din Cântarea Cântărilor. Distins cu premii pentru studiile sale istorice,
rezultatele muncii de catedră rămâneau în urmă".
„Pentru mine constituie un model de perseverenţă într-o preocupare ce depăşeşte
cotidianul. În acelaşi timp, a exemplificat adevărul că un cadru didactic foarte doct nu
este, în mod obligatoriu, bun pedagog. Faptele contradictorii ale personalităţii sale au
constituit pentru mine elemente de reper, accentuându-le sau respingându-le, după caz".
Ion Faiter, Monografia liceului „Mircea cel Bătrân'', Editura Muntenia,
Constanţa, 1996, p. 65-66.
Articole apărute în presa evreiască:

- Evreii din Thalmus, „Sinai", anuar, nr. I, Bucureşti, 1928, p. 73-77.
- Despre anticele colonii evreieşti din Pontul Euxin; loc. cit., voi. III, 1931, p. 124-128.
DR. C. BLUM
DESPRE ANTICELE COLONII EVREEŞTI DIN PONTUL-EUXIN
ACTIVITATEA APOSTOLULUI ANDREI
Eusebiu din Cesarea ne relatează în a sa Historia ecc/esiastica, III, 1, 1: „Sfinţii

apostoli, discipolii Mântuitorului, s-au răspândit pe tot pământul. Toma, după cum am auzit
de la părinţii noştri, avu în partea sa ţara parţilor, Andrei, pe acea a sciţilor, iar lui Ioan îi
reveni Asia, unde şi-a petrecut viaţa şi a murit la Efes. Petru predică evreilor risipiţi în Pont,
538
în Galatia, în Bitinia, în Capadocia şi în Asia. Ducându-se apoi la Roma, el fu acolo
răstignit (cu capul în jos, el însuşi cerând să moară în această poziţie, ca o favoare). E
nevoie oare de a mai vorbi şi de Pavel, care a propovăduit Evanghelia din Ierusalim până în
Iliria, şi a suferit martiriul la Roma, sub domnia lui Neron? Origene raportează toate acestea
în cartea a III-a a Comentariilor la Geneza". În Acta Sanctorum, Nov. Synaxarium Eccl.
Constantinopolitanae (Bruxelles, 1902), p. 266 urm., se mai spune, la 30 noembrie, ziua de
Sf. Andrei: „„.Şi nu numai aceasta, dar şi încă alte neamuri câte se află între Tracia şi
Macedonia, până la râul cel mare Istrul, şi acestea tot în soarta apostolului Andrei au
căzut".
Sub denumirea „Scythia'', romanii din epoca imperială înţelegeau în primul rând
Dobrogea actuală, numită în timpul lui Diocleţian Scythia Minor. Înţelesul mai general al
termenului cuprinde însă şi părţile situate la nordul şi răsăritul Pontului Euxin, precum şi
acel ţinut din nord-vestul acestei mări, care se afla sub stăpânirea directă a Imperiului
roman. Când ne gândim cât de întinse erau teritoriile atribuite celorlalţi apostoli pentru o
activitate misionară, ne vine greu a crede ca Andrei să-şi fi concentrat propaganda numai în
Scythia Minor.
În realitate, lucrurile stau astfel: După ce ajunsese la Sinope, unde exista o colonie
evreească (v. Cabrol, Dictionnaire d'archeologie chretienne <Paris, 1907>, s.v. Andre;
Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur <Freiburg i. B. 1902>, I, p. 432,
urm.), Andrei şi-a continuat drumul, înconjurând tot litoralul Mării Negre, presărat cu
colonii greceşti. Astfel el trebue să fi vizitat şi cetăţile Panticapaeum, Olbia, Tyras, Histria,
Tomis, Kallatis, Odessos şi Mesembria, care erau legate între ele printr-o cale ce se întindea
de-a lungul mării. După ce a mai vizitat şi alte oraşe din Tracia şi Macedonia, el întemeie,
după tradiţie, Biserica din Bizanţ. Faptul acesta incontestabil, că apostolul Andrei a predicat
şi propagat Evanghelia în limba elină prin părţile noastre, este cea mai autentică dovadă că
pe timpul lui Neron cel puţin, şi probabil şi cu mult înainte, au existat comunităţi evreeşti
elenizate pe pământul Dobrogei şi în ţările învecinate.
Căci, după porunca lui Isus, apostolii trebuiau să răspândească Evanghelia mai ales
printre evrei (Matei, X, 5-6): „Pe aceşti doisprezece îi trimise Isus, poruncindu-le zicând: În
cale de păgâni să nu mergeţi, şi în oraş de Samariteni să nu intraţi. Mergeţi mai vârtos către
oile cele pierdute din casa lui Israel". Potrivit cu porunca lui Isus, apostolii au vizitat mai
ales acele cetăţi unde se aflau sinagogi (Proseuchai). Acolo au predicat Evanghelia în
limba grecească, nu numai evreilor elenizaţi, ci şi acelora dintre păgâni cari se apropiaseră
de religia monoteistă a evreilor, şi pe cari istoria îi cunoaşte sub numele de „temători de
Dumnezeu" (Sebomenoi ton Theon Hypsiston). Din Faptele Apostolilor reiese că Pavel a
câştigat mulţi adepţi pentru noua învăţătură, tocmai în rândurile acestor temători de
Dumnezeu. Faptul acesta este de o mare importanţă, pentru că el ne dovedeşte că
creştinismul e evoluat pe pământul românesc, ca şi în alte părţi din lumea veche, în mod
direct din sânul judaismului. Cu drept cuvânt susţine renumitul istoriograf al Bisericii
creştine, Adolf Hamack, că sinagogile evreeşti au jucat rolul însemnat de pioniere ale
creştinismului, şi că nimeni din evul apostolic n-a trecut la noua religie, fără să fi avut în
prealabil un oarecare contact cu monoteismul mozaic.
Că au existat comunităţi evreieşti în ţinuturile de lângă Marea Neagră, nu ne
dovedeşte numai activitatea misionară a lui Andrei, deşi acest fapt indeniabil poate singur
constitui o probă destul de convingătoare; ci noi avem şi alte dovezi, atât literare, cât şi
epigrafice. Într-o scrisoare adresată împăratului roman Caius Ca ligula (3 7-41 ), regele iudeu
Irod Agripa enumeră toate acele ţări locuite de evrei. Această scrisoare se află păstrată în
539
scrierile lui Filon din Alexandria (legatio ad Cajum, § 37; ed. Mangey II, p. 487), şi dintr-
însa rezultă existenţa de colonii evreieşti în Pamfilia, Cilicia, cea mai mare parte a Asiei,
Bitinia, „până şi în cele mai îndepărtate golfuri ale Mării Negre". Erau, deci, stabiliţi evrei
din cuprinsul fostului imperiu alexandrin, şi în numeroasele aşezări greceşti de pe litoralul
Pontului Euxin, cel puţin de la începutul primului secol al erei creştine, dacă nu şi de mai
înainte.
Dar această ştire literară a fost confirmată în mod strălucit şi prin descoperirea mai
multor inscripţiuni greceşti de provenienţă iudee, pe care Vasile Latyschew le-a publicat în
opera sa lnscriptiones antiquae orae septentrionalis Ponti Euxini, graecae et latinae (4
voi.; Petersburg, 1885-1901: Panticapaeum: II, No. 52-53, p. 49-53; No. 304-306, p. 154-
155; No. 401-404; Anapa: IV, No. 430, p. 237-238 etc.). Deşi cele mai multe inscripţiuni
s-au găsit pe ţărmul de miază-noapte al Mării Negre, la Anapa Panticapaeum, Olbia ş.a.,
totuşi, existenţa coloniilor evreieşti şi în părţile învecinate trebue socotită ca neîndoielnică,
date fiind strânsele legături comerciale şi politice dintre diferitele aşezări greceşti de pe
întregul litoral pontic, şi mai cu seamă cu regatul bosporan. M. Rostovtzeff, în a sa lucrare
lranians and Grecks in South-Russia (Oxford, 1922), zice în această privinţă: „We may
conjecture that the first Jewish colonists of Panticapaeum were introduced by Mithridates" 1,
(p. 150), apoi: „It is true that there was a powerfull jewish colony in the Bosporus by the
first century A.D. 2 (p. 179).
Metropola celor mai multe colonii din aceste părţi, a fost Milet, unde evreii s-au
bucurat demult de o situaţie politică însemnată. Descoperirile epigrafice au făcut pe Ludwig
Stephani să afirme: Că obştiile evreeşti atât de considerabile din Rusia meridională, nu
numai din regiunea Kerci, ci şi din alte localităţi din acele ţinuturi, se trag dintr-o antichitate
foarte depărtată, faptul rezultă din numeroase şi autentice mărturii. O dovadă nouă ne aduce
inscripţiunea noastră din Panticapaeum, publicată în Bulletin de /'Academie imperiale des
Sciences de St. Petersbourg, I (1860), p. 244. După cum arată inscripţiunile citate,
numeroşi sclavi şi sclave ce aparţineau familiilor evreeşti îşi asimilaseră obiceiurile
religioase ale patronilor. Emanciparea lor s-a făcut adeseaori cu condiţia de a păstra
Sinagogii credinţa însuşită (Proscarterisis). Despre aceşti temători de Dumnezeu şi despre
asociaţiile religioase formate de dânşii, vestitul istoric Emil Schilrer ne-a dat cercetări
judicioase în magistrala sa Geschichte des judischen Vo/kes im Zeitalter Jesu Christi 3, III
(ed. 3-4; Leipzig, 1909), p. 18, şi în comunicarea anterioară: Die Juden im Bosporanischen
Reiche und die Genossenschaften der Sebomenoi ton theon Hypsiston4 (Sitzungsberichten
der preussischen Akademie, XIII <1897>, p. 200).
Un oraş important, unde a existat o comunitate evreească organizată în jurul uneia
sau chiar mai multor sinagogi, a fost Olbia, la râul Borystines. După cum se ştie, Burvista,
regele Geţilor, a cuprins acest oraş pe la 55, înainte de era creştină, împreună cu toate
celelalte localităţi de pe ţărmul vestic al Mării Negre, până la Apollonia. În ceea ce priveşte
Tomis, care era de mai mult timp metropola unei ligi de 5 şi apoi de 6 cetăţi, aflăm pe
atunci acolo numeroşi negustori din Alexandria, cari aveau chiar o casă (camera) a lor
proprie (Cf. N. Iorga, Istoria comerţului românesc, I, p. 20). Cum o mare parte a populaţiei
alexandrine era alcătuită de evrei, e foarte probabil că printre acei negustori, ca şi printre
ceilalţi greci ai Orientului, să se fi aflat şi mulţi evrei elenizaţi. O piatră funerară,
descoperită la Constanţa şi descifrată de d-1 profesor D.M. Teodorescu de la Universitatea
din Cluj, ne vorbeşte de un negustor de vinuri, venit din părţile Egiptului, şi pe cât se pare
evreu (Vezi: Viaţa agricolă, Revista agronomilor din România, an XIX, p. 667).
540
Regretatului archeolog Vasile Pârvan îi revine meritul de a fi cercetat mai de
aproape penetraţiunea văii danubiene de către eleni. Ţinem însă să precizăm că denumirea
de „eleni" e un nume colectiv pentru elemente de diferite provenienţe, şi printre care cel
evreesc de cultură elenistă ocupa un loc de frunte. Încă din timpurile lui Alexandru cel
Mare, evreii din cetăţile greceşti se bucurau de egalitatea drepturilor cetăţeneşti; iar din
punctul de vedere economic, toate ramurile activităţii sociale le erau deschise. De remarcat
este faptul că evreii de atunci, după părerea celor mai buni cunoscători ai acestei epoci, nu
prea se ocupau cu negoţul, ci se dedicau mai mult agriculturii şi industriei mici. Astfel se
exprimă Dollinger (Die Juden in Europa, akademische Vortriige, I, p. 224): „Un popor
harnic erau totdeauna evreii. Atâta timp cât au avut statul lor propriu, agricultura,
horticultura şi meseriile erau ocupaţiile lor de căpetenie. În primele veacuri după Isus şi
după împrăştierea lor, ei rămaseră credincioşi obiceiurilor lor vechi. Iosif Flaviu laudă încă
la începutul celui de-al doilea secol hărnicia conaţionalilor săi, în ceea ce priveşte meseriile
şi agricultura. În literatura latină, precum şi în legile împărăteşti, nu se găseşte nici o urmă
că evreii s-ar fi dedat negoţului mic sau, în genere, că ar fi fost un popor de comercianţi.
Împotriva unei asemenea presupuneri, vorbeşte sărăcia evreilor din Roma, precum şi desele
şi sângeroasele răscoale din Egipt, Cirenaica şi din insulele greceşti. O populaţie, care se
ocupă cu negustoria, nu obicinueşte a apuca calea armelor".
Revenind la activitatea misionară a apostolului Andrei, putem deci constata că ştirile
respective se dovedesc a fi mai presus de orice îndoială. Denumirea de „Scythia", fiind
înţeleasă în sensul ei general, cuprinde şi Scythia Minor, adică Dobrogea românească. Fără
existenţa prealabilă a unor colonii evreeşti pe litoralul Pontului Euxin, apostolatul lui
Andrei nici nu se poate concepe. Şi într-adevăr, în urma descoperirilor epigrafice, această
colonizare devine un fapt indiscutabil. Penetraţiunea creştinismului în părţile de la gurile
Dunării, pe care I. Zeiller (Les origines chretiennes dans Ies provinces danubiennes de
l 'Empire romain <Paris, 1918>, p. 30) o consideră ca o simplă posibilitate, se ridică astfel
la rangul unui adevăr istoric.
NOTE*
I. „Putem presupune că primii colonişti evrei în Panticapaeum au fost introduşi de Mithridates''.

2. „Este adevărat că a fost o puternică colonie evreiască în Bosfor în sec. I e.n.".
3. „Istoria poporului evreu în epoca lui Isus Christos".
4. „Evreii în imperiul bosforian şi asociaţiile hypsistonilor" (o sectă cu o credinţă în care s-au amestecat elemente
păgâne şi iudaice).
• Notele aparţin lui L.B.
541
DR. IACOB SINGER (1867-1939)
Doctor în filosofie. Istoric al evreilor din Timişoara şi Banat.

Şef-rabinul cartierului Fabric din Timişoara
Note biografice
S-a născut în Ungaria. Studiile rabinice le-a absolvit la Institutul de studii
rabinice din Budapesta. Doctoratul în filosofie i s-a acordat de către Universitatea din
Budapesta, în anul 1894. La Timişoara s-a stabilit în anul 1895, când a ocupat funcţia de
şef-rabin al cartierului Fabric, menţinându-şi această calitate până la sfârşitul vieţii. În
activitatea. sa ştiinţifică s-a axat, în primul rând, asupra studierii istoriei evreilor din
Timişoara şi Banat, domeniu în care a publicat câteva lucrări de referinţă. A scris în
limbile maghiară şi germană.
lucrări despre evreii din Timişoara şi Banat:
- Adatok a blinati zsidok tortenetehez a XVlll, szazadban (Date privind istoria evreilor
bănăţeni în secolul al XVIII-iea), Budapesta, 1905.
- Temesmegye es a zsidok polgarositasa (Judeţul Timişoara şi încetăţenirea evreilor).
Budapesta, 1907, 22 p.
- A Temesvari Zsidok az 1848-49 iki szabadsagharcban (Evreii din Timişoara în lupta
pentru libertate din anul 1848/1849), Timişoara, 1914.
- Temesvari Rabbik a XVlll es XIX-ik szazadban (Rabinii din Timişoara în secolele
XVIII-XIX), Seini, 1928.
- Aus der Vergangenheit der Temesvarer Juden (Din trecutul evreilor timişoreni),
„Sinai", (anuar), Bucureşti, 2/1929, p. 96-98.
- Rabbi Elieser Lipman von Temesvar, „Sinai", (anuar), Bucureşti, 3/1931, p. 129-132.
- Bethlen Gabor 1623 Julius 18-iki Kivaltsaglevele a zsidok szamara (Scrisoarea
Privilegială acordată de Gabriel Bethlen evreilor la 18 iulie 1623), în „Zsido
Naptâr'', 3 (1937-1938), p. 130-131.
Biobibliografie
- Ujvâri Peter, Zsido lexikon. Budapesta, A Zsido Lexikon Kiadâsa, 1929, p. 791.
DR. JACOB SINGER

RABI ELIESER LIPMAN DIN TIMIŞOARA
(Traducere din I. germană de L.B.)
În generaţia de aur a şef-rabinilor din Timişoara, lui Elieser Lipman ben Benjamin
Zeew, care s-a aflat în fruntea rabinatului de acolo între anii 1743-1767, i se cuvine un loc
de onoare. Am reuşit să descopăr mormântul lui. În puţinele cuvinte scrise pe piatra
funerară, el este apreciat ca „un Mare-Rabin" 1• Şi tatăl lui a fost rabin.
În ce-l priveşte pe E. Lipman, pare să fi fost un bărbat cunoscut şi învăţat, care s-a
bucurat de o înaltă apreciere. Cuvântul şi deciziile sale în cazuri de litigii au fost
hotărâtoare. I s-au cerut sfatul şi decizia în chestiuni importante.
542
În anul 1748 „Confreria Sacră" din Mako l-a solicitat să redacteze Takanothol-ul
(statutele). Pe atunci, în Mako era rabin Abraham Lobi. E. Lipman a răspuns cu plăcere la
această solicitare de onoare şi a trimis un statut alcătuit din 25 de articole „pentru a instrui
poporul cum să facă fapte bune, cum să îngrijească bolnavii, cum să se îngrijească de cei
decedaţi pentru ca să aibă conştiinţa împăcată că acţionează în spiritul fricii de Dumnezeu
şi al poruncilor sale".
În anul 1758, Beth-Dinul din Alba Iulia s-a adresat instanţei lui pentru ca să dea
verdictul în cazul unui litigiu ivit între doi soţi. Şi tot pe baza sfatului lui a luat acest Beth-
Din hotărârea în cazul unui locuitor din Alba Iulia, care a pretins de la doamna Gitl 6 taleri
renani pentru că a spus Kadiş pe parcursul întregului an de doliu în memoria soţului ei
decedat: s-a pronunţat atunci că aceşti bani pot fi încasaţi şi din moştenirea orfanului
minor 3 .
Datorită prestigiului lui şi a simţului lui de dreptate, rabinatul din Timişoara a
devenit un înalt for judecătoresc, chemat să dea decizii finale. De altfel, rabinii nu au decis
doar în litigii de natură religioasă, ci şi în procesele civile ale coreligionarilor lor, pe baza
Talmudului, ca şi a Decalogului. Astfel s-a ajuns ca, pe lângă rabinul şef, să mai
funcţioneze încă doi rabini, cu care împreună s-a constituit Colegiul rabinic. În Timişoara
au funcţionat permanent mai mulţi rabini, cu atât mai mult cu cât evreii aşkenazi, ca şi
sefarzii şi evreii din cartierul Fabric, situat departe de centrul oraşului, aveau rabinii lor.
Aparent, după publicarea ordonanţei privitoare la evrei din 17764 , s-a constituit o singură
comunitate, cu un singur şef rabin şi judecător evreu. Totuşi, în realitate funcţionau în
continuare pentru fiecare rit un rabin şi o sinagogă. Lipman a fost rabinul comunităţii
sefarde, acest lucru rezultând din scrisoarea de recomandare pe care a dat-o fratelui
bunicului lui Heine 5, Simon von Geldner, cu ocazia trecerii sale prin Timişoara, în drum
spre Ţara Sfântă. În scrisoare se semnează cu titulatura de rabin sefard6 . Numele lui apare şi
în Cartea Comunităţii spaniole din care, în seara de Kol Nidre, se citeşte lista morţilor 7 .
Copiii lui au jucat un rol foarte importam în Timişoara. Unul din fii, Lipman
Hirschl, este consemnat într-un act din 1779 ca proprietar de casă, care are o casă proprie
lângă Templul evreiesc 8 . În acelaşi timp, se ştie că Lipman a fost strămoşul familiei de
cavaleri von Liebenberg, care trăieşte la Viena. Pe vremuri, în vechiul cimitir evreiesc din
Pesta, de pe strada Waitzner, exista următoarea inscripţie funerară în limbile germană şi
ebraică: „Mormântul rămăşiţelor pământeşti ale lui Isayas Liebman din Timişoara.
Dumnezeu să-l odihnească. Din partea fiului său, cavalerul Ignaz von Liebenberg".
Conform inscripţiei în limba ebraică, Isayas a fost fiul rabinului din Timişoara; el a murit la
Budapesta, la 21 octombrie 1800. Astfel, cavalerul Ignaz Israel von Liebenberg a fost
nepotul lui, care s-a mândrit cu descendenţa sa dintr-o familie respectabilă de rabini.
Cum a devenit lgnaz Liebenberg cavaler şi nobil, la această întrebare răspunde
Lexiconul Biografic Wurzbach al împăratului austriac: Ignaz Ritter von Liebenberg,
industriaş, s-a născut la Timişoara în 1772, a murit la Viena la 10 iunie 1844.
Consacrându-se comerţului, în 1792 se stabileşte la Viena, în 1800 devine angrosist şi,
pentru contribuţiile sale la dezvoltarea industriei, în 1817 este ridicat la rang de nobil. În
acelaşi an se asociază cu fiii lui: Karl, Emanuel şi Leopold. Pentru noile sale merite, în anul
1828 i se conferă titlul de cavaler. Meritul esenţial al acestei case comerciale constă în
intensificarea comerţului cu lâna de oaie austriacă. Din 1 ianuarie 1812 şi până în iunie
1823, deci într-un răstimp de mai puţin de 12 ani, respectiva casă a cumpărat 196.000 de
chintale de lână de oaie, în valoare aproximativă de 9 milioane de guldeni şi a exportat lână
austriacă în valoare de 15 milioane guldeni. O asemenea afacere de anvergură a favorizat
543
ridicarea activului comercial al Austriei într-o formă neîntâlnită până atunci. Crescătorilor
de oi şi industriilor care se ocupau de prelucrarea lânii de oaie li s-au deschis uriaşe surse de
câştig. În zilele invaziei franceze , când toţi negustorii şi toate magazinele şi-au încetat
9
activitatea, von Liebenberg crea numeroase locuri de muncă. În cazul unor accidente, el a
dat importante ajutoare, ca de exemplu cu ocazia distrugerilor provocate de groaznicele
inundaţii la Pesta, în anul 1838. O dată cu moartea sa, Comunitatea israelită din Viena a
primit ca moştenire un capital de IO.OOO de florini, cu condiţia ca dobânzile de la această
sumă să curgă către asociaţiile meseriaşilor, spitalul israelit şi orfanii Comunităţii israelite.
Familia Liebenberg a fost naturalizată de parlamentul maghiar în 1827, obţinând titlul de
baron. Aşa a ajuns copilul ghetoului, nepotul rabinului din Timişoara, mare cavaler,
filantrop, primul nobil evreo-maghiar. Iată ce elemente distructive sunt evreii!
Dar urmaşii lor au fost dezertori şi trădători, care s-au convertit. Se pare că urmaşii
nobililor evrei nu s-au mai menţinut în religia strămoşilor lor; ei au părăsit tabăra celor
slabi. Banul şi aurul corupe până şi sufletele tari.
Ramura maghiară a adoptat numele de Lunkânyi 10 •
„Sinai", Anuar[. ••}, voL III, 1931, Bucureşti, p. 129-132.
NOTE
1. „Haraw Hagado(" (Mare-Rabin). A decedat în anul 1767, în prima zi de Hol-Hamoed Sukoth 5528. (L.B.)
2. Şef-rabinul din Timişoara a fost în acelaşi timp şi şef-rabinul evreilor din Banat, ca şi judele din Timişoara,
care figurează ca judecător evreu al Banatului (Rosh-Medina). (N.a).
3. Vezi M. Eisler, Die Obe"abiner Siebenburgens (Ungarisch), (Şef rabinii Transilvaniei - în I. maghiari),
Budapesta, 1901. (N.a.)
4. În original ,Judenordnung". A fost emis din ordinul împărătesei Maria Tereza, fiind semnat de Iosif, baron de
Brigido. guvernatorul Banatului. A fost un regulament cu restricţii apăsătoare pentru evreii din Timişoara
şi întregul Banat. A îngrădit dreptul de aşezare. S-a aprobat funcţionarea doar a unei singure cornunitaţi,
obligându-se astfel unificarea aşkenazilor cu sefarzii. (N.a.) (Vezi IMER, 11/2, doc. 99, p. 145-172. Vezi
şi V. Neumann, 1996, p. 95-111. (L.B.)
5. Heinrich Heine (1797-1856), poet şi eseist evreu-german. (L.B.)
6. David Kaufmann, Aus Heinrich Heines Ahnensaa/ (Din strămoşii lui H.H.), p. 130. (N.a.)
7. Opera sa Ez Hachajim este o interpretare cabalistica a prescripJiilor şi obiceiurilor de Sabat (sâmbăta) şi a
sărbătorilor în general. (N.a.)
8. Lista clădirilor din centrul oraşului din anul 1779. Lista cuprinde numele proprietarilor de case de atunci. 156
de case din centrul oraşului au fost supuse evaluării. Din aceste case, 5 erau proprietate evreiasca.
Sinagoga, nr. 149, nu a fost evaluata. Casa nr. 150 îi aparţinea lui Iacob Kohn; valoarea ei era de 2.000
guldeni; casa nr. 151, în valoare de 2.500 de guldeni, era proprietatea lui Lipman Hirschl; casa nr. 152, în
valoare de 2.500 guldeni, era proprietatea lui Solomon Zaharias; casa nr. 153 îi aparţinea lui Israel
Taitazak şi valorează 3.000 de guldeni. Aici avea o casa şi evreul de curte, şi furnizorul de curte, şi de
armament din Viena, Wolf Schlesinger, decedat în 1727. Livrările sale îl aduceau destul de des la
Timişoara. Casa evaluata la 4.000 de guldeni se ana lângă casa băii. (N.a.)
9. Referirea se face la războaiele napoleoniene din prima decadă a secolului al XIX-iea. (L.B.)
10. Dr. J. Singer, Temesvilri Rabbik a XVIII es XIX-ik szilzadban (Rabinii din Timişoara în secolele XVIII-XIX),
Seini, 1928, p. 4-8. (N.a.)
544
S. PODOLEANU
Istoric şi publicist
În absenţa oricăror date biografice, ne limităm la o prezentare sumară a

activităţilorlui S. Podoleanu, bazându-ne pe lucrările sale apărute în special în deceniul 4
al secolului trecut.
Spirit critic şi contestatar, Podoleanu s-a considerat a fi un istoric „care nu este în
slujba forurilor conducătoare''. El urmărea reconstituirea „trecutului evreilor din
România, în deplină obiectivitate, prin prisma presei periodice". Ambiţia lui a fost să
demonstreze că evreii din România nu sunt mai prejos din punct de vedere cultural faţă
de evreii din alte ţări „şi nici decât poporul în mijlocul căruia vieţuiesc". În optica lui
S. Podoleanu, presa evreiască din România a parcurs un drum strălucit, devenind o
mărturie istorico-documentară pentru vechimea şi tradiţiile cultivate de evreii aşezaţi pe
meleagurile româneşti.
Podoleanu aprecia scrierea sa despre istoria presei ca fiind istorico-descriptivă,
critică şi polemică.
Pe lângă lucrările mai jos menţionate, S.P. a fost o prezenţă activă în presa
evreiască, publicând articole cu precădere pe teme istorico-culturale.
lucrări despre evreii din România:
- Monografia istorică a Sinagogii Mari din Bucureşti,1930 (f.e.).
- 60 de scriitori români de origine evreiască. Antologie, Bucureşti, 1935, 2 voi., 392 p.
(f.e.).
- Istoria presei evreieşti din România, I, 1857-1900, Bucureşti, 1938, 155 p. (f.e.).
S. PODOLEANU
ISRAELITUL ROMÂN
În acelaşi ritm în care evoluase presa românească, au urmat - nu mulţi ani după
apariţia celor dintâi publicaţii periodice din cele două Principate, Moldova şi Muntenia -
ziarele scrise de evrei, pentru coreligionarii lor, în limba românească. „Evenimentul care a
pricinuit începutul presei româneşti în Principate a fost răsboiul ruso-turc şi ocupaţia
rusească de la 1829-1834, epoca lui Kisseleff şi a naşterii Regulamentului Organic"'. Astfel
se face că după unele dibuiri şi încercări fără de efect, apare în anul 1829, în Ţara
Românească (Muntenia), la Bucureşti, „Curierul Românesc'', scos de Ion Heliade-
Rădulescu; iar dincolo de Milcov, Gheorghe Asachi întemeiază în acelaşi an, la Iaşi,
,,Albina Românească".
Evreii stabiliţi în Principatele Româneşti dau şi ei la iveală - după mai puţin de trei
decenii de la naşterea ziaristicii române - prima lor publicaţiune periodică în graiul
românesc: „Israelitul Român". Dibuiri, presa evreească n-a cunoscut. Dintru început, foile
scrise de evreii munteni putem constata că se situează pe făgaşul adevăratei ziaristici. Căci
îndrăzneaţa încercare cu „Israelitul Român" marchează începuturile promiţătoare ale
545
gazetăriei evreieşti. Pomenitul ziar a luat fiinţă la Bucureşti, în ziua de 22 martie/3 aprilie
1857 (să nu uităm că în veacul trecut diferenţa între stilul vechi şi cel nou era de 12 zile),
continuând să apară săptămânal, timp de şase luni,; în total 24 de numere. Publicaţiunea
avea un dublu text: românesc şi francez; amândouă versiunile aduceau un conţinut aproape
la fel. Partea scrisă în româneşte se tipărea cu litere semichirilice. Ultimul număr apărut e
cel din 20 septembrie (2 octombrie) 1857.
Până la apariţia acestui hebdomadar, interesele evreilor locuitori în Principate n-au
fost discutate şi nici susţinute de vreo tribună locală. Intelectualii evrei citeau mai cu seamă
„Allgemeine Zeitung des Judenthums" 2 (Unii fiind abonaţi la ziarul ce apărea atunci la
Leipzig, sub direcţia d-rului Ludwig Philippsohn, care înregistra şi ecouri din viaţa evreilor
ce sălăşluiau în ţinuturile româneşti. Acestora foaia germană le dase denumirea de israeliţii
din Ţările Danubiene.
Evenimentul care a dus la întemeierea „Israelitului Român" nu e prea puţin
însemnat. Era tocmai momentul istoric decisiv pentru evreii moldoveni şi munteni, pe
timpul adunării celor două Divanuri ad-hoc, din preajma Conferinţei de pace de la Paris,
unde urma să se hotărască autonomia Principatelor româneşti, iar o dată cu aceasta, trebuia
să fie pusă în discuţie şi acordarea de drepturi civile şi politice locuitorilor evrei din
Moldova şi Muntenia 3 • Astfel fiind lucrurile, ziarul se înfăţişa ca un organ politic şi
cultural, destinat în bună parte acelei înălţătoare iniţiative, formulată atunci pentru prima
oară de evreii din Muntenia prin intermediul unei tribune publice; „Israelitul Român"
tindea, deci, să susţină „principiul toleranţei şi al egalităţii înaintea legilor, fără distincţie de
religiune", deoarece evreii „nu se bucură de această egalitate". E firesc, aşadar, ca „poporul
român drept, bun şi progresiv, care este acum ocupat a reforma legile sale învechite [şi] a-şi
da altele noui, conforme cu spiritul modem, tolerant şi progresiv, spre a trage asupră-şi
simpatia generală a întregei lumi civilizate; că poporul român ... nu va suferi ca legile sale să
nu fie toate în armonie cu spiritul modem, care le-a dictat, şi ca în mijlocul unui edificiu
strălucitor să rămâie o ruină veche şi sumbră". În acelaşi timp, acest organ mai urma să fie
şi o călăuză pentru evreii din Principatele Dunărene şi să le indice „calea ce trebue să
urmeze pentru saluta lor; că trebue să îmbrăţişeze şi ei idei progresive şi folositoare ţării,
a-şi dobândi simpatia concetăţenilor d-alte ginte şi că în armonie cu reforma legilor politice,
care aştept, trebue să introducă şi ei nişte reforme în obiceiurile şi ideile lor, încât nu atinge
fundamentul religiei".
Iniţiatorul tribunei de revendicări ale evreilor din cele două Principate a fost ilustrul
om de ştiinţă dr. Iuliu Barasch, stabilit la Bucureşti - după unele peregrinări în însuşirea lui
de medic prin oraşele Munteniei şi ale Olteniei - ca profesor de ştiinţe naturale şi director al
minunatei reviste de popularizare a ştiinţelor naturale „Isis sau Natura" (1856-59). În anul
în care apare „Israelitul Român'', se afla în capitala Muntelui Armand Levy, un agitator
evreu-francez4 pentru nobila cauză a emancipării evreilor din Principatele Dunărene, în
acelaşi timp şi un foarte devotat filo-român. Fiind în legătură cu dr. Iuliu Barasch, se pare
că a contribuit cu sfaturi şi cu experienţa lui de publicist la întemeierea „Israelitului
Român".
După părerea istoricului M. Schwarzfeld, formulată într-o vastă şi documentată
monografie despre d-rul Iuliu Barasch - monografie în care face pe larg şi istoricul
„Israelitului Român" - reiese că partea de contribuţie a publicistului francez la fondarea
hebdomadarului pe care-l scoate la 1857 dr. Iuliu Barasch, nu poate fi pe deplin stabilită.
„Nu putem preciza dacă iniţiativa sau impulsul era datorit numai d-rului Barasch sau şi lui
Armand Levy, cu care se împrietenise repede şi de care ajunsese a fi nedespărţit, destul că
546
în curând un ziar israelit luă fiinţă şi dete expresie dorinţelor evreilor din Principate în
vederea Convenţiei din Paris" 5•
Alt istoric, dr. M.A. Halevy, vorbind în treacăt despre apariţia „Israelitului Român",
mult mai târziu, susţine că „Armand Levy a fost acela căruia se datorea în primul rând
iniţiativa culturală de mare răsunet ce s-a luat atunci în Bucureşti de către I.L. Weinberg şi
A[a]ron Ascher (ca directori) şi cu participarea lui Barasch (ca redactor mai mult
anonim)" . Dr. M.A. Halevy n-a consultat, fără îndoială, întreaga colecţie a gazetei; credem
6
că n-a văzut decât unele numere răzleţe şi s-a servit în parte de cele scrise despre „Israelitul
Român" de M. Schwarzfeld, în lucrarea citată, căci numai cunoscând în întregime colecţia
ziarului, ar fi constatat că cele mai numeroase articole au fost semnate de dr. Iuliu Barasch.
Acest lucru l-am aflat cercetând toate cele 24 de numere ale gazetei, unde totuşi n-am
întâlnit nicăiri iscălitura lui Armand Levy. Cea mai mare parte din articolele „Israelitului
Român" sunt iscălite de Barasch, altele cu numele prescurtat al întemeietorului. Fără să mai
insistăm asupra studiilor şi cercetărilor reproduse din „Isis sau Natura" , datorite de
7
asemenea d-rului Iuliu Barasch. Iar în ce priveşte capacitatea de a redacta o gazetă, se ştie
că Barasch era purtătorul şi însufleţitorul curentului de renaştere al evreilor din Muntenia.
Stăpânea o desăvârşită limbă literară românească, fiind şi bun cunoscător şi îndemânatec
mânuitor al celei franceze. Colecţia anilor din „Isis sau Natura'', manualele ştiinţifice
româneşti alcătuite de Iuliu Barasch, care cuprind şi o seamă de paranteze explicative
franţuzeşti, şi alte scrieri ale acestui om de ştiinţă (mai cu seamă manualele didactice), fac
să nu se mai pună la îndoială persoana fondatorului primului ziar al renaşterei evreilor din
Ţara Românească. De altfel, de la această gazetă Barasch avea să-şi adauge, pe lângă
numele său, destul de vestit, şi pe acel de Mendelssohn al României, pe care i l-au decernat
fruntaşii conducătorilor evrei din străinătate. În ce priveşte pe Armand Levy, presupusul
întemeietor al ziarului, nu pare de crezut ca el să-şi fi însuşit limba românească într-o foarte
scurtă şedere în Muntenia, care - până la ivirea „Israelitului Român" - durează numai
câteva luni. Totodată, cum se explică faptul că acelaşi Levy n-a semnat cele scrise în
hebdomadarul evreesc, el care după dr. Halevy „a fost acela căruia se datorea" existenţa
gazetei; când până şi colaboratorii ocazionali şi-au iscălit contribuţiile, cele mai multe din
acele articole referindu-se aproape numai la partea culturală a tribunei lui Barasch.
De altminteri, Lazăr Şăineanu, minuţios în materie de cercetări, afirmă că numai dr.
Iuliu Barasch a scos „Israelitul Român". Ocupându-se în anul 1881 cu cercetarea colecţiei
numitului ziar, aduce în această privinţă următoarele constatări: „Ca redactori responsabili
vedem figurând pe răposaţii Aaron Ascher şi I.L. Weinberg, dar sufletul foaei fu neuitatul
Barasch, ale cărui articole merită şi astăzi a fi citite"8 . După care, traducând din franţuzeşte
o scriere a doctorului Barasch, Emanciparea israelită în România, Şăineanu (sub
pseudonimul Eliezer Benrnoşe ), confirmă şi de astă dată că „el întemeiază la 1857 ziarul
«Israelitul Român», întâiul organ israelit publicat în limba ţării şi demn în toate privinţele
de numele lui Barasch" • Iar publicistul E.F. Braunştein de la Paris, originar din România,
9
într-un scurt istoric al presei evreeşti de la' noi, ocupându-se şi de existenţa „Israelitului
Român", de asemeni nu-l pomeneşte pe Armand Levy. „Fonde a Bucarest en 1857, en
fram;ais et en roumain (c'est le premier journal juif en cette langue) par le professuer Jules
Barasch" • Tot la fel scrie şi Barbu Lăzăreanu: „ ... a redactat «Israelitul Român» care a
10
apărut din martie până în septembrie 1857, în româneşte şi franţuzeşte. Articolele româneşti
ale acestei foi erau tipărite cu caractere semichirilice; printre colaboratori găsim pe Samuel
Hillel, Naftali Popper (profesor de limba ebraică la şcoala israelită din Bucureşti); garanţi
(giranţi cum s-ar spune astăzi): Aaron Ascher şi I.L. Weinberg" 11 • Altă afirmare categorică
547
în acelaşi sens, ne aduce Emil I. Critzman: «Israelitul Român>>, apărut la 1857 sub garanţia
lui Aaron Ascher şi l.L. Weinberg ... , în care Barasch a pus toată vigoarea condeiului său în
apărarea coreligionarilor" 12 •
Rezultă, deci, că toţi bibliografii şi istoricii n-au întâlnit deloc numele lui Armand
Levy în cercetările şi înregistrările lor despre „Israelitul Român". Numai dr. M.A. Halevy e
de părere că nu Barasch a întemeiat hebdomadarul de la 1857, ci Armand Levy.
Susţinătorul acestei păreri nu ne indică, însă, şi isvorul informaţiilor sale, în sprijinul acestei
originale enunţări. Fiindcă şi în numărul 1 al gazetei, în afară de programul iscălit de cei doi
giranţi, mai aflăm un vast studiu introductiv: De ce esistă jurnalul „Israelitul Român"
(Pourquoi l'Israelite Roumain est cree ), care în afară de partea ideologică vedem că mai are
pe alocuri pasagii pline de poezie. Studiul acesta e, de asemenea, semnat de dr. Iuliu
Barasch, şi din acest studiu rezultă că semnatarul e în acelaşi timp şi iniţiatorul tribunei. De
altminteri, Barasch care scrisese eseul îşi manifesta convingerea că „este o mare trebuinţă
pentru ţeara aceasta, în timpul acesta" ( 1857). Şi subliniază în acelaşi timp că menirea foii
sale mai „este d-a arăta românilor că israelitenii, concetăţenii lor, simpatizează într-un mod
viu şi sincer cu românii şi se identifică cu soarta ţării".
În ce priveşte pe cei doi giranţi ai gazetei, Aaron Ascher şi l.L. Weinberg (acestuia
din urmă evreii bucureşteni îi datoresc în parte renaşterea lor, prin faptul că a lucrat, alături
de dr. Iuliu Barasch, la întemeierea celei dintâi şcoli modeme a israeliţilor pământeni din
Bucureşti, luând şi iniţiativa clădirii Templului Coral din capitala Munteniei), au semnat şi
ei uneori diferite articole (unele colectiv), sub iniţialele R.R. (redactori răspunzători), deşi
se pare „că şi articolele ce purtau semnătura colectivă a ambilor giranţi erau datorite lui" 13
Barasch, care era foarte fecund în scrisul său. Printre colaboratorii „Israelitului Român",
mai întâlnim pe Coccio Cohen, Samuel Hillel, Mendel Homştein, L. Leon, Naftali C.
Popper şi Jacques Cohen. Iar „principalul protector material al ziarului" 14 îl aflăm în
persoana cunoscutului bancher şi om de afaceri de pe acele timpuri, Abraham Halfon.
Hebdomadarul „Israelitul Român" de la apariţie pare să fi trezit într-adevăr ecoul
scontat de Barasch, atât în presa românească (cea evreească neexistând) cât şi în
publicistica străină. O caldă scrisoare de adeziune la mişcarea de emancipare a evreilor din
Muntenia, trimite „Israelitului Român" - la întoarcerea sa din exil - cunoscutul luptător şi
om politic, revoluţionarul român de la 1848, C.A. Rosetti. Scrisoarea lui Rosetti s-a
publicat in extenso, în nr. 12 al „Israelitului român" 15 . Alt mesaj, cel al renumitului artist
Matei Millo, e de asemenea un salut şi un îndemn celor ce se trezeau spre o viaţă nouă, o
dată cu renaşterea generală a Principatului şi a fost inserat de redacţie în nr. 11 al gazetei.
Din străinătate a trimis o aderare S. Block, redactorul revistei „L'Univers Israelite" de la
Paris, textul tipărindu-se în „Israelitul Român" ce poartă nr. 13; iar ,,Allgemeine Zeitung
des Judenthurns" a înregistrat pe larg apariţia primului ziar al evreilor din România.
Deşi darea la iveală a „Israelitului Român" a produs oarecare vâlvă, cititorii nu se
arătară a fi prea numeroşi. Iluziile fondatorului şi ale giranţilor au fost oarecum exagerate,
atunci când în numărul 5 al ziarului ei râvniseră să realizeze beneficii însemnate de pe urma
întreprinderii lor, care urmau să slujească subvenţionării şcolilor israelite române din
Bucureşti. „ISRAELITUL ROMÂN avu din partea tuturora, fără deosebire, o primire
pentru care suntem recunoscători. Aceasta nu este o întreprindere particulară, ci din contra,
este o operă naţională şi religioasă, fondată de cei mai însemnaţi israeliţi ai acestei ţări.
Când comitetul va face socotelile la sfârşitul fiecăruia an, şi va vedea că afară din cheltuieli
mai prisoseşte ceva după abonamente, va întrebuinţa prisosul în folosul şcoalelor israelite
ispaniole şi poloneze; prin urmare fiecare israelit trebue să se aboneze, să citească jurnalul
548
şi să-l facă a fi citit, trimiţându-l şi acelora pe care [îi] cunoaşte prin alte părţi, căci
ISRAELITUL ROMÂN este destinat să lumineze şi pe alţii asupra oricărui lucru ce ne
priveşte pe noi, unindu-ne totdeodată şi mai strâns între noi".
Din nefericire, cititorii unei astfel de gazete încă nu erau formaţi pe acele timpuri -
de un public anumit nu se putea discuta. Puţinii abonaţi evrei nu-şi dădeau seama de
valoarea unei tribune locale evreeşti (scrisă în întregime de evrei) şi de importanta şi fără de
precedent iniţiativă a doctorului Iuliu Barasch. Din pricina aceasta (raţională numai într-un
anumit sens), sforţările marelui vizionar şi om de ştiinţă n-au putut da viaţă mai îndelungată
celui dintâi periodic evreesc din Ţara Românească (mai mult de şase luni - am spus-o - n-a
durat gazeta), cu toate că în numărul prim, dr. Iuliu Barasch a expus atât de limpede şi de
înflăcărat programul ideologic în redactare aproape poetică, şi nenumăratele năzuinţi ale
fiului, cum îi plăcea să-şi numească al său „Israelitul Român".
De altfel, până şi cuvintele de rămas bun, tipărite în cel din urmă număr al gazetei,
adresate acelor cititori care au înţeles, în bună parte, scopul tribunei, ne arată că „Israelitul
Român" apăruse prea timpuriu, într-o ţară în care locuitorii de naţionalitate israelită de abia
intraseră în şcolile unde-şi puteau însuşi limba românească, şi că de aci înainte urma ca
cititorii să fie cultivaţi în spiritul renaşterii culturale şi al progresului.
„Anunţăm cu aceasta onor. abonaţi ai noştri, că cu no. acesta jurnalul ISRAELITUL
ROMÂN va înceta deocamdată. Sunt foarte puţini care s-au abonat pe un an; aceia vor
primi înapoi, de la subsemnaţii, banii abonamentului pe 6 luni.
Mulţumim onor. public pentru buna voinţă care a arătat necontenit jurnalului nostru,
şi sân tem încredinţaţi că atunci când va reîncepe a eşi, va găsi tot această favoare".
O bună parte din cuprinsul „Israelitului Român" şi în deosebi articolele datorite
doctorului Iuliu Barasch au fost reproduse în primii ani ai ziarului „Fraternitatea", de Lazăr
Şăineanu, iar în „Egalitatea'', de asemenea, în colecţia celor dintâi ani, de redactorul prim
dr. E. Schwarzfeld de la Paris. Tot Lazăr Şăineanu - care în tinereţe a contribuit la
redactarea hebdomadarului „Fraternitatea" - a publicat sumarul „Israelitului Român"
într-un număr al amintitului ziar~ 6 • El ne-a dat, în ordine~ alfabetică a articolelor, bogatul şi
variatul conţinut al publicaţiei periodice întemeiată de dr. Iuliu Barasch. Săptămânalul, atât
de admirabil redactat, e analizat în amănunţime de Şăineanu, căci el, cel dintâi, şi-a dat
seama că merită să fie cercetat cu multă luare-aminte ziarul care marchează începuturile
presei evreeşti din România, presa scrisă în graiul Ţării Româneşti.
Extras din Istoria presei evreeşti din România, I (1857-1900), Bucureşti, Editura „Bibliografia",
1938, p. 19-17.
NOTE
I. Ioan Bianu, „Introducere"" la Publicaţiuni/e periodice româneşti. I, de Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu,
Bucureşti, 1913, p. XIX. (N.a.)
2. AZJ. În legătură cu această publicaţie, vezi M.A. Halevy, Monografia Templului Coral, nota 9, în antologia de
faţă (L.8.)
3. Referirea se face la Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri de la Paris privind organizarea Principatelor
Române (aprilie 1858). Pentru problema evreiască discutată cu acest prilej, vezi M.A. Halevy,
Monografia Templului Coral. nota 19, în antologia de faţă. (L.8.)
549
4. Cf. dr. M.A. Halevy, după actul de naştere, Armand Levy se chema Franyois-Theodore-Armand I...evy. Dar, cu
tot numele său ebraic şi în ciuda întregii sale vieţi, aşa de caracteristic evreiască, el nu a fost un fiu al
Israelului decât sub rapon spiritual. Nu era evreu nici după religie - părinţii săi fiind catolici, născuţi şi
crescuţi în catolicism, iar el a rămas întotdeauna şi a murit ca liber-cugetător deist. De obârşie iudaică a
fost doar unul din bunicii săi patemi. (L.B.)
5. M. Schwarzfeld, Dr. Iuliu Barasch. Omul- Opera - Bucăţi alese, Bucureşti, 1919, p. 307. (N.a.)
6. Dr. M.A. Halevy, Monografia Templului Coral din Bucureşti, Bucureşti, 1935, p. 26. (N.a.) Fragmente din
lucrare sunt incluse în prezenta antologie. (L.B.)
7. Jurnal pentru ştiinţele naturale şi exacte, 1856-1862, redactor I. Barasch. (L.B.)
8. Fr., lll (1881), nr. 27, din IO iulie. (N.a.)
9. ,,Apărătorul'', IV (li), (1882), nr. 22, din 14 iunie. (N.a.)
IO. E.F. Braunştein, Le Pressejuive en Roumanie, în „Revue Hebraîque", I (1913), nr. I, juillet, p. 67, şi în extras
separat, Paris, 1913. 12 p. (N.a.)
11. Barbu Lăzăreanu, în „Scena". N-am avut decât un fragment din numărul gazetei în care au apărut rândurile
citate, deci nu putem şti de când e datat. (N.a.)
12. Emil I. Critzman, Doctorul Iuliu Barasch. viaţa şi activitatea lui. Bucureşti (fără dată şi editură), p. 15-16.
(N.a.)
13. M. Schwarzfeld, op. cit.. p. 308. (N.a.)
14. Ibidem, p. 313. (N.a.)
15. Scrisoarea lui Rosetti a fost apoi reprodusă rând pe rând în „Românul", li (1868), nr. 42, din 12 august; în
„Fraternitatea", lll (1881), nr. 27 din IO iulie; în „Revista Israelită", I (1886), nr. 6 din 22 aprilie; în
„Lumea israelită" I (1902), nr. 3 din 25 decembrie; în „Curierul israelit", XV (1922) nr. 5 din 15
octombrie; în ,,Adevărul literar şi anistic", IV (1922), seria III, nr. 138 din 22 iulie şi în „Cuvântul
nostru", li (1927), nr. 8-10 din oct., nov., dec. (N.a.)
16. Vezi nota 8 supra.
550
MANFRED REIFER (1888-1953)
Istoric, publicist, militant pentru apărarea intereselor evreieşti
Note biografice
S-a născut în 1888 la Banila, în Bucovina.
Studiile liceale şi universitare le-a urmat la Cernăuţi şi Viena, unde a absolvit
Facultatea de drept, istorie şi filosofie cu o teză de licenţă despre Josephus Flavius.
S-a implicat în viaţa publică evreiască, fiind deputat în Parlament în anii 1931-
1932. A fost unul din conducătorii mişcării sioniste din Bucovina, fapt pentru care a fost
arestat de NKVD în 1940. A reuşit să scape din arest şi să ajungă în Bucureşti. În 1943 a
emigrat în Palestina. Este autorul unor importante lucrări despre istoria evreilor din
Bucovina şi din Vechiul Regat.
Printre lucrările lui de referinţă în domeniul istoriografiei se află cartea intitulată
Ausgewahlte Historische Schriften. Dokumenten Sammlung (Scrieri alese despre istorie.
Culegere de documente), apărută sub egida Societăţii istorice evreieşti din Cernăuţi în
anul 1938. Din această carte reproducem capitolul cu privire la istoria evreilor din
Bucovina în perioada ocupaţiei austriece (1774-1918).
Lucrări şi articole privind evreii din România:
- Quellen zur Geschichte der Juden Grossrumaniens (Izvoare privind istoria evreilor din
România Mare), MGWJ, 67 (1923), p. 54-58.
- Der hundertjahrige Kampf und die Judenemanzipation in Rumanien (1825-1925).
(Lupta de I 00 de ani şi emanciparea evreilor în România. 1825-1925), Breslau,
1925, 32 p., MGWJ, 69 (1925), p. 377-387; 426-444.
- Der Antisemitismus in Rumanien (Antisemitismul în România). În: „Die Stimme'', 537
(3 .4.1936).
- Ausgewah/te historische Schriften. Dokumenten Sammlung (Scrieri alese despre istorie.
Culegere de documente), Cernăuţi, 1938, 159 p. (Societatea istorico-evreiască,
Cernăuţi).
- Dr. Mayer Ebner. Einjuedisches Leben (Dr. Mayer Ebner. O viaţă de evreu), Tel Aviv,
[1947], 254 p.
- Menschen und Jdeen: Erinnerungen (Oameni şi idei. Amintiri), Edition Olympia
Martin Feuchtwanger, Tel Aviv [ 1952], 399 p.
Biobibliografie:
- Judisches Stadtebild. Czernowitz. (Din viaţa evreiască. Cernăuţi). Herausgegeben von
Andrei Corbea Hoisie. Mit Fotografien von Guido Baselgia und Renata Erich.
Judischer Verlag, Frankfurt am Main, 1998, p. 242-254.
551
MANFRED REIFER
ISTORIA EVREILOR DIN BUCOVINA
DUPĂ OCUPAŢIA AUSTRIACĂ 1
(Extras)
(Traducere din germană de L.B.)
Când trupele austriece au intrat în Bucovina, acolo trăiau 17.047 de familii din care
526 erau evreieşti. Această populaţie locuia în 290 de localităţi şi 62 de aşezări. Generalul
Spleny, von Michaldy, primul director administrativ al Bucovinei recent cucerită, descrie în
termenii următori oraşul Cernăuţi:
„Cernăuţiul este un oraş cu un număr important de locuitori. Cele mai bune case
aparţin evreilor, care nici unde în acest district nu sunt în număr mai mare decât în acest
oraş" 2 •
În Cernăuţi locuiau atunci, afară de Roşa şi Horecea, 290 de familii, din care 112
evreieşti; în Vijniţa locuiau 65, în Suceava 55, în Sadagura 45 de familii evreieşti, care
totalizau 1. 107 suflete3 •
În Siret numărul locuitorilor evrei a fost foarte mic.
Evreii practică un negoţ diversificat. Duc mărfuri la Constantinopol, Veneţia,
Lemberg, Cracovia, Breslau, Leipzig şi Frankfurt. „Lâna va fi exportată de evrei şi armeni;
cea fină la Breslau şi în Transilvania, cea neprelucrată în Polonia; mierea şi ceara sunt
parţial achiziţionate aici de greci şi evrei, iar parţial sunt aduse din Polonia. Mierea este
exportată la Constantinopol, unde o folosesc la producerea şerbetului; ceara se duce la
Veneţia, în schimbul diferitelor mătăsuri turceşti, stofe de lână şi mărunţişuri veneţiene" •
4
Afară de aceasta, evreii fac comerţ cu Transilvania şi Galiţia, unde duc vite; cu Ungaria
unde exportă piei crude; cu Constantinopolul unde duc unt; oi şi capre exportă în Levant,
iar cai în Polonia. Ei aduc blănuri din Moscova, vin din Focşani, sare de bucătărie din
Galiţia, sare gemă din Ocna, fierărie din Turcia, mătase de manufactură şi coloniale din
Frankfurt, Leipzig, Constantinopol şi Veneţia.
Procentul 5 populaţiei evreieşti din Bucovina, în comparaţie cu celelalte provincii
succesorale ale Austriei, a fost foarte ridicat. Din acest motiv, Consiliul de război al Curţii
imperiale, căruia i s-a subordonat acest district până în anul 1786, a depus toate eforturile
pentru a aduce populaţia evreiască la nivelul anului 1768 (începutul războiului ruso-turc).
De fapt, încă la 1 mai 1776 s-a emis un ordin către toate comunităţile din Bucovina, ca pe
viitor să nu mai fie primiţi evrei străini şi celor veniţi după 1769 să nu li se mai arendeze
mori şi velniţe 6 • În acelaşi an, s-a dat un ordin cu privire la efectuarea unui recensământ al
evreilor care locuiesc în provincie, cu precizarea ocupaţiei lor şi a anului intrării în ţară 7 •
Pe baza unei conscripţii oficiale, s-a constatat că în anul 1776 în Bucovina se aflau
650 de familii evreieşti cu 2.906 suflete, din care 206 au fost considerate „din vechime" 8,
iar 298 ca nou venite, în timpul războiului ruso-turc (1769-1774), şi în sfârşit, 146 de
familii care au venit în Bucovina după instalarea ocupaţiei austriace. Această creştere
accentuată nu a fost dorită nici de autorităţi şi nici de populaţia evreiască cu vechime. De
aceea, Lazăr Israel, preşedintele Comunităţii evreilor din Cernăuţi, în 1777 a înaintat
autorităţilor un memoriu în care a cerut (probabil din motive de concurenţă), oprirea intrării
evreilor străini în Bucovina9 . Această intervenţie nu s-a soldat cu rezultate pozitive, căci
tocmai în această perioadă au avut loc schimbări în conducerea administrativă a provinciei.
În locul generalului Spleny a venit ca nou şef al Bucovinei Freiherr von Enzenberg. Între
552
timp (1780), populaţia evreiască, atât datorită sporului natural cât şi datorită imigrărilor, a
ajuns la 1.069 familii, astfel că generalul Enzenberg a cerut forurilor superioare
întreprinderea unor măsuri contra creşterii accentuate a populaţiei evreieşti în Bucovina. Şi
la 30 mai 1781 a venit o dispoziţie superioară privind constituirea unei comisii sub
preşedinţia lui Enzenberg, care cu privire la evrei a adoptat următoarele rezoluţii: evreii vor
fi concentraţi în oraşele Cernăuţi, Suceava şi Siret, iar la ţară vor putea rămâne doar acei
care vor să se dedice agriculturii, cât şi evreii înstăriţi care au venit în Bucovina încă înainte
de anul 1769. Aplicarea acestei dispoziţii a început la 24 februarie 1782, şi timp de 2 luni
au fost expulzate nu mai puţin de 365 de familii (1.210 suflete).
Pentru împiedicarea creşterii pe viitor a acestei populaţii s-a emis ordinul că numai
evreii agricultori pot obţine aprobarea de căsătorie. Astfel s-a sperat că, întrucât numărul
agricultorilor evrei este mic, se va putea împiedica sporul natural al locuitorilor evrei 10 • În
primăvară, evreii au fost invitaţi în faţa unei comisii şi împărţiţi în trei grupuri: agricultori,
industriaşi şi meseriaşi. În acelaşi timp, s-a emis ordinul potrivit căruia acei evrei care s-au
calificat pentru agricultură şi totuşi nu o practică, vor fi imediat expulzaţi din ţară. Prin
acest nou ordin s-a atins în asemenea măsură scopul de micşorare numerică a populaţiei
evreieşti, încât până în anul 1785 numărul ei a scăzut la 175 de familii 11 •
În anul 1786, Bucovina a fost anexată Galiţiei şi a devenit un district galiţian, având
acest statut până la revoluţia din 1848, formal chiar şi un timp după revoluţie. Pentru
împiedicarea creşterii populaţiei evreieşti s-a instituit o taxă de 20 de ducaţi pentru
eliberarea unui act de căsătorie 12 • În afară de această măsură, s-a emis un ordin potrivit
căruia chiar şi evreii aşezaţi de mult pe locurile respective vor obţine o aprobare de
încheiere a unei căsătorii numai în cazul când un alt evreu, pentru un motiv sau altul, va
părăsi comunitatea.
Cu toate acestea, sporul natural al populaţiei evreieşti, cât şi imigraţia au continuat
să crească, astfel că recensământul din anul 1788 înregistra 360 de capi de familie evrei, cu
2.126 suflete.
Ordinul iosefinian din 7 mai 1789 cu privire la locuitorii evrei 13 a abrogat restricţiile
privind dreptul evreilor la încheierea de căsătorii, a permis meseriaşilor şi negustorilor să
locuiască la sate şi să ia în arendă întregi proprietăţi. Drept urmare, populaţia evreiască din
Bucovina a cunoscut o nouă creştere, atingând în anul 1791 cifra de 526 familii. Creşterea
puternică a populaţiei evreieşti a determinat autorităţile ca în 181 O să decidă o nouă măsură
de expulzare. Drept urmare, în Bucovina au rămas în total 50(} de familii. După respectivele
măsuri severe a intervenit o perioadă de relaxare, evreii primind în 1816, certificate de
14
toleranţă , fiind împărţiţi în două categorii: 1) cei aşezaţi de mult şi 2) nou veniţii, care au
obţinut prin lege dreptul de a locui în ţară. Dar după un timp, datorită unei noi explozii
demografice, populaţia evreiască a fost considerată un „pericol" pentru viaţa economică a
ţării, şi s-au luat noi măsuri pentru reducerea ei numerică. Faptul că imigraţia din Galiţia a
fost în continuă creştere se explică prin aceea că în Bucovina a mai rămas în vigoare, până
în anul 1811, vechiul sistem de impozitare conform căruia fiecare evreu trebuia să plătească
12 florini, 40 impozit anual; în Bucovina nu se plătea taxă pe carnea caşer, nici impozit de
aprinderea luminii şi nici recruţii nu erau· concentraţi. Şi, deşi la 1 noiembrie 1824 s-a
introdus şi în Bucovina taxa pe carnea caşer 15 , şi în anul 1830 a avut loc prima recrutare a
tinerilor evrei, totuşi în acelaşi an în ţară se aflau 7. 728 de familii de evrei •
1
Un mare avânt cunoaşte evreimea bucovineană după anul 1848. Constituţia din 4
martie 1849 a însemnat un important progres în lupta sa pentru egalitatea politică. Evreii au
obţinut drepturi cetăţeneşti şi drepturi politice. Au devenit proprietari de pământ şi şi-au
553
exercitat influenţa în viaţa publică. Constituţia din 21 decembrie 1867 a garantat evreilor
drepturi cetăţeneşti complete, a dat posibilitatea pentru dobândirea proprietăţii de pământ şi
exercitarea tuturor profesiunilor.
Principala organizaţie a evreimii bucovinene a fost comunitatea (Kahal), care avea şi
funcţie juridică şi al cărei şef a fost ales pe viaţă. Epitropii comunităţii au fost numiţi şi
starosti de evrei. S-au creat comunităţi principale şi filiale, prin lege s-au stabilit trei
comunităţi principale cu două filiale . Prima „alegere" a avut loc în 1782 la Cernăuţi, după
17
moartea preşedintelui comunităţii, Lazăr Israel, care a deţinut această funcţie peste 30 de
ani Generalul Enzenberg 1-a numit în funcţia de preşedinte pe Iosef Schmul, candidatul
minorităţilor, contracandidatul fiind Mendel Isak, care a reunit majoritatea voturilor.
Împotriva acestui procedeu al lui Enzenberg partizanii lui Mendel Isak au protestat la
forurile superioare înaintând totodată cererea ca în funcţia de conducere a evreimii
bucovinene să fie instalat Mendel Isak. Această cerere a fost aprobată abia după
introducerea Edictului iosefinian. Generalul Enzenberg şi-a explicat procedeul prin aceea că
Mendel Isak a dobândit majoritatea voturilor prin mituirea alegătorilor şi că Iosef Schmul
este un om de ispravă, care a informat autorităţile despre unele căsnicii secrete 18 • Această
alegere s-a desfăşurat pe baza unui sistem electoral vechi. Generalul Enzenberg s-a
pronunţat despre acest sistem în termenii următori: .,În general, acest sistem electoral a fost
aici complet necunoscut, iar la administraţie nu a venit nici un ordin cu privire la ocuparea
locurilor de conducători pe calea alegerilor, ci dimpotrivă, s-a prevăzut ca totul să fie lăsat
cum a fost înainte. Aşadar, întrucât edictul privind evreii, introdus în Galiţia, aici este
necunoscut şi se pune încă întrebarea dacă el este aplicabil în această zonă, nu s-a prevăzut
pentru aceşti evrei alegerea de jude suprem, nimeni nu a cerut aşa ceva şi nimeni nu s-a
plâns în mod deschis împotriva instalării în funcţia de jude suprem al lui Iosef Schmul.
Numitul Iosef a ajuns în această funcţie .datorită decesului predecesorului său, Lazăr Israel.
Este adevărat că el s-a ridicat prin numire şi nu prin vot majoritar, precum Mendel Isak, dar
acesta din urmă a reuşit printr-o mituire de 30 de ducaţi" 19 •
Prin patentul din 27 mai 1785 evreimea bucovineană a obţinut dreptul să se
organizeze după modelul evreilor din Galiţia. Ocuparea funcţiei de preşedinte se făcea prin
alegere. În Bucovina, conform paragrafului 18, nr. 2 al Edictului iosefinian, dreptul la vot în
cadrul comunităţii îl aveau proprietarii de case şi coproprietarii de case. Eligibilitatea
depindea de următoarele condiţii: 1) domiciliu permanent şi membru în comunitate; 2)
comportare ireproşabilă în viaţă; 3) cunoaşterea scrierii şi citirii în limba germană •
20
Preşedintelui din Cernăuţi i-au fost subordonate comunităţile din Sadagura şi

Vijniţa. Celui din Suceava, Siretul şi Câmpulungul, comunităţi care ulterior au devenit
independente, conform art. 15 al Constituţiei din anul 1867. Comunităţile evreieşti şi-au
dobândit autonomia cu dreptul de a-şi alege conducerea, de a alcătui un buget şi a prescrie
impozitele. Rabinul din Cernăuţi conta până în acest an ca rabin al districtului Bucovina şi a
fost plătit de comunitatea din Cernăuţi şi Suceava. Primul rabin al districtului Bucovina a
fost dr. Lazăr Igel, care a fost chemat la Cernăuţi în 1853 şi a exercitat această funcţie până
la sîarşitul vieţii ( 1892). Din 1873, fostul rabin pe ţară din Cernăuţi a căpătat titlul de şef
rabin şi a fost plătit doar de comunitatea din Cernăuţi.
O dată cu dobândirea drepturilor egale de către evteii din Bucovina, a căpătat avânt
şi viaţa lor culturală şi politică. Cernăuţi a devenit centrul spiritual al evreimii bucovinene.
Această epocă a început, de fapt, o dată cu chemarea lui Chaim Tyror (Czernowitzer) în
fruntea rabinatului din Cernăuţi, unde a activat între anii 1782-1807. El a fost primul şef
spiritual al evreilor din acest oraş, al cărui nume a fost cunoscut dincolo de graniţele ţării.
554
Avântul spiritual al evreimii din Bucovina s-a impus şi prin aceea că în mijlocul secolului
al XIX-iea, în Cernăuţi s-a tipărit Talmudul. În acelaşi timp au apărut numeroase scrieri
liturgice şi hasidice. Hasidismul, a cărui figură reprezentativă a fost Chaim Czernowitzer, a
cunoscut o dezvoltare şi o extindere datorită lui Rujiner, care în această perioadă a venit în
Bucovina din Rusia, organizându-şi Curtea la Sadagura. Hasidismul a găsit în Bucovina un
teren propice. Dar şi mişcarea luminiştilor (maskilim) a pătruns din Polonia în Bucovina. În
anul 1855, la iniţiativa preşedintelui Comunităţii evreieşti din Cernăuţi, Isak Rubinstein, s-a
creat Şcoala israelită-germană pentru băieţi şi fete. Maskilimii s-au lovit de rezistenţa
ortodoxiei evreieşti; totuşi şi-au impus punctul de vedere, astfel că şcoala evreiască în anul
de învăţământ 1887/1888 a avut 537 elevi. Gradul de şcolarizare la evrei a fost foarte
ridicat. Ei au mulţumit primului ministru contele Auersperg, printr-o telegramă specială de
recunoştinţă pentru înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi. Evreii s-au dedicat în special
21
studierii medicinii şi dreptului. În 1889, din 69 de medici şi 59 avocaţi în Bucovina, 37 şi

respectiv 45 au fost evrei.
Cernăuţi a fost în a doua jumătate a secolului al XIX-iea şi un oraş de trecere pentru
mulţi maskilimi, care au plecat din Rusia de sud spre occident. În acest oraş au stat:
cunoscutul scriitor de limbă ebraică Peretz Smolensky ( 1842-1885) şi fratele său Leon, care
au venit din Odessa, prin Mihăileni şi Siret la Cernăuţi, unde au poposit la rabinul dr. Lazar
Igel2 2 • În Cernăuţi a stat creatorul teatrului evreiesc, Abraham Goldfaden (1840-1908) în
jurul căruia s-a creat un cerc de scriitori evrei. Aici s-a hotărât să editeze săptămânalul
intitulat „Israelitische Wochenblatt" (Foaie săptămânală israelită). A avut loc o consfătuire
cu Welwel Sbarsher (Benjamin Wolf Ehrenkranz) ( 1819-1884 ), poetul rapsod evreo-ebraic
şi cu scriitorul de limbă ebraică, David Silberbusch23 • În Cernăuţi s-a manifestat şi
epicureanul Curţii de Sadagura, rabinul Ber (Leul), care a găsit la luminiştii evrei un
puternic sprijin 24 •
Lupta între maskilimi şi hasidimii a izbucnit şi în comunitatea din Cernăuţi. În anul
1871 a izbucnit o luptă înfocată între ortodoxia evreiască şi curentul „modem", care a dus
la o ruptură în cadrul comunităţii evreieşti. 500 de membri ortodocşi au anunţat ieşirea lor
din comunitate, întemeind la 25 august 1872 o comunitate ortodoxă de sine stătătoare, după
ce li s-a aprobat statutul de către Guvernământul Bucovinei la 27 decembrie 1871 şi de
către Ministerul pentru Culte şi Învăţământ la 23 ianuarie. Ei au invitat un păstor propriu la
Cernăuţi în persoana rabinului Benjamin Weiss ( 1841-1912). Dar după un an au fost
dizolvate ambele comunităţi şi în conformitate cu prevederile Ordinului iosefinian cu
privire la evrei din 7 mai 1789 s-a creat din nou o singură comunitate evreiască .
25
Sub influenţa curentelor liberale din Europa de vest, evreimea din Bucovina a
început să participe şi ea la viaţa politică, delegând în anii '80 pe Isak Rubinstein, apoi în
anii '90 pe Heinrich Wagner ca primi deputaţi evrei în Parlamentul austriac. Rubinstein a
obţinut mandatul său prin Camera de comerţ, iar Wagner a fost ales în alegerile generale.
Dar epoca liberală nu a fost de lungă durată, întrucât la sfârşitul veacului al XIX-iea în viaţa
politică şi culturală evreiască s-a impus mişcarea naţională. În Cernăuţi a fost înfiinţată în
1891 prima Uniune Evreiască Academică „Haşmonea", an în care începe, de fapt, şi
mişcarea sionistă în Bucovina. Cu câţiva ani mai târziu, au fost înfiinţate uniunile naţionale
evreieşti „Zephirah", „Hebronia" şi „Emunah". În anul 1897 s-a întâmplat, totuşi, pentru a
treia oară ca un evreu, în persoana dr. Benno Straucher, să fie ales ca deputat în Cernăuţi,
pe baza unui program liberal.
Mişcarea sionistă a ~ăpătat din ce în ce mai multă extindere, fiind susţinută
propagandistic de evreii din Galiţia. Din Kolomea a venit la Cernăuţi Lobel Taubes, pentru
555
înfiinţarea unui săptămânal evreiesc, desfhşurând o intensă propagandă sionistă în special în
cercurile ortodoxe. Dar ideologia sionistă s-a lovit de realităţile vieţii încă din momentul
afirmării sale, fapt ce a provocat numeroase dezbateri cu privire la necesitatea promovării
unei politici sioniste realiste. Problemele unei politici sioniste realiste au fost dezbătute (dr.
Mayer Ebner [1872-1955] şi dr. Philipp Menczel), în presa bucovineană, dar şi în „Welt".
Congresul de partid din Cracovia ( 1906) s-a pronunţat cu absolută majoritate în favoarea
participării sioniştilor la politica ţării nu ca organizaţie sionistă, ci ca partid naţional
evreiesc26. Un an mai târziu, s-a dezlănţuit o puternică bătălie electorală în Galiţia şi în
Bucovina, care s-a încheiat cu victoria naţionalilor evrei. Patru deputaţi ai naţionalilor evrei
au intrat în Parlamentul austriac şi au fondat sub conducerea lui dr. Benno Straucher
„Clubul evreiesc".
Una din personalităţile proeminente ale politicii realiste evreieşti a fost Nathan
Birnbaum (1864-1937). A venit la Cernăuţi din Viena, constituind aici Uniunea academică
Kadimah (Înainte) care a devenit un important centru de cultură idiş. Operele complete ale
lui Nathan Birnbaum au fost publicate la Cernăuţi şi au exercitat o influenţă esenţială
asupra educării tineretului. Bimbaurn a devenit figura centrală în mişcarea culturală idişistă.
În anul 1908 a convocat primul congres de limbă idiş la Cernăuţi, la care au participat
scriitori şi poeţi proeminenţi de I. idiş (Peretz, Asch, Nomberg, Reisen, Schitlowsky
ş.a.m.d.). Birnbaum însuşi a editat la Cernăuţi o revistă, care a avut drept scop propagarea
culturii idiş.
În Bucovina a apărut curând o reacţie împotriva politicii pseudonaţionale promovate
de dr. Straucher. Elementele sioniste radicale, în special studenţimea naţional-evreiască,
s-au opus diluării politicii realiste evreieşti şi au început o aprinsă campanie împotriva dr.
Straucher. S-a ajuns la o sciziune în cadrul populaţiei evreieşti din Bucovina. Protagoniştii
naţionalişti ai politicii realiste evreieşti s-au adunat, sub conducerea profesorului Kellner,
declarând o luptă deschisă împotriva dr. Straucher. Prof. Kellner a fondat mişcarea
Consiliului Evreiesc şi împreună cu colaboratorii săi, Consiliul Evreiesc, organul evreilor
naţionalişti în Bucovina. Primul succes politic al acestui Consiliu în confruntarea cu dr.
Straucher a fost obţinut în alegerile parlamentare regionale din 191 O, în care au fost aleşi
prof. Leon Kellner şi dr. Max Fokschaner. [... ]°
Alegerile din 191 O au avut o deosebită importanţă pentru evreii din Bucovina. În
anul respectiv, Parlamentul bucovinean a elaborat un nou regulament electoral care a
prevăzut cinci corpuri electorale naţionale (românesc, rutean, german, polonez şi evreiesc),
declarându-i pe evrei drept unul din cele cinci corpuri naţionale care populau ţara. Dar, la
intervenţia unor evrei asimilaţi, influenţi, din Viena, a căzut această hotărâre adoptată de
Parlamentul bucovinean în unanimitate, şi evreii au fost incluşi în corpul electoral german.
Cu toate acestea, cu ocazia campaniei electorale din 1910, evreii din Bucovina au obţinut
1O locuri în parlament (doi moşieri, doi negustori şi meseriaşi, şase membri ai comunităţilor
şi din rândul alegătorilor). Atunci s-a constituit „Clubul parlamentar evreiesc" şi s-a trimis
un reprezentant în comisia provincială a Bucovinei. Parlamentul a adoptat încă în acelaşi an
o rezoluţie în care a recunoscut liber şi deschis personalitatea naţional-politică a evreilor din
Bucovina, dându-le dreptul la o reprezentare naţională proprie. Dar această rezoluţie a avut
doar o valoare demonstrativă, Bră să influenţeze viata politică a evreilor din Bucovina.
• Am eliminat evocarea campaniei electorale desfăşurat!! de Leon Kellner.
556
Un rol deosebit l-a avut evreimea bucovineană în comerţ şi industrie. Evreii din
structurile economice ale provinciei au creat industria lemnului (baronul Popper, Max
Ritter din Anhauch), industria sticlăriei (Friedrich Fischer), căile ferate (Emanuel Ziffer),
industria cimentului (Emanuel Axelrod), industria sticlei.
În agricultură, înainte de război au fost active câteva mii de familii evreieşti. O parte
importantă din marea proprietate de pământ s-a concentrat în mâinile evreieşti. Meseriile
practicate de evrei înfloreau şi unele ramuri (tinichigeria) au fost dominate exclusiv de
evrei. După război a intervenit totuşi un declin atât în agricultură, cât şi în comerţ.
Evoluţia vieţii evreieşti în Bucovina a fost întreruptă de războiul mondial, provincia
devenind câmp de luptă.
Bunurile şi averile evreieşti au fost distruse. Mii de evrei s-au refugiat, părăsind ţara
pentru ca în provinciile vestice ale monarhiei să împărtăşească de-a lungul anilor soarta
refugiaţilor de război. După destrămarea monarhiei a început întoarcerea în Bucovina,
unde, în anul 1918, situaţia evreilor a devenit destul de critică. Această situaţie şi starea
generală în Europa au impus concentrarea tuturor forţelor evreieşti din provincie. Deja în
octombrie 1918 Partidul Evreiesc, organizaţia regională a evreilor social-democraţi (Bund),
organizaţia regională sionistă şi Partidul Muncitoresc Socialist Evreiesc (Poale Zion) au
adresat următorul manifest evreilor bucovineni 27 :
Către poporul evreu!
O nouă ordine se pregăteşte în lume şi înainte de toate în Europa de răsărit. Toate
popoarele cer dreptul să-şi decidă singure soarta şi să-şi asigure o viaţă naţională liberă.
Când toate naţiunile îşi asigură un cămin, evreii nu au voie să stea indiferenţi. Acum a
venit momentul când şi noi trebuie să ne obţinem drepturile noastre naţionale, pentru ca
istoria să nu treacă pe lângă noi. lată revendicările noastre:
Teze
I) Noua orânduire în toate statele naţionale trebuie să se instituie pe baza dreptului
la autodeterminare a fiecărei naţiuni. Conform acestui principiu, naţiunea evreiască î.şi
proclamă dreptul la autodeterminare şi î.şi va hotărî propria ei constituire potrivit
specificităţii situaţiei ei, pe baza principiului naţionalităţii, prin convocarea adunării
naţionale, cerând ca aceasta să fie recunoscută drept Constituanta evreilor.
2) Constituanta evreilor se va crea pe baza dreptului la votul universal, egal, secret
şi direct, prin sistem electoral proporţional. Dreptul la vot îl au toţi evreii majori de sex
masculin, care vor fi introduşi în cadastrul destinat acestui scop. Cadastrul va fi alcătuit pe
baza matricole/or de naşteri existente, dar fiecare are libertatea să se şteargă sau să se
introducă în cadastru prin propria declaraţie.
3) Constituanta este chemată să stabilească statutul şi organizarea administrativă a
naţiunii evreieşti şi să reglementeze relaţiile cu viitoarele uniuni statale, cu naţiunile
majoritare în mijlocul cărora trăieşte naţiunea evreiască, în spiritul înţelegerii şi al
colaborării între naţiuni.
4) Autodeterminarea naţională presupune pe lângă problemele culturale care sunt
exclusiv de competenţa naţiunii şi organizarea sectorului naţional-economic, care derivă
din situaţia naţiunii evreieşti ca naţiune minoritară.
5) Administraţia evreiască se preocupă de obţinerea şi aplicarea următoare/or
revendicări:
557
1. Asigurarea pe bază legislativă a egalităţii politice şi cetăţeneşti;
2. Reprezentarea proporţională în toate organismele oficiale care sunt chemate să
rezolve problemele comune;
3. Deplină libertate în cadrul viitoarei uniuni, cât şi în statele nou create, fără nici
un fel de îngrădire a drepturilor politice, economice şi naţionale.
4. În domeniul politicii externe, naţiunea evreiască cere:
Garanţie internaţională:
1. Pentru deplina egalitate în drepturile cetăţeneşti ale evreilor în toate ţările şi

drepturi naţionale minoritare în ţările în care trăiesc în masă compactă, în special în
statele existente şi nou create în Europa de răsărit.
2. Pentru emigrarea liberă şi neîngrădită în toate ţările, în special în Palestina.
3. Pentru extinderea aşezărilor evreieşti în Palestina şi pentru administrarea ei
autonomă.
Formulând aceste revendicări, apelăm la naţiunile majoritare, cu care vrem să
convieţuim în pace şi prietenie, să respecte drepturile noastre şi toate convenţiile care
rezultă în mod necesar din convieţuirea noastră în spiritul reconcilierii. Dar înainte de
toate, apelăm la voi să vă însuşiţi tezele expuse, să demonstraţi pentru aplicarea lor şi să
nu vă găsiţi odihna până când aceste revendicări nu vor fi îndeplinite. Destul de multă
vreme am trăit ca desmoşteniţi printre naţiuni, prizonieri în ghetouri şi victime ale
pogromurilor, am fost eliminaţi, destul desconsideraţi şi prigoniţi, dar nu mai vrem ca
„ alţii" să ne amenajeze casa. Ni se contestă până şi naţionalitatea. Noi suntem o naţiune,
naţiunea evreiască, şi în această calitate ne formulăm revendicările.
De voi depinde câte drepturi şi câtă recunoaştere vom obţine. De aceea, să vă
străduiţi cu toţii ca energia care ni se atribuie nouă, evreilor, să o puneţi în slujba marii
cauze!
la luptă pentru obţinerea dreptului la autodeterminare a naţiunii evreieşti!
Între timp se petrec mari evenimente istorice în Bucovina. La 6 noiembrie, Consiliul
Naţional Ucrainean a preluat administrarea provinciei, la 11 noiembrie au pătruns în
Bucovina primele patrule ale armatei române pentru a lua în stăpânire provincia. În partea
de sud a provinciei au avut loc numeroase dezordini împotriva populaţiei evreieşti. Dar, o
dată cu ocuparea totală a provinciei de către trupele române, s-a instalat liniştea generală.
Consiliul Naţional Românesc s-a constituit în autoritatea supremă de guvernare şi a respins
orice fel de tratative cu ucrainenii. La IO noiembrie 1918 s-a constituit şi Consiliul Naţional
Evreiesc, ca reprezentanta cea mai înaltă a evreilor din Bucovina şi la 3 decembrie al
aceluiaşi an a preluat conducerea comunităţii evreieşti din Cernăuţi. Consiliul Naţional
Românesc a convocat pentru 28 noiembrie un congres la Cernăuţi, cu misiunea de a
proclama revenirea necondiţionată a Bucovinei la patria mamă. La acest congres a fost
invitat şi Consiliul Naţional Evreiesc. După lungi dezbateri, consiliul a decis să se răspundă
în scris la invitaţia Consiliului Naţional Românesc şi să se ceară dreptul la autodetenninare,
pe baza principiului Wilsonian, emanciparea totală a evreilor din România şi acordarea
dreptului de minoritate naţională.
Consiliul Naţional Evreiesc a desfăşurat o activitate intensă pentru apărarea
drepturilor populaţiei evreieşti pe tot parcursul anului 1919. A cerut instituirea unei reţele
de învăţământ evreiesc şi a obţinut scoaterea gimnaziului evreiesc de sub tutela
558
inspectoratului şcolar german şi instituirea unui mspectorat propriu. Consiliul Naţional
Evreiesc a stabilit un contact cu Comite des Delegations Juives aupres de la Conference de
la Paix 28 la Paris. A atras atenţia Alianţei Israelite Universale, a Joint Distribution
Committee din America precum şi a Jewish Colonization Association asupra situaţiei
precare a evreilor din Bucovina, obţinând venirea unei delegaţii evreieşti din America.
Cu timpul, în cadrul Consiliului Naţional au apărut pe prim-plan interese personale
care au făcut imposibilă o activitate fără fricţiuni. Nici în problema limbii de predare în
şcolile evreieşti nu s-a obţinut o unitate de vederi. Cu 28 de voturi, contra 27, s-a decis
introducerea în şcoli a limbii ebraice ca limbă oficială de predare, în timp ce limbile
germană şi idiş trebuiau folosite ca mijloace pedagogice ajutătoare. Limba idiş urma să fie
predată în şcoala generală, ca disciplină facultativă.
Frontul evreiesc a fost spart cu prilejul alegerilor parlamentare din anul 1919 când,
ocolind Consiliul Naţional Evreiesc, un evreu s-a trecut pe lista candidaţilor guvernului
pentru a fi ales ca senator. Dar luptelor intestine le-a pus capăt un anunţ oficial publicat în
ziarul guvernului la 25 decembrie 1919, în care ministrul pentru Bucovina a comunicat
dizolvarea tuturor comunităţilor naţionale.
Consiliul Naţional Evreiesc şi-a încetat activitatea la sfârşitul lunii decembrie.
Astfel, această reprezentanţă evreiască superioară a avut o viaţă scurtă. Totuşi, trebuie spus
că Consiliul Naţional Evreiesc din Bucovina şi-a îndeplinit misiunea cu curaj şi demnitate
într-unul din timpurile cele mai dificile.
Istoria evreilor din Bucovina după anul 1919 este strâns legată de istoria evreilor din
România şi, în acest sens, nu poate fi prezentată separat.
Extras din: Ausgewllhlte Historische Schriften. Dokumenten Sammlung (Scrieri alese de istorie.
Culegere de documente), Cernăuţi, Societatea istorico-evreiască, 1938, p. 51-66.
NOTE
I. Sub acest titlu capitolul de faţ!I a apărut într-o fonnll şi cu un conţinut îmbun!ltllţit în EJ, voi. IV, p. 1189.
passim. (N.a.)
2. Polek J., General Spleny 's Beschreibung der Bulwwina, (Descrierea Bucovinei de c!ltre generalul Spleny),
Cem!luţi, 1893. (N.a.)
3. Polek J „ Historische Skizze von Czernowitz (Schit!! istorici! despre Cem!lu\i). Extras din „Oesterreichischen
Stădtebuches", voi. 2, Viena, 1880, p. 2. (N.a.)
4. Polek J., op. cit„ p. 25. (N.a.)
5. La I OOO de familii neevreieşti reveneau 38 de familii evreieşti. (N.a.)
6. Polek J„ Statistik des Judentums in der Bukowina (Statistica evreilor din Bucovina). Publicat în „Neue
Jiidische Rundschau", Cernăuţi, an JIJ, nr. 95, p. 2. (N.a.)
7. Ordinul Consiliului de război imperial din 21 august 1776. (N.a.)
8. Cei aşezaţi din vechime s-au deosebit în mic!! măsurii de cei nou veniţi. Deosebiri existau numai în port. Primii
se îmbracă în stofe colorate, cu croială moldovenească şi tivite cu blană. Cei nou veniţi se îmbracă după
moda poloneză. (M. StOger, Darstellung der gesetz/ichen Veifassung der galizischen Judenschafi
(Prezentarea statutului juridic al evreilor din Galiţia), l..emberg, 1833, voi. I, p. 45. (N.a.)
9. Polek, J„ op. cit„ nr. 25, p. 2. (N.a.)
I O. Ordinul Consiliuilui de război imperial din 16 octombrie 1782. (N.a.)
11. Rationarum Provinciae al lui Enzenberg din 25 februarie 1786. Publicat în Hurmuzaki, voi. VII, p. 454. (N.a.)
12. Decretul lui Enzenberg, Comandant general al Galiţiei. (14 iulie 1779). (N.a.)
559
13. Referirea se face la Patenta imperiali din 30 aprilie 1789, privind statutul evreilor din Galitia. Vezi în acest
sens !MER, 1112, p. 330-340, doc. 223. (L.B.)
14. Decret emis de Cancelaria imperiali la 10 septembrie 1812, nr. 13765. (N.a.)
15. Decret emis de Cancelaria imperiali la 10 iunie 1824, nr. 16%9/1040. (N.a.)
16. Stllger, M„ loc. cit„ voi. I, p. 45. (N.a.)
17. Dispozitii privind aplicarea în practici a Ordinului iosefinian. (N.a.)
18. Polek, J „ Statistik des Judentums in der Bukovina, loc. cit.„ nr. I OI, p. 2. (N .a.)
19. idem. (N.a.)
20. Stllger, M„ loc. cit„ p. 142. (N.a.)
21. Procesul verbal al Comunitătii israelite din Cemluti, 12 decembrie 1874. (N.a.)
22. Pe baza unei convorbiri a autorului cu Leon Smolensky (Viena, 1926). (N.a.)
23. Silberbusch David, Menschen und Geschehnisse (Oameni şi întâmpllri), Viena, p. 66. (N.a.)
24. Horodetzky S.A., Ha-Chassidut weha-Chassidim (Hasidismul şi hasidimii), Berlin, 1923, voi. III, p. 124. (N.a.)
25. Ordin ministerial din 26 septembrie 1872, nr. 10328 şi ordinul conducerii districtuale din 9 octombrie 1872,
nr. 8821. (N.a.)
26. Bllhm A„ Die 7ionistische Bewegung (Mişcarea sionistă), Tel Aviv, 1935, p. 342. (N.a.)
27. Chasanowitsch-Motzkin, Die Judenfrage der Gegenwart. Dokumenten Sammlung). (Problema evreiasca în
etapa actuală. Culegere de documente), Stockholm, 1919. (N.a.)
28. Comitetul Delegatiei evreieşti pe lângl Conferinta de Pace de la Paris. (L.B.)
560
DR. WILHELM FILDERMANN (1882-1963)
Jurist, publicist, lider politic al evreimii din România
Note biografice
S-a născut în Bucureşti. A fost elev la Liceul „Matei Basarab". După absolvirea
Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, ob~ne un doctorat în drept la Paris. În
perioada dintre cele două războaie mondiale şi în anii regimului antonescian a fost cel mai
important lider al evreilor din România. În mai 1943, a fost deportat în Transnistria, de
unde revine la sfărşitul lunii august a aceluiaşi an. După răsturnarea regimului antonescian
şi instaurarea unui nou totalitarism, în anul 1948, Filderman alege calea exilului.
Preocupările sale în domeniul istoriei evreilor din România au avut, în general, motiva~i
politice. Scrierile sale pe teme de istorie poartă amprenta concep~ilor omului politic. A
recurs la argumentul istoric în lupta împotriva antisemitismului şi pentru apărarea
drepturilor civile şi cetăţeneşti ale evreilor. In anii prigoanei din timpul celui de-al doilea
război mondial, Filderman a înaintat autorităţilor două documentare rezumând istoria
contribu~ilor evreieşti la dezvoltarea social-economică a României, punând un accent
deosebit pe evidenţierea atitudinii patriotice, în special a evreimii din Vechiul Regat.
Lucrări cu tematică istorică:
- Adevărulasupra problemei evreieşti din România în lumina textelor religioase şi a
statisticii, Bucureşti, 1925, 216 p.
- Problema muncii naţionale, Bucureşti, 1935, 61 p.
- Câteva aspecte din viaţa evreilor români, Almanahul „Adam", Bucureşti, 1929-1939,
p. 12-18.
Biobibliografie:
- Schafferman, S„ Dr. W. Filderman. 50 de ani din istoria iudaismului român. Tel Aviv,
1986, 298 p.
- Theodor Wexler, Mihaela Popov (ed.), Dr. Filderman, un avocat al etniei sale, un avocat al
cauzei naţionale a României, 2 voi., apărute sub egida Fundaţiei dr. „W. Filderman'',
Bucureşti, f.a. şi f.e., 656 p. + 467 p.
DR. W. FILDERMAN
CÂTEVA ASPECTE DIN VIAŢA EVREILOR ROMÂNI
I. Probleme demografice
1. Se afirmă în mod curent, că s-ar afla în momentul de faţă în România două-trei
milioane de evrei, dintre cari peste un milion ar fi imigranţi, refugiaţi intraţi prin fraudă. În
realitate, însă, sunt numai 758.000 evrei, cuprinzând şi pe evreii supuşi străini, legali ori nu.
Institutul central de statistică al statului, în ,,Anuarul statistic al României", publicat
pe 1935-1936, face cunoscut rezultatul recensământului general din 29 decembrie 1930,
recensământ operat de aproape 60.000 funcţionari români - toţi români de origină etnică.
561
La pag. 17, ni se înfăţişează repartiţia populaţiei pe naţionalităţi. Din totalul de
18.653.000 locuitori, avem: 71,9% români, 7,9% unguri, 4,1% germani, 4,0% evrei, 3,2%
ucraineni, 2,3% ruşi, 2,0% bulgari, 1,5% ţigani, 2,7% turci, găgăuţi, cehoslovaci, sârbi etc.
La par. 36, găsim statistica locuitorilor după religia lor. Totalitatea populaţiei de
religiune mozaică este de 4,2%, cuprinzând pe cetăţenii şi supuşii români, cum şi pe
cetăţenii sau supuşii străini sau pe cei fără patrie.
Statistica aceasta e conformă de altfel cu toate recensămintele vechilor state
desmembrate, cum şi cu recensământul Vechiului Regat, şi corespunde tuturor statisticilor
publicate de toate guvernele de la război încoace.
2. Se afirmă, tot atât de curent, că evreii se înmulţesc mai mult decât ceilalţi
locuitori, astfel că, în curând, nu vor mai fi în România decât evrei.
Or, acelaşi anuar oficial stabileşte că ungurii, cari sunt de două ori mai numeroşi
decât evreii, au un excedent de naşteri de şase ori mai mare, germanii, cari sunt tot atât de
numeroşi ca evreii, au un excedent de naşteri de trei ori mai mare.
Acelaşi fenomen se constată şi la celelalte minorităţi. Evreii, dimpotrivă, nu au
excedent de naşteri, ci un deficit de 60% în raport cu excedentul natural.
E concludent, în această privinţă, următorul tablou al naşterilor şi deceselor după
naţionalităţi, în anul 1934 (pag. 68):
Naşteri Decese
Români 484.222 Români 299.112
Unguri 31.523 Unguri 23.037
Germani 15.869 Germani 12.131
Evrei 10.060 Evrei 9.178
Alte populaţii 70.222 Celelalte min. 47.152
3. Se pretinde că sute de mii de evrei ar fi intrat, în mod fraudulos, în România.
Ziarul „Universul" a precizat chiar, acum doi ani, că guvernul ar fi lăsat să pătrundă în ţară
150.000 evrei germani.
Or, acelaşi anuar dovedeşte:
a) Că numărul ungurilor, germanilor etc„ cetăţeni români trăind în străinătate şi
repatriaţi, depăşeşte numărul celor expatriaţi, pe când, dimpotrivă, numărul evreilor români
expatriaţi întrece numărul repatriaţilor.
b) Că numărul total al străinilor emigraţi în cursul anilor 1931-1935 - deci după
instaurarea regimului naţional-socialist - depăşeşte numărul străinilor imigraţi, după cum
vedem din cifrele de mai jos:
Anul Repatriaţi Expatriaţi
1931 2.627 2.690
1932 1.997 1.377
1933 1.993 1.199
1934 962 1.371
(Pag. 78-79)
Din cei 962 repatriaţi în 1934, numai 178 sunt evrei, pe când din 1.371 expatriaţi,
863 sunt evrei.
În 1935, din totalul de 718 repatriaţi, nu sunt decât 130 evrei, pe când din totalul de
2.423 expatriaţi, 1.836 sunt evrei.
Tabloul imigranţilor şi emigranţilor (pag. 80-83) ne arată următoarele:
562
Anul Imigraţi Emigraţi
1931 5.166 8.302
1932 3.945 4.185
1933 2.431 3.771
1934 4.329 3767
1935 4.023 7.575
Total 19.893 27.053
II. Problema economică

1. Se susţine că
evreii au acaparat întreaga economie a ţării şi că, printr-o solidaritate
primejdioasă pentru desvoltarea poporului român şi a statului, ei ar împiedica instalarea
românilor.
Statisticile dovedesc exact contrariul, anume că, printre minoritari, evreii prezintă
cel mai mic procentaj în economia generală a ţării, că printre minoritari evreii sunt singurii
cari colaborează cu românii, că în provinciile unde trăiesc aglomeraţiuni maghiare, germane
sau altele, românii n-au putut încă pătrunde, în timp ce, în regiunile cu aglomeraţiuni
evreeşti, patronii evrei întrebuinţează aproape în mod exclusiv mână de lucru românească,
proteguind astfel cadrele economice româneşti.
În volumul Contribuţiuni la problema reorganizării creditului în România,
imprimat în 1938 de Banca Naţională a României, cu o prefaţă de guvernatorul Băncii, se
găsesc trei tablouri cari rezumă astfel repartiţia populaţiei în economia naţională:
Anexa Ocupaţiunea Români Minoritari şi străini

XX Meseriaşi şi mici iod. 55%. 35%
XXI Muncitori 71% 29%
XXII Funcţionari 64% 36%
Se vede limpede că românii au atins aproape plafonul lui „numeros valahicus",
preconizat de d. Vaida Voevod. Se mai observă că minoritarii nu au depăşit proporţia lor,
fiindcă au 28, 1%, iar în proporţia de 35%, 29% şi 36% sunt cuprinşi şi străinii.
Statistica oficială a statului ungar indică pentru români următoarele proporţii în
1914, în Transilvania (în ce priveşte Bucovina şi Basarabia, situaţia era şi mai proastă):
Industrie: 5,6% patroni; 0,6% funcţionari; 4% personal auxiliar.
Comerţ şi finanţe: 2,7% patroni; 1,9% funcţionari: 3,1 % personal auxiliar.
Trebuie adăugat că românii funcţionari publici erau, în 1914, în Transilvania,
Bucovina şi Basarabia în proporţie de 5% şi că astăzi, ei sunt 95%.
Din repartiţia românilor rezultă că populaţia majoritară nu a progresat decât în
regiunile unde trăiesc masse compacte de evrei: Chişinău, Soroca, Bălţi, Cernăuţi, Suceava,
Rădăuţi, Sighet şi că, dimpotrivă, penetraţia românească e nulă în regiunile unde trăiesc
unguri şi germani: Miercurea Ciuc, Odorhei, Tg. Mureş, Sf. Gheorghe, Timişoara, Cetatea
Albă, Ismail.
2. Nu există şomaj în România. În 1934, statisticile oficiale indicau 12.570 şomeri.
D. Manoilescu, fost ministru şi guvernator al Băncii Naţionale, indica cifra de 87.000
(,,Monitorul Oficial'', 1934). Ziarul „Universul", cu data de 19 ianuarie 1937, scria că
numărul şomerilor fusese redus la 8.664.
• Reproducem procentul din text. Este evident vorba de 65%. (L.8.)
563
În ce priveşte şomajul intelectual, se ştie că România duce lipsă de medici şi că
fostul ministru al sănătăţii, d-rul Costinescu, pentru a-i încuraja pe medici să se stabilească
la sate - unde e un medic la 12.000 suflete - le-a oferit salarii. Or, nici un român nu s-a
înscris. Numai evreii au fhcut acest lucru, dar ...
Cât despre ingineri, ,,Buletinul Asociaţiei inginerilor români" scrie că românii nu
numai că au depăşit proporţia etnică, dar că nu există nici un inginer şomer 1 •
IIL Problema istorică

Evreii nu sunt de eri în România. Fără a merge prea departe, iată ce scria un cronicar
ungur, Ortelius2 •
Într-o carte tipărită în 1615 şi reimprimată în 1665, care tratează despre istoria
ungurilor, descriind (pag. 280) bătălia dintre principele ungur Basta3 şi Mihai Viteazul,
precizează că armata domnului muntean era compusă din 18.000 oameni: „români, sârbi şi
evret' 4 • Aceasta dovedeşte vechimea evreilor în România, marele lor număr şi sentimentul
lor pro-român.
Evreii au luat parte la Războiul Independenţei României în 1877. Când, în 1912,
România intră în războiul balcanic, cinci mii evrei se înscriseră ca voluntari, afară de
soldaţii înrolaţi reglementar (fiindcă, deşi lipsiţi de drepturile de cetăţeni, evreii fhceau
serviciul militar).
Senatorul Em. Lahovary, înregistrând elanul acesta eroic, fhcuse de la tribuna
Camerei elogiul populaţiei evreeşti, elogiu împărtăşit apoi de întreg guvernul.
În Războiul mondial, evreii au dat ţării un număr de soldaţi, morţi, răniţi şi decoraţi
proporţional cu populaţia.
Regele Ferdinand, primind o delegaţie de evrei, i-a fhcut următoarea declaraţie
publică la 28 martie 1917:
„Luând parte de aproape la viaţa zi de zi a tuturor păturilor sociale, am ajuns de
multă vreme la convingerea, şi sunt fericit să o constat că nu m-am înşelat, că toţi locuitorii
ţării, fhră deosebire de rasă ori de religie, sunt animaţi de aceleaşi sentimente de înaltă
fratemitate" 5 •
În mai 19236 , în timpul turburărilor antisemite, suveranul defunct, primindu-mă în
audienţă, mi-a fhcut declaraţia următoare pe care m-a autorizat s-o public:
„Spuneţi că am fost primul care am cerut şi susţinut, la Iaşi, să se acorde drepturi
cetăţeneşti evreilor, şi că astăzi am aceeaşi părere despre necesitatea drepturilor acordate
evreilor, părere de care nu mă dezic".
IV. Problema naţională

. România nu e o ţară omogenă. Populaţia ei numără 29% minoritari, dintre cari 4%
evrei şi 25% unguri, germani, bulgari etc. Nimeni nu ar putea pune în cumpănă patriotismul
evreilor faţă de patriotismul celorlalţi 25% minoritari.
E util de reţinut mărturia celui mai brutal ziar antisemit de la noi, pro-nazist notoriu.
În octombrie 193 8, el sublinia faptul că Germania a dat urmare cererilor sale constante de a
concedia pe evreii români cari reprezentau industrii gennane, precum şi personalul evreesc
al acestor reprezentanţi.
564
Or, ziarul constată că, din cei 956 funcţionari cu trei ani în urmă, 758 erau evrei, 106
germani şi 52 români. Numărul evreilor a scăzut între timp cu 153 unităţi, dar aceştia fură
înlocuiţi prin tot atâţia germani, unguri şi ruşi şi numai doi români.
Pe de altă parte, în reprezentanţele firmelor germane create în ultimii doi ani,
procentajul românilor este de „aproape zero". După germani, scrie ziarul antisemit, au fost
angajaţi unguri, ucrainieni, ruşi, dar nici un român". Şi mai departe: ,,În 74 case germane,
lucrează abia 57 români faţă de 1.395 alţii. Deci abia 4%, în timp ce acum trei ani erau 6%".
Nu se putea aduce o mărturie mai preţioasă în favoarea adevărului că înlocuirea
evreilor se face în avantajul germanilor, ungurilor, ruşilor etc. şi în desavantajul românilor,
din moment ce patronii lor nu mai sunt evrei, ci germani.
V. Situaţia actuală
Indicaţiile
noastre de mai sus nu au pretenţia să fi epuizat aspectele sub cari se
prezintă tragica problemă a existenţei evreilor români. Am fixat doar schema situaţiei
ultimului an.
Evreimea de aici se găseşte la o răspântie a existenţei sale. De la o zi la alta, intervin
schimbări stranii, dar dureroase, cari sapă în adâncuri ... Nu mai avem de partea noastră nici
mecanismul logicei, nici argumentaţiile dreptului.
Istoria, cu capriciile şi enigmele sale, ne poartă în vârtejul ei care nu cunoaşte odihnă ...
Almanahul„Adam", 1929-1939,p.12-18
NOTE*
1. Analiştiiactuali ai economiei româneşti pun în evidenţii pe de o parte o evoluţie sensibilii a diferitelor sectoare
ale economiei naţionale, pân!I în anul 1938, dar, pe de allll parte, o stare de retardare, datorat!! sistemului
de funcţionare a mecanismelor economice. (Vezi în acest sens, Victor Axenciuc, 1997).
2. Ortelius Hieronymus Augustus (1543-1616), scriitor german, n!lscut la Augsburg. A tr!lit la Viena, de unde a
fost expulzat pe motive religioase. Cartea intitulalll Chronologia oder historische Beschreibungen a/Ier
KriegsempCirungen und Belagerungen so in Ober und Under Ungern auch SiebenbUrgen mit dem Tiirken
von Ao I 395 bis au/ gegenwiirtige Zeit (Cronologia sau descrierea istorica a tuturor r!lzvr!ltirilor
r!lzboinice şi asediilor atât în Ungaria de Sus cât şi în Ungaria de Jos şi în Transilvania care au avut loc cu
turcii din anul 1395 pân!I în timpurile actuale) a fost publicat!! în 1615.
3. George Basta (1550-1607), de origine albanez, a fost comandant de armat!! al împăratului austriac Rudolf al
II-iea. Se luplll cu Mihai Viteazul la Mir!lsl!lu. Deşi Mihai este înfrânt, Basta nu reuşeşte s!I punii stăpânire
pe Transilvania, ungurii preferându-l pe Sigismund Bathori. Basta este expulzat.
4. Cf. relatării autorului german, Basta a pornit la 16 septembrie [1600] cu oastea sa „împotriva lui Mihai Vodă,
care, cu 18.000 oameni se afla într-o trecătoare, la doua leghe de Alba Iulia, spre a-i sili la ascultare şi
spre a tăia în bucăţi pe toţi valahii, sârbii şi evreii care trecuseră de partea voievodului". (Vezi !MER, I,
p. 96-97, doc. 113). Concluzia lui Filderman nu are acoperire documentara.
5. În legăturii cu participarea evreilor din România la r!lzboiul de reîntregire a ţllrii, vezi tabelele întocmite de dr.
W. Filderman şi publicate în Evreii din România în războiul de reîntregire a ţării, 1916-1919, Editura
„Hasefer", Bucureşti, 1996, 350 p.
6. Referirea se face la mişcllrile studen\eşti antisemite din primăvara anului 1923, agitate în special de codrenişti
după adoptarea Constituţiei, care a confirmat drepturile celllţeneşti ale locuitorilor evrei din România.
•Notele aparţin lui L.B.
565
ISRAEL BAR-AVI (D. WERTENSTEIN) (1915-1974)
Istoric, publieist, cronicar literar
Note bibliografice
Absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Debutul în publicistică l-a făcut la
ziarul evreiesc „Egalitatea" din Bucureşti, unde a funcţionat ca secretar de redacţie. A
colaborat la numeroase ziare şi anuare evreieşti din România apărute în anii 1943-1944.
În 1951 s-a stabilit în Israel, unde şi-a continuat activitatea de istoric şi colaborator la
diverse publicaţii de limbă română.
Lucrări de istorie
- O societate pentru istoria evreilor, în Almanahul Evreesc pe anul ebraic 5704/1943-
1944, Bucureşti, Imprimeriile „Curentul", 1943, p. 155-157.
- Evocări Moses Schwarzfeld. Schiţă bibliografică 1857-1943. Cu o prefaţă de A.
Axelrad Luca, Bucureşti, Slova, 1944.
- Familia Schwarzfeld. Beniamin-tatăl (1820-1897), Elias (1855-1915, Wilhelm (1856-
1894), Moses (1857-1943). (Pagini de istorie evreiască), Evocări, Cenaclul
literar Menora, ed. A III-a, Ierusalim, 1968.
- O istorie a evreilor români (în 3 volume): voi. I, Emigrările anului 1900, Ierusalim,
1961 /62; voi. II, Evreii români în lumina conferinţelor şi tratatelor de pace din
1918-19/9, Ierusalim, 1963-1964; voi. III, Evreii români în cadrul revoluţiei din
1907.
ISRAEL BAR-AVI (D. WERTENSTEIN)

SOCIETATEA ISTORICĂ „IULIU BARASCH"
După încetarea apariţiei ziarului „Fraternitatea" - urmare firească a stabilirii

directorului ei, dr. Elias Schwarzfeld, şi celei a fondatorului ei, Isac Auerbach, la Paris 1 -
publicistica şi viaţa culturală evreească au avut de suferit. Ziarul „Fratemitatea"2 îşi
câştigase masa de cetitori ca o publicaţie de o energie necunoscută până atunci; de aceea,
lipsa ei se făcu resimţită. După 1885, se mai simţea şi trebuinţa unei colaborări strânse a
celor rămaşi, a unui centru de activitate ştiinţifică, a unei junimi istorice, care - printr-o
muncă coordonată şi metodică pe bai!:e ştiinţifice, deci fără idei preconcepute - să
alcătuiască pentru prima oară o istorie a evreilor din Principate, sprijinită pe o strictă
documentare, care să dărâme mentalitatea falsă ce se crease în jurul evreilor. Suntem în
epoca iluzionismului în dreptatea omenească, în convingerea că o operă de lămurire şi
convingere pe bază de documente reale ar schimba mentalitatea masselor, iluzie care s-a
năruit abia în epoca perioadei hitleriste, dar care la acea epocă era firul conducător al
atitudinii de combatere a antisemitismului.
Cu 1O ani înainte, Iacob Psantir lansase ideea unei societăţi ştiinţifice arheologice în
lucrarea sa intitulată Maskeret Zion (1876) 3 . Realizarea acestei iniţiative îi revine însă lui
566
M. Schwarzfeld, care-şi luă cu tot curajul întreaga răspundere, hotărât să înfrunte toate
inconvenientele.
La 22 iunie 1886, în casa lui Isac D. Bally4 , în Bucureşti, se fondează Societatea
istorică „Iuliu Barasch'', iscălindu-se procesul verbal de fondare de către cele 1O persoane
prezente: M. Schwarzfeld, l.D. Bally, L. Casvan, L. Weissberg, Iacob Psantir, H. Bedjarano,
dr. M. Taubes, C. Crişian, L. Şăineanu şi A. Turcu. În aceeaşi şedinţă, se votează şi statutul,
care nu cuprinde decât 9 articole, complectat apoi printr-o „Lege a Comisiunii permanente
de propagandă" şi „Instrucţiuni pentru membrii activi ai Societăţii", care împreună cu un
„Plan pentru descrierea istorică a unei comunităţi" 5 formează bazele de conducere şi
activitate a societăţii. Societatea istorică „Iuliu Barasch" a activat vreo cinci ani. Activitatea
rodnică din primii trei ani e concretizată în publicaţiunile acestei societăţi, în Analele
Societăţii istorice „Iuliu Barasch". Alte isvoare asupra acestei societăţi n-am găsit şi cred că
nici nu sunt, căci în publicaţiunile timpului „Revista Israelită" şi „Hajoetz'', nu apar decât
comunicările făcute la şedinţele societăţii, republicate apoi în Anale 6 . Ulterior, nu s-au mai
scris decât notiţe fugitive la diverse ocaziuni.
După expulzarea lui Elias şi a celorlalţi, Moses a rămas singur şi dezorientat. În
7
căutarea de noui prietenii şi sprijin, în afară de Lazăr Şăineanu, se apropie de dr. Moritz
Taubes, fiul rabinului Aizic Taubes. Despre acesta, Moses ne transmite următoarea
caracterizare : temperament plăcut, atractiv şi primitor, relaţiile noastre se stabiliră şi fui
8
din mosafirii lui regulaţi alături de alţi intelectuali. Astfel se explică de ce conducerea
Societăţii a avut-o în primii doi ani d-rul M. Taubes; la a treia adunare generală, Lazăr
Şăineanu, înapoiat din Paris, fu ales cu unanimitate de voturi. Prim secretar găsim tot
timpul pe M. Schwarzfeld, asupra căruia a apăsat întreaga muncă şi care a ajuns la un
moment dat să fie centrul întregei activităţi. În comitet cu diverse funcţiuni, în afară de
membrii fondatori, mai găsim pe David H. Paves, Moritz Steinberg, I. Popp, Rabin H.
Schorr, Isidore Cohen ş.a.
Membrii Societăţii erau împărţiţi în trei categorii:
Membrii de onoare - oamenii de ştiinţă, în special cei din străinătate. Astfel,
personalităţi distinse, istorici, epigrafişti şi arheologi, evrei savanţi cu renume mondial, s-au
interesat de Societate: M. Guedeman - Viena, H. Graetz - Breslau, Joseph Halevy - Paris,
M. Kayserling - Budapesta, Isidore Loeb - Paris, Harkawy- Petersburg etc.;
Membrii activi, acei care depuneau o muncă grea şi asiduă de zi la zi şi printre care, în
afara celor 4 Schwarzfeld (Beniamin, Elias, Moses şi Wilhelm), de al căror nume se leagă
întreaga epocă, găsim pe M. Braunştein-Mebaşan, dr. M. Gaster, Hilel Kahane, H. Tiktin,
N.C. Popper, dr. M. Beck ş.a. Dar s7a bucurat şi de colaborarea lui Ionescu-Gion care luă
9
parte la dezbaterile primei adunări generale, C. Crişan, unul din fondatori, dar mai ales o
activitate intensă a depus N. Beldiceanu 10 pe care-l găsim şi contribuind cu o sumă de bani;
Membrii titulari sau încurajatori, care nu dădeau decât un concurs material
Societăţii; fără a avea drept de vot, puneau la dispoziţie mijloacele necesare de a se realiza
ţelul propus.
S-a ajuns astfel la peste 50 membri activi şi la aproape 200 membri titulari.
Societatea avea o bază de cercetare largă, asociindu-şi şi studiul folklorului, în care
Moses Schwarzfeld vedea evoluţia vieţii unui întreg neam. Sufletul său larg şi încurajator se
manifestă şi de data aceasta, dându-şi seama ce teren vast, complect nelucrat, îi stă în faţă:
„Neputând îmbrăţişa deodată toate - spune el în raportul la cea de a treia adunare
generală ( 1889) - ne mulţumim cu ceva, numai nimicul ne sperie, dar rezultatele, fie ele cât
de mici, ne dau speranţe la mai mult şi la mai bine. Noi dorim să cultivăm cu vremea
567
folklorul pe o scară întinsă; să realizăm cu încetul o bibliotecă judaică bună; un muzeu de
antichităţi evreeşti, să provocăm şi să încurajăm, în modul cel mai larg, studii şi lucrări
istorice, folkloristice, tablouri din viaţa noastră culturală trecută şi prezentă. Liberi sunt a se
adresa la noi toţi acei care au dorinţa de a lucra şi produce pe tărâmul istoriei noastre. Tot
materialul le va sta cu bunăvoinţă la dispoziţie".
După primii trei ani de intensă activitate, asociaţia nu mai prezenta aceiaşi
~oherenţă. Filip Focşăneanu fl!.cu greutăţi la cererea de a da localul, dar mai ales, în acest
timp, risipirea celor mai activi membri produse o slăbiciune fatală.
La 19 octombrie 1890, mai găsim în „Egalitatea" următoarea dare de seamă a unui
an expirat:
„Explorarea cimitirului vechi din Iaşi s-a continuat şi în acest an de vechea
comisiune prezidată de d-nii N. Beldiceanu, profesor de gimnaziu. Cei mai activi au fost
d-nii M. Braunstein-Mebasan şi Wilh. Schwarzfeld. Excursiunile din acest an se urcă la 30
(în intervalul iunie-octombrie); lucrările durară îndeobşte 3-4 ore în fiecare excursiune.
S-au mai scqs 172 copii în grafit a unor inscripţii vechi şi importante, şi 100 simple copieri
a unor inscripţii mai recente, ce prezintă interes. Deoarece în anii trecuţi s-au copiat toate
pietrele vechi neînfundate în pământ, au rămas de acest rând pietrele în parte sau de tot
afundate în adânc. Acestea fură dezgropate, curăţite şi copiate. Din cele 172 copii, 12 sunt
din anii 1672-1677, 7 din anii 1700-1750, dintre care una din 1712, ce desemnă pe un evreu
spaniol; din 1744, a unui rabin şef Bezalel fiul lui Isaia Hakohen; din 1771, a unui Roş
medina (staroste) Simon sin Baruch; din 1778, a unei moaşe; din 1800, femeia unui Roş
medina etc. Rămâne acum numai de a sonda terenul pentru a da de pietre cu totul înfundate
fl!.ră urme la suprafaţă, lucrare importantă, care însă nu se mai poate executa în acest an.
Explorarea cimitirului a costat pe Societate, în timp de 3 ani, aproape 700 lei.
Societăţii îi vin continue daruri în cărţi şi documente; cum şi comunicări şi extrase
interesante".
Până în 1895, nu mai găsim nici o relaţie cu privire la activitatea Societăţii, dar nici
nu mai apare vreo publicaţie a Societăţii. Abia la 17 februarie 1895 găsim în „Egalitatea" o
notă care dovedeşte o încercare de reînnoire a Societăţii. Conţinutul înştiinţărei era
următorul:
„Comitetul Societăţii istorice «Iuliu Barasch» a ţinut o şedinţă la 12 ian. 1895, în
care a proclamat mai mulţi membri activi în Bucureşti, Alexandria, Iaşi, Berlin, Budapesta,
şi un membru onorific, pe savantul profesor Kaufman din Budapesta. A decis a adresa un
apel la membrii activi şi titulari spre a se pune în regulă, a se face Adunarea generală prin
mai sau iunie, cu care ocazie se vor ţine câteva conferinţe; a hotărât a se prepara pentru
tipar un nou volum de „Anale", începând cu pinkessim şi inscripţiile mormântale de pe
cimitirul din Iaşi şi continuând cu tradiţii şi istoricul comunităţilor (din Bacău etc.).
documentele se vor tipări în un volum aparte. Documentele din colecţia Societăţii au sporit
şi sporesc necontenit".
Dar se pare că încercările nu au ajutat la nimic şi grave acuzaţii de necinste s-au
abătut împotriva lui Moses Schwarzfeld, căci după un an „Egalitatea" din 19 iulie 1896
publică un raport al unei comisiuni de control financiar al Societăţii, după ce ziarul „Lumea
Nouă" se face ecoul unor membri ai Societăţii nemulţumiţi. Raportul financiar e redat
astfel:
„Comisia de control a Societăţii istorice «Iuliu Barasch», compusă din Jack.
Creţescu şi Col. Grossu, ambii funcţionari la Societatea «Naţionala» de asigurare şi membri
titulari ai Societăţii, şi-au depus raportul asupra gestiunii financiare, în care constată că li
568
s-au predat toate registrele, chitanţele şi mandatele spre cercetare, pe baza cărora au
formulat un bilanţ în care se constată: Sold din 1888: lei 1227,55. Cotizaţii pe '89-'95:
166,3. Anale: 621,50. Fondul Barasch: 742,25. Efecte eşite la sorţ de la 1890: lei 1700; în
total, lei 5954,30. La eşiri pe anii '89-'95, pentru Analele anul III, alte imprimate,
explorarea cimitirului din Iaşi, cheltuiala de cancelarie etc.: lei 2560,95. Fondul Barasch,
efecte cumpărate 1900, lei 1810,95. Sold lei 1583,10, astfel compus: 625 la Casa de
Economie, a căror recipise s-au prezentat comisiunii, 958, 10 în mâna d-lui casier M.
Steinberg (actualmente absent). Bonul de 1000 lei, 5 la sută, cumpărat la 1895, se află
depus la Casa de Depuneri. Iar cât priveşte Analele Soc. istorice «Iuliu Barasch» ni s-au
prezentat liste detailate de exemplarele dăruite şi cele vândute, tustrele volume, regulă ce
face onoare secretariatului Societăţii. De asemenea, ni s-a arătat un registru de invitaţiuni de
plată înfiinţat în aprilie 1895, care ne-a ajutat la control, spre a vedea dacă toate încasările
au intrat în casa Societăţii. Aceste invitaţiuni au putut servi fiecărui membru aparte ca o
controlă în acelaşi scop. Casierul Societăţii va fi invitat a vărsa banii ce-i mai are spre a fi
depuşi la Casa de Economie. Comisia mai comunică că i s-a arătat archiva şi biblioteca, şi
se aşteaptă reîntoarcerea dr. Taubes spre a se face o controlă minuţioasă".
Dar totodată Societatea prin reprezentanţii ei cei mai autorizaţi trimite ziarului
„Lumea Nouă" o scrisoare prin care se solidarizează cu Moses Schwarzfeld şi combate
calomniile. Scrisoarea e reprodusă şi în „Egalitatea":
„Domnule director,
În ziarul ce aveţi onoarea a dirija a apărut o serie de articole pline de insinuaţiuni
calomnioase la adresa d-lui M. Schwarzfeld în calitatea sa de prim secretar al Societăţii
«Iuliu Barasch», insinuaţiuni ce loviau în prestigiul acestei Societăţi.
Comitetul întrunit în şedinţa de marţi 18 iunie a decis a da cea mai formală
desminţire acelei insinuaţiuni nedemne sub iscălitura «Un membru păcălit».
D. Schwarzfeld a depus o muncă Bră preget şi absolut dezinteresată în serviciul
Societăţii, ale cărei progrese şi publicaţiuni se datoresc exclusiv activităţii sale neobosite.
Numai un om cu totul străin de mersul acestei Societăţi şi însufleţit de scopuri meschine a
putut pune în suspiciune onorabilitatea d-sale.
După cererea chiar a d-lui Schwarzfeld s-a ales o comisiune de control care să
verifice casa, biblioteca şi archiva Societăţii. Adunarea generală s-a fixat pentru zilele de 30
şi 31 ianuarie 1897.
Regretând că s-au putut strecura în ziarul d-voastră nişte calomnii atât de grave, cari
se mărginesc la afinnaţiuni lipsite de orice probă sau control din partea dv., vă rugăm d-le
director să binevoiţi a primi stima şi consideraţiunea noastră.
Preşedinte, L. Şăineanu; p. secretar, I.D. Bally''.
Cu toate acestea, slăbiciunea Societăţii devine fatală. Cărţile bibliotecii au fost

anexate bibliotecii „Saniei Marcus", dar actele şi documentele se mai aflau în posesia lui
Moses Schwarzfeld până în anul 1912, dată de la care nu mai ştim ce s-a întâmplat.
Analele
Opera cea mare a Societăţii „Iuliu Barasch" o formează desigur „Analele", care după
spusa lui Eugen Relgis 11 rămân printre primele pietre de temelie la contribuţia culturală a
evreilor din România". Analele Societăţi Istorice „Iuliu Barasch" au apărut sub îngrijirea lui
M. Schwarzfeld, prim secretar, în tipografia Eduard Wiegand din Bucureşti, în trei volume
569
(5 broşuri),
între anii 1887-1890 (1887: o broşură, 1888-1889: câte 2 broşuri). Analele sunt
dări de seamă anuale în care se arată nu numai activitatea gospodărească a asociaţiei, ci şi
rezultatul ştiinţific la care s-a ajuns în urma muncii unui an. De aceea, Analele, ca şi
activitatea societară, se împart în două părţi distincte: o parte internă, financiar-
gospodărească, şi una de creaţiune, în care integrăm atât culegerea de material istoric cât şi
aceea complexă, de coordonare, de cristalizare şi de critică istoric!.
Ceea ce merită să fie relevat e că se creează „Fondul Barasch" ale cărui venituri erau
menite a încuraja tipărirea de opere istorico-culturale cu privire la evreii din Ţările Române
şi de a se acorda premii la studiul istoriei românilor. Această iniţiativă trebuia pusă în
practică cu prilejul celei de-a 25-a comemorare a morţii lui Iuliu Barasch, spre a-i veşnici
astfel amintirea. Comemorarea a avut loc, extrem de impresionantă, la 31 martie 1888. La
ea luară parte cele mai ilustre personalităţi ale timpului, toţi acei pentru care numele lui
Barasch însemna ceva. Însuşi Ateneul Român trimise o delegaţie formată din C.C.
Dobrescu, Ştefan Velescu şi C. Stăncescu. Cu această ocazie, a apărut şi o broşură
comemorativă de M. Schwarzfeld, în 16 pagini, al cărui venit trebuia să mărească „Fondul
Barasch". Dar ... „Fondul" nu se realizează, din vina Comisiei de propagandă.
În schiinb, creaţiunea culturală istorică a fost bogată. Primul element a fost
colecţionarea materialului istoric din donaţiunile făcute pentru arhivă sau bibliotecă,
orânduite metodic pe categorii şi în care se simte mâna dibace a lui M. Schwarzfeld. O notă
apărută în volumul II şi III ne indică: „Cea mai mare parte a donaţiunilor din toate rubricile
s-au dobândit prin stăruinţa d-lor W. Schwarzfeld (Iaşi), Israel Schapira (Ploeşti) şi Dr. E.
Schwarzfeld (Paris). Prea puţine s-au transmis direct". O bibliografie de opere cercetate de
membrii Societăţii complectează acest catalog atât de preţios. Dar ceea ce prezintă o
importanţă deosebită e publicarea în Anale a unei mari părţi din materialul tradiţional, auzit
de la bătrâni, cu privire la evreii din Moldova şi Valahia. Aceste documente tipărite
lămuresc multe momente din viaţa evreilor români, fiind în multe cazuri singurele izvoare.
Cei ce au lucrat mai asiduu în adunarea acestor tradiţiuni sunt: Aba-Abraham, Michel Asiei,
H. Blumen, David H. Paves, W. Schwarzfeld şi M. Braunstein-Mebaşan. De asemenea, prin
cercetarea cimitirelor, cu ajutorul calchierii sau presiunii pe o hârtie specială, s-a putut da
de urma multor familii renumite şi a multor elemente contributive la cunoaşterea istoriei
locale a evreilor. În acest scop s-au format comisiuni, din care amintim pe cele din
Bucureşti şi Iaşi. În Bucureşti, L. Cassvan, I. Psantir şi I. Weisberg, şi în Iaşi N.
Beldiceanu, W. Schwarzfeld şi M. Braunstein-Mebaşan, au depus o muncă asiduă care a şi
dat roade. Tot în această direcţie, a culegerii de material istoric şi etnografic, ne întâmpină
un apel către membrii activi, apărut şi separat, lansat de Lazăr Şăineanu, pentru „strângerea
materialului din viul grai pentru studierea dialectului evreo-german" (idiş). Apelul apare
sub forma unui mic studiu despre influenţa mediului asupra limbii, prin seriozitatea şi
bogăţia argumentărei cu care e tratată. Tot lui i se datoreşte şi o biografie complectă asupra
lui Iacob Psantir. Societatea „Iuliu Barasch" a sărbătorit, prin ace.asta, munca şi zelul
depuse de primul cronicar al evreilor din România.
Dacă sus-amintitele acte răzleţe, fără legătură între ele, au o mare importanţă
documentară, cu atât mai mult lucrările istorice ale Analelor, sinteza tuturor străduinţelor, şi
peste care nu poate trece nici un cercetător sau istoric. Aceste lucrări sunt datorate lui
M. Schwarzfeld. Ele formau cuprinsul raportului pe care trebuia să-l depună la adunarea
generală. De aceea ne întâmpină trei lucrări (a patra a rămas în manuscris): O ochire asupra
istoriei evreilor din timpurile cele mai depărtate până la anul 1850 (apărută şi în Anuarul
pentru israeliţi, anul X) 12 , Excursiuni critice asupra evreilor din România şi Momente din
570
istoria evreilor din România. Aceste trei lucrări, care se complectează, apărute ulterior
separat în volum, au format mult timp singura lucrare istorică completă şi de valoare asupra
evreilor din Principate. Desigur, lucrarea aceasta nu prezintă azi ultimul cuvânt spus asupra
grupului evreesc din România, dar marele merit e că această istorie e prima istorie a
evreilor fhcută după criterii ştiinţifice şi că ea constitue scheletul în jurul căruia istoricii de
mai târziu, pe baza nouilor descoperiri, au cqmpletat şi verificat tot ce a construit
M. Schwarzfeld.
Mai trebue să menţionăm că M. Braunştein (Mebaşan) a tradus în limba ebraică şi a
publicat într-un volum intitulat Sefer Hazicharon (Ochirea asupra istoriei evreilor), cu
introducerea din Anale şi schiţa biografică a lui Iuliu Barasch (Krakau, 1889, 80 p.).
M. Schwarzfeld a mai publicat în 1890 un studiu istoric-critic intitulat Un sul de
amintire datat roman 5335 (1574) Adar 29 (febr. 20), dovedind falsul acestui document,
apărut în Anuar şi apoi în broşură separată.
Tot Analele mai publică şi Istoria Comunităţii din Ploieşti, după izvoare scrise şi
transmisiuni orale, cu un apendice cuprinzând documente inedite, de Israel Şapira (1889),
lucrare întocmită după planul fhcut de Societatea „Barasch".
În 1906, a apărut un nou volum, Istoricul Comunităţii cultului israelit din Ploeşti de
la I 690- I 906, destinat expoziţiei din Bucureşti. Lucrarea de 50 pag. e întocmită de o
comisiune în frunte cu Max I. Schapira şi redactată de A.D. Rosen, colaborator al
„Egalităţii" .
. Aceste lucrări istorice situează Analele, nu în cadrul dărilor de seamă obişnuite ale
societăţilor, ci în galeria creaţiunilor culturale, a marilor realizări, în dosul cărora se
desemnează energica figură a autorului lor, M. Schwarzfeld.
„Revue des Etudes Juives" 13 , XV, din 1887, scrie următoarele despre primul volum
din Anale: „Societatea de istorie evreească, denumită «Iuliu Barasch», a cărei înfiinţare la
Bucureşti noi am anunţat-o, vine să publice primul său anuar. El face onoare Societăţii,
fiind o culegere de importante lucrări pentru istoria evreilor din România, totodată
învăţându-i să cunoască trecutul şi să-l iubească; el va învăţa de asemenea şi pe acei ce vor
să cunoască sau care nu vor să cunoască că evreii au un trecut în România, că istoria lor în
această ţară se urcă la o mare vechime şi că ei au trăit timp de secole pe pământul patriei.
Aceeaşi publicaţie, anunţând în volumul 39, anul XX (1890), apariţia celui de al
III-iea volum, scrie: „Noi felicităm Societatea «Iuliu Barasch» pentru excelenta sa acţiune
de studiu a istoriei evreilor români".
În România, „Revista israelită", Nr. 23, anul I, 1886, din Bucureşti, publică
comunicările Societăţii: fragmente din Response: I) un act de la 1552; II) un act de la 1596;
III) un act de la 1605; IV) un act de la 1790.
Cu toate aceste începuturi, atât de fericite, Analele trebuiră să-şi înceteze apariţia
tocmai când reuşiră să-şi câştige o influenţă în masse şi să constitue un imbold la cercetări.
Au încetat să apară în anul când pe orizontul judaismului român apare un nou ziar, care va
trebui să lase o dâră lungă în decursul a jumătate de secol, care să reprezinte ca şi „Analele"
şi ca şi ,,Anuarul pentru israeliţi", o acumulare de muncă şi energie, perseverenţă şi
obiectivitate, unitate şi sistematizare ştiinţifică, sub dirijarea aceleiaşi pene, a aceluiaşi
luptător: M. Schwarzfeld.
Almanahul Evreesc pe anul ebraic 570411943-1944, Bucureşti, Imprimeriile „Curentul", 1943,

p. 155-157, şi retipărit în Familia Schwarzfeld, Ierusalim, 1968, p. 82-88.
571
NOTE
I. Elias Schwarzfeld împreuna cu lsac Auerbach, Moses Gaster ş.a. au fost expulzati din România pe baza unei
decizii guvernamentale anuntata la 19 octombrie 1885. (L.B.)
2. În ziarul „Fraternitatea" au apllrut şi importante studii cu referire la istoria evreilor din România. (L.B.)
3. Fragmente din lucrare vezi în antologia de fata. (L.B.)
4. Fiul lui Davicion Bally, fost casier al SocietAJii istorice „Iuliu Barasch", secretar al Comunitatii Evreilor
Sefarzi din Bucureşti (1890). Autor de manuale şi cllrJi de iudaistica. (L.B.)
5. Pentru documentele respective, vezi H. Kuller, op. cit.. p. 341-366. (L.B.)
6. Autorului, probabil, i-a scllpat din vedere „Revista Israelita", nr. 19, din 15 octombrie 1888, unde se publica un
material critic la adresa societ!IJii şi a Analelor. (L.B.)
7. V. nota I. (L.B.)
8. V. „Egalitatea" din 19 martie 1920. (N.a.)
9. Jonescu-Gion (1867-1904), scriitor şi istoric. Autorii) unei Jucrllri importante despre istoria Bucureştilor
(1899), cu referiri la prezente evreieşti în viată Capitalei. (N.a.)
I O. N. Beldiceanu (1844-1896), profesor de istorie, funcJionar public, autor de poezii. (L.B.)
I I. Eugen Relgis (1895-1987), poet, romancier, eseist, sociolog, traducător. Printre cărJile lui cu tematica
evreiasca se numără Eseuri despre judaism. Cultura poporului, 1936. În 1972 a fost ales membru de
onoare al Universitatii din Tel Aviv. (L.B.)
12. Tradusa în ebraica de M. Braunstein-Mebaşan. (N.a.)
13. Revista ştiinJifica apăruta la Paris în 1880. (L.B.)
572
Bibliografie
Izvoare, colecţii de documente, monografii, studii, articole,
manuscrise şi periodice cercetate de autorii lucrărilor
cuprinse În antologia de faţă
Alecsandri, V., Opere complete, partea a III-a, proză, Bucuresci, 1876

Allgemeine Deutsche Biographie, Leipzig, 1865-1912, voi. XXXVII
Analele Parlamentare ale României, V, XII, 1894, 1902
Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae Partium Hungariae eidem annexarum
Pars Quinta, în „Magyar Ttirvenytâr", 1540-1848 evi erdelyi ttirvenjek, ed.
Kolosvâri Sândor es Ovâri Kelemen, Budapest, 1900
Arbure (Arbore), Zamfir C., Basarabia în secolul XIX{. ..}, ediţiunea Academiei Române,
Bucuresci, 1898
Aricescu, Constantin D., Corespondinfa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunii
română de la 1848, Partea I, editată de D.C. Aricescu, Bucureşti, 1873
Aricescu, Constantin D., Corespondem;a secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunii
române de la 1848 şi ale administraţiunii de la Balta Liman, adunate şi editate de
C.D. Aricescu, broşura III, Bucuresci, 1874
Asiei, M., Amintiri din bătrâni, în „Hajoetz", nr. 587, 1884
Bally, I.D., Buletin jubiliar, publicat cu ocaziunea serbării de Hanuca, dată la împlinirea a
unui secol de rodnică existenţă şi activitate: 5571-5671 (1811-1911), Bucureşti, 1911
Barasch, Iulius dr., Chassidismus in Polen, în AZJ, 1839, 1840
Barasch, Iulius dr., L 'emancipation israelite en Roumanie, Paris, 1861
Barasch, Iulius dr„ Wanderungen durch Krakau, Galizien, Bucovina, Moldau und Walachei,
în AZJ, 1843-1846. Publicat şi în traducere românească: Itinerar în Cracovia,
Galiţia, Bucovina, Moldova şi Muntenia în 1841-1842, în Al, XVI, 1894
Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, Freiburg, 1902

Bălcescu,N., Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, în „Revista Română pentru
sciinţe,
litere şi arte". Director, AL Odobescu. Bucureşti, 1861
Beck, Mayer dr., Istoricul Templului Coral de rit occidental din Capitală în primul sfert de
veac al existenţei sale. 1867-1892, Bucureşti, 1892
Beldimanu, Alecu vomicul, Eterie sau jalnicile scene prilejuite în Moldavia din resvrătirile
Grecilor, prin şeful lor Alesandru lpsilanti, venitii din Rusia la anulu 1821, Iaşi,
1861
Beniamin Aron ben Abraham Solnik, Masat Biniamin, Cracovia, 1633
Benko, Jozsef, Transilvania, 2 voi., Viena, 1778, ed. II, Cluj, 1833-1834
573
Bergl, Iosef dr., Geschichte der Juden in Ungarn nach den besten Quellen bearbeitet,
Kaposvâr, 1879
Bielski, Marcian, Kronika polska, Cracovia, 1597
Bimberg, A.D., Comunitatea din Bacău, mss
Bob Fabian, Paharnicul Vasile, Geografia nouă pentru şcoalele începătoare. Partea
astronomică şi fizică de răposatul Pah. V. Fabian. Partea politică cu geografia
Moldovei de Stoln. D. Gusti. Ed. a IV-a, Iaşi, 1846
Bogdan, N.A., Oraşul laşi, Monografia istorică şi socială, ilustrată, ed. II, refăcută şi mult
adaogită, Iaşi, 1913
Bohrn, A., Die Zionistische Bewegung, Tel Aviv, 1935
Bolintineanu, Dimitrie, Domnii regulamentari şi Historia celor trei ani de la 11 februarie
până astâdzi, Bucuresci, 1869
[Botero, Giovanni], Le relationi universali di Giovanni Botero Benese in tre parti e cinque
volumi divise ... In Bergamo, par Comin Ventura, 1596
Braunstein, E.F., la Presse Juive en Roumanie, în „Revue Hebraîque", an I (1913), nr. 1
Braunstein-Mebaşan, M., Amintiri din bătrâni, în rnss.
Brăiloiu,
Constantin N., legiuirile civile ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1854
Brezoianu, Ioan, Vechile instituţiuni ale Romaniei (1327-1866), Bucureşti, 1882
Brociner, J.B., Chestiunea israeliţi/or români, de J.B. Brociner, partea I-a până la anul
1848, Bucureşti, 1910.
[Brociner, J.B.], Memoriu şi documente istorice despre comunităţile israelite în România,
Galaţi, 1896
Buber, S., Ansche Schem, Cracovia, 1895

Buch, C.A., Moldauisch-Walachische Zusttinde in den Jahren 1828 bis 1843, Leipzig, 1844
Buignon, M., la Bassarabie ancienne et moderne, Lausanne et Odessa, 1846
Buzoianu-Racoviţă, Ortensia G., Dicţionar geografic al judeţului Bacău, Bucuresci, 1895
Cabrol, Dictionnaire d'archeologie chretienne, Paris, 1907
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, ed. II, Iaşi, 1851
Cannoly, Eljakim, ltineraires de la Terre Sainte, Bruxelles, 1847
Caro, J dr., Geschichte der Juden in lemberg, Cracovia, 1894
Carol I, Memoriile Regelui Carol I al României, partea I-II, Bucureşti, 1892
Carra, J.L., Histoire de la Moldavie et de la Valachie, ed. a II-a, Neuchatel, 1781
Carra, Jean Louis, Istoria Moldavii şi a Românii cu disertare asupra stărei acestor două
provincii pe la anul 1781, traducere de N.T. Orăşeanu, Bucureşti, 1857
Casvan, Avner, Biografia rabinilor din România, în „Fraternitatea'', anul VI, 1884
Chasanowitsch-Motzkin, Die Judenfrage der Gegenwart. Dokumentensammlung,
Stockholm, 1919
Chiriţă, C., Dicţionar geografic al judeţului laşi, Bucuresci, 1888
574
Chwolson, Le trebue evreilor sânge de creştin? (în limba rusă, aici doar traducerea!), ed. a
2-a, Petersburg, 1879
Ciuntu, Theodor N., Dicţionarul geografic, statistic şi istoric al judeţului Tecuciu,
Bucuresci, 1897
Codex Bandinus, în Analele Academiei Române, XVI (ed. V.A. Urechiă)
Codica civilă seau politicească a Prinţipatului Moldavii. Code civil de Moldavie, Iaşi, 1833
Codrescu, Theodor C. (ed.), Uricariul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la
istoria românilor, vol. 1-26, Iaşi, 1859-1895
Colescu-Vartic, Cesar (Panaioti Rizos), 1848. Zile revoluţionare, Bucureşti, 1898
Condica de venituri şi cheltuieli a Vistieriei de la leatul 7202-7212 (1694-1704), în
„Revista istorică a Arhivelor României", Bucureşti, 1874
Condrea, Petru, Dicţionar geografic a/judeţului
Roman, Bucuresci, 1891
Crisspin, L.M., Notiţe
asupra evreilor din Turnu Severin, mss.
Critzman, I. Emil, Şcoala ..f. şi C. Lobel" a dnei Elena B. Kanner, în „Cronica Israelită'',
1906
Del Chiaro, Anton Maria, Istoria delie moderne rivoluzioni delia Valachia, ediţie N. Iorga,
Bucureşti, 1914
Del Medigo, IosefShlomo, Sefer Metzarefle Hohma, ed. II-a, Odessa, 1865
Derblich, W., Land und Leute der Moldau und Walachei, Praga, 1859
Depping, G.B., Juifs, în Le moyen âge et la Renaissance, par P. Lacroix et F. Segre, Paris,
1848
Dimitrie, mitropolitul Rostovului şi al Iaroslavului, Adunare în scurt de eresurile
lipovenilor, ed. a 2-a, Bucureşci, 1859
Drăghici, Manolache, Istoria Moldovei pe timp de 500 ani. Până în dzilele noastre, tom
I-II, Iaşi, 1857
Eclesiarchul Dionisie, Hronograful Ţării Rumâneşti de la 1764-1815, în Tesaur de
monumente istorice [. ..], de Papiu Ilarian, t. II
Eichhom, G., Allgemeine Geschichte der Cu/tur und literatur des neuern Europa,
Gotingen, 1799, vol. I
Eisler, Mâtyas, Die Oberrabiner Siebenbiirgens, Budapesta, 1901
Eliade-Rădulescu, Ion, Equilibru între Antithesi, sau Spiritul şi Materia, Bucureşti, publicat
de la 1859 până la 1860
Engel, Johann Christian von, Geschichte des Ungarischen Reichs und seiner Nebenliinder,
T I, Halle, 1804
Esarcu, C., Repertoriul documentelor veneţiene referitoare la istoria românilor în „Revista
pentru Istorie, Archeologie şi Filologie", III, 1885
Feldman, Marcu, Capii comunităţii evreieşti din capitala Iassi, Iaşi, 1854
Filipescu-Dubău, Nicu, Dicţionar geografic a/judeţului Dorohoi, Iaşi, 1891
Fotino, Dionisiu, istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţerei Muntenesci şi a
Moldovei, tom I-III, traducere de George Sion, Bucuresci, 1859
575
Fridvalsky, Ioan, Mineralogia magni Principatus Transilvaniae, Cluj, 1768
Furtună, Dumitru, Două Catehisme ale monahului Neofit, Bucureşti, 1914
Galante, A., Don Joseph Nassi, Constantinopol, 1913
Gebhardi, L.A., Allgemeine Weltgeschichte, Leipzig, 1782
Gebhardi, L.A., Geschichte von Ungarn und den dazu gehl:Jrigen Liindern, Viena, 1792
Gheorghiu, Constantin D., Dicţionar geografic al judeţului Neamţ (la anul 1890),
Bucuresci, 1895
Ghibănescu, Gheorghe, Surete şi izvoade, XV, Vasluiul
Ghica, Ion D., Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, ed. Nouă, Bucureşti, 1887
Girardin, St. Marc de, Souvenir de voyages et d'etudes, Paris, 1852-1853, 2 voi.
Gradowski, Nicolas de, La situation legale des lsraelites en Russie, Paris, 1890
Graetz, Heinrich, Frank und die Frankisten eine Secten-Geschichte aus der letzten Hiilfte
des vorigen Jahrhunderts, Breslau, 1868
Graetz, Heinrich, Geschichte der Juden von den iiltesten Zeiten bis auf die Gegenwart, Aus
den Quellen neu bearbeitet, în 11 volume, între anii 1853-1900, în diverse localităţi
şi diferite edituri
Gutman, M.I„ Migibore ha-Hasidut, Varşovia, 1926

Halevy, M.A. dr., L 'Alsace et la Roumanie, în „Souvenir et Science", Strasbourg, anul III,
nr. 7, 1932
Halevy, M.A. dr., Les Juifs de Cetatea-Alba (Bessarabia) au debut de XIV siecle, în
„Souvenir et Science'', Strasbourg, anul I, nr. 10, 1930
Haner, Geo.rgius M., Historia Ecclesiarum Transylvanicarum, Franckfort-Leipzig, 1697
Hasdeu, Bogdan Petriceicu, Istoria toleranţei
religioase în România, ed. I, Bucureşti, 1865
Hasnaş, Dimitrie, Adunare de ofisuri şi deslegări în ramul giudecătoresc, slobozite de la
întronarea preaînaltului domn Mihail Grig. Sturdza V.V. până la anul 1844, iulie 9,
Iaşi, 1844
Hauterive, Alex Maur. Blanc de Lanaute, comte de, Memoire sur l'etat ancien et actuel de
la Moldavie, presente a SAS le Prince Alexandre lpsylanti, Hospodar Regnant en
1787, Bucarest, 1901
Hodoş, Nerva şi Al. Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice româneşti, ziare, gazete, reviste,
voi. I, Bucureşti, 1913
Horodetzky, S.A., Ha-chassidut Weha-Chassidim, Berlin, 1923, Bd. III
Hurmuzachi, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria românilor, culese de [„.], voi. I-XXII
+ supl. voi. I-III, Bucureşti, 1876-1946
Iarcu, Dimitrie, Bibliografia chronologică română, Bucureşti, 1873
Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucuresci, 1894
Ionescu-Gion, George I., Istoria Bucurescilor, Bucureşti, 1899
Iorga, N., Acte şi Fragmente cu privire la istoria românior adunate din depozitele de
manuscrise ale apusului, 3 voi., Bucureşti, 1897
Iorga, N., Doamna lui Ieremia Vodă, Bucureşti, 1910
576
Iorga, N., Documente nouă în parte româneşti relative la Petru Schiopul şi Michaiu
Viteazul, Bucureşti, 1898
Iorga, N., Documente privitoare la familia Callimachi, adunate, publicate şi întovărăşite de
o prefaţă de N. Iorga, în 2 voi., Bucureşti, 1902, 1903; voi. I, II
Iorga, N., Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice a Principatelor
Române, 1900
Iorga, N., Relaţiile comerciale ale ţărilor noastre cu Lembergul. Regestre şi ' documente din
Archivele oraşului Lemberg publicate de N. Iorga. Partea I, Bucureşti, 1900
Iorga, N., Istoria comerţului românesc. Drumuri, măifuri, negustori şi oraşe, I, Până la
1700, Vălenii de Munte, 1915
Iorga, N., Medici şi medicină în trecutul românesc, Bucureşti, 1919
Iorga, N., Relaţiile Moldovei cu Polonia, în „Convorbiri literare", XXXV (1901)
Iorga, N., Studii şi documente cu privire la istoria românilor[. ..} Adunate şi tipărite[ ... ] de
N. Iorga, voi. I-XXXI, Bucureşti, 1901-1903
luda, Halevy, Liber Kozari, Basel, 1660
Jakab, Elek, Kolozsvar tortenete, III, Budapesta, 1888
Jellinek, A.D., dr., Der judische Stamm in nicht judischen Sprichwortern, Dritte Serie,
Viena, 1885
Karo, Iosef, Seeloth u 'tsuwoth (Salonic, 1598)
Kayserling, M, dr., Geschichte der Juden in Portugal, Leipzig, 1867
Kaufmann, Iosef, Comunitatea din Niamţ, descriere istorică, în „Fraternitatea", VII, nr. 6
din 8 februarie, nr. 8 din 22 februarie, nr. 9 din 1 martie, nr. 10 din 10 martie, nr. 12
din 29 martie, nr. 14 din 12 aprilie, nr. 15 din 19 aprilie, nr. 20 din 31 mai 1885
Kaufmann, Iosef, Comunitatea din Piatra, în „Fraternitatea", nr. 22 din 10 iunie, nr. 25 din
1 iulie, nr. 26 din 8 iulie, nr. 27 din 15 iulie, nr. 28 din 22 iulie, nr. 29 din 29 iulie,
nr. 30 din 5 august, nr. 33 din 26 august, nr. 35 din 6 septembrie, nr. 35 din 9
septembrie, nr. 36 din 16 septembrie, nr. 38 din 7 octombrie, nr. 39 din 14
octombrie, nr. 40 din 21 octombrie, nr. 41 din 4 noiembrie 1883
Kemeny, Iozsef (conte), Lexicon Rerum Transilvanicarum, mss.
Kemeny, Iozsef(conte), De ludaeis, mss.
Kogalnitchan, Michel, Histoire de la Valachie de la Moldavie et des Valaques
transdanubiens, I, Berlin, 1837
Kogălniceanu, M., Archiva Românească, Iaşi, 1862, ediţia a II-a
Kogălniceanu, M., Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ed. 2-a, tom
III, Bucuresci, 1874
Kogălniceanu, M., Histoire de la Dacie, des Valaques Transdanubiens et de la Valachie,
Berlin, 1854
Kohn, Samuel, A zsidok tortenete Magyarorszagon, Budapesta, 1884
Kohn, Samuel, Heber kutforrasok es adatok Magyarorszag tortenetehez
Krochmal, Menachem Mendel, Ţemah Ţedek (response, sec. XVII)
577
Lakos, Lajos, A vtiradi Zsidostig tortenete hiteles leve/tari adatok a/apjtin, Oradea, 1912
Landau, M., Toledot Iosef. Berdiczew, 1906
Laskai, Janos, Jesus Kirtilystiga, Oradea, 1644
Lehel, Johannes, De oppido Thalmus, Sibiu, 1779
Lefebvre, Thibault„Etudes dip/omatiques et economiques sur la Valachie, ed. a II-a, Paris,
1858
Levinsohn, Isaak Baer, Efess Damim, 1839 (ed. a II-a, Odessa, 1864)
Levy, Armand, L 'Empereur Napoleon III et Ies Principautes Roumaines, Paris, 1858
Lindau, Rudolf, Die Wa/achei und Moldau, Dresden, 1829
Loeb, lsidore, La situation des Israelites en Turquie, en Serbie et en Roumanie, Paris, 1877
Low Immanuel es Klein Salamon, A Szegedi Chewra, Szeged, 1887
Lucas, Josef Marienburg, Geographie des GrossjUrstenthums Siebenbargen, Sibiu, 1813
Magini, Antonio, din Padova, Geografia cioe descrittione universale delia terra, Veneţia,
1597-1598
Manualul Administrativ al Principatului Moldovei cuprinzătoriu legilor şi dispoziţiilor
introduse în ţară de la anul 1832 până la 1855 şi orânduite de o comisie din înaltul
ordin al Înălţimii Sale Principelui Domnitoriu al Moldovei, Grigore A. Ghica VV,
1-11, Iaşi, 1855-1856
Melchisedek, Mihail Ştefănescu, Chronica Huşi/or şi a episcopiei cu asemenea numire
dupe documentele episcopiei şi alte monumente ale ţerei, Bucuresci, 1869
Melchisedek, Mihail Ştefănescu, Chronica Romanului şi a Episcopiei de Romanu, partea I
dela anul 1392penălaanul 1714,Bucuresci, 1874
Meletie, mitropolitul Atenei, Besericeasca istorie a lui Meletie, mitropolitul Athine/or,
tălmăcită în limba românească de Veniamin Costachi, mitropolitul Moldaviei, partea
I a tomului I, Iaşi, 1841
Memoires du Baron de Tott sur Ies Turcs et Ies Tatares, Amsterdam, 1784, 1-âre partie
Momrnsen, Theodor, Romische Geschichte, voi. 1-3 între 1854-1856, f.l.
Nădejde Vasile, C., Dicţionar geografic al judeţului Botoşani, de N.C. Nedejde şi I. Tiţu,
Bucureşti, 1895
Neigebauer, l.F., Beschreibung der Moldau und Walachei, Leipzig, 1848

Neigebauer, I.F., Die donau-Furstenthummer, ed. a II-a, Breslau, 1859
Neofit Cavsocalivitul, Înfruntarea jidovi/or asupra legei şi a obiceiuri/or lor. Cu dovezi din
Sf[î}nta şi Dumnezeasca Scriptură, atât din cea veche cât şi din cea nouă {. ..],
publicată întâia dată la Iaşi, la 1803, fevruarie 8, cu binecuvântarea şi cheltuiala
preafericitului mitropolit al Moldovei
Nistor, Ion I., Handel und Wandel in der Moldau, bis zum Ende des 16 Jahrhunderts,
Cernăuţi, 1912
Ortelius, Hieronymus Augustus, Chrono/ogia oder historische Beschreibung aller
kriegsemporungen und Belagerungen so in Ober und Under Ungern auch
Siebenburgen mit dem TUrken von Ao 1395 bis aufgegenwărtige Zeit, Niimberg, 1665
578
Pacu, Moise N., Dicţionar geografic şi statistic a/judeţului Covurlui, Galaţi, 1892, 168 p.
Panaitescu, Petre P., Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930
Papadopol-Calimah, A., Cercetări filologice despre România, în „Revista Contimporană",
an IV, no. 7, iulie 1875
Papadopol-Calimah, A., Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, Bucureşti, 1877
Papadopol-Calimah, A., Sloboziile în România (O carte domnească inedită din 1662), Iaşi,
1884 [Extras din „Convorbiri Literare'', anul XVII, nr. 12, 1martie1884]
Papiu-Ilarian A., Tesaur de monumente istorice pentru România{. ..}, Bucureşti, 1862-1865
[... ]adunate şi publicate de A. Papiu-Ilarian
Pastia, Scarlat, Adunare completă de aşezăminte şi deslegările date în ramul decanic în curs
de I 2 ani (de la 9 iulie I 844 până la aceeaşi zi a an 1856), precedată de legiuirile
Obşteştei Adunări votate pentru ramul decanic pe anii 1834-1844, Iaşi, 1856
Paul de Alep, The Trave/s of Macarius, patriarch of Antioch: written by his attendant
archedeacon, Paul of Aleppo in arabic ... , tradusă în engleză de E.C. Belfour, 2 voi.,
London, 1829; adaptare românească fragmentară de Emilia Cioran, Bucureşti, 1910
Petrik, Geza şi Szilăgyi, Alex, Bibliographia Hungariae, Budapesta, 1888-1891, I
Pitzepios, Principele, Despre întrebuinţarea sângelui în turtele evreilor, articol în „Revue
d'Orient", 1861
Polek, J., General Spleny 's Beschreibung der Bucowina, Cernăuţi, 1893
Polek, J., Historische Skizze von Czernowitz, extras din „Oesterreichischen Stiidtebuch",
voi. 2, Viena, 1880
Polek, J., Statistik des Judentums in der Bukowina, în „Neue Jiidische Rundschau'',
Cernăuţi, an III, nr. 95
Pravila lui Mateiu Basarab {. ..}, editor Ioan M. Bujoreanu, Bucuresci, 1884
Psantir, I., Corot haiehudim berumenie, Lemberg, 1873
Psantir, I., Divrei haiamim learţot Rumenie, Iaşi, 1871
Raicevich, Stefano Igo, Bemerkungen uber die Moldau und Walachei, traducere din
italiană, Viena, 1781
Recordon, Fram;ois, Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses
habitants, ecrites de I 8 I 5 a I 82 I avec la relation des derniers evenements qui y ont
lieu, Paris, 1821
Reglement organique de la Principaute de Moldavie, New York (f.a.)
Reglementul Organic al Prinţipatului Moldovei, Eşii, 1837
Regnault, Elias, Istorie politică şi socială a Principatelor Dunărene, tradusă de Ioan Fătu,
voi. 1-11, Iaşi, 1856
Rosetti, Radu (Verax), La Roumanie et Ies Juifs, Bucureşti, 1903
Rosetti, Radu, Pământul, Sătenii şi Stăpânii în Moldova, tomul I, De la origini până la
I 834, Bucureşti, 1907
Rosetti, Radu, Scăderea populaţiunii jidoveşti din România, în „Viaţa Românească", 1911
Rostovtzeff, lranians and Greeks in South-Russia, Oxford, 1922
579
Rusu, Ioan, Icoana pământului sau carte de geografie, 3 voi., Blaj, 1842
Samuel de Medina, Response, Lemberg, 1862
Sapira, Israel, Descrierea comunităţii Ploieşti, în ASIIB, 3/1889
Schiirer, Emil, Geschichte des judisches Volkes im Zeitalter Jesu Chrish, Leipzig, 1909
Schwarzfeld, E., Cronică israelităîn România, Al, X, 1887
Schwarzfeld, E., Radu Rosetti contra Verax, în „Egalitatea", XXII, nr. 9 şi IO din 4 şi 11
martie 1911
Schwarzfeld, M., Biografia lui Davicion Bally, în Al, IX, 1886
Schwarzfeld, M., Comunitatea Herţa, în „Fraternitatea'', VI, 1884
Schwarzfeld, M., Dr. Iuliu Barasch, Omul-opera, bucăţi alese, Bucureşti, 1919
Schwarzfeld, M., Ochire asupra istoriei evreilor în România de la început până la mijlocul
acestui veac, în ASIIB, an I, 1887
Schwarzfeld, Wilhelm, Despre lepădarea vechiului port, în ASIIB, III, 1889
Seivert, Johann, Nachrichten von Siebenburgischen Gelehrten und ihren Schriften,
Pressburg, 1785
Silberbusch, David, Menschen und Geschehnisse Oudisch), Viena, f.a. şi f.e.
Simha din Zlozicz, R., Doreş Ţion, 1764, ed. II, Hausdorff, Ierusalim, 1886
Singer, Jakab, Temesvari Rabbik a XVIII es XIX-ik szazadban, Seini, 1928
Sion, Constantin, Arhondologia Moldovei, Iaşi, 1892, 448 p.
Sirkes, Joel R., Response, Frankfurt a. M. 5457 (1697)
Sofer, Moses, Chatham Sofer, Viena, 1862
Stavrinos, Vitejiile lui Mihai Vodă, scris la 1601 şi retipărit la 1742 şi 1785, în Veneţia, în
Tesaur de monumente istorice[. ..}, voi. I
Steinschneider, M., Leteratura antigiudaica in lingua italiana, în „Vessillo Israelitico",
iulie 1881
Steinschneider, M., Polemische und apologetische Literatur in Arabischer Sprache, Lipsea,
1877
Stern, Adolf dr., Din viaţa unui evreu român, Bucureşti, 1915
Stobbe, Die Juden in Deutschland wiihrend des Mittelalters, Brunsvic, 1866
Stoger, M., Darstellung der gesetzlichen Verfassung der galizischen Judenschaft, Lemberg,
1833, voi. I
Sulzer, Franz Joseph, Geschichte des Transalpinischen Daciens, Wien, 1781, 3 voi.
Suţu, Nicolae, Notiţii statistice asupra Moldaviei, traducere cu adăugiri de Teodor
Codrescu, Iaşi, 1852
Şăineanu, L., Israel în Evul Mediu, Al, IX, 1886
Şăineanu, L., Jidovii sau tătarii sau uriaşii, în „Convorbiri Literare", XXI, 1887
Şăineanu, Lazăr, Moisi Mendelsohn. Viaţa şi activitatea sa, studiu biografic, Bucureşti,
1880
580
Şincai,Gheorghe, Hronica românilor, tom I, De la anul 86 până la anul 1439 după
naşcerea
Domnului Hr., Iassi, 1853; tom II, De la anul 1614 până la anul 1739
după naşterea Domnului Hr., laşii, 1854
Thornton, Thomas, Starea actuală a Turciei [. ..} starea geografică civilă şi politică a
Principatelor Moldaviei şi Munteniei[. ..}, traducere din engleză de Dinicu Golescu,
Buda, 1826
Thuani, I.A. [corect, Jaques Auguste de Tou], Historiarum sui temporis, în Tesaur de
monumente istorice [. ..}, voi. I, 1862
Tocilescu, Gr. G., Doamna Stanca, socia lui Mihaiu Viteazul, studiu istoric (1560-1604),
Bucuresci, 1877
Tocilescu, Gr. G., Manual de istoria română, pentru şcolele secundare de ambe sexe, partea
I şi II. Din timpurile cele mai vechi până în 1593, Bucuresci, 1886
Trausch, J.F., Schriftsteller lexikon ode; biographisch-literarische Denk-Blătter der
Siebenbiirger Deutschen, Braşov, 1868-1871, 3 voi., cu un „Erglinzungsband" de dr.
Friedrich Schuler, Sibiu, 1902
Trausch's J.F., Handschriften Katalog bearbeitet und ergănzt von dr. Oskar Netoliczka, 3
voi., Braşov, 1898-1903
Ţamblac, Grigore, Viaţa sfântului Ion Nou, în RIAF, 11/1
Ubicini, Abddonyme Honore, Provinces danubiennes et roumaines, par M.M. Chopin et A.

Ubicini [ ... ],Paris, 1856, 2 voi.
Urechia, V.A., Istoria românilor. Curs făcut la Facultatea de Litere din Bucuresci de d.
profesor V.A. Urechia [... ], voi. I-XIII, Bucuresci, 1891-1901
Urechia, V.A., O statistică a Ţerei Românesci din 1820, Bucuresci, 1887
Urechia, V.A., Sama Visteriei Moldovei din 1818, Bucuresci, 1887
Vaillant, J.A., la Roumanie ou Histoire, langue, litterature, ortographie, statistique des
peuples de la langue d'or, Ardialens et Moldaves, resumes sous le nom de Romans,
Paris, 1844
[Vegezzi-Ruscalla, Giovanale], lettres sur Ies Principautes â M. le cher Vegezzi Ruscalla,
Geneva, 1858
Venelin, I., Vlaho-Bolgarskiia iii Dako-Slavanskiia Gramati, Petersburg, 1840
Wagenseil, Refutarea grozavei minciuni, cum că evreii ar întrebuinţa sânge creştinesc şi
care a costat pe mii dintr-aceşti nevinovaţi bunurile, averea şi viaţa lor, Lipsea, 1705
Walther, Balthasar, Res gestae Mihaelis, în Tesaur de monumente istorice pentru România
{. ..}, voi. I, de Papiu Ilarian, Bucureşti, 1862
Wickenhauser, F.A., Die Deutschen Siedlungen in der Bukovina, t„ Bandchen, Cernăuţi,
1888
Wilkinson, W., Tableau historique, geographique et politique de la Moldavie et de la
Valachie, tradus din limba engleză, Paris, 1821
Xenopol, A.D., Financiele în epoca fanarioţilor, în RIAF, 1/1, 1 octombrie 1882
Xenopol, A.D., istoria românilor din Dacia Traiană, voi. V, Istoria modernă, partea a II-a,
Epoca fanarioţilor, Iaşi, 1892; voi. VI, istoria contimporană. De la restabilirea
581
domnilor pământeni până la îndoita alegere a lui Alexandru Cuza, Iaşi, 1893; voi.
IX: Epoca fanarioţilor până la 1812, Iaşi, 1896; voi. XII, Revoluţia din 1848 şi
Unirea 1848-1859, Iaşi, 1896
Zilot Românul, Înainte de Tudor Vladimirescu. 1800-1821, ultima cronică română din
epoca fanarioţilor, Bucuresci, 1884
Zuckermann, L., Situaţia Comunităţii din Bucureşti în anii 1831-1875 (Bucureşti, 1898)
Zunz, L., Die gottesdienstlichte Vortriige der Juden, historisch entwickelt, Berlin, 1832;
ediţie princeps
Zunz, L., Die Synagogale Poesie des Mittelalters, Berlin, 1855
Lista periodicelor
„Albina Românească" „Gazeta Moldaviei"

„Allgemeine Zeitung des Judentums" „Gazeta Româno-Evreiască"
Analele Academiei Române. Memoriile „Hajoetz"
Secţiei de istorie „Historische Schriften" (IWO), I
Analele Societăţii istorice „Iuliu Barasch" „Israelitul Român"
,,Anuarul pentru Israeliţi" ,,Magazin istoric pentru Dacia"
,,Archiva Istorică" „Monatsschrift fi.ir Geschichte und
„Archiva Românească" wissenschaft des Judentums"
„Archives Israelites" „Monitorul Oficial al Moldovei"
„Buciumul Românu" „Mult es Jelen"
,,Bukarester Deutsche Zeitung" „Pruncul· Român"
,,Buletin", foaie oficială „Revista Contimporană"
,,Buletinul Camerei de Comerţ din Galaţi" „Revista Israelită"
,,Buletinul Comunităţii israelite din „Revista Română"
Galaţi" „Românul"
„Buletinul Lojii «Noua Fraternitate»" „Schriften fi.ir Wirtschaft und Statistik"
„Convorbiri literare" (IWO), I
„Curierul Judiciar" „Stafeta"
„Curierul Românesc" „Telegraful"
„Echo Danubien" „Traian"
„Egalitatea" „Trompeta Carpaţilor"
„Foaie pentru minte, inimă şi literatură" „Vestitorul Românesc"
„Fraternitatea" „Zimbrul"
582
GLOSAR*
ABRAHAM - primul dintre patriarhi

ACHER - renegat
AGADA - vezi Hagada
AGUDAD ISRAEL - organizaţie mondială a evreilor ortodocşi. Avea drept scop
(Uniunea Israeliţilor) consolidarea vieţii religioase, educaţia tineretului în spiritul religiei
mozaice, lupta contra atacurilor împotriva religiei mozaice ş.a.
AŞCHENAZ - termen biblic identificat în Talmud cu Germania. Aria culturală
aşchenază a inclus Anglia, Germania, Elveţia, nordul Italiei, Europa
Centrală şi de Răsărit. Cultura specifică este idişul
AVODA - ritual oficiat de marele preot în Templu de lom Kipur
AVOT - tratat din Mişna. Cuprinde maxime rabinice care îndeamnă la
studierea Tarei, la respectarea prescripţiilor religioase şi la
consultarea înţelepţilor
BETH-DIN - tribunal de drept evreiesc
BIKURHOLIM - vizită la bolnavi. Unul dintre comandamentele importante în
tradiţia iudaică
B'NEI B'RITH (Fiii - denumirea Ordinului Mondial Evreiesc fondat în 1843 la New
legământului) York, cu scopul de a întări solidaritatea între evreii de pretutindeni
BRITMILA - circumcizia băieţilor nou-născuţi; simbolizează legământul dintre
Dumnezeu şi urmaşii lui Abraham
CARAISM - curent al iudaismului. Perioada de înflorire în Palestina, sec. X,
caracterizat prin respingerea Talmudului şi a tradiţiei orale şi prin
ataşamentul faţă de litera scrierilor sacre ale Tarei
CHEDER - şcoală pentru copiii mici, unde se însuşeşte învăţătura religioasă
CHEREM -vezi herem
CHUMETZ (hamet) - dospeală; mâncare dospită; tot ce se coace din grâu, orz, ovăz,
crupe, secară; consumarea ei este interzisă în zilele Paştelui
evreiesc (Pesah)
CHUPA (hupa) - baldachin sub care are loc cununia religioasă la evrei
DAIAN - judecător, membru al Tribunalului Rabinic
EIRUV (eruv) - regulă fixată de înţelepţi pentru a uşura anumite pravile legate de
sâmbătă şi sărbători
ELOHIM - unul dintre numele lui Dumnezeu, cel mai des folosit în Biblie
EXILARHAT - denumire dată conducerii comunităţilor evreieşti în exil
FRANKISM - mişcare de orientare sabatianistă având drept conducător pe
impostorul Iacob Frank ( 1726-1791 ). Se bazează pe o teologie
cabalistă la care se adaugă şi elemente creştine
GAONATUL DIN - titlu acordat şcolilor academice din epoca post-talmudică; au
BABILONIA funcţionat între secolele VII-XI
' În Glosar sunt cuprinşi numai termenii de limbă ebraică şi idiş, precum şi cei cu referire strictă la viaţa evreiască
din Ţările Române.
583
GENEZA - prima carte a Bibliei şi a Pentateuhului (Cartea Creaţiei Lumii)
GENIZA - locul unde se păstrează manuscrisele, cărţile şi obiectele sfinte
ieşite din uz
GHEMILUT - formă de ajutor material şi moral acordat semenului la nevoie
HASADIM
HABAD - este un acronim de Ia hohma (înţelepciune), bina (discernământ),
daat (cunoaştere). Mişcare „filosofică" cu puternice accente
panenteiste, pentru care energia divină este tot ce există
HAGADA - naraţiune. Partea nejuridică a textelor rabinice clasice, cuprinse în
Talmud. Sursa principală: capitolele de istorie, filozofie, etică,
folclor
HALAHA - jurisprudenţă rabinică
HASCALA - termen folosit pentru definirea Iluminismului evreiesc; curent
apărut în Europa Occidentală şi Centrală la sfârşitul secolului al
XVIII-iea; în Ţările Române, în a doua jumătate a sec. al XIX-iea.
Adepţii hascalei militau pentru ieşirea evreilor din ghetoul spiritual,
pentru însuşirea limbilor populaţiei majoritare în ţările unde trăiau,
pentru folosirea limbii ebraice, pentru integrarea evreilor în cultura
europeană
HASIDISM - mişcare populară de renaştere religioasă întemeiată în sec. al
XVIII-iea în Podolia, de Israel ben Eliezer Baal Şem Tov
HEKDEŞ - azil pentru bătrâni; precursorul spitalului
HEREM (cherem) - excomunicare. Pedeapsă dată pentru o gravă abatere de la
comandamentele mozaice
HEVRA KEDOŞA - societate sacră care se ocupă de înmormântări, asigurând
respectarea prescripţiilor religiei mozaice
HOŞANA-RABA - ziua a şaptea de Sucot (sărbătoarea colibelor; se sărbătoreşte
toamna), considerată ziua semnării verdictului în cer pentru fiecare
individ
HOŞEN M!ŞPAT - unul din cele patru volume ale legislaţiei iudaice cuprinse în
Şulhan Aruh. Cuprinde legile civile şi penale
HOVEVE SION - denumire dată primelor societăţi sioniste, înainte de apariţia
(iubitorii Sionului) sionismului politic
IEŞIVA - şcoală talmudică. Centru pedagogic pentru studierea şi
aprofundarea literaturii şi a ştiinţelor iudaice
IOMKIPUR - Ziua Ispăşirii
IŞUV - colectivitate
IUDAISM - se referă Ia evreii care urmează învăţăturile talmudice şi rabinice,
RABANIT adică majoritatea absolută a evreimii
KADIŞ - una din rugite cele mai vechi cunoscute la evrei. Kadişul
orfanului se spune timp de unsprezece luni de la moartea unuia
dintre părinţi
KADOŞ - sfânt, martir
KOL NIDRE (toate - titlul şi totodată primele cuvinte dintr-o rugăciune care prefaţează
jurămintele) slujba din seara de ajun de lom Kipur
MA GHID - predicator
MEGHILA - nume dat în special cărţilor sfinte scrise pe suluri de piele tăbăcită
584
de viţel
sau căprioară. Meghilat Ester = Cartea Esterei, care se
citeştede Purim
MINHAG - practică religioasă sau regula de comportare admisă şi respectată
HAMAKOM (ebr. = de o anumită comunitate evreiască; nu decurge apriori din
obiceiul locului) prescripţia biblică
MI ŞEBERAH - El, care a binecuvântat [pe părinţii noştri]. Primele cuvinte şi titlul
a numeroase rugăciuni
MIŞNA - redactată în jurul sec. al III-iea e.n„ conţine totalitatea
comentariilor în jurul legilor rabinice care au constituit bazele
învăţăturii orale
MITNAGID (pi. - opozant. Termen folosit pentru desemnarea adversarilor
mitnagdim) hasidismului
MIZRAHI - organizaţie sionistă care urmează riguros învăţăturile Tarei.
Revendică înfăptuirea idealurilor sioniste pe baze strict religioase
MORE JUDAICO - formulă de jurământ impusă exclusiv evreilor, însoţită de o
procedură înjositoare la adresa persoanei care este obligată să o
presteze
PENTICOSTA - sărbătoarea săptămânilor
PINCAS - catastif folosit de comunităţi şi de alte organizaţii obşteşti
evreieşti în care se înscriu evenimente importante, statute, numele
membrilor ş.a.
PURIM - cea mai veche sărbătoare la evrei, în amintirea salvării lor de la
pieire în Imperiul persan (sec. VI î.e.n.)
RABANIT - iudaismul rabinic bazat pe prevederile Talmudului
ROIFE - chirurg, bărbier
SABATAISM - mişcare mesianică având în centru învăţătura lui Sabbatai Ţvi
( 1626-1676), falsul Mesia. Activitatea lui s-a desfăşurat în principal
în aria otomană în a doua jumătate a sec. al XVII-iea
SANHEDRIN - din grecescul synedrion (consiliu). Era recunoscut în Israel şi în
diaspora ca instituţia supremă a iudaismului în problemele
religioase şi comunitare
SEFARADIM - evrei de rit spaniol ai căror strămoşi au fost izgoniţi din Spania la
sfârşitul sec. al XV-iea
ŞEHITA - sacrificarea rituală a animalelor permise pentru consum
ŞOFAR - corn de berbec. Este folosit ca instrument de suflat cu ocazia unor
sărbători
ŞULHANARUH - titlul codificării clasice a legii religioase evreieşti
TALMUD - vastă culegere de legi şi legende. Legile sunt redactate şi
comentate de învăţaţi. Este nu numai o carte de bază a iudaismului,
ci şi tezaurul tradiţiei evreieşti; cuprinde numeroase tratate
TALMUDTORA - studiul Torei; denumire dată şcolilor comunităţilor pentru copii
mici, mai ales în Europa de Răsărit
TORA (ebr. = - de la rădăcina IRH (a instrui); desemnează primele cinci cărţi ale
învăţătură, lege) Bibliei, revelate lui Moise; Pentateuhul
ŢADIC (ebr. = - un om credincios, pios şi cu o moralitate neîndoielnică. În
milostiv, drept) hasidism desemnează autoritatea spirituală care mediază între
divinitate şi om, fiind înzestrat cu puteri deosebite
585
ADDENDA
N. IORGA,
membru al Academiei Române
ISTORIA EVREILOR ÎN ŢERILE NOASTRE*
Şedinţa de la 13 septembrie 1913
În ultimele timpuri, în legătură cu o anume campanie politică, a cărei legitimitate

n-avem s-o discutăm aici, s-au tipărit în româneşte şi în franţuzeşte o sumă de scrieri, până
la proporţii de volume cu pretenţii ştiinţifice, în cari se înfăţişează trecutul evreilor în
România. Unele dintre ele, ca teza de doctorat din Paris a d-lui Bernard Stambler, care e şi
diplomat al Şcolii de Ştiinţe Politice (l 'histoire (sic) des lsraelites roumains et le droit
d'intervention, Paris, Jouve, 1913), sunt aşa de superficiale, încât iau numerele de ordine
ale unor documente, 1164, 1292, 1293, 1327, ca probe că în Principate trăiau evrei la anii
1164, 1292, 1293, 1327, înainte de înfiinţarea chiar a ţerii respective.
Adeseori mi se face onoarea de a se cita lucrări de-ale mele - câteodată şi în felul
arătat mai sus. Din motive cari se pot înţelege de cine cunoaşte principiile de cari se
îndreaptă activitatea mea politică, am evitat să tratez ca istoric vieaţa evreilor în ţerile
noastre, unde astăzi, pe temeiuri ca acelea de mai sus, reclamă drepturile autohtoniei,
prezentându-se ca a doua naţiune a patriei 1• Încă de acum trei ani, dădusem la sîarşitul unei
broşuri, Problema evreească la Cameră, o interpelare, însemnarea unui mare număr de
menţiuni documentare ale prezenţei evreilor la Dunăre şi a împrejurărilor speciale în cari se
întâmpină această prezenţă. Cartea n-a atras atenţia, căci unele greşeli grosolane s-ar fi
evitat şi unele falsificări n-ar fi apărut în public. Mă văd, deci, silit să dau, într-o lucrare
anume, istoria evreilor în ţerile noastre - aşa cum a fost într-adevăr.
Ea poate servi şi străinilor, ca să judece problema.
Să mi se dea voie a nu mă opri asupra evreilor „idumeeni" şi „itureeni" din inscripţii

găsite în Dacia după cucerirea lui Traian. Îi cred îndoielnici, aşa cum s-a făcut menţionarea
lor, deşi nu tăgăduesc că în amestecul de latini de limbă care a fost adus în noua provincie,
sau atras de dânsa, de minele de aur şi argint ale acestui Transvaal roman, că între aceşti
uitlanderi au putut fi şi evreii cei mai autentici 2 • Dar contopirea lor cu poporaţia cealaltă era
împiedicată de motive religioase, iar de menţinerea ca naţiune a acelor aventurieri sporadici
nici vorbă nu poate fi. Naţiunea care s-a format la Dunăre nici n-a avut a face decât
'Consideram superflua. prezentarea biografica. a lui N. Iorga în antologia de faţa.. Este î~sa. de subliniat contribu!ia
importanta. a marelui savant român la cunoaşterea istoriei evreilor din România. ln ciuda concepliilor sale
antisemite şi a denigra.rii evreilor din România ca etnie, marele istoric român a publicat un numa.r impresionant de
documente despre istoria evreilor din România, fapt ce se poate constata şi din aparatul critic al unor lucra.ri
cuprinse în antologia de faţa.. (L.B.)
586
subsidiar cu coloniştii orăşeni cari se duceau şi veniau după câştig şi în marginile siguranţei
garantate de un stat victorios; ea vine desigur dintr-un vechi amestec făcut la sate între
ţăranii traci, străvechi locuitori ai pământului, şi tovarăşi de ocupaţie, strecuraţi pe încetul,
alături de cronici, decrete şi inscripţii, din Italia rezervată oraşelor luxoase şi vilelor de
bogătaşi şi hrănită din producţiile lumii întregi aduse pe corăbii.
Tot aşa putem fi siguri că, după lichidarea oraşelor prin încetarea marelui negoţ, strâns
legat de siguranţa publică, între sătenii cari, păstrându-şi numele şi amintirea de romani, de
partea aceastălaltă a Dunării, au format trecerea la generaţii viitoare, ce erau să trăească în
forme politice proprii, evreii târgoveţi legaţi totdeauna de gospodăria banului, nu se puteau
păstra. Nume ca Jidova, Jidovştiţa3 , legendele în legătură cu jidovii consideraţi ca uriaşi, aşa
cum îi considerau tatarii pe genovezi ca întemeietori ai cetăţilor enorme în ruină4 - cf.
Mormântul Uriaşilor pomenit la 17595 - n-au a face cu cazarii din stepa Rusiei, un timp evrei
de religie, dar cari nu s-au numit vreodată evrei, ci mai probabil cu confundarea celui mai
depărtat trecut prin Biblie în numele etnic al jidovilor6 . Venim astfel la veacul al XIV-iea,
când, desvoltându-se din forma voevodală şi cnezială, au luat fiinţă, în condiţii mai favorabile
ale vecinătăţii, întâi principatul Ţerii Româneşti (c. 1300), apoi al Moldovei (c. 1360).
Aceste ţeri n-aveau oraşe create din însăşi desvoltarea naţiunii care le întemeiase şi
le sprijinia. Toate oraşele ce se întâlnesc pe urmă vin dintr-o colonizare. De peste Dunăre,
unde fuseseră, veacuri întregi, acele emporii cari, prin bâlciurile lor, făcuseră posibilă o
vieaţă curat de ţară, în părţile noastre, această colonizare nu veni, ele însele fiind cu totul
decăzute sau absolut ruinate. Rămânea colonizarea orăşenească din regiunile vecine ale
Ardealului şi Galiţiei.
Erau însă poate evrei pe atuncea în Braşov, Sibiu, Bistriţa, cari ne-au trimes, încă
înainte de fundarea Principatelor (Câmpulungul muntean şi Baia Moldovei sunt de la
începutul veacului al XIII-iea), cele dintâi elemente urbane, saşi şi câţiva unguri? Oricine
va cerceta colecţiile de socoteli din Sibiu şi Braşov (Quel/en zur Geschichte der. Stadt
Kronstadt) se va convinge că nu erau. Lucrul se şi înţelege uşor când ne gândim că oraşele
săseşti din Ardeal nu sunt o prelungire a vieţii orăşeneşti din Germania, care de multă
vreme era pătrunsă de iudaism, ci formaţiuni proprii, spontaneu răsărite din vieaţa ţeranilor
mutaţi de la Rin în aceste locuri de hotar ale Ungariei, unde nu erau numai câmpii mănoase,
dar şi pasuri de munte, foarte însemnate pentru negoţul cu Răsăritul.
Altfel e cu centrele galiţiene cari au influenţat alcătuirea celor dintâi oraşe
moldovene (afară de Baia, mai sus pomenită). Ele au fost făcute, cu scopuri pur fiscale, de
noii stăpâni ai ţerii, regii Poloniei, atrăgând, printr-o situaţie privilegiată, pe lângă armeni
din Caffa, mijlocitori fireşti cu Levantul, şi germani, cari aduceau cu dânşii şi o poporaţie
evreească. În socotelile Lembergului, tipărite de d-l Alexandru Czolowski, o şi găsim, încă
din al XIV-iea veac, în rosturi comerciale.
A trecut ea şi la noi? Ne îndoim, şi iată de ce: nici unul din actele noastre din veacul
al XV-iea - şi sunt în număr destul de mare - nu pomeneşte pe vreunul. Şie de înţeles când
ne gândim că la un comerţ începător ajungea unul singur din elementele ce se luptau pentru
câştig în oraşele Galiţiei. Acela au fost armenii, destul de tari pentru a reduce la o infimă
minoritate până şi pe germani, cari apar în Moldova pentru a dispărea îndată cu totul, pe
când ei, armenii, reprezentă, două, trei veacuri, ca străini cu organizaţie specială, forţa
activă în negoţul de transit al ţerii.
Evreii se întâlnesc numai în porturile tatarilor, cum, de alminterea, localităţile din
Anatolia şi Siria aveau, ca şi cele italiene, cartierul lor evreesc, Iudaica Zuecca. Astfel
evreii din Cetatea Albă, vechiul Moncastro genovez, supus acum Hanului, îşi păstrau
587
„locuinţile" lor deosebite, pe lângă aceia cari stăteau în jurul guvernatorului ca medici - în
care calitate atâţia evrei se îmbogăţiră în Orient, până la acela pe care Mengli-Ghirai,
căpetenia separatistă a crâmlenilor, îl trimese ca să aline suferinţile h.ti Ştefan cel Mare
bolnav 7 • Să amintim şi rolul de călăi pe care-l joacă evreii din Târnova, la uciderea tatarului
Ciochi, fiul lui Nogai, care voise să se facă ţar al bulgarilor la sfărşitul veacului al XIII-iea.
Se citează de Hasdeu, şi de aici în literatura recentă a evreilor din România 8, un
fragment din însemnările lui Elias Kapsali, aproape contemporan (scrie în Creta, la 1523),
despre ,,negustorii ce călătoriau cu mărfuri în Valahia" şi pe cari domnul îi opreşte trei zile,
cerându-le apoi o mie de aspri sau arginţi 9 ca preţ de răscumpărare; ca supuşi turci li se făcuse
această jignire, fiind ameninţaţi şi cu scoaterea ochilor. Se pare că e vorba de Ştefan cel Mare,
care n-a fost deloc blând faţă de turci şi de supuşii lor, cari puteau fi bănuiţi ca spioni.
Asemenea evrei turceşti, pe cari-i găsim Ia Lemberg încă din 1467' 0 , se făceau, de
alminterea, negustori de robi, şi astfel se descoperi, de un ambasador al regelui Alexandru,
Bogusz, la unul din ei, în Moldova, o doamnă polonă pe care o cumpărase de la tatari;
Ştefan cel Mare însuşi se ocupă de această afacere şi, deoarece nu se putură răspunde de
către ambasador cei 120 de galbeni ungureşti ceruţi, rămase chezăş Teodor, starostele de
Hotin 11 •
În aceste menţiuni ale evreilor din Balcani şi din Crimeea se mărgineşte tot contactul
cu naţiunea până la 1500. Pe vremea lui Petru Rareş, Reicherstorffer 12 , care pomeneşte în
Moldova pe ruşi (ruteni), poloni, sârbi, armeni, bulgari, tatari şi saşi, n-are nici o menţiune
despre evrei. Actul din 1553, adus în aeeeaşi literatură polemică 13 , al lui Petraşcu cel Bun,
domn muntean, privitor la evreul ucis în satul oltean Vianul subt Mircea Vodă, pentru care
se impune satului, după principiul de drept românesc al responsabilităţii colective, o gloabă
de 40.000 de aspri, pe cari domnul, fiindu-i milă de sărăcia ţăranilor, îi dă din punga sa
soţiei şi mamei evreului - nu priveşte un caz din vremea lui Mircea cel Bătrân, cum s-a
afirmat, ci din a lui Mircea Ciobanul, predecesorul imediat al lui Petraşcu. Şi acest evreu
era un negustor ambulant, şi nu un locuitor al ţerii, ca şi ,jidovul" ucis pe la 1700 în
marginea satului Cuciur, lângă Cernăuţi, care, de frica „gloabelor şi altor cheltuiale", se
risipeşte până la dovedirea vinovaţilor, cari-I „lepădaseră pe acel jidov mort pe taină asupra
târgului Cernăuţi lor" 14 •
În a doua jumătate a veacului al XVI-iea, subt sultanul Selim al II-iea, pătrund, cu
un rol tot mai mare în vieaţa turcească, evreii spanioli şi portughezi, şi falşii convertiţi
creştini, maranii. Din patria lor, ca şi din Ţerile-de-Jos, unde fac întinse afaceri, ei aduc
mari capitaluri şi o deprindere seculară de a le pune în valoare. Astfel, încă de la început, ei
îşi ieau locul la negocierile pentru tronurile româneşti şi pentru alte situaţii înalte, la jocul
de bursă al caftanelor şi cârjelor. Fără să poată înlocui pe greci, a căror situaţie e o
continuare a celei vechi, pe turci, cari se înscriu în ordinul Ienicerilor ca să aibă mai multă
autoritate în speculaţiile lor, ei ajung îndată, în urma acestora, un element însemnat în
acordarea de împrumuturi riscate cu dobânzi mari. Evident că aceasta trebuia să aducă
strânse legături între domnii noştri şi aceşti şefi ai finanţei evreeşti din Constantinopol.
Desigur că un Mircea Ciobanul, dacă nu şi un Petru Rareş, s-a sprijinit pe dânşii, cu
atât mai mult, cu cât se ştie că cel dintâi a venit cu o întreagă ceată de creditori, cari stăteau
la Curtea lui din Bucureşti. Alexandru Lăpuşneanu a plătit concursul lui don Jose Nassi,
vestitul duce de Naxos, care visă să devie rege al Ciprului 15 , şi căruia, în momentul când se
plângea de pagubele făcute insulelor sale de galerele veneţiene, sultanul i-ar fi oferit în
schimb Ţara Românească, după chiar mărturia bailului 16 • Petru Vodă, fiul lui Mircea, a avut
pe lângă sine numai din aceşti împrumutători cari-şi aşteptau plata întreagă sau numai
588
dobânzile: pe unul îl vedem întorcându-se la Nicopol cu care de bani şi cu „vase", pe altul,
din Salonic, furând la mazilie, pentru a se despăgubi, probabil, o parte din averea fostului
domn 17 . Moldoveanul Petru Şchiopul caută bani, pentru el şi fiul Ştefan, ridicat de copil în
scaunul ţerii, la turci şi la greci, dar şi la evrei, ca acel Moise fiul lui Eliezer, care-şi
primeşte plata de la Galaţi, de la gelepi, şi de-a dreptul de la domnie 18 , sau ca David fiul
rabinului Abraham, căruia-i zălogeşte domnul birul curtenilor şi o dijmă a ţerii. Pentru
asemenea datorie fu luat în slujba sa şi un Solomon, care ar putea să fie influentul medic
Solomon Aschenasi, zis Tedeschi 19 • Până şi postelnicul lui Petru, Iuraşco Vartic, are datorii
la un evreu din Constantinopol, „Iacob Jidovul" de Ţarigrad 20 • Însă mai mult de la ieniceri
împrumută acel Aron Vodă, pe care numai necunoscători din Constantinopol l-au putut
împodobi cu o origine ebraică, fără a-şi da seama că acest fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu,
acest ctitor al mânăstirii care lângă Iaşi îi poartă numele, se chemă, ca mulţi alţii, într-o
vreme când, după Biblie, atâţia buni creştini şi adevăraţi români se numiau Moise, Avram,
David, Samoilă 21 ş.a. Când acelaşi Aron şi Mihai Vodă din Ţara-Românească îşi
măcelăriră, ca semn crunt de răscoală, în Iaşi şi Bucureşti creditorii, erau însă şi câţiva
evrei; în ce priveşte pe ai lui Mihai, se şi spune anume.
În acelaşi timp, se constată din opreliştea de la 8 ianuarie 1579 a lui Petru Şchiopul
că, subt acelaşi domn, evreii poloni pătrundeau în Moldova pentru a cumpăra vestitele vite
albe ce se hrăniau din păşunile ţerii şi cari se exportau până la Danzig şi în Anglia 22 . Ei
aduceau şi postavuri leşeşti. Prin aceasta însă stricându-se rostul iarmaroacelor de la Şipinţi,
apoi Lenţeşti şi Hotin, şi păgubindu-se negustorii cei mari ai Moldovei, domnul nu mai
îngădue acest comerţ, deci nici prezenţa evreilor pe pământul său . Dar şi mai departe vin
23
prin Iaşi evreii străini pe cari Botero-i pomeneşte îndată după armeni şi înainte de saşi,
24
unguri şi raguzani pe la 1590. ,,Marele Evreu",ducele de Naxos, îşi oprise lui monopolul
aducerii vinurilor cretane în Moldova, I.OOO de buţi2 5 .
La atâta se reduceau legăturile noastre cu dânşii şi la trecerea vreunui evreu
constantinopolitan, ca Haim Cohen, din 1571, care venia de la Lemberg şi mergea la Chilia
pentru a lua alte mărfuri, întrebuinţând în Moldova cărăuşi poloni 26 • Ori la Lemberg vreun
fecior de pribeag lăsa să cadă ceva de pe fereastră în capul vreunuia din mulţii evrei locali
cari treceau, şi era dat în judecată pentru acesta 27 • De un rol în comerţul interior al unor
evrei indigeni sau măcar aşezaţi de mult în ţară nu poate fi vorba: între marii-vameşi, cari
erau şi marii negustori ai Moldo.vei, găsim cretani, alţi greci, raguzani, levantini, dar
niciodată un evreu 28 . Constantin Corniact, cunoscutul mare-vameş al Lăpuşneanului, are ca
procurator pe evreul Leonin Servo din Canea, dar la Constantinopol nurnai 29 . Aşa e şi în
Ţara Românească. Subt Petru, fiul lui Mircea, se face o încercare a evreilor de a cămătări
prin sate. După plângerea lui Alexandru Vodă, urmaşul aceluia, se ieau măsuri de Poartă, în
octomvrie 1568: sătenii neputând plăti marile dobânzi şi plângându-se domnului, se
recunoaşte de turci că „astfel s-a săvârşit ruina poporaţiei sărace de la ţară" şi se interzice şi
aici prezenţa evreilor, „cari se deosebesc esenţial de ceilalţi locuitori, pentru că sug prin
camătă sângele raialelor şi, unde merg, fac mii de supărări subt cuvânt de bani" .
30
II
Astfel am ajuns la 1600 fără a găsi menţiunea unui element evreesc aşezat în părţile
noastre. Totuşi, dacă e autentică ştirea şederii la Iaşi, pe la 1618, a rabinului, expert în
cabală, Solomon ben Arayo, la care vine să înveţe şi un evreu candiot, Iosif Solomon del
Medigo 31 , existenţa unui mic popas de evrei spanioli, în necontenită prefacere - căci acei
589
cari-I compuneau făceau continuu drumul de la Constantinopol în Polonia, ca del Medigo
însuşi - ar trebui să se admită. Între ei însă şi massele evreeşti de astăzi nu e nici o
legătură.
În adevăr, nici o constatare de evreu în Moldova şi Ţara Românească nu se
întâlneşte până în epoca lui Vasile Lupu, când răsboiul de desrobire economică al cazacilor
poloni aruncă în Moldova pe unii dintre exploatatorii lor evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum
a aflat-o un călător sirian32 din gura unuia din fugari, Iancăl. Ba încă, în istoria răscoalei lui
Gaşpar Vodă Gratiani, la 1620, răscoală care imită pe a lui Aron în ce priveşte jertfirea
creditorilor străini din Iaşi, se spune numai că turcii au fost tăiaţi3 3 .
Când, cu prilejul căsătoriei Ruxandei, fiica lui Vasile Vodă cu Timuş Hmilniţchi,
fiul Hatmanului, cazacii, veniţi în Iaşi, dau cu ochii de duşmanii lor ereditari, ei îi pun pe
fugă: „Oastea căzăcească sta subt vii şi făcu multă pagubă ieşenilor, pentru care evreii se
ascunseră; căci, pe cari-i prindeau, trebuiau să se răscumpere scump de dânşii" 34 . „Pe
evrei", scrie Pavel de Alep, „cazacii îi băgau în turnuri şi-i chinuiau acolo nopţi întregi,
pentru ca să-i facă să spună averile lor; inimile ni se umpleau de amărăciune la plânsul
atâtor femei şi copii"35 • De luptătorii cari fugiră înaintea lui Timuş, în 1653, se zice că s-au
luptat ,jidoveşte" 36 . Totuşi, medicul lui Vasile era un evreu, desigur din Turcia 37 , Cohen,
care-l servi până la moarte.
Sentimentele de repulsie faţă de evrei le împărtăşiau moldovenii, căci urmaşul lui
Vasile, Gheorghe Ştefan, se blăstămă într-o scrisoare aşa: „să nu hiu creştin, să hiujidov, şi
de legea mea să hiu scăpat" 38 . Pe vremea lui găsim pe orândarul din Popricani pe Jijia,
Mosco Jidovul, care a luat de la proprietar, vistierul Iordachi Cantacuzino, şi dreptul de a
„vâna heleşteul'', de a pescui39 •
Lipsesc până şi evreii împrumutători ai domniei, căci acum, mulţumită răscoalei din
1594, mulţămită rezultatelor lungului răsboi germano-turc şi mulţumită grelelor campanii
în Asia ale sultanilor, ţerile noastre au domnii lungi, din cari profită toată lumea, şi Vasile
Lupu poate plăti astfel şi datoriile Bisericii constantinopolitane40 ; ba lipsesc şi evreii
mijlocitori între provinciile turceşti şi Galiţia polonă, căci elementele orientale, turci, greci
ca şi evrei, au dispărut mai cu totul, lăsând această ramură de câştig în mâna părţilor direct
interesate, poloni şi moldoveni, cari strâng averi ca ale lui Balaban, lui Ursachi, a lui Duca
Vodă însuşi şi agenţilor întrebuinţaţi de dânşii. În actul din Ucraina căzăcească, încredinţată
de furci, la 1681, administraţiei lui Duca Vodă, care face înainte de toate un mare negoţ cu
vite şi produse, act datat din Ţicanovca la Nistru41 , se întâlnesc greci, români, ruşi, dar nici
un evreu, în acest mediu care putea fi mai prielnic activităţii acestei naţii.
. În calitate de „ orândari" - româneşte se zicea la cârciumari: vinărsari42 -, arendaşi
la sate, având şi dreptul proprietăţii de a vinde, excluziv, vinul şi holirca şi mai ales aceasta,
o specialitate a lor din Polonia - apar evreii localnici în Moldova. Dar şi în aceea de
cârciumari în oraşe, pe urma armenilor, se ivesc ei, la Iaşi, în I 663, prin porunca de a nu se
băni de păhărniceasca cea mare (păhamicul, ca şi vodă, era la război) şi de „feciorii" ei
„vinul armeanilor sau jidovilor"'13 . Alţii dădeau bani cu dobândă, ca jezuiţilor din Iaşi, la
1679 44 . Peste câţiva ani, vedem evrei - poate străini - pârând pe un ardelean la vomicul din
Câmpulungul Moldovei45 • La celălalt hotar, de către Ţara Românească, în legătură cu vama
şi cu contrabanda, pe acelaşi timp, un orândar, Lazor, al cărui fiu se chiamă Herşul,
cumpără de la moşnenii din Stoieşti, pe pământul cărora se întemeiase de curând, ori, mai
bine, se întinsese târgul Focşanilor, un „loc de dugheni", care trecu apoi la nepoata lui de
fiu, Ana, şi la soţul ei, Avram46 .
590
Trebue să se însemne şi aceea că, afară de Iaşi, poate de Botoşani şi de unităţi
răsleţe, evrei nu mai erau prin oraşele Moldovei: nicăiri nu-i pomeneşte pe la 1650 călătorul
italian Bandini, care notează cu îngrijire toate naţiile, nici cel sirian Paul de Alep. Era
vremea când despre bârlădenii creştini se putea scrie că „se îndeletnicesc cu negoţul mai
mult decât cu orice altă muncă"47 •
Încă şi mai scăzută e situaţia evreilor dincolo de Milcov. Nu-i găsim aicea nici ca
orândari, nici ca vânzători de vin, nici ca împrumutători de bani. Un călător dinaintea
vremii lui Matei Basarab, care vede, subt Leon Vodă, piaţa din Bucureşti, recunoaşte ca
negustori de lucruri scumpe pe italieni, pe greci, pe români, pe turci şi pe armeni 48 , dar pe
evrei nu. Subt Brâncoveanu se privesc toţi evreii ca străini: „măcar să fie turcu, ver ovreaiu,
au arbănaş, au oameni de ţară", sau: „ori fie turcu, au ovreaiu, au armean, au arbănaş, au
grec, au sârbu, au ungurean", în al treilea loc din aceeaşi condică de porunci: „au ovreai, au
moldovean, au ungurean'.4 9 ; apoi, în altele: „veri neguţitori creştini, ver turci, ver armeani,
ver papistaşi, ver neamţi, ver ovreai'', „au turcu, au armean, au jidov, au ţăran" 50 . Stăteau
numai la Bucureşti şi la Focşani, cum se vede din condica de cheltuieli tipărită de Aricescu,
şi răspundeau un bir fix, de străini, ca şi al armenilor, cari în acest principat nu erau aşezaţi,
ci veniau din Turcia şi se întorceau acolo. Evreica din Bucureşti, care acorda împrumuturi
pe la 1700, rămăsese cândva acolo pentru camătă 51 . În sfărşit, pe lângă Brâncoveanu, ca şi
pe lângă Vasile Lupu, nu lipsia medicul evreu, Avram Jidovul 52 . Se clădise o sinagogă
într-un colt din Bucureşti, dar ea fu distrusă din porunca lui Ştefan Vodă Cantacuzino,
urmaşul lui Brâncoveanu53 . Ceea ce nu împiedecă pe Nicolae Mavrocordat de a ţinea ca
medic pe evreul „maran" Fonseca, întrebuinţat, ca şi Cohen al lui Vasile Lupu, şi în
negociaţii la Constantinopol • Evrei din Silistra veniau la Slănic să-şi iea sarea . La 1737
54 55
apare cel dintâiu evreu din Ploieşti •

56
O sinagogă, cu un rabin permanent - o inscripţie de mormânt din 1678 ar pomeni pe

Arie fiul lui Samuil57 - se află desigur şi în Iaşi, unde Neculce pomeneşte, la 1711,
„mormintele jidovilor", cimitirul evreesc, în marginea oraşului, deşi la Cantemir evreii vin
tocmai la urma locuitorilor străini ai ţerii, înaintea ţiganilor numai 58 • Era, după mărturia
aceluiaşi o „şcoală" de lemn, clădirea în piatră a sinagogilor fiind oprită după datină, şi
aparţinea micului grup de birnici, de „subditi" supuşi ai domniei, cari plătiau însă un
impozit mai greu decât cel obişnuit (gravius ordinario), pe când armenii, şi ei „sudbiti",
răspundeau aceeaşi sumă ca moldovenii. Autorul domnesc al Descrierii Moldovei spune
lămurit că evreii nu erau deloc meşteri, ci negustori, de o anume categorie, pe care vom
cunoaşte-o odată, şi cârciumari •
59
În adevăr, oraşele noastre erau pe atunci pline de breslele, bine organizate, ale
meşterilor creştini, strânşi în jurul bisericilor de hram (astfel Sf. Paraschiva din Păcurarii
Iaşiului era a croitorilor, Sf. Andrei a precupeţilor, Sf. Ilie din Botoşani a blănarilor,
Precista din Galaţi a bogasierilor şi abagiilor, Sf. Vineri din Iaşi a pitarilor etc.). Creditul îl
aveau în mână mai mult tur(fi, cari străbăteau şi prin sate60 şi „cumpărau" şi moşii pentru
a-şi face câşle de vite 61 , uneori şi chiproviceni, bulgari, vreo sută de familii în Ţara
Românească 62 • Turcii aveau, ca la Dorohoi, şi dugheni şi ţineau cafenele63 • Arendarea
moşiilor nu se practică încă, şi, când ea începe, după 1750-70, acei cari se împărtăşesc de
acest câştig sunt greci, armeni din Galiţia ş.a. 64 . Până la 1750, puţine cazuri de „vânzare cu
anul" la evrei: în 1710, când Berheştii (Cernăuţi) sunt trecuţi de un anume Cerbul lui Ioan
Paladi, în 1741 65 , în 1744, când orânda Rărencii e vândută unui evreu din sat de mănăstirea
Slatina. În acelaşi an, marele logofăt dă evreilor luţco Leiba, Israel pescuitul la
591
Calafendeşti. Prin sate evreii nu apar ca orândari nici cât în veacul al XVIII-iea; odată
66
găsim pe unul care, pe la 1700, cumpără miere de la boierii Moldovei •
Se spune că întemeietorul unei secte evreieşti mai apropiate de creştinism, Iacob
Iosif Frank, care predică în Polonia şi muri la Offenbach, s-ar fi născut la 1728 în ţerile
noastre 67 . Nici un izvor intern nu ştie de el sau de legea lui cea nouă. De pe atunci încă, o
mare parte din evreii Moldovei nu era turci, „frânci" de limba spaniolă, ci polonezi, a căror
invazie, datorită şi deselor turburări de peste Nistru, se făcea tot mai puternică. Supuşi,
„precum le iaste obiceiul lor de vac", unei plăţi speciale pentru comunitate, „corupea" (pol.
krupka), ei erau încasaţi - şi măcelarii sau „meserciii" şi ceilalţi - de haham şi de un agent
special, cum vedem că se face „la otacile de la iarmaroc", după porunca domniei, în 1727 68 .
Din Polonia era desigur acel „Cerbu Jidovul, feciorul ceauşului'', care, la 1736-7, făcea
vutcă pentru domnie •
69
Din Raşcov, târg în mare parte locuit de români, pe malul polon al Nistrului, ei se
strecoară mai ales în centrele basarabene vecine, pentru a-şi exercita profesiunea obişnuită:
vânzători de horilcă70 • Îi găsim în această calitate - certându-se pentru câştig şi datorii cu
fraţii lor rămaşi acasă - în ţinutul Sorocei 71 , deşi oraşul însuşi era locuit „mai ales de
moldoveni, între cari se află puţini greci, evrei şi turci" 72 • În părţile Lăpuşnei în acest timp,
o evreică se judecă la tatari cu un coreligionar73 • Cei de la Căuşani, supuşi Hanului, aduc şi
acestor musulmani băutura neprevăzută de Coran 74 : Sunt învinuiţi şi de tovărăşie cu hoţii de
la hotar75 .
Încă de prin anii 1740 ei se împărtăşesc şi din negoţul de vite, după armeni şi turci76 •
Îi vedem cumpărând junci la bâlciurile din Suceava şi Siret7 7 . Niciodată însă această
importantă ramură de negoţ nu ajunse în mâinile lor.
Dintre aceşti evrei pribegi, unii se furişează până departe: Marcu din Bârlad, care se
leagă tovarăş cu omonimul din Iaşi şi cu Herş din Focşanii munteni pentru a duce horilcă
peste Milcov, face parte măcar din această stricătoare societate a horicarlior 78 , care-şi
aveau la Bârlad şi strada, „dughenile jidoveşti'', pomenite în 1767 79 • Marfa celor ce se
aşezau prin târguri se alcătuia din cele ce le trebuiau ţăranilor: tutun, bumbac tors, fier,
orez, frânghii, dohot, aramă, ciubobe, oale, sare 80 • Câştigul de la vaduri îi făcu să le
cumpere de la boieri şi răzeşi 81 • Îi găsim la Soroca, Orbei, Mohilău, Chişinău, Lăpuşna,
82
Vijniţa . Negustori români, ca Manoli din Botoşani, fac învoeală cu evrei din Sniatyn .
83
Tot aşa aflăm şi pe Cerbul din Roman, care duce vin la Movilău fără a plăti cărăuşilor
84
pentru daune 85 şi Herşcu din Botoşani, unit cu Bercu din Movilău 86 • Din raiaua Hotinului,
Avram şi Burăh trec la Bacău, unde-şi fac case pe loc domnesc 87 • Căruţele lor încep să
străbată ţara, uneori scutite de olac şi podvezi: negustorii cumpără grâu de la boieri, ei
împrumută cu bani pe săteni, şi, după sistemul din veacul al XVI-iea, la munteni, îi
prăpădesc cu dobânzile 88 . Pe drum pier adesea de cazaci, de hoţi, ca în pădurile Dracşanilor
şi Herţei • Cu sau fără voia boierului, răspunzându-i sau ba venitul, ei se aşează ici-colo şi
89
prin sate, plătind birul cu ţăranii; unul face şi un puţ lângă cârciuma lui 90 • În munte ei îşi
aşează (un caz la 1765, al lui Isac Sora) căşării pentru fabricarea caşcavalului, dând în
schimb pentru „brânză de oi şi de vaci", nu numai bani, dar şi zahăr şi „colane de fir" 9 \
precum se face şi la munteni, unde evrei din Silistra, de multe ori cu bani româneşti, ai
vreunui tovarăş boierinaş care-i „colăcise'', lucrau astfel caşcavale în munţii Buzăului până
la 180092 • Mai târziu, ei sunt întrebuinţaţi şi ca spioni în Polonia93 . În legătură cu hahamii
din Cracovia şi Dubăsari, ar fi fost cei din satul Oniţcani, pe cari sătenii îi pârâră că au
săvârşit ( 1726) în dauna unui copil omorul ritual - vestită afacere, care fu întrebuinţată de
unii boieri şi de domn pentru stoarceri de bani şi aduse intervenţia Porţii, solicitată de evreii
592
moldoveni 94 , cari pretindeau, fără dreptate, că li s-au stricat sinagogele şi li s-au ars
95
cărţile •
Aceia dintre dânşii cari nu aduc cu ei experienţa comerţului de spirtoase, a
precupeţiei şi cametei, sunt prea puţini: astfel Avram, neguţitor striin, din Ţara Leşască, de
marfh scumpă, care e bine primit de domnie, „poftind domnie me a veni şi alţi orcâţi de
mulţi neguţitori ca aceşti, să să afle la ţara aceasta de acest fel de oameni"96 • Astfel David
Argintarul, pe care tot aşa îl pofteşte cârmuirea, „poftind domnie me a veni şi a să afla la
oraşul acesta orcâţi de mulţi oamini meşteri cu bun meşteşug" 97 - deşi chiar tipsierii,
fabricanţi de tipsii, ţin acasă de vânzare şi câte „un poloboc, două de băutură" 98 • Aşa poate
şi „ţămbelarul", muzicantul cu ţimbală, la Iaşi, tot în 1741 99 .
Deosebite de aceşti noi veniţi erau cele câteva familii de evrei aşezate în Iaşi şi
Botoşani, dintre care unii se botezară, ca Solomon Botez, care fu şătrar şi vomic de
Câmpulung 100, ca Ion şi Nicolae Botezatul din 1735-6, ca Smaranda care iea pe paicul Stati
Grecul 101 • Ieşenii făceau şi ei cărciurnărit, închiriind pivniţe şi hrube, ca acela care-şi
vindea, la 1741, vinul pe Podul Hagioaii, „unde să vinde peştele cel proaspăt" 102 . Găsim
doar o dată un cuiumgiu şi un proprietar de velniţă de rachiu 103 • Nu lipseşte câte un
negustor de miere 104 • Plătiau şi ei corupea, „pentru folosul şi ajutorul şi chiverniseala
breslii, a tuturor, pe obiceaiul lor", după ,,zapis" 105 , şi ea se ridică de baş-staroste, de
starostele al doilea - se ceru, la octomvrie 17 41, să se revie la datina unui singur staroste -
de „căpitani", de haham 106 şi de „peveţul şi credinciosul bresÎii jidovişti", ca şi de „bătrănii
jidovilor". Aveau situaţia unei bresle, după datina turcească introdusă de fanarioţi, şi
staroştii erau puşi „pă obiceaiul cel vechi, pentru slujba Mării Sale lui Vodă şi a ţărăi",
pentru legăturile fiscale cu cârmuirea. Alături de nume vechi ebraice, găsim şi altele pe
româneşte: Cerbul, Novac, Craful (Croitorul). Comunitatea se împrospăta necontenit şi ea
cu pribegi, căci în plângerea menţionată găsim un evreu de la Hotin şi altul de la Soroca 107 ;
între inscripţiile mormântale e a unui învăţat venit din Poloţc 108 • O întindere a ei era
îngreuiată şi de măsurile pe cari, încă de la 1731, le luase domnia în folosul „neguţătorilor
celor de loc", contra „neguţitorilor streini, cari vin aice dintr-alte părţi de loc cu marfă de
tot feliul" 109 • Aşezământul din 1741 al lui Constantin Vodă Mavrocordat hotărî în acelaşi
timp ca de acum înainte „copii slugi au fete slujnice de vrâstă pănă la 30 ani la jidovi să nu
se mai afle slujind" 110 • Se opria, în acelaşi interes al moralităţii, şi vânzarea băuturilor „de
femei cârciumăriţe, precum moldovence, aşa şi jidoavce", „de vreme că s-au cunoscut că
pricinuesc multe lucruri fără de cale, fiind într-adins femei şi fete tinere" 111 • Breslele locale
nu puteau vinde produsele evreilor, cum nici pe ale armenilor 112 • Noii veniţi erau adesea
„oameni gâlcevitori între mahalagii", cum se plâng preoţii de la Sf. Nicolae, cari cer să se
înlăture pentru aceasta Mindilă (Mendel), chiriaşul lor 113 . Nici între dânşii nu era o
solidaritate adevărată: nebunind, la 1776, Zalmăn Caşcaval din Iaşi, ai lui cer îndată a i se
vinde casa din Muntenimea-de-Mijloc, pentru a-şi răstoarce banii daţi pentru despăgubirea
celor răniţi de el 114 •
Comunitatea cealaltă, şi ea hrănită cu câte un evreu din „Ţara Leşască care s-au
aşăzat în Botoşeni" 115 , se pomeneşte în 1723 întâiaşi dată, ea fiind alcătuită din prea puţini
membri, aşa încât se întâmplă că vreun act domnesc, ca acel din 1757, nici nu pomeneşte pe
evrei între ceilalţi locuitori ai oraşului 116 • Ei erau în rândul întâi orândari, luând case şi de la
117
călugării Mânăstirii-Doamnei • Având casele lor, plătesc, fac „mâzdă" pentru a se muta
Târgul-Făinii în sus, unde le venia lor la socoteală, ceea ce aduce intervenţii ale domniei 118 •
Documentele contemporane îi arată plini de toate păcatele: trec cai de furat tovarăşilor din
Iaşi, „iese mufluzi", cumpără mărturii, fac „iscălituri viclene" şi, „ca să poată jura la şcoală
593
înaintea hahamului", „ieau condeiul cu cerneală şi-l poartă peste acea iscălitură'', îşi siluesc
fetele etc. 119 • Guvernului i se plângeau de cislaşii lor şi pretextau că sunt oameni săraci 120 .
Afară de aceasta, câte un evreu apare la Suceava, ca orândar pe locul Mitropoliei, şi
alţii ca mici negustori , la Ocna , la Hârlău 123 , la Siret , la Galaţi 125 şi, cum am spus, la
121 122 124
Bârlad, apoi la Roman, unde la 1741 nu se ştia decât de „moldoveni şi armeni" 126, la Târgu-
Frumos, unde în 1755 se pomenesc „două crâcime şi orândă jidovească, ce sânt acolo în
târg" 127 • Să adaugem pe evreii turceşti din Chilia şi Cetatea Albă 128 • La Neamţ, câţiva evrei
se aşezară unul lângă altul pe pământurile mânăstirii între 1764 şi 1766 129 • Erau să aibă
locul de casă cu drept de moştenire - „iar eu să nu vândzu casa nimănui, numai eu să trăiesc
într-însa şi după mine copiii mei" - plătind pe an două ocă de ceară sau zece orţi
egumentului.
III
O mare schimbare năprasnică veni din anexarea de către Austria a părţilor
Moldovei-de-Sus, aşa-numita Bucovină. În acele ţinuturi ale Cemăuţului şi Câmpulungului,
la care se adăuseseră părţi din ale Hotinului şi Sucevei, nu erau înaintea aşezării stăpânirii
împărăteşti decât 206 familii, cu 986 capete, iar în timpul răsboiului ruso-turc din 17 69-74
numărul crescu până la 298 familii, cu 1346 capete. Statistica, făcută după 1775, găseşte
doar 526 de evrei; în Siret erau de tot puţini, „câţiva", spun actele oficiale. La 1775 însă,
ajunseseră a fi, prin scurgerea din Galiţia, 780-800 de familii. Cel dintâi guvernator al ţerii,
generalul Enzenberg, constată că ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumăritul, cu vin,
holercă şi bere, având şi velniţe, apoi şi cu arendarea de moşii, ca acel Moşco care,
împotriva altui evreu, ţinu, venind din Hotin, la 1774, Cruglicul, din raia 130 ; de adevăraţi
negustori, de meseriaşi, nu se vorbeşte nimic, ci numai că, „înmulţindu-se mai tare ca
ţiganii", „au acaparat, tot negoţul şi meşteşugul, mai ales în Suceava, Siret şi Cernăuţi",
unde totuşi Boscovich, pe la 1770, deşi aminteşte de mulţi evrei (molti Ebrei), recunoaşte
„că cea mai mare parte din locuitori sunt creştini ortodocşi". De altfel, numărul total al
meşteşugarilor la 1783 încă era numai de 103. Sunt, spune generalul, „neamul cel mai de-a
dreptul stricat, dedat trăndăviei; se hrăneşte, fără a fi prea mult supărat, din sudoarea
creştinilor muncitori". O comisiune, care funcţiona în 1781, arată că „aici în ţară evreii
obişnuesc a cumpăra ţăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare şi mielul în pântecele
mamei, pe un preţ mic, şi prin această camătă a suge cu totul pe locuitori şi a-i aduce la
sărăcie, aşa încât, ţăranii împovăraţi, astfel, de datorii şi pentru viitor, nu află alt mijloc de
mântuire decât să fugă din .ţară; cu acest chip evreii dau aici prilej la emigraţie şi sunt deci
primejdioşi poporaţiei şi agriculturii. Evreii de aici se hrănesc mai mult cu cârciumele şi
dau prilej poporului să bea şi să se strice; prin expulzarea lor ar fi hrana mai ieftină, beţiile
s-ar mai opri, înşelătoria în negoţul cu mărfurile ar înceta, preţul arenzilor ar scădea şi
satele s-ar păstra" 131 • Săracii, „vagabonzi, cerşitori" (Mussigganger, Betteljuden), pe cari
Enzenberg îi expulzează de fapt, 365 de familii, aveau de strâns de la ţărani 6.000 de florini
datorie de băutură, şi el adaugă: „îşi poate cineva închipui cât au de cerut evreii cei bogaţi,
cari au rămas, numai pe grâne, de la ţărani". „Până acum n-am văzut evrei la plug, nici pe
unul îndeplinind munca ţărănească, dar am văzut creştini arând pentru evrei, şi anume pe
câmpiile cele mai roditoare, pe cari evreul orândar le ţine pentru el şi bietului ţăran îi dă
desigur cele mai rele. Totuşi stăteau „mai mult în colibe ticăloase" şi nu adăugeau nimic,
deşi se lăudau a fi „oameni cinstiţi, oameni ireproşabili, în parte aşezaţi'', „hahami, belferi,
cântăreţi şi scriitori ai celor Zece Porunci", nici la cultura ţerii, cum nu adăogeau nimic la
594
bogăţia ei • Consiliul de Răsboi, la care se îndreptară, deşi pentru cei păstraţi se dăduse
132
prielnica patentă imperială din 13 mai 1781 133 , recunoaşte specularea rafinată a poporaţiei,
acapararea negoţului cu camătă nemăsurată, stricarea prin holercă a sănătăţii şi moravurilor
naţiei, şi împăratul, luminatul Iosif al Ii-lea, umanitarul, răspingea, la 7 octomvre 1782, pe
deputaţii comunităţii ai Ober-Kahalului, trimeşi la Viena, „pentru a se înlătura orice
reprezentaţii cari ţintesc la egoism şi la apăsarea locuitorilor": nach ihrer Bestimmung zu
instradiren 134 . Din Cernăuţi, după o inspecţie personală, acelaşi suveran, destul de larg în ce
priveşte deosebirile confesionale, scrie la 19 iunie 1783: „Să se urmeze cu evreii acelaşi
sistem" (de constrângere la agricultură; ei obiectau că „sărbătorile lor cad pe vremea celor
mai însemnate munci ale câmpului) 135 ; „ori se fac negustori şi meşteşugari cinstiţi, ori se
consacră plugăriei, ori trebue scoşi din ţară" 136 • Cârciumele fuseseră oprite de Enzeberg
însuşi; se hotârî acum ca arenda să fie mărginită la 20 de ani şi dreptul de proprietate să se
recunoască numai evreilor botezaţi 137 •
Ne putem închipui care a fost efectul imediat al acestor măsuri. Expulzaţii, în parte
supuşi turci şi ruşi 138 , nu erau primiţi, fireşte, în alte provincii ale monarhiei. Veniţi din
Galiţia şi Polonia, ei erau trimeşi în Moldova. Aici găsiau un tratament pe care
guvernatorul Bucovinei îl califică aşa: „în nici o ţară evreul nu se bucură de atâtea privilegii
şi drepturi şi nu plăteşte mai puţin" 139 • Cinci galbeni de familie, „o căpăţână de zahăr sau
două oca de cafea" la nuntă înlocuiau şi capitaţia şi patenta 140 • Vedem pe Divanul acestei
ţeri, apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi, apărându-se cu desperare împotriva lor.
,,Divanul moldovenesc" (-1774), scrie Enzenberg, „a luat evreilor toate arenzile şi
cârciumele" 141 • Grigore Alexandru Ghica, de două ori, Moruzi adăugiră pentru aceia cari s-
ar mai apuca de această speculă a. viciului şi luxului absenteist pedeapsa „cu ştreangul" 142 •
Ceilalţi fură puşi la dări nouă, 1O lei de ogeag, fumăritul, pe lângă cei 60 de lei daţi anual
pentru toţi marelui cămăraş 143 , care-i judeca precum şi pe armeni şi pe „negustorii
străini" • Cum i se oferiseră lui Enzenberg, de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an
144
pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încercă şi cumpărarea domnului, dar acesta
răspinse banii „mai bine decât să expuie ţara pieirii totale" 145 • Răspunzând tocmai lui
Enzenberg la 1782, guvernul moldovenesc arăta că „Armenii şi jidovii n-au avut după
dreptate a cumpăra moşii la ţară de veci, nici au; iar casă, dugheni la târguri au putut şi pot
cumpăra - însă armenii numai, pot cumpăra şi vii" 146 • Urmând hotărârilor luate de înaintaşii
săi, Alexandru Constantin Mavrocordat, după ce întreabă din nou Divanul, care-i
semnalează abuzul ce fac evreii prin sate cu datoriile pentru băuturi, hotărăşte, în interesul
păcii şi dreptăţii, ca evreii să nu mai poată fi cârciumari, ba chiar să nu mai poată sta în
sate, unde fac înşelătorii şi jafuri 147 •
Menţiunile evreilor din laşi sunt pe la această dată mai rare, deşi se vede cum ei se
aşează tot mai mult pe locurile de dughiană ale bisericilor şi pe ale bisericii catolice, plătind
chiriile înainte, la iunie şi la decemvrie 148, ba chiar şi pe locurile Mitropoliei, care e de la o
bucată de vreme cu totul blocată de evrei. Cei mai bogaţi ajung încă de pe la 1785 să
împrumute şi Cămara domnească 149 ; se spune anume că aceşti Lupu şi Avram sunt evrei
poloni. Ca şi înainte, meşterii de folos sunt preţuiţi, ca acel „Dănilă Jidovul'', argintar, care
lucrează, în 1786, probabil policandrele chioşcului domnesc de la Copou 150 ; dar astfel 'de
cazuri sunt extrem de rare. Spionii agenţilor străini se recrutează dintre evrei, şi în litere
evreeşti sosesc şi informaţiile serviciului de spionaj al domnului Moldovei la Viena 1S1.
Vedem chiar pe câte un evreu, ca la 1811, făcând tovărăşie cu români pentru negoţul de
pescărie • Dar cei din Botoşani se înmulţesc foarte răpede, ca şi cei din târguşoarele
152
vecine - pe vremea lui Boscovich, Dorohoiul era numai un sat - hrănite fiind toate aceste
595
colonii prin astfel de expulsaţi bucovineni ca şi prin fugarii înaintea turburărilor pe cari le
provoacă în Polonia confederaţiile de partid. Să adăugăm că trimeterea în Moldova a
galiţienilor poposiţi pentru scurt timp în Bucovina ajunse o măsură de uşurare pentru
guvernul imperial, puţin bucuros de asemenea oaspeţi.
La 1779 găsim pe „dascălul" din Botoşani, Avram sin Iosăp, cu case în Târgul-Nou,
unde apare atunci un evreu galiţian, cu numele german, cel dintâi pe care-l oferă
documentele cunoscute până acum: Wigder; un Marcul sin Şămon, un Nusim zet (ginere)
Şimon şi alţi evrei iscălesc ca martori 153 . La 1780, aflăm apoi pe unul din vechii membri ai
comunităţii, căruia scriitorul moldovean îi zice Drăgan Jidovul 154 . Pe atunci staroste e
Cerbul şi Iosif „vechiul haham" 155 • Mai târziu, evreii apar pe Uliţa Veche, spre Sf.
Gheorghe 156 .
În apropiatul Hârlău, se menţionează fabrica de sticlă a unui evreu 157 . La Folticeni
hrisovul de întemeiere face loc şi imigraţiei jidoveşti, şi chiar boieri, ca Ienachi
Cantacuzino, când vor să-şi cumpere locuri, întrebuinţează mijlocitori evrei 158 . Actul de
fundaţie al acestui târg, zis întâi Şoldăneştii, pe locul lui Ioniţă Başotă (1780), prevede că
evreii îşi vor păstra ereditar locurile, că au voie a-şi face velniţe fără bezmen pentru
proprietar, că ei pot „să ţie o casă pentru închinăciuniea lor de o parte, iar nu între creştini,
care să fie asemenea ca şi a celorlalte case, iar riu într-alt chip"; „monnânturile" lor vor fi Ia
un loc afară, ales de ispravnici, lung de 6 stânjeni şi lat de 8 159 . Dar ei nu se mulţumiră cu
atâta: în curând răsăriră trei havre de piatră, dărâmând case vechi româneşti, şi evreii se
amestecă şi la turburări 160 • „Jidovii târgoveţi", se mai spune, „la adunările de iarmaroace,
îndărătnicesc pe neguţătorii şi locuitorii străini ca să nu dea nimic pentru vitele ce pasc, nici
pentru trăsuri, nici pentru dugheni, ce dau cu chirie la zile de târg în Moldova" 161 •
Principele de Ligne află pretutindeni „colibele" „evreilor" 162 , şi secretarul lui Alexandru
Mavrocordat, care-i scoase din sate, contele de Hauterive, descriind „figura lor
extraordinară", îi declară oameni fără cinste şi meşteri proşti de tâmplărie, croitorie şi
. 163
ceasornice
IV
Cu aceasta am ajuns la altă fază din istoria evreilor la noi. Orândarii din veacul al
XVII-iea, micii negustori acaparanţi din al XVIII-iea, cuprinşi în bresle de supuşi, de ciienţi
ai Cămării domneşti, proprietate rentabilă a principilor, ajung a fi acum meşteşugari liberi,
fără vreo asociaţie forţată de corporaţie, cari, pe o vreme când se schimbă casa, mobila,
haina, încălţămintea, acoperirea capului, concurează învierşunat pe meşterii noştri, pe cari
breasla începea să-i încurce, şi ajung a-i înlocui aproape cu totul.
Încă din 1786, ordonanţa imperială din 20 martie, care cerea ca evreii să poată
dovedi un capital, în bani sau imobile, de măcar 250 de florini, tăcu să năvălească asupra
Moldovei încă un stol de evrei săraci 164 • Răsboiul din 1789-91, în cursul căruia austriac ii
ţinură ocupată ani de zile Moldova de Vest, până din jos de Roman, şi mai târziu toată Ţara
Românească 165 şi Oltenia, ajută mult la acest nou şi puternic aflux de galiţieni. Şase din
aceşti negustori fură ucişi în Muntenia de arnăuţi, la 1790 .
166
Îndată după încheierea păcii din Şiştov, aceşti imigranţi, „evrei mizerabili", spune
chiar Internunţiul, „pe cari austriecii nu voiau odată să-i mai ţie în Bucovina" 167 , străini
căsătoriţi cu evreice din Moldova şi supuşi sarcinilor ţerii, se găndesc a se pune subt
protecţia agenţiei, ca să capete sprijin în desele lor conflicte cu localnicii, provocate, spune
însuşi reprezentantul austriac, nu numai de antipatia religioasă a locuitorilor invadaţi, ci şi
596
„de caracterul gâlcevitor al evreilor, împărtăşirii lor simpatetice (sic), adesea exagerate, la
tot ce priveşte pe un evreu, necinstei, adesea dovedite, a evreilor faţă de creştini" 168 .
N-aveau paşapoarte în regulă, cei mai mulţi, dar înfăţişau certificate de provenienţă de la
fraţii din Sniatyn, Horodenka şi Stanislau 169 . Dacă nu fură primiţi toţi în această situaţia
asigurată de sudiţi, „Untertane", de unde li vine şi porecla de târtani, unul în fiecare familie
nu lipsia, şi câteodată se boteza vreo soră, pentru ca să fie legături în toate părţile. Numele
se schimba la luarea sudiţiei (fratele lui Avram Moise se chemă Iosif Lisse), pentru a se
pierde mai uşor urma în caz de judecată. Pe cei odată înscrişi în liste, pe „evreii germani",
care-şi aveau starostele şi hahamul lor anume, Agenţia-i apăra, bineînţeles, când vreun
170
ispravnic sau alt agent al domniei se atingea de averea sau de persoana lor •
Se adauseră în curând evreii ruşi, evreii prusieni şi chiar, ca la Botoşani, evreii
francezi 171 .
La 1796, domnia trebui să iea măsuri. Ea despărţi pe evreii săi, dându-le hrisovul
după care se numiră hrisovuliţi şi cerându-le în schimb pentru autonomia lor fiscală plata a
16 pungi (8.000 de lei) pe an, pe lângă 8.000 ai „angariilor", cotul de postav al cămăraşului
şi venitul de la cârciume al agăi. O creştere de bir, „cu ceia ce se va căde", se impuse însă în
iulie 1804, şi domnul, Alexandru Moruzi, o hotărî: divanul legitimează măsura prin aceea
că jidovii cu hrisoave atrag zilnic pe alţii, cari „să adună mulţime din toate părţile", şi „s-au
umplut toate târgurile" „cari nimica alta nu folosesc, decât numai că pricinuesc în mare
scumpete zahareaua", cei săraci căzând chiar povară celorlalţi 172 • În acelaşi timp se luau
măsuri pentru oprirea imigraţiei, înştiinţându-se şi guvernul austriac 173 . Sudiţii găsiră
condiţiile celorlalţi bune şi se învoiră a face parte din tovărăşie, aducând laolaltă cu ceilalţi
daruri cămăraşului şi agăi, precum făceau în Muntenia numai raialele 174 . Deoarece însă
această sumă se scotea, după vechea datină, de pe taxa prelevată asupra cărnii cuşer,
„pământenii" şi „sudiţii" se luară la ceartă, trimeţându-şi anatemele rabinilor respectivi şi
încercând cei dintâi a închide căsăpia celorlalţi 175 • Birul „hrisovuliţilor" se plătia în patru
rate: la 1806, fiecare era de 11.363-16.933 de lei 176 . Mai târziu el scăzu însă la 5.000
(1813-4), pentru a se ridica peste puţin la 9.150 177 .
Pe aceşti vechi evrei îi mai întâlnim în mica lor prăvălie cu de toate cele, ori după
taraba cârciumei lor de la oraş. Avem actul prin care se numeşte de domn la 1801 starostele
unui târg oarecare, scutindu-l de „dări şi angării" şi îndatorindu-1 a primi de la ispravnici
178
poruncile domneşti, cu voia de a pedepsi pe recalcitranţi „cu pravila legii noastre" . Incă din
1800 şi 1804, şi „străinii iubitori de turburări" fuseseră supuşi haham-başei • În Botoşani
179
mai ales, menţiunile lor nu încetează. La 1794 apare Caiman Jidovul cu casele lui; în 1802 doi
alţii, cari ieau pe 15 ani casele lui David Goilav, cu 380 de lei înainte, sunt agenţi ai imigraţiei
celei nouă 180 • Aceeaşi vieaţă de certe, de zapise măsluite, de iscălituri - şi de mitropoliţi -
falşificate, ca în cazul de Ia 1794 al lui lsrail, ce are judecată cu Calman . Osebiţi de
181
coreligionarii lor subt raportul fiscal, ei răspundeau Cămării, ca „hrisovuliţi din târgul
Botoşenilor", 450 de lei pe lună . Când oraşul căpătă, în 1819, un larg privilegiu de cârmuire
182
prin organele sale, se recunoscu, pe lângă „tagma boierească" şi „tagma neguţătorească

creştină", cu „lăcuitori moldoveni", breasla armenilor, breasla jidovilor, fiecare cu cassierul
ei 183 • În faţa lor se ridicară însă atunci, ajutaţi de câte un localnic, „adevărat târgoveţ, unde
sânt născut şi crescut şi unde îmi sânt acareturile şi interesurile", ca Laba Faibiş, „prihănitor şi
pricinuitor de smintele", ceilalţi, ,jidovii sudiţi", ca Bercu Lozisianul, „striini supuşi, de
puţină vreme adunaţi în Botoşani", cari refuză a plăti, după doi ani de primire, taxa pe holercă.
Ei „se gătiau de Eşi'', de plângere la domn, şi trebuiră măsuri aspre pentru a-i stâmpăra, Faibiş
fiind ameninţat şi cu „depărtarea din târg" 184 . Un Nathansohn, un Ohrenstein, pe cari-i găsim
597
la 1823 185 , fac parte din categoria noilor veniţi. Nici o categorie de evrei, nici cealaltă nu fu
admisă, ca armenii, la paritate în conducerea oraşului.
Aş vedea - şi după nume - tot evrei de cei noi în o parte măcar din proprietarii
dughenilor evreeşti din Chişinău şi alte oraşe basarabene 186, din Huşi, unde au sinagogă 187 ,
din Dorohoi: Herşcu Mităr 188 , din Focşani, negustorul de lână Leiba David (1803) 189, din
Roman, unde inventează pe acest timp un act din vremea lui Ioan Vodă cel Cumplit, în care
episcopul de Roman, Gheorghie, e arătat ca ars de domn după plângerea lor 190 . Despre
„evreii despoiaţi în răscoala din Galaţi" la 1797 se spune că erau sudiţi 191 , ca şi Marcu,
cumpărător de porumb, în 1815, de la un boier din Neamţ , ca şi David Leiba, care face o
192
sticlărie la Comăneşti (Bacău) şi dă faliment, păgubind 13 creditori 193 . Dacă evrei se

creştinează în Bucureşti, la începutul veacului al XIX-iea 194 , sunt desigur spanioli, dintre
cei cari, după mărturia lui Raicevich 195 , aveau, pe la 1760, două sinagoge. Însă acei cari,
pentru bănueala unui omor ritual, sunt atacaţi, în 1801, de mulţimea bucureşteană, apăraţi
fiind de Agie 196 , par a fi dintre polonii, nesuferiţi tuturora, pe cari guvernul muntean îi
primi la 1794 197 . Căci, în 1804 198 , apoi în 1815, acuzaţiile revin, acum împotriva unui Wolf
Tettelbaum, care izgonit odată de Agenţie, se întorsese pentru a întemeia o casă de
desfrâu 199 şi la urmă provocă o gravă ceartă între reprezentantul împărătesc şi episcopul
catolic, la care se adăpostise subt cuvânt că, fiind aplecat la convertire, îl prigonesc
coreligionarii2°0 . Şi mai târziu, în fruntea negoţului evreesc din Bucureşti stau un „Erşăl"
(Herschl) Finkelstein şi alţii, cari scriu însă româneşte marii case Hagi Constantin Pop din
Sibiu201 • În 1818, clerul muntean, care ceruse, în 1813, a se lua aceeaşi măsură ca în
Moldova în 1804, cu privire la slugile creştine ale evreilor 202 , se plângea mitropolitului de
continuele încălcări evreeşti 203 .
Pe lângă negustori şi cămătari, cari strică preţurile şi „ucid comerţul, descurajând pe
puţinii negustori cinstiţi cari ar vrea să-l facă să înflorească" (consulul francez Parant, iunie
1798) 204 , meşterii „europeni" făceau din fugă lucru de tot felul: odată postăvari2° 5 ori
fabricanţi de „răsuflători la o samă de ferestre de la Curte", ca în 1806 , tapiţeri la
206
reşedinţa lui Scarlat Callimachi , altă dată, ca pietrarul Moscul Schifter şi Leiba
207
dulgherul, lucrând case negustorilor din Botoşani ( 1816) 208 , ori rochii de mireasă pentru
fetele de boieri (1824) 209 , ori ghete, ca evreii din Focşani (1806) 210 . Dar ei izbutiseră a se
strecura iarăşi în sate - unde-i semnalează călătorul englez Adam Neale -, cu ajutorul
boierilor lacomi de arenzi mari. La 1793, acel care luase pe un an orânda băuturii şi a morii,
precum şi a unor părţi de moşie la Căbuji şi Ţoleşti (Suceava), se învoia cu nescrupulosul
proprietar, Ienachi Cantacuzino, că, „de va fi poruncă gospod ca să se scoată jidovii de prin
sate, după tocmeală să fie îndatorit a-şi tocmi crâşmar la orânzi şi a-şi ţinea orânzile până la
împlinirea anului cumpărat, plătind dumisale banii deplin" 211 . Încă de la 1806, în locul
măsurii de care se temea arendaşul lui Ienachi Cantacuzino, se recunoaşteau oficial ,jidovii
orândari de prin sate", puindu-i să dea bir la un Joc cu „târgoveţii", cu „mahalalele" 212 . În
această calitate ei erau priviţi ca sudiţii, şi nu ca evreii, siliţi însă, ca şi aceştia, a se supune
ispravnicilor şi a observa „privilegiurile păzite de obştie la acest fel de pricini", după
ordinul domnesc din aprilie 1803 213 . Căci la 18 mai 1804, se hotărâse, în urma plângerilor
pentru „nu puţine asuprelnice supărări" făcute ţăranilor şi considerând că e „cu totul
împotriva legii creştineşti şi a domniei noastre bunăvoinţă de a ave jidovii prin chipul
acesta stăpânire asupra creştinilor'', că evreii nu mai pot „prinde Jocul stăpânului moşiei şi
puterea stăpânirii asupra venitului'', păstrând dreptul de a avea „orânzile băuturii" 214 . Un
imaş e luat în arendă, de fapt, la 1816215 . Sau Leiba Jidovul iea în al doilea rând arenda
Şcheii (Roman) şi „încarcă cu sume de bani pentru băutură pe locuitori", sechestrându-le
598
fără ştirea ispravnicilor „vite şi alte lucruri'', deşi Cârmuirea luase măsura de a nu se credita
pentru băutură decât până la o anumită sumă: 15 bani fruntaşul, IO mijlocaşul şi 5
6
codaşuf 1 . Din acelaşi judeţ vine plângerea unor ţărani, cari înşiră creşterea tuturor
sarcinilor, stricarea obiceiurilor şi maltratările din partea arendaşului evreu, pe care
administraţia îl înlătură îndată 217 . Un Şmil Focşăneanu e la 1824 arendaş la Liveni, pe trei
ani, cu 2.000 de lei daţi înainte 218 . Mai târziu, acelaşi „Şmil Focşăneanu, supus austriecesc
din Fălticeni", iea în arendă pe şapte ani şi Săvenii de la Constantin Canta, înainte de
1827 219 • În timpul răsboiului din 1806-12, între ruşi şi turci, găsim ca arendaşi ai moşiilor
luate de ruşi în raiaua Hotinului şi supuse de ei tot administraţiei moldoveneşti, evrei 220 • Cei
din Herţa pretindeau chiar că au de la înaintaşii lor dreptul de a ţinea moşia târgului în
arendă 221 . Evreii cumpărau, împotriva <latinei arătate lui Enzenberg, vii la Odobeşti (Lupul
Jidovul, în 1804) 222 . Străbăteau satele pentru a tocmi potaş (cei din Suceava şi Cernăuţi) ori
pentru a face lucrări de tâmplărie 223 .
De la 1812, în principatul Moldovei, lipsit de judeţele basarabene, având acum
aceleaşi sarcini cu mijloace mai puţine, taxa anuală de 8.000 de lei, cu daruri de alte 8.000,
fu ridicată la 28.000. Deşi venitul cărnii cuşer era simţitor mai mare, ajungând la 32.000 de
lei, totuşi sudiţii se plânseră la Agenţie, care refuză să le iea parte, insistând asupra
vinovăţiei lor în conflictele ce au cu administraţia . La 1816, 20.000 de evrei poloni
224
izgoniţi de guvernul rusesc stăteau gata să năvălească în Moldova, „Dar Domnul (Scarlat
Callimachi), departe de a voi să împoporeze această ţară'', scrie agentul austriac, „cu un aşa
de mare număr de vagabonzi, a dat cele mai aspre porunci pentru a li se opri intrarea în
ţară"22s.
Aceasta era situaţia evreilor în amândouă Principatele la izbucnirea mişcărilor
revoluţionare din 1821, cari pregătiau o nouă stare de lucruri, ce era să ducă, şi pentru
dânşii, la regimul Reglementului Organic.
În cursul turburărilor provocate de năvălirea şi aţâţările lui Alexandru lpsilanti,
evreii din Iaşi închiseră întâi prăvăliile şi fugiră înaintea „volintirilor". Sudiţii avură însă şi
ciocniri cu dânşii, deşi cea mai mare parte căutară adăpost la consulatul respectiv. Ei
apărură însă îndată pentru a lua, pe nimic, de la turcii armatei de ocupaţie fructele din
grădinile boiereşti şi altă pradă, mai scumpă decât aceasta. „Ce au fost mai bun la turci,
spune un izvor contemporan, le-au cumpărat jidovii şi armenii din Roman şi din laşi şi din
celelalte târguri ce le-au stat în cale". Dar, la plecare, în Strada Evreească şi aiurea,
226
tovarăşii de negoţ nelegiuit al musulmanilor trebuiră să se răscumpere de la aceştia . Aşa
păţiră, de altfel, şi cei din Bucureşti, raialele, cari-şi aveau sinagoga lor şi pe cari turcii îi
băteau cu cnutul (1823) 227 , ca şi ceilalţi, cu cari stăteau într-o continuă rivalitate 228 .
Noul regim al domniilor pământene era însufleţit de un pronunţat spirit naţional,
care se întări şi în prigonirea grecilor, supuşi acum ca represalii urmăririlor turceşti în toate
provinciile Împărăţiei. Evreii continuau a face, ca la Botoşani, bani falşi 229 , a lua orânzile la
sate, a cuceri, ca stoleri, croitori, cârciumari, pitari, olari, terenurile din jurul bisericilor,
până într-atâta, încât un contemporan, îndurerat de priveliştea mitropoliei asediate de
prăvălii infecte, striga, cu gândul la strălucirea şcolilor elineşti de pe vremuri, cari
funcţionaseră pe acelaşi loc:
Acolo unde-au şezut Theotoke şi Evghene,
Astăzi vând jidovii marfă, făcându-se tot dughene 230 .
Dar oarecari măsuri de apărare se ieau acum împotriva lor, fără a se ţinea seamă
numai de interesele, prea mult avute în vedere până acum, ale Cămării domneşti. Se opresc,
la 1826, evreii, după cererea mitropolitului Veniamin, de a face lumânările de ceară pentru
599
biserici, în cari ei puneau „săruri şi alte lucruri pricinuitoare de mârşăvie, neiertată cu totul
întru săvârşirea sfintelor slujbe" 231 • În acelaşi an se hotărăşte „să contenească lucrarea pânii
pentru creştini de către jidovi şi să lipsească jidovii din isnaful acesta" 232 . Dar cea mai
însemnată măsură fu aceea, din acelaşi timp, prin care bunul domn ocrotitor Ioan Sandu
Sturza ceru Porţii să împiedice pe sudiţi, între cari pomeneşte pe evrei, împotriva cărora
mai ales se îndreptă cererea, de a ţinea „prăvălii şi case de locuinţă cu chirie, trăind liberi,
întru toate apăraţi de consulate", de a cumpăra, nu numai imobile orăşeneşti, dar şi grădini
şi vii, de a lua în arendă moşiile pe vieaţă, şi „pentru tot neamul lor", de a face împrumuturi
împovărătoare, speculând şi asupra cursului schimbător al banilor, ceea ce le îngăduiră să
capete mai pe nimic pământuri, să se ferească de toate sarcinile ţerii, scutind în acelaşi timp
pe oamenii lor de serviciu, să provoace necontenite certuri cu negustorii şi meşterii
pământeni şi agenţii guvemului 23 . Hrisovul de la 1-iu fevruarie 1823 îndatori pe sudiţi
să-şi cumpere carnea de la pământeni • Ceea ce nu împiedică pe evreii din Basarabia,
234
recrutaţi în 1827 pentru întâiaşi dată, să se refugieze în Moldova prigonirilor235 ; când se

începu recrutarea în Moldova, la 1831, ei înteţiră apoi, la Hârlău, pe ţărani împotriva
cazacilor lui Kiselev 236 .
Se pronunţă totuşi un curent de emigraţie dincolo de Milcov, unde venirea lor fu
însă oprită: marele-spătar Alexandru Ghica spunea lămurit că ei n-au voie să intre „în nici
un caz, pe când au voie a se aşeza ceilalţi străini, ce se îndeletnicesc cu plugăria" 237 . De
almintrelea, înmulţirea sudiţilor, de origine galiţiană, cari străbăteau şi satele, pândiţi de
hoţi 238 , fiind meşteri iefteni, şi pe la mânăstiri - învelesc în tinichea Hurezul la 1827 239 -
trebuia să îngrijească guvernul muntean240 • Murdari, nesupuşi măsurilor contra ciumei 241 ,
gâlcevitori faţă de evreii raiale, sărind şi la români, ca în 1823, pentru că fuseseră
„insultaţi" la serbătoarea Cuştilor, lovind şi pe oamenii Agiei, ei provoacă declaraţii ca
acestea, ale agăi: „n-au decât să se ducă de unde au venit, căci n-avem nevoie de ei, cari
sunt spioni şi ne trădează la Poartă; trebuie să fim stăpâni aici, şi vom fi" 242 • În stare a
cumpăra - dintre ucenicii zarafi ai creştinilor - case cu 27.000 de lei în Bucureşti2 , ei
43
pregătiau, ca şi la Iaşi, la Bucureşti luarea în stăpânire cu orice preţ a imobilelor .

244
VI
Regulamentul Organic, care derivă în cea mai mare parte din desvoltarea proiectelor
constituţionale ale boierilor noştri, mai ales a celor din Moldova, aşeză pe evrei între
străinii pe cari numai Adunarea Obştească îi putea împământeni, pentru merite deosebite
faţă de ţară. Ţinând seamă de aceea că ,jidovii sunt împrăştieţi prin Moldova", că „numărul
lor creşte din zi în zi", că „cea mai mare parte din ei trăiesc cu vătămarea interesurilor
pământenilor, folosindu-se de toate mijloacele speculaţiilor, cu scăderea industriei şi a
fericirii obşteşti", se hotărî catagrafia lor, păstrarea celor cu sţare şi exEulsarea pentru
totdeauna a celor ce, neavând un „meşteşug folositor'', „trăesc fără căpătâi" 45 .
Şi în această epocă vedem însă pe evrei desvoltându-se în dauna elementului creştin
indigen pe toate terenurile atacate până acum de dânşii. Un act oficial din Moldova arată că
ei au toate prăvăliile stradelor principale din Iaşi: „Uliţa Mare, începând de la Curtea
Veche, până la marginea Copoului, Uliţa Academiei, a Consulatului rusesc, a Curţii
Domneşti şi a Teatrului, până la Uliţa Golia, apoi uliţa care începe de la Sf. Ioan în faţă cu
Paladi, uliţa hatmanului Alecu Roznoveanu, uliţa Sf. Spiridon până la Cabinetul Natural";
la o mie de prăvălii aparţineau în 1843 [evreilor], creştinilor numai 15 246 . La Botoşani
breslele se desfac, din concurenţa lor, şi blănarii se plâng domnului Grigore Ghica, în
600
cuvinte mişcătoare că „de la o vreme naţia evreească, aceea ce cu semeţie se amestecă fără
îndrituire în toate, s-au nărăvit a intra şi în acest meşteşug", smomind calfele, nu pentru a le
învăţa 247 , ci pentru a ruina pe patronii lor, „împiedicând alişverişul'', aducând pe breslaşi la
cerşitorie • La laşi, unde ei formează pe la 1848 două treimi ale poporaţiei, în mâna lor e
248
totul: camăta, misitia, comisionul, cărăuşia, zidăria, lemnăria, fierăria, tapiţeria, croitoria, pe
cari le fac rău pe toate, dar fac tot („ils font tout mal, mais ils font tout" 249 ). În Bârlad erau
pe la 1820 numai vreo zece case jidoveşti, faţă de o mie creştine; acuma acestea din urmă
pare că s-au topit. În Roman, rezistenţa Episcopiei, atacată şi cu acte falşe, e complet
sfărâmată. Pretutindeni e aşa.
Şi arenzile, până la Reglementul Organic, şi cu toată oprirea Regulamentului, cad pe
încetul în mâinile lor. La Botoşani ei se asociază şi cu armenii pentru a le lua 250 . Proprietarii
sunt buni bucuroşi de câştig mare fără muncă; doar de-şi asigură în contracte ocrotirea
oamenilor curţii şi ai bisericii unde le dorm înaintaşii 251 •
Apărarea ţerii se făcu în chipul cel mai stângaci de guvernul lui Mihai Sturza, care
avea şi temerile sale politice şi apetiturile sale personale. Se înviară în Moldova anilor 1840
vechile măsuri aplicate ceva mai bine în Austria lui Iosif al Ii-lea, măsuri asemenea cu
acelea pe cari le lua şi Rusia lui Nicolae I: acte de legitimare, „închezăşluire", cerere de a-şi
arăta existenţa capitalului şi exerciţiul profesiunii, supunerea călătoriilor dintr-un loc în
altul la un permis administrativ, ameninţarea cu expulsarea 252 . Se căuta, în 1847, a se aduce
părăsirea vechiului port galiţian cu perciuni, barbă, pălării de pâslă şi papuci. De aici nu
rezultară evrei mai puţini, dar fără îndoeală funcţionari mai bogaţi.
Dimpotrivă, Mihai Sturza a fost învinuit, cum se ştie, că a favorizat imigrarea altor
elemente fără folos pentru ţară. „Cine a fost acela", se spune într-un memoriu al tinerilor
revoluţionari, „care a dat proiectul Obşteştii Adunări pentru a se hotărî luarea la oaste şi din
naţia israelită şi care, ca să nu puie în lucrare această legiuire, a luat apoi mită de la israeliţi
40.000 de galbeni?" 253 .
Un gălăţean observă: ,,Înălţimea Sa a îmbrăţoşat pe greci, şi mai cu seamă pe jidovi,
de i-a pus asupra bietului moldovan" 254 . În sfârşit, alt „memoar" semnalează că 30.000 de
galbeni au fost daţi de „o tovărăşie de jidani", „pentru ca să facă nepedepsit contrabantul
rachiului" 255 •
Căci e vremea clasică a aşezării pe moşiile boierilor, câştigaţi acuma cu totul de
luxul apusean, a unui număr de jidovi pentru a face târgurile, cu caracterul absolut evreesc.
Încă subt Ioan Sandu Sturza, Ioan Greceanu capătă voie a-şi face târg la Drăguşeni în
Covurluiu 256 . Din satul Totoieşti răsare astfel Podu-Iloaii 257 , din Frumuşica Botoşanilor se
face la 1845 cloaca de astăzi2 58 ; din Negreştii Vasluiului, un popas de străini; pe locul de la
hotar al domnului însuşi se înfiinţează Mihăilenii, al cărui act de fundaţie se păstra la
suditul Marcu Zaharia, prigonit pentru aceasta259 . Şi cu zecile se numără aceste aşezări de
·exploatare şi depravaţie, cârciumă lângă cârciumă, cu sticlele de rachiu de cartofi şi alte
otrăvuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasă pentru hrănirea viciilor „civilizate" ale
clasei dominante.
Erau aceşti oameni, al căror număr se ridică în 1848, după socotelile lui N. Şuţu, Ia
11.056 familii2 60 - în Iaşi avem la 1845 aproape 7.000 de capi de familie 261 , jumătate din
poporaţia oraşului - urmaşii lui Ursul, Cerbul şi Drăgan de la 1700-50? Răspundem: cu
262
siguranţă nu, sau, altfel, ei îşi pierduseră vechiul caracter pentru a se face o apă cu năvălitorii,
evrei germani din Galiţia. La 1856 consulul francez Place scrie: ,,În fiecare zi intră evreii cu
miile în Principale, şi mai ales în Moldova. Ştiu de la consulul general al Austriei chiar că are
în acest moment subt protecţia sa peste 35.000 de indivizi de această religie" 263 .
601
Dar mai e un argument: evreii lui Dimitrie Cantemir nu vorbiau limba ebraică, dar
desigur cea spaniolă, ca şi cei din Ţara Românească, şi o puteau părăsi numai pentru limba
ţerii. Evreii lui Mihai Sturza însă, ca şi imensa majoritate a evreilor de azi, vorbesc acel
jargon german, al cărui caracter264 arată timpul foarte recent când unele elemente româneşti
au pătruns în el. Evrei ca aceia cari în Bucureşti aclamară la 1848 steagul tricolor, pe care
Eliad Rădulescu scrisese „emanciparea israeliţilor" - câteva mii în tot Principatul - şi
colaborau la „Pruncul Român" al lui Rosetti, un dr. Barasch, un cunoscut scriitor, un Hilel
B. Manoach, prezident al Municipalităţii revoluţionare, donator de burse Universităţii 265 , un
Iscovici şi Rosenthal, prieteni ai corifeilor mişcării, lipsiau dincolo de Milcov cu
desăvârşire.
VII
Tinerii ieşeni cari încercară la 1848 o revoluţie, cari aşezară pe unul din ei, Vodă
Cuza, pe tronul amânduror Principatelor, realizând Unirea, şi cari avură în mâni de acum
înainte soarta nouăi ţeri România, veniau cu ideologia romantică particulară, adusă fără
critică din Apus. Ca Junii turci din 1908, ei credeau că un Stat naţional se poate întemeia
prin subita înfrăţire festivă a tuturor elementelor aduse de vântul vremilor cu acel element
indigen care singur are tradiţia şi dreptul de a imprima pecetea sa Patriei.
Încă în vremea lui Grigore Ghica, îndreptat de dânşii, se dăduse voia de a face
cârciume în sate, se redusese dreptul de expulsare la noii veniţi, se aplicase legea recrutării
şi la evrei ( 1852) - deşi doi ani după aceasta evreii, cari subt Mihai Vodă se răscumpăraseră
prin mită, căpătau, pe căile ştiute, la sfârşitul anului 1854, dreptul de a se face înlocuiţi,
plătind un moldovean în loc 266 • Fără a preciza nimic, comunitatea din Iaşi cerea
Caimacamului Balş, în 1856, iscălind bancherii, în frunte cu vestitul Mihail Daniel,
„reforma legii privitoare la soarta deplorabilă a obştii jidoveşti din Moldova" 267 .
În şedinţele Divanului ad-hoc al Moldovei ca şi în consfătuirile de saloane se ceru
deci primirea la cetăţenie, fără deosebire, a tuturor străinilor. Cracti, în declaraţia sa de
principii din 1858, cerea astfei268 împământenirea în masă a evreilor născuţi în ţară, „cari
niciodată nu se vor fi bucurat de protecţia vreunei puteri străine" 269 , ceea ce, adaugem, era
şi o lovitură ce se dădea Austriei, duşmană a Unirii şi care ţinea în atârnare de dânsa miile
de sudiţi - 100.000 încă după 1870 - una din principalele raţiuni de a fi ale Agenţiei. Nu o
dată Kogălniceanu însuşi a făcut declaraţii în acelaşi sens , pe cari, cu firească
270
recunoştinţă, le înseamnă aceia cari, în vremea noastră, duc lupta pentru aceeaşi
naţionalizare în bloc pe tema umanitarismului - neaplicată însă şi ţăranului, minor
economic şi politic, exploatat până la stingere de mica burghezie evreească.
Congresul de la Paris însă nu înţelese, cu toată predomnirea ideilor „umanitare" în
Franţa şi Anglia, a da unei ţeri nepregătite, pe care erau s-o ocupe şi s-o turbure chestii interne
şi externe aşa de grele, şi în rândul întâi organizarea elementului naţional, un număr de câteva
sute de mii de cetăţeni, dintre cari cel din urmă avea mai multă independenţă economică decât
marea majoritate a ţăranilor. Ea mărgini la creştini exerciţiul drepturilor politice.
Totuşi se lupta pentru realizarea programului radical, şi avem probe documentare de
interesul permanent şi puternic pe care-l arată celor câţiva evrei bogaţi 271 , cari voiau să se
arunce în politică, Rothschild din Paris el însuşi. Nu fără legături cu Austria, apăru în ajunul
convocării Divanurilor ad-hoc o foaie în evreeşte (en /angue hebrai'que), a sudiţilor
împărăteşti, care se opri o dată cu stabilirea asprei censuri din septemvrie 1856, dar reapăru,
ea singură, pe când toate cele româneşti erau interzise, în timpul crizei, continuând să apere,
602
cu banii sudiţilor, interesele acestora272 • Nu e de mirare deci că încă din 1860 - apoi la 1865
- Cuza Vodă anunţă un proiect de „emancipare graduală a locuitorilor de cult mosaic 273 •
Totuşi, Codul civil din 1862 nu făcea altceva decât, în legătură cu articolul 46 al
Convenţiei, permitea împământenirea individuală prin Consiliul de Stat după trecere de
zece ani de la prezentarea unei petiţiuni către domn. Când fu vorba de a li se acorda evreilor
şi drepturi comunale - în Iaşi ei aveau, cum s-a spus, cele mai multe case cu prăvălii -, se
274
rezervă „proba sentimentelor şi moravurilor lor româneşti", acordându-le dreptul de a alege

numai dacă au gradul de ofiţer în armată - caz extrem de rar, dat fiind că ei nu doriau, cum
o dovediseră în 1.840 şi 1854, a face serviciul militar -, dacă au diploma de colegiu sau de
facultate, în ţară ori peste graniţă, cu recunoaştere de autorităţile în drept ale României -
abia la 1848 îşi trece teza întâiul medic evreu, Landerberg, care e oprit apoi de a profesa
fiindcă ascunsese un omor2 - şi dacă au întemeiat o fabrică sau manufactură întrebuinţând
75
măcar 50 de lucrători. Nu ştim ce s-a ales de fapt din această concesiune: credem însă că nu
ne înşelăm în afirmaţia că până ce, la 1882, se luă ca bază a listelor de electori pentru
comună aceea a electorilor pentru Parlament, marea masă a populaţiei evreeşti, care n-avea
nici o aspiraţie politică, a rămas indiferentă la dânsa şi că aceia cari puteau beneficia nu
s-au prezentat în Moldova - fiindcă nu existau.
Cum se face că la 1866 o irezistibilă mişcare în opinia publică aduse introducerea în
Constituţie a articolului 7?
Printr-o schimbare de direcţie în cugetarea politică. Vechiul liberalism romantic era
în dispariţie, credincioşii lui chiar prefăcându-se în oameni practici, cari procedau potrivit
cu nouăle realităţi naţionale. Dacă în tineretul întors din Germania - d-nii Maiorescu şi P.P.
Carp - domnea un nou curent de ideologie filozofică în sens „general uman", şcoala
întemeiată în Moldova de Simion Bărnuţ pusese bazele unei politice naţionale, şi, oricât de
greşite ar fi fost unele puncte subsidiare ale doctrinei, această politică era singura care putea
da atunci adevăraţi credincioşi. Ei cereau o Românie pentru toţi românii, dar înţelegeau că
această Românie trebue să fie ea însăşi perfect naţională. Încă de la 1862, „Comisiunea
consultativă atingătoare de înflorirea laşilor" - din care făceau parte şi şase delegaţi ai
corporaţiilor - cerea să înceteze „colonizarea oraşului de israeliţi prin încetarea colonizării,
furişate dar tolerate, a întregii ţeri" - laşul fiind „inundat, debordat de evrei, supuşi străini şi
fără nici o legătură cu g;ra" -, şi aceasta în folosul „comerţului ce a mai rămas neînstrăinat
din mâinile românilor" 76 •
La 1867, măsuri contra vagabonzilor din Moldova, aplicate nedrept şi brutal de o
administraţie nepregătită - se vorbi de o înecare la Galaţi a câtorva evrei refuzaţi de
autorităţile turceşti - cauzară, în urma denunţurilor venite din ţară, o mare emoţie în Franţa
lui Cremieux, pe care prinţul Carol trebuia să se sprijine. Un francez, Desjardins, călători
atunci anume în Moldova pentru a vedea cum e acea populaţie pe care Europa o considera
ca pe nişte maroniţi fără noroc, prigoniţi de furia drusilor români. În cartea sa Les Juifs de
Moldavie, el descrie o populaţie asiatică, „străină ţerii prin naştere, ca şi prin voinţă,
moravuri, spirit şi limbă", „acaparând tot micul negoţ prin industria sa, tot banul prin
dibăcia şi economia sa, popor străin în ţara a cării sevă o storc, alcătuind un stat în stat", în
mare parte fugari din Rusia, „calici conrupători, cari cumpărau o patrie provizorie şi
cuceriau un adăpost", în „Canaanul cametei", Moldova, „unde intri totdeauna cu punga în
mână". Nu vreau să fie soldaţi şi, cu toate că şcolile şi spitalele româneşti le erau deschise -
cum, cu fireasca favorizare a elementului indigen, le sunt şi azi - se îndărătniciau a se
păstra şi în această privinţă ca popor izolat. Şi autorul unui articol publicat în „Revue des
deux Mondes", pe 1868, recunoaşte că numărul evreilor a crescut mult în Moldova - după
603
revoluţia polonă şi urmările ei -, „şi tot vin zilnic din Galiţia şi din Rusia: numărul lor e
socotit la 400.000" 277 •
Urgenţa unor măsuri de prezervaţie era aşa de mare, încât acela care în 1868 dădu
ordin să nu se lase aşezarea cârciumarilor evrei în sate fu Kogălniceanu însuşi, idealistul
tovarăş al lui Vodă Cuza idealistul, şi el apără cu elocvenţă, faţă de ameninţătoarea presiune
străină, dreptul României de a cruţa micul avut şi sănătatea primejduită a sătenilor săi,
puterea cea adevărată a Statului şi a naţiei. Într-un interview acordat reprezentantului foii
„Deutsche Zeitung" la 1877, Ioan Brătianu, la rândul său, făcea declaraţii clare cu privire la
calitatea naţională şi morală a evreilor cari cereau drepturile în massă sau .pentru cari ele se
cereau de filantropii Apusului: „Sunt evrei de naţionalitate rusească, de calitatea cea mai
rea ... Din zece contravenitori la impozite, nouă erau evrei ... Fiecare evreu din clasa de jos
se declară, îndată ce are un conflict cu autoritatea locală, supus austriac. Avem la noi evrei
ce au venit din afară pentru a scăpa de conscripţia militară ... Nu vreau ca România să devie
un refugiu de răi cetăţeni... Intoleranţa religioasă, atât mie cât şi ţerii mele, e ceva
necunoscut" 278 . În sfârşit, C. Negri se exprimă la 1869 astfel despre evrei: „Jidovimea,
adică a şaptea parte din poporaţia noastră totală, este cea mai tristă lepră cu care ne-a
osândit slăbiciunea, neprevederea şi venalitatea noastră'', şi el înţelegea o soluţie numai în
favoarea „celor înstăriţi şi vechi din ţară", cu excluderea miilor de vagabonzi: „după ţara
noastră trebue să ne fie şi politica, iar nu după cele străine" •
279
Totuşi intervenţiile străine, hrănite de elementele evreeşti bogate din ţară, nu se

opriră. În 1878, ele puseră condiţii recunoaşterii independenţei, câştigate cu jertfe de sânge,
a ţerii şi grămădiră umilinţe asupra României independente, care nu se putea sinucide dând
politiceşte jumătate din ea în puterea evreilor moldoveni, dispuind de capitaluri şi uniţi
printr-o admirabilă solidaritate de rassă, dar lipsiţi de simţul ordinei de stat ca şi de
respectul faţă de drepturile populaţiei întemeietoare a Statului şi locuitoare, prin peste
5.000.000 de oameni, a tuturor satelor ei. Şi, precum Kogălniceanu apărase satele de
alcoolul şi camăta evreească, d-l Maiorescu apără demnitatea României de insulta primirii
străinilor prin voinţa străinilor şi fără ca ei să fi cerut măcar acest privilegiu. Se ajunse,
după votarea în bloc a celor 883 de evrei cari făcuseră campania - avură 5 morţi - la
reglementarea împământenirii individuale. Desigur că nici unul dintre aceşti bărbaţi de stat
nu poate fi taxat de trecere la antisemitism280 , care, ca o concepţie religioasă, n-a existat
niciodată în România, decât în legătură cu persoane fără însemnătate politică. Nu mai
vorbim de atitudinea energică de împotrivire a marelui învăţat B.P. Hasdeu, adesea
amestecat şi în vieaţa politică.
Apeluri la străinătate - amestecul guvernului american sub ministrul de Externe
Hay281 -, demonstraţii cu prilejul unor emigrări provocate numai de îngrămădirea unei
poporaţii care despreţueşte munca manuală - atunci, în 1900, apăru româneşte şi în jargon
„Der Auswanderer", şi cu titlu ebraic, şi numai în româneşte: „Daţi ajutor" (Bârlad),
„Emigranţii", „Emigranţi pedeştri", „Emigranţii buhuşeni'', „Emigranţii Romanului",
„Pedeştrii'', „Pedeştrii bucureşteni", „Pietonii", „Primirea drumeţilor", „Speranţa'', ,,Spre o
viaţă nouă'', „Strigăt de desperare", agitaţii între rezerviştii evrei formează în ultimii ani
capitolele „chestiei evreeşti în România".
De când s-a format un tineret intelectual evreesc la noi, o presă menită apărării
intereselor naţiei apare în România. Ea n-a contribuit puţin la înăsprirea relaţiilor cu elementul
dominant. Astfel ,,Fraternitatea'', la care debutează d-l L. Şăineanu (ca L. Schein) ( 1879-90),
„Emanciparea" (1883), în curând (1897-8) „organul Asociaţiunii Generale a Evreilor
pământeni" (alta în 1891-2), „Egalitatea" fraţilor M. şi E. Schwarzfeld (de la 1890).
604
De un timp, şi propaganda naţionalistă evreească îşi are organele, publicate în
româneşte, ca ,,Revista israelită" a d-lui Elias Schwarzfeld, „Buletinul societăţii Zion" (1875-
95, 1897-8, 1901, 1903-5), ,,Revista israelită" (1886 şi urm.), ,,Pământeanul" (Galaţi 1897),
,,Aurora ţionistă" (Bârlad, 1899), ,,Aurora" (1898), ,,Dorul Sionului" (1899), ,,Menora" {laşi,
1903), „Talpizzis" (1898), „Thikas Israel" (1903), „Sionistul" (Galaţi-Brăila, 1906-7),
,,Biblioteca israelită" (Piatra, 1900), „Lumea israelită" ( 1902-5), ,,Binele omenirii" al lui
Rosenberg (1904-5), „Ecoul zionist" (1904), „Curierul Zionului" (1904), violenta „Cronică
israelită" a lui Iosif Petreanu (Kaufmann) ( 1901 şi urm.), „Curierul israelit" ( 1906 şi urm.),
sau în româneşte şi evreeşte „Ahawath Zion" din Galaţi (1898), „Degel Iehuda" şi „Degel
Mahne Iehuda" ( 1902), ori în nemţeşte ca ,,Bucarester Israelit" ( 1895), „Judenland" ( 1905),
ori în sîarşit numai în jargon, ca ,,Jildischer Telegraph" ( 1877-8, „Judith" ( 1883), ,,Haghibor"
(Galaţi, 1886-7), „Galatzer Israelit" (1887-8), ,,Hajoetz" (1874-96), „Haor" (două), „Hatzope"
(1890), ,,Adevărul" (Galaţi, 1883-4), „Jildischer Wăchter" (Botoşani, 1884), „Jildischer
Volksblatt" (Iaşi, 1886), ,,Jildischer Volksfreund" (Iaşi, 1887), ,,Das Volksblatt" (1891-6),
„Volks-Dolmestscher" (Roman, 1894), „Volks-Freund" (1888), „Volksgarten" (1888),
„Wecker" (laşi, 1896), „Compass" (Brăila 1897), „Jildischer Zeist" (1898-9), „Dorsche Sion"
(1902), „Lumina'', „Şomer Israel" (1901), ,,Menasereth Zion" (1904), „Speranţa" (Piatra-
Neamţ, 1880), „Der Grager" (1905), ,,Jildische Weet" (Galaţi, 1905), „Jildische Morgenpost"
( 1885) şi „Jildische Post" ( 1895), „Jildische Zukunft" (Iaşi, 1899), ,,Das neue Volksblatt"
(Bucureşti, 1892), ,,Palestina" (1901).
Societatea studenţească „Kadimah" publică o foaie în 1902. Învăţătorii evrei,
organizaţi în societate, de la 1906 dau „Institutorul evreu": ei sunt încă un factor de osebire
naţională. Se încercă în 1906 şi revista literară „Tânărul Evreu" din Brăila. Evreii spanioli
au scos numai o singură foaie, „Luzero dela pasensia", în dialectul lor special, la Severin, în
1885-9. O cercetare atentă în aceste foi, şi mai ales în acele scrise în jargon, ar servi ca să
arăte adevăratul fel de a gândi al evreilor din România.
Nu la Academie se pot da soluţii practice, neapărat controversate, problemelor la
ordinea zilei. Îndrăznesc a spune numai atât, încheind această prezentare de fapte, că, faţă
a
de textul fixat de o Constituantă şi capabil de fi modificat, dacă ar fi cazul, numai de o
altă Constituantă, o singură modalitate se poate introduce: aceea care nu va lăsa hasardului
sau interesului personal selecţionarea elementelor evreieşti cari pot aspira cu încredere la
onoarea cetăţeniei româneşti în statul naţional român, dând precăderea acelora cari ar
merita desigur s-o aibă, dar cari au fost, uneori, poate tocmai de aceea, lăsaţi la o parte.
Extras din Analele Academiei Române, Seria li, Memoriile Secţiei Istorice, t. XXXVI, nr. 7,
Bucureşti, 1913, 41 p.
NOTE*
I. L.c., p. 7: „Un nouvel efîort pour la fratemisation des deux peuples roumain et israelite".
2. Bizarul Sulzer (Geschichte des transa/pinischen Daciens, li, Viena, 1781) face legătura între Tălmaciul
ardelean şi „Talmus", „cetatea evreească vestică şi în vremurile antice"! Dar şi el observă că nici nu e de
gândit ca „evreii regelui Decebal" să se fi menţinut, „singuri cu privilegiile lor", prin grozavele vremuri
• Notele aparţin lui Nicolae Iorga.
605
ale năvălirilor (ibid.), ctpătând cu vremea şi jargonul evreo-german. Şi totuşi el face din evrei
întemeietorii Turnului, care nu era decât un „turn" de apărare, pe malul stâng, al turcilor din Nicopol.
3. Hasdeu, Istoria toleranţei în România. Bucureşti, 1868, p. 76-77.
4. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 39.
5. Uricariul, VIII, p. 7.
6. Azi atribuirea lor se face românilor. Localitatea Gura Jidoavcăi, Iorga, Studii şi documente. VI, p. 127, no. 6.
7. Hurmuzaki, VIII, p. 41, no. L.
8. Hasdeu, Istoria toleranţei, p. 79-80 (după Luzzatto, Notice sur Abou-Jousouf Hasdai lbn Schaprout, Paris,
1852, p. 9, nota); după Brociner, Chestia evreilor pământeni, Iaşi, 1907; Stambler, l.c„ p. 23-24. Despre
persecuţia evreilor în Ungaria subt Ludovic cel Mare şi fuga lor în massă la noi lipseşte orice dovadă
autentică.
9. Vezi ,,arginţi" în sens de taleri, Studii şi documente, VI, p. 149, no. 32.
10. Studii şi documente. XXIII, p. 301, n-le XXXI, XXXIII; p. 307, no. XLIX; p. 312, no. LXVI; p. 313, no.
ux. .
11. După Actele Rusiei Occidentale (în ruseşte), I, p. 1803, Hasdeu, Istoria toleranţei, p. 83-84; Uricariu/, III,
p. 85 (după aceeaşi culegere); cf. I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, li, adaus.
12. Papiu, Tezaur, III, p. 137.
13. Cf. Stambler, l.c„ p. 22-3.
14. Studii şi documente. VI, p. 128, no. 8. Plata „morţii de om'', „În Codrul Ispasului'', ibid„ p. 129-30, no. 13.
15. Iorga, Geschichte des osmanischen Reiches, II, p. 140-1, 193 şi urm.; Abraham Gallante, Don Jose Nassi,
Constantinopol, 1913.
16. Hurmuzaki, VIII, p. 162.
17. Traducere de acte turceşti în Bibi. Ac. Rom„ rezumat în Iorga, Documente şi cercetări asupra istoriei
financiare şi economice a Principate/or Române, Bucureşti, 1900 (din „Economia Naţională"), I, p. 182.
18. Iorga, în ,,Analele Academiei Române", XX, p. 446,451.
19. Uricariul, X, p. 113.
20. lbid„ p. 438.
21. Samoilă Vistierul, Popa Avram, Avram Chiceră, Avram din Meseheneşti, Avram Ţiganul, David Pârcălabul.
Satul Sămăileşti în Moldova la 1580-2. Uricariul, XVIII, p. 193.
22. „Li-au vândut [ialoviţele] la Dansca" (sec. al XVII-iea); Studii şi doc„ VI, p. 544.
23. Hasdeu, Arhiva istorică, I, p. 172-4. De altfel, vânzarea de vite se fl!.cea pe la 1550 în Lemberg chiar, de
moldoveni şi armeni din Suceava şi Siret, către evreii galiţieni; Studii şi doc„ XXIII, p. 341-2, no. 155.
24. În Mancinelli (Hurmuzaki, XI), nu e vorba de evrei la Iaşi.
25. Gallante, l.c„ p. 29, 36.
26. Iorga, Chilia şi Cetatea-Albă, p. 295-6, no, XLIV; Studii şi documente, XXIII, p. 353-4, no. CLXXXIII.
27. lbid„ p.413-4, no. CCCXXXI şi urm.
28. Că pisarul muntean Şain fiul lui Iosif (Venelin, Vlaho - bo/garschia gramatî, p. 206) ar fi evreu (Hasdeu,
l.c„ p. 80) nu văd de unde ar rezulla.
29. Studii şi doc„ XIX, p. 51, no. III. Avea şi el procurator la Canea, unde stăpânia prăvălii; fratele lui se chema
însă Nicolae (Capi Consiglio X. Constantinopoli, din Arhivele Veneţiei (7 mai 1581). Evrei din
Constantinopol mai veniau încă în acele părţi; Studii şi doc„ l.c„ p. 345, nota I; p. 351 (176), 354 (184:
relaţii ale unor moldoveni din Bârlad cu un evreu din Olesko; 1571). Cărăuşi moldoveni în serviciul
evreilor ţarigrădeni; ibid„ p. 358 (200; cf. şi no. 199); p. 384 (249), p. 358-9 (208).
30. Iorga, Documente financiare, l.c„ p. 180.
31. După o carte din Basci, 1628, cuprinzând biografia acestuia. N-am putut-o vedea. Că pe la 1540, cum afirmă
Blelski (Hasdeu, Istoria toleranţei. p. 84), s-ar fi trimes în Moldova poloni convertiti de rabini, mi se pare
o închipuire. Strijkowski vorbeşte îndată după aceea de sârbi, ţigani, greci, italieni în Moldova (Hasdeu,
l.c„ p. 91 ), dar de evrei nu.
32. Paul de Alep (v. mai departe), Cf. Hasdeu, Istoria toleranţei. p. 85.
33. Analele Academiei Române, XX, p. 47.
34. Iorga, Acte şi fragmente, I, p. 211; Hurmuzaki, Supl. 11/3, p. 35.
35. Studii şi documente, IV, p. CCXLVI.
36. Bandini, în Analele Academiei Române, XV, p. 182-3; Hurmuzaki, V/2, p. 27,69, no. CVll.
37. Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia. trad. Emilia Cioran, Bucureşti, 1900, p. 50. În schimb,
Gheorghe Ştefan, înlocuitorul lui Vasile, ocroti pe turci şi evrei, prigonind pe greci (ibid„ p. 65).
38. Studii şi documente, IV, p. 52. Cf. acest jurământ din veacul al XVIII-iea: „s-au giura.t ca să fie jidan de li-a
da ogoarile" (ibid„ XIX, p. 39.
39. lbid„ V, p. 32, n-le. 150, 153. Îmi aduc aminte să-l fi găsit şi aiurea în acel volum.
606
40. Împrumuturi boiereşti de la greci din Ţarigrad; Ghibănescu, Surele şi izvoade, JII, p. 318.
41. Aceste „Anale" pe 1912; Iorga, Ucraina moldovenească.
42. Ghibănescu, l.c., li, p. 90 (82).
43. Studii şi documente, III, p. 543.
44. lbid., 1-11, p. 58.
45. Documentele Bistriţei, II, p. 24, no. CCV; Hurmuzaki, XV, p. 1351, no. MMCCCCLXXVI.
46. Studii şi documente. V, p. 234-5, no. 87. Pentru legătura dintre Stoieşti şi Focşani, ibid., VII, p. 313-4, no. 2.
Dar şi (1698): „Târgul Focşanii ce sa cheamă Stoeştii", ibid., p. 324, no. 34, şi lucrarea lui Caian despre
Focşani.
47. „Negotiationi potius quam ulii alteri labor studet"; Bandini, l.c., p. 201 şi urm. - La Galaţi el notează: români
amestecaţi cu armeni şi greci. - La Roman, români şi armeni, mai bogaţi. - În laşi chiar, evreii erau aşa de
puţini, încât italianul putea sa numere doar pe români, unguri, armeni greci, bulgari, albanezi, turci, tatari,
poloni, ruşi, saşi, muscali şi câliva italieni. Între şcoli, cea românească, slavonă, greceasca, armenească.
Totuşi Moscul cepr!lgariul din 1648 ar pllrea sa fie un evreu (Ghibănescu, l.c., III, p. I 06, deşi un Moşcul
apare pe atunci în Oltenia (ibid., VI, p. 34, no. 35). Şi Moschici e nume din Moldova (Uricariul, XVIII,
p. 171; Ghibănescu, Cuzeştii, p. 150). Şi schimbătorii de bani erau români (Ghibănescu, Surele şi isvoade,
IV, p. 221, no. 205).
48. Paul Strassburg, în Cipariu, Archivu, p. 13.
49. Studii şi documente, V, p. 338-9.
50. /bid., p. 347, 353. lbid., p. 345: evreii ca măcelari.
51. Studii şi documente. IV, p. 86, nota.
52. Vezi condica publicata de Aricescu.
53. Oei Chiaro, Revoluzioni delia Valacchia, p. 197.
54. Hurmuzaki, VI, p. 278-9. Cf. E. Schwarzfeld, în ,,Anuarul israelit", 1890, p. 177 şi urm. - Cel mai puternic
sprijin al prin!tJlui muntean, cum crede Schwarzfeld, nu era desigur!
55. Studii şi documente, XII, p. 25 (37).
56. Hurmuzaki, IX, p. 666, no. DCCLXXVI.
57. Schwarzfeld, „Anuarul israelit" citat, p. 51-2. O fiica de rabin, 1718, ibid., p. 52; o soţie de rabin, 1719, ibid.
Un medic, losefCuneyan (de Conegliano), mort în 1732, ibid., p. 63, 180-1. V. şi Studii şi documente,
XX, p. 43, no. XLIV.
58. Descriptio Moldaviae, ed. Academiei Române, cap. XVI, p. 119.
59. „Opficium, praeter mercaturam el cauponariam, nullum exercent"; ibid., 2, p. 120.
60. Studii şi documente, VI, p. 289, no. 574 (oprire în Moldova la 1742); V, p. 327, no. 118 (oprire Ia munteni,
1760).
61. lbid., p. 51(234)52 (239-40); 61, 133 (65), 229 (72), 278, 548; VI, p. 40 (35), 254 (387), 497 (221), 545-6;
VII, p. 93-4 (20); XVI, p. 141-2 (10), 379 şi urm.; XXI, p. 129.
62. lbid., V, p. 139, no. 76, anul 1721; cf. Engel, Geschichteder Walachei, p. 116.
63. Studii şi documente, VI, p. 358, no. 1081.
64. lbid., VII, p. 244 (140), 255 (166).
65. Doc. Callimachi, II, p. 173, no. I; Studii şi doc., VI, p. 252, n-le 378, 380; p. 153, no. I Ol.
66. lbid., VI, p. 268 (473); miere la turci, ibid., XVI, p. 312 (45).
67. Hasdeu, Istoria toleranţei, p. 82.
68. Studii şi doc., VI, p. 426 (622).
69. lbid., p. 275 (505).
70. lbid., p. 243 (283).
71. lbid., p. 221(94),229 (158).
72. Marturia lui John Bell (1739), reprodusa în Uricariul, XXIV, p. 224.
73. Studii şi doc., VI, p. 298 (615).
74. lbid., p. 244 (292).
75. lbid., p. 264 (441).
76. lbid., p. 335-6 (897).
77. /bid, p. 259 (408). În 1762 li se ieau bani cu sila de un om domnesc (Documentele Callimachi, 1-11, p. 438).
78. Studii şi doc., V, p. 234-5 (87); VI, p. 231(182),317.
79. Antonovici, Doc. bârlădene, I. Bârlad, 1911, p. 71 (3).
80. Studii şi doc., VI, p. 264-5 (442).
81. lbid., p. 302 (635).
82. lbid., p. 294 (596), 303 (639), 349, 358 (1086).
83. lbid., p. 249 (379), 366 (1161 ).
607
84. Cerbul ca nume creştin; ibid„ XVI, p. 139 (2).
85. lbid„ VI, p. 247-8 (333).
86. Ibid„ p. 349. Un contract, ibid„ p. 262 (422).
87. lbid„ p. 381 (1292). Altul vine acolo din Putna (ibid„ p. 407, no. 1547).
88. lbid„ p. 238 (241), 239 (250), 381 (1297).
89. lbid„ p. 239 (250), 241 (263 ).
90. lbid„ p. 254-5 (390), 262 (426), 267 (456), 367 (1167), 376 (1246), 407 (1547).
91. lbid„ p. 545.
92. lbid„ X, p. 390-1 (24); Analele Academiei Române, XXXIV, p. 77-8.
93. Documentele Callimachi, II, p. 330.
94. Cronica lui Amiras, în Koglllniceanu, Letopisiţe, III, p. 142-4.
95. Hunnuzaki, Supl. I/I, p. 455. - Era vorba chiar şi de mazilia domnului. Cf. ibid. IX, p. 612. - Un Hasca!
arendaş la Mllndllclluti pe la 1770 (Ghibllnescu, Cuzeşlii, p. 298-9).
96. Studii şi documente, VI, p. 295 (604).
97. lbid„, p. 246 (316). Cf. ibid„ p. 252 (379). Ca argintari apar evrei în Lemberg şi în secolul al XVI-iea; ibid.,
XXIII, p. 376-7 (234).
98. lbid„ VI, p. 260 (415).
99. lbid„ p. 251 (369).
100. /bid„ p. 285 (553), 345 (982), 378 (1270); Doc. Bistriţei, 1-11, tabla; Hurmuzaki, XV, tabla.
101. Studii şi documente, VI, p. 433 (1633), 445 (1684). Evrei botezati şi la 384 (1308): Isac din Rlluseni; la p.
387 (1327); Ion din Dângeni. - Soţia lui Ştefan Scraba, Doc. Callimachi, II, p. 79 şi urm. - în procesul
catolicilor se primia şi mllnuria nebotezatilor (Studii şi documente, 1-11, p. 186).
I 02. lbid„ VI„ p. 260 (415). - Atunci se scutesc de a da covoare, scoarţe etc„ pentru musafirii turci, toţi locuitorii
din Iaşi, „creştini, armeni şi jidovi", ibid„ p. 228 (145); Uricariul, VI, p. 397.
103. Doc. Callimachi, ll, p. 79 şi urm.
104. Uricariul, XXI, p. 357: „pe 11 vedre miere, ce s-au vândut lui Rei Jid".
105. Studii şi documente. VI, p. 446 (1688).
I 06. Un privilegiu pentru hahambaşa Isaac în aprilie 1759; „Ştafeta" din Iaşi, li ( 1879), n-rele din 7 şi 13
octomvrie. Cf. şi mllsurile lui Grigore Ghica din 1777 (mai departe).
107. Studii şi documente, VI, p. 224-5 (125), 255 (390), 294-5 (597).
I 08. Schwarzfeld, l.c„ p. 52-5.
109. Uricariul, II, p. 30-1.
110. lbid„ IV, p. 404.
111. lbid„ p. 405.
112. „Convorbiri literare", XXII, p. 793.
113. Studii şi documente, V, p. 109 (142). - Cei de pe locul Sf. Spiridon, Uricariul, XXI, p. 355 (1772-3).
114. Uricariul, XIX, p. 48-9. - Cumparatorul e un creştin, Mihalachi Cerchez. - Un evreu legând un ceaslov „cu
piroane, pogllneşte" în I. Bârlea, Însemnări din bisericele Maramureşului. Bucureşti, 1909, p. 70, no. 237.
115. Studii şi doc„ VI, p. 248 (337).
116. lbid„ VII, p. 121-2 (I), 122 (4), 113 (9). Dar la 1741 „târgoveţi şi jidovi'', ibid„ VI, p. 221 (89), „negustori
turci şi moldoveni şi jidovi"; ibid„ p. 266 (447), „târgoveti de Botoşani, rumâni şi jidovi"; ibid„ p. 237
(239).
117. lbid„ p. 211 (14).
118. lbid„ V, p. 243 (109); VI, p. 237 (239), 350 (1029), 446-7 (1690).
119. lbid„ p. 254-5 (390), 268 (470).
120. lbid„ p. 385 ( 1321 ).
121. /bid„ p. 272 (490); VII, p. 224 (66: Şmil şi Ursul, cu casele lor); Doc. Cal/imachi, I, p. 446-7. Cf. ibid„
p. 579 (21 ), 586 (32). - Un argintar, Lei ba, la 1763 şi urm.; ibid„ li, p. 79 şi urm.
122. Studii şi doc„ VI, p. 352 (1049).
123. lbid„ p. 385 (1320).
124. Doc. Callimachi, I, p. 434, nota (orândari).
125. lbid„ II, p. 79 şi urm.
126. Studii şi documente, VI, p. 214 (61 ).
127. Analele Academiei Române, XXXIV, p. 39. Aici rostul lor nu se ridică pâna la Regulamentul Organic; ibid„
p. 43.
128. Peysonnel, Traile sur le commerce de la Mer Noire, Paris 1787, I, p. 305-6; Kleemann, Reise bis Ki/ianova,
Leipzig 1773.
129. lbid„ VII, p. 376-7, n-le 13-15.
608
130. lbid., XIX, p. 14 şi unn. Un proces al lui e judecat de o comisiune din care face parte un evreu şi un annean
(ibid.).
131. Zieglauer, Geschicht/iche Bilder aus der Bukowina zur Zeit der osterreichischen Occupation, I, 1883, p. 67;
broşura din 1898, p. 5-6, 15-7, 19-20, 74.
132. Broşura din 1898, p. 33-4, 40-1, 43, 49.
133. /bid., p. 6 şi unn.
134. lbid., p. 60.
135. lbid., p. 69.
136. lbid., p. 87.
137. lbid., p. 42, 90.
138. lbid., p. 40-1.
139. lbid., broşura din 1883, p. 67.
140. lbid., broşura din 1898, p. 59.
141. lbid., p. 34.
142. lbid., p. 49.
143. P. Raşcanu, leji/e boierilor şi veniturile Moldovei în 1776, Iaşi, 1887, p. 33-4. Vezi prefata la voi. XXII din
Studii şi documente.
144. Vezi nota precedenta.
145. lbid., p. 49, 69; v. privilegiul lui Alexandru Mavrocordat mai jos analizat.
146. Uricariul, XI, p. 263.
147. Kogălniceanu, Archiva românească, II, p. 179-82.
148. Studii şi documente, 1-11, p. 124.
149. lbid., VI, p. 186. La Constantinopol, în 1786 „Samaria Jidovul" da domniei ceaprazuri, „semsale",
„pischiuluri", şireturi, ibid., p. 188.
150. lbid., p. 194.
151. lbid., VII, p. 132 (45); ibid., I-II, p. 327, nota 2. - Evrei spanioli la Iaşi, în 1790, Hasdeu, Istoria toleranţei,
p. 81.
152. Ghibanescu, Cuzeşti, p. 122.
153. Studii şi documente, VII, p. 127 (27).
154. lbid., p. 128 (30).
155. lbid., p. 129 (35).
156. lbid., p. 131-3 (43).
157. lbid., XI, p. 84 (165).
158. lbid., VII, p. 237 (112).
159. Uricariu/, XVI, p. 129 şi unn. - Unde vede d-1 Stambler ca Domnul ,,s'exprime avec enthousiasme sur le
compte des lsraelites, 55 p.
160. Hrisov de înfrânare a târgovetilor, din 1826, Uricariu/, XIX, p. 52 şi unn.
161. lbid.
162. Hurmuzaki, Supl. 1/2, p. 80-1.
163. Memoire sur I 'etat actue/ de la Mo/davie en 1787, Bucureşti, 1902.
164. Mărturisire a agentului austriac din laşi, Documente Ca//imachi, I, p. 50 (9), 54 (13).
165. Aici evreii sunt pomeniti, în Bucureşti, dupa turci, la 1773 (Studii şi documente, 1-11, p. 31 O).
166. lbid., V III, p. 112 (32).
167. Documentele Callimachi, I, p. 513 (163), 514 (165).
168. lbid., p. 283.
169. lbid., p. 50-1 (9), 54 (13). Evreii din Zurawna figurau între creditorii boierilor moldoveni (Iorga, Din
ţinuturile pierdute. Boieri şi răzeşi în Bucovina şi Basarabia în cele dintâi decenii după anexare,
Bucureşti, 1912, din Analele Academiei Române, XXXV, p. 42 şi unn.).
170. Documentele Cal/imachi, I, p. 70-1(28), 97, 139 (88), 255 (200), 283; II, p. 329 n. 2.
171. Studii şi documente, VII, p. 146 (97, 99): „supusa franţuzeasca Rifca Jidoafca, a lui lancăl".
172. Uricariul, I, p. 16, 25. Aceasta se face şi ,,spre uşurarea locuitorilor: la oarecari greutăţi nu prind ei cât de
puţin, din pricina arătatelor hrisoave".
173. R. Rosetti, Arhiva senatori/or din Chişinău, în Analele Academiei Române, XXXI, p. 401 (43). Domnul era
îngrijat de subita creştere a arenzilor. În răsboiul din 1806, evreii din Mohilău făceau prin Moldova
transportul de provizii, luând la întors, cu privilegiu de la guvern, sare ieftină (ibid., p. 513-155). Un
Bercu Herşcovici, antreprenor de sare; ibid., p. 711-131. Evrei din Chişinău, ibid., p. 706-126. Ei fac şi
furnituri la spitale; ibid., p. 720-140. Exportă salitra; ibid., XXXII, p. 77-117. Evrei bătuţi la falanga de
ruşi; ibid., p. 32-72.
609
174. Hurmuzaki, X, p. 530.
175. Documentele Callimachi, I, p. 75-6 (31 ), 78 şi unn., 97, 114, 139 (80), 281 şi unn. (220).
176. Studii şi documente, VI, p. 199-200.
177. Documentele Callimachi, li, p. 135, 156. Erau şi ,,armeni cu hrisov"; Studii şi doc., VI, p. 199.
178. Uricariul, VI, p. 125-6.
179. lbid., III, p. 278-80.
180. Studii şi doc., VII, p. 134-6 (1794).
181. /bid.,p.134-6(49), 140(67).
182. lbid., VI, p. 199.
183. lbid., V, p. 284. Ei cer cu ceilalţi orlşeni a se aduce tulumbe (pompe); ibid., p. 271-2 (171 ).
184. lbid., p. 266 (165), 267 (166); cf. ibid., p. 669 şi unn. şi ibid., VII, p. 146 (99).
185. lbid., p. 147 (102).
186. lbid., XXI, p. 118 şi unn. Cf. Iorga, Basarabia noastră, Bucureşti, 1912.
187. Schwarzfeld, l.c.
188. Studii şi documente, VII, p. 154 (I 0).
189. lbid., VIII, p. 86 (36).
190. Schwarzfeld, l.c., p. I şi unn. Cf. Documentele Cal/imachi, I, p. 513-4 (163, 165).
191. lbid., li, p. 525, nota I.
192. lbid., I, p. 519-20 (218).
193. lbid., I, p. 558 (290).
194. Studii şi documente, 1-11, p. 371.
195. Osservazioni, p. 245-6. La 1780 Sulzer, I, p. 150, scrie: „In der Walachey befindet sich von denen so teutsch
sprechen, ausser denjenigen die zu Bukurescht sitzen, schachem oder geringe Handwerke, als Klămpnerey
u.d. gl. Treiben, und ihre Synagoge haben, sehr wenige, und eigene Hăuser hat meiness Wissens keiner".
La Craiova găsim în 1820 pe evreii Şerban şi Avram; Studii şi documente, VIII, p. 89. Vezi şi Hurmuzaki,
XI, p. 497 (67).
196. Studii şi documente, 1-11, p. 91 (89), XVIII (Corespondenţa lui D. Aman), p. 33 (84); Urechiă, Istoria
Românilor, VIII, p. 19-21.
197. Urechi li, l.c., V. p. 32 \.
198. lbid., l.c., VIII, p. 637.
199. „Ein offentliches, allen Ausscheiwungen gewiedmetes Haus"; ibid., 1-11, p. 357-8.
200. lbid.
201. lbid., Vlll, p. 91 (89).
202. lbid., X, p. 41.
203. Studii şi documente, 1-11, p. 382 (56).
204. Hurmuzaki, Supl., U2, p. 184.
205. Uricariul, III, p. 279 (Iosif Postăvari ul, în 1823, unul din fruntaşii comunităţii ieşene).
206. Studii şi documente, VI, p. 205.
207. Hurmuzaki, X, p. 77 (97).
208. Studii şi documente, VI, p. 145 (92).
209. lbid., XX, p. 198.
211. Studii şi documente, VII, p. 254 (162).
212. lbid., VI, p. 200.
213. Uricariul, IV, p. 154-5.
214. lbid.,p.116-1.
215. Studii şi doc., VII, p. 525.
216. Documentele Cal/imachi, I, p. 536 (253).
217. Analele Academiei Române pe 1913, memoriul „Ostaşi la Prut", ultimul nr. - Orândari pe la Folticeni, Studii
şi doc., XX, p. 196.
218. lbid., p. 297.
219. ,,Jădovii ce au ţinut moşiile de la Hotin în orândă"; ibid., VI, p. 206.
220. Documentele Cal/imachi, I, p. 498-9 (186). Cf. Studii şi doc., XXI, p. 213 şi unn.
221. lbid., VII, p. 263 (199).
222. lbid., p. 68 (71).
223. lbid., 1-11, p. 143 nota 2; Documentele Cal/imachi, I, p. 126 (78), 127 (80).
224. fbid., p. 283. - Contract pentru luarea în arendă, în laşi, a unui trunchi de came de evrei, ibid., p. 550-1
(550). Li se fixează preţul, numărul vitelor ce se vor tăia şi data tăierii mieilor, casele boiereşti ce vor
610
fumisa cu came, tariful vânzării cllmii cuşer la evrei şi a saului la mumgii. În schimb, vor avea I .OOO de oi
scutite, I 00 de stoguri de fân carate gratis, scutire de bir a oamenilor sai, monopolul în anume margini şi
ascultarea exclusiva de nazirul căsăpiilor cu care se încheiase învoeala. - La 1803, fusese în Focşani o
cearta între evrei, cari voiau sa taie vitele la un loc cu creştinii, şi aceştia; Urechia, 1.c., VIII, p. 636.
225. Documentele Ca//imachi, I, p. 255 (250).
226. Hunnuzaki, X, p. (129), 114 (150), 163 (221), 167 (227), 173 (234), 174, 575 (30).
227. lbid., p. 227, 234 (303); Bibi. Ac. Rom., doc. 78/XXXIX.
228. Hurmuzaki, X, p. 252.
229. lbid., p. 354 (422).
230. Documentele Cal/imachi, II, p. 67-8 (149), 72 (159); Iorga, Breasla blănarilor, în aceste Anale, XXXIV, p. 27.
231. Uricariul, V, p. 32-3.
232. lbid., p. 169.
233. Iorga, Plângerea lui Ioan Sandu Sturza Vodă împotriva sudiţilor străini în Moldova, în Analele Academiei
Române, XXXV, p. I şi urm.
234. Uricariul, III, p. 276-7; Manualul administrativ, p. 42. El se refera la acte anterioare, din 1800, 1804 şi 1814.
235. Hunnuzaki, X, p. 433 (522).
236. Studii şi documente, I-II, p. 211.
237. Hurmuzaki, X, p. 427-8 (515).
238. lbid., p. 217-8.
239. Studii şi documente, XIV, p. 170.
240. Urechia, /storia Românilor, I, p. 45, 151; XII, p. 391-2.
241. Hurmuzaki, X, p. 305 (377): „Cine se amesteca mai mult în toate şi sunt mai murdari decât turcii, tiganii şi
evreii?", p. 307.
242. lbid., p. 252.
243. lbid., p. 375 (455).
244. Şi la Botoşani luare cu chirie a caselor lui Grigore Balş, 1833; „loc de baştina", pomenit la Târgu-Frumos în
1835; Studii şi documente, VII, p. 149 ( 111 ); Documentele Cal/imachi, I, p. 602, nota I.
245. Cap. III, art. 94.
246. Neugebauer, Die Donaufiirslenliimer, Breslau, 1859, p. 93-4.
247. Cum crede d-l Schwarzfeld, l.c.
248. „Din singura pricina evreilor, a cllrora răutate şi aerului este nesuferita"; Iorga, Breasla blănarilor, l.c., p. 33.
249. Raport al consulului francez din laşi, Gueroult, în Anul 1848 în Principatele Române, I, Bucureşti, 1902,
p.212-4.
250. Studii şi documente, VII, p. 150.
251. lbid., XX, p. 118 şi urm.
252. Amănuntele în Schwarzfeld, l.c., p. 148 şi urm. Şi mai ales în Verax, la Roumanie el Ies Juifs, Bucureşti,
1903, p. 78 şi urm.
253. Studii şi documente, XVIII, p. 14.
254. lbid., p. 25.
255. Uricariul, VIII, p. 154. Răspunsul domnului ibid., IX, p. 14-15.
256. Uricarful, XIX, p. 105-6.
257. Sat în 1745, „Podul-Leloaii"; ibid., XX, p. 93.
259. Uricariul, VIII, p. 152. Cf. şi ibid., p. 132-3. Abuzurile unui jidov acolo, în cearta cu noul stăpânitor, Teodor
Balş, ibid., IX, p. 11-2 - Era vorba de a se face o şcoală româneasca, ibid., p. 45, an 1844.
260. Notions statistiques, p. 59, 61.
261. Manualul administrativ, II, p. 43-5.
262. Sturdza, Acte şi documente, IX, p. 311.
263. lbid., III, p. 979.
264. Studiat de d-l Lazllr Şăineanu.
265. El împrumută apoi Moldovei 2.400.000 lei (Uricariul, XII, p. 411 ). Cf. ibid., XXIII, p. 344 şi urm.
266. Manualul administrativ.
267. Verax, l.c., p. 115-7. Acolo şi toate socotelile statistice. După Verax, care e d-1 Radu Rosetti, istoricul, la
1803 erau în Moldova 12.000 de evrei, la 1827 6.078 capi de familie (cam 24.000 deci de toti); la 1831,
30.720, făra cei din sate şi fără suditi (cam 1500). De atunci d-sa fixeaza creşterea de 64,5 la sută. La 1859
erau aproape 120.000. În Muntenia, la 1831 nu erau nici o mie de familii.
268. Studii şi documente, XII, p. 97; şi în Uricariul, XVII, p. 413-5. (Cf. declara]ia lui Iancu Strat, ibid„ p. 411-3).
269. lbid.
611
270. Dar în profesia de credinţă din 14 fevruarie 1857 orice aluzie la această „reformă" lipseşte; ibid„ VIII,
p. 225-8.
271. Sturdza, l.c., VII, p. 265; IX, p. 57, 322-3, 326, 333, 358-60.
272. Uricariul, XIII, p. 109. Foaia a continuat, în editura lui Teodor Codrescu şi cu tiparul lui Moise din Roman,
apoi al lui Hirsch Goldner, până la 1871, cu întreruperi în 1860-7, 1867-71. V. Nerva Hodoş şi Sadi
Ionescu, Pub/icaţiunile periodice româneşti, Bucureşti , 1913, p. 363. Urmă „Gazeta română-evreiaskă"
din laşi (1859), a lui M. Feldman, şi „Timpul de vorbit" din Bucureşti (N. Poper şi Kahane) (şi în dialect,
ibid., la aceste titluri).
273. Mesagii şi proclamaţii, Vălenii-de-Munte, 1910, p. 27-8 şi aiurea.
274. Cf. Xenopol, La queslion israelite en Roumanie (din „La Renaissance latine").
275. Dr. Crăiniceanu, Literatura medicală românească. Bucureşti, 1907, p. 25. Finkelstein, Friedmann, Lebowitz
promovează la 1870 şi Moscovits după această dată. Dr. Lippe, politician fanatic, cu legături în Galiţia, e
licenţiat din 1864; ibid„ p. 282. Între medicii moldoveni de la 1842, Emanoil Frankel pare a fi evreu
(Uricariul, XIX, p. 439). El şi alţii promovaseră în străinătate, fiind străini ei înşişi: Ioan (?) Finkelstein,
Moritz Finkelstein, Bemhard Landau, Isac Skrob, Bemhard Kalmann, lsidor Bemfeld, Joseph Max, Adolf
Blaunstein, Abraham Manzel, Joseph Lefler, David Metis. Între profesori, numai Samuil Botezatul, în
Moldova lui Mihai Sturza, pentru limba germană.
276. Uricariul, XI, p. 392-3.
277. Şi ibid„ XIII, p. 238.
278. Reprodus în Uricariu/, XII, p. 186-7, după n-1din2 april.
279. Gh. Misail, Constantin Negri, p. 315; Uricariul, XIV, p. 144-8.
280. Notăm foile cu acest titlu ap!lrute: la Bucureşti, ,,Antisemitul" (director V. Constantinescu) în 1899-901,
Craiova, 1898-902, 1904-6 (director C.K. Zamphirol) şi Brăila, 1906. „Societatea antisemitică (sic)
românii" făcea sll aparii la Bucureşti în 1887 o foiţă ,,Anti-semitul''. Şi ,Jos Jidanii" (1897), „Strigătul"
( 1892). Am!lnunte în Hodoş şi Sadi Ionescu, l.e„ p. 38-9. ,,Apl!rarea Natională" din Bucureşti (1900-
1903 ), „organ al societăţii cu acelaşi nume", nu trebue confundată cu aceste publicaţii. - O ,,Aliantll
antiisraelită" scotea la Bucureşti în 1887, ,,Arhiva anti-israelită", de scurtă durată (ibid., p. 50).
281. La Londra apare, de la 1902 la 1903, The Romanian Bui/elin, menit sl! arate cum „România îşi persecută
supuşii pentru credinţa lor religioasă".
612
E. SCHWARZFELD
PAGINI DIN ISTORIA EVREILOR ÎN ROMÂNIA•
„ISTORIA EVREILOR DIN ŢĂRILE NOASTRE",
DE N. IORGA, ÎN LUMINA CRITICII.
EVREII ÎN MOLDOVA, ÎN SECOLUL AL XVI-LEA
ŞI AL XVII-LEA
... Cum că aşezarea evreilor în Moldova nu e o simplă ipoteză, o găsim în raportul pe

care trimeşii regelui Maximilian, Belsius şi Bergkovicz, o adresară acestuia din Hârlău la
8 aprilie 1562, dându-i socoteală despre urcarea în scaun a lui Despot Vodă; ei scriu că în
Moldova trăesc fel de fel de oameni: armeni, evrei, greci, români, sârbi, saşi etc. (Armenos,
Judeos, Grecos, Flaccos, Servianos, Saxones etc.), faţă cu cari Alexandru Lăpuşneanu a
săvârşit multe nedreptăţi şi tiranii, şi cărora Despot Vodă le face dreptate. Toate aceste
neamuri se bucură de căderea lui, căci îi silea pe toţi, prin mijloace violente şi criminale, a
îmbrăţişa legea pravoslavnică, pe când acuma se putură reîntoarce la credinţa lor
(Hurmuzaki, II, p. 404). Ioan Belsius confirmă aceeaşi stare în raportul său datat din
Roman, 13 aprilie 1562, adresat lui Ferdinand I, împăratul Austriei (ibid„ p. 407). Erau, dar,
evrei aşezaţi în Moldova sub Alexandru Lăpuşneanu şi sub Despot Vodă, că doar nu poate
fi vorba aci de elemente trecătoare, cari n-aveau decât să părăsească ţara spre a se sustrage
violenţelor la cari ar fi putut fi expuse.
Prezenţa unor evrei localnici fiind astfel dovedită, nu mai poate fi vorba de evrei cari
ar fi venit pentru întâia oară, vremelniceşte, în ţară sub Petru Şchiopul. Hotărârea luată de
acesta de a isgoni pe evreii lehi priveşte, prin urmare, numai pe acei ce veneau în acel
moment să-şi desfacă mărfurile înlăuntrul ţării, cumpărând şi vitele ce le treceau peste
hotar, ocolind iarmaroacele şi vânzătorii regulaţi. lsgonirea acestora apare ca o concesie
făcută nu comercianţilor mari, ci tuturor neguţătorilor din ţară, care nu atinge pe evreii
aşezaţi în ţară, şi cari vor fi fost chiar printre acei ce se plânseră de lipsa de alişveriş.
Comunitatea din Iaşi, mai ales, se desvoltase şi crescuse de bună seamă în urma transferării
scaunului domnesc în acest oraş; ceea ce rezultă din funcţionarea unui rabin de valoare,
cume Solomon Aravi, savant şi medic.
Mai avem o altă dovadă despre existenţa unor comunităţi evreeşti în Moldova. În
primii ani ai ultimului pătrar al veacului al XVI-iea, un italian, Leonardo Cerlemetti
Vinitiana, publică în latineşte o geografie tradusă italieneşte de Geo. Ant. Mangini
Padovano, sub titlul de Geografia sive descrizione universalle de/la terra, şi tipărită în
Veneţia, la 1592. La pagina 197 a vol. II, sub titlul de La doppia Valachia sive la Moldavia
et la Transalpina, cetim: ,,În Moldova locuiesc mulţi armeni, evrei, unguri, saşi şi ragujani,
cari au în mână tot comerţul (Habitano in Moldavio molti Armeni, Giudei, Ungheri,
Sassoni et Ragujei presso i quali e toutto il trafico). Pentru că ei sunt acei cari trimit grâul şi
vinul în Rusia şi în Polonia, asemenea miei, pături, ceară, mere, carne de bou sărată, unt şi
• N.R. Datorită bunăvoinţei d-lui M. Schwartzfeld, dăm aci câteva pagini inedite din opera postumă a regretatului
istoric al evreilor români. - D. N. Iorga făcuse la Academia Română o comunicare, contestând vechimea evreilor
în ţările locuite de români (Anale, Mem. Seci. Istorie, Seria li, I. XXXVI <1913-1914>, p. 162-205) - teorie
dictată de motive politice. D-rul Elias Schwartzfeld îi pregăti însă, din exil, o refutare irecuzabilă.
613
legume în Constantinopole. Apoi chiar (vinul de) Malugia care e dus din Creta în Polonia şi
Germania, trece cu totul prin această ţară, unde domnul percepe taxe mari („Egalitatea",
Bucureşti, XXX <1914>, p. 73).
În fine, mai găsim o dovadă excelentă despre fiinţarea de comunităţi evreeşti în
Moldova, în o scrisoare publicată de însuşi d. Iorga, într-un moment când antisemitismul
său pare că nu orbise încă şi când nu se aşteptase să scrie o Istorie a evreilor în ţările
noastre aşa cum a fost într-adevăr. În introducerea sa la Relaţiile comerciale ale ţărilor
noastre cu lembergul (Bucureşti, 1900, p. 5) scrie: „Caffa căzu în 1475, Cetatea Albă la
1484. Marea Neagră deveni o mare turcească, mult timp, o mare închisă, după aceia o mare
periculoasă, nesigură. Comerţul lembergez uită cele două drumuri mari indice ale veacului
de mijloc. Armenii şi evreii ( e tipărit turcii, evident o greşeală de tipar, turcii n-au locuit
nicicând în acest târg) - cari dădură Moldovei coloniile armeneşti şi evreeşti din Siret,
Suceava, Iaşi etc. - apucară de aici înainte pe la Cameniţa şi Hotin, nouele trecători
frecventate către Orient, o altă cale".
Pentru veacul al XVII-iea, pe care-l începe cu un dacă, d. Iorga bate într-o strună
nouă şi ne dă argumente cari se ciocnesc în capete cu cele mai înainte evocate. Dacă ştirea
dată de Delmedigo este adevărată, a fost un mic popas de evrei spanioli, şi totuşi până în
epoca lui Vasile Lupu - în ce an nu ne spune - nu erau evrei în Moldova. Abia răscoala
cazacilor aruncă aci evreii polonezi ca arendaşi şi cămătari. Dovada? Răsculându-se Gaşpar
Vodă Graţiani, în 1620, care imită pe Aron jertfindu-şi creditorii din Iaşi, se spune numai
că turcii au fost tăiaţi. Lipsesc până şi evreii împrumutători ai domniei, ba şi evreii
mijlocitori între provinciile turceşti şi Galiţia polonă. Evrei localnici în Moldova apar ca
orândari la sate şi cârciumari în oraşe, la Iaşi în 1663. Alţii dau bani cu dobândă. Insinuează
chiar că fac contrabandă înspre hotarul Munteniei. Afară de Iaşi, poate de Botoşani şi de
unităţi răzleţe, nu mai erau evrei prin oraşele Moldovei. Nicăieri nu-i pomeneşte pe la 1650
călătorul italian Bandini, care notează cu îngrijire toate naţiile, nici cel sirian Paul de Alep.
Mai scăzută era situaţia evreilor din Muntenia; nu-i găsim nici ca orândari, nici cârciumari,
nici ca împrumutători de bani. Sub Brâncoveanu se privesc toţi evreii ca streini. Stăteau
numai la Bucureşti şi Focşani. În Iaşi aveau o sinagogă cu un rabin permanent „deşi la
Cantemir evreii vin tocmai în urma locuitorilor streini ai ţărei, înaintea ţiganilor numai".
Plăteau un bir mai greu decât cel obicinuit, pe când armenii, şi ei supuşi domniei,
răspundeau acelaşi bir cu moldovenii. Ei nu erau deloc meşteri, ci negustori de anume
categorie şi cârciumari.
În aceste câteva rânduri se rezumă toată istoria evreilor a secolului, doară că mai
pomeneşte de răul tratament ce-l sufereau evreii din Iaşi de la cazaci.
Contrazicerea se manifestează din capul locului. Spore a-şi menţine şubreda-i teză
că nu erau evrei în Moldova în veacul al XVI-iea, ne dă ştirea lui Delmedigo sub forma
dubitativă şi plasează prezenţa unui rabin în Iaşi abea la 1618, atâta numai că nu era acolo o
comunitate, ci un popas de evreii spanioli. Fie şi evrei spanioli. Dar atunci, cum se împacă
această afirmare cu aceea susţinută câteva rânduri mai departe că nu erau în Moldova prin
1620 pe proba negativă - o dovadă favorită a d-lui Iorga - că măcelărindu-se turcii sub
Gaşpar Vodă nu se pomeneşte şi un masacru al evreilor?
Spre a invoca această dovadă, d. Iorga falşifică faptele şi ne vorbeşte de masacrarea
creditorilor străini. Isvoarele ce le cunoaştem şi la cari ne trimite d. Iorga, dând un isvor
neexact, nu o spun. Gaşpar Vodă n-a vrut să-şi omoare creditorii, cum nu i-a omorât nici
Aron Vodă. Ceea ce spun isvoarele e că Gaşpar Vodă, punând să-l omoare pe Schinuni
Aga, care venise să-l mazilească, împreună cu suita lui, aceasta fu un semn de răscoală şi
614
norodul din Iaşi se aruncă asupra comercianţilor turci şi îi măcelări, cum fură măcelăriţi şi
turcii din restul ţării (Letopiseţ, I, p. 270 şi Anal. Acad. Rom., XXI, p. 37 şi 42). Las că sub
numele generic de negustori turci se poate înţelege şi evrei, fapt ce l-am bănuit totdeauna;
dar, altă contrazicere: d. Iorga afirmă ceva mai departe că în veacul al XVII-iea lipsiau până
şi evreii împrumutători ai domniei. De ce, dar, avea să-i măcelărească Gaşpar Vodă? Sau
crede dânsul că un măcel contra turcilor trebue numaidecât să implice şi pe acela al
evreilor? Ce ne facem cu tradiţionala toleranţă religioasă a românilor, cu care ni s-a legănat
copilăria şi care se invoacă la orice moment? Apoi, ce aveau a face evreii turci cu cei de
origine poloneză? Faptul că evreii nu erau implicaţi în măcel, n-ar dovedi el tocmai
contrariul, şi anume că n-au fost măcelăriţi evrei fiindcă cei ce erau în ţară erau de origină
poloneză şi fiindcă în răscoală Gaşpar Vodă se răzima pe polonezi?
Dar, fie zis în paranteză şi teza d-lui Iorga că în veacul al XVII-iea „lipsesc până şi
evreii împrumutători ai domniei" este scoasă din vânt, şi în orice caz nu pledează nici
pentru, nici contra evreilor trăitori în Principate. Împrumutătorii domnilor nu erau evrei
localnici, ci evrei constantinopoliteni, şi dacă Vasile Lupu n-a recurs la ei, alţii au recurs.
Acesta e cazul lui Mihnea Vodă, despre care ne vorbeşte un document din 1622 (Studii şi
doc„ V, p. 123-124), al lui Radu Leon, zis Stridie, în 1664 (Hurmuzaki, V 2, p. 100), al lui
Alexandru Iliaş, în 1666 (Hurmuzaki, V 2, p. 111) şi cum va fi fost cazul şi cu alţii. Că
Vasile Lupu n-a recurs la ei, faptul nu are importanţă; prezenţa lor în Moldova se constată
doară de aiure şi o constată şi d. Iorga.
Deşi d. Iorga găseşte în lipsa de evrei măcelăriţi sub Gratiani, şi în lipsa de
împrumutători evrei îndeobşte argumentul decisiv spre a tăgădui existenţa evreilor în
Moldova, concede totuşi că au fost în Iaşi, poate în Botoşani şi aiure ca unităţi răzleţe, şi
totuşi logica strânsă de istoric afirmă în aceeaşi frază (p. 174) că „evrei nu mai erau prin
oraşele Moldovei". Dovada? Tot în aceeaşi frază „nicăeri nu-i pomeneşte pe la 1656
călătorul italian Bandini, care notează cu îngrijire toate naţiile, nici cel sirian Paul de Alep;
ba adaugă în nota 7 de la aceeaşi pagină că chiar în Iaşi erau aşa de puţini, încât Bandini tot
nu-i notează.
Înainte de toate, nu-i deloc exact că Paul de Alep notează naţiile sau neamurile cari
trăiau pe atunci în Moldova. În vreo două rânduri pomeneşte numai pe armeni pentru
trebuinţa cauzei, dar îi pomeneşte şi pe evrei atât în Moldova, cât şi în Muntenia. Şi fiindcă
d. Iorga citează traducerea română a d-şoarei Cioran, o elevă a sa, ar fi trebuit s-o cheme la
ordine pentru nerespectarea textului. Zisa d-şoară a găsit de cuviinţă să suprime câteva
pagini din Paul de Alep, care se referă la evrei; sub pretext că cele relatate nu-s interesante,
cum declară în nota de pe pag 200, şi nu ne-a dat nici acele câteva fragmente care se găsesc
risipite în textul englez, din cari două tratează despre evrei, cum rezultă din Archiva istorică
a lui Hasdeu (12, p. 110). D. Iorga afirmă, dar, o inexactitate, ca să nu zicem un neadevăr,
în ce priveşte pe Paul de Alep.
Tot neadevăr este că Bandini ar menţiona cu îngrijire toate naţiile. Acesta, ca şi
predecesorul său Mancinelli, nu pomeneşte decât neamurile care-l interesează.
Archiepiscop şi administrator al bisericilor catolice din Moldova, singurul lucru ce-l
notează este catolicismul şi pe acei ce au o legătură mai mult sau mai puţin directă cu misia
lui. Afară de Galaţi, unde notează: Români amestecaţi cu armeni şi greci - şi doar vor fi
fost şi alte neamuri acolo - nu pomeneşte decât pe armeni în Roman, Vaslui, Bârlad şi
Suceava; despre Bacău, Hârlău, Neamţ, Piatra, Trotuş, nu vorbeşte, decât de catolici şi
români, alte oraşe nici n-a vizitat. Cum se vede, afară de Iaşi, nu pomeneşte nici de alte
615
neamuri nici de alte religii. Iată Ia ce se reduce afirmarea că menţionează cu îngrijire toate
naţiile.
Vom releva însă altceva. Până aci, dacă un călător nu pomenea pe evrei era o dovadă
irefutabilă că nu exista picior de evreu în Moldova. Acuma că existenţa evreilor nu se poate
tăgădui, faptul că Bandini nu-i pomeneşte, cu toate că menţionează pe medicul domnului
care era evreu, dovedeşte că erau aşa de puţini. Apoi, dacă Bandini nu-i menţionează
fiindcă erau puţini în Iaşi, de ce să nu fi fost acelaşi motiv pentru toate oraşele ce Ie-a
vizitat? Mai mult, de ce să-i fi menţionat Reicherstorffer sau Mancinelli, când tot puţini ar
fi putut fi? Ce-I autorizează pe d. Iorga să facă aceste afirmări contrazicătoare? Un
argument istoric bazat pe o ipoteză nu poate varia după plac, sau e o simplă samavolnicie.
Care e ipoteza pe care trebue s-o admitem? Enigmă curată, a cărei chee trebue să ni-o dea
d. Iorga.
Fost-au evreii într-adevăr aşa de puţin numeroşi, mai ales în vremea lui Bandini şi a
lui Paul de Alep? D. Iorga o afirmă, faţă însă cu cele constatate până aci nu-I putem crede
pe cuvânt, mai ales că a trecut sub tăcere documentul la care ne trimite în nota I, p. 173, de
al cărui conţinut cetitorul habar_nu are.
Se cunoaşte răscoala cruntă a cazacilor contra polonezilor în 1648, care a însângerat _
câţiva ani de-a rândul întregul regat prin înspăimântătoarele măceluri, cari abăteau sute de
mii de oameni fără osebire de sex, de vârstă, de religie, de poziţie socială. Mii de suflete
fură duse în robie şi vândute pe piaţa Constantinopolei. Zeci de mii de evrei periră, o masă
enormă se îndreptă spre ţările apusene şi foarte mulţi scăpară cu fuga în Moldova, unde
găsiră un adăpost sub aripele ocrotitoare ale lui Vasile Lupu. Acesta denunţase, de altfel,
polonezilor decuvreme răscoala ce se pregătea, fiind şi el invitat de a merge alături de
cazaci (Archiva Istorică, 12, p. 110). Refugiul acordat evreilor pe teritoriul Moldovei este şi
motivul care-I sileşte pe d. Iorga să admită, în fine, aşezarea evreilor Iehi în Ţările Române.
Cum că numărul lor nu poate fi infim în Moldova şi mai cu seamă în Iaşi, se constată
indirect printr-o relaţie din 1652. Anume, Vasile Lupu fiind silit să împace pe nemiloşii săi
duşmani, cari spre a-şi răzbuna contra lui năvăliră în ţară, pustiind-o în lung şi în lat, se
hotărî să-şi jertfească fiica dând-o în căsătorie lui Timuş, brutalul fiu al lui Hmelniţchi.
Când acesta sosi în Iaşi, ca prieten, cu nuntaşii lui spre a serba căsătoria, o panică cuprinse
populaţia târgului şi mai ales pe evrei. Oastea căzăcească, care sta sub vii, făcu multă
pagubă ieşenilor. Evreii, şi mai serios vizaţi, fură siliţi să se ascundă, căci pe cari îi
prindeau erau siliţi să se răscumpere cu bani grei. Şi totuşi cazacii isbutiră a pune mâna pe
vreo 60 dintre ei, cifră pe care d. Iorga o trece sub tăcere. Acest număr dovedeşte că nu
poate fi vorba de o comunitate mică. Frica evreilor era prea mare şi prea îndreptăţită pentru
ca fiecare din ei să nu se refugieze într-un Ioc sigur, aşa că cei 60 prinşi nu puteau înfăţişa
decât o infimă parte a acelora ce locuiau atunci în Iaşi. Medicul domnului, evreu, va fi ştiut
doară să Ie procure o protecţie eficace pe lângă acesta şi pe lângă boieri, precum şi pe lângă
starostii mănăstirilor.
Dar mai avem şi alte motive pentru a înlătura părerea că evreii ar fi fost în număr
mic în Iaşi şi în alte localităţi ale Moldovei, unde însuşi d. Iorga admite unităţi răzleţe.
Aceasta ne conduce Ia câteva consideraţii generale, cari în lipsă de statistică şi alte isvoare,
ne permit să fixăm, dacă nu numărul, cel puţin importanţa lor în localităţile în cari trăiau şi
despre care vom vorbi mai Ia vale, tot pe baza documentelor ce Ie cunoaşte d. Iorga şi peste
cari întinde vălul tăcerei.
Astăzi, faţă cu scăderea simţimântului religios, se poate admite aşezarea unor unităţi
răzleţe sau a unor grupuleţe mici de evrei, în orice ţară şi localitate. În trecut, când religia
616
era de o practică zilnică şi credinţa împinsă la extrem, evreii nu se puteau fixa într-o
localitate, decât dacă erau destul de numeroşi spre a const\tui o comunitate, sau când o atare
funcţiona la o distanţă rezonabilă de la punctul unde se aşezau. Aceasta ne lămureşte de ce
evreii se aşezau de preferinţă în satele unor anumite ţinuturi şi se aventurau cu greu în
altele. În primul rând, ei aveau nevoe de came, de care omul se putea lipsi pe o vreme
scurtă, de nevoia afacerilor, dar la care nu puteau renunţa pe un timp îndelungat. Carnea
însă evreul nu o putea mânca decât dacă era tăiată ritualiceşte, ceea ce presupunea un
anume funcţionar: hahamul, numit în vechime dascăl tăierilor de vite şi de păsări. De
aceasta mai avea nevoe absolută pentru circumcizia copiilor de sex bărbătesc, o ceremonie
ce nu se putea amâna decât în cazuri excepţionale, cum şi pentru a iniţia aceiaşi băieţi în
cetirea limbei ebraice pentru cunoaşterea Bibliei şi rostirea rugăciunilor de toate zilele. În al
doilea rând, avea nevoe de baia, de o necesitate imperioasă pentru el şi ai lui, şi în sfârşit,
de cimitir. Nici o sectă creştină n-ar fi admis îngroparea unui evreu pe cimitirul ei, cum nici
evreii n-ar fi consimţit să-şi ducă acolo somnul de vecie. Hahamul, baia şi cimitirul erau dar
de o necesitate absolută pentru viaţa zilnică a evreului. Sinagoga şi r'abinul veneau pe al
doilea plan.
Întreţinerea acestor trei instituţii reclama jertfe băneşti, pe cari nu le puteau face
unităţi răzleţe, nici măcar grupuri mici. Fireşte, nici hahamul, nici baia, nici cimitirul nu
trebuiau să se afle în fiece localitate. Ajungea un centru comun pe care cel interesat să-l
poată atinge uşor în caz de nevoie. Acest centru era îndeobşte târgul sau târguşorul. De aici
concluzia care devine o adevărată axiomă istorică, că dacă dăm în trecut peste unităţi
răzleţe, putem conchide fără greş că o comunitate evreiască exista în apropiere în vreun târg
sau târguşor. Această comunitate era mai mare sau mai mică, după cum cei răzleţi ce
convergeau spre ea, erau mai mult sau mai puţin numeroşi şi-şi aduceau obolul pentru
întreţinerea instituţiilor comune. Aceasta ne explică de ce boerii, fondatori de târguri noui,
încheind convenţie cu evreii, stipulau condiţia unui număr minimum de familii, spre a fi
siguri de vitalitatea şi de creşterea noului târg, şi tot aceasta ne explică de ce unele
târguşoare nu au putut lua desvoltarea dorită. Evreii întemeietori ai târgului neputându-şi
spori numărul, nefiind în stare a-şi întreţine instituţiile religioase cele mai vitale, fură siliţi
să-l părăsească.
Dacă existenţa unor unităţi răzleţe presupune existenţa unei comunităţi cu un număr
îndestulător de evrei spre a-şi întreţine instituţiile strict necesare pentru practicarea religiei,
existenţa unei sinagogi, a unui local anume clădit pentru cult, presupune o populaţie
evreiască şi mai importantă. O clădire anume destinată cultului nu era o condiţie absolută
pentru practicarea lui. Rugăciunea în comun putea fi săvârşită şi într-un local privat. Şi cum
clădirea şi întreţinerea unei sinagogi reclamau o cheltuială suplimentară ce cădea tot în
spatele membrilor comunităţii, numai o comunitate numeroasă şi bogată îşi putea permite
acest lux. Cele mici rămâneau multă vreme fără a-şi realiza dorinţa unei sinagogi. De aci
putem trage o concluzie nouă, a doua axiomă istorică, că existenţa unei sinagogi trage după
sine faptul incontestabil al fiinţărei unei comunităţi cu un număr important de membri.
Hederul, şcoala, preceda de multe ori sinagoga.
Mult mai numeroasă era o comunitate care avea un rabin în capul ei. Prezenţa
acestui funcţionar comunal nici nu se poate concepe altfel. Deşi conducător spiritual, pe
care orice comunitate ţinea să-l aibă în fruntea ei, practicarea cultului nu era legată de
prezenţa lui. Acestui om, căruia celibatul îi era oprit, ca şi tuturor funcţionarilor
comunităţii, îi trebuia asigurată existenţa. El singur nu putea fi angajat înainte ca sinagoga
să fie clădită şi existenţa ei asigurată. Era un fel de încoronare a operei comunale, pe care
617
nu şi-o puteau permite decât comunităţile importante, cu membri numeroşi, dispunând de
mijloace suficiente pentru a asigura existenţa personalului şi a instituţiilor comunale. Cu cât
rabinul era mai instruit, mai cunoscut şi se bucura de o vază mai mare, cu atât comunitatea
trebuia să fie mai importantă. Căci, dacă spre lauda rabinilor din timpuri se putea spune că
nu erau decât rar ispitiţi de câştigul material, acei cu oarecare vază ţineau să-şi exercite
funcţia într-o comunitate cât mai importantă sau renumită din judaism. Şi cum nici o
comunitate din Principatele Române nu căpătase o situaţie morală ce trecea peste cea
comună, prezenţa unui rabin mai cu vază implică o comunitate foarte importantă. Ea este şi
mai numeroasă dacă alături cu rabinul mai întâmpinăm unul sau mai mulţi daianim
(asesori, prăvilaşi).
Faptul, prin urmare, că întâlnim în Iaşi un rabin de valoare, savant şi medic, încă
prin 1570, ca Salomon Aravi, care nu şi-a părăsit postul decât în anii 20 ai veacului al
XVII-iea spre a-şi termina zilele în Palestina (E. Carmoly, Histoire des medecins juifs
anciens et modernes, Bruxelles, 1844, p. 191 şi 261, unde figurează sub numele de Iacob
Ebn Arvani), arată că încă în al treilea pătrar al veacului al XVI-iea comunitatea din Iaşi era
în floare, cu un mare număr de membri, şi nu un simplu popas în refacere, care nici n-ar fi
avut cum să asigure traiul unui rabin şi al instituţiilor sale. De atunci, numărul evreilor nu a
putut decât să crească, şi este o simplă naivitate din partea d-lui Iorga de a susţine că
Bandini sau Paul de Alep nu au menţionat pe evrei fiindcă erau prea puţini. Mai mult, în
chiar momentul când Paul de Alep trecea prin Iaşi, funcţiona acolo ca hahambaşa unul din
cei mai cunoscuţi rabini ai timpului, Natan Nata Hanover, bărbat de mare valoare, vestit
prin opera sa !aven meţula, care descrie suferinţele evreilor în timpul răscoalei cazacilor. O
comunitate mică şi neînsemnată n-ar fi putut reţine în capul ei pe un Hanover, deşi era fugar
şi rătăcitor, ca şi coreligionarii lui din Polonia.
Nu ştiu dacă d. Iorga cunoaşte aceste particularităţi menite a provoca indignarea
antisemiţilor; dar sunt adevăruri incontestabile, cari ne pennit a făuri ipoteze mai temeinice
ca simplele tăgade ce le formulează sau cari isvoresc din fantezia lui, fără a-şi găsi măcar
un punct de plecare în documentele ce le citează. Bazat pe aceste principii, precum şi pe
documentele ce le cunoaştem din veacul al XVII-iea şi pe înseşi declaraţiile îngăimate ale
d-lui Iorga privitoare la Botoşani, la unităţile răzleţe, de evrei aruncaţi pe teritoriul
Moldovei de răscoala cazacilor ca arendaşi şi cămătari (?), putem arunca o lumină mai vie
asupra istoriei evreilor în veacul al XVII-iea. . .
Am văzut (în capitolul precedent că numărul evreilor cari treceau sau petreceau
0
)
vremelnic în ţară se înmulţea mereu şi am indicat localităţile unde se aşezară definitiv. Pe

cei dintâi, d. Iorga nu-i mai pomeneşte. I-ar fi stricat rostul socotelei, căci printre ei, printre
rudele şi prietenii lor se recrutau, de bună seamă, acei ce se stabileau pe urmă definitiv în
Principate. Că dânşii veniau regulat şi în număr tot mai mare, rezultă din consultaţiile
rabinice, din care am pomenit trei. Aceste consultaţii ne vorbesc: cea de la 1595 de 3 adulţi
şi 3 băeţi, cea din 1604, de mai mulţi evrei cari erau în gazdă în Botoşani şi în Ştefănevici
(Hârlău), şi cea din 1605 de trei evrei originari din Galiţia ce şedeau la Iaşi, ba şi de 2
localnici. Mulţi evrei urmară, fără doar şi poate, în Moldova, în calitate de mici
comercianţi, ca liferanţi şi cantonieri, oastele leşeşti cari se luptară cu Mihai Vodă şi cu alte
neamuri şi despre care ne vorbesc documentele epocei (Hurmuzaki, Supl. II 2, p. 216), iar
alţii treceau pentru trebile negoţului spre Turcia. Despre aceştia ne vorbesc şi comisarii
' Prima parte a studiului lui E. Schwarzfeld a fost publicată în „Egalitatea", 1916, nr. 20/4, 615, 20/5, 20/6. (L.B.)
618
imperiali într-o scrisoare din 8 martie 1600, către împăratul Austriei. Bazându-se pe spusele
lui Stoica, vărul lui Mihai Viteazu, ei afirmă că Ieremia Vodă Movilăjupoia ţara la extrem
şi că ar fi jefuit mii de galbeni de la neguţătorii greci, armeni şi evrei neaşezaţi în ţară
(Hunnuzaki, XVII, p. 765); ceea ce, în parantez, înseamnă că erau şi evrei aşezaţi în ţară.
Aceşti evrei veneau când din propriul lor îndemn, când anume poftiţi. În adevăr,
dăm din nou de un Tratat încheiat la 8 octombrie 1612, între regele Poloniei şi vodă, în care
se stipulează că comercianţii polonezi vor avea libertatea de a trece prin Moldova şi a-şi
exercita negoţul. Tot aşa cei din Moldova ce vor merge în Polonia (Hurmuzaki, Supl. II 2,
p. 372 şi 375, no. 190). Acest tractat, afirmă d. Iorga, n-a fost ratificat de Dieta poloneză
(Studii şi doc. IV, p. C X). Cu toate aceste, o cartă a lui Ştefan Tomşa, din 10 decembrie
1613, dă voe „neamului polon, fie poloni, mai ales negustori, fie ruteni, armeni şi evrei" a
merge cu marfă pe drumul Cernăuţului, Hotinului şi Sorocăi, adăugând că, dacă vor merge
pe aiure, vor perde drepturile (N. Iorga, Doamna lui Ieremia Vodă, Anal. Acad. Rom.,
XXXII, p. 1073).
În 1614, Ştefan Tomşa, care, ţinea să-şi populeze ţara şi să provoace un comerţ
activ, cere regelui Poloniei, prin trimişii săi, ca să fie îngăduit supuşilor dintr-o ţară şi alta
de a petrece în toată libertatea în oraşe şi sate, de a vizita în toată slobozenia iarmaroacele şi
târgurile, ca în trecut, fără ca negustorii ce petrec în aceste localităţi, în număr mare, să fie
supăraţi cu ceva (Hurmuzaki, Supl. II 2, p. 390, no. 199). El face chiar un apel direct în
acelaşi an la comercianţii din Polonia în acelaşi scop şi reuşeşte (W. Schrnid, Suczawa 's
historische Denkwurdigkeiten, p. 60). Mai mult, într-un apel ce-l făcuse în 1612, la toţi
neguţătorii din Lemberg fără osebire, polonezi, rusniaci, armeni şi evrei, poftindu-i să vie în
ţară spre a-şi face nesupărat negoţul, spre a ademeni pe neguţătorii evrei Vodă se opinti să
scuze isgonirea evreilor sub Petru Şchiopul, arătând motivele politice ce au provocat-o (Dr.
J. Caro, Geschichte der Juden in Lemberg, Cracovia, 1894, p. 45). Şi acest apel este în
desăvârşită conglăsuire cu dorul lui de a stimula negoţul şi a aduce belşug în ţara lui, cum
spune într-o scrisoare din 25 octombrie 1612 către bistriţeni, când pofti şi pe aceştia să vie
în Moldova pentru negoţ (Hurmuzaki, XVI, p. 856, no. 429), Ştefan Tomşa întrebuinţa
aceleaşi procedări, desigur în a doua sa domnie, despre care cronicarul zice că dânsul era cu
mult mai blând şi că „Ţara era în pace şi în tot belşugul" (letopiseţ, I, p. 285).
Neguţători evrei erau şi în lagărul oastei poloneze care intrase în Moldova spre a
veni în ajutorul lui Gaşpar Vodă Graţiani, despre care d. Iorga se plânge că n-a măcelărit pe
evrei. În adevăr, printre prizonierii răscumpăraţi de la turci după război, găsim pe un evreu
cu soră-sa (Hurmuzaki, Supl. II 2, p. 509). Vor fi fost şi alţii.
Despre Miron Barnowski ne spune cronicarul că încă în primul an al domniei lui,
1626, s-a umplut ţara de oameni veniţi din Polonia (Letopiseţ, I, p. 289-90). Vor fi fost
evrei şi printre aceştia.
Să mai citez încă proclamaţia pe care Gheorghe Ghica o adresă din Iaşi, 15 aprilie
1658, „tuturora îndeobşte şi fiecăruia în parte cui se cade a şti, şi mai vârtos neguţătorilor,
cetăţenilor staturilor Coroanei (poloneze), precum şi străinilor ce şed cu deosebite mărfuri
la Lemberg, Iaslovice şi alte târguri şi târguşoare". Le dă în ştire „că în staturile mele
drumurile sunt deschise şi că stăpâneşte o pace adâncă şi că prin urmare domniilor voastre
puteţi veni în toată siguranţa şi fără teamă de violenţe şi tulburare, cu mărfurile voastre în
staturile mele şi să vă îndeletniciţi cu negoţul după cum aţi făcut-o din timpurile cele mai
vechi" (Hurmuzaki, Supl. II 2, p. 72).
Că toate aceste apeluri priveau şi pe evrei, chiar când documentele nu-i pomenesc
anume - cronicarii nu-i pomenesc niciodată - rezultă şi din faptul că, geloşi de afacerile lor,
619
comercianţii creştini din Lemberg - unde evreii îi întreceau în număr, ca şi pe cei pin toată
Polonia - siliră Sfatul orăşenesc, care încheia convenţii periodice cu evreii, ca să restrângă
dreptul lor de a neguţători cu Moldova sau să-şi trimeată într-acolo reprezentanţii lor.
Convenţia reînnoită din 1654, conţinea şi ea o clauză de aceeaşi natură. (Dr. J. Caro,
Geschichte der Juden in Lemberg, p. 67). Dar această clauză va fi fost dimpotrivă un motiv
pentru unii evrei din Lemberg de a părăsi oraşul şi a se stabili în Moldova, spre a nu-şi
întrerupe afacerile înnodate.
Multe fapte concurau prin urmare la petrecerea şi aşezarea evreilor în Moldova,
poate şi în Muntenia, când sângeroasa răscoală a cazacilor împinse în masă pe acei ce nu se
aşezară până atuncea decât treptat şi cu încetul. Dar că numărul de mai înainte stabilit era
destul de respectabil, stau dovadă, pe lângă cele pomenite în capitolul precedent, pravilele
lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, precum şi numărul relativ însemnat de botezaţi, din care
o infimă parte ne e destăinuită de documentele publicate până acum.
Se ştie că cei doi domni contimporani promulgară fiecare câte o pravilă, cele dintâi
legislaţii scrise din Principate. Aceste coduri sunt anterioare răscoalei cazacilor. Cu toate
aceste, mai multe glave sunt articole [ce] se referă la evrei. Ştiu ce mi se va obiecta. Atât
Pravila lui Vasile Lupu, tipărită în 1640, cât şi pravilele lui Matei Basarab, tipărite în 1640
şi 1652, deşi redactate cu mult înainte, sunt importate din afară, de unde au fost scoase şi
articolele privitoare la evrei. Ele nu codifică nici obiceiurile pământului, nici alte măsuri
decretate de domnii anteriori. Aşa este. Dar ele nu sunt nici traducerea pur şi simplu a unui
cod anumit. Compilatorii au Bcut un fel de eclectism, servindu-se mai ales de Codul lui
Armenopol, şi e probabil că n-ar fi consacrat articole speciale evreilor, dacă dânşii n-ar fi
existat în număr relativ respectabil în Ţările Române. Aceste dispoziţii, afară de unele pur
spirituale, fără sancţiune, nu erau de natură a descuraja imigrarea evreilor. Dimpotrivă.
O bună parte din ele se referă la botezaţi, cărora se încuviinţară mari favoruri, şi
dovedesc deci cât de reale erau dispoziţiile privitoare la evrei. Botezaţii, pe cari îi întâlnim
în documentele epocei, sunt răspândiţi în diferite localităţi ale Principatelor, mai vârtos în
Moldova. Aceste documente se referă aproape exclusiv la vânzarea, ipotecarea şi
cumpărarea de moşii, în care botezaţii au când rolul de cumpărători, când rolul de purgatori
de ipotece, când rolul de martori şi sunt toţi boeri sau fii de boeri, cum spun zapisele. Cel
mai vechi ce-l cunoaştem poartă data anului 1648, dar reese din conţinutul lor că ne putem
uşor urca mai sus, Ia începutul veacului al XVII-iea. Iată însă ce ne interesează. Dacă un
evreu botezat putea, prin excepţie, ajunge el singur la înaltele trepte administrative, în
funcţii boereşti şi eclesiastice, masa cea mare nu-şi putea fireşte brăzda drumul decât cu
încetul, prin înrudiri şi încuscriri, după ce aplanau toate greutăţile. Spre a ajunge la boierie
şi a juca un rol în administraţie, ei aveau să cunoască limba ţării, ceea ce presupunea
naşterea în ţară sau o petrecere îndelungată, masa cea mare a botezaţilor rămase negreşit în
umbră. Îi vom întâlni în cursul veacurilor ca mici răzeşti, mici proprietari, pisari de al
doilea sau al treilea rang, cupeţi şi meşteşugari, cu sau Bră vază. Faptul însă că găsim un
număr relativ important de botezaţi cu frumoasă situaţie materială sau morală, urcând multe
trepte ale boieriei, încuscriţi cu familii boereşti cunoscute, arată că numărul lor era destul de
însemnat spre a permite o selecţie. Printre botezaţii ajunşi, găsim în 14 aprilie 1652 un
Ianache Botezat, părcălab la Roman (Studii şi doc., V, p. 401), pe Ursu şi Pătraşcu Botez
din Giurgeşti în 1648 (Ghibănescu, Surete şi isvoade, V, p. 313). Pe acest din urmă, citat
între fii de boeri, ducând un proces pe seama lui, însărcinat cu misiuni din partea lui Vodă
(Ghibănescu, Surete şi isvoade, IV, p. 195-97, 209-10, 217-19; V, p. 30; Iorga, Studii şi
doc., VII, p. 276, - XXI, p. 206 şi 260). Pe Ilie Saule cu fratele său Grigoraşcu Botez, fii de
620
boieri, înrudiţi cu boieri cari figurează ca martori alăturea cu alţi fii de boieri (Ghibănescu,
Surete şi isvoade, IV, p. 103, 108, 109, 209-10). Grigoraşcu e pomenit, în 1677, ca cumnat
cu Ion Pisostei (Iorga Studii şi doc„ VII, p. 276; Radu Rosetti, Pământul, sătenii etc„ I, .
p. 198, nota). Tatăl lui Ilie Saule - nu ştim de ce se zice numai al acestuia - era Sau!
Vameşul (poftim şi un vameş botezat de nu evreu sadea, cum cerea d. Iorga), unchiul lor
era Gheorghe, mare armaş (Ghibănescu, Surete şi isvoade, V, p. 43-44, 86-87, Iorga, Studii
şi doc. XIX, p. 70). Un Ioan Botezatu semnează în 1677 ca martor la vânzarea unei părţi de
sat din judeţul Putna (Studii şi doc., VII, p. 320, 15). Un Ioan Botezatul care ţine pe „Maria
fata Chelsii" - aceasta, înrudită cu boeri de vază, moşteneşte prin 1685, în Iaşi, case cu
pivniţi, 5 dugheni, o vie din Şorogari, apoi o prisacă cu poiană, o moşie în Cârligătura, o
prisacă cu poiană şi cu răsnic la Vlădiceni, la ocolul Târgului, Suceava (Studii şi doc .. VII,
p. 105, no. 10). Acelaşi sau un altul cu acelaşi nume figurează printre creditorii lui
Cantacuzin (Studii şi doc„ VII, p. 185). Un Pană Botezatul e cumnatul lui Năstase
Visternicul (Ghibănescu, Surete şi isvoade, VIII, p. 4). În 1691, dăm de Solomon Botez
Şătraru, chemat a juca un rol însemnat în veacul următor (Ghibănescu, Surete şi isvoade,
VIII, p. 28). În 1687, dăm şi de Constantin Botezatul, singurul fără boerie, ginerele unui
cizmar (Ghibănescu, Surete i isvoade, V, p. 331), .şi vor mai fi fost şi alţii. Numărul
botezaţilor, resfiraţi prin diferitele localităţi ale ţării, stau ca mărturie despre aşezarea
evreilor, de cu vreme, în Moldova.
Paris.
„Sinai'', Revistt'J, an I, nr. 1, laşi, 1926,p. 5-16.
621
INDICI SELECTIVI
A Aizik, Glăser,
negustor galiţian, ucis la
Galaţi
(sec. XVII) - 424
Abd-EI Ratiman III, califul Cordovei Alba Iulia (oraş): Bet Din, comunitatea
(958) - 412 evreiască, Dieta, sinagoga, strada
Abner, fiul rabinului Mordechai, evreiască din - 352-360, 395-398,
talmudist, decedat la Iaşi, în 1823 409,464,543,565
-309 Alecsandri, Vasile ( 1821-1890), în opera
Abraham ibn Daud (Toledo, 1110- sa apar frecvente referiri la evrei în
1180); filosof, scriitor, astronom şi termeni negativi - 96, 161, 278,
istoric; a apărat iudaismul rabinilor 280,316,385,392,566,569
contra caraiţilor - 412-413, 415- Alexandru al II-iea Mircea, domn al
417 Ţării Româneşti (1568-1574,
Abraham, fiul lui Isachar, „învăţat în 1574-1577), relaţii cu creditori
Talmud", decedat în 1826 - 311 evrei - 174, 494
Abraham, fiul lui Lieber Eliezer, distins Alexandru cel Bun, domn al Moldovei
învăţat, decedat la Iaşi, în 1784 - (1400-1432); relaţii cu negustorii
311 din Lemberg - 9, 108-109, 239,
Abraham, Hacohen, rabin la Iaşi (sec. 415, 419-420
XIX) - 439, 442 Alexandru Lăpuşneanu, domn al
Abram Iosef din Ploieşti, exportator de Moldovei (1552-1561, 1563-
spirtoase (sec. XIX) - 254 1568), politica sa faţă de evrei -
Abram Moise Broder, rabin, mort la Tg. 421,423,462, 588-589,613
Neamţ, în 1628 - 213 „Allgemeine Zeitung des Judenthums"
Abramovici, Iacob, evreu din Buhuşi - (AZJ), Berlin-Leipzig (1837-
347 1922) - 28, 499, 506, 525, 529-
Absolon, negustor evreu (Ardeal, sec. 531, 536, 546, 548, 582
XVII)- 359 Alianţa Israelită Universală (AIU),
Adjud, tg. Uud. Putna); evreii din - 382, înfiinţată în 1860 în Franţa; a
491 subvenţionat diferite activităţi ale
Adrianopol: pacea de la 1829; consecinţe obştii evreilor în România - 71-72,
pentru evrei - 33, 38, 46, 104, 125, 374,380,384-386,490,494,559
141,221-222,235,431 Alimelich, Horn, daian la Iaşi (sec.
„Aesculap", Societate de ajutor mutual, XVIII - XIX) - 311
Bucureşti - 522 Alsacia - 372, 380
Aizicovici, negustor, fondator al Tg. Alter sin Strul, evreu din Piatra Neamţ -
Vlădeni (1792)- 171-172 taxa plătită de el - 341
622
Alter, Moşkes (Zeider), primul director Aronovici, L., preşedintele Comitetului
al şcolii Talmud Tora din Buhuşi Azilului de bătrâni din Iaşi ( 1906)
(1848)-345 -375
ambulanţa „Zion ", înfiinţată în 1877 Aronovici, Srul, din Răducăneni; ia în
pentru sprijinirea Războiului de antrepriză tacsia naţiei evreieşti
Independenţă- 375, 523 (1846)- 184
Analele Societăţii istorice „Iuliu art. 7 (Constituţia din 1866): numai cei de
Barasch" (ASIIB), Bucureşti, rit creştin puteau cere
1886-1889 - 28, 207, 569, 572, împământenirea - 106, 146, 185,
582 490
Andrei al II-iea, rege al Ungariei (1205- Asache, Gheorghe, vei agă ( 1788-1869),
123 5), aplică restricţii contra cărturar român; în tipografia sa din
evreilor - 485-486, 489 Iaşi s-au tipărit cărţi de limba
antisemitism, evidenţe, mobiluri - 21, ebraică - 235, 271
203, 372, 380, 383-384, 392, 397, Aschenasi Solomon ben Natan (1520-
403, 413, 417,420, 426, 432, 447, 1602), medic şi diplomat, cu mare
454-455, 463, 470, 490, 494, 551, influenţă la curtea sultanului - 107,
561,564-566,604,612,614,618 459,589
Antonie, mitropolit în târgul Sucevei; dă Ascher, Aron, director al ziarului
orândă la doi evrei scutiţi de dări „Israelitul Român" (Bucureşti)
prin hrisov domnesc (1733)- 169 (1857)- 501, 547-548
„Anuar pentru Israeliţi" (Al), Bacău Asiei, M., colaborator la Societatea
(1877-1878), Bucureşti (1878- istorică „Iuliu Barasch" ( 1886-
1898) - 17' 28, 73, 125, 207' 308, 1889) - 273, 276-277, 285, 303,
364,377,529,570-571,582,607 471-472,474,570,573
Apafi Mihaly I, principe al Transilvaniei. asimilism - 24, 39, 206, 210, 223, 255,
Poziţia sa faţă de evrei - 356-359, 260-261, 295, 298, 376, 393, 396,
361 398, 400, 402-406, 408, 418, 443,
Ardeal, evreii din - 24, 238, 352-356, 540,556
358-361, 393-399, 402-409, 483, asistenţă publică pentru evrei - 375,
587 375,500,512,521,533
arendă, dreptul evreilor de a lua moşii în Asociaţia de cultură muzicală
arendă; restricţii - 47, 85, 87, 121- „Orpheu", înfiinţată la Bucureşti,
122, 164, 187, 225, 243, 24~ 24~ în 1902 - 519
248, 259-260, 279-280, 320-321, Aşchenasi Salomon ben Natan ( 1520-
32~ 343, 428, 493, 552-553, 590- 1602), medic şi diplomat, cu mare
591, 594-595, 598-600, 608, 610, influenţă la curtea sultanului -
614,618 Aşezământul lui Constantin
Arie Leib ben Samuel, mare rabin la Mavrocordat (Moldova, sec.
Iaşi, decedat în 1678 - 427-428, XVIII), prevederi pentru evrei -
441 85, 88, 110, 122, 125, 134-135,
Aron Tiranul, domn al Moldovei (1591- 270,337,470,593
1595). Relaţiile cu evreii - 98-99, aşezăminte de binefacere şi religioase
102, 104-105, 107, 364, 378, 422- evreieşti - 24-25, 43, 73, 75-76,
423, 433, 444, 459, 463, 589-590, 80, 88, 108, 110-111, 114, 120,
614 122, 124, 132, 138, 143, 145, 158,
185, 187-190, 198, 208-209, 213-
623
215, 234-235, 238, 239, 250, 270, Azilul de bătrâni „Elisabetheu"
273, 278, 281, 297, 301-302, 31~ (Bucureşti, 1875) - 49
317, 342, 344, 347, 363, 414-415,
437, 447, 449, 453, 469, 496-497, B
500, 503, 506-507, 512-513, 517-
519, 521-522, 524, 533, 579, 593 Baal Şem Tov ( 1700-1760), fondatorul
Atanasiu, Mihail R., proprietarul hasidismului - 91, 97, 277, 365,
terenului din Mahalaua Stelei, 383,443,467,584
Bucureşti, cumpărat pentru Bacal, A.M., evreu dinBuhuşi (sec. XX)
construirea Templului Coral -350
(1857)- 504 Bacău, evreii din - 28, 35, 47, 42, 55, 65,
Athenagoras (sec. II), apologet al 82, 154, 169-170, 175, 181-182,
doctrinei creştine - 68 187, 196, 202, 207, 213, 234-237,
Auerbach, Isaac, întemeietorul ziarului 252, 265,270,273,275, 282, 347-
,,Fraternitatea"; decedat în 1889 Ia 348,377,568,574,592,598,615
Bucureşti - 29, 377, 566, 572 Balaban, Ch.I., militant pentru drepturile
Austria, evreii din - 44, 47, 79, 126, 162, evreilor (laşi, sec. XIX) - 369, 590
170, 221, 273, 295, 327, 383, 423, Balcani (peninsulă), evreii din - 395-396,
468,470,474,484, 530, 594, 601- 418,431,484,588
602 Bally Davicion (1809-1884), bancher,
Av Bet-Din ve-Reş Metivta (preşedinte cărturar şi filantrop, participant la
al Tribunalului Rabinic) - 442 Revoluţia din 1848 - 107, 207,
Averroes (lbn Ruchd), 1126-1198, 277, 279, 285-286, 319, 323, 333-
filosof arab - 460 335, 473, 572, 580
Avram Cizmar, epitrop {laşi, începutul Bally, Isaac D., casierul Societăţii istorice
sec. XX) - 373 „Iuliu Barasch" (1886-1889) -
Avram din Hotin, învoire domnească 335,472,485,567,569,573
să-şi ridice casă la Bacău - 592 Bally, Menteş Celebi, primul imigrant
Avram, fiul lui Nahrnan din Olesko, om în Ţara Românească din familia
de afaceri; legături cu Moldova Bally (sec. XVIII), descendenţi:
(sec. XVI) - 422 Abraham, Davicion, Isac - 277,
Avram, jidov cuiungiu, meşteşugar evreu 319,473
scutit de dări - 169 Balş, Alexandru, întemeiază Tg. Poeni
Avram, negustor din Olanda, cu „marfă cu 20 neguţători evrei ( 1837) - 185

scumpă", primeşte carte domnească Balş, Lupu, logofăt, proprietar de moşie;
de privilegii (1742) - 168, 444, relaţii cu evreii - 183

Balş, Panaite, postelnic; învoială cu
593
Axelrod, Emanuel, industriaş evreu târgoveţii evrei din Iveşti ( 18 56) -
(Cernăuţi, sfârşitul sec. XIX - 192
Balş, Teodor, caimacamul Moldovei
începutul sec. XX) - 557
Axinte, preot din Buhuşi - 345, 351 (1856-1857) - 73, 184, 192, 197,
azil pentru infirmi (Iaşi, 1906) - 342, 369,379,530,611
374-375, 427, 437 bancheri (evrei)- 38, 101, 148, 241, 243,
Azilul de bătrâni, fondat de meseriaşi 249, 274, 277, 280, 319, 325, 379-
evrei (laşi, 1892) - 342, 434, 521- 380, 382, 421, 432-433, 435, 473,
522, 524 530,548,602
624
Bandei, H.J., evreu din Buhuşi (sec. XX) Mihai Viteazul - 99-102, 106-107,
-350 280,492,495,573
Bandinus, Marcus, misionar minorit în Bălţi, târg, ţinut peste Prut, evreii din -
Moldova, în 1646; referiri la evrei 174-175,202,563
-460 Bâra (tgş., ţinutul Roman), evreii din -
Barasch, Iulius (Iehuda) (1815-1863), 165
medic şi filosof, fondator al Beck, M., dr. (1845-1923), rabin, cadru
luminismului evreiesc în România didactic, istoric, predicator la
- 16, 25, 31-32, 46, 75, 92, 96-97' Templul Coral - 15, 29-30, 273,
158, 163, 208, 222, 225, 235, 274, 414, 416, 497, 517-520, 523, 527,
276-280, 283-284, 364, 369, 378- 531-532,534,567,573
379, 467, 490, 499-508, 521, 526, Bein, I., organist la Templul Coral
529-531, 533, 546-550, 566-573, Bucureşti (începutul sec. XX) - 529
580,582,602 Bejarano, Haim Moşe (1851-1931),
„Barascheum", sală pentru activităţi mare rabin al Comunităţii sefarde
culturale în incinta Şcolii „Iacob şi din Bucureşti, fondator al
Carolina Lobel" (Bucureşti, 1907) Societăţii istorice .„Iuliu Barasch"
-520 (Bucureşti, 1886) - 567
Baruch, fiul bogatului Samuel, bărbat Beldiceanu, N., colaborator al Societăţii
savant, decedat în 1775 - 311 istorice „Iuliu Barasch" ( 1886-
Baruch ben Iosef, daian Uudecător) la 1889) - 567-570, 572
Iaşi, decedat în 1827 - 311 Belgrad, rabini din - 38, 106, 212, 222,
Basarab, Matei, domn al Ţării 396,415
Româneşti (1632-1654), prevederi Benjamin din Tudela (sec. XII), călător
legislative pentru evrei - 74, 109, evreu spaniol; se referă la vlahii şi
116, 124, 204, 206, 237, 426, 433- evreii la sud de Dunăre - 269, 491,
434, 460, 464,469, 493, 579, 591, 495
620 Benjamin, Beiniş, fiul lui Haim, rabin la
Basarabia, evreii din - 83, 90, 195-196, Bârlad, decedat la Iaşi, în 1831 -
222, 273, 381-382, 417, 446, 493, 458
563,573,600,609-610 Benjamin, Zeev Wolf, rabin la Alba Iulia
Baset, primul Congres sionist ( 1897) - (sec. XVIII) - 396, 409
376,380,413,416,577,606 Benmoşe, Eliezer, vezi Şăineanu, Lazăr
Basta, George ( 15 50-1607), comandant Benveniste, medic evreu la
al trupelor imperiale austriece; Constantinopol (sec. XVI) - 423
ordonă asasinarea românilor, Berkowitz, Ely (1864-1933), dr. în
sârbilor şi evreilor aflaţi la Cluj filosofie, bancher, filantrop, om
(1600)- 354, 395, 564-565 politic, primul preşedinte al
Başotă, Ioniţă, stolnic, întemeiază târgul Comunităţii Evreilor din Bucureşti
Şoldăneşti cu evrei ( 17 80) - 170- şi al Uniunii Comunităţilor
171, 596 Evreieşti din Vechiul Regat - 524,
Băceşti (tgş., ţinutul Roman), evreii din - 532
165, 193, 202 Bereşti Uud. Bacău), evreii din - 182,
Bălcescu, Nicolae ( 1819-1852), 185,202
menţionat în legătură cu omorârea Berger, doamna, preşedintă a Societăţii
cămătarilor evrei din ordinul lui de ajutorare a lehuzelor, Iaşi
(1873)- 375
625
Bernfeld, Simon (n. în 1860, în Galiţia), „Iuliu Barasch", autorul unui
publicist - 476 studiu despre Comunitatea din
Beth-Din (scaun de judecată rabinică) - Bacău - 270-271, 273, 277, 282,
354,358,395,398,442,543,583 287,574
Beth-hamidraş - 290, 292-293, 345, 347, Birnberg, Moise, membru fondator al
391, 466-467, 525 Templului Coral (Bucureşti, 1857)
„Beth Şloime", sinagogă, fondată la Iaşi, -508
în 1897 - 373 birou de emigrare pentru evrei (Iaşi,
Bethlen, Gabriel, prmctpe al 1900)- 375
Transilvaniei (I 613-1629), autorul birul jidovilor hrisovuliţi - 445, 597
primei diplome privilegiale Bivolari (tg., jud. Iaşi), evreii din - I 83,
acordată evreilor ( 1623) - 354- 202
355, 357, 360, 395, 408, 487-488, Blaustein, medic evreu, Iaşi, sec. XIX -
542 369
Beţalel, mare rabin şi preşedinte al Blum, Carol, orientalist evreu de origine
Tribunalului Rabinic la Iaşi bucovineană; a funcţionat ca
(decedat 1743) - 308-309, 31 I, profesor la Constanţa (sec. XX) -
314, 438, 441-442, 449, 451, 465- 369,481,487, 531
466 Blumenthal, D., înfiinţează la Iaşi, o
Biblioteca Muzeului şi Arhivei Istorice şcoală particulară de fete, 1859 -
a Templului Coral (Bucureşti, 296
târnosit la 26 iunie 193 6) - 22, boccegii (evr.) - 147, 254, 268, 453
410,498 Bodeşter, Copel, evreu din Buhuşi - 344
Biblioteca publică evreiască - 520 Boerescu, Vasile (I 830-1883), fondează
Biblioteca „Saniei Marcus", Bucureşti, „Naţionalul"; în tipografia lui s-a
ulterior inclusă în Biblioteca tipărit „Israelitul Român" ( 1857) -
Templului Coral (începutul sec. 536-537
XX) - 520, 527 Bogdan Vodă, domn al Moldovei (1359-
Bielski, Martin, cronicar polonez; scrie 1365) - 420, 488
despre evrei polonezi stabiliţi în Bolintineanu, Dimitrie ( 1819-1872),
Moldova (1540) - 420, 458, 493, scriitor şi publicist român; în
573 scrierile sale îi numeşte pe evrei
Bikur-Cholim, societate de binefacere invadatori - 53-54, 327, 330, 573
(fondată la Roman înainte de 1800, Bornemissza, Anna, principesa Transil-
ulterior şi în alte localităţi) - 227- vame1; face cumpărături la
229, 347 negustori evrei ( 1668) - 359
Billecocq, Adolphe, consul-general Boroh, evreu din Hotin, are voie să-şi
francez la Bucureşti între 1839- ridice casă la Bacău - 169
1846, autorul unei scrieri despre Boroh, jidov din Hârlău (sec. XVIII) -
Ţările Române, cu referiri la evrei 169
- 225, 274 Borştein, Ancel Uşer, evreu din Buhuşi
Birnbaum, Nathan (1864-1937), propa- (sec. XX) - 350
gator al culturii idiş şi al idealurilor Borştein, I.A., evreu din Buhuşi, fost
naţionale evreieşti (Cernăuţi, ajutor de primar - 345
începutul sec. XX) - 556 Botero, Giovanni (Benisius), din Italia
Birnberg, A.D., evreu din Bacău (sec. (sfârşitul sec. XVI - începutul sec.
XIX), membru al Societăţii istorice XVII), a scris despre Ţările
626
Române, cu referiri la evrei - 459, breasla meşteşugarilor
(evr.): - de căciuli
573,589 şi
potcap ( 1791 ); - ciubotari ( 1809);
Botez, nume de familie adoptat de evreii - croitorilor (1832) - 76, 83, 86,
botezaţi - 231, 23 7, 469, 593, 620- 136, 148-149, 227, 229, 234, 251-
621 253, 281-282, 444-445, 447, 464,
Botezatu Samoil, evreu botezat, profesor 468,473-474,596,611
la Iaşi- 612 breasla neguţătorească a evreilor - 85
Botoşani, oraş, târg, evreii din - 28, 35, Breyer, Herman, vicepreşedinte al
37, 47, 49, 51, 53-54, 64, 75, 124, Comunităţii Evreilor din Bucureşti
136, 169, 181, 188, 196, 202, 212, (1921)- 524, 528
220, 229, 236-237, 241, 247, 256- Brigido de, baron, guvernatorul
257, 265, 270, 275, 277, 282-283, Banatului; semnează ordinul
287' 310, 381-382, 424, 428, 439, pentru evrei (Timişoara, 1774) - .
464-465, 468, 578-579, 591-593, 544
595-601, 605, 608, 611, 614-615, Brociner, J.B. (1846-1913), publicist,
618 militant evreu pentru emanciparea
Bozieni (tg„ jud. Neamţ), evreii din - lor; autorul unor lucrări despre
183, 197,202 istoria evreilor din România - 363,
Braşov, accesul evreilor la târguri (sec. 377, 379, 383, 460, 462, 465, 471,
XVII) - 278, 354, 418, 434, 464, 488,490,530,574,606
471,474,478,486-487,581,587 Brociner, Marco (1852-1942), originar
Bratislava, evreimea din - 401 din laşi, scriitor de limbă germană
Braunstein, A., epitropul cimitirului nou - 371, 380
(Iaşi, 1906) - 375 Brody (Galiţia), oraş cu tradiţii iudaice de
Braunstein, Menachem Mendel, unde au venit evrei în România -
pseudonim Mibaschan (n. 1858 la 31, 97, 275, 296, 313, 366, 461,
Iaşi), ebraist, membru în Societatea 468,529
istorică „Iuliu Barasch" - 274, Buber, Martin (1878-1965), teolog,
287, 363, 371, 374, 568, 570, 572, filosof, pedagog şi teoretician al
574 sionismului - 381, 383
Braunstein-Mebaşan, vezi Braunstein, Buber, Salomon, Salomo Buber (1827-
Menachem Mendel Mibaschan 1906); - om de afaceri; - editor de
Brăila, comunitatea evreiască din - 38, cărţi iudaice - 368, 379, 457, 461,
43, 47, 97, 134, 222, 271, 377, 465-466, 574
497,605,612 Bucecea (tg„ jud. Botoşani), evreii din -
Brătianu, Ion C. (1821-1891 ), politica 97, 181, 189, 202, 382
faţă de evrei- 54, 134, 316, 333, Buch, C.A., autorul unei lucrări despre
501, 510-511, 530, 604 Ţările Române (sec. XIX), cu
Brâncoveanu, Constantin, domn al Ţării referiri la evrei - 221, 231, 240-
Româneşti (1688-1714); documen- 241, 265, 273-275, 278, 280, 282-
tele epocii menţionează prezenţe 283, 286-287, 292, 303, 573
evreieşti - 281, 429, 434-436, 448, Buchner, Emanuel, membru fondator al
461,464,472,591,614 Templului Coral, Bucureşti, 1857
Brânză, tg. întemeiat de M. Kogălniceanu - 503-504, 508-509, 512, 531
în 1861, evreii din - 193, 202 Buchor, Dusă, evreu din Craiova;
breasla jidovilor - 76, 137, 261, 427, proprietar de casă (sfârşitul sec.
436-437, 447, 597 XVIII, începutul sec. XIX) - 223
627
Bucov (lângă Ploieşti), evreii din - 218- Burstin, medic evreu din Iaşi, erou al
219, 474 primului război mondial - 373-376
Bucovina, evreii din - 23, 27, 31, 35, 46, Buxtorf, Ioan (Iohannes) (cel Tânăr)
52, 97, 166, 170, 175, 178, 184, ( 1599-1664 ), celebru umanist -
186, 194-195, 222, 271, 273-274, 413, 415-416
277, 331, 381,402,417, 461,485- Byk, Ionas, evreu din Iaşi, susţine
486, 529, 538, 551-559, 563, 573, funcţionarea primei şcoli comunale
596,609 evreieşti ( 1863) - 298, 3 71
Bucureşti, evreii din - 16, 19, 22-23, 25-
31, 38-39, 43-50, 54, 56-57, 60-61,
65-66, 68-71, 73-74, 90, 92-93, 95-
c
96, 99, 101, 103, 105-107, 123- Cabane, Leb, militant pentru drepturile
124, 135, 140, 161, 165, 194-198, evreilor (Iaşi, sec. XIX) - 369
203-204, 206-209, 218-223, 225- Callimachi (Calimah) Grigore Ioan,
226, 229-230, 232, 234, 236, 241, domn al Moldovei (1761-1764,
248-249, 254, 257-258, 260, 262, 1767-1769) - 168-169, 173, 195,
264, 266, 268-277, 279-286, 289, 272
303-304, 308-309, 312, 315-316, Callimachi, Ioan Teodor (Călmaşul),
319-320, 323-324, 327-332, 336, domn al Moldovei (1758-1761);
343-344, 347, 352, 362, 371-372, întăreşte privilegiile acordate
377, 379-380, 382-384, 388, 390- hahambaşilor; emite hrisoave în
393, 410-411, 415, 417-419, 422- favoarea unor evrei - 77
423, 429-440, 448-451, 453-456, Callimachi, Scarlat, domn al Moldovei
458-467, 470-477, 485-490, 492, (1806; 1807-1810; 1812-1819);
494-503, 505, 508-509, 512, 515- statutul evreilor în perioada
517, 520-521, 523-524, 526, 529- domniei sale - 165, 175-178, 199,
532, 535-538, 542, 544-551, 561, 287, 444, 598-599
565-582, 588-589, 591, 598-600, Calmanovici, H., evreu din Bacău (sec.
602,605-606,608-612,614 XX)- 347
Budeştii-Buhuşoaia (Bucureştii mici), calomnia sângelui, vezi şi omor ritual -
vezi Buhuşi 92,98-99, 149,264,286,447,456,
Buhuşi, târg, evreii din - 165, 181, 344- 495
345, 347, 349-351, 382 Cantacuzino, Dimitrie A., semnatarul
Buhuşi, Al., stăpân al târgului Buhuşi unui apel al Ministerului de Culte
(sec. XIX) - 344 şi Instrucţiuni către evreii fruntaşi
Buhuşi, Th. (sec. XIX), stăpân în oraşul din Iaşi (1858)- 297, 301-302
Buhuşi - 344 Cantacuzino, Neculai, biv vei logofăt şi
Buhuşoie, Catinca (sec. XIX), stăpână în cavaler, proprietarul moşiei de la
orăşelul Buhuşi - 344 Podul Iloaiei; acordă privilegii
Bujor (tg.), evreii din - 165, 202 pentru evrei (1839)- 180
Boian, şef al cazarilor care s-a convertit Cantacuzino, Ştefan, domn al Ţării
Româneşti ( 1714-1715), dărâmă o
la iudaism (sec. VIII) - 412
sinagogă din Bucureşti - 16, 435,
Buletinul Societăţii de studii iudaice
(Bucureşti, 1928) - 410 451,454,461,492,591
Bund, organizaţia regională a evreilor Cantemir, Dimitrie (1673-1723)
social-democraţi (Cernăuţi, înce- referiri la evrei - 13, 18, 76, 82,
putul sec. XX) - 550 84, 88, 92-96, 121, 136, 148, 153,
628
161-162, 224, 245, 250, 274, 278- 436, 442-444, 451-452, 454-455,
280, 284, 286, 419, 428,437, 446, 467-468, 472, 525
461,464,574,591,602,614 case, drept de proprietate pentru evrei -
Capitulaţiile, cu prevederi în favoarea 35, 37, 39-42, 44, 47, 57-58, 64-
stabilirii evreilor străini în Ţările 67, 77-78, 82-83, 86, 88, 95-96,
Române - 86, 95, 113 100, 103, 105, 120-121, 125, 130-
Capsali, Elia ben Elkana din Candia 131, 135, 146, 154-156, 166-173,
(Creta, 1490-1555), rabin şi istoric, 178, 182, 185-186, 188-190, 194,
autor de response rabinice cu 201, 205-206, 214-217, 222-223,
referiri la evreii din România - 225, 228, 230, 238, 242-243, 245-
457,491 247, 250, 258, 260, 266, 280, 284,
Caragea, Ioan Gheroghe, domn al Ţării 28.6, 290, 292, 320, 322-324, 328,
Româneşti ( 1812-1818); aprobă 333, 339, 344-346, 351, 354, 357,
construirea sinagogii sefarde din 36~ 370, 374-377, 379, 382, 39~
Bucureşti ( 1818) - 272, 285, 450, 403, 427, 430-431, 433, 437, 445-
452,454,456,473 447, 450-453, 465, 467, 469, 471-
caraiţi - caraism, sectă dizidentă a 474, 485-486, 495, 5520,524,540,
iudaismului (sec. VIII) - 203, 269, 543-544, 552, 558, 565, 567, 592-
412-415,418,427,535,583 598, 600-601, 603, 608, 610-611,
„Caritas-Humanitas", societate de 621
binefacere (laşi, 1901)- 375 case omeneşti ale filantropiei - 376
caritatea, la evrei - 228, 230, 253, 261, Cassvan, Avner, rabin, membru în
264,289,298,370,375,521-522 Societatea istorică „Iuliu Barasch",
Carmoly, Elyakim (1802-1875), rabin, a autor al unor scrieri despre istoria
scris despre iudaizarea cazarilor - rabinilor în Ţările Române (sec.
413,415,573,618 XIX)- 17, 277, 364, 377
carne caşer, dreptul la procurarea ei - 36, Casvan, L., fondator al Societăţii istorice
44, 136-140, 150, 182, 188, 200, „Iuliu Barasch" (Bucureşti, 1886)
256, 283, 342-343, 357, 437, 450- -458, 570
451, 553, 597, 599-600, 61 l catagrafie, cu date statistice referitoare la
Carol al Ii-lea, rege al României (1930- evrei - 76, 78, 80, 128-130, 139,
1940); donaţie pentru Templul 156, 165, 176, 197-198, 258, 266,
Coral - 497, 523, 534, 603 273,303,338,469,600
Carp, Horia ( 1869-1943 ), scriitor şi Catargiu, Lascăr, prim-ministru ( 1866
publicist evreu - 57, 381, 383 mai 11 - iulie 15), semnează
Carra, Jean Louis (1742-1793), om manifestul către ţară prin care se
politic francez; a trăit o perioadă în condamnă devastarea Templului
Moldova; în scrierile sale face Coral - 531
referiri la evrei - 95-96, 173, 196, Cattenberg, evreu din laşi, crează o
278,282-283,303,464,573 şcoală de scurtă durată (sec. XIX)
Cartea românească de învăţătură -296
( 1646), pravilă din timpul lui cazacii zaporojeni, răzvrătiri sângeroase
Vasile Lupu cu prevederi contra evreilor (sec. XIX) - 493
referitoare la evrei - 460, 469 cazar(ii), convertirea lor la - 23, 207,
casă de rugăciune - 81-82, 94, 220, 222, 209-212, 269, 396, 410-416, 461-
234, 290, 292, 366-367, 372-373, 462, 587
Căiuţul (tgs., jud. Bacău), evreii din - 181
629
Căminăreşti (tgs., ţinutul farului), evreii 485, 529, 531, 543, 568-570, 591,
din - 193, 199, 202 617
Celebi, negustor de postavuri din timpul Club(ul), Ohle-şem Buhuşi (1897);
lui Petru Şchiopu (sec. XVI) - 423 (1899) - 371
Cernăuţi, evreii din - 90-91, 151, 195, „Clubul Concordia", societate de evrei,
277, 331, 365, 381-382, 418-419, fără caracter evreiesc (Iaşi,
425, 428, 442, 458, 469, 485-487, începutul sec. XX) - 375
551-556, 558-560, 563, 578-579, Clubul evreiesc de lectură din Bucureşti
581,588,591,594-595,599 -350
Cerneţi (oraş, jud. Mehedinţi), „Clubul parlamentar evreiesc"
Comunitatea evreilor spanioli din (Cernăuţi, 1910)- 556
- (începutul sec. XIX) - 223, 225 Cluj, aşezarea evreilor; conferinţă
Cetatea Albă, evreii din - 19, 53, 212, sionistă - 269, 352-354, 356, 358,
267, 269, 410, 412, 414-415, 417, 360, 393-395, 405-406, 408-409,
419-421, 424, 457-458, 462, 468, 478,483,485,487,540,573,576
563,576,587,594,606,614 Codăeşti (tgş., jud. Vaslui), evreii din -
cetăţeni maghiari de religie mozaică - 182, 186, 198
401 Codica lui Callimach (Moldova,
Chaia, Lea, soţia lui Beniamin începutul sec. XIX); prevederile
Schwarzfeld (Iaşi, sec. XIX) - 294 privind evreii - 74, 88, 108, 110-
Chaimiecz din Buczacz, creditor al lui 111, 113-116, 118-124, 135, 161,
Iancu Sasul, domn al Moldovei 163,251
(sec. XVI) - 422 Codrescu, Theodor ( 1819-1894), cărturar
Chatham Sofer, vezi Sofer, Moses român, director al Arhivelor
Chevra Chedoşa, Societatea sacră - 8_1, Statului din Iaşi, editor de
227, 229-231, 253, 275, 281-282, documente ( Uricariul, 24 voi.), cu
584 numeroase informaţii despre evrei
Chevra Mişnaioth, înfrăţiri pentru - 18,30,95,465,575,580,612
învăţarea Mişnei - 234, 293 Codul civil, adoptat în 1865, cu prevederi
Chiaro, Anton Maria del - (prima pentru evrei - 603
jumătate a sec. XVIII), secretar la Cohen, medicul lui Vasile Lupu (laşi,
domnitorii Constantin Brânco- sec. XVII) - 426, 428, 460, 590-
veanu, Ştefan Cantacuzino şi 591
Neculaie Mavrocordat, autoul unei Cohen, Cocio, medic evreu, colaborator
cărţi despre Ţara Românească cu la „Israelitul Român" (Bucureşti,
referiri la locuitori evrei - 18, 96, 1857)-551
157, 163, 250, 279, 284, 435, 464, Cohen, Haim (Constantinopol, sec. XVI),
575,607 mare negustor, cu legături cu
Chowewe Zion, mişcare sionistă - 376, Moldova - 223, 421, 457, 465-
380 466, 589
cimitir (evreiesc) - 14, 16-17, 20, 24, 32, Cohen, Iosef David din Zvolevi, daian la
41, 47, 49, 52-53, 75, 81, 114, 123, laşi - 288-289, 303, 383, 439
173, 180-184, 187-189, 212-213, Cohen, lsidore, membru fondator al
218-219, 229, 261, 308, 313, 330, Societăţii istorice „Iuliu Barasch"
344, 346, 363, 367-368, 374-375, (Bucureşti, 1886) - 567
377, 380, 408, 427, 433, 437, 441, Cohen, Jacques, colaborator la „Israelitul
445-446, 449, 464-465, 469, 472, Român" (Bucureşti, 1857) - 548
630
Colescu, Leonida, statistician român Consiliul Naţional Românesc (Bucovina,
(sfârşitul sec. XIX - începutul sec. noiembrie 1918)- 558
XX)- 385, 387, 392 Consiliul Naţional Ucrainean (Bucovina,
colonii evreieşti în oraşe moldoveneşti 6 noiembrie 1918)- 558
(sec. XV)- 23, 413, 418, 458, 460, Constantinopol, evreii din - 33, 36, 38,
475-476, 482, 484, 488, 491, 538- 67, 70, 72, 84, 93, 97, 101, 104-
541, 614 105, 107, 205, 222, 238, 270, 273,
comerţul drogheriei, restricţii pentru 277, 285, 308, 319, 327, 330, 358-
evrei (sec. XIX) - 143 359, 379, 418-421, 423, 430, 432-
Comitet de asistenţă (filantropie) (Iaşi, 433, 442, 447, 457-460, 462-463,
sfârşitul sec. XIX) - 375 465-466, 468, 470, 472, 539, 552,
Compania ovreilor, Bucureşti, începutul 576,588-591,606,609,614,616
sec. XX-257 Constituanta evreilor (Bucovina) - 557
Comunitatea Cultului Israelit Modern Constituţia României ( 1866), vezi şi art.
(Bucureşti, 1857) - 501, 503, 533 7 - 155, 317-318, 358, 553-554
Comunitatea Evreilor din Bucureşti, Consultaţiuni rabinice, importanţa lor
reorganizarea ei (1921)- 276, 515, pentru cunoaşterea istoriei evreilor
524,526 din România - 423-425, 431
Comunitatea Templului Coral Convenţia de la Paris din 1858;
(Bucureşti, 1866) - 503, 508-511, prevederi pentru evrei - 406, 500,
519,522,524,527,533 505-506, 530, 547
Conachi, Costachi, vei logofăt, înfiinţează Cracovia, evreii din - 31, 46, 70, 361,
tg. Nămoloasa (jud. Putna), cu 378-379, 396, 417, 458, 460-462,
evrei (începutul sec. XIX) - 176, 552,556,573-574,592,619
182 Craiova, evreii din - 19, 29, 31, 38, 43,
Condica liuzilor, evreii în - 126, 161, 47, 50, 203-205, 218-219, 222-
174-175, 186,215,271-272,282 223, 225, 229, 242, 260, 272, 274,
Condica lui Caragea, Ţara Românească, 315, 377, 383, 450, 454, 471, 529,
începutul sec. XIX - 11 O 610, 612
Condica lui Constantin Mavrocordat Cremieux, Isaac Adolphe ( 1796-880),
despre evrei (1741) - 440, 466 om de stat francez; preşedintele
Condica Visteriei, referiri la evrei - 17, Alianţei Israelite Universale;
189 vizitează România - 207, 494, 603
confesiune israelită - 24, 331, 401 Crişan, C., fondator al Societăţii istorice
Congresul comunităţilor evreieşti [din „Iuliu Barasch" (Bucureşti, 1886)
Moldova] (laşi, 1901)- 376 -567
Consiliul celor zece al Conferinţei de Critzman, Emil, publicist evreu (laşi,
Pace de la Paris, dezbaterea începutul sec. XX) - 31, 548, 550,
problemei evreieşti (27 februarie 575
1919)-406 „Cultura", şcoală (laşi, 1892); societate
Consiliul evreiesc, organul evreilor - 22, 276, 373-374, 381, 383, 411,
naţionalişti din Bucovina 519,537
(începutul sec. XX) - 556 cultură rabinică - 439
Consiliul Naţional al Evreilor din Cunian, Iosef, medic evreu spaniol,
Banat ( 12 noiembrie 1918) - 405 decedat la Iaşi, în 1732 - 365, 441,
Consiliul Naţional Evreiesc (Bucovina, 460
1918)- 558-559
631
Cuza, Alexandru Ioan, primul domn al Danista (cămătarul), conform legendei,
Principatelor Unite ( 1859-1862) şi fondatorul localităţii Tălmaci -
al statului naţional România ( 1862- 482,484,487
1866); poziţia sa faţă de evrei - 51, Darabani (tgş., jud. Dorohoi), evreii din
123, 324, 343, 370, 506, 526, 582, - 183, 202
602-604 darea jidovilor orândari - 340
Czernowitzer, Chajim Tyror (Chajim Davicion Iuda Pencas, evreu din Craiova
ben Schelomo Mohilew), rabin la (începutul sec. XIX) - 222
Cernăuţi între. 1789-1807, decedat David din Constantinopol, mare negustor,
la Ierusalim în 1813 - 277, 378, cu legături în Moldova - 259
554-555 David, evreu argintar din Polonia, scutiri
şi privilegii de impozite (laşi, sec.
D XVIII) - 421, 457

David, staroste şi vedul (?) de hahambaşa
Dabija, Eustratie, domn al Moldovei în Ţara Românească (1792-1812) -
(1661-1665) - 461 169,444,468,593
Dacia, evrei pe teritoriul Daciei-Romane Dămieneşti (tgş., jud. Roman), evreii din
- 49, 196, 209-210, 269, 280, 312, - 165, 193, 202
394, 478, 480, 483-484, 486-488, dări - dările speciale pentru evrei - 36,
491-492, 581-582, 586 75-78, 80, 83-86, 95, 112, 137-
daian, judecător - 73, 289, 292, 308, 311, 140, 156-157, 164, 166, 169, 173-
368,372,583,618 174, 187, 214-215, 228, 230, 250,
Damasc, acuzarea evreilor de omor ritual 256-257, 272, 280, 338, 340-341,
din (1840) - 38, 44, 48, 65, 70, 357-358, 398, 434, 437, 439-440,
222 444-446, 465-466, 497, 570-571,
Daniel, Ch. M., evreu din laşi, zelos 595,597
luptător pentru progresul israeliţilor Declaraţia drepturilor omului adoptată
(sec. XIX)- 298, 370 în Franţa ( 1789) şi emanciparea
Daniel, Iosif, fruntaş evreu (Iaşi, 1823) - evreilor - 529
368 Del Medigo, Josef Salomo (1591-1655),
Daniel, Israel Chaim ( 1812-1902), om la începutul sec. XVII ·se află la
de afaceri şi filantrop din Iaşi - Iaşi; autorul unor lucrări impor-
367,371,375,379 tante în domeniul matematicii şi
Daniel, Jacque, susţinător al activităţii filosofiei - ·364, 377, 425-426,
şcolii „Junimea l" (Iaşi, sfărşitul 460,575,589-591,614
sec. XIX)- 373 Deutsch, Lobel, primul evreu care
Daniel, Mathilde, conducătoarea comite- primeşte drept de aşezare la Cluj
tului şcolii de fete · din Iaşi (cca.1770)-421-422,458,613
(sfărşitul sec·. XIX - începutul sec. Dieta de la: Alba Iulia, Cluj, Făgăraş,
XX)-374 Gherla, Mediaş, Şeica Mare,
Daniel Srul Haim, personalitate a vieţii Szekesfehervar, hotărâri privind
obşteşti (Iaşi, sec. XIX) - 369 evreii- 355
Daniil, Michel, unul dintre cei mai Dimache (tgş., jud. Iaşi), evreii din - 193,
importanţi zarafi evrei, decedat la 202
Iaşi, în 1847 - 349, 377, 280, 287, Diploma leopoldină, prevederile pentru
368-369, 602 evrei (sec. XVII) - 358, 361
632
Divanul domnesc, hotărâri privind evreii Drimer, Carol, publicist evreu, decedat
- 78, 80, 82, 102, 111, 166, 174, în „trenurile morţii" (1941) - 343,
180, 197, 259, 278, 327, 338-340, 379
437, 439-453, 456, 463, 465, 493, drum tlitliresc [drum comercial),
595,597 străbătut de evrei încă din sec. XV
Divanul Obştesc, hotărâri referitoare la -417
evrei-46 Dubnov, Simon (1860-1942), istoric,
Divanuri Ad-hoc, referiri la evrei - 227, autor al Istoriei universale a
500,505,546,602 poporului evreu - 15, 381, 383,
Docolina (tgş., jud. Fălciu), evreii din- 416
Dolheşti, evreii din - 24 7 Duce de Naxos şi al Cicladelor, vezi
Domneşti (tgş., jud. Putna), evreii din - Onazy
165, 182, 187, 202 Dulberg, W„ profesor (laşi, sfârşitul sec.
Dorinţele partidei naţionale în XIX - începutul sec. XX) - 373
Moldova, Programul Revoluţiei Dulcescu, G., director, semnatarul
din 1848 cu referiri la evrei ( 1848) apelului Ministerului de Culte şi
- 331, 336, 500 Instrucţiuni către locuitorii evrei
Dorohoi (tg.), evreii din- 175, 181, 183- (1858)- 301
184, 195-197, 244, 247-248, 271,
342,430,575,591,595,598 E
Drlighici, Manolache, cărturar român,
autorul cărţii Istoria Moldovei pe Ebner, Mayer, dr. (1872-1955), unul
timp de 500 ani (1857), cu referiri dintre cei mai importanţi
la evrei - 85, 95, 173, 195-196, conducători ai evreimii bucovinene
242, 278-279, 285, 287, 469-470, - 551, 556

575 ·Edei, Ester, soţia lui Michel Finkelstein,
Drliguşeni (tg., jud. Covurlui), evreii din vorbitoare de germană şi ebraică
- 165, 181, 189, 198, 202, 601 (Iaşi, sec. XIX) - 294
Drlinceni, vezi Brlinzli efori - enoriaşi aleşi să conducă

instituţiile evreieşti comunitare -
drepturi: civile; politice; (ne)garantate
pentru evrei - 15, 18, 20, 33, 36- 80-81, 149,232,326,345
37, 49, 51, 54, 75, 79, 81, 92-94, Eforie a comunitliţii israelite (laşi,
110-114, 124-125, 129, 137, 141, 1850)- 297, 302, 338
161, 169-170, 178, 181, 184, 188- „Egalitatea", ziar evreiesc, fondat de
190, 227, 255-256, 262-263, 314, Moses Schwarzfeld (Bucureşti,
316-318, 322, 331-332, 334, 336, 1892-1940) - 29, 73-74, 207, 289,
342, 351, 356, 359, 365, 379-380, 346, 549, 566, 568-569, 572, 580,
384, 393, 398-401, 406-407, 413, 582,604,614
434,439, 451,494, 498, 500, 505, Ehrenkranz, Benjamin Wolf (1819-
529, 531, 541, 553-554, 557-558, 1884), poet de limbă ebraică - 555
561, 564-565, 586, 595, 602-604, Eisler, Matyas ( 1865-1930), şef rabin
619 Cluj - 269, 352-353, 394, 397,
drepturile minoritare ale evreilor din 408-409, 544, 575
Diaspora - 406 Eliezer ben Moşe, vezi Şliineanu Lazlir
Dresda, Templul din - model pentru Elimelech din Legensk ( 1717-1787),
conducător al hasidismului - 366
Templul Coral - 502
633
Elyahu (din Ştefăneşti) Ştefănişteanul, fanarioţi, epoca fanariotă: Moldova
„creanga înţelepciunii'', decedat la ( 1711-1821 ), Ţara Românească
Iaşi, în 1847 - 312 ( 1716-1821 ); evreii în acest
(auto)emanciparea evreilor, colectivă, context istoric - 76, 196, 213, 216,
individuală, interioară, recunoaşte 220, 226, 229, 239, 250, 255-256,
rea dreptului la cetăţenie - 13, 24, 259-262, 270-271, 278, 284, 286,
29, 31, 285, 316-317, 327, 331, 295, 304, 319, 419, 428, 436-437,
336, 377, 380, 393, 397, 400-401, 442, 445-446, 448, 451, 454, 456,
494, 498, 499-501, 506, 540, 547- 470,480,485,493,581-582,593
548, 551, 558, 602-603 Fălticeni, (tg.), evreii din - 20, 35, 170-
Emanuel, Abraham, membru fondator al 173, 202, 236, 241, 382, 387, 596,
Templului Coral (Bucureşti, 1857) 599
- 508-509 Feigenbaum, Heinrich, dirijor de cor la
„Emigrantul", ziar de limbă idiş, Templul Coral - 529
Bucureşti, 1882 - 476 Feldman, Marcu (Câmpeanu),
Eminescu, Mihai ( 1850-1889), menţionat întemeietorul „Gazetei Române
în relaţie cu evreii - 245, 271, 279 Evreieşti" (Iaşi, 1859); traduce, în
Enderle, I., arhitectul Templului Coral - 1861, la Iaşi, pe I. Barasch - 276-
509 277, 303, 375, 531, 575, 612
Engel, învăţător de ebraică şi germană la „Felenkino", Iacob, mare negustor din
şcoala evreiască (Iaşi, sec. XIX) - Constantinopol, moare la Iaşi, în
295 1602 - 421
Engel, Johann Christian von - ( 1770- Ferdinand, regele României ( 1916-1927)
1814 ), a scris despre istoria -458, 564
Ungariei şi a Ţărilor Române, cu feredeul naţiei evreieşti - 172, 178, 180,
referiri la evrei - 455, 474, 484, 185, 187-188, 191, 193, 201, 216,
489,575,607 344,346
Enzenberg, von -, general, administrator Filantropia, cimitir evreiesc în 'Bucureşti
militar al Bucovinei ( 1778-1786); - 530
166, 194, 552-554, 559, 594-595, filantropie individuală, socială - 376
599 Filderman, L., membru fondator al
epitropia naţiei evreieşti - 314 Templului Coral (Bucureşti, 1857)
Esrig, O.M., evreu din Buhuşi (sec. XX) - 508-509
- 350 Filderman, W. - 409, 561, 565
Eusebius din Cezarea (sec. III), teolog „finanţa evreiască" din Constantinopol,
catolic, adversar al iudaismului - rolul ei în urcarea domnilor la tron
70 şi a boierilor la demnităţi - 420
Expoziţia jubiliară ( 1906); participarea Finkelstein, Hers, negustor evreu
evreilor - 497 (Bucureşti, sec. XVIII) - 453, 598
Finkelstein, M.E. (Iaşi, sec. XIX), face
F parte din tânăra generaţie evreiască
militantă pentru modernizarea
Fabric, cartier în Timişoara - 542-543 obştii - 46, 236, 261, 277, 295,
Falhek, om de afaceri din Vladimir, 303, 369-370, 468
relaţii cu Moldova (sec. XVI) - Firkowitsch, Abraham [ben Samuel]
422 (1785-1874), istoric al sectei
caraite - 414-416
634
Fischer, Friedrich, industriaş evreu Frânkel, Levi lsac, fiul rabinului Zalman
(Cernăuţi, sfârşitul sec. XIX, Meşulam, temporar rabin în
începutul sec. XX) - 557 Bucureşti (sec. XIX) - 505-506
Floandură, nume românesc luat de un Frânkel, Nachman, autor de limba
evreu (Fălticeni, 1835) - 236 ebraică, Iaşi - 371
Fliigelmann, E., epitropul cimitirului nou Franţa, evreii din - 16, 32, 54, 70, 72,
din Iaşi ( 1907) - 375 141, 162, 227, 327, 332, 372, 380,
Focschaner, rabin izgonit de evreii din 410, 494, 498, 501, 528-529, 531,
Bucureşti, în 1836 - 232, 262, 276 533, 602-603
Focşani; cel dintâi Congres sionist, 1882; „Fraternitatea" (Fr.), publicaţie
evreii din -;şcoala israelito-română evreiască apărută în Bucureşti,
din - - 35, 53, 83, 140, 222-223, 1879-1885 (seria I}, 1889-1890
241, 350, 364, 411, 435, 450-451, (seria II) - 17, 29, 184, 203, 363,
461, 471, 475, 532, 552, 590-592, 377, 549-550, 566, 572-574, 577,
598, 607, 611, 614 580,582,604
Focşanii Munteni, evreii din - 182, 592 „Fraternitatea", şcoală în Bucureşti -
Focşăneanu, Filip A. (sec. XIX-XX), 517,521,523
personalitate cu funcţii importante „Fraternitatea-Zion", şcoală primară de
în obştea evreilor din Bucureşti, fete (Bucureşti, 1890) - 517, 519
fondator al Templului Coral - 508, Freida, fiica bogatului Iacob, decedată la
512-514,520,524,532-533,568 Iaşi, în 1800 - 309
Fokschaner, Lazar, membru fondator al Freiwald, arhitect al Templului Coral -
Templului Coral (Bucureşti, 1857) 509
-508 Fridwalsky, Ioan, autorul unei lucrări
Fokschaner, Max, dr., evreu din despre Transilvania, cu referiri la
Cernăuţi, deputat (1910)- 556 prezenţe evreieşti în Dacia - 483,
Folteşti (ţinutul Covurlui), evreii din - 573
165, 182, 187, 202 Friedman, Israel Rujiner (n. 1797),
Fonseca, de Daniel, medic evreu de fondatorul dinastiei hasidice din
origine sefardă, se află în Ţara Sadagura - 351, 367, 379, 382-383
Românească în prima jumătate a Friedman, Mendel, rabin din Buhuşi -
sec. XVIII - 107, 277, 451, 454, 347,351
466,472,474,591 Friedman, Nahum, rabin din Ştefăneşti;
franchişti, sectă evreiască apărută în sec. mormântul lui în cimitirul vechi
XVIII - 96-97, 365, 443, 467, 576, din Iaşi - 370, 374
583 Friedman, Zalman, evreu din Iaşi (sec.
Frank, Iacob ( 1726-1791 }, pseudo- XIX), fondatorul unui Institut de
Mesia, negustor, ongmar din intemi-296
Podolia; adepţii lui, frankiştii, au Frumuşica (tgş., jud. Iaşi), evreii din -
apărut şi în Ţările Române - 90- 181, 190, 202, 601
91, 96, 378, 443, 467, 470-472,
492,494,576,583,592 G
Frânkel, medic primar la Spitalul israelit
din Iaşi (sfârşitul sec. XIX - gabai, de Talmud Tora; ţedeca - 80-81,
începutul sec. XX) - 370, 374 230,326,345,397
gabela, impozit indirect încasat de
comunitate pe came şi vin caşer,
635
constituind sursă de venit pentru Neamţ, în 1761 ~9, 521, 522,
subvenţionarea spitalelor, şcolilor 584 /
etc., aparţinând comunităţii - 36, Gherşcă, nume românesc luat de un
76, 83, 124, 136, 177, 184, 187, evreu din Bucureşti, în 1836 - 236
193, 197, 230, 256-257, 262, 276, Gheto, dărâmarea zidurilor - 357, 378,
301, 315, 342-343, 346, 370-372, 397,403-404,544,558,584
437,450 Ghica al Ii-lea, Grigore, domn al
Galaţi, comunitatea evreiască din - 35, Moldovei (1735-1739, 1739-1741,
37, 64, 66, 134, 151, 197-198, 212, 1747-1748), acordă privilegii lui
224, 257, 266, 270, 286, 343, 350, David jidov argintar - 29, 89, 133,
418, 421, 414, 465-466, 475-476, 161, 169-171, 213-214, 243, 258,
488, 497, 574, 579, 582, 589, 591, 264, 270, 279, 288, 297, 302, 316,
594,598,603,605,607,615 331, 337, 342, 379,437,439,464-
Galiţia, evreii din - 31-32, 34, 37, 46, 51, 465, 468-469, 501, 578, 595, 600,
74, 158, 221, 225, 229, 238, 242, 602, 608-609
289, 298, 309, 312-313, 381, 383, Ghica, Alexandru, domn al Ţării
396, 402, 413,419, 441, 467,476, Româneşti (1834-1842) - 65, 331,
552-556, 559-590, 573, 590-591, 342,452,454,460,600
594-595,601,604,612,614,618 Ghica, Alexandru D., caimacam al Ţării
Gamhais (Galihai), Abraham Româneşti ( 1856-1858) - 60, 326,
(Constantinopol, sec. XVI), mare 530
negustor evreu, legături cu Ghica, Gheorghe, logofăt în Moldova
Moldova - 421 (prima jumătate a sec. XVIII),
garanţie internaţională (pentru evrei) - încheie convenţie cu evrei din
558 Polonia pentru impopularea Herţei
Gardner, Goldina, evreică din Buhuşi - 167-168
(1897)- 348 Ghica, Grigorie, domn al Moldovei, vezi
Gaster, Moses (1856-1939), rabin, Ghica al Ii-lea, Grigore
lingvist, folclorist - 17, 19, 26, 50, Ghica, Matei, domn al Moldovei (1753-
56, 69, 73, 203-204, 206, 272-273, 1756), dă carte domnească tuturor
275,277,378,461,464,567,572 târgoveţilor din Botoşani - 169,
Gărlener, Copel, evreu din Buhuşi - 344 327,447
Gelber, Moritz, a contribuit la clădirea Girardin Saint Marc (1801-1873), autor
Azilului pentru infirmi (Iaşi, 1906) de lucrări despre Ţările Române,
-374 cu referiri Ia evrei - 226, 238, 263,
Gelber, Paulina, conduce cantina şcolară 265,275,278,285-286,576
(Iaşi, 1904)- 374 Gitl, evreică din Alba Iulia (sec. XVIII) -
Geldner, Simon, bunicul poetului evreu- 543
german, Heinrich Heine (sec. Glauber, medic evreu la Iaşi, sec. XIX -
XVIII)- 543 369
Geniza de la Cairo - 416, 584 Golăşei, vezi Bujor
Ghelerter, Leon, dr. ( 1873-1945), Iaşi; Gold, A.S., director la „Fraternitatea",
medic, zianst, socialist, cu Bucureşti (sec. XIX)- 29, 71, 377
activităţi filantropice în obştea Goldbaum, M.S., În conducerea şcolilor
evreiască- 21, 374, 380, 384 comunitare, Iaşi, 1860 - 298, 370-
„Ghemilut-chassadim", Societate de 371
împrumut, reorganizat la Tg.
636
Goldenthal, A.S., în conducerea hahambăşia, ascensiunea şi decadenţa ei
Societăţii „Cultura" (Iaşi, sfărşitul (sec. XVIII-XIX) - 20, 76-81, 93-
sec. XIX)- 349, 371, 374-375 94, 438-444, 448-451, 465
Goldfaden, Abraham ( 1840-1908), Baia, fiica daianului Samuel Dov,
întemeietorul Teatrului de limbă decedată la Iaşi, în 1848 - 311
idiş- 371, 380, 555 Haim din Focşani, rabin (Bucureşti,
Goldner, Giordano (1861-1929), începutul sec. XIX) - 262
epigramist şi pamfletar, Iaşi - 371, Haim Tyror din Cernăuţi, vezi
380 Czernowitzer Chajim Tyror
Gordon, Ahron David (1856-1922), Haimsohn, Carol, evreu din Buhuşi (sec.
conducător sionist de stânga - 476 XX)-350
Graetz, Heinrich ( 1817-1891 ), istoric „Hajoetz", revistă literară ebraică (Iaşi) -
evreu, autorul uneia dintre cele mai 55, 72, 273, 276-277, 285, ·474,
importante istorii a evreimii în 567,573,582,605
Diaspora, cu circulaţie la Hakohen, Zalmina, rabin învăţat
intelectualii evrei din România - (savant), decedat în 1752, Iaşi -
16, 68-70, 90, 93, 96-97, 267, 269, 365
281,381,383,567,576 Halevy, Ioseph (Joseph) (1827-1917),
Granach, Iosef, evreu din Buhuşi (sec. orientalist, profesor de iudaistică în
XX)-350 Bucureşti, vizită la Iaşi - 567
Graţiani, Gaspar, domn al Moldovei Halevy, M.A., dr. (1900-1972), rabin,
( 1618-1621 ), favoruri acordate istoric şi iudaist din România - 15-
evreilor- 425, 460, 614, 619 16, 21-23, 25-26, 30, 46, 54, 56-
Gregor IX, papă ( 1227), emite o bulă 57, 93, 107, 270, 272, 314-315,
pentru a pune capăt acuzării 377-379, 383, 408-412, 415, 417,
evreilor de omor ritual - 58 456-458, 461-462, 464-467, 469-
Grossmann, Sol, autorul unui dicţionar şi 470, 475, 477, 489-490, 495-496,
traducător de drame (laşi, sec. 498, 532-533, 535, 537, 547-550,
XIX)- 371 576
Griinberg, I., preşedinte la Caritas- Halevy, Mendl Caesar, evreu din
Humanitas (laşi, 1906)- 350, 375 • Moldova, sec. XVI, depune
Guberniul regesc, hotărâri privind evreii mărturie în legătură cu uciderea
din Ardeal - 356 unor evrei - 31 O, 424
Gugeşti (tgş., jud. Fălciu), evreii din - Halevy, Solomon, negustor din Sniatyn,
193,202 asasinat la Iaşi (sec. XVII) - 425
Gutman, S.L., evreu din Bucureşti (sec. Halfon, Abraham, bancher evreu
XX)-347 (Bucureşti, sec. XIX) - 473, 548
Gutmann, H., autor de limba ebraică, Iaşi Halfon, Salomon I., descendent dintr-o
- 371-372 familie de bancheri sefarzi; face
danii Templului Coral - 473, 532
H Haner, Georgius M. (sec. XVII), autorul
unei lucrări despre Transilvania, cu
Ha-Aluf Ha-Roş Ha-Manhig Medina referiri la legenda despre Thalmus
(domnul căpitan, conducătorul - 483, 487, 491, 569
evreilor din ţară) - 440, 449 Harav hamedina (şef rabin din ţară) -
habad, direcţia naţionalistă în hasidism - 309,368
367,381-382,443,467,584 Hascala sau mişcarea luministă- 499, 584
637
Hasdai ibn Saprut, ministrul evreu al Hermann, Samuel, membru marcant al
Califului din Cordova (958) - 412- comunităţii evreieşti din Iaşi (sec.
413, 606 XIX)-294
Hasdeu, Bogdan Petriceicu (1838- Herş, Israel (Barat), staroste al evreilor
1907), istoric al iudaismului - 13, lehi (Bucureşti, sec. XIX, anii 40)
56, 107, 195, 204, 206, 269, 432, - 452, 471, 506, 531
458, 461, 463, 472, 490-495, 576, Herş, Haim, staroste al evreilor din
588,604,606-607,609,615 Bucureşti (începutul sec. XIX) -
hasidism - 21, 27, 33-34, 91, 97, 293, 450
351, 362, 365-367, 369, 379, 381- Herşcovici, Iosef, evreu din Buhuşi - 347
383, 442-443, 467, 555, 560, 582- Herşcovici, L., evreu din Miclăuşeni (sec.
585 XX)- 347
Hauterive, A.M., conte, d - (1754-1830), Herşcu din Iaşi, proprietar de vie, 1806 -
diplomat francez; a scris despre 259
Ţările Române, cu referiri la evrei Herţa, târg moldovenesc; evreii din - 97,
- 196, 576, 596 168,202,247,387,448,580,599
havra naţiei evreieşti - 188, 343 Herţanu, Lupu, evreu din Buhuşi (sec.
hazan (chazan) (cantor) - 41, 396, 525 XX)-350
hazari, v. cazari Herţeanu, Osias, evreu din Buhuşi (sec.
Hârlău (tg. moldovenesc), evreii din - XX)-350
169, 202, 383, 387, 421, 594, 596, Herzenberg, medic primar la Spitalul
600,613,615,618 israelit din Iaşi (sfârşitul sec. XIX
Hechter, Solomon, unul dintre - începutul sec. XX) - 374
conducătorii societăţii Înfrăţirea Herzl, Theodor ( 1860-1904 ), fondatorul
„Zion" (sec. XIX)- 514, 517 sionismului modem; ecoul lui în
heder, şcoală elementară de iudaistică mişcarea sionistă din România -
pentru minori - 39, 292, 370, 506, 380,409
583,617 Heschel, Abraham Ioşua (1755-1825),
Heine, Heinrich (1797-1856), poet rabin, erudit, a păstorit la Iaşi -
evreu-german - 544 381, 439, 442
Heilperin, Haim, rabin la Bucureşti Hillel, Samuel, colaborator la „Israelitul
(începutul sec. XIX) - 451 Român" (1857)- 547-548
hekdeş - 228, 230, 369, 427, 584 Hmelniţki, Bogdan (1595-1657), hatman
Heliade Rădulescu, Ion ( 1802-1872), al Ucrainei, conducătorul cazacilor;
scriitor, filolog, om politic român; ordonă masacrarea evreilor ( 1648-
referiri la evrei - 67, 71, 316, 332, 1652) - 203, 359, 361, 364, 378,
500,545 396,426-427,461,464,616
Heller, I., dr., preşedintele Uniunii Hoceni (tgş., jud. Fălciu), evreii din -
Evreilor Pământeni, secţia Buhuşi 165, 193,202
(1914)- 349-350 Honigman, cantor în Sinagoga Mare din
Herdan, Jacques, membru fondator al Podu Roş (Iaşi, sec. XIX) - 372
Templului Coral (Bucureşti, 1857) Horn, Alimelech, rabin, a funcţionat la
- 508 Iaşi (a doua jumătate a sec. XIX) -
Hermann, David, institutor, preşedintele 311, 368
Lojii „Simon" (laşi, sfârşitul sec. Hornstein, Herman, membru fondator al
XIX)- 376 Templului Coral (Bucureşti, 1857)
- 508
638
Hornstein, I.L„ membru fondator al Iaşi, capitala Moldovei; centru cultural
Templului Coral (Bucureşti, 1857) talmudic; centru basidie; cimitirul
- 508 evreiesc din -; comunitatea
Hornstein, Marcus, membru fondator al evreilor din -; rabini din -;
Templului Coral (Bucureşti, 1857) reşedinţă a hahambăşiei; Sinagoga
- 508-509 Mare din-- 16, 21-22, 25, 27-30,
Hornstein, Mendel, colaborator la 32, 35-37, 43, 46-47, 49, 52, 54-
„Israelitul Român" (1857), membru 55, 60-61, 64, 68-69, 71, 73-75,
fondator al Templului Coral - 508, 77, 79-80, 86, 92-96, 99, 105, 109,
532-533 111-112, 124, 128, 130, 132-138,
Hotin, colonii evreieşti în timpul lui 140, 143, 148-149, 154-155, 158,
Ştefan cel Mare - 90, 97, 169, 174, 160-162, 167, 175, 177, 181-183,
244, 365, 383, 418, 420-422, 424- 195-201, 207, 212, 216, 220, 225,
425, 458, 491, 588-589, 592-594, 230-232, 234, 236-237, 241, 247-
599,610,614,619 249, 252-254, 256-259, 262-262,
Hurvitz, Arie Iehuda Leib Halevi, rabin 265-266, 269-271, 273-279, 282-
la laşi, în 1803 - 379 284, 287-294, 296-304, 308-311,
Huşi, evreii din - 35, 247-248, 251, 275, 313-315, 331, 342-343, 362-373,
310,387,598 375-383, 385, 387-388, 392, 410-
411, 415, 417-428, 436-437, 439-
I 450, 458-461, 463-472, 475, 477,
485-486, 488-489, 492-493, 497,
I.C.A„ vezi Jewish Colonization 500, 505, 507' 530-531, 545, 563,
Association 568-570, 573-585, 589-593, 595,
1.0.B.B„ Jojă (Iaşi, sfărşitul sec. XIX) - 599-603,605-616,618-619,621
375 Iawitz, Iosef, membru fondator al
Iacob din Lemberg, negustor asasinat la Templului Coral (Bucureşti, 1857)
laşi (sec. XVII) - 425 - 508
lacobsohn, lsrail, profesor (laşi, sfărşitul lechiel Michel, fiul lui Aron Halevy,
sec. XIX - începutul sec. XX) - învăţat în ştiinţa sfintei legi,
373 decedat la Iaşi, în 1779 - 311
lamandi, M„ proprietar de moşie; Iechiel, Ţvi, fiul învăţatului rabin
înfiinţează tg. Podul Turcului Kolonimus Kâlman, judecător la
( 1830-1840) cu târgoveţi evrei - Iaşi, decedat în 1833 - 311
184 Iehuda ben Aron din Rohatin, locţiitor
lamandi, Teodor, proprietar al Tg. de rabin la Iaşi, în 1852 - 309
Bereşti; încheie convenţie cu Iehuda, Elchanan, fiul lui Simcha,
târgoveţii evrei la 21 februarie învăţat distins, decedat la laşi, în
1842- 185 1831 - 311
Iancu Sasul, domn al Moldovei ( 1579- Iehuda, Leb, fiul lui Alimelech Horn,
1582); relaţii cu evreii - 422 decedat în 1839 - 311
Iancu, Ellmann, elev evreu din laşi, Ieronim, arhimandrit la Iaşi, evreu
înscris în şcoala românească botezat- 237, 288
(1850)- 300 Ierusalim, evrei evlavioşi din Ţările
lankel, evreu polonez refugiat în Române au plecat să moară la -
Moldova (sec. XVII) - 493 26, 28, 30, 38, 47, 62-63, 74, 208,
222, 269-270, 289, 327, 334-335,
639
416,425, 431,454,457,462,466, loschua Heschel, zis Apter ( 1736-1823 ),
474, 486-488, 511, 525, 539, 566, rabin la Iaşi - 366-368
571,580 Iosef, fiul lui Isachar, conducător învăţat
Igel, Lazăr; primul rabin al districtului al obştii din Iaşi, decedat în 1758 -
Bucovina (1853)- 551-555 306
Ilie jidovul din Negreşti; înregistrat în Iosef ben Isachar Ber, staroste al
condica liuzilor (1803)- 186 evreilor din Iaşi (decedat 1758) -
Ilie jidovul, meşteşugar evreu scutit de 306,440,466
dări - 169 Iosef, rege al cazarilor (sec. X); în
Illia, Andrea, părinte iezuit, autorul unei imperiu trăiau israeliţi, ismaeliţi,
cărţi despre neamurile din Dacia creştini şi alte neamuri - 412-413,
antică; sunt menţionaţi şi evreii 416
(Cluj, 1730) - 478, 483, 485, 487 Iosef bar Menahem, negustor din
Imber, Naftali Hertz ( 1856-1909), Sniatyn, asasinat la Iaşi (sec.
autorul textului pentru imnul XVII)- 425
naţional al evreilor, Hatikva - 476 losefsohn, I., preşedintele Comitetului
Imperiul otoman, evreii din - 70, 153, şcolii „Junimea 2" din Iaşi ( 1907)
354, 377, 457-458, 462, 474, 491, - 373, 375
541 Iosif al II-iea de Habsburg, împărat
Inocenţiu IV, papă (1247), emite o bulă ( 1780-1790), patenta sa privind
pentru a pune capăt acuzării evreii - 273, 355, 595, 601
evreilor de omor ritual - 58 Iosif, Simon, staroste al evreilor
inscripţiile pietrelor mormântale - (Bucureşti, sec. XVIII) - 450, 472
izvor de cunoaştere a istoriei Ipsilanti, Alexandru, domn al Ţării
evreilor - 16-17, 52, 54, 56, 75, româneşti ( 1796-1797), acordă
209, 213, 218-219, 236, 261, 270, privilegii conducătorilor obştii
275, 288, 308, 312, 314-315, 363, evreieşti - 470, 472, 573, 599
376,461,465,467,489, 568, 586- Ipsilanti, Constantin, domn al Ţării
587,593 Româneşti ( 1802-1806, 1807),
Instrucţiunea pentru eforia confirmă în funcţie pe hahambaşa
Comunităţii evreieşti din David, 1805 - 471
Capitală (Iaşi, 1855) - 369 lsac ben Iuda Leb, rabin la Roman
lohan ben Isac, rabin la Alba Iulia - 396 (1782) - 236
loine sin Isac, orândar evreu în satul Isac ben Moise, rabin (sec. XVIII) - 396
Mărăţei - darea plătită de el - 340 Isac, fiul rabinului Abraham din Vijniţa,
Ion Teodor Voevod, vezi Callimachi, învăţat în Talmud, decedat Ia laşi,
Ioan Teodor (Călrnaşul) în 1800 - 311
lonescu-Gion ( 1867-1904), istoric lsac, hahambaşă, numit în 1756, în
român, colaborator al Societăţii Moldova; în Ţara Românească în
istorice „Iuliu Barasch" - 461, 1764 - 76, 93, 365, 438-440, 442-
464,474,567,572,576 443, 45 l
Iorga, N. (1871-1940); referiri Ia evrei - lsac, tatăl lui Sida, cu cea mai veche
13, 22, 24, 29, 73, 167, 175, 194- inscripţie funerară de învăţat (Iaşi,
196, 208, 278, 281,415,418,457- 1674)-311
466, 468-470, 472-474, 478, 486, Isac-beg, medic şi ambasador evreu al
533, 575-577, 586, 606-607, 609- şahului Persiei, în Moldova, în
611, 613-616, 618-621
640
timpul lui Ştefan cel Mare Iţole, Molkale, fiica rabinului din Buhuşi
(sfârşitul sec. XV)-419, 457 - 351
Isachar Ber ben Meir, staroste, lţole, Pese, fiica rabinului din Buhuşi -
conducător laic al evreimii ieşene 351
(decedat 1745) - 306-307, 311, Iţole, Şeivole, fiica rabinului din Buhuşi -
440,466 351
Isaia, mare rabin la Bucureşti (începutul Iţole, Sifre, fiica rabinului din Buhuşi -
sec. XIX) - 422, 432 351
Iscovescu, Barbu ( 1816-1854), pictor luda, evreu traducător de limbă turcă -
evreu, participant la Revoluţia 358
Română din 1848 - 278, 316, 319, Iuda B. Ben-Zion, fost mare rabin la
329-330, 333 Vidin; menţionează evreii spanioli
ismaeliţi, vezi mahomedani din Craiova (începutul sec. XIX) -
Isoca, Iosef, rabin la Iaşi (decedat 1807) - 222
366, 379, 466-467 Iuda Halevi (1083?-1141), n. Toledo,
Israel, Lazăr, preşedintele Comunităţii poet şi filosof, a scris o carte
evreilor din Cernăuţi (1777) - 552, vestită despre convertirea cazarilor
554 la iudaism - 412-413
Israel, Maer, fiul lui Iehuda, „purta jugul iudaism, entitate spirituală şi religioasă,
învăţăturii", decedat la Iaşi, în polon, primitiv, spaniol - 16, 20-
1847-311-312 21, 25, 32, 36, 40, 56, 60, 69-70,
Israel, Solomon, fruntaş evreu (Iaşi, 89, 91, 97, 117, 124, 136, 207,
1823) - 368, 440 210-211, 233, 269, 287-288, 293,
„Israelitul Român" (Bucureşti, 1857), 346, 362, 365, 372, 376-379, 381,
primul ziar evreo-român, apărut în 396, 410-421, 423, 426-429, 431-
limbile română şi franceză - 31, 432, 439-442, 445, 448, 454, 467,
336, 501, 503, 531, 533, 536, 545- 472, 475-478, 480, 485, 489-496,
549, 582 498-501, 505, 509-510, 516-517,
lsserles, Moses (Cracovia, 1510-1572), 519, 522-523, 529-531, 535, 539,
rabin, învăţat şi filosof - 64, 70, 561, 571-572, 583-585, 587, 618
462 Iuster, B., preşedintele Clubului
Iţole, Abram, fiul rabinului din Buhuşi - Concordia (Iaşi, 1906) - 375
351 I vela, A.L. ( 1878-1927), compozitor şi
Iţole, Bruchole, fiica rabinului din muzicolog, organist la Templul
Buhuşi- 351 Coral- 529
lţole, Chone, fiica rabinului din Buhuşi Iveşti (tg„ jud. Tecuci), evreii din - 192-
- 351 193, 202
lţole, David, fiul rabinului din Buhuşi -
351 Î
lţole, Israel, fiul rabinului din Buhuşi -
351 îmbrăcarea europenească (costum
lţole, lsruel lankel, fiul rabinului din european), mişcarea tineretului
Buhuşi- 351 evreu (1847)- 159, 369
Iţole, Leie, fiica rabinului din Buhuşi - împopularea şi reîmpopularea
351 târgurilor, rolul evreilor (sec.
Iţole, Moise, fiul rabinului din Buhuşi - XIX) - 74, 163-168, 171, 173,
351
641
175, 177, 184, 188-190, 193, 216- „Jiidischer Geist", gazetă sionistă (Iaşi,
217 1900)- 376
împrumut cu dobândli, acordat de evrei „Jildischer Zukunft'', gazetă sionistă
- 246-249, 255, 280, 368, 420, (Iaşi, 1900)- 376, 605
423, 428, 430, 432-433, 453, 459, Judenordnung, ordin pentru evrei
461-463, 509, 513, 588-592, 600, (Timişoara, 1774) - 544
607, 611, 614-615 juraţi (memunim), funcţie comunitară
împrumut flirli dobândli, acordat de (Ardeal) - 397-398
evrei - 182, 229, 234 Jurist, Solomon, fondatorul sinagogii
îndeletnicirile evreilor - 18, 43, 84, 86- „Beth Şloime" (Iaşi, 1897)- 373
87, 121, 124, 126, 129, 147, 149, Justinus, martirul (sec. II), fondatorul
151, 153, 167, 187, 199, 237, 241, antiiudaismului teologic - 69
243-244, 246, 248-250, 271, 278, Juvara, Ernest (1870-1933), profesor de
280-281, 293-294, 337' 344, 488, anatomie topografică şi clinică
493,594,600,619 chirurgicală la Universitatea din
Înfrliţirea „Zion", una dintre cele mai Iaşi, chirurg la Spitalul israelit -
importante societăţi filantropice şi 374
culturale evreieşti (Bucureşti,
1872-1889)- 55, 517-518, 534 K
întemeierea târgurilor şi târguşoarelor,
rolul evreilor - 20, 74, 163-165, Kahane, Hillel ( 1866-1933 ), Botoşani,
167-168, 170-171, 174-178, 181- pedagog, publicist cu vaste
190, 192-193, 197-200, 216-217, cunoştinţe în domeniul iudaisticii -
344-345, 396, 436, 480-481, 484, 53-54, 64, 70, 275
487-488,590,596,617 Kahane, Moisi Herş, epitrop, Iaşi, 1856
-369
Kahn, Zadoc (1839-1905), mare rabin al
J
Parisului ( 1869) şi al Franţei
( 1890) - 528-529, 533
Jacob, M., medic evreu din Buhuşi, Kalischer, Zewi Hirsch (1795-1874),
fondator al societăţii de ajutorare a rabin şi învăţat talmudist, născut la
tuberculoşilor (sec. XX) - 350 Lissa (Polonia), a murit la Thom -
jeleri (evrei) - 355 475-476
Jewish Colonization Association (ICA), Kalman din Zloczow, om de afaceri, cu
organizaţie filantropică înfiinţată la legături cu Moldova (sec. XVI) -
Paris în 1896; sprijină în special 422
învăţământul evreiesc - 374-375, Kandel, Ascher, casier al Comunităţii
380,392,518,559 evreilor din Bucureşti ( 1921) - 519
Jidova, etimologia cuv. - 210, 414, 491, Karniol (din Iaşi), în audienţă la M.
587 Sturdza, domn al Moldovei, la 8
jidovi orândari - 87, 89, 139, 183-184, noiembrie 1847 - 369
257, 259, 315, 337-340, 422, 428, Karo, Iosef ( 1488-1575), evreu spaniol,
590-594,596,598,608,610,614 autorul codexului ritual evreiesc -
Jidovştiţa - 491, 587 379,430-431,434,462,577
judaism, vezi iudaism ·Kaufmann, Iosef ( 1860-1937), istoric al
jude evreu (Ardeal) - 396-399, 544, 554 unor comunităţi evreieşti din
Moldova - 17, 23, 94, 97, 270,
642
275-277, 287, 315-316, 337, 342, Korner, Fany, fondatoarea Societăţii
344,467,577 Doamnelor „Caritatea" din Buhuşi
Kaufmann, N.A„ militant pentru (1901) - 349
drepturile evreilor (Iaşi, sec. XIX) Korner, Emilie, evreică din Buhuşi (sec.
-372 XIX)- 348
kazari sau kadjari, vezi cazari Kossuth, Lajos ( 1802-1894), atitudinea
Kazimir al IV-iea, rege al Poloniei faţă de evrei - 400
(1447-1492), a promulgat acte Krochmal, Menachem Mendl ( 1600-
privilegiale pentru evrei - 68 1661 ), rabin în Polonia, publică
Kellner, Leon, evreu de orientare response cu referiri la evreii din
naţionalistă din Cernăuţi (începutul Ţările Române - 378, 425, 460,
sec. XX) - 556 577
Kemeny, Jozsef (1795-1855), conte, Krochmal, Nachman (1785-1840),
autor de studii privind istoria filosof evreu, originar din Brody -
evreilor din Transilvania - 353, 91, 97
360,577 „Kronprinz Rudolfverein", societate
Keren Hayessod, societate de binefacere generală din care fac parte şi evrei
-348 (Iaşi, începutul sec. XX) - 375
Kirkulescu, Ernest, notabilitate din Ksiondzowsky, Schneer, cantor prim la
Buhuşi- 345 Templul Coral (1906-1924)- 532
Kirschen, Iacob, epitrop la Iaşi, 1856 -
369 L
Kiseleff, Pavel Dmitrievici ( 1788-1872),
preşedintele Divanurilor Moldovei Lachowsky, familie de filantropi evrei
şi Ţării Româneşti ( 1829-1834 ), (laşi, sfârşitul sec. XIX) - 375
s-a ocupat de stabilirea statutului Ladislau cel Sfânt, vezi Ladislau I cel
evreilor - 284, 320 Sfânt al Ungariei
Klepper, L., epitropul cimitirului nou din Ladislau I cel Sfânt al Ungariei (1077-
Iaşi (1906)- 375 1095)- 396, 479, 485-486, 489
Kogălniceanu, Mihail (1817-1891 ), Lahovary, Emil, senator - 564
poziţia lui faţă de evrei şi problema Lakos, Lajos, şeful Arhivei orăşeneşti
evreiască - 13, 18, 28, 70, 92, 95- din Oradea, autorul unei istorii a
97, 160-162, 193, 195, 270, 279, evreilor din localitate, apărută la
287, 289, 293, 297, 316, 331-332, începutul sec. XX - 396, 409, 578
341, 369,467,470, 481,485,487- Laio, George, notabilitate din Buhuşi -
500, 505, 507, 509, 530-531, 533- 345
534, 577, 602, 604, 608-609 Landau, Iosef, din Litin, rabin, decedat la
Kohn, editorul gazetei sioniste „Jildische Iaşi, în 1858 - 368-369, 443
Zukunft", Iaşi - 376 Landesberg, dr., directorul unor şcoli

Kohn, Samuel ( 1848-1896), autorul unei israelite de băieţi din Iaşi (1864) -
istorii a evreilor din Ungaria - 360, 298,370
488,577 Langmantel, R., filantrop evreu (laşi,
Kolonimus, Kalmann învăţat (Iaşi, sec. sfârşitul sec. XIX) - 375
XVIII-XIX) - 311 Lasarowitz, Ch., vicepreşedintele
Korner, D., evreu din Buhuşi (sec. XX) - Comunităţii Templului Coral
349 (începutul sec. XX) - 529
643
Lazar şi Winternitz, evrei din Iaşi; au 552, 559, 574, 577, 579-580, 587-
creat o şcoală de băieţi (sec. XIX) 589, 606, 608, 614, 619-620
-296 Leon, Daniel, evreu din Iaşi, militează
Lazare, Bernard ( 1863-1903 ), scriitor, pentru înfiinţarea de şcoli (sec.
om de stânga, sionist (sfârşitul sec. XIX)- 297, 374
XIX)- 371, 380 Leon, L., colaborator la „Israelitul
Lazăr din Vladimir, om de afaceri; Român" (Bucureşti, 1857) - 548
legături cu Moldova (sec. XVI) - Leroy-Beaulieu [Jean Baptiste Anatole]
422 (1842-1912), învăţat francez; a
Lăzăreanu, Barbu ( 1881-1957), scriitor elogiat primul institut secundar
evreu - 547, 550 evreiesc de fete din Bucureşti -
Lehel (Lebellius), Johannes, ecleziast, 413,415,416
autorul poemului De Oppido Leventer, Ad., evreu din Buhuşi (sec.
Thalmus; fondarea localităţii XX) - 346, 350
Talmus este atribuită evreilor Levi Isaac Derbaremdiger din
(Sibiu, sec. XVI) - 480-484, 487, Berdiczew ( 17 40-1809), rabin,
578 unul dintre cei mai importanţi
Lefebvre, Thibault, avocat, a trăit în propovăduitori ai hasidismului; a
Ţara Românească între 1853-1856; trecut prin laşi - 442
a scris despre Ţările Române, cu Levy, Antoine, evreu din Franţa, venit
referiri la evrei - 220-221, 578 temporar în România; a ţinut
Legea lui Moise şi a lui Israel - 412, 492 predica inaugurală la Templul
legislaţia asupra vagabonzilor - 188 Coral; a fost predicator la Iaşi (sec.
legislaţie canonică - 109 XIX)- 54, 371-372, 498, 512, 519
Leib, fiul lui Israel, personalitate Ury, Armand (1827-1891), ztanst,
marcantă, decedat la laşi, în 1778 - colaborator apropiat al lui I.
368 Barasch, susţinător al
Leib, Herş, evreu din Buhuşi - 344 revoluţionarilor români din 1848 -
Leiba jid ot Suceava, argintar, scutit de 380, 501-505, 530, 532, 534, 546-
dări- 608 548, 550, 588
Leiba Lungul, jidov din Iaşi (1805) - 259 Lewi Ierusalmi, rabin din Belgrad (sec.
Leiba zet Borohovici, fondator Tg. XVIII)- 396
Vlădeni(1792)-171, 195 Lewin, filantrop evreu din laşi (sfârşitul
Leibă Gherşăn-Darabaner, orândar al sec. XIX) - 375
rateşului din Darabani- 183-184 Liebenberg, lgnaz von ( 1772-1844),
Leibovici, preşedintele Lojii „Simon" evreu originar din Timişoara -
(laşi, sfârşitul sec. XIX) - 376 543-544
Leibovici, tatăl lui Pascal; întemeietor tg. Liebman, Isayas, evreu din Timişoara,
Bereşti - 185 decedat la Budapesta, în 1800 -
Leibovici, Pascal ( 1829-1899), târgoveţ 543
în Bereşti - 185 lipitorile, comerţul cu -; interzis pentru
Leibu Ovreiul, proprietar de Casă la evrei- 141-143
Craiova ( 1806) - 223 Lipman, Elieser, rabin la Timişoara între
Lemberg, negustorii fi\ră osebire din - anii 1743-1767 - 542-543
49-50, 54, 104, l 07' 166-167' 195, Lipman, Hirschl, proprietar de casă la
313, 364, 366, 368, 378-379, 417, Timişoara ( 1779) - 544
419-422, 425, 457-458, 460, 462,
644
Lippe (Karpel) (1830-1915), medic Ludovic I cel Mare de Anjou, rege al
orientalist, autor de limba germană, Ungariei (1342-1382); alungarea
sionist militant, preşedinte (ca evreilor - 272, 480, 484-486, 489,
decan de vârstă) la primul Congres 606
sionist de la Basel ( 1897) - 371, Lunkanyi, descendent din familia
373,376,380,475,612 Lipman (Timişoara) - 544
Lipsea, evreii din - 56, 61, 68-69,84, lumâniiri, oprirea fabricării lor de către
240,249,294,580-581 evrei - 82, 86, 149-150, 162, l 78m
Lipscan, Zalman, evreu din Buhuşi - 185-186,368,372,435,599
344 „Lumina", şcoală în Bucureşti - 513-
Lithe, localitate în Galiţia de unde au 514, 605
venit evrei în Ţările Române - 313 luminism evreiesc, vezi Hascala
Lituania, evrei veniţi din - 211, 413, luminişti (maskilim), mişcarea lor - 555
460,495 Lungul, nume românesc luat de un evreu
Lobel, A., rabin la Braşov în a doua din Iaşi (începutul sec. XIX) - 236
jumătate a sec. XIX - 471 Lupu, Ciorii, evreu din Buhuşi - 344
Lobel, B., membru fondator al Templului Lupul jidov, semnează un act la Tg.
Coral (Bucureşti, 1857) - 508 Neamţ ( 1685) - 213, 599
Lobel, Elias, membru fondator al Luther, Martin (1483-1546), reformator
Templului Coral (Bucureşti, 1857) german; ostil iudaismului - 59,
-508 481, 492
Lobel, Iacob, Bucureşti, 1828-1867,
bancher, membru fondator al M
Templului Coral, preşedintele
Alianţei Israelite din România - „Macabi", organizaţie sportivă evreiască,
208,508-509,512,531,534 început de organizare în 1918-
Lobi, Abraham, rabin la Mako (Ungaria, 1919 - 520
sec. XVIII) - 543 Macarie, patriarh din Antiochia, în Ţările
Lorje, Haim (Chaim), n. 1821, Frankfurt Române în sec. XVII, unde
pe Oder, sionist, crează o asociaţie întâlneşte evrei botezaţi - 61, 206,
pentru colonizarea Palestinei - 378,427,434,461,606

475-476 machrike hamasz, corrus1e pentru
Lotringer, David, evreu din Iaşi, impunerea dărilor (Ardeal) - 398
militează pentru înfiinţare de şcoli maghiarizarea, evreilor din Ardeal - 24,
(sec. XIX) - 297 401
Low, Leopold din Szeghedin (1811- Maghid, I., secretarul organizaţ1e1
1875), rabin venit din Ungaria la sioniste din ţară ( 1928) - 350
Bucureşti - 507, 531 Magni, Cornelio, călător italian în
Low, L., dirijor de cor la Templul Coral - Moldova la 1672, cu referiri la
529 evrei - 428, 461
Lowy, Ferenc, şef rabin (Tg. Mureş, sec. mahomedani - 41, 71, 412-413, 418,
XX) - 394, 408 424-426
Ludovic, Moise, din Ploieşti; încearcă Maimon ben Moses (Maimonide)
fabricarea de gaze din ţiţei (sec. ( 1135-1204 ), talmudist, filosof şi
XIX)- 254 medic evreu din Spania - 413, 415
Ludovic cel Mare, vezi Ludovic I cel Malbim, Meir Leibuş (1809-1880),
Mare de Anjou rabin, a păstorit în Bucureşti între
645
1858-1864, celebru pentru (sîarşitul sec. XIX - începutul sec.
comentariile sale biblice şi XX) - 366, 372
midraşice, adversar al mişcărilor Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului
reformiste - 276, 382-383, 411, Roman de Naţiune Germană şi
498, 505-507' 515, 527' 530-531, regină a Ungariei ( 1741-1780),
533-536 emite ordine privind evreii - 544
Maica, din Botoşani, nepoată de rabin, Marienburg, Lucas Josef, autorul unei
decedată în Ţara Sîantă - 31 O lucrări de geografie cu referiri la
Mamorniţa, tg., ţinutul Dorohoi; evreii evrei (Sibiu, sec. XIX) - 478, 481,
din - 175, 183, 186, 202 486-487' 578
Manoah, Hillel (1797?-1862), unul dintre Marmor, vezi Marmorek, Alexandru
primii mari bancheri din Ţara Marmorek, Alexandru, militant sionist
Românească, participant la (Banat) (începutul sec. XX) - 405
Revoluţia din 1848, membru în Marmorosch, Iacob, membru fondator al
Consiliul comunal al oraşului Templului Coral ( 1857) - 508
Bucureşti (1848), preşedinte al Marpe Lenefeş, societate de ajutor
comunităţii sefarde - 54, 225, 331, reciproc (Bucureşti, 1875) - 521-
473,602 522
Manasse ben Israel (1604-1657), rabin şi Martonffy, Iosif, episcopul romano-
cărturar din Amsterdam - 69 catolic al Ardealului ( 1799-1815) -
Maramureş, evreii din - 381, 394, 396, 398
405,601 maskilim, intelectuali evrei,
Marcu jidov din Hârlău; primeşte hrisov propovăduitori ai luminismului -
domnesc pentru întemeierea unei 506,555
fabrici de sticlă (sîarşitul sec. Massat Biniamin, culegere de response
XVIII)-169 rabinice cu referiri la evreii din
Marcu jidov din Negreşti; înregistrat în Ţările Române (Cracovia, 1632-
condica Iiuzilor ( 1803) - 186 1633) - 364
Marcus, David, membru fondator al Masudi, Al, istoric arab, cu referiri la
Templului Coral (Bucureşti, 1857) cazari şi apartenenţa lor la iudaism
-508 (sec. X?)- 415
Marcus, Saniei ( 1843-1906), intelectual Mavrocordat, Alexandru Constantin,
evreu din România, cunoscător al domn al Moldovei ( 1785-1786),
iudaismului, fondatorul unei scuteşte de bir pe Boroh jidovul;
biblioteci iudaice - 381, 414, 416, aprobă întemeierea de târguri cu
490,494,526 evreii - 64, 89, 110, 133, 147, 152,
Marcusohn, Ana, evreică din Buhuşi 169, 174,270,447,595-596,609
(1897)- 348 Mavrocordat, Constantin, domn al
„mare rabin al întregii ţări" - 368 Moldovei (1733-1735, 1741-1743,
Mareş, Costachi, întemeiază Tg. 1748-1749, 1769), emite hrisoave
Vlădeni, cu evrei ( 1792) - 171, domneşti pentru negustori evrei -
176, 188, 195, 198, 215-216 85, 88, 122, 125, 134-135, 168-
Margosches, Leon, autor de limba 169, 195, 218, 258, 270, 277, 337,
ebraică, laşi - 371 437-438, 440, 444, 447, 464-466,
Margulies, Samuel, rabin, membru al 468,470,593
Comunităţii evreieşti din Iaşi Mavrocordat, Ioan Nicolae, domn al
Moldovei (1743-1747), acordă
646
diferite drepturi târgoveţilor evrei Michel, rabin, conducătorul Ieşivei din
- 93, 107, 169, 174, 214, 270, 277, Iaşi, decedat în 187 5 - 370
319, 428, 446-447, 454, 467, 470, „Micul Nicopole", vezi Turnul, la gura
474,591 Oltului
Mavrogheni, Nicolae, domn al Ţării Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti
Româneşti ( 1786-1790), confirmă (1593-1601), a ordonat un măcel
în funcţie starostele evreilor ( 1787) împotriva cămătarilor turci, printre
- 319, 450-451 care se găseau şf evrei ( 1593) - 30,
Meghila din Roman, document apocrif 56, 73,98-107,218,270,377,409,
(sec. XVI) - 422, 432, 458 423, 433-434, 458-459, 463, 492,
„Mehalke-Eţim", societate de caritate - 495, 564-565, 573, 580-581, 589,
522 618-619
Meir ben Avram (decedat 1754), staroste Mihaly, Samuil, primul jude al evreilor
al evreilor din Iaşi - 440 din Subcetate (Oradea, sec.
Meir, din Lublin, vezi Meir ben XVIII/XIX)- 399, 409
Ghedalia Lublin din Cracovia Mihăileni, tg., evreii din - 171, 176, 188,
Meir ben Ghedalia Lublin din Cracovia 202, 215-216, 266, 387, 555, 596,
( 1558-1616), autor de response 601
rabinice, cu referiri la evreii din Mihelyffy, familie evreiască din Oradea -
România - 378, 425 398
Melchisedec, Ştefănescu (1822-1892), Millo, Matei (Bucureşti, 1814-1896),
teolog, cărturar şi istoric român; în actor român; relaţii cu evrei - 548
opera sa are referiri la evrei - 415, Mindel, fiica lui Samuel, conducător al
458 obştii din Iaşi, decedată în 1732 -
Menachem (Mendel) Halevy, rabin la 305
Huşi (sec. XVIII) - 310 Ministerul de Culte şi Instrucţiune
Mendel, Şloime, epitrop (Iaşi, 1907) - (Moldova); prevederi pentru
373 înfiinţarea de şcoli israelite - 297
Mendelovici, Aron, din Răducăneni; ia în Mircea cel Bătrân, domn al Ţării
antrepriză tacsia naţiei evreieşti - Româneşti (1386-1418) - 462,
184 484,588
Mendelssohn, Moses ( 1729-1786), Mircea Ciobanul, domn al Ţării
evreu-german, filosof, a militat Româneşti (1553-1554; 1558-
pentru emanciparea şi 1559), evreii în timpul domniei lui
autoemanciparea evreilor, fondator - 429-433, 462, 588
al luminismului evreiesc - 23, 56, Mischonzniky, Nathan, proprietar al
59,69,498-499,537,547,580 celui mai mare magazin de
Meşulem, Zalman, mare rabin în instrumente muzicale din
Bucureşti (m. 1848) - 505, 531 Bucureşti; furnizează orga pentru
Meyer, fiul lui Abraham, conducătorul Templul Coral (1901)- 529
obştii din Iaşi, decedat în 1749 - misionarii, şcolile lor la Iaşi (sec. XIX) -
307 44,211,231,234,369,473
Meyerhoffer, L., militant pentru mistică hasidică - 366, 378, 427, 442,
drepturile evreilor (Iaşi, mijlocul 476,505,509
sec. XIX) - 369 mitropoliţi ai iudaismului român - 376
Michel, evreu din Moldova (sec. XVI), modern, modernizare, partizani;
citat în consultaţii rabinice - 424 predicatori - 15, 22-23, 27, 31, 39-
647
41, 45-46, 69, 71, 73, 97, 158, 196, cauzei evreimii şi a renaşterii
203, 207, 220, 228, 233-236, 261, Palestinei; a vizitat comunitatea
277, 291, 293-296, 301, 314, 343, evreilor din România - 529
351, 369-370, 372-374, 376, 381, Mordacheu, Mardus ben Solomon,
404, 409, 413-415, 423, 433, 435, evreu din Iaşi (sec. XVI) - 424
443, 461,468, 473,481,496,498- Mordche, Sadagherer, primul rabin din
501, 502-509, 512, 517, 519, 522, Buhuşi (1837-1850)- 350
527, 529-531, 533-534, 546, 548, Mordechai ben Moise Haim, ales în
555,574-575,581,618 funcţia de hahambaşa la Iaşi în
Mohilew, Schelomo, vezi Czernowitzer, 1777, decedat în 1791 - 304
Chajim Mordechai, fiul lui Iehuda, mare staroste
Moineşti, tg., ţinutul Bacău; evreii din - la Iaşi, decedat în 1716- 439, 441-
53, 133, 175-176, 189, 196, 202, 442
475 „more judaico", jurământ înjositor impus
Moise, fiul lui David din Bucureşti, evreilor - 260, 284, 326, 358, 372,
cunoscut cabalist, staroste şi 465,526,585
hahambaşa, întârit în funcţie de „Moria", societate filantropică din
domnitor (1819)- 277 Bucureşti - 519
Moise, fiul lui Eliezer, împrumută bani Moruzi, Alexandru, domn al Moldovei
domnitorului Petru Şchiopu (sec. ( 1792), emite hrisovul pentru
XVI)-423 întemeierea tg. Mihăileni ( 1792) -
Moldova, evreii din - 13, 18-22, 24, 26, 55, 87, 90, 95, 121, 125-126, 171,
28-35, 37-38, 46-47, 49, 51, 55, 173-174, 195, 246, 265, 271, 273,
60-61, 64, 68-69, 73-76, 83-84, 97, 280, 299, 337, 367, 455, 469, 472,
89-99, 102, 104-112, 115, 122, 474,597
124-129, 131, 134-136, 140-143, Moruzi, Constantin, domn al Moldovei
147-151, 157-158, 160-168, 170- (1777-1782); dă hrisov de
171, 173-177' 181-182, 185-188, întemeiere pentru târgul Bălţi - 89,
191, 193-199, 212-218, 220-222, 151, 166, 170, 174, 186, 595
224-231, 233-236, 238-245, 249- Mosco, jidovul de la Popricani (sec.
250, 254-256, 258-259, 261-266, XVII) - 428, 590
269-288, 291-292, 297, 299-300, Moscovici, Haim din Buhuşi, membru în
303-304, 307-310, 313, 315-316, Comitetul de sprijinire a
331, 336-339, 342-343, 350, 354, Seminarului teologic - 34 7
363-365, 378-379, 381, 385-388, Moscovici, Mochil, negustor, fondator al
391, 414-415, 417-428, 432, 434, Tg. Vlădeni ( 1792) - 172
436-439, 441-448, 450, 453, 456- Mosso, Abraham, mare negustor în
470, 474, 478, 480, 485-489, 491- Constantinopol; legături cu
495, 500, 530, 545-546, 570, 573- Moldova (sec. XVI)- 421, 457
575, 577-582, 587-592, 594-596, Moşe, fiul lui Iechiel, fruntaş învăţat -
598-603, 606-607, 609, 611-616, sfiint, decedat în 1786 - 311
618-621 moşii, interdicţia ca evreii să cumpere -
monedă jidovească, descoperită pe 20, 37, 46-47, 63, 84, 87, 113, 120-
teritoriul Daciei-romane - 491 123, 126, 148-149, 151-152, 164,
Montefiori, Moses Sir ( 1784-1885), 166, 168, 170-178, 180-181, 183-
descedent dintr-o familie sefardă 185, 190, 192-194, 197, 199-201,
stabilită la Londra; susţinător al 214-216, 221, 225, 237, 243-245,
648
247-248, 250, 254-255, 259-260, Nathansohn, Natan, evreu din Buhuşi,
266, 273, 279-280, 283-284, 320, casier al Uniunii Evreilor
324, 337, 339,420,445, 591, 594- Pământeni din localitate (1914) -
595,598-601,610,620-621 350
Movileşti, familie domnitoare în Moldova Nathanson, Iosef Saul (1808-1875),
(sec. XVII); statutul evreilor - rabin la Lemberg - 366, 378
425-426 naţiunea evreiască, revendicările ei -
Miinz, învăţător distins adus din Polonia 325-326, 334, 397, 399-401, 403,
(Iaşi, sec. XIX) - 236, 295-296 408-409,492,557-558,594,588
Murgeni (tgş., ţinutul Tutova), evreii din Nămoloasa, tg., ţinutul Putna; înfiinţat cu
- 165, 182, 187, 202 evrei în jurul anului 1824 - 175,
181-182, 202
N năvălirea cazacilor în Polonia,
consecinţe pentru evrei - 212
Nachmanowicz, lsac, din Lemberg, Negel, Şerban, vei vornic; înţelegerea cu·
creditor al lui Iancu Sasul, domn al evreii - 177-180, 197, 199
Moldovei (1579-1582)- 422 Negreşti (tg., jud. Vaslui), evreii. din -
Nachum ben Lipe, rabin hasid, decedat 182, 186, 189, 198, 202, 275, 601
la Iaşi, în 1854 - 369 Neigebauer, J.F. (sec. XIX), consul
Naftali Cohen din Posen, numit în originar din Prusia, autorul unor
funcţia de hahambaşa în 1719, an cărţi despre Ţările Române, cu
în care a şi decedat - 277, 284, referiri la evrei - 18, 135, 141,
308-309, 314, 365-366, 378-379, 146, 161-162, 220-221, 225-226,
438-439,442,449,465-466 231-232, 241, 243, 246, 254, 263,
Naftulovici, numele dinastiei de 267-269, 280, 282-283, 285, 292,
hahambaşa care s-a menţinut pe 481, 578, 611
parcursul sec. XVIII-XIX (până în Nelken, H., preşedintele Clubului
1834) - 76, 78-79, 94, 284, 309, Concordia (Iaşi, 1906)- 375
366,378 „Neo-Samuel", Loja B'nei B'rith (Iaşi,
Nahman ben Solomon, negustor asasinat sfârşitul sec. XIX - începutul sec.
la Iaşi (sec. XVII) - 422 XX) - 374, 376
Napoleon I şi evreii - 110, 409 Neofit Cavsocalivitul, evreu convertit,
Nasi, Iosef (Jose Nassi), evreu portughez, autor de cărţi de insultă la adresa
personalitate politică la Curtea iudaismului (decedat în 1780) -
sultanului (sec. XVI), înălţat la 55, 69, 206, 325, 447-448, 454,
rangul de duce de Naxos; a jucat 473,576,578
un rol important în evenimentele Neugebauer, J.F., vezi Neigebauer
politice din Moldova - 421, 432, Neuschotz, Adelaida, în fruntea
458, 460, 588-589 conducerii „Orfelinatului" (Iaşi,
Nathan Nata Hanover (1657-1670), sfârşitul sec. XIX) - 374
învăţat, talmudist, rabin la Iaşi; - Neuschotz, Fanny (Iaşi, sec. XIX) - 374
bejenar din Ucraina - 364, 368, Neuschotz, Jacque de -, bancher,
378, 427-428,441, 461, 469, 618 filantrop; a fondat Orfelinatul de
Nathansob~, Melech, membru fondator copii la Iaşi, decedat la 25 august
şi preşedinte al Comunităţii 1888 - 371-372, 374, 380, 475
Templului Coral{l869)- 508-509, Niamţ, vezi Tg. Neamţ
528, 533-534
649
Niemirower, Iacob ltzhac (1872-1939), 43, 47-48, 51-55, 59, 64-66, 70,
şef rabin, filosof, lider al evreimii 72, 75-76, 79-81, 84, 86, 88-93,
române - 21-22, 25-26, 97, 203, 96-97, 104, 111-112, 115, 121,
362-363, 376, 378-379, 381, 465, 123-126, 128, 130-134, 137-138,
467,477,496,519,526,532-534 144-149, 152, 154, 160, 165-171,
Nissim, fiul lui Boaz, medic la Iaşi, 174-177, 184, 188-189, 192, 195-
decedat la Iaşi, în 1825 - 369, 379, 196, 199-200, 204, 206, 212-2 l 5m
441 217-224, 229-231, 234, 236, 238,
nominologia evreilor români - 313 241-242, 250, 252-253, 256-260,
„Noua Fraternitate", lojă (Bucureşti, 262-264, 270-273, 278, 282-283,
începutul sec. XX) - 458, 524, 582 288-292, 304, 310, 313, 317, 322,
Novac, numer omânesc luat de un evreu 338, 340-341, 344, 349, 353-359,
din Iaşi (începutul sec. XIX) - 236, 366-368, 374-75, 377-379, 382,
466,593 385, 387-392, 394-396, 403, 405,
415, 417-419, 422, 424-425, 427,
o 431, 433-434, 436, 439, 444, 446-
447, 449, 451, 454-455, 457, 460,
obiceiul pllmântului - 108-109, 121, 464, 466, 468-470, 474, 475, 480,
157,251,255,259-260,473 482, 486-489, 491, 539-540, 643-
Obreja, Vasile, introduce noua formulă 544, 546, 552-555, 574, 577, 579,
de jurământ (more judaico) la 587, 590-593, 597-598, 601, 603,
tribunal pentru evrei, consacrată de 613-616, 619-620
domnitorul Mihai Sturdza, în 1844 orânde jidoveşti - 164, 169, 177, 244-
-83 245, 279, 315, 337, 340, 591, 610
Obşteasca (Obicinuita) Adunare a Orenştein, Emil, dr., evreu din Bacău
Moldovei; hotărâri privind evreii - (sec. XX) - 347
189, 191-192 Orenştein, S., evreu din Buhuşi - 34 7,
obştia naţiei evreieşti - 188 350
„Ohle-şem", societate literară israelită, „Orfelinatul'', şcoală de băieţi şi
fondată la Iaşi, în 1889 - 371 instituţie filantropică (Iaşi, 1868) -
„Oir-Zion", club de lectură (Iaşi, 1904- 374
1905) - 376 Organicescul Reglement, vezi
Oliphant, Laurence, Sir (1829-1888), Regulamentul Organic
scriitor englez, susţinător al „Or-hadaş li-b'nei Zion", vezi
reconstruirii Ţării Sfinte - 476 Seminarul teologic
„omor ritual", evreii acuzaţi de - 20, 48, Origen, teolog (sec. III), formulează teza
59,68, 71, 106,365,446-447,455- pedepsei divine date evreilor - 70,
456, 466, 470, 473, 493-495, 592, 539
598 Ornstein, Iacob - 368
Oniţcani (Oneşcani), tg. moldovenesc; Ornstein, Iosef - 300
acuzaţia de omor ritual din -, Ornstein, lsac, elev evreu din laşi, înscris
evreii din - 64, 167-168, 202, 365, în şcoala româească ( 1850), apare
446,466,493,495,592 în Anuarul Gimnaziului (1862-
Oradea, evreii din - 361, 396, 399, 409, 1863)- 300
578 Ornstein, Moise, intelectual evreu din
oraş, oraşe, dreptul de locuire pentru Iaşi (început de secol XX), editor
evrei - 28, 30, 32, 35, 37-38, 41, de revistă în limba ebraică- 371
650
Ortelius, Hieronymus Augustus, Paris, Convenţia de la - (1858); referire
cronicar austriac (sec. XVI-XVII) la evrei - 28, 31, 47, 49, 54, 56,
- 564-565, 578 68, 71, 73-74, 96, 106-107, 123,
ortodocşi-ortodoxie, în iudaism - 36-37, 142, 160, 162, 235, 243, 267, 269,
55, 67, 69, 117, 147, 158-159, 164, 272, 275, 278, 327' 329-330, 334,
230-231, 238, 250, 253, 255, 259, 385, 392, 406,410, 415,472,474,
275, 295-296, 299, 330, 369-370, 489, 500-502, 505, 507-508, 518,
382, 390, 414,426, 437, 443,446, 528, 530-533, 539, 541, 546-550,
453, 503-506, 511, 537, 555-556, 559-561, 566-567, 570, 572-576,
583,594 578-579, 581, 586, 602, 606, 608,
Osias, Harmelin, farmacist din Buhuşi, 621
fondatorul societăţii de ajutorarea Partidul Evreiesc (începutul sec. XX în
tuberculoşilor (sec. XX)- 350 Bucovina) - 557
Ospătărie populară pentru evrei (Iaşi, pasca israelită - 57, 69-70, 109
1900)- 375, 534 Paschill, J., profesor de muzică, a slujit la
„Ovra Orach", Societate fondată la Templul Coral (începutul sec. XX)
Buhuşi pentru ajutorarea - 529
emigranţilor ( 1882) - 348-349 Paşcanii, tg., jud. Suceava; evreii din -
Ozer, evreu din Moldova (sec. XVI), citat 175, 193, 202, 382
în consultaţii rabinice - 424 Pauker, Alter, filantrop evreu (Iaşi,
sfărşitul sec. XIX) - 375
p Paul de Aleppo, arhidiacon, a scris
despre Ţările Române cu referiri la
Paker, fraţii; profesor (laşi, sfărşitul sec. evrei (sec. XVII) - 19, 204-206,
XIX - începutul sec. XX)- 373 218, 222, 229, 272, 277, 284-285,
Palade, Constantin, hatman, stăpânul 378,427,461,464,493, 579, 590-
târgului Podu Iloaiei; încheie 591,606,614-616,618
contract de aşezare cu evreii Paves, David H., membru fondator al
(1823)-177-178, 180, 199 Societăţii istorice „Iuliu Barasch"
Palestina, colonii create de evreii din (Bucureşti, 1886) - 567, 570
România (vezi şi Ţara Sfântă) - pământeni evrei - 15, 31, 37, 44-46, 48,
22, 93, 277, 310, 313, 319, 350, 59, 75, 78, 84-86, 89-90, 94, 105,
364, 366, 377, 381-383, 385, 393, 110, 112-114, 123-124, 127-134,
404, 407-408, 413, 415, 437, 442, 137, 161, 166, 222, 225, 233, 236,
451,458, 465,467, 476, 543, 551, 238, 255-256, 260-263, 273-274,
558 278, 280, 282, 299, 317, 329, 333,
Panciu, evreii din - 343, 387 365, 376, 379,418, 428, 440, 443,
Paneth, familie rabinică în Transilvania - 445-447, 450-451, 454, 464, 471,
382 473,499, 506, 512, 530, 548, 597,
Parnas, vezi prim judele neamului 600,602,606
evreiesc (titulatură folosită în păsări tăiate, oprirea vânzării lor de către
Ardeal) evrei- 147, 342-343, 437, 617
Pappo, Eliezer ( 1783-1828), rabin sefard, pâine, restricţii cu negoţul pâinii pentru
în Bucureşti în 1819 - 536-537 evrei - 84, 87, 148-149, 151-152,
Parincea (tgş., jud. Bacău), evreii din - 178, 180, 188,227,289,321,368
165,202 . Pânzăreni, jud. laşi, dincolo de Prut;
colnizat cu evrei - 174-175, 202
651
PârcăUibia obştii ovreilor leşeşti - 268 Piatra Neamţ, evreii din - 65, 75, 94, 97,
Pârvan, Vasile (1882-1927), istoric şi 213, 224, 229, 234, 265, 270-271,
arheolog român - 541 275, 281, 283, 315, 342,344, 347,
Pechea (tgş., ţinutul Covurlui), evreii din 351,410,428
- 182, 187, 202 Pick, Israel, rabin, predicator, ulterior
Pechy, Simon (Pechy ben Simon), vezi convertit la creştinism (Bucureşti,
Pecsi, Simon sec. XIX) - 499, 505, 530
Pecsi, Simon, întemeietor al sectei Pineles, Hirsch Mendel (1805-1870),
sabatariene în Transilvania (sec. talmudist şi scriitor, originar din
XVII)- 397 Galiţia; a trăit în Ţările Române -
Peixotto, Benjamin F. (1834-1890), 508
jurist şi diplomat evreu, consul Pineles, S. (1843-1928), istoric, unul
american la Bucureşti ( 1870); dintre conducătorii sionismului din
sprijină lupta pentru emanciparea România - 380, 475
evreilor contra antisemitismului - Plopana (tgş., ţinutul Tutova), evreii din
56,371,380 - 165, 182, 187, 202
Pekelman, H., preşedintele „Societăţii Poale Zion, Partidul Muncitoresc
studenţilor evrei" (Iaşi, 1907) - Socialist Evreiesc (Cernăuţi,
376 începutul sec. XX) - 557
Peninsula Iberică, evreii din - 418-419, Podoleanu, S., publicist evreu (Bucureşti,
494 sec. XX) - 46, 74, 303, 350, 411,
perceptori evrei - 358 476,545
Pernea, nume românesc luat de un evreu, Podul Iloaiei (Podu Leloaiei), evreii din
Bucureşti, 1836- 236 -177-178, 180, 189, 202, 375
Petachia, fiul lui David Lida, rabin, a Podul Turcului (tg„ jud. Tecuci), evreii
funcţionat la Iaşi între 1705-1711 - din - 182, 184, 202
358, 378-379, 428, 439, 441-442, Poeni, vezi Poieni
465 pogromuri ruseşti (1881-1882)-475
Petahia ben Iacob din Ratisbona (sec. Poieni (tgş„ jud. laşi), evreii din - 165,
XII), călător evreu ce relatează 183, 185, 190, 201-202, 216-217,
despre cazari - 412, 415 283
Petru Rareş, domn al Moldovei (1527- Polonia, evreii din -; în relaţie cu
1538); - măsurile lui împotriva Moldova - 62, 77, 85, 168-169,
negustorilor evrei din Polonia - 95, 438,444,466,468,593
420,458,588 „Poporul Suveran" (ziar) despre evrei
Petru Şchiopu, domn al Moldovei (1574- (1848)- 221, 336
1577, 1578-1579, 1582-15911 Popp, I., membru fondator al Societăţii
izgonirea negustorilor evrei din istorice „Iuliu Barasch" (Bucureşti,
Moldova - 95, 167, 422-423, 430, 1886)- 567
432,460,463,589,613,619 Popper, baron, industriaş evreu
Pezzen, Bartolomeu, ambasadorul (Cernăuţi, sfărşitul sec. XIX,
Austriei la Constantinopol (sec. începutul sec. XX) - 557
XVI) - 423, 459 Popper, David, membru activ al
Philipsohn, Ludwig (Germania, 1811- Comunităţii Cultului Israelit
1889), rabin şi scriitor - 530-531, Modem, secretar al Comitetului
546 fondator al Templului Coral (sec.
XIX) - 507-508
652
Popper, L., epitropul cimitirului nou din Palestina, ziar - 605
Iaşi (1906)- 375 „Pruncul Român" (ziar) despre evrei
Popper, Naftali Cranenson (1811-1891), (Bucureşti, 1848) - 225, 274, 384,
pedagog şi om de ştiinţă evreu, din 321-324,326,335-336,582,602
Bucureşti - 537, 547-548, 567 proprietăţi urbane, dreptul evreilor la -
Popricani (sat în jud. Iaşi), locuit de evrei 260
în sec. XVII - 428, 590 Prusia, evrei din - 162, 470, 505, 531
portul evreilor: european, impus, Psantir, Iacob (1820-1903), primul
moldovenesc, polonez - 33-35, 39, cronicar al evreilor din România -
43, 46, 76, 89, 147, 157-160, 163, 16-17, 25, 49-50, 54-56, 69-71, 92,
260-261, 277, 279, 284, 288„ 294, 96, 121, 124, 270, 275, 285-287,
297, 300, 303, 315, 397,409,485, 363, 368, 377, 434, 461, 470,472,
559,580,601 474, 481, 485, 490, 494, 566-567,
Portugalia, evrei izgoniţi din - 68, 76-77, 570,579
94,418,457 Pungeşti (tgş„ jud. Vaslui), evreii din -
Posner, M., evreu din Iaşi, militează 182, 187, 202
pentru înfiinţare de şcoli (sec. Puţeni (tgş„ jud. Tecuci), evreii din -
XIX)- 297 165,202
Postăvaru, Iosef, fruntaş evreu din Iaşi,
1823-137 R
Povernele ovreilor (Bucureşti) - 453,
485 Rabener, M.S., intelectual evreu din Iaşi
prae/ectus judaeorum (în Transilvania) - (începutul sec. XX), editor de
262 revistă în limba ebraică - 371,
Pravila de la Govora (1640), cu 373-374

prevederi referitoare la evrei - 109, Rabi Nachman, epitrop, Iaşi, începutul
460 sec. XX- 373
precupeţii, restricţii pentru evrei - 142, rabini, ai comunităţilor, locali, marele -
144-147,268,593 15-16, 21, 24-26, 36-37, 39, 47,
prejudecilţi rasiale - 20, 55, 67-68, 312, 49, 52-55, 61, 66-69, 80-81, 83,
397,453,529 86, 90, 93-94, 96-97, 111, 114-
prim jude al naţiunii evreilor ardeleni - 115, 118, 123, 131, 137, 160, 203,
396-397 213, 219, 222-223, 228, 231-232,
Principatele Danubiene, - Române, 236, 252, 262, 265, 274-277, 279,
vezi Ţările Române 284, 289, 290, 292-293, 295, 297,
principii wilsoniene, apărarea minorită 299, 301-302, 308-311, 314, 325,
ţilor; dreptul la autodeterminare - 342, 345-352, 360, 362-372, 374,
406,558 376-379, 381-383, 393-394, 396-
„problema evreiască" - 361, 384, 403, 398, 408-413, 415, 417, 41~ 423-
549 425, 427, 429-431, 436-445, 447-
Proclamaţia de la Islaz, programul 448, 451, 458-460, 462, 465-468,
Revoluţiei din 1848 (Ţara 471-472, 476, 487, 490-491, 495-
Românească), cu referiri la evrei 496, 498, 500, 505-507' 509, 512,
(1848)- 336, 500 519, 522-523, 527-537, 542-534,
„Progresul Culturii", şcoală evreiască în 554-555, 567-568, 574-575, 589,
Bucureşti (sec. XIX)- 519 591, 597, 606-607, 613-614, 617-
proletariat cultural - 373 618
653
Rabinovici, Beri, numit Berlader, recensământ(ul) evreilor - 184, 273,
membru al rabinatului din laşi 385-389, 391-392, 446, 469, 552-
(1907)- 372 553, 561-562
Rabinovici, Haim, membru al rabinatului reforma estetică a cultului mozaic -
din Iaşi ( 1907) - 372 498-499
Rabinovici, lsrail, membru al Reglementul Organic, vezi
Comunităţii evreieşti Iaşi (sfârşitul Regulamentul Organic
sec. XIX - începutul sec. XX) - Regnault, Elias ( 180 l-1868), publicist şi
372 istoric francez, autorul unei lucrări
Racoviţă, Constantin, domn al Ţării despre Ţările Române, cu referiri
Româneşti (1753-1756); acordă la evrei - 239, 243-244, 278-279,
premii unor evrei - 76, 438, 441, 579
465 Regulamentul Organic, prevederile
Racoviţă, Mihai, domn al Moldovei privind evreii - 28, 46, 54, 74, 83,
( 1715-1726), acuzarea evreilor din 90, 92, 94-96, 112, 122, 124-125,
Oniţcani de omor ritual - 64, 93, 127, 130, 133-134, 136-138, 140-
168, 270, 342, 365, 428, 446-447, 141, 143-145, 147, 149-150, 152-
470, 493-494 154, 156-159, 161-163, 191, 196,
Rahover, Moise, evreu botezat din 216, 225, 237, 252-253, 256-259,
Buhuşi (şi-a luat numele de 261-264, 266, 2822-285, 299-300,
Constantin) - 344 304, 342-343, 379, 45 l, 469, 500,
Raicevici (Raichevich), Ştefan, primul 505, 510, 530, 545, 579, 599-601,
consul austriac în principatele 608
dunărene ( 1782), autorul unei cărţi Reifer, Manfred (1888-1953), militant
despre Valachia şi Moldova, cu sionist şi istoric evreu din
referiri la evrei - 273 Bucovina - 551-552
Ralet, Alexandru, biv vei spătar, târg pe Reis, Alter, preşedintele Societăţii „Ovra-
moşia sa din Bucecea (ţinutul Orach'', Buhuşi (sec. XIX) - 349
Putna); relaţii cu evrei (1828) - Reis, Eleonora, evreică din Buhuşi
181 (sfârşitul sec. XIX) - 348
Rapaport, Beriş, autor de limba ebraică Reis, Moritz, preşedintele Societăţii
{laşi, începutul sec. XX)- 371 B 'nei Zion din Buhuşi ( 1899) -
Rapaport, Lazăr, membru al Comunităţii 348
evreieşti (laşi, sfârşitul sec. XIX - Reis, Şmil Ioil, evreu din Buhuşi - 35 l
începutul sec. XX) - 372 Reiss, Conrad, directorul tehnic al
Rădăuţi (tg., jud. Dorohoi), evreii din - fabricii de postav din Buhuşi
175, 183-184, 197, 202, 213, 563 (1921)- 345, 348
Răducăneni (tgş., jud. Fălciu), evreii din Reiţel, mama rabinului lţole Friedman,
- 183-185, 197, 202 înmormântată în cimitirul evreiesc
„Răsăritul", gazetă sionistă (laşi, 1900) - din Buhuşi (sec. XIX) - 346
364, 371, 376-377 Relgis, Eugen ( 1895-1987), scriitor evreu
Rakoczy, Gheorghe I, principe al - 569, 572
Transilvaniei (1630-1648); Renan, Joseph Ernest (1823-1892),
intoleranţa faţă de evrei - 355, francez, filosof şi istoric al
360-361 religiilor, cu studii despre evrei şi
Reb Haimke, epitrop la laşi, începutul iudaism - 413, 415
sec. XX - 373
654
Reprezentanţa evre1mn pe lângă România Mare - 22, 362, 512, 551
Conferinţa de Pace de la Paris Rosanis, S.I., istoric al evreilor din
(1919, februarie)- 406 Bulgaria, cu studii publicate în Al
„Reschith-Daath", societate filantropică -489
din Bucureşti - 519 Rosăt, Eufrosina, proprietara Tg.
response rabiitice, surse pentru Negreşti; a dat aşezământ târgove-
cunoaşterea istoriei evreilor din ţilor evrei în 1845 - 187, 189, 198
România - 17, 22, 207, 223, 242, Rosen, A.D., publicist, colaborator la
270, 279, 364-365, 368, 372, 423- ziarul „Egalitatea" (începutul sec.
425, 429-430, 460, 462, 490, 492, XX)- 571
571,577,580 Rosenbaum, Heinrich, redactor fondator
„Revista Israelită" ( 1874-1877, Iaşi; al gazetei sioniste „Răsăritul", laşi
1886-1892; 1908-1910, Bucureşti) -376
- 15, 17, 30, 371, 497, 550, 567, Rosenfeld, Marcu, elev evreu din Iaşi,
571-572, 582, 605 înscris în şcoala românească
revoltă judeofobă a cazacilor lui (1850)- 300
Hmelniţki (sec. XVII) - 426 Rosenthal, medic primar la Spitalul
Revoluţia Franceză ( 1789) şi israelit din laşi (sfărşitul sec. XIX
emanciparea evreilor - 498 - începutul sec. XX) - 374
Revoluţia Română de la 1848, Rosenthal, Constantin David ( 1820-
implicarea evreilor - 23, 232, 264, 1851 ), pictor evreu, participant la
274, 278, 285, 315-316, 323-325, Revoluţia Română din 1848 - 278,
327, 329-330, 332, 336, 500, 553, 283, 316, 319, 327-329, 332-333,
573,582,602 602
Ritter, Max, industriaş evreu (Cernăuţi, Rosenthal, Emanuel, membru fondator
sfărşitul sec. XIX - începutul sec. al Templului Coral (BucureŞti,
XX)-557 1857) - 508
Rogojeni (tg., jud. Covurlui), evreii din - Rosenzweig, medic evreu la Iaşi, sec.
182,202 XIX- 369
Roife, chirurgul bărbier - 369 Roset, Răducanu, înfiinţează Tg.
Rokeah, Isac Iosef, rabi decedat la laşi, Răducăneni; relaţii cu evreii - 184
în 1858 - 369 Roset, Ştefan, vei vomic; contract cu
Rokeah, Lazar, editor de revistă în limba evreii (Podu Iloaiei, 1823) - 178,
ebraică la Iaşi (începutul sec. XX) 196,343
- 371, 376 Rosetti, C.A. ( 1816-1885), revoluţionar;
Rokonstein, predicator la Templul Coral relaţiile cu evreii - 54, 256, 278,
(1871-1872)- 532, 534 283, 316, 321, 325-329, 334-335,
Roller, Benzion, rabin de Buhuşi, 430,488,501,548,550,602
înfiinţează un seminar teologic Rosetti, Radu (Verax) (1853-1926),
(1908) - 345, 347-350 autorul unei lucrări despre evrei,
Roman (tg.), evreii din - 16, 35, 82, 140, de orientare antisemită - 165, 194,
154, 193, 199, 208, 213, 227, 229, 384-385, 392, 58-580, 609, 611,
236, 248, 251, 265, 270-271, 275, 621
277-278, 281, 283, 287, 339, 347, Rosler rebe (laşi, sec. XIX) - 368
420, 422, 439,465, 494, 575, 578, Roşcu, nume românesc luat de un evreu,
592, 594, 596, 598-599, 601, 604- Bucureşti, 1836 - 236
605, 607, 612-613, 615, 620
655
Roş-Pina, colonie în Palestina, creată de Sabetay, Isaia, partizan al modernizării
evreii din România - 47 5 cultului şi al construirii Templului
Roth, Gyorgy, comandantul cetăţii Coral, membru fondator (1857) -
militare din Oradea; a aprobat 501,503,508-509,532
aşezarea evreilor (1783)- 396 Sadagura, centrul basidie de la - 91, 367,
Rothschild, Maurice de -, baron; vizita 382-383,467,552,554-555
în România - 602 Salomon, Adolf (1870-1921 ), a îndeplinit
Rotman, N., evreu din Piatra Neamţ, funcţii importante în obştea
membru în echipa de fotbal evreilor bucureşteni, fondatorul
Macabi (1927)- 350 şcolii „Ciocanul" - 518-519
Rubinstein, Isak, preşedintele Comuni- Salonic, evreii din - 38, 72, 222, 279,
tăţii evreilor din Cernăuţi evreu din 429,462-463,577,589
Bucovina, deputat în parlamentul Samarin (Zichon-Iacob), colonie (în
austriac (sfârşitul sec. XIX) - 555 Palestina), creată de evreii din
Rujiner, vezi Friedmann România - 4 75
Rusciuc, evreii din - 38, 103-104, 222, „Samuel", Lojă B 'nei B 'rith (laşi,
327-328, 434, 464 sfârşitul sec. XIX - începutul sec.
Rusia, evreii din - 32-35, 47, 51, 55, 61- XX) - 373-374, 376
62, 65, 126, 141, 147, 162, 170, Samuel, fiul lui Solomon, conducător al
174, 176, 181, 211, 217, 221, 232, obştii din Iaşi, decedat în 1733 -
242-243, 250, 260, 264-266, 273, 305
284, 320, 331, 346, 367, 381,402, Samuel, negustor,· cumpărător de boi din
413,443, 446,451, 457, 459,470, Moldova (Polonia, sec. XVI) - 422
476, 531, 540, 555, 573, 576, 579, Samuel de Medina (1505-1589), autor de
587,601,603-604,606,613 consultaţii rabinice; referiri la evrei
Russ, Ion, vezi Rusu, Ioan - 429-430, 462, 580
Rusu, Ioan (1811-1843), scriitor, cu Samuel, Dov, judecător la Iaşi, mort în
referiri la evrei - 221, 273, 580 1824-311
Ruwinsky, Rafael, cantor la Templul Sandu! jidovul (probabil Sender),
Coral din 1923 - 533-534 meşteşugar evreu scutit de dări -
169, 195
s Sanhedrin, adunare rabinică convocată
de Napoleon I în 1803 - 376, 401,
Sabatai Ţvi( 1626-1676), a trăit în zona 467,494,585
otomană; iniţial rabin, s-a convertit sat, sate, statutul evrei - 35, 46-47, 63-
la islamism; a rămas în istorie ca 64, 66, 76, 85, 88-89, 91-92, 126,
pseudo-Mesia - 61-62, 69, 93, 96, 129, 139, 144-145, 147, 156, 164-
467,585 166, 168, 172, 174-178, 181-184,
sabatarieni, sectă creştină în Ardeal (sec. 186-187, 191-193, 197, 199, 213-
XVI) - 355, 360, 397, 409 215, 217-218, 221, 225, 243-246,
sabataism, sectă evreiască, adepţii lui 256, 258-259, 263, 271-272, 279,
Sabatai Ţvi (sec. XVII) - 69, 90, 288, 320, 337-341, 352, 391-392,
96,585 403, 422, 426, 428, 430-431, 439,
Saber, cumpără fabrica de sticlă din 445, 447, 454, 464, 486-487, 491,
Hârlău de la jidovul Boroh ( 1786) 493, 553, 564, 587-592, 594-596,
-169 598-602, 604, 606, 611, 614, 617,
619,621
656
savanţi halahici - 376 196, 208, 270, 272, 276-277, 281,
SAveni, tg., ţinutul Dorohoi; evreii din - 283, 286, 288, 303, 314, 363, 365,
175, 181, 189, 197,202,347,599 375, 377-378, 458, 460, 463-465,
Sbarscher, Welwel, vezi Ehrenkranz, 470, 530, 549, 566-567, 572, 580,
Benjamin Wolf 604-605, 607-608, 610-611, 613
Schapira, Israel, colaborator al Societăţii Schwarzfeld, Moses ( 1857-1943),
istorice „Iuliu Barasch'', autorul folclorist, etnolog, istoric, publicist
primei monografii a Comunităţii - 13-15, 17-20, 22-23, 25-26, 28-
evreilor din Ploieşti ( 1888) - 570 29, 31, 68, 97, 107, 161-162, 207-
Schapira, Max I„ autorul unei istorii a 209, 269-272, 274-282, 284-286,
evreilor din Ploieşti ( 1906) - 571 288, 303, 336, 369, 377-378, 416,
Schechter, Solomon (1847-1915), 458-460, 469-470, 473, 530-531,
originar din România, rabin, om de 537, 546-547, 550, 566-571, 580,
ştiinţă - 365, 378, 416, 532 604
Scherzer, profesor, director de şcoală Schwarzfeld, Wilhelm ( 1854-1896),
(Ia;i, sfârşitul sec. XIX - începutul ebraist, publicist - 21, 25, 46, 163,
sec. XX) - 373-374 208, 276-277, 284, 288-290, 304,
Schmul, Iosef, preşedinte al Comunităţii 314, 363-364, 377, 379, 383, 466-
evreilor din Cernăuţi (1782)- 554 467, 566-568, 570, 580
Schnilrer, M., profesor, director de Schwarzwald, Joseph, zis Iossel Broder,
şcoală (Iaşi, sîarşitul sec. XIX - evreu ongmar din Brody;
începutul sec. XX) - 372-375 înfiinţează la Iaşi, în 1860, o şcoală
Schor, Isaia, rabin basidie la Iaşi, decedat particulară de băieţi - 296
în 1880- 372, 375, 382-383, 420 Scobănţenii, vezi Podul Iloaiei
Schwartz, Ernestina, preşedinta Societăţii Sculenii (tgş., jud. Iaşi), evreii din - 181,
Damelor „Caritatea" din Buhuşi 202
(1901)- 349 Sebeş Alba, accesul evreilor la târguri din
Schwarz, David, premiant în clasa I-a - (sec. XVII) - 354
gimnazială din Iaşi (1862-1863) - Secţii ale sionismului În laşi (sfârşitul
300 sec. XIX - începutul sec. XX):
Schwarz, M., pedagog evreu-german, „Nachem-Zion", „Ezrat-Zion";
inspector al şcolilor israelite din ,,Dr. Gaster", ,,Dr. Lippe", „Dr.
Iaşi (1860)- 296, 399, 303, 370 Niernirower", ,,Dorschei-Zion",
Schwarz, Simon Leb, a contribuit la ,,Benoth-Zion", ,,Benoth-Iehuda",
clădirea Spitalului israelit din laşi ,,Profesor Şapiro" - 376
(1843); epitrop în 1856 - 230, 369, sefarzi (evrei) - 40, 47, 273, 275, 313,
374 408, 419, 472, 485, 489, 512, 529,
Schwarzfeld, Benjamin ( 1822-1896), 543-544, 572, 585
publicist şi pedagog evreu din laşi, Segal, Şapse, rabin, autor de lucrări
militant pentru modernizarea obştii rabinice (Buhuşi, sec. XIX/XX) -
- 46, 73, 207-208, 236, 277, 288, 350
295, 298, 370-371, 373, 468, 566- Segaly, L. Jean, evreu din Buhuşi (sec.
567 XIX)- 348
Schwarzfeld, Elias, dr. ( 1855-1915), Seivert, Johann, erudit sas (Sibiu,
jurist şi istoric - 17, 20-21, 24-25, mijlocul sec. XVIII) - 481-483,
29, 31-32, 46-47, 73, 75, 92, 97- 487-488, 580
98, 107-108, 125, 162-163, 195-
657
Seminar teologic „Beth Israel" (Buhuşi, 377, 379-381, 396, 410-411, 413,
1908) - 347 422, 427-428, 434-437, 444, 446-
Sfântul Ştefan, vezi Ştefan I cel Sfânt, 447, 449-452, 454-456, 461, 468-
rege al Ungariei 474, 485-4Ş6, 492, 495, 499-505,
Shlomo ibn Arvay (1549-1629), filosof, 510, 512-512, 519, 521, 526-528,
medic, rabin; o perioadă a trăit la 530, 532-533, 539-540, 543-545,
Iaşi; a murit în Palestina - 377, 591,593,598-599,614,617
589 „Sinai", anuar în Bucureşti ( 1928-1933) -
Sibiu, accesul evreilor la târguri (sec. 21, 30, 352, 362, 377, 410-411,
XVII) - 354, 357-359, 418, 481, 456-457, 459-462, 464-466, 471-
486-488, 578, 58-1, 587, 598 473, 477, 480, 487, 538, 542, 544
Sido, Samuel, evreu din Ardeal (sec. „Sinai", revistă, Iaşi-Bucureşti (1926-
XVII)- 358 1927) - 22, 26, 30, 73, 215, 343,
Silberbusch, David (n. 1824), scriitor de 377, 410, 415, 460, 462, 469,
limbă ebraică; a publicat despre 4900,530,621
viaţa evreilor din România - 371, Singiari, Isac, călător evreu din
380,555,560 Mesopotamia; în sec. VIII l-a
Silberkertz, preşedintele rezerviştilor, convertit la iudaism pe Bulan,
secţia Bacău (sec. XIX) - 348 principele cazarilor - 412
Silberzweig, medic primar la Spitalul sionism, activitate; conferinţă;
israelit din Iaşi (sfărşitul sec. XIX conştientizarea ideii naţionale
- începutul sec. XX) - 374 evreieşti - 207, 376, 380, 383, 402,
Silistra, evreii din - 38, 222, 418, 421, 406, 408-409, 411, 475, 500, 530,
458, 536, 591-592 594
Simeon ben loachai (sec. II), rabin - 64, Sirca, fiica lui Mayer, decedat la Iaşi,
70 1727 - 304-305
Simeon cel bogat, „fruntaş învăţat", Sircus, Leon, evreu din Polonia, învăţător
decedat la Iaşi, în 177 5 - 307, 311 de limbă germană; în anii 60 ai
Simha din Zlozicz; a trecut prin Galaţi sec. XIX înfiinţează la Iaşi un
(1764)- 270, 274, 580 Institut de fete unde s-au predat
Simon ben Baruch, staroste al evreilor învăţături primare - 396, 370
din Iaşi (decedat 1772)- 440, 568 Siret, tg. moldovenesc; evreii din - 169,
Simon, Iuster, evreu din Buhuşi (sec. 202, 418-419, 458, 552-555, 592,
XX)-350 594,606,614
Sinagoga Mare, din Iaşi - 367, 372, 381, Sirkes (Sirkis), loel (1561-1640), unul
468 dintre cei mai importanţi talmudişti
sinagogă(i), centru al vieţii religioase; din Polonia, autor de consultaţii
drept de funcţionare; istorie; lăcaş rabinice cu referiri şi la evreii din
de învăţământ - 16, 20, 23, 32, 36, Moldova - 270, 377, 580
41, 47, 52, 64, 66, 69-70, 80-83, Sirkis, loel, vezi Sirkes, Ioel
92, 94, 111, 114, 120, 137, 153- Smolensky, Peretz (1842-1885), scriitor
155, 160, 173, 180, 182-183, 185, de limbă ebraică - 555, 560
187-189, 205, 213, 216, 219-222, Sniatyn (localitate în Polonia) - 368, 422,
232, 234-235, 248, 252-253, 257, 424-425,443,592,597
260, 264, 270, 273, 275-276, 282, Socianu, I., evreu din Buhuşi (sec. XX) -
285-286, 295, 310, 326, 343-345, 350
351, 363, 366-367, 370, 372-373,
Societate de caritate pentru ajutorarea Sonnenfeld, vizitează laşii (sec. XIX) -
lehuzelor şi a copiilor lepădaţi 371
(Iaşi, 1873) - 375 Spania, evrei izgoniţi din - 16, 68, 93-94,
Societatea „Caritatea" (Iaşi, 1903) - 375 98,418,457,493,585
Societatea „Steaua" (Iaşi, începutul sec. Spiegler, E., evreu din Costişa (sec. XX)
XX) - 17-19, 25, 31, 49, 54, 124, -347
161-162, 197, 203, 206-208, 236, Spielmann, Iacob Meir, „rabin
27~ 275, 288, 303, 308, 315, 37~ craiovean", a funcţionat ş1 m
566, 567-572 Bucureşti (sec. XIX) - 505-506
Societatea croitorilor din Iaşi ( 1800) - spital israelit, Iaşi, înfiinţat în 184 3 - 37,
374,376 230,290,342-343,369-370,374
Societatea Damelor „Caritatea" din spitalul israelit, Bucureşti, fondat în
Buhuşi (1901) - 367 1847 - 31, 230, 235, 261, 275,
Societatea de Culturii Israelită 277, 284, 297, 302-303, 314, 473-
(Bucureşti, 1862) - 349 474, 52 l-522, 527, 532, 544
Societatea de gimnastică, scrimă şi Spleny von Michaldy, general, primul
lectură „Aurora" (Bucureşti, director ad-tiv al Bucovinei
1897)- 520 ocupate de austrieci (1775) - 552,
Societatea de studii iudaice din 559,579
România, Bucureşti (1927) - 30, Spodheim, I., evreu din Roman (sec. XX)
362,410 -347
Societatea funcţionarilor comerciali „Stafeta", ziar, Iaşi, 1878-1880; publică
(laşi, începutul sec. XX) - 375 hrisoave domneşti cu privire la
Societatea studenţilor evrei (Iaşi, 1907) evrei - 93, 363, 377, 465, 471,
-376 582,608
societăţi fraterne de ajutor reciproc Stavrinos (sfârşitul sec. al XVI-iea,
(laşi, 1875) - 375-376, 521-522 începutul sec. al XVII-iea), croni-
societăţi sioniste şi de pământeni (Iaşi, car, grec de origine, vistier al lui
începutul sec. XX) - 44, 52, 55, Mihai Viteazul, autor al unei
165, 175, 227-230, 234, 236, 252, cronici rimate despre vitejiile lui
270, 275, 345-350, 353, 360, 365, Mihai Viteazul, relatează măcelă
371, 374-376, 380, 385, 517-522, rirea evreilor (1594) - 100-101,
527, 531, 534, 53~ 551, 55~ 568, 103, 106-107,463-464,580
605,612 stările oraşelor, atitudinea faţă de evrei
Sofer, Moses (1763-1839), rabin, (Ardeal, sec. XVIII) - 353, 355,
talmudist; la începutul sec. XIX s-a 358,398
stabilit la Bratislava; deciziile sale stărostie - instituţie evreiască care
halahice au fost publicate în 6 conducea Comunitatea alături de
volume sub titlul Chatam Sofer - hahambăşie (sec. XVIII-XIX, până
274,276,580 în 1834) - 20, 156, 200, 262, 304,
Solomon ben Arayo, vezi Shlomo ibn 307, 314, 426, 436-437, 440-441,
Arvay 443, 448-453, 471
Solomon, Herman, epitrop la laşi, în steaua galbenă, impusă evr~ilor în
1856- 369 Ardeal ( 1650) - 395
Solomonicii, Z., filantrop evreu (laşi, Steinberg, Moritz, membru fondator al
sfârşitul sec. XIX) - 375 Societăţii istorice „Iuliu Barasch"
(Bucureşti, 1886) - 567
659
Steinschneider, Moritz, bibliograf evreu 454-456, 464-465, 468, 471, 473,
(Lipsea, sec. XIX) - 69, 580 502,506,597-603,611
Stern, Adolf ( 1848-1931 ), primul avocat Suhăr, Aron, cu o fabrică de carafe la
evreu, literat şi publicist, Iaşi (înainte de 1798) - 248
conducător al obştii evreimii din Suliţa (tg., jud. Botoşani), înfiinţat la
Vechiul Regat- 512-517, 526-527, 1817, locuit de evrei - 176, 189,
529-530,532,534,580 198,202,382
Stern, Ghedalia, membru fondator al Sulzer, Franz Joseph, istoriograf
Templului Coral (Bucureşti, 1857) austriac, n. în Elveţia (sec. XVIII),
-508 autor de lucrări despre Ţările
Sternberg, Anna, conducătoarea Şcolii Române, cu referiri la evrei - 18,
de fete (Iaşi, sfârşitul sec. XIX - 92, 126, 151, 158, 161-163, 168,
începutul sec. XX) - 374 195, 225, 269, 271, 274, 282,453,
Steuerman, Avram, dr. ( 1872-1918, 469, 472-473, 478, 480-481, 483-
Iaşi), poet, medic - 364, 371, 373, 485, 487, 489-490, 580, 605, 610
377,380 supuşi străini, vezi şi sudiţi; - statutul lor
Straucher, Benno, deputat evreu în juridic - 36, 44, 48, 72, 75, 78, 83,
parlamentul austriac (Bucovina, 86, 118, 123-124, 130, 138, 156,
1897) - 555-556 162,255,258,260,440,431,562
Sturdza, Ioan Sandu, domn al Moldovei Soţu, Alexandru, domn al Moldovei
(1822-1828); poziţia faţă de evrei (1801-1802), domn al Ţării
- 77-78, 86, 88, 94-95, 137, 148- Româneşti 1818-1821 - 94, 162,
149, 152, 170, 176-177, 181, 199- 194,219,243,272,279,451,580
200, 342, 368, 465, 600-601, 611 Suţu, Mihai, domn al Moldovei ( 1792-
Sturdza, Mihai, domn al Moldovei 1795; 1819-1821 ), aprobă aşezarea
( 1834-1849); prevederi pentru negustorilor străini pe proprietatea
evrei - 61, 74, 78, 82-83, 95, 127, mănăstirilor; domn al Ţării
133-134, 136, 138, 145, 159, 161, Româneşti (1791-1793) - 152,
175, 180, 182, 184-189, 191-192, 173, 182, 196, 271, 439, 446, 448,
198, 235, 249, 258-259, 261, 266, 450,472
277, 288, 297, 300-301, 331, 338, Szegedin, localitate în Ungaria; rabin
342-343, 368-369, 378, 576, 601- venit din- 507
602, 611-612
Sturza,veziSturdza ş
Sturza, Sandu Costachi, mare bogătaş şi
cavaler, proprietarul moş1e1
Şachne, Şulem, rabin, adept al
Rădăuţi; relaţii cu evreii - 184,
hasidismului - 351
Şaim (Naftulovici leşaiahu), ultimul
197
hahambaşă, decedat la Iaşi, în
Suceava, vechea capitală a Moldovei
(târgul Sucevei), evreii din - 51, 1840 - 78-79, 137, 309, 365, 368,
167, 175, 193, 195-196, 199, 202, 378-379, 439
Şain, fiul lui Iosif, secretarul lui
267, 271, 382, 415, 418-419, 458,
552-554, 563, 576, 592, 594, 598- Alexandru al Ii-lea Mircea
599, 606, 614-615, 621 V oevod, domn al Ţării Româneşti,
sudiţi (evrei) - 36-37, 48, 75, 128-130,
în mod greşit considerat evreu -
132, 134-135, 137-139, 247, 256, 422,432,459,492,494,606
343, 440, 442, 446-448, 450, 452,
660
Şalom, fiul lui_ Mayer, mare staroste, şcoli moderne: evreieşti, funcţia lor
decedat la Iaşi ( 1728) - 262, 304- educativă - 31, 73, 235-236, 291,
305, 309, 440, 466 293, 295-296, 473, 502, 506, 530,
Şapira, Duved Moise, rabin la Buhuşi şi 548
apoi la Galaţi (sec. XIX/XX) - 350 şcoli particulare evreieşti de orientare
Şapira, Israel - 218-219, 272, 274, 280, modernă, funcţia lor educativă -
282-284,286-287,467,474,571 235, 296-297, 443
Şapira, Nathan, rabin din Botoşani, şcolile publice române, frecventarea lor
decedat în 1847 - 31 O de către evrei (sec. XIX) - 40, 44,
Şaraga - fraţii -, anticari, colecţionari, 47, 74, 90, 158, 160, 261, 284,
editori (Iaşi, sec. XIX-XX) - 196, 289, 293-294, 297, 299-300, 346,
272, 277, 279-280, 282, 371-372, 369-370,380,392,549,603,607
380 şcolile statului, accesul copiilor de evrei
Şăineanu, Lazăr ( 1859-1934), lingvist şi - 31, 45, 90, 234
folclorist evreu, cu preocupări Şelomo ben Selomo, conducător laic al
pentru iudaism în tinereţe - 16-17, evreirnii ieşene (decedat 1733) -
19-20, 25, 47-50, 56-57, 68, 70, 440
123, 210,369,414,416,495, 531- Şmilovici, Avr., evreu din Buhuşi (sec.
532, 547, 549, 567, 569-570, 580, XX)- 350
604,611 şochtim- 81
Şcoala „Filip şi Raşela Focşăneanu", Şoldăneştii, vezi Fălticeni
gimnaziu de fete şi şcoală Ştefan cel Mare, domn al Moldovei
profesională (Bucureşti, 1899) - ( 1457-1507), relaţii cu medici şi
519,534 diplomaţi evrei - 81, 149, 213,
Şcoala „Iacob şi Carolina Lobel", 270, 275, 344, 410-411, 418-421,
şcoală de băieţi înaugurată în 457,493,588,606
Bucureşti (1873) - 512-513, 519- Ştefan I cel Sfânt, rege al Ungariei (997-
520, 522, 575 1038) - 396, 418
Şcoala „J unimea 1" (laşi, 1878) - 373 Ştefan Tomşa al II-iea Vodă, domn al
Şcoala de fete „Dr. Stern", înfiinţată la Moldovei ( 1611-1615), proclama-
Iaşi, în 1907 - 374 ţia către negustorii din Lemberg -
Şcoala israelito-germană din Cernăuţi 166, 195,425,460,619
- 555 Ştefăneşti (tg., jud. Botoşani), evrei din -
Şcoala israelito-română din Focşani - 217, 272, 312, 374, 382, 418-419,
475 424
Şcoala israeliţilor pământeni (din Ştefăniţă, domn al Moldovei ( 1517-1527)
Bucureşti), deschisă în 1852 - 44, -420
499 ştiinţă iudaică - 519
Şcoală secundară de fete profesională, Ştirbei, Barbu Dimitrie, domn al Ţării
Iaşi ( 1902-1905) - 374 Româneşti ( 1849-1853, 1854-
şcoli evreieşti, istoricul lor - 40, 43, 45, 1856), adoptă măsuri cu privire la
47, 54, 170, 178, 207, 234-235, evrei - 283, 472
254, 261, 291-293, 295, 297-299,
301-302, 309, 346, 363-364, 368, T
370, 373-374, 376-377, 380, 408,
tacsia naţiei evreieşti, vezi gabela
443, 467, 500, 512-514, 521-523,
532,534,537,548,559
661
Talmide Hachamim (cărturari ai 247, 251, 254, 257-259, 264, 266,
iudaismului) - 441 270-273, 279, 281, 337-340, 344-
Talmud Tora, şcoală pentru studiul Torei 346, 351, 354, 359, 364, 391, 395,
şi al iudaismului în general - 228, 417-419, 422, 426, 428, 433, 436-
234-235, 276, 282-285, 287, 370, 439, 445-449, 451, 468-469, 471,
373,397,437,443,453,473,585 475, 480-481, 485-486, 488, 491,
„Talpioth", revistă literară ebraică la Iaşi 588, 590, 592, 594-597, 599, 601,
- 371 614, 616-617, 619
Tarnopol, localitate în Galiţia de unde au teatru evreiesc, de limbă idiş, Iaşi, 1878
venit evrei în Ţările Române - 313 - 21, 135, 330, 371, 380, 433, 555
Tarphon, rabin (sec. I) - 70 Tedeschi, Solomon, vezi Aschenazi
Taube, fiica rabinului Beţalel Hacohen, Salomon ben Natan
decedată la Iaşi, în 1775 - 311 Teitelbaum, familie rabinică în
Taubes, Aron Moşe din Sniatyn, rabin, Maramureş- 381-383
decedat la Iaşi, în 1852 - 17, 25, telali evrei, restricţii impuse lor - 147-
309,368-369,372,443 148, 373, 444, 468, 473
Taubes, Feivel, membru al rabinatului Teii, Cristian, ministrul Instrucţiunii
din Iaşi ( 1907) - 372 Publice, participă la inaugurarea
Taubes, Lobel, sionist (Cernăuţi, sfârşitul şcolii de băieţi „Iacob şi Carolina
sec. XIX) - 555 Li:ibel" (Bucureşti, 1873) - 316,
Taubes, Moritz, fondator al Societăţii 331,516
istorice „Iuliu Barasch" (Bucureşti, Templul „Beth Iacob" (Iaşi, sfârşitul
1886)- 567, 569 sec. XIX)- 372
Taubes, Samuel Schmelke, rabin, Templul „Unirea Sfântă" din Bucureşti
decedat la Iaşi, în 1865 - 369 (191 O) - 410-411
Taurida (în Asia Mică), regiune unde Tg. Neamţ, evreii din - 70, 82, 94, 213,
trăia majoritatea caraiţilor - 413 340-341, 448
Taussig, medic primar la Spitalul israelit Tertulian, vezi Tertullianus
din laşi (sfârşitul sec. XIX - Tertullianus Quintus Septimius Flocos
începutul sec. XX) - 374-375 (c. 155 - c. 222), unul dintre
taxele comunităţilor asupra: cărnii şi fondatorii dogmaticii creştine - 58,
păsărilor, covrigilor, mărfurilor de 68
orice natură, vinului - 20, 44, 76, Tg. Frumos, evreii din - 168, 173, 202,
80, 137-138, 227, 235, 237, 252, 217, 237, 247-248, 272, 277, 279-
256-257' 277' 283, 296-298, 315, 280, 289, 594, 611
342, 343, 398-399, 437-438, 450, Tg. Glodurile (jud. Fălciu), evreii din -
464,614 183, 187, 202
Tălmaci, vezi Thalmus Tg. Nou, vezi Mihăileni
Târgovişte, oraş, evreii din - 106, 109, Tg. Ocna, procesul evreilor (1837) - 53,
203-205,318,434,463 286,368,387,552,594
târguri şi târguşoare, întemeierea şi Tg. Şoldăneşti, vezi Fălticeni
popularea lor; rolul evreilor - 19- Thalmus (Tălmaci, jud. Sibiu), conform
21, 26, 28, 30, 74, 77, 80, 83-85, legendei, întemeiat de evrei - 18,
88-89, 91-92, 94-95, 97, 111, 114, 269, 394, 479-484, 486-488, 491,
121, 125-126, 128-129, 131-132, 538,578,605
138-140, 142, 144-149, 156, 163-
202, 214-217, 220, 237, 243-244,
662
Theiler, militant pentru modernizarea „Trei Ierarhi", şcoală primară
din Iaşi,
obştii, Iaşi, mijlocul sec. XIX - frecventată
de evrei - 207
369,372 Turcu, A., fondator al Societăţii istorice
Thornton, Thomas, călător englez; a „Iuliu Barasch" (Bucureşti, 1886)
vizitat şi Ţările Române (începutul - 567
sec. XX) - 220, 273, 581 Turnu Roşu (Turnu) - 480, 486-488
Tighina, colonii evreieşti în timpul lui Turnu Severin, evreii din - 66 223 274
Ştefan cel Mare - 418, 420, 424 575, 605 ' , '
Tiktin, H(einem)an (1850-1936), fiul Twersky, David, rabin din Buhuşi (sec.
rabinului din Breslau, savant, XX)- 347, 382
filolog român - 56, 371, 374, 380,
567 Ţ
Timişoara, cartierul Fabric; evreii din -;
rabinatul - 408, 418, 532, 542-544, ţadikism (zadikism) - 362, 381-382
563 Ţamblac, Grigore, monah, a scris viaţa
tipografia ebraică, laşi - 46, 276, 536 lui Sf. Ioan cel Nou; sunt
Tirnimtzer-Finkelstein, personalitate menţionaţi evreii din Cetatea Albă,
evreiască, Iaşi, sfârşitul sec. XVIII sec. XIV - 19, 267, 269, 414-415,
-368 581
Tisminiţ, localitate .în Galiţia de unde au Ţara Leşască, vezi Polonia
venit evrei în Ţările Române - 313 Ţara Neţească - 173
Tisza-Eszlăr, localitate în Ungaria, unde Ţara Românească, evreii din - 19, 22,
a avut loc un caz de acuzare a 28, 46-47, 55, 103, 272, 276-278,
evreilor de omor ritual (1882) - 280-282, 284-285, 386, 417-419,
98, 106 423, 427, 429, 432, 434-436, 438,
Tocilescu, Grigore G. (1850-1909), 444, 448-449, 453-454, 458, 465,
istoric, arheolog, epigrafist şi 471-472, 478, 480, 484-485, 491-
folclorist; cu referiri la evrei - 30, 492, 501, 536, 547, 549, 588-591,
269,272,275,415,463,581 596,602
Ţara Sfântă, vezi Palestina
toleranţă religioasă - 38, 46, 82, 87, 90-
91, 100, 123, 126, 153, 159, 212, Ţarigrad - 64, 249, 459, 464, 589, 607
Ţările Române - 14, 18-19, 22-23, 46,
273, 288, 398-399, 421, 425, 489-
490, 493, 495, 502, 553, 615 49, 54, 73-74, 93, 98, 108, 162,
toleraţi (evrei)- 153, 160, 214, 356, 395-
164, 194, 204, 206, 269, 273, 277,
396 280, 283, 285-286, 377-379, 381-
Topliceni Uud. Buzău) - 420, 458 383, 411, 416, 418-423, 426-427,
Tor Nahman (Constantinopol, sec. XVI), 432-433, 438-439, 442-443, 448,
mare negustor; legături cu 451, 453, 457, 461, 463-466, 469,
Moldova - 421 472, 477-478, 480, 489-490, 496,
Tornton, Thomas, vezi Thornton, 502,536,570,584,616,620
Ţevi ben Iosef, staroste al evreilor din
Thomas
Iaşi (decedat 1785) - 440
Tottis, Andrăs, Cluj; lângă casa lui aveau
Ţevi ben Simon, staroste al evreilor din
evreii loc de piaţă ( 1693) - 354
Iaşi (decedat 1769) - 440
Toynbee-Hall, fondată de H. Rosenbaum
Ţibana (tgş., jud. Vaslui), evreii din -
(Iaşi, începutul sec. XX) - 363,
376 193,202
Ţigănaş, vezi Căminăreşti
663
Ţvi, vestit fruntaş, fiu al rabinului Dov, uniuni naţionale evreieşti (Zephirah,
decedat la Iaşi, în 1774 - 311 Hebronia, Emunah) (Cernăuţi,
Ţvi ben Simon (Zvi fiul lui Simon), sfărşitul sec. XIX) - 555
conducătorul, învăţatul obştii din Urdeşti (tgş., jud. Fălciu), evreii din -
laşi, decedat în 1769 - 307 183, 187, 202
Ţwibroc, L., evreu din Buhuşi (sec. XX) Urechia, Vasile Alexandru (1834-1901 ),
-347 istoric, scriitor şi om politic român;
opera sa conţine referiri la evrei -
u 13, 18, 30, 195-197, 272, 282-283,
460, 471-474, 581
Ubicini, Abdolonyme Honore J. (1818- Ursul, nume românesc luat de un evreu
1884), istoric şi publicist francez, din laşi (începutul sec. XIX) - 236,
autorul unor lucrări despre 259,440,466,494,601,608
Principatele Dunărene, cu referiri
la evrei - 18, 153, 162, 212, 242,
269,279,287,485,487,489,581
V
Uhrmann, Iosef ( m. 1821 ), a trăit la Iaşi, vagabonzi - evrei - şi cercetarea lor - 13,
personalitate cu o vastă cultură 51-52, 124, 126-127, 129-134,
iudaică, adept al modernizării 136, 145, 161, 176, 187-191, 198,
obştii - 236, 277 235, 258, 266, 288, 368-369, 379,
„Uj Kelet" (Noul Răsărit), ziar de 594,599,603,604
orientare sionistă (Cluj, 1918- Vaillant, Jean A. ( 1804-1886), cărturar
1940) - 393, 405-406, 408 francez; a scris despre istoria
Ungaria, evrei izgoniţi din - 24, 91, 96, românilor, cu referiri la evrei - 18,
106, 141, 203, 210-212, 221, 262, 223, 234-235, 238, 243, 26~ 269,
271-272, 327, 347, 354, 360-361, 274, 276, 278-279, 287, 292, 294,
364, 383, 393-395, 399, 401-402, 303,485,489,491,581
416-418, 420, 427, 451, 468, 474, Valea Orlii (lângă Ploieşti), evreii din -
480, 485-489, 531, 542, 552, 565, 218-219, 474
573,579,606 Valea Rea (Ră) (tg., jud. Fălciu), evreii
Ungureanu, Lupu, evreu din Buhuşi - din -183, 187, 198, 202
344 Vasile Lupu, domn al Moldovei ( 1634-
Uniunea Comunităţilor Evreieşti din 1653 ); documentele epocii conţin
Vechiul Regat (Bucureşti, 1921) - referiri la evrei - 109, 116, 123,
362,532 204, 364, 378, 426-428, 434, 441,
Uniunea Evreiască Academică 460-461, 469, 590-591, 606, 614-
(Haşmonaea) (Cernăuţi, 1891) - 616, 620
553-556 Vechiul Regat, evreii din - 315, 342,
Uniunea Evreilor Pământeni (1909) - 347,362,417,532,551,561-562
194,351,532 Vechiul Testament, cunoaşterea lui - 62,
Uniunea Evreilor Români (după 1923)- 269,360,397,399,492,494
350, 351 velniţe în posesia evreilor - 85, 151-152,
Uniunea Naţionalii a Evreilor din 164, 170-172, 181, 214-215, 218,
Ardeal (Cluj, 20 noiembrie 1918) 254, 271, 337-338, 444, 468, 485,
- 403, 405, 407-409 552, 593-594, 596
Veniamin Costache, mitropolitul
Moldovei în 1803, 1806-1821,
664
până în ianuarie 1842; i-a apărat pe Viteazul în care este relatată
evrei în faţa acuzaţiilor de omor măcelărirea evreilor - 30, 99-101,
ritual - 68, 287, 379, 448 106,463,581
venitul hahambăşiei - 76-81, 84, 137, Wechsler, Aron, evreu filantrop din Iaşi,
161,342,438,465 militează pentru înfiinţarea de şcoli
Verax, vezi Rosetti, Radu evreieşti pentru săraci (sec. XIX) -
Vidin, fvreii din - 38, 222-223, 242, 274, 297,369
279,418,434,464 Wechsler, Moses l(de), fruntaş al
Viena, templul din -; model pentru Comunităţii evreieşti, militant
Templul Coral - 31, 92, 101, 135, pentru drepturile evreilor (Iaşi, sec.
222, 236, 240, 249, 254, 258, 294, XIX)- 277, 368-369, 372, 375
324, 329, 360, 378, 392,478,484, Wecker, Aron, dirijor de cor la Templul
487,489, 502, 509, 530, 538, 543- Coral- 522
544, 551, 556, 559-560, 565, 567, „Wecker", ziar (Iaşi, 1896) - 598
573,576-577,579-580,595,605 Weinberg (Vainberg), Isac Leib (1814-
vii, restricţii de proprietate pentru evrei 1890), personalitate a vieţii
asupra - 88, 121, 178, 247, 250, obşteşti evreieşti din Bucureşti,
259-260, 282, 427, 445, 590, 595, membru fondator al Templului
599-600, 616 Coral (1857) - 54, 499-505, 507-
Vijniţa Uud. Storojineţ), evreii din - 552, 508, 523-526, 540-541
554,592 Weinberg, Adolf, membru fondator al
Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti Templului Coral (Bucureşti, 1857)
(1456-1462; 1476) - 203, 266, - 54, 507-508, 512
418,457 Weinberg, David - 350
Vliideni, tg. (Târgu Nou), vezi Mihăileni Weinberg, Meier - 475
Vogel, Moses, evreu din Iaşi, fondatorul Weinrauch, A., evreu din Neamţ (sec.
unui Institut de interni (sec. XIX) - XX)- 347
296 Weintraub, Nathan, evreu din Buhuşi
(sec. XX) - 350
w Weisengriin, dr., în conducerea Societăţii
„Cultura" (Iaşi, sfârşitul sec. XIX)
Wachnitker, Samuel, rabin, decedat la - 373-375
Iaşi, în 1845 - 367 Weiss, Benjamin (1841-1912), rabin
Wachtel, Moritz (1861-1929), Iaşi, ortodox la Cernăuţi - 548
industriaş, bancher, cu activităţi Weiss, Gerson, cel dintâi cantor la
filantropice în obştea evreiască - Templul Coral Bucureşti, 1865-
373,380 1904 - 525-527
Wagner, Heinrich, evreu din Bucovina, Weissberg L., fondator al Societăţii
deputat în parlamentul austriac istorice „Iuliu Barasch" (Bucureşti,
(sfărşitul sec. XIX) - 555 1886)- 560
Waldberg, Moses, în conducerea şcolilor „Welt" (1897-1914), publicaţie sionistă
comunitare, Iaşi, 1860 - 370-371, apărută la Viena, Berlin, Koln -
398 549
Walther, Balthasar (sec. XVI-XVII), Wertheimer, Moritz, dr., unul dintre
diplomat silezian, sol la Curtea lui adversarii construirii Templului
Mihai Viteazul, autor al unei Coral-
cronici despre bătăliile lui Mihai
665
Wexler, Max (1870-1917), director al zarafi evrei, statutul lor - 148, 249, 268,
şcolii „Junimea 2", Iaşi,. militant 280,333,430,444,453,473,600
socialist- zaverA, evreii în contextul Revoluţiei lui
Wilkinson, William, consul englez Tudor Vladimirescu - 9, 73, 286,
(începutul sec. XIX), a scris despre 288, 411, 417,419,446, 448,451,
Ţările Române, cu referiri la evrei 466,471,474
Zentler, Micu S., preşedintele Templului
Wisner, Borelly, membru fondator al Coral (Bucureşti, interbelic) - 495-
Templului Coral, susţine 497, 516, 520, 530, 532, 533
introducerea muzicii instrumentale Zetgherşen, Şloime, evreu din Buhuşi -
în Templu - 503, 508, 514, 528 344
Wisner, I.A. - 503-504, 508 „Zimrath Haaretz", revistă literară
ebraică la Iaşi - 371
X Ziffer, Emanuel, industriaş evreu

(Cernăuţi, sfârşitut sec. XIX -
Xenopol, A.D. (1847-1920), istoric, începutul sec. XX) - 557
economist şi sociolog român; în Zinner, prima directoare a Şcolii de fete
opera sa are numeroase referiri la (Iaşi, 1870) - 374
evrei - 13, 30, 173, 196, 239, 270, Zuckermann, L., autorul unei lucrări de
278, 385, 392, 458-459, 463-464, memorialistică despre Comunitatea
470,523,581,612 din Bucureşti (Bucureşti, sec. XIX)
- 472-473, 531, 582
z Zunz, Leopold ( 1794-1886), „Nestorul
studiilor iudaice" - 23, 68, 70, 498,
Zalman, om de afaceri din Vladimir;
525,529,582
relaţii cu Moldova (sec. XVI) -
Zwolewer, Iosef David, rabin la Iaşi (sec.
422 XIX)- 367, 379, 467
~ PRODUCTIE
Ul'J@„"1 TIPOGRAFiCA
TelJFax: 021 - 233.15.39
E-mail: rcrprint@xnet.ro

Evreii Din România În Texte Istoriografice - Antologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Evreii Din România În Texte Istoriografice - Antologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Corectură: IOANA CONSTANTINESCU

©Ed. Hasefer a F.C.E.R.

EVREII DIN ROMANIA

Introducere, selectarea textelor, note şi comentarii, traduceri din limbile

Moses Schwarzfeld, Cum se va putea realiza

Introducere - Lya Benjamin I 13

• Data din paranteză marchează anul de aparitie a studiilor incluse.

La scrierea istoriei evreilor din România au contribuit istorici evrei şi

În mod cert, evidenţierea valorii euristice a textelor incluse în antologie

Rezultatele investigaţiilor „de teren" au fost publicate în „Analele Societăţii

Nu lipsesc din antologie nici texte pe terne controversate, precum cele

Pentru ilustrarea punctului de vedere evreiesc în epocă asupra studiului lui

Al - „Anuar pentru israeliţi, cu un supliment calendaristic" (Bacău,

Medic, naturalist, fondatorul luminismului evreiesc în România

DR. IULIUS BARASCH

Acum să trecem la evreii din Muntenia.

Cum s-a întâmplat la spanioli ca ei să puie Mazevele (monument staţionar) culcate

Al, IV/1881, p. 1-29

Primul cronicar al evreilor din România

Traducere din I. germană de L.B.

M-am născut şi trăiesc alături de o populaţie ipocrită. Am avut parte de un noroc

Au meritat evreii dispreţul general?

În vremea când a eşit verdictul ca să se arză cartea botezatului Neofit (Noiah

Al, XIX/1898, p. 195.

Filolog şi folclorist. Contribuţii în domeniul iudaismului

Lucrări privind evreii din România:

Calumniare audacter semper aliquid haeret 1

Clevetiri de renegaţi (Mamzerbilbulim)! Astfel au poreclit părinţii noştri toate acele

combătut în scrieri speciale calumnia luărei sângelui 18 •

Un an după incidentul din Neamţ, se întâmplă un caz identic în Rusia, şi principele

1881. - Cu un an mai înainte, odioasa acuzare se reînnoieşte în diferite localităţi din

Al, V/1882, p. 55-83.

I. Ignorantul calomniază întotdeauna cu indrâzneală. (L.B.)

toată linişte, şi au fost desigur chemaţi ca administratori, fiind cunoscuţi ca iscusiţi în

nu treacă în Codi ca ci vilă de la 1817.

Al, Vlll/1885, p. 2-32.

Aceia ce isbeşte pe critic în acest fragment, destul de important pentru studiarea

evrei, creditori ai visteriei şi a particularilor, de a reintra în posesiunea datoriilor ce li se

Al, JX/1886, p. 70-83.

Studiul pe care-I prezentăm astăzi publicului cetitor ar trebui, riguros vorbind, să se

În exil, Paris, april 1888

Al, Xl/1888, p. 1888, p. 71-98.

I. Codica /,din „Introducere". (N.a.)

O dată cu decretarea instrucţiilor pentru cercetarea vagabonzilor din 14 octomvrie

§ 1. Restricţiile impuse negoţului cu lipitorile

§ 2. Restrângerea negoţului drogheriei

La 1841, în fine, Comitetul dete la lumină intenţia ce o unnărise până în acel

§ 3. Precupeţii şi restrângerile decretate

§ 4. Oprirea de a vinde paseri tăeate

În legătură intimă cu oprirea şi îngrădirea precupeţiei, stă o altă măsură luată de

§ 5. Restricţiile impuse telalilor

§ 6. Reducerea numerului de zarafi

§ 7. Pedicele puse la negoţul cu pâine

§ 8. Oprirea de a fabrica lumânări

Deşi fabricarea luminărilor de ceară nu prea este astăzi o îndeletnicire a evreilor,

§ 9. Oprirea colportagiului cu cărţi

Un ofis domnesc de la 18 noembrie 1848 introduse pentru înteia oară cenzura în

împiedicătoare libertăţii şi toleranţei religioase.

§ 2. Interzicerea de a închiria prăvăliile Mitropoliei

§ 3. Oprirea de a lucra în zilele de sărbători creştine

Deja hrisoavele din veacul al XVIII-iea privitoare Ia privilegiile neguţitorilor

§ 4. Privilegiile încuviinţate boteza~lor