VIOLETA ELENA DRĂGOI MĂDĂLINA

ANTOANETA RĂDOI

INSTRUMENTE DE PLATĂ ŞI
CIRCUITE DE PLĂŢI.
COMPENSAŢIA

Referent ştiinţific:
Prof. univ. dr. Alexandru Olteanu

Cartea
Studenţească

1
 Bucureşti, 2009

Editura Cartea Studenţească

Tel.: 031-402.95.90; Tel./Fax: 021-322.74.93
Str. Matei Basarab nr. 106, bl. 73, et. 8, ap. 32, sect.3, Bucureşti
e-mail: cartea.studenteasca@rotex.ro
http://www.rotex.ro
Editură acreditată de C.N.C.S.I.S.

Tehnoredactare: Dragoş George SPĂTARU

Copertă: Dragoş George SPĂTARU

ISBN: 978-606-501-032-1

2
CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE...........................................................................................7

CAPITOLUL I
MODALITĂŢI DE PLATĂ...............................................................................9
1.1. Evoluţia instrumentelor de plată...........................................................9
1.2. Rolul sistemului bancar în desfăşurarea operaţiunilor de plăţi...........12

CAPITOLUL II
INSTRUMENTELE DE PLATĂ....................................................................15
2.1. Numerarul............................................................................................15
2.2. Cambia şi rolul ei ca instrument de plată.............................................16
2.2.1. Definiţie şi validare...................................................................16
2.2.2. Operaţiuni cambiale...................................................................21
2.2.3. Circulaţia cambiei......................................................................24
2.2.4. Acţiuni juridice de recuperare a cambiilor................................25
2.2.5. Utilizarea cambiei în România..................................................27
2.2.6. Circuitul Cambiei în România...................................................27
2.3. Cecul, biletul la ordin, ordinul de plată şi alte instrumente de plată. . .29
2.3.1. Cecul...........................................................................................29
2.3.1.1. Tipuri de cecuri................................................................32
2.3.1.2. Operaţiuni în procesul utilizării cecului..........................34
2.3.1.3. Riscuri în utilizarea cecului.............................................37
2.3.1.4. Utilizarea actuală a cecului..............................................38
2.3.2. Biletul la ordin............................................................................39
2.3.3. Ordinul de plată..........................................................................41
2.3.3.1. Caracteristicile ordinului de plată....................................42
2.3.3.2. Tipuri de ordine de plată..................................................42
2.3.3.3. Participanţii ordinului de plată........................................43
2.3.3.4. Obligaţiile părţilor implicate în circuitul
ordinului de plată..........................................................................43
2.3.3.5. Operaţiuni în procesul utilizării ordinului de plată..........45
2.3.3.6. Riscuri în utilizarea ordinului de plată............................46
2.3.4. Alte instrumente şi modalităţi de plată.......................................47

CAPITOLUL III
CARDUL BANCAR.......................................................................................52
3.1. Conceptul de card bancar.....................................................................52

3
 3.2. Tipuri de carduri..................................................................................53
3.3. Participanţii pe piaţa cardurilor..........................................................59
3.4. Operaţiuni cu carduri...........................................................................60
3.5. Drepturile şi obligaţiile de bază ale băncilor în operaţiunile cu cardul
65
3.6. Transferul electronic al fondurilor - element de bază al circuitului
cardului...............................................................................................................66
3.6.1. Distribuitorul automat de numerar (Cash Dispenser).................69
3.6.2. Automatul bancar sau "Trezorierul automat" (Automated Teller
Machine - ATM)...........................................................................70
3.6.3. Terminalul pentru transferul electronic al fondurilor la punctele
de vânzare.....................................................................................71
3.7. Riscurile în sistemele de plată electronice..........................................73
3.7.1. Riscul de pierdere sau furt.........................................................73
3.7.2. Riscul de falsificare...................................................................74
3.7.3. Riscul de fraudă.........................................................................74
3.7.4. Riscul operaţional......................................................................75
3.7.5. Riscul de neplată........................................................................75
3.7.6. Riscul de personal......................................................................76
3.7.7. Riscul de reglementare..............................................................76
3.7.8. Riscul de publicitate...................................................................77
3.8. Cardurile în România...........................................................................77

CAPITOLUL IV
SISTEME BANCARE DE COMPENSAŢIE. CIRCUITELE DE PLATĂ
..........................................................................................................................85
4.1. Conceptul de compensaţie.................................................................85
4.2. Tipuri de compensări.........................................................................85
4.3. Sisteme de compensare în România..................................................90
4.3.1. Case de compensare. Sisteme naţionale de compensare..........90
4.3.1.1. Sisteme de decontare pe bază netă..................................91
4.3.1.2. Sisteme de decontare pe bază brută..............................93
4.3.1.3. Procesarea în timp real a transferurilor de fonduri pe bază
brută....................................................................................................................94
4.3.2. Principiile Sistemului de compensare interbancară
multilaterală. Circuite de plăţi în sistemul de compensare
net........................................................................................95
4.3.3. Principiile Sistemului de decontare pe bază brută în timp real
..........................................................................................................................102

CAPITOLUL V

4
SISTEME ELECTRONICE DE TRANSFER DE FONDURI...................103
5.1. STFD TRANSFOND S.A - cadrul organizaţional şi funcţional al
sistemului de transfer de fonduri......................................................103
5.2. Sisteme de transferuri electronice de fonduri folosite în prezent în
România..........................................................................................104
5.2.1. Sistemul ReGIS......................................................................106
5.2.1.1. Consideraţii generale privind Sistemul cu decontare
brută în timp real (ReGIS).............................................106
5.2.1.2. Participanţii la ReGIS.................................................107
5.2.1.3. Rolul STFD TRANSFOND S.A.................................108
5.2.1.4. Rolul BNR în sistemul ReGIS....................................108
5.2.1.5. Principalele funcţionalităţi ale sistemului ReGIS ......108
5.2.1.6. Gradul de eficienţă al sistemului...................................109
5.2.2. Sistemul SENT.......................................................................113
5.2.2.1. Consideraţii generale privind Casa de compensare
automată........................................................................113
5.2.2.2. Participanţii la sistemul SENT......................................114
5.2.2.3. Rolul STFD TRANSFOND S.A în SENT...................114
5.2.2.4. Procesarea instrucţiunilor de plată.................................116
5.2.2.4.1. Moduri de procesare.......................................116
5.2.2.4.2. Procesarea în sistemul SENTa ordinelor de plată
de mică
valoare OPv..................................................116
5.2.2.4.3. Procesarea instrucţiunilor de debitare directă...118
5.2.2.5. Decontare poziţiilor nete multilaterale în sistemul SENT
..........................................................................................120
5.2.3. Sistemul SaFIR.........................................................................120
5.2.3.1. Consideraţii generale privind sistemul de gestiune a
titlurilor de
stat SaFIR....................................................................120
5.2.3.2. Funcţionalităţile sistemului SaFIR................................123
5.2.4. Sistemul de plăţi care asigură compensarea fondurilor pe suport
hârtie.................................................................................................................127
5.3. Circuitele de plăţi...............................................................................131
5.3.1. Transferul letric........................................................................131
5.3.2. Transferul telegrafic.................................................................131
5.3.3. Transferul prin sistemul SWIFT...............................................131
5.3.4. Transferul prin sistemul TARGET...........................................132
5.3.5. Serviciile Western Union şi Money Gram...............................133

CAPITOLUL VI
RISCURILE ÎN DERULAREA OPERAŢIUNILOR DE PLĂŢI.............135

5
 6.1. Riscul sistemic...................................................................................135
6.2. Riscul specific....................................................................................136
6.3. Riscul operaţional..............................................................................136

CAPITOLUL VII
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMELOR DE PLĂŢI ÎN
U.E....................................................................................................................141
7.1. Moneda – ca mijloc de plată..............................................................141
7.1.2. Organizarea emiterii şi circulaţiei numerarului euro................142
7.1.3. Asigurarea încrederii în semnele monetare emise UME.........142
7.2. Funcţionarea sistemelor de plăţi .......................................................144
7.2.1. Implicarea directă a SEBC în operarea Sistemului de plăţi trans-
european
automat în timp real.................................................................144
7.2.1.1. Dezvoltarea actuală a sistemelor de plăţi......................144
7.2.1.2. Principiile sistemelor de plăţi din cadrul SEBC............147
7.2.1.3. TARGET.......................................................................148
7.2.2. Plăţile fără numerar pentru populaţie.......................................150
7.2.2.1. Inovarea în plăţile electronice.......................................150
7.2.2.2. Reacţia SEBC................................................................150
7.3. Gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre............152
7.3.1. Administrarea rezervelor internaţionale constituite de BCN la
BCE...................................................................................................................153
7.3.2. Gestiunea rezervelor proprii ale BCN......................................154
7.4. Supravegherea bancară prudenţială şi reprezentarea.........................154
7.4.1. Contribuţia la supravegherea bancară prudenţială....................154
7.4.2. Reprezentarea externă.............................................................. 158

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................160

6
7
 CUVÂNT ÎNAINTE

Compensarea şi descărcarea de obligaţii contractuale monetizate au

devenit, în ultimul deceniu, o adevărată industrie de servicii financiare
complexe. Pe de-o parte, revoluţia digitală din tehnologie a eliberat ingineriile
financiare de limitările de spaţiu şi timp, care au constituit însăşi raţiunea de a
fi a specializării tradiţionale a bancherilor.
Pe de altă parte însă, autonomizarea deciziei şi teletransmisiei în timp
real au făcut ca plata să devină iminentă actului de investiţie financiară,
întrucât aceasta a devenit critic dependentă nu numai de valorificarea
informaţiei despre debitor şi despre piaţă, ci şi de capacitatea oferită de
transferurile în timp real între conturile băncii de a schimba simultan atât
proprietatea asupra informaţiei- bani, cât şi semantica acesteia.
Revoluţia digitală contemporană permite ca informaţia duală despre
plata unei datorii să fie tratată în timp real, în mod concomitent, astfel încât
administrarea deţinerii de disponibil să poată fi făcută cu metode ce erau în
trecut specifice doar administrării unui portofoliu de îndatorare. Ca o
consecinţă a revoluţiei digitale, în ultimul deceniu a crescut şi importanţa
decontărilor în activitatea băncii centrale, iar legea ei organică a început să
includă explicit, în toate ţările dezvoltate, misiunea emitentului monedei
naţionale de a promova o circulaţie bănească sigură şi eficientă, inclusiv prin
furnizarea directă a propriilor servicii de decontări către sectorul comercial şi
către publicul larg.
Răspândirea inovaţiei tehnologice de vârf şi dereglementarea au avut ca
efect şi crearea, practic neîngrădită, de instrumente în comerţul cu efecte
fiduciare: titrizarea depozitelor bancare şi economisirii, globalizarea
tranzacţiilor cu valori mobiliare. Sistemele clasice de plăţi au fost repede
excedate de creşterea spectaculoasă a valorii totale a cererii de servicii de
decontare garantată în mai multe valute şi referitoare la mai multe categorii de
active financiare: depozite bancare transferabile în monedă locală şi străină
(valută), acţiuni, obligaţiuni şi contracte derivate negociabile.
Plata fără numerar automatizată a fost inevitabilă la volumele mari de
transferuri de fonduri zilnice deoarece reclamă şi viteză de reacţie şi siguranţă
pentru a păstra integritatea drepturilor din obligaţia principală de plătit.
Îniţiativa de inovare a tehnologiei în domeniul plăţilor, mai ales a celor
pentru populaţie este încă relativ agresivă şi dezordonată. Cecurile tind să
dispară, cardurile se diversifică, a apărut plata efectuată integral prin reţeaua
de computere şi bani privaţi, creaţi şi gestionaţi în virtualitatea unor medii
exclusiv electronice prea puţin transparente ori accesibile cunoaşterii
utilizatorilor lor- milioane de cetăţeni au încredere în monedă doar pentru că
ea are un gardian incontestabil: banca centrală. Băncile centrale europene
prezintă astăzi o combinaţie de contexte şi culturi economice.

8
 Lucrarea „Instrumente de plată şi circuite de plăţi. Compensarea” se
adresează studenţilor, masteranzilor, şi specialiştilor din domeniul financiar-
bancar întrucât abordează atât din perspectivă teoretică cât şi practică
mijloacele, modalităţile, instrumentele de plată, circuitele de plăţi şi sistemele
prin care aceste instrumente sunt compensate şi decontate.
Începutul lucrării surprinde evoluţia instrumentelor de plată care se
manifestă în trecerea de la suportul hârtie la suportul magnetic şi electronic,
prin înmagazinarea unui volum cât mai mare de informaţii care să poată fi
prelucrate informatic, astfel încît plata să se facă aproape în timp real, similară
cu plata numerarului. Cel mai lichid mijloc de plată este numerarul dar
economia modernă, a schimburilor a impus însă şi instrumente de plată fără
numerar. Ca o firească evoluţie, pentru a circula mai uşor între „cumpărători”
şi „vânzători”, respectiv de la plătitorii sumelor către beneficiarii acestora,
banii au îmbrăcat forma dematerializată „moneda electronică”, fiind puşi în
mişcare prin intermediul diferitelor instrumente de plăţi. Acestea se pot
clasifica în instrumente de debit (cecul, cambia şi biletul la ordin, instrumente
de credit (ordinul de plată) şi instrumentele de plată electronice.
Banca Naţională a României are atribuţia de a asigura stabilitatea
financiară în sistemele de plăţi, iar pentru a se asigura o decontare eficientă,
aceasta operează cu sistemul de plăţi cu decontare pe bază brută în timp real
pentru plăţi de mare valoare şi urgenţe exprimate în lei, denumit ReGIS,
sistemul de depozitare şi decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare
pentru titluri de stat denumit SaFIR şi sistemul de plăţi SENT care asigură
compensarea automată a plăţilor cu instrumente de plată de debit (cecuri,
cambii şi bilete la ordin).
Pe parcursul lucrării sunt inserate diagrame, tabele care pun în evidenţă
noua tendinţă în efectuarea de plăţi, prin instrumentele şi serviciile specifice
acesteia, tendinţă care este impusă pieţei de capital româneşti de economiile
puternic dezvoltate europene.
Ne exprimăm cu anticipaţie şi recunoştinţă mulţumirile noastre sincere
tuturor celor care ne vor comunica sugestii şi observaţii pertinente, posibil a fi
luate în consideraţie la o eventuală viitoare ediţie.

Autoarele

9
10
 CAPITOLUL I

MODALITĂŢI DE PLATĂ

1.1. Evoluţia instrumentelor de plată

Sistemul de plăţi este indisolubil legat de monedă, iar evoluţia acesteia a

determinat apariţia şi perfecţionarea sistemului de plăţi, ca un cadru organizat
al transferurilor monetare în scopul finalizării tranzacţiilor economice.
Sistemul de plăţi a apărut din cele mai vechi timpuri ca un set de reguli privind
transferurile de fonduri, la început sub forma unor practici, apoi a unor reguli
scrise, emise de conducătorii statelor, mai târziu de bănci şi în final de
autorităţi monetare ca instituţii specializate ale statului.
Instrumentele de plată monetare folosite în sistemele de plăţi se
grupează în două mari categorii:
a) numerarul (bancnotele şi monedele metalice);
Numerarul constituit din bancnote şi monede metalice reprezintă
instrumentul de plată iniţial, tradiţional, care are şi astăzi un rol important în
economia tuturor ţărilor.
Acest instrument de plată este considerat a fi superior altor instrumente
de plată datorită caracteristicilor lui:
- este un mijloc de plată nedeterminat, ceea ce înseamnă că plata
nu este condiţionată de nimic. Suma ce revine beneficiarului îi este
remisă fără a fi grevată de nici o altă obligaţie.
- este un mijloc de plată general valabil pentru întreaga comunitate
de plăţi şi deci este accesibil pentru oricare din membri comunităţii.
- numerarul este un mijloc de plată cu efect imediat. Remiterea
numerarului către beneficiar are drept urmare, stingerea, imediat şi
definitiv a obligaţiei care a determinat plata.
Circulaţia numerarului este în majoritatea ţărilor reglementată prin lege,
aceasta din urmă stabilind puterea circulatorie pentru diferite forme monetare.
Deşi, este cea mai simplă modalitate de plată, putînd fi folosit în orice
moment, fără intermediere, fără eforturi şi costuri suplimentare, numerarul
prezintă şi unele dezavantaje cum ar fi:
- imposibilitatea valorificării componentelor sale, întrucât banii
păstaraţi sub formă de numerar nu aduc venituri;
- creează un anumit disconfort clientului deaoarece trebuie să
transporte sume mari de bani, de multe ori chiar foarte mari, existând
riscul să le piardă sau să i le fure;
- se creează cozi la ghişeele băncii pentru efectuarea operaţiunilor
cu numerar;
- retragerea sumelor depuse poate dura ceva timp, până se face
autorizarea plăţii cu card;

11
 - pentru cumpăraturi curente trebuie să se deţină numerar şi doar
surplusul să îl depună la bancă.
b) instrumentele de plată scripturale (instrumente bazate pe suport
hârtie şi cele electronice bazate pe suport magnetic sau electronic).
Plăţile în monedă scripturală sunt considerate un şir de servicii prestate
clientelei de către bănci pe baza schimbului de informaţie între ordonator,
bancher şi beneficiar în legătură cu transferul unei sume de bani şi înscrierea
acesteia în conturile a cel puţin doi titulari.
Această intermediere presupune calitatea de mandatar al bancherului
pentru transmiterea la timpul fixat a unui bun, banul prin sistemul informatic
(suma, valuta, datele de identificare a partenerilor, băncile participante şi
natura transferului). Plăţile în monedă scripturală necesită instrumente
specifice de plată care să cuprindă instrucţiunea dată de debitor pentru
onorarea plăţii în favoarea creditorului.
Instrumentele de plată electronice, cunosc o expansiune rapidă
înlocuind numerarul şi instrumentele pe suport hârtie şi în acelaşi timp se
realizează o diversificare continuă în scopul asigurării plăţii în timp real,
reducerii riscurilor şi a costurilor de transfer al fondurilor.
Caracteristicile principale ale plăţilor în monedă scripturală sunt:
- natura duală dată de şirul de înscrieri în conturile intermediarilor
de plăţi, datorită faptului că prezintă un şir de înscrieri în conturile
intermediarilor de plăţi(transferurile de fonduri) şi unul al mesajelor
dintre părţi conţinând instrucţiunile de transfer al fondurilor şi
notificarea primirii acestora. Astfel, o singură instrucţiune de plată poate
fi finalizată prin mai multe transferuri succesive de fonduri;
- rapiditatea transferurilor, ce se realizează în special când
partenerii de afaceri, deşi situaţi în localităţi separate, având conturi
deschise la aceeaşi societate bancară virează sumele dintr-un cont în
altul în câteva minute;
- în cazul plăţilor în monedă scripturală există o diferenţă de timp
între momentul intrării şi cel al finalizării plăţii;
- în procesarea acestui tip de plăţi, există unul sau mai mulţi
intermediari(băncile).
- riscul aferent operaţiunii de virare a banilor dintr-un cont în
altul;
- o apropiere de standardele occidentale în materie de
decontare, ţinînd cont că în ţările dezvoltate numerarul este utilizat la
scară redusă
Evoluţia instrumentelor de plată este strâns legată de istoria băncilor.
Instrumentele şi modalităţile de plată utilizate s-au diversificat
continuu, o dată cu mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei şi al
perfecţionării tehnicilor de transmitere a mesajelor.
Privite în evoluţia lor, se disting următoarele etape în efectuarea plăţilor:

12
 1. Plata prin marfă contra marfă, cunoscută sub denumirea de troc,
compensaţie. Din punct de vedere istoric, este prima “modalitate” de plată
apărută, iar revenirea la acest mod de plată a fost determinată, pe de o parte, de
fenomene de criză financiară naţională sau internaţională (de exemplu, criza
din 1929 – 1933, criza datoriilor externe din 1980 – 1985 etc.), iar pe de altă
parte, de limitele financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale.
În prezent, această tehnică este utilizată ca metodă de a “debloca”
relaţiile comerciale cu ţări, firme etc., ale căror disponibilităţi financiare sunt
modeste sau inexistente.
2. Plata în numerar este modalitatea cea mai simplă. Dacă în trecutul
istoric plata în numerar constituia o certitudine la încheierea unei tranzacţii, în
etapa contemporană locul său în ansamblul plăţilor este modest şi pe cale de
dispariţie, ca urmare a dezavantajelor şi riscurilor pe care le incumbă:
transportul efectiv, contactul direct între cei doi parteneri fără intermediar şi
dificultatea de a sincroniza obligaţiile partenerilor.
Numerarul prezintă şi o serie de inconveniente legate de riscul
caracteristic operaţiunilor cu sume mari, riscul de manevrare şi, de asemenea,
de îngrădirile legislative privind un plafon maxim la care sunt permise plăţile
în numerar. Cu toate acestea, factori diferiţi determină ca, şi în epoca
contemporană, plata în numerar să fie utilizată.
Elementul fundamental al plăţii în numerar îl constituie încrederea care
trebuie să existe între partenerii de afaceri.
3. Plata prin cec este cea mai apropiată de plata în numerar, iar
caracterul înscrisului – cecului – oferă partenerilor de afaceri un grad de
siguranţă mai ridicat. Plata prin cec – în diferitele sale forme – a luat o
deosebită amploare după anii ’60, fiind utilizată cu precădere în spaţiul plăţilor
necomerciale.
4. Plata prin titluri de credit, respectiv prin utilizarea cambiei şi a
biletului la ordin, se numără printre cele mai vechi tehnici de plată. În timp,
acestea au evoluat de la utilizarea lor singulară, în sine, sistem care se practică
şi în prezent, la asocierea lor unei alte tehnici de plată cum ar fi acreditivul
documentar, incasoul etc., adesea cu valoare de instrument de garantare (în
cazul incasoului, de exemplu) sau ca rezultat al unor reglementări specifice,
particulare privind plata (scrisoarea de credit comercială, specifică ţărilor de
drept anglo-saxon).
Fiecare dintre aceste două titluri de credit prezintă anumite
particularităţi în utilizarea lor ca mijloc de plată, oferind un grad de securitate
ridicat părţilor implicate.
5. Ordinul de plată este legat de apariţia băncilor şi dezvoltarea
relaţiilor la nivel internaţional între acestea. În esenţă, se aseamănă plăţilor în
numerar, dar se realizează pe canal bancar şi constă din ordinul pe care un
client îl dă băncii sale de a plăti, din contul său, o sumă de bani unei alte
persoane în contul acesteia, care poate fi deschis la orice altă bancă, sau chiar

13
la aceeaşi bancă. În practică este denumit şi “plata direct din cont” sau “plata
din cont”.
6. Instrumentele de plată folosite în sistemele de plăţi electronice
sunt identice în ce priveste informaţilile pe care le conţin cu cele pe suport de
hârtie, dar adaptate transmisiei electronice au acelaşi rol de a transmite
informaţia -banii- de la partenerul plătitor către cel beneficiar prin intermediul
sistemului bancar. Adaptarea la sistemul electronic constă în transpunerea
informaţiilor într-un mesaj electronic care se poate cripta şi decripta automat şi
semna electronic.
Instrumentele de plată electronică validate până în prezent de practică
sunt: cambia, ordinul de plată electronic, cecul electronicşi biletul la
ordin electronic.
Progresele deosebit de mari şi rapide în domeniile informaticii şi
comunicatiilor au comprimat timpul între emiterea instrucţiunii şi efectuarea
plăţii pâna la realizarea operaţiunilor în timp real, iar serviciile de plăţi au
devenit din ce în ce mai puţin dependente de intermedierea financiară. Ca
urmare a acestor progrese tehnologice au aparut numeroase inovaţii monetare
ce au schimbat conceptul despre relaţia bancă-client care se desfaşoară la
sediul băncii „faţă în faţă”, cu accesarea băncii de la distanţă pentru
obţinerea informaţiilor necesare şi emiterea instructiunilor de lucru, indiferent
de localităţile în care se aflau banca şi emitentul instrumentului de plată.
Prin interconectarea reţelelor informatice bancare în Internet s-a creat
un mediu informaţional cu resurse şi servicii, care permite clienţilor să se
informeze, să conlucreze în acest domeniu de activitate, să se autoinstruiască,
să aibă acces la diverse informaţii de cont şi financiar- bancare, să efectueze
transferuri de fonduri şi plăţi din cont. Toate acestea formează aşa numitul
electronic banking sau pe scurt e-banking.
Plata electronică prin POS (Point Of Sales) este o altă modalitate
modernă de plată folosind cărţile de plată (cardul de debit sau credit). Punctele
electronice de vânzare la comercianţi reprezintă medii electronice de efectuare
a tranzacţiilor comerciale şi îmbracă forma unor dispozitive automate, care
asigură în timp real autorizarea operaţiunilor şi stocarea informaţiilor
financiare, sau chiar decontarea tranzacţiilor efectuate prin intermediul
cardurilor. Au aparut iniţial şi s-au dezvoltat prin necesitatea securizării
tranzacţiilor comerciale. Metoda de autorizare prin intermediul operatorului
uman antrena costuri ridicate prin prezenţa unui numar mare de operatori şi a
unui numar mare de linii telefonice de acces.
În România, plăţile fără numerar apar la începutul secolului al XVIII-
lea şi primele atestări documentare vorbesc despre casele de negoţ de la
Bucureşti la 1700, Braşov şi Sibiu la 1750, unde circulau prin gir (zălog)
înscrisuri sub denumirea de poliţă.

14
 Aceste poliţe se decontau (“răfuiau” între ele) pentru stingerea
obligaţiilor dintre părţi. Despre celelalte instrumente de plată (cec, virament)
documentele fac menţiuni de abia la începutul secolului al XIX-lea.
În perioada economiei planificate, decontările se făceau în cea mai mare
parte pe baza instrumentelor de credit (dispoziţia de plată), cele de debit
(cecul) fiind foarte puţin folosite, ulterior renunţându-se la utilizarea lor
(cambia, biletul la ordin). În perioada 1990-1995, societăţile bancare işi
procesau plăţile interbancare care erau reduse ca număr şi valoare fără să
existe un sistem de plăţi interbancar în adevăratul sens al expresiei.
În 1995 se creează Sistemul Naţional de Plăţi în care BNR are rolul de
administrator. Banca centrală, prin structura special creată în cadrul centralei
din Bucureşti cât şi prin compartimente specializate, create în toate cele 41 de
sucursale ale sale, a promovat în mod constant integrarea deplină a tuturor
participanţilor la acest sistem, prin decontarea intermediară şi finală, în calitate
de clienţi şi cu scopul de a intensifica competiţia între aceştia, astfel încât să se
obţină o îmbunătăţire a calităţii serviciilor bancare de plăţi prestate de către
bănci clienţilor lor şi o sporire a utilizării fondurilor băncii centrale, ca sursă a
siguranţei şi a stabilităţii întregului sistem financiar.
În anul 2000, BNR înfiinţează Societatea Naţională de Transfer de
Fonduri şi Decontări -TransFonD1, care asigură cadrul necesar compensării
multilaterale a plăţilor interbancare fără numerar, pe suport de hîrtie.
În perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, sistemul
naţional de plăţi se aliniază la practicile şi standardele europene şi
internaţionale. Astfel, în anul 2005 se implementează Sistem Electronic de
Plăţi (SEP)care asigură decontare brută în timp real a plăţilor de mare valoare
şi compensarea automată a plăţilor de mică valoare, un sistem electronic
folosit, de asemenea, de ţările membre ale UE.

1.2. Rolul sistemului bancar în desfăşurarea operaţiunilor de plăţi

Pentru a întelege rolul şi importanţa sistemului bancar în desfăşurarea

operaţiunilor de plăţi, trebuie să întelegem care este misiunea acestuia.
Sistemul bancar este organizat având în centru banca centrală al cărui rol
principal este de a asigura stabilitatea monedei naţionale pentru a contribui la
stabilitatea preţurilor.
În ţara noastră rolul băncii centrale este de definire şi implementare a
politicilor în sistemele de plăţi, precum şi de coordonare, supraveghere şi
garantare fiind reglemetat2 şi prevede următoarele: reglementarea sistemului
1
Acţionari, conform statutului, sunt BNR, cu 33,33%, şi 28 de bănci comerciale, majoritatea cu capital privat.
2
Prin Legea nr. 312/2004 de aprobare a Statutului BNR publicată în Monitorul Oficial al României,
nr.582/2004.

15
de plăţi ca un întreg, incluzând instrumentele de plată; supravegherea
sistemelor de plăţi individuale; identificarea etapelor care trebuie parcurse
pentru a preveni orice situaţie care ar putea pune în pericol buna funcţionare a
sistemelor de plăţi; monitorizarea şi prevenirea riscurilor ce ar putea interveni
în sistemele de plăţi şi a riscurilor de credit în sistemul bancar.
Banca Naţională a României monitorizează sistemele de transfer de
fonduri, inclusiv prin instrumentele de plată, în scopul asigurării securităţii şi
eficienţei acestora şi pentru a evita riscul sistemic. Pentru îndeplinirea acestui
rol, Banca Naţională a României stabileşte măsurile necesare, le pune în
aplicare şi urmăreşte implemenatrea lor, reglementează, autorizează şi
supraveghează sistemele de plăţi, şi poate reglementa şi instrumentele de plată.
Banca centrală reglementează, autorizează şi supraveghează
administratorii sistemelor de plăţi şi emite reglementări privind instrumentele
de plată utilizate în cadrul sistemului de transfer de fonduri. Banca de
emisiune exercită o influenţă substanţială pe piaţa monetară prin rolul său
regulator pe care îl joacă adesea.
Piaţa monetară a apărut ca urmare a faptului că unele bănci şi instituţii
bacare au prin natura lor, un surplus de încasări, iar altele un surpuls de plăţi.
Prin acest sistem se derulează totalitatea operaţiilor de vânzare-cumpărare de
monedă naţională şi străină, de titluri de credit pe termen scurt pe care le
efectueză băncile în scopul echilibrării zilnice a plăţilor şi încasărilor de
efectuat, respectiv compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi. În
desfăşurarea operaţiunilor de plăţi banca de emisiune asigură reglarea plăţilor
în conturile deschise de intermediarii financiari (conturile trezoreriei statului,
băncile comerciale).
Rolul ei este de a asigura o redistribuire a resurselor între bănci,
normală, fără tensiuni. Funcţie de această cerinţă şi funcţie de orientările
privind dezvoltarea economiei, banca de emisiune îşi va formula o proprie
politică monetară şi de credit, respectiv îşi propune să determine diminuarea
sau expansiunea creditului în economie .
Astfel, Banca de emisiune poate să-şi exercite influenţa sa în economie :
- fie prin nivelul dobânzii la care ea este dispusă să acorde credit, şi prin
care influenţează într-un sens evoluţia pe piaţă a dobânzii ;
- fie prin stabilirea unui anumit volum de credit care îl acordă
economiei, contribuind astfel la majorarea nivelului ofertei şi implicit la
stabilirea unui preţ al creditului, funcţie de oferta majorată şi nivelul dat al
cererii .
O parte dintre creditele acordate de banci devin necesare pentru a
asigura stingerea circuitelor de plăţi într –un moment dat în economie.
Stingerea plăţilor către diferiţi beneficiari asigură reconstituirea fondurilor
avansate pentru derularea proceselor de producţie şi distribuţie, şi implicit
sprijinirea altor procese economice noi.

16
 Pentru asigurarea unor sisteme de plăţi şi decontare eficiente Banca
Naţională a României operează sistemul de plăţi cu decontare pe bază brută în
timp real pentru plăţi de mare valoare şi urgente exprimate în lei, denumit
ReGIS, sistemul de depozitare şi decontare a operaţiunilor cu instrumente
financiare pentru titluri de stat şi certificate de depozit ale Băncii Naţionale a
României, denumit SaFIR şi sistemul SENT. Prin sistemul ReGIS se asigură
procesarea în timp real (respectiv pe o bază continuă) şi decontarea în bani
băncii centrale, cu finalitate imediată.
Sistemul SaFIR procesează operaţiuni derulate de participanţi în relaţia
cu emitentul (decontarea rezultatelor pieţei primare, plăţi de dobândă şi/sau
cupon, răscumpărări parţiale/opţionale/totale) şi operaţiuni derulate de
participanţi pe piaţa secundară (tranzacţii de vânzare/cumpărare, contracte de
garanţie financiară, transferuri de portofoliu).
Sistemul SENT este un sistem electronic de compensare multilaterală a
plăţilor, care asigură schimbul de instrucţiuni de plată de mică valoare între
participanţi.
Alături de banca centrală, toate celelalte societăţi bancare au obligaţia de
a se implica în organizarea operaţiunilor de încasări şi plăţi fără numerar atât în
relaţiile ce privesc propriile conturi, cât şi în legătură cu decontările
intrabancare. În această direcţie, băncilor comerciale le revin următoarele
atribuţii:
- să ofere clienţilor săi cele mai potrivite servicii bancare ce vizează sfera
decontărilor astfel încât să se realizeze o accelerare a fluxurilor băneşti;
- să fie receptive la solicitările pe care le formulează titularii de cont în
legătură cu folosirea modalităţilor şi instrumentelor de plată, în sensul de a le
facilita servicii bancare de calitate;
- să urmărească respectarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor implicate în
relaţiile de decontare.
În ceea ce priveşte operaţiunile desfăşurate de acestea, între acestea se
manifesră o relaţie de independenţă şi condiţionare între operaţiunile de plăţi şi
cele de creditare, calitatea deciziei de creditare şi capacitatea băncilor de a
furniza economiei lichidităţile de care are nevoie, fiind factori importanţi în
funcţionarea sistemelor de plăţi. În acest sens, societăţile bancare au posibilitatea
să supravegheze ca toate încasările şi plăţile să fie generate de procese economice
reale.
De asemenea, băncile au posibilitatea să respingă de la plată acele
documente de decontare care nu reflectă realitatea. Aceste aspecte vor fi
urmărite cu atenţie, în special în situaţia în care plătitorul are angajat un credit la
banca respectivă. În felul acesta se pot preveni situaţii de incapacitate de plată şi
manifestări de "blocaj" financiar, deturnările de fonduri şi formarea de
imobilizări, aspecte care, în prezent, se manifestă la nivelul multor societăţi
comerciale, la nivelul economiei, declanşând aşa-numitele crize financiare.

17
 Societăţile financiare deţin un rol semnificativ în circuitul plăţilor,
deoarece, pe de o parte acestea, sunt instiutuţii de credit care nu sunt autorizate
să primească depozite, iar pe de altă parte ele nu pot efectua decât operaţiunile
pentru care au fost abilitate prin lege. Ca principală activitate a acestora se
numără şi creditarea mijloacelor de plată. Numărului în creştere a incidenţelor
de plată este datorat dificultăţii cu care companiile îşi finanţează plăţile pe
termen scurt către furnizor, astfel băncile din lispa încrederii nu mai finanţează
companiile care se confruntă cu lipsa de lichiditate pe termen scurt şi se întorc
una împotriva celeilalte prin întârzierea şi chiar refuzul plăţilor.

18
 CAPITOLUL II

INSTRUMENTELE DE PLATĂ

2.1. Numerarul

Numeralul este mijlocul de plată cel mai lichid care se compune din
bancnote şi moneda metalică. Bancnotele sunt titluri de credit emise de băncile
centrale şi garantate prin obligaţia de a restitui la cerere valoare lor nominală.
Banca Natională, ca bancă centrală, este cea care tipăreşte banii, însă acestei
instituţii îi revine şi sarcina de a urmari şi “regla” volumul numeralului aflat în
circulaţie. Aceasta este urmarea importanţei deosebite pe care o are acest
instrument asupra operaţiunilor financiare din economia naţională, precum şi
asupra instituţiilor financiare. În realitate bancnotele rămân pe toată perioada
cât circulă titluri de credit, deoarece posesorii lor le utilizează ca un echivalent
valoric, în oricare din funcţiile monetare posibile, realizând valoarea lor prin
cumpărări de mărfuri, servicii, plata unor datorii, depunere la bancă etc.
Deţinerile de rezerve de numerar reprezintă o cale importantă de a avea
posibilităţi de plată în orice moment şi de a satisface cerinţele de lichiditate.
A avea lichiditate înseamnă a avea abilitatea de a-ţi plăti datoriile
scadente. În cadrul sistemul bancar, persoana delegată să realizeze
operaţiunile de încasări şi plăţi poartă denumirea de casier, acesta fiind
gestionar de mijloace bănesti.
Plăţile în numerar pot fi efectuate de agenţii economici, direct din
încasările proprii, în scopurile şi limitele prevăzute de lege. Legea interzice
folosirea numerarului provenit din încasările unui agent pentru nevoile altui
agent economic. Prin urmare, agenţii economici sunt obligaţi să depună
sumele încasate în numerar la bănci sau la celelalte instituţii de credit la care
au deschise conturi şi să ridice de la acestea numerarul necesar pentru
efectuarea plăţilor.
Respectarea prevederilor legale privind evidenţa şi păstrarea
numerarului are ca obiectiv controlul. Evidenţa încasărilor şi plăţilor în
numerar se ţine cu ajutorul registrelor de casă ce se întocmesc pe baza
documentelor justificative prin completarea zilnică a registrului de casă prin
totalizarea operaţiilor şi stabilirea soldului casei, precum şi reportarea acestuia
pe fila următoare.
Detaşarea şi predarea celei de a doua filă din registru de casă se face în
aceeaşi zi sau cel mai târziu a doua zi, împreună cu documentele justificative,
sub semnătura în registru de casă, dată de compartimentul financiar-contabil.
Analizînd evoluţia acestui instrument în ultimii trei ani am constatat că,
în cursul anului 2007 Banca Naţională a Romaniei a pus în circulaţie, prin
intermediul plăţilor către instituţiile de credit, 827 milioane bancnote şi 242
milioane monede, în sumă de 20 251 milioane lei, valoare apropiată de cea

19
înregistrată în anul 2006. La finele lunii decembrie 2007, numerarul în
circulaţie aflat în afara sistemului bancar era de 23 100 milioane lei, cu 52%
mai mare faţă de sfârşitul lunii decembrie 2006. La BNR s-au întors, prin
intermediul încasărilor de la instituţiile de credit, 936 milioane bancnote, cu
11% mai multe decât cele puse în circulaţie în cursul anului 2008, şi 28
milioane monede, reprezentând 7,6 % din numărul de monede eliberate în
plăţi.

Graficul nr.2.1.Valoarea retragerilor de la bancomat

bancomat

sep.09

dec. 2008

sept. 2008

iun. 2008

mart. 2008
Sursa : Date comunicate de BNR
0 5 10 15 20 25

Sursa : BNR

Din graficul nr.2.1.cu privire la volumul retragerilor de numerar de la

bancomat, reiese că s-a înregistrat o uşoară creştere în lunile martie-aprilie, iar
în primele luni ale anului 2009 acestea au înregistrat o uşoară scădere. Această
scădere se datorează tranzacţiilor pe care clientul le face din contul său către
furnizorii de utilităţi fără a mai aloca ore bune din bugetul de timp care este
limitat pentru plata facturii la ghişeu, ci utilizând modalităţile de plată
eficiente pe care banca le pune la dispoziţia sa şi anume, plata prin bancomat,
plata prin Internet Banking, plata prin Mobilis-Orange/Vodafone.

20
 2.2. Cambia şi rolul ei ca instrument de plată

2.2.1. Definiţie şi validare

Cambia, ca instrument de plată şi ca titlu de credit, a avut de-a lungul

secolelor un rol deosebit în dezvoltarea şi promovarea comerţului european şi
mondial. Întotdeauna cambia a avut o utilizare în sfere ce depăşeau adesea
graniţele statale, de aici importanţa cunoaşterii normelor de folosire a cambiei
pe plan internaţional şi chiar reglementarea la acest nivel a raporturilor
cambiale.
Cambia este unul dintre cele mai vechi instrumente de plată, datează de
peste 1.000 de ani, fiind cunoscută şi sub denumirea de trată sau poliţă. În
comerţul internaţional o mai regăsim ca: bill of exchange (engleză), wechsel
(germană), lettre de change (franceză). Legislaţia română a preluat denumirea
italiană: cambia. Pe plan internaţional, cambia este reglementată de
„Convenţia cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin” şi
„Convenţia menită să reglementeze anumite conflicte de lege în materie de
cambie şi bilet la ordin”, ambele adoptate în 7 iunie 1930 la Geneva.
În ţară noastră, cambia este reglementată prin lege3 şi de unele
regulamente şi norme emise de Banca Naţională a României.
În normele bancare, cambia este definită ca fiind instrument de plată ce
exprimă obligaţia asumată de un debitor de a plăti la vedere sau la scadenţă
o sumă de bani în favoarea unui beneficiar. În baza legii asupra cambiei şi
biletului la ordin, cu modificările ulterioare4, cambia este definită ca un titlu
de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în procesul creării trei
persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Într-o accepţiune mai coerentă,
cambia se poate defini ca un înscris formal, prin care trăgătorul dă o dispoziţie
necondiţionată trasului de a plăti beneficiarului, la vedere sau la termen, o
anumită sumă de bani. Din definiţie rezultă că trăgătorul are faţă de tras o
creanţă, care se numeşte promisiunea sau acoperirea cambiei. De asemenea,
beneficiarul are o creanţă faţă de trăgător, aceasta numindu-se valoarea
furnizată.5 Rolul cambiei poate fi analizat pornind de la utilizarea acesteia: ca
instrument de schimb, instrument de plată şi instrument de credit.
Ca instrument de schimb, cambia evidenţiază rolul iniţial al acesteia
în schimburile monetare, în scopul evitării deplasării banilor şi al reducerii
riscurilor aferente.
În calitate de instrument de plată, cambia poate fi utilizată în locul
bancnotelor pentru stingerea unor obligaţii de plată în numerar. În cazul
3
Ordonanţă de urgenţă nr.39/2008 pentru modificarea şi completarea legii nr.58/1934 asupra cambiei şi
biletului la ordin, publicată în M.O. nr. 284/2008.
4
Ibidim, pct.3.
5
Ionescu L., „Fundamentele profesiunii bancare. Băncile şi operaţiunile bancare”, Bucureşti, Editura
Economică, 1996.

21
plăţilor prin utilizarea cambiei, se asigură certitudinea, datorită acceptării
cambiei de către tras, iar prin transmiterea cambiei prin gir, se asigură şi
avantajul solidarităţii între giranţii succesivi.
Ca instrument de credit, cambia are multiple utilizări: în domeniul
creditului comercial, al creditului bancar şi ca mod de garantare.
Ca instrument de credit comercial, cambia este denumită efect
comercial şi este utilizată de producător în raport cu comerciantul care îi
cumpără produsele. În momentul vânzării, producătorul emite o cambie, prin
care se prevede plata preţului de către cumpărător (tras) la o anumită dată.
Trăgătorul, respectiv producătorul poate valorifica aceste instrumente înainte
de scadenţă, prin scontare la bancă, ceea ce conduce la obţinerea unui credit
bancar.
Pentru garantarea creditelor acordate unei alte persoane decât
beneficiarul cambiei, banca poate accepta cambiile cu titlu de garanţie.
Validitatea cambiei, respectiv producerea efectelor dorite, se realizează
în condiţiile respectării următoarelor condiţii:
• efectuarea operaţiunilor cambiale de către persoane fizice şi juridice
care au calitatea de comerciant;
• forma scrisă, sub semnătură privată;
• cuprinderea tuturor menţiunilor obligatorii şi a unor clauze
facultative.
Calitatea de comerciant: ca principală condiţie de validare a cambiei,
decurge din esenţa cambiei care, potrivit Codului Comercial, reprezintă un
fapt de comerţ. În consecinţă şi operaţiunile cambiale sunt fapte de comerţ şi
pot fi efectuate numai de către persoanele fizice şi juridice, care au calitatea de
comerciant. Necomercianţii pot efectua operaţiuni cambiale numai în mod
accidental; de asemenea, statul şi unităţile administrativ teritoriale (judeţe,
comune) pot realiza astfel de operaţiuni, fără a putea avea calitatea de
comercianţi.
Obligaţiunile cambiale pot fi asumate şi prin mandatar, această
modalitate constituind unica posibilitate de asumare în cazul comercianţilor
persoane juridice. Calitatea de mandatar trebuie să fie explicit menţionată în
cuprinsul cambiei; în caz contrar, se consideră că mandatarul se obligă în
nume propriu6.

Tipurile de cambie

Cambia în alb. Aceasta este un titlu care cuprinde numai semnătura

trăgătorului şi o parte din menţiunile obligatorii, celelalte menţiuni urmând a fi
completate de posesor atunci cînd acesta prezintă titlul la plată sau îl remite

6
I. Turcu, „Operaţiuni şi bancare”, Editura Luminalex, Cluj-Napoca, 1997.

22
către o instituţie de credit în scopul prezentării la plată, fiind obligatoriu ca o
cambie în alb să aibă completat numele ultimului posesor în momentul plăţii.
Completarea cambiei în alb se poate face în orice moment însă anterior
prezentării acesteia la plată sau remiterii către o instituţie de credit în scopul
prezentării la plată şi dresării protestului în cazul refuzului plăţii.7
Contracambia. În situaţia în care cambia nu este plătită la scadenţă şi
beneficiarul doreşte să intre cât mai repede în posesia banilor, acesta poate
trage o contracambie (o cambie nouă) asupra unuia dintre giranţi.
Contracambia va cuprinde aceleaşi menţiuni ca şi cambia precedentă cu
deosebirea că plata se va face la vedere, iar domiciliul cambiei va fi locul
persoanei asupra căreia s-a tras.
Cambia financiară. Cambiile care se trag de bănci între ele sau între
alte instituţii financiare şi au la bază tranzacţii de natură financiar- bancară se
numesc cambii financiare.
Cambia de complezenţă sau de favoare. În situaţia în care firma este
în incapacitate temporară de plată şi are o scadenţă imediată poate prin buna
întelegere cu o altă firmă să tragă o cambie asupra acesteia fără să existe o
tranzacţie comercială sau o obligaţie financiară. Trăgătorul poate folosi
cambia pentru stingerea obligaţiei scadente, dar rămâne obligat faţă de tras ca
la scadenţă să-i transfere fondurile primite.

Menţiuni obligatorii

Potrivit legii în vigoare, menţiunile obligatorii sunt următoarele:

Denumirea de cambie. Pe document trebuie să apară denumirea de
„cambie” şi trebuie scrisă orizontal, cu majuscule.
Ordinul necondiţionat de a plăti. Ordiul de plată care se dă de trăgător
trebuie să fie clar, precis şi necondiţionat. În legislaţia noastră, cambiile se
acceptă numai dacă cuprind formula imperativă „plătiţi”, deci fără nici o
interpretare sau limitare. Obligaţia de plată nu poate fi afectată de nici o
condiţie, suspensivă sau rezolutorie, menţionată în textul cambiei. Orice
condiţii, limitări sau contraprestaţii care se adaugă ordinului de a plăti duc la
nulitatea cambiei. Ordinul de a plăti se referă la o anumită sumă de bani
exprimată, în moneda de la locul plăţii, deci în lei pentru plăţile făcute pe
teritoriul României.
Suma de plată se înscrie în cifre şi litere. In cazul cambiei emise în
valută, tragatorul sau emitentul va înscrie, la sfarsitul sumei în litere, sintagma
„în RON”.
In data prezentării, banca beneficiarului va putea solicita băncii
platitorului plata unei sume în lei calculate pe baza sumei în valută şi a cursului
7
Norma nr.7 din 5 iunie 2008 pentru modificarea şi completarea Normelor-cadru ale Băncii Naţionale a
României nr. 6/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit, cu cambii şi
bilete la ordin publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 512/2008.

23
calculat de BNR, valabil în data prezentării la plată (data la care instrumentul
este transmis la sistemul de plăţi).
Numele trasului şi al trăgătorului. Indicarea numelui plătitorului este
obligatorie. Persoana obligată în principal este trasul, întrucât a acceptat plata şi
nu trăgătorul. Numele trasului va fii însoţit de codul IBAN al contului din care
se va face plata. În mod asemănăror, numele trăgătorului(codul de înregistrare
fiscală al firmei sau CNP) va fii însoţit de codul IBAN al contului său.
Înserierea cambiei sau referinţa8 constă în împrimarea pe cambie a unei
serii de caractere care formeaza aşa numita „referinţă”. Aceasta conţine primele
patru caractere ale codului BIC9 al băncii, având rolul de a asigura unicitatea
fiecarei cambii şi nu de a identifica instrumentul faţă de o bancă şi de un cont cu
un anume IBAN precum în cazul cecului. Aceasta deoarece, evident, nu se
poate cunoaşte, în momentul ridicării instrumentelor de la bancă, asupra cui se
va i trage acele cambii şi unde are trasul contul. Totuşi cambia poate fi utilizată
pentru plăţi din orice alt cont de la orice bancă.
Scadenţa sau termenul de plată este un alt element obligatoriu care se
înscrie pe cambie. În cazul în care nu se înscrie scadenţa, cambia se plăteşte la
vedere, adică la orice dată la care beneficiarul solicită plata.
Locul unde se efectuează plata este un element absolut necesar pentru a
se cunoaşte unde se adresează cambia pentru onorare. În cazul în care nu se
indică adresa plătitorului, atunci locul şi adresa devin automat cele ale trasului
menţionat pe cambie.
Numele beneficiarului se scrie clar şi complet. Beneficiarul poate
desemna o altă persoană, purtător, care va încasa cambia în care caz se va trece
numele acestuia.
Data şi locul emiterii. Data emiterii trebuie să fie unică, posibilă şi
certă, chiar dacă pe cambie figurează mai mulţi trăgători. Data emiterii
permite determinarea mai multor elemente:
a) calculul datei de scadenţă;
b) calculul perioadei de dobândă;
c) constatarea capacităţii legale (vârstă) a semnatarilor;
d) determinarea valabilităţii drepturilor semnatarilor privind acţiunea
cambială (protest şi regres).
Locul emiterii se înscrie lângă data emiterii. Dacă locul nu este
menţionat se consideră localitatea trăgătorului.
Semnătura cambială. Orice semnătură cambială trebuie să cuprindă în
clar, numele şi prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice ori
a entităţii care se obligă şi semnătura olografă a persoanei fizice, respectiv a
reprezentanţilor legali sau a împuterniciţilor persoanelor juridice care se obligă
ori a reprezentanţilor sau a împuterniciţilor altor categorii de entităţi care
8
Menţiune obligatorie pentru trunchierea cambiei.
9
Codul BIC (Bank Identification Code) este conţinut în codul IBAN al contului, respectiv în caracterele 5-12
ale codului IBAN.

24
utilizează astfel de instrumente Semnătura olografă trebuie aplicată cu pixul sau
stiloul cu cerneală de culoare neagră sau albastră în spaţiile special destinate. În
cazul în care trăgătorul este o persoană juridică nu mai este nevoie de ştampila
tragătorului întrucît aplicarea ei impiedică trunchierea. Menţiunile care lipsesc
trebuie să fie completate de către posesor atunci când acesta prezintă titlul la
plată sau îl remite unei instituţii de credit în scopul prezentării la plată, fiind
obligatoriu ca o cambie în alb să aibă completat numele ultimului posesor în
momentul plăţii.10
Prezentăm mai jos noul model de cambie completată pentru încasare prin
trunchiere:

Figura nr. 2.2. Cambie completată

Caracteristicile cambiei sunt:

- titlu de credit - potrivit acestei caracteristici, cambia are la bază o
tranzacţie reală între doi parteneri care s-a transformat într-o creanţă exigibilă.
- transferabilitatea este caracteristica principală a cambiei care o
deosebeşte de alte instrumente de plată şi presupune posibilitatea de a se
schimba creditorul de mai multe ori, realizând astfel stingerea unor obligaţii în
lanţ cu acelaşi instrument.
- negociabilitatea- cambia stinge unele obligaţii înainte de scadenţa
acesteia şi ca urmare fiecare tranzacţie are o anumită valoare care se poate
negocia între părţi în funcţie de perioada rămasă până la scadenţă, nivelul
dobânzii pe piaţă nu va fi altul decât cel iniţial. De regulă, cambiile negociate

10
Ibidim pct. 7.

25
înainte de scadenţă au o valoare mai mică decât cea nominală, iar cele
negociate după scadenţă o valoare mai mare, părţile având posibilitatea să
stabilească un preţ convenit de comun acord.
- cesiunea de creanţă este actul prin care un creditor transferă unei alte
persoane dreptul de creanţă, fie la modul gratuit, fie la modul oneros. Cesiunea
de creanţă este un principiu al dreptului cambial.
- subrogarea este un alt principiu al dreptului cambial care intervine în
momentul în care o persoană îşi asumă obligaţiile unei alte persoane, îşi arogă,
deci, unele răspunderi.
- răspunderea solidară este o particularitate a cambiei şi exprimă
faptul că toate persoanele care au calitatea de posesori ai cambiei, deci
beneficiari temporari ai acesteia, răspund solidari în cazul neplăţii cambiei la
scadenţă.
Din punct de vedere economic, rolul principal al cambiei este acela de a
contribui la transferul fondurilor de la destinatari la utilizatori şi pentru o
utilizare mai eficientă a capitalurilor disponibile.
- instrument de plată cu termene depărtate în timp. Cambia are
înscrisă o sumă de plată la un anumit termen. Aceasta apare în multe cazuri ca
„o plată amânată”, rezultată din relaţiile de credit dintre părţi.

2.2.2. Operaţiuni cambiale

a) Emiterea cambiei

Cambia se emite de către trăgător, cel care creditează debitorul pe

perioada convenită până la scadenţă. Cambia este un document formal, adică
oficial şi standardizat, care, pentru a fi valabil trebuie să folosească formulele
consacrate care exprimă clauze cu valoare juridică.

b) Acceptarea cambiei

Acceptarea cambiei este actul prin care trasul se obligă să plătească, la

scadenţă, suma arătată în cambie, posesorului titlului. Trăgătorul stabileşte un
termen pentru acceptare, perioadă în care beneficiarul sau posesorul cambiei
trebuie să o prezinte la acceptare. Dacă nu se stabileşte un termen, acceptarea
se poate face în interval de un an de la emitere, după care trasul este exonerat
de răspundere. Pentru respectarea principiului literalităţii obligaţiei cambiale,
acceptarea trebuie să fie scrisă pe faţă (recto) cambiei şi să poarte semnătura
trasului. Acceptarea trebuie întotdeauna să se exprime prin cuvântul "acceptat”
sau expresiile echivalente: „voi plăti”, „voi onora”. Cuvântul „văzut” nu este
echivalent cu „acceptat”. Dacă lipseşte o asemenea indicaţie, semnătura
aplicată va fi considerată ca fiind a unui obligat pe cale de regres sau, dacă nu
i se poate da nici o valoare cambială, ea va fi socotită fără valoare.

26
 Acceptarea reprezintă angajamentul ferm al trasului de a plăti şi dă
încredere beneficiarului pentru încasarea sumei cuvenite.
În cele mai multe cazuri, acceptarea este obligatorie şi dacă nu este
stabilit un termen, aceasta se poate face în orice moment până la data
scadenţei, inclusiv în ziua scadenţei. Acceptarea este hotărâtoare ca şi în cazul
cambiilor cu scadenţa la un anumit timp de la vedere, întrucât prin acceptare
se stabileşte momentul vederii şi deci se determină şi data scadenţei. Prin
acceptare, trasul se obligă să plătească cambia la scadenţă. Trasul devine astfel
obligatul principal în lanţul obligaţiilor cambiale. Acceptarea cambiei are ca
efect modificarea poziţiei trasului, care devine, astfel, debitorul beneficiarului,
obligat solidar cu trăgătorul, girantul şi avalistul cambiei. Aceştia din urmă vor
fi obligaţi să plătească numai în cazul refuzului de plată din partea trasului.
Trebuie menţionat faptul că, pentru a putea fi procesată prin trunchiere,
cambia trebuie să fi fost acceptată de către tras, şi să aiba contul trasului înscris
pe cambie. Aceasta deoarece, fără a avea codul IBAN al contului din care se
va face plata, banca prezentatoare nu va şti către ce banca să transmită
respectivul instrument de debit prin trunchiere, pentru a fi încasat.
Revocarea acceptării reprezintă ştergerea „menţiunii” acceptare, pe
care o poate realiza trasul, atâta timp cât deţine cambia. Revocarea se poate
efectua prin radierea inscripţiei de acceptare sau acoperirea ei cu una sau mai
multe linii sau prin înscrierea cuvântului “anulat”. Aceasta nu are efect dacă se
produce după ce trasul l-a înştiinţat în scris pe posesorul titlului sau pe oricare
alt semnatar că a acceptat cambia.
Refuzul acceptării se constată prin întocmirea unui protest de
neacceptare, în formă autentică, înainte de expirarea termenului prevăzut
pentru prezentarea la acceptare. Refuzul devine operabil şi în condiţiile în
care, trasul poate cere să-i fie făcută a doua prezentare. Într-un asemenea caz,
dacă prima prezentare a fost făcută în ultima zi a termenului, protestul poate fi
făcut şi în ziua următoare. Refuzul integral sau parţial al trasului, de a accepta
cambia conduce la dreptul de regres al posesorilor împotriva giranţilor,
trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.
În cazul în care acceptantul şi avaliştii săi refuză o cambie la plată, la
scadenţă, posesorul acesteia poate exercita dreptul de regres împotriva
giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi cambiali, cu excepţia
acceptantului şi a avaliştilor acceptantului.

c) Scontarea cambiei

Scontarea este operaţiunea de vânzare a unei cambii către o bancă sau o

instituţie financiară cu scopul de a obţine lichiditate înainte de scadenţă. Există
posibilitatea ca banca comercială să vândă cambia, în aceeaşi zi, băncii
centrale, iar operaţiunea se numeşte rescontare.

27
 Băncile comerciale mai oferă ca variante cambiile primite în pensiune,
adică cumpărarea de către bancă a cambiei cu condiţia răscumpărării de
beneficiar înainte de scadenţă. Astfel, beneficiarul îşi asigură lichiditatea
necesară, urmând să se preocupe de încasarea la scadenţă a cambiei.

d) Scadenţa şi plata cambiei

Scadenţa este termenul la care cambia este exigibilă şi trebuie plătită.

Scadenţa este un moment cheie în procesul cambial şi pentru a evita unele
interpretări, aceasta trebuie să fie:
- certă, adică să indice cu precizie ziua sau termenul până la care
beneficiarul trebuie să se prezinte la încasare;
- unică, adică nu se admit scadenţe succesive;
- posibilă, respectiv să nu fie înaintea emiterii.
Complexitatea procesului cambial, ca urmare a diversităţii de situaţii
dintre agenţii economici, a determinat mai multe forme ale scadenţei:
• scadenţa la vedere, înseamnă la prezentarea beneficiarului care poate
fi la orice dată după emiterea cambiei dar nu mai târziu de un an de zile,
termenul maxim prevăzut de lege.
• scadenţa la un anumit timp de la vedere. Trăgătorul are latitudinea
să stabilească data scadenţei la un anumit timp de la vedere.
• scadenţa la un anumit termen de la emitere. Trăgătorul poate stabili
un anumit termen convenţional la care beneficiarul se poate prezenta pentu
încasarea cambiei. Termenul poate fi prelungit sau redus de către trăgător şi
numai redus de giranţi.
• scadenţa la o dată fixă reprezintă o anumită dată formată din zi, luna
şi an.
În cazul lipsei menţiunii privind scadenţa pe cambie, termenul este
considerat la vedere.

e) Plata cambiei

Plata cambiei este actul final în circuitul cambial dacă nu intervin alte
evenimente nedorite. Plata se face la scadenţă şi la locul indicat pe titlu la
cererea posesorului, prin prezentarea cambiei. Prezentarea unei cambii la plată
se poate face în original sau prin trunchiere.11
Trunchierea este procedeul informatic care constă în următoarele
operaţiuni succesive:
a) transpunerea în format electronic a informaţiilor relevante de pe
cambia originală;
b) reproducerea imaginii cambiei originale în format electronic;

11
Ibidim pct.7, art. 46.

28
 c) transmiterea informaţiei electronice către instituţia de credit
plătitoare.
Pot face obiectul trunchierii numai cambiile acceptate. Instituţiile de
credit pot recurge la procedeul trunchierii, cu condiţia ca între ele să existe o
convenţie prealabilă în contextul unui aranjament de plată sau o convenţie
constând în aderarea lor la un sistem de plăţi. Imaginea cambiei originale
reprezintă copia electronică a cambiei originale şi aceasta trebuie să respecte
standardele stabilite prin convenţie. Dacă plata se face prin trunchiere, atunci
momentul prezentării la plată este momentul recepţionării de către instituţia
de credit plătitoare, respectiv de către un sistem de plăţi a informaţiilor
relevante pentru trunchiere şi a imaginii electronice a respectivei cambii.
Transmiterea către instituţia de credit plătitoare a informaţiilor relevante şi a
imaginii cambiei, prin trunchiere, trebuie realizată astfel încât să se asigure
autenticitatea şi integritatea acestora, prin utilizarea oricăror procedee tehnice
admise de lege.
Când prezintă la plată o cambie prin trunchiere, instituţia de credit
este obligată:
a) să verifice dacă acea cambie în original respectă în formă şi conţinut
prevederile legale, inclusiv regularitatea succesiunii girurilor, cu excepţia
autenticităţii semnăturilor trăgătorului şi giranţilor;
b) să garanteze acurateţea şi conformitatea informaţiilor relevante
pentru trunchiere transmise electronic cu datele din cambia în original, precum
şi conformitatea imaginii cambiei cu cambia în original.
Debitorul poate să refuze plata ori de câte ori nu i se prezintă cambia în
original sau prin trunchiere. El poate să refuze plata când posesorul nu este
persoana care are dreptul să ceară plata. Debitorul care a făcut o plată parţială
nu poate pretinde să i se remită cambia achitată şi chitanţa eliberată către el în
acest sens (cambia chitanţată), căci titlul este necesar posesorului pentru restul
sumei neplătite. Posesorul căruia i s-a făcut o plată parţială poate să elibereze
debitorului o chitanţă separată pentru plata efectuată, făcând în acelaşi timp o
menţiune despre aceasta şi pe cambie, pentru a se putea vedea că ea nu mai
este valabilă decât pentru restul sumei.

În cazul prezentării cambiei la plată prin trunchiere:

a) instituţia de credit care plăteşte titlul primeşte dovada efectuării
acestei plăţi, fără a mai fi predată cambia la cererea trasului sau eliberată o
chitanţă pentru plata făcută;
b) după primirea plăţii, instituţia de credit care se află în posesia
cambiei va lua măsurile necesare pentru a elimina riscul ca respectivul titlu să
fie pus din nou în circulaţie;

29
 c) după primirea unei plăţi parţiale, instituţia de credit care se află în
posesia cambiei va înscrie pe aceasta o menţiune privind plata efectuată,
pentru a se vedea că titlul este valabil numai pentru restul sumei;
d) trasul pentru care o instituţie de credit a făcut o plată integrală sau
parţială a unei cambii primeşte de la această instituţie dovada efectuării
respectivei plăţi, în conformitate cu înţelegerile existente între aceştia, fără a
mai fi remis titlul în original cu menţiunea „achitat”.
Cambiile pot fi prezentate la plată prin intermediul unei instituţii de
credit o singură dată (prima prezentare la plată către obligatul principal).

f) Avalul

Avalul este o garanţie dată de o persoană, denumită avalist, care

garantează plata pentru unul din obligaţii cambiali, numit avalizat, pentru toată
suma menţionată pe titlu sau pentru o parte din ea. Avalul se foloseşte atunci
când sunt anumite rezerve privind capacitatea de plată a trasului sau nu sunt
disponibile suficiente informaţii despre bonitatea acestuia. Avalul se dă pe faţa
cambiei utilizîndu-se una din expresiile „pentru aval”, “pentru garanţie”,
“pentru cauţiune”, „pentru fidejusiune” ori altă expresie echivalentă, urmată
de semnatura avalistului sau a împuternicitului său. Prin aval trebuie să se
precizeze pentru cine s-a dat acesta şi pentru ce sumă (numai pentru o parte
din suma înscrisă pe cambie, sau pentru întreaga sumă). Principalul efect al
avalului este acela că plătind cambia, avalistul dobândeşte drepturile ce decurg
din ea, împotriva avalizatului şi împotriva celor care sunt obligaţi faţă de
avalizat.
Astfel, avalistul care a plătit are poziţia de codebitor solidar şi poate
pretinde fiecăruia numai plata cotei părţi care îi revine. Avalul poate fi
redactat de mână, cu pixul sau cerneală de culoare albastră ori neagră chiar de
către avalist sau de o altă persoană, dactilografiat ori imprimat, fără a afecta
alte menţiuni aflate pe cambie. În orice situaţie este însă obligatoriu ca
formula de avalizare să fie urmată de semnatura olografă a avalistului.
Semnătura avalistului nu poate să aparţină trăgătorului, trasului sau
acceptantului cambiei. Obligaţia avalistului este o obligaţie cambială
autonomă, în sensul că avalistul se poate servi în contra posesorului de
excepţiile derivând din raporturile sale personale cu acesta, dacă ele există, dar
în niciun caz nu se poate servi de excepţiile personale ale persoanei pentru
care a dat avalul faţă de posesorul cambiei. Posesorul poate să se îndrepte pe
cale legală direct în contra avalistului obligatului principal, pe calea acţiunii
cambiale directe, fără a mai fi respectată ordinea din dreptul civil, căci
obligaţia acestuia este o obligaţie autonomă şi solidară.

2.2.3. Circulaţia cambiei

30
 Circulaţia cambiei este legată de transferul de la emitent (trăgător) la o
altă persoană a drepturilor izvorâte din cambie.
Acest transfer de drepturi se poate realiza în două moduri:
• prin gir;
• prin cesiune de creanţă.
Girul este actul prin care posesorul titlului, numit girant transferă altei
persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi subscrisă pe titlu odată
cu predarea acestuia, toate drepturile decurgând din acest titlu. Pentru a circula
prin gir este necesar să existe acordul de voinţă al trăgătorului exprimat prin
înscrierea pe cambie a menţiunii „la ordin”. Girul trebuie scris pe cambie şi să
fie semnat de girant12. Girul este valabil chiar dacă beneficiarul nu este
menţionat sau girantul a pus numai semnătura (gir în alb). În acest din urmă
caz, girul pentru a fi valabil, trebuie să fie scris pe cambie.

Girul poate fi:

girul în plin ce trebuie să cuprindă în afară de semnatură şi alte
menţiuni care să deosebească girul de oricare altă operaţiune cambială
(acceptare, avalizare).
girul în alb este format din semnatura girantului înscrisă pe faţa
cambiei, însoţită de menţiunea girat, girare. Nu este permisă înscrierea
girului în alb pe cambie fără a fi însoţită de o asemenea menţiune, deoarece
acest gir s-ar putea confunda cu acceptarea sau avalizarea.
girul de întoarcere se adresează către un obligat principal în procesul
cambial (trăgător sau tras), situaţie în care acesta poate avea, atât calitatea de
creditor, cât şi de debitor;
girul cumulativ în cazul în care pe titlu se înscriu mai mulţi giratari;
exercitarea drepturilor cambiale urmând a se face de către toţi giratarii, prin
acordul comun al acestora;
girul în favoarea băncii cunoscut ca operaţiune de scontare prin care
posesorul cambiei poate obţine prin gir resurse de la o bancă, înainte de
scadenţă, prin girarea în favoarea băncii;
girul pentru procură este o formă în care giratarul mandatează o altă
persoană pentru a încasa banii, pe baza menţiunii scrise „pentru procură” sau
„pentru încasare”;
girul pentru garanţie se dă de către beneficiar pentru a garanta
anumite obligaţii, ca de exemplu garanţia pentru buna execuţie a unor lucrări
de investiţii;
girul ulterior scadenţei produce aceleaşi efecte ca şi girul anterior,
însă girul ulterior protestului produce numai efectele unei cesiuni ordinare.
Pentru ca deţinătorul unei cambii să fie socotit posesor legitim al titlului
este necesar să existe o serie neîntreruptă a girurilor menţionate pe cambie.
Girantul care se găseşte în posesia titlului înainte de scadenţă poate şterge
12
Ibidim, pct.7, art. 2.

31
girul sau /şi girurile, ulterioare unui gir în alb care se găseşte în şirul acestora,
pentru a lua el locul giratarului din girul în alb.
Transferul prin cesiune de creanţă se realizează în cazul în care
emitentul (trăgătorul) a înscris în titlu menţiunea “nu la ordin”. Cesiunea de
creanţă este un act prin care creditorul numit cedent transferă dreptul său de
creanţă unei alte persoane numită cesionar.

2.2.4. Acţiuni juridice de recuperare a cambiilor

Acţiuni juridice de recuperare a cambiilor pot constitui:

1. Protestul reprezintă constatarea printr-un act autentic a rezultatului
negativ a prezentării cambiei spre acceptare şi plată. Actul de protest se
întocmeşte la cererea posesorului cambiei la judecătoria unde este locul plăţii.
Protestul de neplată se face contra acceptantului, care este obligatul principal
pentru plata cambiei, contra trasului sau a domiciliatorului când plata urmează
a se face printr-un terţ, dacă este vorba de o cambie neacceptată.
2. Regresul este acţiunea cambială prin care posesorul cambiei se
îndreaptă contra celorlalţi obligaţi cambiali şi a avaliştilor lor, alţii decât
acceptantul şi avaliştii săi. Regresul presupune că posesorul s-a îndreptat mai
înainte, prin acţiune directă, asupra acceptantului şi avaliştilor săi, dar
rezultatele nu sunt satisfăcătoare şi acum se îndreaptă către ceilalţi participanţi
(trăgător, giranţi, avalişti) pe baza principiului cambial al răspunderii solidare.
3. Contul de întoarcere este un document adiţional cambiei care atestă
dobânzile pretinse şi cheltuielile efectuate în acţiunea de regres (taxe de
protest, acţionare la instanţele judecătoreşti, etc.).
4. Executarea silită
Cambia are valoare de titlu executor pentru suma înscrisă pe titlu
împreună cu dobânda şi cheltuielile de protest aferente. Executarea silită se face
pe cale juridică şi urmează o procedură specială. Executarea silită prin somaţie
este o formă operativă de soluţionare a problemelor care apar în procesul
cambial şi care nu prezintă complicaţii.

Etapele derulării unei plăţi prin cambie sunt următoarele:

1. Între trăgător (producător şi în acelaşi timp vânzător) şi tras

(cumpărător) are loc un transfer de active, trasul devenind debitor faţă de
trăgător; trăgătorul trage o cambie asupra trasului (cumpărătorului) pentru
confirmarea angajamentului de plată rezultat în urma livrării mărfii; cambia este
acceptată de tras şi se returnează trăgătorului.
1’. Între beneficiar şi trăgător a avut loc un transfer de active într-o
perioadă precedentă celei dintre trăgător şi tras, trăgătorul devenind debitorul
beneficiarului.

32
 2. În urma celor două tranzacţii, trăgătorul se află atât în poziţia de
debitor, cât şi de creditor şi îşi stinge obligaţia faţă de beneficiar cu creanţa
asupra trasului prin transmiterea cambiei.
3. Beneficiarul transmite cambia băncii sale pentru încasare.
4. Banca beneficiarului prezintă cambia la plată printr-o casă de
compensaţii care o transmite băncii trasului.
5. Banca trasului debitează contul trasului cu suma înscrisă pe cambie.
6. Banca trasului transmite fondurile băncii sale centrale care le
transmite băncii centrale a beneficiarului prin intermediul băncii centrale unde
are loc decontarea, şi, în continuare, fondurile se transmit la banca
beneficiarului.
7. Banca beneficiarului creditează contul acestuia cu suma înscrisă pe
cambie şi astfel se stinge obligaţia trăgătorului faţă de beneficiar şi ale trasului
faţă de trăgător.

Derularea unei plăţi prin cambie este redată schematic în figura nr.2.3.

Casa compensaţii

4
4
Banca centrală

6 6

Banca benef. Banca debitor

3 7 5

Beneficiar Debitor (tras)

2

1
1'
Creditor (trăgător)

Figura nr. 2.3. Etapele derulării unei plăţi prin cambie

2.2.5. Utilizarea cambiei în România

33
 Cadrul legal al utilizării cambiei în România este reprezentat de
următoarele acte normative:
• Legea nr. 83/1994 adoptată de BNR care a modificat în, mod
esenţial, conţinutul Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Astfel, a fost creată baza legală ca acest instrument de plată să poată fi
procesat şi prin activitatea de compensare multilaterală a instrumentelor de
plată pe suport de hârtie.
• Regulamentului BNR nr. 10/1994 pentru compensarea şi decontarea
cambiei.
• Ordonanţă de urgenţă nr. 39/2008 pentru modificarea şi completarea
legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin care introduce alternativa
operaţiunilor online cu aceste instrumente.
• Norma nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea Normelor cadru
ale BNR nr. 6/1994 pe baza comerţului realizat de societăţile bancare şi
celelalte societăţi de credit cu cambii.
• Norma BNR nr. 11/2008 pentru modificarea Normelor cadru nr.
6/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de
credit, cu cambii şi bilete la ordin.
Noile reglementări privind cambia şi biletul la ordin au drept scop
recunoaşterea valorii legale a acestor instrumente de plată în formă
electronică. Alături de dispoziţiile referitoare la procesarea prin mijloace
electronice, actele normative mai conţin şi alte dispoziţii care perfecţionează
regimul efectelor de comerţ, în raport cu problemele observate în practică.
Între cambia reglementată potrivit Legii din anul 1934 şi cambia
modernă, există următoarele deosebiri:
- cambia din anul 1934 se caracterizează printr-un conţinut
standard, detaliat, prin formule consacrate şi redactarea acestora în textul
cambiei;
- cambia din anul 1934 era utilizată între comercianţi, fără
implicarea unor societăţi bancare, de unde rezultă că erau necesare exprimări
clare, din care să rezulte obligaţia de a plăti sau a face să se plătească la
scadenţă, o sumă de bani, potrivit înţelegerii dintre semnatari;
Cambia modernă, reglementată prin Ordonanţa de urgenţă din anul
2008, se caracterizează prin:
- formă şi conţinut bine stabilite;
- posibilitatea prezentării cambiei la plată, atât în original, cât şi
prin aşa-numita trunchiere (prezentarea electronică la plată a cambiei şi a
biletului la ordin);
- definirea mai clară a cuprinsului semnăturilor de pe cambie;
- eliminarea foii de prelungire şi a referirilor de pe verso-ul
instrumentelor.

2.2.6. Circuitul cambiei în România

34
 Cambia este utilizată ca instrument de plată şi procesată prin
compensare multilaterală, bilaterală şi automată.13 Compensarea multilaterală
reprezintă un acord prin care mai multe părţi îşi compensează reciproc
obligaţiile. Acest proces are loc în cadrul unui sistem de decontare netă
multilaterală, prin intermediul Casei de Compensaţie. Un sistem de decontare
netă multilaterală este acela în care fiecare participant decontează (printr-o
singură plată sau încasare) poziţia netă multilaterală rezultată din transferurile
făcute şi primite de acesta în relaţia sa cu ceilalţi participanţi. Poziţia netă
multilaterală, poate fi debitoare sau creditoare şi reprezintă totalul valorii
tuturor transferurilor pe care un participant la sistemul de compensare le-a
primit, minus totalul valorii transferurilor pe care le-a transmis. Casa de
Compensaţie este sediul central sau mecanismul central de procesare, prin
intermediul căruia societăţile bancare convin să schimbe instrumente de plată,
în vederea stingerii creanţelor. La un anumit moment al zilei, potrivit unui
ordin impus de BNR, băncile acceptă să facă schimb de instrumente.
Compensarea multilaterală a plăţilor fără numerar la nivelul ţării, se
realizează prin intermediul unor circuite obligatorii impuse prin Regulamentul
BNR. Circuitele instrumentelor de plată sunt clasificate astfel:
- circuitul local;
- circuit intrajudeţean;
- circuit interjudeţean;
- circuit naţional.
Toate circuitele cambiei se caracterizează prin parcurgerea următoarelor
etape:
a) trăgătorul emite cambia şi o remite beneficiarului;
b) clientul beneficiar depune cambia însoţită de borderou la unitatea
bancară unde îşi are deschis contul curent, în vederea încasării sumei înscrise
pe cambie;
c) unitatea bancară a clientului beneficiar pregăteşte cambia în vederea
prezentării la unităţile bancare a trasului, într-o şedinţă de verificare a
cambiilor, pentru a fi acceptată sau refuzată;
d) în cadrul aceleaşi societăţi bancare, între subunităţi, cambia circulă
prin circuitul interbancar (poştă);
e) în urma acceptării, unitatea bancară a trasului debitează contul
curent al clientului plătitor;
f) ziua compensării trebuie să coincidă cu ziua debitării contului
trasului;
g) compensarea este procesată, când unitatea bancară a clientului
beneficiar introduce efectiv în compensare cambia şi primeşte acceptul că
instrumentul de plată, a fost acceptat;
13
După cum s-a prevăzut iniţial prin Legea nr. 83/1994 şi în prezent prin Norma BNR nr. 11/2008, publicată în
M.O. nr. 660 / 2008.

35
 h) în aceeaşi zi în care a avut loc compensarea se creditează şi contul
clientului beneficiar de către unitatea bancară unde acesta îşi are deschis
contul curent.
Circuitul local al cambiei apare când operaţiunile de decontare sunt
efectuate între două unităţi bancare situate în aceeaşi localitate (reşedinţe de
judeţ), şi se diferenţiază în funcţie de patru situaţii, astfel:
a) clientul beneficiar şi trasul au conturi curente deschise la unităţi
bancare situate în reşedinţa de judeţ şi care aparţin unor societăţi bancare
diferite;
b) unitatea bancară iniţiatoare este alta decât unitatea bancară
prezentatoare;
c) unitatea bancară primitoare este alta decât unitatea bancară
destinatară;
d) unitatea bancară iniţiatoare este alta decât banca prezentatoare, iar
unitatea bancară primitoare este alta decât unitatea bancară destinatară.
Plata în cadrul circuitului intrajudeţean reprezintă o plată efectuată
între două unităţi bancare situate pe teritoriul aceluiaşi judeţ, dar nu în aceeaşi
localitate, iar plata în cadrul circuitului interjudeţean reprezintă o plată
efectuată între două unităţi bancare situate pe teritoriul unor judeţe diferite.
În cazul circuitului naţional, clientul şi trasul au conturi curente
deschise la unităţi bancare situate în judeţe diferite şi care aparţin unor
societăţi diferite. Societatea bancară iniţiatoare nu dispune de o unitate
bancară în judeţul de destinaţie şi societatea bancară destinatară nu dispune de
o unitate bancară în judeţul de iniţiere. Participanţii la acest circuit sunt numai
societăţile bancare .
Conform reglementărilor BNR, începând cu data de 10 octombrie
2008, cambiile şi biletele la ordin emise în baza Normei tehnice nr. 5/2008
privind cambia şi biletul la ordin sunt procesate electronic, prin trunchiere, în
conformitate cu Regulile sistemului SENT. În cazul în care operaţiunea de
trunchiere nu se poate realiza, cecurile, cambiile şi biletele la ordin sunt
procesate interbancar, prin structura Casei Centrale de Compensaţie situată în
municipiul Bucureşti, ori prin prezentare la încasare, în original, direct la
instituţia de credit sau, după caz, la instituţia de credit beneficiară, conform
procedurilor existente în convenţiile încheiate între instituţiile de credit
implicate. Noul sistem pentru Procesarea Automată a Instrumentelor de Debit
(PAID) a înlocuit modul de compensare bazat pe schimbul de instrumente de
debit pe suport hârtie realizat în cele 42 centre judeţene de compensare.
S-a eliminat, astfel, circuitul poştal al acestor documente şi riscurile
aferente acestor prelucrări manuale, iar timpul aferent decontării lor s-a
diminuat considerabil, aducând beneficii importante agenţilor economici
utilizatori.
Instrumentele de debit în format nou circula în paralel cu cele în format
vechi până la ieşirea din uz a acestora din urmă. Începand cu 1 septembrie

36
2008, băncile nu au mai pus în circulaţie instrumente de debit în format vechi.
Cele puse deja în circulaţie nu şi-au pierdut valabilitatea. În prezent,
instrumentele de debit în format vechi şi cele noi care nu au putut fi
compensate până la 30 iunie 2009 prin Casa de Compensare a instrumentelor
de debit pe suport hârtie situată în Bucureşti şi administrată de Transfond S.A,
vor fi decontate de bănci pe baza bilaterală sau prin prezentarea acestora la
încasare, de către posesor, direct la ghişeele instituţiei de credit trase.

2.3. Cecul, biletul la ordin, ordinul de plată şi alte instrumente de plată

2.3.1. Cecul

Cecul este cel mai utilizat mijloc de plată, în principal de către titularii
de conturi bancare.
Cecul reprezintă un înscris prin care titularul unui cont deschis la o
bancă, numit trăgător, dă ordin necondiţionat acestei bănci, denumită tras, să
achite din contul său, la o anumită dată sau la prezentare, suma înscrisă pe cec
unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului aflat în calitatea de beneficiar al
sumei. Deci, cecul este atât un titlu de credit cât şi un instrument de plată.
Calitatea sa de titlu de credit are la bază următoarele considerente:
• emiterea cecului precede operaţia de acordare a creditului, atunci când
creditul acordat se utilizează ulterior pentru efectuarea unor plăţi pe bază de cec;
• cecul se foloseşte în procesul de rambursare a creditului, deci serveşte
unei operaţii propriu-zise de creditare;
• cecul a apărut şi s-a dezvoltat odată cu apariţia şi dezvoltarea sistemului
bancar, îndeosebi cu apariţia şi dezvoltarea bancnotei;
• cecul înlocuieşte bancnota îndeplinind funcţiile monetare ale acesteia de
mijloc de circulaţie şi de plată.
În România, cecul funcţionează după reglementările bancare în vigoare,
precum şi norme emise14 de Banca Naţională a României.
Caracteristicile cecului sunt:
• cecul este un titlu de credit cu trei calităţi, şi anume: formal, deoarece
legiuitorul i-a stabilit o anumită formă (este tipărit, este confecţionat din hârtie
specială); complet, adică cuprinde toate elementele necesare valorificării
drepturilor ce decurg din el, drepturi ce nu sunt subordonate vreunei
contraprestaţii; abstract, în sensul că nu cuprinde cauza sa, adică nu cuprinde
faptul juridic din care se naşte obligaţia;
14
Legea nr.59/1934 modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr.38 din 26 martie 2008, Norma Băncii Naţionale a
României nr. 10/2008 privind modificarea Normei Băncii Naţionale a României nr. 6/2008 pentru modificarea
şi completarea Normelor-cadru ale Băncii Naţionale a României nr. 7/1994 privind comerţul făcut de societăţile
bancare şi celelalte societăţi de credit, cu cecuri, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.660/2008.
Regulamentul nr.10/1994 privind compensarea multilaterală a plăţilor interbancare fără numerar pe suport de
hârtie publicat în Monitorul Oficial al României nr.64./1996.

37
 • cecul nu poate fi emis decât asupra unei societăţi bancare, dar există
cazuri în care cecul este tras şi plătibil în străinătate, acesta fiind valabil, chiar
dacă trasul nu este o societate bancară;
• cecul nu poate fi emis decât numai dacă trăgătorul are disponibilităţi în
contul său;
• în cazul cecului nu apar operaţiile de acceptare de către tras, ci cel mult
certificarea făcută de bancă cum că trăgătorul are disponibilităţi în cont;
• cecul este plătibil la vedere cu condiţia ca plata să fie făcută într-un
termen expres prevăzut de lege.
Cecul pune în relaţie directă trei persoane: trăgător, tras şi
beneficiarul.
Trăgătorul sau emitentul este persoana care emite cecul, dând ordinul
de a se plăti. Trăgătorul, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o
bancă, dă ordin necondiţionat acesteia, aflată în poziţia de tras, să plătească la
prezentarea cecului o sumă determinată de bani. Pentru ca trăgătorul să
poată emite cecuri, banca îi eliberează acestuia (client al său) formulare de
cecuri în alb, dacă acesta deţine un disponibil corespunzător în cont şi există
rulaje în mod frecvent. Posesorul carnetului de cecuri completează formularul,
îl semnează şi îl predă beneficiarului care la rândul său îl va prezenta băncii
sale pentru încasare.
Trasul este persoana care efectuează plată din dispoziţia trăgătorului; în
ipoteza de tras nu poate apărea decât o bancă sau o instituţie de credit, de unde
provine şi denumirea de bancă trasă.
Beneficiarul este persoana fizică sau juridică în favoarea căreia se face
plata, urmare a faptului că a avut calitatea de vânzător de mărfuri, prestator de
servicii sau creditor pentru trăgător. Există şi situaţii în care beneficiar este
chiar emitentul cecului.
Cecul se trage, deci, asupra băncii în limita fondurilor emitentului,
constituit în prealabil la o valoare corespunzătoare cecului, certă, lichidă,
exigibilă şi disponibilă. Există şi posibilitatea verificării de către bancă a
existenţei acoperirii cecului emis prin:
- certificarea cecului, caz în care banca blochează pentru un număr de zile
suma certificată;
- vizarea cecului, situaţie în care banca certifică existenţa depozitului, dar
nu se obligă să-l blocheze.
Emiterea de cecuri fără acoperire poate fi asimilată cu infracţiunea de
escrocherie, în cazul în care aceasta s-a făcut în scopul de a se produce
prejudicii sau de a împiedica o altă persoană în executarea drepturilor sale.

Elementele pe care cecul trebuie să le conţină, sunt:

a) denumirea de cec înscrisă în titlu şi exprimată în limba folosită la

redactarea titlului;

38
 b) ordinul necondiţionat de plată a sumei înscrisă pe cec, este un
element obligatoriu, iar în acest scop se utilizează formula consacrată „plătiţi
în schimbul acestui cec”, exprimată în limba redactării înscrisului;
c) înserierea cecului sau referinţa15 constă în împrimarea pe cec a
unei serii de caractere care formeaza aşa numita „referinţă”. Aceasta conţine
primele patru caractere ale codului BIC16 al băncii, de unde se ridică
instrumentele plus un caracter care arată tipul instrumentului, după care este
imprimată seria (două litere) şi numărul cecului (evident, în imagine este
prezentată o referinţă fictivă).
d) suma de plată se înscrie în cifre şi litere. In cazul cecului emis în
valută, tragatorul sau emitentul va înscrie, la sfarsitul sumei în litere, sintagma
„în RON”. Decontarea acestuia se va face în lei la cursul comunicat de BNR,
valabil în data prezentãrii la plată (dată la care instrumentul este transmis la
sistemul de plăţi).
e) numele trasului şi al trăgătorului. Indicarea numelui plătitorului
este obligatorie. Persoana obligată în principal este trasul, întrucât a acceptat
plata şi nu trăgătorul. Numele trasului va fii însoţit de codul IBAN al contului
din care se va face plata. În mod asemănăror, numele trăgătorului(codul de
înregistrare fiscală al firmei sau CNP) va fii însoţit de codul IBAN al contului
său.
f) numele beneficiarului. În acest scop se impune înscrierea în clar a
numelui beneficiarului. Dacă nu este menţionat, atunci prezentatorul cecului
poate fi considerat ca fiind beneficiarul acestuia. Pentru procesarea automată a
cecului, la beneficiar se specifică codul de identificare( CIF sau CNP).
g) locul de plată (indicarea adresei exacte), adică locul unde se află
banca plătitoare pentru ca înscrisul să fie trimis direct sau prin băncile
corespondente, de cele mai multe ori în locul respectiv. Adresa conţine ţara,
localitatea, adresa băncii unde trebuie să se facă plata; dacă nu se menţionează,
locul plăţii se consideră localitatea trecută lângă numele trasului.
h) data şi locul emiterii.
Se impun precizări clare privind ziua, luna, anul emiterii cecului,
pentru a permite:
• calcularea de către tras a termenului de prezentare la plată, termen
după expirarea căruia posesorul decade din drepturile sale de regres;
• constatarea capacităţii legale a trăgătorului în momentul aplicării
semnăturii sale pe instrument.
Data emiterii trebuie să fie unică, posibilă şi certă.
Conform reglementărilor în vigoare17, daca tragătorul (emitentul) cecului
înscrie pe cec, la „data emiterii”, o dată ulterioară zilei în care se

15
Menţiune obligatorie pentru trunchierea cecului.
16
Codul BIC (Bank Identification Code) este conţinut în codul IBAN al contului, respectiv în caracterele 5-12
ale codului IBAN.
17
Ibidim, pct.14.

39
emite( „postdatare”), şi dacă, se depune acest cec la banca, pentru încasare,
aceasta nu va mai putea să îl prezinte pentru încasare înainte de data emiterii aşa
cum este înscrisă pe instrument întrucît aplicarea semnăturii trăgătorului pe
instrument este atestată de data înscrisă pe instrument.
i) semnătura celui care emite cecul trebuie să cuprindă integral
numele şi prenumele persoanei fizice aşa cum se află aceasta înscrisă în
Registrul Comerţului.
Pentru formatul nou al cecului, orice semnătură trebuie să cuprindă18:
a) în clar, numele şi prenumele persoanei fizice sau denumirea
persoanei juridice ori a entităţii care se obligă;
b) semnătura olografă a persoanei fizice, respectiv a reprezentanţilor
legali sau a împuterniciţilor persoanelor juridice care se obligă ori a
reprezentanţilor sau a împuterniciţilor altor categorii de entităţi care utilizează
astfel de instrumente."
Pe cecul în format nou prezentat în figura nr.2.2.bararea este prezentă în
partea superioară, sub forma a două linii oblice şi semnifică faptul că acesta nu
poate fi încasat în numerar (în cazul în care se prezintă cecul direct la banca
trasă) ci numai printr-un cont. Cecul în noul format are tot două feţe ca şi cecul
de tip vechi, numai că toate informaţiile sunt înscrise pe faţa cecului, care
cuprinde spaţii corespunzatoare.
Acest lucru a fost necesar pentru ca băncile să obţină toate informaţiile
dintr-o singură trecere a cecului prin dispozitivul de extragere automată a
datelor de pe cec.

Prezentăm mai jos, macheta noului cec:

Figura nr.2.4. Macheta noului cec

18
Conform art. 11 din Ordonanţă de urgenţă nr. 38 / 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 59/1934
asupra cecului, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 284/2008.

40
 2.3.1.1. Tipuri de cecuri

În economia de piaţă circulă o mare varietate de cecuri, motiv pentru

care este necesară o clasificare acestora după următoarele criterii.
I. Din punct de vedere al persoanei către care este plătit (al
beneficiarului), cecul poate fi:
• Cecul nominativ se plăteşte unei anumite persoane, strict desemnate
de către emitent. În această categorie sunt incluse majoritatea cecurilor
personale, cecuri bancare, emise de către bănci la solicitarea expresă a unui
client pentru a fi plătibile în favoarea unui beneficiar strict desemnat de către
ordonator.
• Cecul la ordin are indicat numele beneficiarului pe titlu, iar acesta are
dreptul să îl transmită prin girare. Pentru acest tip de cec, în text se
menţionează numele beneficiarului însoţit de clauza „la ordin”. Această clauză
dă posibilitatea beneficiarului menţionat de a transmite cecul prin gir.
Caracterul la ordin se materializează prin formula „plătiţi la ordinul firmei...”
sau ”la ordinul său”.
• Cecul la purtător - în momentul emiterii, nu indică expres
beneficiarul sau poartă menţiunea „la purtător”. Cecul la purtător se transmite
prin simpla remitere a titlului de la un purtător la altul, de aici dezavantajul în
cazul furtului sau pierderii.

II. După modul de încasare al cecurilor, acestea pot fi:

• Cec simplu, nebarat este achitat de bancă în numerar, fără nici un fel
de restricţii, la dorinţa beneficiarului sau în alb, acesta fiind cel mai des folosit.
Cecul în alb este un instrument de plată care cuprinde numai semnătura
trăgătorului. Menţiunile care lipsesc trebuie să fie completate atunci când
posesorul prezintă cecul la plată. Este obligatoriu ca cecul în alb să aibă
completat numele ultimului posesor în momentul plăţii.
• Cecul barat se caracterizează prin faptul că trăgătorul sau posesorul
cecului poate face o barare prin înscrierea a două linii paralele (verticale sau
oblice), oriunde pe faţa cecului. Bararea cecurilor poate fi făcută în două
feluri:
- ca o barare generală, când între cele două linii nu se indică nimic ori
se face menţiunea „societate bancară” sau alt termen echivalent;
- ca o barare specială, când între cele două linii este înscrisă denumirea
unei societăţi bancare, putându-se plăti numai băncii a cărei denumire este
trecută între cele două linii paralele de pe faţa cecului.
• Cecul de virament este însoţit de clauze ca „plătibil în cont” sau
„numai pentru virament”. Deci plata cecului se face numai scriptural,

41
creditându-se contul beneficiarului, operaţiunea echivalând practic cu plata
cecului.
• Cecul certificat este cel mai sigur cec din punct de vedere al
beneficiarului, a certitudinii că acesta va putea încasa contravaloarea
înscrisului respectiv. Certificarea este procedura bancară prin care banca trasă
confirmă existenţa şi blocarea fondurilor necesare plăţii ordonate. Trăgătorul
nu mai poate retrage din contul său suma destinată plăţii cecului înainte de
expirarea termenului de prezentare la plată.
• Cecul circular este cel mai puţin folosit în ultima vreme datorită
progresului înregistrat în efectuarea electronică a decontărilor intra şi
interbancare. Este acel înscris dat de o bancă asupra subunităţilor sale sau
asupra altei bănci cu care este încheiată o înţelegere în acest sens.
• Cecul de călătorie este înscrisul foarte larg utilizat pe plan mondial.
Se emite la fel ca şi la bancnote suma fixă, imprimată la tipărirea lor, numită
valoare nominală de către bănci sau instituţii specializate şi se exprimă atât în
monedă naţională cât şi în valută. Acestea pot fi:
a. Cecuri de călătorie propriu- zis putând fi cumpărate de la ghişeele
băncilor, plătindu-se o sumă mai mare decât valoare lor nominală, acest
tip de cec oferind protecţie împotriva riscului.
b. Cecuri de călătorie cu carte de garanţie (eurocecuri) au un grad de
securitate ridicat la care au aderat majoritatea ţărilor europene. Ele sunt
cecuri cu limită de sumă, dar nu au valoarea tipărită pe ele, fiind
vândute de bănci clienţilor lor sub forma unor carnete de cecuri în alb.

2.3.1.2. Operaţiuni în procesul utilizării cecului

Circulaţia cecului din momentul emiterii lui şi până în momentul

prezentării la plată poate presupune efectuarea unor operaţii cum sunt:

• Girarea (andosarea)

Este principala modalitate de transmitere a cecului. Este operaţiunea

prin care beneficiarul cecului numit girant transferă altei persoane numită
giratar, printr-o scrisă şi subscrisă pe instrument odată cu predarea acestuia,
toate drepturile ce decurg din cecul astfel redactat şi completat. Transferul se
face pe baza unei menţiuni scrise, noul beneficiar având drepturi depline
asupra cecului în cauză.
Girul trebuie scris pe cec şi să fie semnat de girant19.

19
Conform Art.2. din Ordonanţa de urgenţă nr.38/ 2008 pentru modificarea Legii nr.59/1934 asupra cecului,
publicată în Monitorul Oficial al României, nr.284/2008.

42
 Girul este valabil chiar dacă beneficiarul nu este menţionat sau girantul a
pus numai semnătura (gir în alb). În acest din urmă caz, girul pentru a fi valabil,
trebuie să fie scris pe cec.
Girul poate avea următoarele forme:
• Girul în plin trebuie să conţină cel puţin trei menţiuni: semnătura
girantului, data girării, numele girantului.
• Girul în alb presupune numai semnătura girantului înscrisă pe cec.
• Girul la purtător este similar cu cel în alb exprimat prin formula
”plătiţi purtătorului”.
• Avalizarea
Avalul este o garanţie personală prin care o persoană, denumită avalist,
garantează obligaţia asumată de una dintre persoanele obligate prin cec, denumită
avalizat, pentru toată suma menţionată pe cec sau pentru o parte din ea. Avalul
nu poate fi condiţionat în nici un mod, nu poate aduce schimbări privind
elementele datoriei garantate. El se exprimă prin cuvintele ”pentru aval” sau orice
formă echivalentă, fiind semnat de avalist20.
O persoană obligată prin cec poate beneficia de mai multe avaluri date fie
de către o terţă persoană, fie de către un semnatar al cecului, altul decât
trăgătorul. Avalistul este obligat în aceeaşi măsură ca şi avalizatul. Dacă acesta
din urmă nu îşi execută obligaţia asumată şi avalistul este acela care plăteşte
cecul, avalistul dobândeşte toate drepturile rezultate din titlu împotriva celui
avalizat, cât şi a celor care sunt obligaţi faţă de avalizat21.
• Prezentarea la plată
Cecul emis şi plătibil în România trebuie, sub sancţiunea pierderii
dreptului de regres împotriva giranţilor şi garanţilor, să fie prezentat la plată în
termen de 15 zile.22
Prezentarea unei cec la plată se poate face în original sau prin trunchiere.23
Trunchierea este procedeul informatic care constă în următoarele
operaţiuni succesive:
a) transpunerea în format electronic a informaţiilor relevante de pe cambia
originală;
b) reproducerea imaginii cambiei originale în format electronic;
c) transmiterea informaţiei electronice obţinute prin operaţiunile prevăzute
la lit. a) şi b) către instituţia de credit plătitoare.
Prezentarea la plată a unui cec prin trunchiere produce aceleaşi efecte
juridice ca şi prezentarea la plată a cecului original, cu condiţia ca acesta din
urmă să fi fost emis cu respectarea prevederilor legii.

20
Ibidim,pct.19, art.27.
21
Art.28, alin.3 din Legea 59/1934modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr.38 din 26 martie 2008.,publicată în
Monitorul Oficial al României, nr.284/2008.
22
Ibidim,pct.21, art. 30.
23
Ibidim pct.21, art. 32.

43
 Instituţiile de credit pot recurge la procedeul trunchierii, cu condiţia ca
între ele să existe o convenţie prealabilă în contextul unui aranjament de plată sau
o convenţie constând în aderarea lor la un sistem de plăţi. Imaginea cecului
original reprezintă copia electronică a cecului original. Imaginea cambiei
originale trebuie să respecte standardele stabilite prin convenţie. Dacă plata se
face prin trunchiere, atunci momentul prezentării la plată este momentul
recepţionării de către instituţia de credit plătitoare, respectiv de către un sistem de
plăţi a informaţiilor relevante pentru trunchiere şi a imaginii electronice a
respectivei cambii.
Transmiterea către instituţia de credit plătitoare a informaţiilor relevante şi
a imaginii cambiei, prin trunchiere, trebuie realizată astfel încât să se asigure
autenticitatea şi integritatea acestora, prin utilizarea oricăror procedee tehnice
admise de lege.
Ca şi în cazul cambiei, când se prezintă la plată un cec prin trunchiere,
instituţia de credit este obligată:
a) să verifice dacă acea cambie în original respectă în formă şi conţinut
prevederile legale, inclusiv regularitatea succesiunii girurilor, cu excepţia
autenticităţii semnăturilor trăgătorului şi giranţilor;
b) să garanteze acurateţea şi conformitatea informaţiilor relevante pentru
trunchiere transmise electronic cu datele din cambia în original, precum şi
conformitatea imaginii cambiei cu cambia în original.
Plata cecului se face integral, dacă din anumite motive plata este efectuată
parţial, beneficiarul nu poate refuza, ci va face o menţiune pe cec arătând cât a
primit, eliberând totodată o chitanţă pentru suma plătită.
Dacă un cec nu îndeplineşte condiţiile sau elementele obligatorii, se
restituie beneficiarului de către banca la care a fost depus, fără a intra în circuitul
bancar. Cecurile remise la încasare la banca beneficiarului şi refuzate de tras se
returnează băncii beneficiarului cu o scrisoare de restituire după ce trasul a
declarat incidentul la CIP.
• Refuzul la plată şi protestul cecului
Banca trasă poate refuza plata unui cec din următoarele motive:
- cecul nu are acoperire;
- cecul este postdatat (plata se poate face numai după trecerea datei
indicate pe cec);
- există prezumţia la banca trasă că cel care prezintă cecul a intrat în
posesia lui pe cale frauduloasă;
- cecul prezintă vicii de formă;
- cecul a fost revocat în scris de trăgător (numai între data emiterii
cecului şi momentul prezentării la plată).
Refuzul total sau parţial la plată al unui cec prezentat la plată prin
trunchiere se face în formă electronică, de către instituţia de credit plătitoare.
În baza refuzului la plată, instituţia de credit care deţine cecul original va
înscrie pe acesta:

44
 a) data prezentării acestuia la plată, spre a se constata dacă prezentarea s-a
efectuat în cadrul termenului legal;
b) declaraţia de refuz, datată şi semnată de către reprezentanţi legali sau
împuterniciţi ai acestora.
Menţiunile înscrise pe cecul original constituie dovada refuzului de plată.
Refuzul tehnic pentru un cec trunchiat este iniţiat de catre participantul
plătitor în sistem SENT în cazul în care trunchierea nu a fost realizată conform
standardului sistemului. În sistemul SENT, mesajele de refuz pot fi transmise de
participanţii plătitori până la sfârşitul zilei de operare următoare zilei primirii
instrucţiunilor de plată trunchiate.
În cazul recepţionării unui refuz tehnic, participantul iniţiator, ulterior
analizei cauzelor (motivelor de refuz precizate de banca plătitoare în mesajul de
refuz) are două posibilităţi:
a) să remedieze eroarea sau defectul de imagine;
b) să transmită instrumentul de debit în original spre decontare la banca
plătitoare, astfel încat prezentarea la plată să fie facută în timp util.
Protestul reprezintă constatarea printr-un act autentic a rezultatului negativ
al prezentării cecului la plată. Actul de protest se întocmeşte la cererea
posesorului cecului, la judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte locul plăţii
cecului. Protestul poate fi dresat prin act separat sau pe însuşi originalul cecului,
ori pe duplicatul acestuia. Protestul trebuie întocmit înaintea expirării termenului
de plată, iar dacă prezentarea are loc în ultima zi a termenului de plată, protestul
sau constatarea echivalentă pot fi efectuate în următoarea zi lucrătoare. Prin actul
de protest, beneficiarul poate cere persoanelor implicate în titlu suma neplătită,
dobânda legală calculată cu începere de la data prezentării cecului la plată,
cheltuieli cauzate de acţiunea de protest.

Principalele etape ale derulării unei plăţi prin cec:

Pentru înţelegerea derulării unei plăţi prin cec

1. Firma Alfa S.A. (în calitate de cumpărător) achiziţionează mărfuri de la
firma Beta S.R.L. (vânzătorul). Firma Alfa S.A. are cont deschis la Banca X, iar
firma Beta are contul la Banca Y.
2. În baza disponibilului din contul curent, Banca X eliberează un carnet de
cecuri firmei Alfa S.A.
3. La achiziţionarea mărfurilor, firma Alfa S.A. completează o filă din
carnetul de cecuri cu datele necesare şi suma reprezentând contravaloarea
mărfurilor, o semnează şi o înmânează firmei S.R.L.
4. Din acest moment, firma Alfa S.A. apare în calitate de trăgător, Banca X
este tresul, iar firma Beta S.R.L., beneficiarul.
5. Firma Beta S.R.L. prezintă cecul băncii sale iar aceasta îl transmite băncii
X pentru încasare.
6. Banca X achită cecul Băncii Y.

45
 7. Prin această operaţiune se stinge datoria firmei Alfa S.A. către firma Beta
S.R.L.

Schematic, circuitul cecului se prezintă astfel:

(2)
TRĂGĂTO BENEFICIAR
R FIRMA (4) FIRMA BETA SRL
„ALFA”
(7′ )

(1) (3) (5)

TRAS (6) BANCA Y (BANCA

BANCA X BENEFICIARULUI)
(7)

Figura nr. 2.5. Circuitul cecului

Etapele circuitului cecului sunt:

(1) – eliberarea carnetului de cecuri de către bancă clientului ei;

(2) – trăgătorul cecului cumpără mărfurile de la vânzător (beneficiarul
cecului);
(3) – trage cecul asupra Băncii X (banca cumpărătorului);
(4) – trăgătorul remite beneficiarului cecul tras asupra Băncii X;
(5) – beneficiarul remite cecul la banca sa pentru încasare;
(6) – banca beneficiarului prezintă cecul la Banca X;
(7) – Banca X achită cecul şi stinge creanţa (7′ )

2.3.1.3. Riscuri în utilizarea cecului

Deşi este unul dintre cele mai utilizate instrumente de plată, cecul
prezintă în utilizarea sa un anumit grad de risc determinat de doi factori:
1. beneficiarul cecului nu poate avea certitudinea că trăgătorul are
constituit provizionul necesar acoperirii plăţii ordonate prin cec;
2. pierderea sau furtul cecului, care, direct în cazul cecului la purtător
sau printr-o semnătură falsă în cazul altor cecuri permit încasarea contravalorii
înscrisului de o altă persoană decât beneficiarul de drept.
Există posibilitatea verificării existenţei acoperirii unui cec emis
prin:

46
 • certificarea cecului, caz în care banca blochează pentru un număr de
zile suma certificată;
• vizarea cecului, situaţie în care banca doar certifică existenţa
depozitului, dar nu se obligă să-l blocheze.
La prezentarea cecurilor spre încasare se are în vedere următoarele
obiective:
- respectarea condiţiilor de redactare (cecul trebuie să conţină toate
elementele obligatorii prevăzute de lege pentru ca acesta să fie valid din punct
de vedere juridic )
- data emiterii este obligatorie pentru a putea controla dacă cecul a fost
prezentat la încasare în termenul legal
- respectarea normelor de barare şi girare - succesiunea cu regularitate
a girurilor atestă îndreptăţirea beneficiarului în calitatea sa;
- corespondenţa sumei exprimată în cifre şi litere
- semnătura trăgătorului, emitent al cecului, semnătura de pe cec
trebuie să corespundă specimenului aflat la banca trăgătorului.
Un cec alterat conţine ştersături, modificări sau adăugiri ale unor
cuvinte, date menţiuni din textul instrumentului.
Un cec pierdut, sustras sau distrus poate fi anulat prin declarare la
Centrala Incidentelor de Plăţi de către bancă la iniţiativa persoanei care
doreşte anularea.
Un cec se poate anula şi din iniţiativa băncii atunci când trăgătorul, ca
urmare a producerii unui incident major a fost declarat în interdicţie bancară şi
nu a restituit băncii, în maxim 10 zile, formularele de cec cumpărate anterior
de la aceasta şi solicitate prin somaţie.

2.3.1.4. Utilizarea actuală a cecului

Modificările legii asupra cecului24, se concentrează pe următoarele

aspecte:
- reglementarea aşa-numitei trunchieri;
- definirea mai clară a cuprinsului semnăturilor de pe cec şi
eliminarea cecului postdatat;
- alte reglementări pentru facilitarea prezentării electronice la plată a
cecului, adică: stabilirea unui termen unic de prezentare la plată a cecului,

24
Ordonanţa de urgenţă nr.38/ 2008 pentru modificarea Legii nr.59/1934 asupra cecului, publicată în
Monitorul Oficial al României, nr.284/2008.

47
 indiferent dacă acesta este plătibil în localitatea în care a fost emis sau nu;
eliminarea foii de prelungire (allonge) şi a referirilor la verso-ul cecului
Noua reglementare explică pe larg şi fără echivocuri ce trebuie să
cuprindă semnatura unui cec: în clar, numele şi prenumele persoanei fizice sau
denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se obligă şi semnătura olografă
a persoanei fizice, respectiv a reprezentanţilor legali sau a împuterniciţilor
persoanelor juridice care se obligă ori a reprezentanţilor sau a împuterniciţilor
altor categorii de entităţi care utilizează astfel de instrumente.
Principalele modificări privind operaţiuni cecului sunt:
A. Girarea cecului. Reglementările actuale clarifică şi dispoziţiile
referitoare la gir. Astfel, girul trebuie scris pe cec şi semnat de girant. Girul
este valabil chiar dacă beneficiarul nu este menţionat sau girantul a pus numai
semnătura (gir în alb). În acest din urmă caz, girul, pentru a fi valabil, trebuie
să fie scris pe cec.
B. Avalizarea cecului. Avalul se dă pe cambie. El se exprimă prin
cuvintele: „pentru aval“ sau orice formă echivalentă; el este semnat de avalist.
C. Termenul de prezentare la plată a unui cec. Se instituie un
singur termen pentru prezentarea la plată a cecului emis şi plătibil în România.
Astfel, cecul emis şi plătibil în România trebuie (sub sancţiunea pierderii
dreptului de regres împotriva giranţilor şi garanţilor) să fie prezentat la plată în
termen de 15 zile, indiferent dacă este plătibil sau nu în localitatea unde a fost
emis.
D. Prezentarea la plată a unui cec. Prezentarea unui cec la plată se
poate face astfel: în original sau prin trunchiere. Prin trunchiere se înţelege
procedeul informatic care constă în următoarele operaţiuni succesive:
- transpunerea în format electronic a informaţiilor relevante de pe cecul
original;
- reproducerea imaginii cecului original în format electronic;
- transmiterea informaţiei electronice către instituţia de credit plătitoare.
Prezentarea la plată a unui cec prin trunchiere produce aceleaşi efecte
juridice ca şi prezentarea la plată a cecului original. Instituţiile de credit pot
recurge la procedeul trunchierii, cu condiţia ca între ele să existe o convenţie
prealabilă în contextul unui aranjament de plată sau o convenţie constând în
aderarea lor la un sistem de plăţi. Imaginea cecului original reprezintă copia
electronică a cecului original.
E. Momentul prezentării la plată în cazul trunchierii.
Momentul prezentării la plată este momentul recepţionării de către
instituţia de credit plătitoare, respectiv de către un sistem de plăţi, a
informaţiilor relevante pentru trunchiere şi a imaginii electronice a
respectivului cec. Transmiterea către instituţia de credit plătitoare a
informaţiilor relevante şi a imaginii cecului, prin trunchiere, trebuie realizată
astfel încât să se asigure autenticitatea şi integritatea acestora, prin utilizarea
oricăror procedee tehnice admise de lege.

48
 F. Verificările efectuate de instituţia de credit în cazul trunchierii.
Când prezintă la plată un cec prin trunchiere, instituţia de credit este
obligată:
- să verifice dacă cecul original respectă în formă şi conţinut prevederile
legale, inclusiv regularitatea succesiunii girurilor, cu excepţia autenticităţii
semnăturilor trăgătorului şi giranţilor;
- să garanteze acurateţea şi conformitatea informaţiilor relevante pentru
trunchiere transmise electronic cu datele din cecul original, precum şi
conformitatea imaginii cecului cu cecul original.
Instituţia de credit răspunde de orice pierdere suferită prin nerespectarea
acestor obligaţii.

G. Refuzul la plată al unui cec în cazul trunchierii.

Refuzul total sau parţial al unui cec prezentat la plată prin trunchiere se
face în formă electronică, de catre instituţia de credit plătitoare. Astfel, în baza
refuzului, instituţia de credit care deţine cecul original va înscrie pe acesta:
- data prezentării acestuia la plată, spre a se constata dacă prezentarea s-a
efectuat în termen legal;
- declaraţia de refuz, datată şi semnată de către reprezentanţi legali sau
împuterniciţi ai acestora.
Aceste menţiuni înscrise pe cecul original constituie dovada refuzului de
plată.
H. Înregistrarea în contabilitate a emiterii şi acceptării efectelor de
comerţ.
Conform reglementărilor BNR, ca şi în cazul cambiei şi a biletului la
ordin, începând cu data de 10 octombrie 2008, cecurile sunt procesate
electronic, automat, prin trunchiere, în conformitate cu Regulile sistemului
SENT.
Actele normative ale Guvernului prevăd că transmiterea informaţiilor de
plată şi a imaginii instrumentelor de plată trebuie să se realizeze astfel încât să
se asigure autenticitatea şi integritatea, pentru a se elimina riscul de fraudă prin
modificarea conţinutului acestora.

2.3.2. Biletul la ordin

Biletul la ordin este o variantă a cambiei care pune în legătură numai

două persoane, debitor şi creditor, spre deosebire de cambie care stabilea
relaţii între trei persoane. Biletul la ordin este emis şi subscris (completat şi
semnat) de emitent, care, în calitatea sa de debitor se obligă să plătească o
sumă de bani beneficiarului în calitate de creditor al emitentului sau al oricărui
posesor legitim al titlului. La emitere, biletul la ordin este o promisiune scrisă
formală (oficială) care se transformă în instrument de plată în momentul

49
prezentării la plată. Acesta se emite la cererea creditorului ca o recunoaştere a
datoriei debitorului pentru activele transferate.
Principalele elemente obligatorii pe care trebuie să le conţină biletul la
ordin şi care îl definesc sunt:data şi locul emiterii; numele emitentului; codul
IBAN emitent; cod emitent - CIF (codul de înregistrare fiscalã al firmei);
denumire beneficiar; scadenţa şi locul de plată; suma de plată (în cifre şi litere);
moneda în care se va plăti, semnătura emitent - semnătura olografă autorizată;
numele avalistului şi semnătura acestuia (figura nr.2.6.).
Biletul la ordin se transmite prin girare, obligaţiile rezultând din
emiterea şi utilizarea acestui titlu, inclusiv plata prin trunchiere, supunându-se
regulilor generale specifice procesului cambial. Totuşi, acceptarea biletului la
ordin nu se admite deoarece emitentul are aceleaşi obligaţii ca şi cel care
acceptă o cambie.

Figura nr. 2.6. Bilet la ordin

Principalele etape ale unei plăţi prin biletul la ordin:

Pentru redarea circuitului biletului la ordin se porneşte de la următorul
exemplu:
1. Firma Construct Tech S.A. încheie un contract cu firma Prest-serv
S.R.L. pentru construirea unei hale de producţie în valoare de 4 milioane Ron,
urmând ca suma să fie achitată în termen de 45 zile de la recepţia halei.
2. După semnarea contractului, firma Construct Tech S.A. (în calitate de
emitent) completează un bilet la ordin prin care se obligă să plătească suma de
4 milioane Ron firmei Prest- serv S.R.L. (în calitate de beneficiar).
3. La scadenţă, firma Prest-serv S.R.L., prezintă biletul la ordin, pentru
încasarea sumei, fie firmei Construct Tech S.A., fie băncii acesteia.
4. Firmei Prest-serv S.R.L. i se achită contravaloarea biletului la ordin.
(1)

50
 (2)
EMITENT
FIRMA CONSTRUCT BENEFICIAR
(3) FIRMA PREST- SERV
TECH SA
SRL

(4)

Figura nr.2.7. Principalele etape ale derulării unei plăţi prin biletul
la ordin

Etapele derulării unei plăţi manuale prin biletul la ordin sunt:

(1) – Între firma Construct Tech S.A. şi firma Prest-serv S.R.L. se încheie
contractul în valoare de 4 milioane Ron având ca obiect construcţia unei hale de
producţie.
(2) – Firma Construct Tech S.A. în calitate de debitor (emitent) emite
biletul la ordin în favoarea firmei Prest- serv S.R.L. în calitate de creditor
(beneficiar).
(3) – La scadenţă, firma Prest- serv S.R.L. prezintă biletul la ordin pentru
plată firmei Construct Tech S.A.
(4) – Firma Construct Tech S.A. achită biletul la ordin şi astfel îşi stinge
datoria pe care o avea la firma Prest- serv S.R.L.
2.3.3. Ordinul de plată

Ordinul de plată reprezintă cea mai simplă modalitate de realizare a unei

plăţi, respectiv a unei încasări. Ca modalitate de decontare, el este cel mai
apropiat de ceea ce se numeşte plată, întrucât esenţa unui ordin de plată constă
în transmiterea unei sume de bani de la persoana care este titular al creanţei
respectivecătre beneficiar.
Ordinul de plată este definit ca fiind dispoziţia de plată dată de o
persoană (numită ordonator), unei bănci, de a plăti o sumă determinată în
favoarea altei persoane (denumită beneficiar) în vederea stingerii unei obligaţii
băneşti provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar.
El este un instrument de plată şi de decontare utilizat pentru stingerea unor
obligaţii devenite exigibile, respectiv este o dispoziţie dată de un client băncii
sale în scopul efectuării unei plăţi în favoarea unei terţe persoane.
În calitatea sa de instrument de virament (transfer credit), antrenează
anumite operaţiuni care încep prin ordinul dat de către plătitor unei bănci de a
pune la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani şi se finalizează prin
acceptarea respectivului ordin de plată de către banca destinatară.

51
 Ordinul de plată25 este definit ca o instrucţiune necondiţionată, dată în
orice formă de emitent instituţiei receptoare, în mod direct sau prin
intermediul unui sistem de plăţi, în scopul punerii la dispoziţia unui beneficiar
a sumei de plată indicate în ordinul de plată, prin creditarea unui cont al
acestuia deschis la instituţia destinatară sau, după caz, prin eliberarea sumei
respective în numerar, în condiţiile în care:
a) instituţia receptoare dispune de fondurile corespunzătoare sumei de
bani prevăzute în ordinul de plată fie prin debitarea unui cont al emitentului,
fie prin încasarea în numerar a sumei respective de la emitent;
b) instituţia nu prevede că plata trebuie să fie efectuată la cererea
beneficiarului.
Pe un ordin de plată este obligatorie înscrierea următoarelor
menţiuni:
a) denumirea instrumentului “ordin de plată”;
b) identificarea plătitorului, prin nume/ denumire şi cont (codul
IBAN al contului acestuia deschis la instituţia iniţiatoare, codul IBAN atribuit
centralei ori unităţii teritoriale a instituţiei iniţiatoare sau, după caz, codul BIC)
ori doar prin nume/denumire, în cazul în care plătitorul nu are cont deschis la
instituţia iniţiatoare;
c) identificarea beneficiarului, prin nume/denumire şi cont (codul
IBAN al contului acestuia deschis la instituţia destinatare, codul IBAN atribuit
centralei ori unităţii teritoriale a instituţiei destinatare sau, după caz, codul BIC)
ori doar prin nume/denumire, în cazul în care plătitorul nu are cont deschis la
instituţia destinatare;
d) identificarea instituţiei iniţiatoare, prin denumirea centralei sau,
după caz, a unităţii teritoriale şi/sau codul BIC, în cazul în care plătitorul diferă
de instituţia iniţiatoare;
e) identificarea instituţiei receptoare, prin denumirea centralei sau,
după caz, a unităţii teritoriale şi/sau codul BIC, în cazul în care beneficiarul
diferă de instituţia receptoare;
f) suma şi denominarea sumei;
g) data emiterii ordinului de plată, care trebuie să fie unică, posibilă
şi certă.
Deosebit de acestea, pe ordin pot fi înscrise şi elemente facultative,
precum data finalizării plăţii, alta decât cea normală ordinul expres ca plata să
se facă printr-un anumit sistem de plăţi sau o anumită bancă intermediară, codul
unic de înregistrare sau codul numeric personal al emitentului. Nu pot fi înscrise
însă elemente care să restricţioneze plata, iar existenţa acestora determină
nulitatea ordinului de plată.
Prezentăm în figura nr.2.8. macheta ordinului de plată:

25
Regulamentul BNR nr.2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operaţiunile de transfer de credit, publicat în
Monitorul Oficial al României nr. 265/2005.

52
 Figura nr.2.8. Ordinul de plată

2.3.3.1. Caracteristicile ordinului de plată

Ordinul de plată se caracterizează prin:

• relaţia de plată este declanşată ca urmare a unei obligaţii asumate
sau datorii preexistente ce urmează a se stinge odată cu onorarea ordinului de
plată;
• operaţiunea este pornită la iniţiativa plătitorului (ordonatorului); el
este cel care stabileşte regulile după care operaţiunea trebuie să se desfăşoare;
• revocabilitatea este trăsătura fundamentală a ordinului de plată;
aceasta constă în faptul că, ordonatorul îşi poate retrage sau modifica
instrucţiunile de plată date băncii, cu condiţia ca ordinul său iniţial să nu fi fost
executat prin plată în favoarea beneficiarului.
• provizionul (depozitul) bancar este absolut obligatoriu în cazul
ordinului de plată. Acesta presupune obligaţia ordonatorului ca, odată cu
emiterea ordinului de plată, să creeze băncii şi sursa de fonduri necesare, fie
prin blocarea sumei respective din contul său bancar, fie prin depunerea ei în
vederea executării plăţii, sau prin credit bancar acordat de bancă în acest scop
în contul ordonatorului.

2.3.3.2. Tipuri de ordine de plată

Din punct de vedere al modalităţii de încasare, ordinul de plată poate

fi:
• simplu, caz în care încasarea ordinului de plată nu este
condiţionată de prezentarea vreunui document sau explicaţie cu privire la

53
scopul plăţii(excluzând cazul în care se cere o chitanţă); acest tip de ordin de
plată se aseamănă cu cecul.
• documentar, respectiv încasarea sa este determinată de
obligaţiile beneficiarului de a prezenta anumite documente (facturi, dovada
păţii unor chirii, a unor speze de transport, etc) indicate de ordonator în
ordinul de plată.
Din punct de vedere al modului în care poate fi trimis sau primit,
ordinul de plată poate fi:
• letric, adică ordinul de plată urmează a fi remis prin
corespondenţă.
Această modaliate de plată era foarte utilizată în trecut şi implica
cheltuieli destul de reduse pentru expedierea actului prin avion. În prezent,
această modalitate de plată este puţin agreată de băncile din lume. O excepţie
o reprezintă băncile din SUA care ignoră acest sistem de lucru.
• telegrafic sau prin telex, în funcţie de posibilităţile de transmitere
ale băncii plătitoare;
• electronic, prin SWIFT (Society for Worldwide Interbanking
Financial Telecomunication) dacă banca plătitoare este membra operaţională a
sistemului SWIFT.
Din punct de vedere al destinaţiei, ordinul de plată poate fi:
• emis, cu plata în străinătate. Plăţile în străinătate prin ordin de
plată se fac pentru avansuri la importuri, achitarea mărfurilor livrate,
serviciilor prestate, plata dobânzilor, ratelor de credit, bonificaţiilor,
dividendelor, etc.; ele se fac din ordinul titularilor de cont;
• emis, pentru plăţi în ţară în valută. Plăţile în ţară în valută se
utilizează pentru operaţiuni prevăzute în regulamentul valutar;
• primite din străinătate;
• primite în ţară. Suma încasată din străinătate şi din ţară prin
ordinul de plată prin intermediul băncilor străine, române şi mixte se
decontează în favoarea clienţilor.

2.3.3.3. Participanţii ordinului de plată

Părţile implicate în derularea unui ordin de plată, sunt:

a) Ordonatorul (emitentul) este cel care iniţiază operaţiunea; el este
cel care plăteşte, stabileşte condiţiile plăţii, constituie provizionul bancar în
vederea plăţii.
b) Beneficiarul, reprezintă persoana desemnată prin ordin de plată de
către plătitor să primească o sumă de bani şi poate fi client al băncii colectoare
sau banca colectoare.
c) Băncile care intervin în derularea operaţiunii au simplul rol de
prestatori de servicii. Singurele răspunderi ale băncilor sunt: să manipuleze
corect valorile încredinţate (fonduri băneşti şi documente) şi să solicite

54
beneficiarului prezentarea documentelor, aşa cum s-a prevăzut de ordonatorul
plăţii (în cazul ordinului de plată documentar). Aceste bănci sunt denumite:
• banca ordonatoare, cea la care ordonatorul dă dispoziţie privind
efectuarea plăţii prin ordin de plată şi la care constituie depozitul;
• banca plătitoare, cea la ghişeele căreia se achită suma beneficiarului
plăţii şi care solicită anticipat sau ulterior, de la banca ordonatoare suma ce
urmează să o plătească sau a plătit-o;
• banca intermediară, este orice bancă emiţătoare sau receptoare, alta
decât banca emitentă şi banca colectoare, care intervine în relaţia transfer -
creditului.

2.3.3.4. Obligaţiile părţilor implicate în circuitul ordinului de plată

În circuitul ordinului de plată sunt implicate următoarele părţi:

emitentul; beneficiarul; banca emitentului; banca colectoare. Aceste entităţi au
anumite obligaţii stabilite de banca centrală pentru a sigura desfăşurarea
normal a transferului de fonduri.

(1) Obligaţiile emitentului

Emitentul este obligat printr-un ordin de plată numai dacă acesta a fost
emis de el sau de către altă persoană care are mandatul de a-l reprezenta, în
termenii prevăzuţi în ordinul de plată recepţionat de instituţia receptoare.
Emitentul are obligaţii în legătură cu emiterea corectă a ordinului de plată şi
asigurarea fondurilor pentru ordinul emis. De asemenea, o altă obligaţie a
emitentului o constituie cea privind plata instituţiei receptoare pentru un ordin
de plată emis, care revine în momentul în care instituţia receptoare acceptă
respectivul ordin de plată.
Plata obligaţiei emitentului faţă de banca receptoare se consideră
efectuată în una din următoarele situaţii:
a) banca receptoare a debitat contul emitentului deschis la acesta;
b) banca emitentă (care poate fi şi banca iniţiatoare) creditează contul
băncii receptoare deschis la ea, iar aceasta din urmă utilizează fondurile
desemnate de suma respectivă;
c) banca emitentă creditează contul băncii receptoare deschis la o altă
bancă şi aceasta foloseşte fondurile respective;
d) banca centrală creditează contul băncii receptoare în cadrul
decontării finale;
e) decontarea finală se face în favoarea băncii receptoare în baza unui
acord de compensare bilateral cu banca emitentă, sau a regulilor unui sistem
de transfer de fonduri care se referă la decontarea obligaţiilor dintre
participanţi.

(2)Obligaţiile băncii receptoare, alta decât banca destinatară

55
 Se apreciază că o bancă a acceptat un ordin de plată în momentul
recepţiei (dacă între ea şi emitent există un acord în acest sens), în cel al
înştiinţării emitentului că a acceptat ordinul respectiv sau în momentul în care
procedează la executarea, respectiv, debitarea contului emitentului deschis la
ea, ca plată pentru ordinul respectiv. În cazul în care nu acceptă un ordin de
plată, banca receptoare are obligaţia să comunice neexecutarea acestuia, nu
mai târziu de ziua bancară următoarei zile a perioadei de executare.
Dintre obligaţiile asumate de banca receptoare se menţionează:
• să execute ordinul de plată în ziua bancară în care l-a acceptat, sau cel
mai târziu în ziua bancară următoare. Dacă ordinul de plată indică expres o
anumită dată a plăţii, atunci banca îl va executa astfel încât acea dată să poată
fi respectată;
• înştiinţarea în timp util a emitentului de neonorarea ordinului său de
plată, fie că acest lucru nu este posibil, fie că antrenează costuri excesive sau
întârzieri în finalizarea transferului de credit, solicitându-i instrucţiuni
suplimetare (ordinul de plată nu poate fi executat deoarece nu conţine toate
menţiunile obligatorii sau datele sunt insuficiente sau inconsecvente);
• dacă termenul prevăzut nu a fost respectat, instituţia receptoare poate
datora emitentului dobânzi de întârziere pentru orice sumă primită de la
emitent pentru perioada în care a reţinut suma respectivă peste termenele
prevăzute. Această dobândă va fi dedusă din dobânda de întârziere plătibilă
beneficiarului, dobândă calculată la suma prevăzută în ordinul de plată pentru
perioada de întârziere cauzată, pentru această obligaţie fiind emise instrumente
de plată distincte.

(3)Obligaţiile băncii destinatare

Un ordin de plată se consideră ca acceptat de către bancă în una din
următoarele situaţii:
• la recepţia sa de la emitent, cu condiţia să existe un acord între cele
două părţi;
• în momentul înştiinţării emitentului privind acceptarea sau a debitării
contului acestuia deschis la ea, ca plată pentru titlul respectiv;
• în momentul creditării contului beneficiarului sau al comunicării
făcute acestuia că are dreptul să retragă sau să utilizeze sume provenite în
urma acceptării.
După acceptarea ordinului de plată, banca destinatară are obligaţia să
pună fondurile la dispoziţia beneficiarului în ziua acceptării sau cel mai târziu
în ziua următoare. De asemenea, banca are obligaţia să-l înştiinţeze pe emitent
(dacă acesta poate fi identificat) în termen legal că, datorită lipsei menţiunilor
obligatorii sau inconsecvenţei datelor, nu poate executa ordinul de plată. În
situaţia în care banca nu acceptă un ordin de plată, ea are obligaţia să
comunice emitentului refuzul acestuia, cel mai târziu în ziua bancară
următoare ultimei zile a perioadei de executare. Până la finalizarea unui

56
transfer credit, fiecare bancă are obligaţia de a sprijini pe plătitor sau pe orice
bancă emitentă anterioară şi dreptul de a solicita sprijin oricărei bănci
receptoare ulterioare în vederea completării procedurilor bancare privind
respectiva plată prin credit. În cazul în care un ordin de plată a fost emis în
scopul stingerii unei obligaţii a plătitorului faţă de beneficiar, această datorie
este stinsă în momentul în care banca destinatară acceptă acest titlu în favoarea
beneficiarului. Deci, un transfer credit este finalizat în momentul acceptării,
caz în care banca devine obligată faţă de beneficiar pentru suma înscrisă în
ordinul de plată acceptat.

2.3.3.5. Operaţiuni în procesul utilizării ordinului de plată

Circuitul operaţional al ordinului de plată, începe cu emiterea de către

plătitor a ordinului de plată şi se încheie cu transferul sumei în contul
beneficiarului de către banca sa. În circuitul ordinului de plată de la plătitor la
beneficiar se pot interpune mai multe bănci care efectuează succesiv
următoarele operaţiuni:
A. Recepţia, reprezintă operaţiunea prin care o bancă recunoaşte
primirea ordinului de plată şi validitatea acestuia (integritate fizică, informaţii
obligatorii de identificare şi transfer de fonduri, nu conţine ştersături,
modificări, condiţionări).
B. Autentificarea, este procedura de recunoaştere a persoanei pe
care emitentul ordinului de plată o autoriza să semneze autentic, prin
confruntarea semnăturii înscrisă pe document cu cele din fişa specimenului de
semnătură, precum şi prin diverse procedee convenite cu banca pentru
prevenirea plăţilor neautorizate.
C. Acceptarea, este procedura prin care banca recunoaşte ca valabil
un ordin de plată recepţionat, obligându-se să execute serviciul de a transfera
fondurile la termenele şi în condiţiile dispuse de emitent.
D. Refuzul, este procedura utilizată în cazul în care banca receptoare
consideră că nu este posibil să execute ordinul de plată dat de către emitent.
E. Executarea, reprezintă procedura de emitere de către banca
receptoare a unui ordin de plată pentru a pune în aplicare un ordin de plată
acceptat anterior; executarea presupune: debitarea contului emitentului;
creditarea contului beneficiarului dacă ambii parteneri au conturi la aceeaşi
unitate bancară; transmiterea ordinului de plată într-un sistem de plăţi;
transmiterea ordinului de plată către banca corespondentă.
În activitatea bancară de plăţi foarte important este să se cunoască
momentul finalizării decontării, care înseamnă şi stingerea obligaţiei
debitorului. Acest moment este considerat atunci când transferul de fonduri a
fost înregistrat în contul beneficiarului.
Principalele etape ale derulării unei plăţi prin ordin de plată
Pentru redarea circuitului ordinului de plată se ia următorul exemplu:

57
 1. Firma ElitCom S.A., în vederea efectuării unor reparaţii, recurge la
serviciile firmei ConProd S.R.L.
2. Se convine plata de către firma ElitCom S.A. a contravalorii
serviciilor prestate de ConProd S.R.L prin ordin de plată; în acest scop, firma
ElitCom SA (în calitate de plătitor) emite un ordin de plată al cărui beneficiar
este firma ConProd S.R.L.
3. Ordinul de plată este prezentat de firma ElitCom S.A. băncii la care
are deschis cont curent, respectiv Banca X, care este societatea bancară
iniţiatoare.
4. Banca X efectuează succesiv operaţiunile de recepţie, autentificare,
acceptare şi, în final executare a ordinului de plată primit către Banca Y, la
care are deschis cont curent firma ConProd S.R.L. Banca Y are calitatea de
societate bancară destinatară.
5. În momentul acceptării ordinului de plată de către Banca Y,
transferul- credit este finalizat.
6. Ulterior, Banca Y va credita contul clientului său, firma ConProd
S.R.L., cu suma înscrisă pe ordinul de plată primit, astfel aceasta îşi
recuperează contravaloarea serviciilor prestate.
Schematic, circuitul ordinului de plată se prezintă astfel:

PLĂTITOR
(1) BENEFICIAR
ElitComS.A.
ConProd S.R.L.

(2) (4)
SOCIETATEA BANCARĂ SOCIETATEA BANCARĂ
INIŢIATOARE DESTINATARĂ
() (3)
BANCA X BANCA Y

Figura nr. 2.9. Circuitul ordinului de plată

Etapele circuitului ordinului de plată sunt:

(1) Între firma ElitCom S.A. şi firma ConProd S.R.L. se încheie un
contract de prestare servicii.
(2) Firma ElitCom S.A. (în calitate de plătitor) emite un ordin de plată
în favoarea firmei ConProd S.R.L. (în calitate de beneficiar) pe care-l remite
băncii sale, Banca X (societatea bancară iniţiatoare).

58
 (3) Banca X, din ordinul clientului său (ElitCom S.A.), debitează
contul acestuia şi transmite ordinul de plată primit către Banca Y unde îşi are
deschis contul curent beneficiarul.
(4) Banca Y (societate bancară destinatară) acceptă ordinul de plată şi
creditează contul firmei ConProd S.R.L., cu suma reprezentând contravaloarea
serviciilor prestate.

2.3.3.6. Riscuri în utilizarea ordinului de plată

Riscurile plătitorului sunt practic inexistente. Avantajul plătitorului
constă în faptul că acesta îşi poate retrage sau modifica instrucţiunile de plată
date băncii, cu condiţia ca ordinul său iniţial să nu fi fost executat. Prin
selectarea efectuării plăţii prioritare, plătitorul îşi poate gestiona eficient
lichidităţile.
Riscurile intermediarului financiar rezultă din imposibilitatea
finalizării transfer - creditului din cauze imputabile acestuia (dirijare eronată,
pierdere, furt, distrugerea instrumentului). Avantajul intermediarului îl
constituie posibilitatea utilizării fondurilor aflate în tranzit (float de credit).
Riscul beneficiarului poate apărea atunci când transfer - creditul nu
poate fi finalizat din cauze neimputabile lui. Avantajul beneficiarului rezultă
din gradul ridicat de siguranţa a plăţilor efectuate prin transfer - credit.
Comparativ cu alte instrumente de plată (în special cele de debit), riscul
neonorării unui ordin de plată este sensibil diminuat de însuşi conceptul de
transfer - credit.
2.4. Alte instrumente şi modalităţi de plată
Ca urmare a expresiei îndelungate, băncile din ţările dezvoltate oferă
clienţilor şi alte instrumente şi modalităţi de plată, faţă de cele prezentate.
• Banca la domiciliu (home banking) este o modalitate de realizare a
tranzacţiilor bancare prin intermediul mijloacelor de comunicaţii, utilizată de
către clienţii individuali, persoane fizice şi agenţi economici, care au acces la
centrul computerizat al instituţiei financiare.
În cazul în care se utilizează aparate telefonice, serviciul este cunoscut
sub numele de phone banking. Accesul direct la serviciile băncilor se poate
asigura prin terminale videotext (Minitel în Franţa), sau prin prestarea de către
companiile telefonice a unor servicii de transfer de fonduri sau plăţi privind
facturile (SUA).
La modul general, serviciile oferite prin acest sistem modern
sunt:
 furnizarea de informaţii cu privire la soldul contului;
 solicitarea de carnete de cecuri;
 transferul sumelor între conturi;
 plata facturilor.

59
 Mobil Banking reprezintă un instrument de plată electronică care oferă
persoanlor fizice şi juridice posibilitatea efectuării diferitelor operaţiuni
bancare prin intermediul telefonului mobil. Dezvoltarea pieţei echipamentelor
mobile a atras după sine posibilitatea efectuării tranzacţiilor bancare prin
folosirea unui telefon, care presupune accesul la distanţă pe baza unor servicii
oferite de către operatori dedicaţi. Dacă utilizatorul, care deţine un calculator
dar nu şi o conexiune la internet, şi doreşte să efectueze o tranzacţie de acasă,
o poate face la fel de simplu prin Mobil Banking. Prin acest banking se pot
efectua operaţiuni ca şi prin Internet Banking procedura de securitate fiind
asemănătoare, singura diferenţă fiind aceea că se va transmite numele de
utilizator şi codul de securitate prin telefon.
Mobil Banking permite obţinerea mai multor informaţii financiar-
bancare, indiferent de zi sau oră, folosind numai telefonul mobil, fără a merge
la bancă, bancomat sau la un calculator conectat la Internet. Pentru fiecare
solicitare de informaţii se primeşte un text care este tarifat ca SMS de către
compania de telefonie. Serviciile de mobil banking pot fi accesate prin
intermediul mesajelor scrise sau al protocolului WAP, în funcţie de tipul
telefonului pe care îl posedă utilizatorul. SmartTel SMS reprezintă o aplicaţie
de SMS banking, cu rol de intrefaţă de comunicare între bancă şi clienţii săi,
contribuind la optimizarea schimbului de informaţii între aceştia. Principalul
avantaj pe care îl prezintă serviciul se referă la mobilitate. Serviciul disponibil
24 de ore din 24, care poate fi accesat de oriunde şi oricând. Securitatea
serviciului şi confidenţialitatea informaţiilor primite sub forma mesajelor SMS
este garantată de însăşi cartela SIM a utilizatorului, care asigură identificarea
unică în reteaua GSM a posesorului acestuia. Prin mobil accesul cu banca se
asigură indiferent de locul în care te-ai afla, în ţară, în aria de acoperire Orange
sau Vodafone sau în străinătate, în reţelele cu care cei doi operatori de
telefonie mobilă au încheiate acorduri de roaming.
Comparativ cu celelalte servicii şi acest produs întruneşte accesul
practic non stop, 24 de ore din 24, 7 zile din 7 iar operaţiunile se realizează în
timp real. Indiferent de valuta în care sunt deschise se poate realiza oricând
plăţi intrabancare şi interbancare către beneficiarii pe care i-a definit. Toate
aceste operaţiuni sunt realizate în condiţii de siguranţă bazate pe un PIN
bancar identificat de sistem purtând însemnul unei semnături bancare.
Tabelul nr. 2.1. Indicatori raportaţi de instituţiile bancare, pe tipuri de
instrumente de plată cu acces la distanţă

Total Valoare Total Total

Tip Tranzacţii Număr Număr
Anu
Instrumen echivalent EURO Utilizatori Tranzacţii
l
t pe AN / pe AN / pe AN /
instrument instrument instrument
200 Mobile 13.785.710, 108.82 144.21

60
 6 Banking 18 6 1
200 Mobile 29.741.471, 337.97 178.78
7 Banking 03 9 4
200 Mobile 25.723.846, 231.61 144.98
8 Banking 70 8 0
Sursă: Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologia Informaţiilor

Referitor la serviciile mobile banking, acestea sunt în faza incipientă în

România, numai câteva bănci având în prezent o asemenea ofertă, printre care
se numără BRD, Banca Transilvania, Banca Comercială Română. Comparativ
cu numărul de tranzacţii prin Internet Banking, tranzacţiile prin mobil banking
au scăzut semnificativ. Spre deosebire de Internet Banking care a înregistrat
creşteri în volumul de tranzacţii în anul 2008 faţă de 2007, în cazul
instrumentului mobil banking acestea au scăzut.

Graficul nr. 2.10. Evoluţia numărului de utilizatori Internet Banking,

Mobil Banking

Evoluţia numărului de utilizatori

Internet Banking
Mobil Banking

2517808

1061190
440560
108826
Sursă: BNR
337979 231610

2006 2007 2008

Sursa: BNR
Totuşi, în topul serviciilor de plată electronice se află Internet Banking
care din punct de vedere al utilizărilor din partea clienţilor ocupă un loc
central în topul preferinţelor acestora. Toate aceste date statistice subliniază
importanţa acestor servicii electronice bancare, care după bazele de date
interne ale băncilor reliefează o pondere covărşitoare asupra folosirii de către
clienţii de servicii de Internet banking. Acest lucru de datorează faptului că
acest instrument de plată reprezintă soluţia cea mai facilă pentru a rezolva
problema plăţilor.

61
 Telebankingul
Reprezintă o modalitate de transmitere a informaţiilor privind extrasele
de cont şi instrucţiunile de plată. Datele sunt schimbate, în cadrul acestui
sistem, prin intermediul transferurilor de fişiere, cu privire la ordinele de
transfer credit, transfer debit sau cecuri. Este practicat, în special, de către
agenţii economici care au un volum mare de plăţi de efectuat şi care dispun de
un sistem de contabilitate automatizat.

Banii electronici
Utilizarea Internet-ului în scopuri comerciale, respectiv crearea
magazinelor virtuale, permite clienţilor vizualizarea acestora, achiziţionarea
produselor care sunt oferite şi plata cumpărătorilor pe bază de credit. Riscul
aferent unor asemenea operaţiuni este ridicat, întrucât prin receptarea
mesajelor prin Internet, securitatea transferurilor este scăzută. Pentru
soluţionarea acestui aspect, se preconizează ca între cumpărător şi vânzător să
se stabilească anumite înţelegeri înainte de încheierea tranzacţiilor.

Internet Banking reprezintă un alt instrument de plată electronică care

oferă persoanlor fizice şi juridice posibilitatea efectuării diferitelor operaţiuni
bancare prin intermediul unui calculator cu conexiune Internet, indiferent de
localizarea acestuia, şi a unui dispozitiv de autentificare. Cu ajutorul lui,
clienţii băncilor economisesc timp şi bani, efectuând operaţiuni care se
realizează în mod curent la ghişeul băncii, însă cu comisioane cu până la 50%
mai mici. Internet Banking este un serviciu disponibil tututor persoanelor,
prin care se poate realiza operaţiuni bancare 24 de ore din 24, şapte zile pe
săptămână, din orice parte a lumii unde există o conexiune la Internet oferind
mobilitate şi confort. Tranzacţiile au loc online şi în timp real, beneficiind de
acelaşi grad de protecţie acordat de bancă propriului sistem informatic. Se
asigură o legătură la distanţă între client şi instituţia de credit, serviciu oferit
atât persoanelor fizice, cât şi companiilor în orice moment, operaţiuni plătibile
în lei sau în valută. Acest serviciu le oferă clienţii posibilitatea de a face plăţi
intrabancare sau interbancare, transferuri între conturile proprii, serviciul
oferind şi posibilitatea unor programări pentru plăţi automate sau repetitive.
Numărul total de instrumentele de plată cu acces la distanţă avizate în
perioada 2006- 2008 la data de 06.02.2009 sunt în număr de 133 din care :

Tabelul nr. 2.2. Situaţie centralizatoare cu numărul instituţiilor

bancare şi instrumenteor de plată cu acces la distanţă avizate în perioada
2006-2008

Anul 200 200 2008

62
 6 7
Număr total bănci: 26 30 35
Număr total instrumente de 40 42 51
plată cu acces la distanţă avizate:
Internet 25 29 39
din Banking
care : Home 11 10 9
Banking
Mobile 3 3 3
Banking
Sursă: Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor

Procedura de realizare a acestei operaţiuni este foarte simplă. Clientul

băncii semnează un contract pentru utilizarea serviciului, moment în care
primeşte un dispozitiv electronic denumit “token” un emiţător al codului de
securitate. La fel ca un card, dispozitivul nu poate fi folosit de o altă persoană
în cazul pierderii sale, fiind protejat de un cod PIN. Urmatorul pas este
accesarea paginii de la Internet Banking a băncii. Înainte de a avea acees la
conturi pentru a realiza operaţiuni este necesară trecerea de “poarta”
electronică a ghişeului bancar virtual, reprezentată pe două câmpuri în care
este introdus username-ul primit la semnarea contractului şi parola, un cod de
patru cifre generat de token, diferit la fiecare utilizare a acestuia pentru a spori
securitatea tranzacţiilor. După implementarea datelor de securitate, se intră
efectiv în banca electronică, mai exact pe o pagină de internet unde sunt
afişate date ale contului sau ale conturilor şi tranzacţiile ce se pot efectua.
Concret, se pot realiza transferuri intrerbancare în lei şi în valută, se pot
efectua plăţi către furnizorii de utilităţi.
Deoarece în cadrul Internet Banking-ului se poate lucra cu sume foarte
mari de bani, securitatea sistemelor de transfer electronic este esenţială pentru
buna funcţionare a serviciului. Pentru utilizarea acestui serviciu se percepe un
comision de utilizare lunar în valoare de 1 EUR/ lună.

Tabelul nr.2.3. Virament de fonduri din cont prin Internet Banking

Valoare Comision Taxă de

Circuit (Lei) (Lei) utilizare
BRD Intrabanc 0-500 3 1 EUR
ar
Interbancar 0-500 4

63
 Intrabancar Indiferent 1
Raiffeiesn Bank de sumă 1 EUR
Interbancar Indiferent de 3,1
sumă
Sursă: Băncile Comerciale

Comparativ cu plăţile efectuate de la un bancomat prin utlizarea

serviciului de Internet Bankig clientul plăteşte aproximativ aceleaşi comsioane
pe care le percepe si serviciul de plată direct de la bancomat. În situaţia dată,
cea mai bună soluţie este plata folosind serviciile puse la dispoziţia clienetului
de Raiffeisen Bank, care practică comisioane de două ori mai mici în cazul
unui transfer de fonduri într-un circuit intrabancar.
În ambele cazuri singurul convenient pe care le aduce ambele servicii
constă în reducerea timpului, deoarece stim cu toţii că principala problemă a
plăţii facturilor de la ghişeu (atât ghişeul furnizorului de utilităţi, cât şi cel al
băncii) o reprezintă timpul petrecut la coadă. Serviciile bancare la distanţă
câştigă tot mai mult teren, într-o perioadă în care activitatea băncilor are de
suferit de pe urma crizei financiare internaţionale, constituind o metodă
modernă de atragere şi fidelizare a clienţilor.

Tabelul nr. 2.4. Indicatori raportaţi de instituţiile bancare, pe tipuri de

instrumente de plată cu acces la distanţă

Total
Total Valoare Total
Număr
Tip Tranzacţii Număr
Utilizatori
Anul Instrumen echivalent Tranzacţii
pe AN /
t EURO pe AN / pe AN /
instrumen
instrument instrument
t
Internet
2006
Banking 65.278.270.813,84 440.562 7.957.659
Internet
2007
Banking 47.451.161.213,27 1.061.190 10.624.529
Internet
2008
Banking 85.597.200.084,47 2.517.808 20.042.688
Sursă: Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologia Informaţiilor

64
 Creşterea numărului de clienţi utilizatori de internet banking în 2008 a
fost, într-adevăr, spectaculoasă, cu aproape 142 de procente peste numărul
înregistrat în 2007. În concluzie, tot mai mulţi români sunt dispuşi să
realizeaze tranzacţii bancare prin intermediul internetului. Astfel, în anul 2008
numărul clienţilor băncilor care folosesc serviciile electronice de plăţi, precum
Internet banking s-a dublat în timp ce, în 2007 faţă de anul precedent,
numărul de tranzacţii a scăzut cu aproape 1/3 din totalul de tranzacţii.
Serviciile bancare electronice erau folosite de 40% dintre companiile medii şi
mari la finalul lui 2008 şi de 21% dintre companiile mici, restul de 39% de
persoanele fizice. Tranzacţiile bancare prin Internet se vor dezvolta şi mai
mult în perioada următoare, pentru că în Romania gradul de utilizare al acestui
serviciu bancar este încă la niveluri mult reduse în comparatie cu ţările
dezvoltate, din cel puţin patru motive: numărul mic al celor care au acces la
internet, popularitatea scăzută a acestui nou serviciu, reticenţa faţă de mediul
electronic precum şi riscul expunerii la fraude online.
Avantajul major al utilizării serviciului îl constituie faptul că orice
utilizator de Internet poate completa un ordin de plată de acasa sau de la birou
în doar câteva minute, după care, il poate transmite direct băncii şi tranzacţia
este finalizată. Ţinând-se cont de faptul că omul modern dispune de tot mai
puţin timp liber şi de faptul că, deplasarea fizică până la sediu băncii este din
ce în ce mai greu de efectuat datorită congestionării traficului, înlesnirea
facilităţii modalităţii de plată prin intermediul serviciul de Internet reprezinta
un avataj major pentru cei ce vor să beneficieze de inovaţiile tehnologii de
vârf.

65
 CAPITOLUL III

CARDUL BANCAR

3.1. Conceptul de card bancar

Cardul este o inovaţie revoluţionară care a putut fi aplicată datorită

progreselor deosebite în domeniile informatic şi electronic în măsura în care să
faciliteze schimbul de fonduri prin tehnici electronice între partenerii de
tranzacţii prin intermediul băncilor. Cardul a intrat în familia instrumentelor
de plată atunci când aplicarea tuturor inovaţiilor componente s-a dovedit
eficienţă, adică preţurile echipamentelor şi reţelei au devenit accesibile.
Din punct de vedere istoric, apariţia cardului are loc în anul 1946, la
New York, când o bancă specializată în creditul de consum lansează pe piaţă
un nou produs „Charge it” care constă în emiterea unui bon valoric numit
„scrip”, pe baza căruia clienţii puteau efectua cumpărături de la comercianţii
care au acceptat acest nou sistem de decontare. În 1950 apare, tot în SUA,
cardul de plastic pentru consum şi călătorii emis de o firmă Diners Club şi
preluat apoi de bănci pentru creditul de consum. Extinderea cardului de plastic
are loc în 1960 prin Bank of America care lansează produsul Bank Americard
( ulterior VISA international), care în 10 ani ajunge la peste 20 milioane de
utilizatori. În Europa, prima lansare a unui card european are loc după 1967, în
Franţa, prin „carte Bleu”, un card care necesită semnătura clientului pe factură,
după care facturile se remiteau la bancă pentru încasare. În România, primele
carduri (VISA) au fost lansate în 1995 prin sistemul bancar, dar principiile
privind emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronice pe teritoriul
ţării noastre au fost stabilite de Banca Naţională a României, mai târziu prin
Regulamentul nr. 4/2002.
Cardul este cartela de plată, sub forma unui suport de informaţie
standardizat, securizat şi individualizat care semnalează că deţinătorul său
ar putea avea acces la dreptul de a-l folosi pentru plata conferită de
emitent.
Cardul26 este definit ca un instrument de plată electronică, respectiv un
suport de informaţie standardizat, securizat şi individualizat, care permite
deţinătorului său să utilizeze disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont
deschis pe numele emitentului cardului ori să utilizeze o linie de credit, în
limita unui plafon stabilit în prealabil, deschisă de emitent în favoarea
deţinătorului cardului, în vederea efectuării, cumulativ sau nu, a
următoarelor operaţiuni:

26
Regulamentul nr. 4/13.06.2002 privind tranzacţiile efectuate prin intermediul instrumentelor de plată electronică şi
relaţiile dintre participanţii la aceste tranzacţii publicat în Monitorul Oficial al României nr. 503/2002.

66
 a) retragerea de numerar, respectiv încărcarea şi descărcarea unităţilor
valorice în cazul unui instrument de plată de tip monedă electronică, de la
terminale precum distribuitoarele de numerar şi ATM, de la ghişeele
emitentului băncii acceptante sau de la sediul unei instituţii obligată prin
contract să accepte instrumentul de plată electronică;
b) plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate de la comercianţii
acceptanţi şi plata obligaţiilor către autorităţile administraţiilor publice,
reprezentând impozite, taxe, amenzi, penalităţi, etc., prin intermediul
terminalelor POS sau prin alte medii electronice;
c) transferurile de fonduri între conturi, altele decât cele ordonate şi
executate de instituţiile financiare, efectuate prin intermediul instrumentului
de plată electronică.
Cartelele de plată(cardul) reprezintă un instrument cu ajutorul
căruia se poate efectua plata unui produs sau serviciu, având la bază un
sistem organizat pe baza contractelor între deţinător, emitent şi
comerciantul sau prestatorul de servicii. Cu ajutorul anumitor cărţi de
plată, deţinătorul poate dispune sau retrage numerar în şi din contul său
personal. Este, deci, un instrument de plată fără numerar prin care un
posesor autorizat poate achita contravaloarea unor bunuri şi/sau servicii
cumpărate de la comercianţii abilităţi să o accepte, sau prin utilizarea
căreia poate obţine lichidităţi de la banca emitentă.
În prezent, cardul este un instrument de plată universal aplicabil
şi global acceptabil care permite efectuarea unui număr nelimitat de tranzacţii
spre deosebire de instrumentele de plată pe suport de hârtie care erau legate de
o singură tranzacţie, iar transmiterea informaţiei este electronică şi nu prin
poştă.
Cardul conţine elemente de securizare şi de individualizare
încorporate pe suprafaţa sa, care trebuie să asigure următoarele
caracteristici obligatorii:
• suport fizic din material plastic şi cu dimensiuni standard;
• aversul, care conţine elemente elaborate în relief (numărul
cardului redactat în cifre arabe, numele şi prenumele posesorului în redactare
cu caractere latine, data expirării valabilităţii) şi elemente destinate informării
( sigla proprietarului de marcă, denumirea şi sigla emitentului);
• reversul, care conţine o bandă magnetică standard pentru
înregistrare cu cel puţin trei piste şi/ sau un microprocesor integrat; un panel
de semnătură, având elemente de siguranţă în desen care să îngrădească
posibilitatea ştergerii sau modificării semnăturii;
• pentru asigurarea interoperabilităţii sistemelor de plăţi
electronice, emitenţii trebuie să folosească numai standardele EMV (Europay,
Mastercard, VISA).

3.2. Tipuri de carduri

67
 Pentru clasificarea cardurilor se utilizează mai mult criterii, după cum
urmează:
a) după modul de stocare a informaţiilor şi caracteristicile de securizare a
cardului;
b) după funcţiile îndeplinite;
c) după calitatea emitentului;
d) după momentul în care se efectuează tranzacţia.
a) În timp, cardurile s-au perfecţionat foarte mult şi poartă amprenta dezvoltării
tehnologiilor în timp.
Nevoia crescândă de securitate a cardurilor, dar şi dezvoltările
tehnologice au condus la existenţa şi funcţionarea a două tipuri de carduri.
- carduri cu bandă magnetică;
- carduri cu microprocesor.
I. Cardurile cu bandă magnetică sunt cele care au pe verso o
bandă magnetică prin care se realizează procesul de citire şi de transmitere prin
linie telefonică a datelor. La centrul de autorizare există un cititor de carduri
care introduce automat în reţea informaţiile cuprinse în bandă.
Acestea sunt emise de bănci, comercianţi etc., şi prezintă
caracteristici comune pentru toate sistemele naţionale de plată, şi anume27:
- sunt confecţionate din material plastic şi au aceleaşi dimensiuni tipizate
şi standardizate de ISO (Organizaţia Internaţională de Standardizare);
- prezintă pe partea din faţă denumirea şi simbolul emitentului şi o
hologramă tridimensională vizibilă la lumina ultravioletelor;
- prezintă pe partea din faţă numărul cardului, data expirării, numele
posesorului autorizat;
- pe verso-ul cardului prezintă o banda magnetica şi un panel de
semnătură.
Culorile de fundal şi desenul hologramei se aleg de fiecare emitent. În
afară numelui posesorului imprimat în relief, apar marca pentru identificarea
tipului cardului şi simboluri ce indică tipul de posesor.
Dezavantajele cardurilor cu banda magnetică sunt:
- au capacitate redusă de memorare, dată de densitate mică de
înregistrare (masurată în bpi-biţi per inch), ceea ce reduce numarul de
caractere ce pot fi memorate;
- securitate îndoielnică ( vulnerabilitate la fraudă);
- datorită folosirii îndelungate, creşte gradul de uzură ( deteriorare) a
pistelor magnetice;
- pistele magnetice sunt sensibile la sursele de demagnetizare şi la
căldura excesivă.

27
C. Basno, N. Dardac, ” Sisteme de plăţi compensări şi decontări”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2003, p 125.

68
 II. Cardurile cu microprocesor, cunoscute şi sub numele de SMART
CARDS sau cip-carduri, sunt cele dotate cu o memorie încorporată într-o
capsulă de dimensiuni mici. Această tehnologie aparţine unui jurnalist francez,
Ronald Moreno, care în anul 1973 a inserat într-un card un microprocesor
integrat (cip). Memoria cardului cuprinde patru zone de structurare a
informaţiei, după cum urmează:
- informaţii neconfidenţiale (elemente de identificare a emitentului,
numărul de cont al titularului, termen de valabilitate);
- informaţii confidenţiale (disponibil din cont);
- informaţii inaccesibile (valoarea PIN sau alte chei de codificare);
- înregistrări care cuprind informaţii unice privind tranzacţiile şi care se
regăsesc într-o „agendă”.
Un “smard card” este, de fapt, o bucată de plastic de mărimea
unei cărţi de credit ce conţine un circuit integrat inclus. Circuitul integrat
are un microprocesor şi memorie, care permit cardului sa proceseze, dar
şi să stocheze informaţie într-o cantitate mult mai mare decât pană acum .
Acest procesor asigură un grad mai mare de securitate şi funcţionalitate în
salvarea datelor de memorie. Smart cardul este considerat o metodă foarte
sigură de a transporta date, acestea putând fi accesate numai când cardul
este conectat la un terminal separat. Din punct de vedere al functionalităţii
circuitelor integrate, cardurile cu cip sunt de două tipuri: cu cip de memorie
(conţin un circuit ce reprezintă o memorie EPROM cu rol de a memora date
şi de a le prezenta la cerere însă fară a le prelucra) şi cu cip cu microprocesor,
adică un calculator în miniatură, care are capacitatea de a memora şi prelucra
datele.
După modul de folosire, cardurile cu cip cuprind două mari clase:
- carduri monoaplicatie ( conţin o singură aplicaţie);
- carduri multiaplicaţie ( conţin mai multe aplicaţii).
Cardurile cu microprocesor au o serie de avantaje, printre care se
numără:
- sunt rezistente la încercările de spargere şi protejează informaţia
personală, contrafacerea şi falsificarea fiind aproape imposibilă;
- izolează calculele sensibile, legate de securitate (mai ales cele legate de
autentificare sau semnături digitale), de alte părţi ale sistemului care "nu trebuie
să ştie"; controlul codului confidenţial şi al posesorului în momentul plăţii
este mai fiabil;
- asigura portabilitatea informaţiilor incluse între calculatoare şi sisteme,
independent de arhitectura de bază ale acestor sisteme;
- pentru accesul la datele incluse este necesar nu numai să existe cardul
respectiv (fizic), ci şi un segment de informaţie memorat de proprietarul
cardului (pin-ul);
- deschide accesul spre servicii noi, securitate sporită, reducerea
costurilor pe termen lung;

69
 - în momentul utilizării exclude obligaţia prezentării unui act de
identitate sau a unui contract telefonic cu centrul de autorizare;
- reducerea comisionului impus băncii.
Plăţile prin SMART-CARD, deşi nu sunt cele mai ieftine, sunt mai
sigure, atât din punct de vedere al băncii cât şi al clientului. Riscul, în cazul lor,
este redus la minimum, cel puţin sub următoarele forme:
 Cardul dotat cu microprocesor, nu poate fi folosit decât de
posesorul legal, de multe ori acesta fiind programat să blocheze sau să distrugă
informaţiile stocate în cadrul unor accesări greşite sau repetate.
 Valoarea monetară stocată pe card nu poate fi dublu cheltuită
deoarece "cipul" conţine programe filtru specifice care nu permit acest lucru,
fiecare cheltuire diminuând ireversibil soldul încărcat pe card.

b) În raport de funcţiile specifice se disting următoarele tipuri de

carduri:
I. Cardul de credit, un instrument prin care plăţile se fac dintr-un credit
acordat de banca emitentă sub forma unei linii de credit revolving. Limita de
creditare se stabileşte la emiterea cardului în funcţie de solvabilitatea clientului.
Acest tip de card este destinat cu prioritate pentru plata mărfurilor şi serviciilor.
Credit cardul va fi emis şi operat astfel încât să permită preluarea de date
pe baza cărora deţinătorul:
- sa-şi ramburseze în totalitate creditul la sfârşitul perioadei stabilite, caz
în care mai poate fi denumit, conform practicii internaţionale, "travel and
entertainment card" ori "Charge card";
- sa-şi stingă creditul acordat numai în parte, partea rămasa urmând să fie
considerată ca o extensie a creditului acordat anterior.
Sistemul cardurilor de credit are la baza două entităţi: centrele de
autorizare şi cele de prelucrare.
Centrele de autorizare sunt organizate de bănci şi reprezintă interesele
lor. Acestea, la cererea comercianţilor, acordă autorizaţia de plată, adică,
confirmă existenţa condiţiilor de plată potrivit informaţiilor pe care le deţin,
sesizând cazurile de inoportunitate, de furt, pierdere sau utilizare abuzivă.
Centrele de prelucrare sunt interlocutoarele principale ale
comercianţilor, ele fiind gestionate de societăţile de servicii şi inginerie
informatică având ca principală sarcina, primirea documentelor sau
informaţiilor privind plăţile desfăşurate.
Plăţile care se încadrează în normele stabilite se iau în evidenţă, datele
sunt prelucrate şi transmise celor interesaţi. Se asigură, astfel, fluxurile
monetare implicate şi respectiv modificarea soldurilor din conturile bancare în
favoarea comercianţilor prin diminuarea disponibilităţilor sau creditelor
plătitorilor. Mai mult, punctele de deservire, centrele de prelucrare şi transfer al
fondurilor sunt interconectate la o vastă reţea internaţională care funcţionează
permanent.

70
 Cardurile de credit sunt în general emise de o bancă sub sigla unei
organizaţii (cum ar fi VISA sau MASTERCARD.)

Avantajele credit cardului

Cardul de credit oferă mai multe avantaje decât cecurile prin faptul că,
compania emitentă îşi asumă o mai mare parte a riscului, atât pentru
cumpărător, cât şi pentru vânzător. Cumpărătorii pot reclama plăţi trecute şi pot
beneficia în anumite acţiuni de sprijinul companiei emitente a cărţii de credit.
Vânzătorii sunt asiguraţi că vor primi banii pentru toate vânzările făcute şi nu
mai trebuie sa aibă nici o grija în privinţa fraudei.

a. Avantajele credit cardurilor pentru posesorul acestora

• Cumpărătorul are posibilitatea să aleagă momentul efectuării

anumitor achiziţii. Deţinătorul, având un credit la dispoziţie, poate cumpăra un
anumit produs în momentul în care are nevoie de el sau când îl găseşte pe piaţa.
• Posesorul cardului are posibilitatea de a achita datoria în întregime la
primirea situaţiei soldului, sau de a achita acest sold în rate lunare;
Dacă datoria este achitată în totalitate, posesorul credit cardului poate
beneficia de un credit fără dobânda pe o anumită perioadă.
• Posesorul credit cardului are posibilitatea achitării serviciilor telefonice
şi serviciilor poştale, tastând la telefon numărul cardului sau prin scrierea
acestuia pe un ordin de plată în favoarea poştei.
Numărul companiilor care acceptă achitarea produselor sau serviciilor lor
prin credit carduri este de ordinul milioanelor, gama produselor şi serviciilor ce
pot fi achiziţionate cu ajutorul unui credit card, fiind foarte largă.
• Legile pentru protecţia consumatorilor conferă un anumit grad de
protecţie celor care achită produsele cumpărate prin credit carduri.
De exemplu, daca produsele sunt falsificate, posesorul cardului va obţine
o reacreditare din partea companiei emitente a credit cardului, dacă valoarea
achiziţiei depăşeşte o anumită sumă.
• Un alt avantaj, în comparaţie cu plata prin cec sau numerar, este gradul
ridicat de securitate asigurat de folosirea credit cardului în procesul efectuării
achiziţiilor.
Aceste avantaje se transformă într-un confort pentru cumpărător având în
vedere că, uneori, tranzacţiile efectuate cu cărţi de credit sunt mai rapide decât
cele efectuate cu cecuri sau chiar, câteodată, cu bani lichizi.

b. Avantaje pentru comerciant

71
 • Spre deosebire de cec, care trebuie să urmeze procedura sistemului de
decontare, prin utilizarea cardului plata este garantată, iar contul comerciantului
este creditat imediat, cu valoarea mărfurilor sau serviciilor vândute pe bază de
credit card, în momentul în care documentele ce atestă vânzările sunt prezentate
pentru plată la bancă.
• Comerciantul este degrevat de o mare parte din cheltuielile şi riscurile
pe care le presupune folosirea numerarului; în realizarea acţiunilor promoţionale
şi a campaniilor publicitare, comercianţii beneficiază de infrastructura unei
reţele internaţionale de credit carduri.
• Oferind mărfuri sau servicii pe credit, comercianţii care acceptă credit
cardurile atrag mai mulţi clienţi, comparativ cu cei care nu au introdus această
facilitate. Operând cu credit carduri, comerciantul este scutit de o mare parte din
cheltuielile şi riscurile pe care le presupune folosirea numerarului.
• În realizarea acţiunilor promoţionale şi a campaniilor publicitare,
comercianţii beneficiază de infrastructura unei reţele internaţionale de credit
carduri.
• În scopul îmbunătăţirii standardului serviciilor oferite clienţilor, o parte
din marile magazine dau posibilitatea clienţilor de a obţine numerar prin
prezentarea cardului. Pentru client, acest lucru reprezintă o facilitate în plus, iar
pentru comerciant un mijloc de a „vehicula ” numerar, fără a suporta cheltuieli
pentru o astfel de operaţiune.

c. Avantaje pentru bănci

• Creşterea gradului de automatizare a operaţiunilor, reducându-se

volumul operaţiunilor efectuate manual.
• Determină diminuarea operaţiunilor cu numerar.
• Plăţile efectuate cu credit carduri sunt garantate.
• Dobânzile percepute în cadrul operaţiunilor cu credit carduri sunt mai
ridicate decât la celelalte forme de împrumut.
• Comisioanele percepute de la comercianţii care acceptă achitarea cu
credit carduri reprezintă o sursă de venituri pentru bancă.
Un dezavantaj al cărţilor de credit este faptul că tranzacţiile efectuate cu
ajutorul lor nu sunt anonime, şi prin faptul că, companiile emitente chiar
prelucrează date importante privind obiceiurile de cumpărare.

II. Cardul de debit este un instrument prin care plata se face în limita
disponibilului existent în contul de card şi se foloseşte atât la efectuarea
plăţilor pentru bunuri şi servicii, cât şi pentru retragerile de numerar.
Cardul de debit conţine o bandă magnetică şi necesită introducerea
unui număr personal de identificare (PIN) în terminalul electronic, înainte de
accesarea serviciului. În tranzacţiile electronice, numărul personal de

72
identificare este echivalent cu semnătura. Plăţile efectuate cu card de
debit şi acceptate de către sistem prin operaţiunea de autorizare on-line,
pentru comerciantul care este plătit prin aceasta modalitate, sunt plăţi
garantate. Cele mai multe carduri de debit au două funcţii principale:
retragerea de numerar din distribuitoarele automate de numerar sau din
ghişeele automate de bancă (ATM) şi efectuarea plăţilor la punctele de
vânzare, situaţie în care plata este cunoscută sub denumirea de transfer
electronic de fonduri la punctele de vânzare (EFTPOS). Sunt însă relativ
frecvent întâlnite carduri de debit care au numai funcţiunea de retragere de
numerar. Cardurile de debit online nu sunt la fel de avantajoase pentru
bănci precum sunt cele de debit offline datorită inexistenţei veniturilor din
dobânzi şi interchange-ului mai mic.
Cardul de debit poate funcţiona printr-un cont curent de operaţiuni sau
printr-un cont dedicat tranzacţiilor de carduri.
Debit cardul se emite în baza unui cont bancar al clientului – titular al
cardului. Debit cardul este folosit asemănător numerarului în sensul că
titularul poate efectua plăţi în limita disponibilităţilor sale băneşti din cont sau,
dacă a încheiat în prealabil o convenţie cu banca, un credit în descoperit de
cont. Utilizarea debit cardurilor nu presupune circulaţia niciunui document pe
suport de hârtie. Debitarea contului titularului se efectuează simultan cu
creditarea contului magazinului sau instituţiei care acceptă ca instrument de
plată debit carduri. Procedurile folosite în efectuarea plăţilor sunt
asemănătoare celor prezentate la credit carduri. Spre deosebire de cec, în cazul
debit cardurilor mărfurile pot fi comandate prin telefon, valoarea tranzacţiilor
nefiind limitată.

Avantaje ale debit cardului

a. Avantaje pentru clienţi

• Clienţii nu sunt nevoiţi să retragă şi să poarte asupra lor sume mari de

bani pentru a achita mărfuri de valori mari, eliminându-se astfel riscurile de
furt şi disconfort pe care le presupune numerarul la purtător.
• Spre deosebire de cec, nu există o limită a valorii achiziţiilor şi nu
trebuie completat nici un document.
• Tranzacţia se realizează instantaneu.

b. Avantaje pentru comerciant

73
 • Spre deosebire de plata în numerar sau prin cec, sumele pe care clienţii
le pot cheltui nu sunt limitate, utilizarea cardurilor devenind astfel pentru ei o
premiză a creşterii vânzărilor.
• Cheltuielile impuse de asigurarea securităţii sunt mult mai reduse
decât în cazul folosirii numerarului ca mijloc de plată.
• Pentru operarea debit cardurilor, banca percepe vânzătorului taxe mai
mici decât în cazul operării numerarului.
• Decontările sunt mai rapide decât în cazul cecului.

c. Avantaje pentru bănci

• Grad ridicat de control asupra tranzacţiilor clientului în raport cu

disponibilităţile băneşti din cont şi creditul în descoperit de cont (în cazul în
care s-a convenit altfel).
• Costurile băncii pentru operarea debit cardurilor sunt mai reduse
comparativ cu cheltuielile aferente cec-urilor sau numerarului.
• Degrevarea activităţii la ghişeele bancare, inclusiv reducerea
cheltuielilor din acest punct de vedere.

III. Alte tipuri de carduri

Cardul de debit cu descoperit de cont permite efectuarea plăţilor

peste disponibilităţile băneşti din contul de card, într-o anumită sumă asimilată
creditului. Se foloseşte în cazul cardurilor pentru salarii care se alimentează
direct cu sumele virate periodic de firmele angajatoare.
Carduri cu numerar sunt cărţi de debit care se folosesc numai pentru
retrageri de numerar dintr-un aparat automatizat şi cu un program informatic
de casierie, numit automat de distribuţie de numerar (ATM). Retragerile se fac
din contul de card care trebuie să se alimenteze periodic de către titular.
Cardul de garanţie a cecurilor se mai numeşte şi cheque garante
card, este un instrument care garantează că o sumă de plată înscrisă pe cec are
acoperire în contul personal al deţinătorului. El poate funcţiona atât ca o carte
de credit sau de debit, cat şi ca o carte pentru retrageri de numerar.
Carduri multifuncţionale sunt acele carduri de debit care se folosesc
la plăţi, retrageri de numerar, garantare şi alte operaţiuni de debit.
Carduri pentru transferul electronic de fonduri la punctele de
vânzare. Acest tip de card este un card care este utilizat de către titular în
vederea efectuării cumpărăturilor la punctele de vânzare a bunurilor de
consum.
c) Din punct de vedere al emitentului, cardurile pot fi:
 Carduri emise de bănci (carduri bancare). Băncile emit o gamă
largă de carduri şi intră în competiţie pentru câstigarea unui segment cât mai
mare de piaţă. Pentru a facilita accesul clienţilor, băncile încheie între ele

74
convenţii de plăţi prin carduri, astfel ca un client al unei bănci să poată apela la
bancomatele altor bănci cu care banca sa are încheiată o convenţie.
 Carduri emise de comercianţi (cărţi private). Marile firme
comerciale emit propriile cărţi de plată clienţilor săi pentru a permite sau
facilita plăţi în vederea achiziţionării de bunuri şi servicii exclusiv de la
comercianţii emitenţi fără a acorda accesul la un cont bancar.
 Cardul hibrid (dual card) este cardul care conţine atât banda
magnetică, cât şi microprocesor şi care permite efectuarea unor operaţiuni
combinate, specifice fiecărui tip de card.
 Cardul co-branded este emis de o bancă împreună cu o entitate care,
de regulă, are ca obiect principal de activitate comerţul sau prestările de
servicii.
 Carduri emise de alte instituţii şi organizaţii. Deosebit de bănci şi
comercianţi, sunt numeroase alte instituţii care emit carduri, ca de exemplu:
instituţii internaţionale specializate în carduri, instituţii de credit, companii de
transport, etc.
 Carduri naţionale sunt carduri care au o valabilitate numai pe teritoriul
naţional şi se pot emite de băncile locale, fie sub marca şi firma lor, fie sub
marca şi denumirea unei instituţii internaţionale specializate.
 Carduri internaţionale. Asemenea carduri se emit de instituţiile
internaţionale sau de băncile locale care au devenit membre ale sistemelor
internaţionale pentru carduri, dar numai sub marca şi firma sistemului
internaţional folosit.

d) După momentul în care se utilizează tranzacţia, cardurile se

clasifică în:
• Carduri cu plata înainte (prealimentate);
• Cu plata imediată (carduri de debit);
• Cu plata mai târziu (carduri de credit);
• Carduri de comerciant (retaiter card);
• Carduri de cheltuieli (charge card)
Cardurile de cheltuieli sunt cunoscute sub denumirea de card de călătorie
şi petrecere a timpului liber (travel card) şi prezintă următoarele caracteristici:
• sunt emise de societăţi non-bancare si presupun existenţa unor linii de
credit deschise pentru deţinători;
• deţinătorul unui astfel de card are posibilitatea să efectueze cheltuieli si
să retragă numerar din ghişeele automate de bancă sau din cele ale emitentului
de card;
• cele mai cunoscute carduri de cheltuieli sunt cele emise de American
Expres si Diners Club.

3.3. Participanţii pe piaţa cardurilor

75
 Principalii participanţi implicaţi în operaţiile cu carduri sunt:
• deţinătorul;
• emitentul cardului;
• instituţia de decontare (banca).
Deţinătorul cardului este persoana fizică acceptată de comerciant,
inclusiv prin intermediul unui automat programabil ca având acces la
drepturile conferite de card deţinătorului.
Deţinătorul cardului urmăreşte să obţină:
- comoditate şi siguranţă (nu transportă numerar şi poate efectua
cheltuieli neaşteptate sau plăţi neplanificate);
- accesul la credite, nefiind necesară o procedură complicată;
- plăţi întârziate sau extinse atunci când este necesar;
- uşurinţa înregistrării în documente (extrasul de cont indică toate
operaţiunile).
Emitentul cardului este o bancă, fie că este proprietara mărcii
distinctive sub care este emis cardul, fie că are cu proprietarul mărcii
obligaţii reciproce care îi permit să emită cardul.
Sistemul interbancar de transfer de fonduri şi agenţii sau instituţiile
de decontare au un rol însemnat în efectuarea plăţilor în baza
cardurilor.28
Agentul de decontare este o persoană juridică desemnată prin
obligaţii reciproce să iniţieze decontarea finală a plăţilor în numele
tuturor participanţilor la decontare.
Comerciantul este o persoană juridică sau un automat programabil
asupra căruia aceasta are constituită şi poate prelua răspunderea materială
şi care acceptă cardurile ca mijloc de plată ca parte a unui sistem de
prevenire şi împărţire a riscului la care , în termenele şi condiţiile
obligaţiilor reciproce, este parte, şi asupra căruia poate cere să fie
instruit.29

3.4. Operaţiuni cu carduri

Cardurile se folosesc fie pentru retragerea de numerar, fie pentru

operaţiuni de plăţi din disponibil sau credite, cu alte cuvinte pentru operaţiuni
de încasări şi plăţi. Aceste operaţiuni implică mai multe etape.

1. Emiterea cardurilor
Emiterea cardurilor este o operaţiune mai complexă care include
încheierea convenţiei de card, confecţionarea cardului, deschiderea contului de

28
Al. Olteanu, ”Management bancar”, Editura Dareco, Bucureşti, 2003, p. 278.
29
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 6/1995 privind principiile şi organizarea plăţilor cu card
de către societăţile bancare, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 282 / 1995.

76
card, transmiterea informaţiilor la centrul de autorizare şi la instituţiile
internaţionale şi, apoi, eliberarea cardului.
Convenţia de card este un contract scris între bancă şi viitorul posesor
de card în care se prevăd:
• tipul de card şi modul de folosire a acestuia;
• contul care se deschide;
• sumele minime de menţinut în cont (cardul de debit);
• tipurile de tranzacţii care se efectuează (achiziţionare de bunuri sau
servicii, retragere de numerar, transfer de fonduri între conturi, etc.);
• limitele minime/ maxime ale sumelor pentru o operaţiune;
• tipurile de taxe, comisioane, dobânzi, penalităţi;
• drepturile şi obligaţiile părţilor;
• perioada de contestare a unei operaţiuni şi procedurile aferente.
Confecţionarea cardurilor are loc la banca emitentă care dispune de
cărţi de plastic produse de firme specializate şi autorizate în acest scop. Pe
carduri, banca emitentă imprimă cu echipamente speciale, numele şi prenumele
beneficiarului, numărul cardului, data expirării, precum şi datele de identificare
din banda magnetică.
Deschiderea conturilor titularilor (persoane fizice) are loc după
semnarea convenţiei. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi trebuie să se
desfăşoare prin conturi distincte pentru carduri pentru a se cunoaşte mişcările
debitoare şi creditoare şi soldul acestora şi a se calcula dobânzile cuvenite.
Deschiderea unui cont de card nu este condiţionată de existenţa la aceeaşi bancă
a unui cont curent.
Contul de card se alimentează la deschidere cel puţin cu suma minimă
obligatorie de menţinut în cont şi prevăzută în convenţie. Alimentarea contului
de card se face de către titular prin transferul din contul curent sau automat de
bancă până la nivelul plafonului convenit cu titularul.

2. Operaţiuni de utilizare a cardului

Posesorul cardului îl poate utiliza în unul din următoarele scopuri (după

cum rezultă din definiţia dată cardului):
- retragerea de numerar de la distribuitoarele automate sau de la
ghişeele băncii;
- plata mărfurilor şi serviciilor.

Operaţiuni de retragere de numerar

Pentru retragerile de numerar cu carduri se folosesc echipamente de
transmisie şi softuri informatice care asigură circulaţia informaţiei-bani şi
eliberarea numerarului.

77
 Automatul bancar ATM este un echipament pentru eliberarea de
numerar sub forma de bancnote, precum şi transferuri de fonduri pentru plăţi
de servicii, furnizarea unor informaţii de cont şi consultanţă bancară.
Fluxul operaţional pentru eliberarea numerarului este următorul:
- introducerea cărţii de plată în nişa pentru carduri;
- tastarea PIN-ului (se admite numai o singură greşeală de tastare;
la a două greşeală cardul se reţine de ATM);
- tastarea sumei dorite care nu trebuie să depăşească limita prezăzută
în convenţie;
- eliberarea numerarului şi debitarea contului personal de card;
- eliberarea chitanţei;
- restituirea cărţii de plată.

Operaţiuni cu carduri aflate la comercianţi

Operaţiunile de plăţi la comercianţi reprezintă esenţa cardurilor,

înlocuind numerarul sau cecul cu operaţiuni on-line şi implică o relaţie
tripartită: comerciant, beneficiar şi bancă. Comercianţii au asigurată plata prin
confirmarea primită de la bancă, fie că este o bancă locală sau din străinătate,
iar beneficiarii s-au achitat de obligaţia de plată în câteva secunde.
Deschiderea conturilor comercianţilor acceptanţi. Comerciantul
acceptant este persoana juridică care realizează acte şi fapte de comerţ şi care
acceptă cardul ca mijloc de plată pentru bunurile vândute şi serviciile prestate
pe baza unui contract încheiat anterior cu banca acceptantă, de regulă banca la
care are contul curent, dar pot fi şi situaţii în care banca acceptantă este o altă
bancă.
Pentru operaţiunile cu cardul, comercianţii trebuie să deschidă conturi
de carduri, respectiv câte un cont pentru fiecare tip de card. Contul
comerciantului la banca acceptantă se creditează în momentul în care aceasta
primeşte, prin compensare, contravaloarea tranzacţiei de la banca emitentă.
Utilizarea cardului pentru plata mărfurilor şi serviciilor necesită
existenţa, la nivelul comerciantului care acceptă acest instrument de plată, a
unui terminal pentru transferul electronic al fondurilor, denumit POS. Rolul
terminalului este acela de a prelua şi a transmite informaţiile asupra plăţii, de
la comerciant la centrul de analizare şi primirea autorizării privind plata (în
maxim 30 de secunde).
3. Acceptarea cardurilor presupune existenţa unui contract de
procesare a tranzacţiilor între bancă şi utilizator.
Convenţia de acceptare este un contract scris care se încheie de
comerciant cu banca acceptantă şi în care se prevăd termenii şi condiţiile de
acceptare (tipurile de carduri şi băncile emitente, limita de autorizare),
drepturile, obligaţiile şi răspunderile părţilor. Banca acceptantă atribuie un cod

78
comerciantului care conţine şi codul băncii emitente. Clauza de acceptare este
obligatorie şi necondiţionată.
Pe baza contractului încheiat, banca pune la dispoziţia comerciantului,
servicii de decontare şi servicii de autorizare carduri.
Operaţiunea de acceptare la plată a tranzacţiilor cu carduri se
realizează prin parcurgerea următoarelor etape (care se regăsesc în cadrul
schemei logice de acceptare):
1. deţinătorul cardului solicită achiziţionarea unui bun sau serviciu de la
comerciant;
2. comerciantul solicită autorizarea tranzacţiei către centrul de autorizare
local / internaţional;
3. centrul de autorizare transmite cererea de autorizare către banca emitentă
a cardului;
4. banca emitentă verifică contul deţinătorului de card;
5. banca emitentă autorizează tranzacţia şi transmite informaţia către
centrul de autorizare;
6. centrul de autorizare transmite codul de autorizare către comerciant;
7. comerciantul predă bunul sau prestează serviciul către deţinătorul
cardului.
Tranzacţia se derulează în timp real, prin echipamente electronice şi
softuri specializate, în condiţii de deplină siguranţă.
Schema logică a acceptării la plată a tranzacţiilor cu carduri este
următoarea; în care semnificaţia cifrelor este indicată în descrierea etapelor
prezentate anterior:
7

Deţinătorul 1
Comerciant
cardului

2
6
Centrul de autorizare local
5

4
Banca emitentă a
Contul deţinătorului de card
cardului

79
 Figura nr. 3.1. Acceptarea cardurilor
Pe baza convenţiilor de acceptare a cardurilor încheiate cu băncile,
comercianţii efectuează vânzări pe bază de carduri. Acceptarea este
operaţiunea prin care comerciantul agreează decontarea prin cardul prezentat
de cumpărător după o verificare atentă a cardului ( integritate fizică, să nu
prezinte ştersături sau modificări) şi a cumpărătorului (un document de
identitate) şi dacă sunt suspiciuni se solicită băncii emitente interogarea
titularului de card asupra operaţiunii şi se aşteaptă mesajul de răspuns.
4. Plăţile prin carduri sunt, în principiu, ireversibile, adică o plată
iniţiată de utilizator şi autorizată de emitent devine irevocabilă şi nu poate fi
contramandată decât în anumite situaţii precis determinate.
Plata, de fapt, este actul prin care, pe baza unui set de produceri între
părţi, are loc satisfacerea sau descărcarea de o obligaţie prin furnizarea de către
debitor a unui drept necondiţionat pe care îl are asupra unui terţ şi care să fie
acceptabil pentru creditor. În vederea identificării deţinătorului de acord la o
plată, se atribuie un cod personal de identificare aferent unui card, prescurtat
conform practicii internaţionale PIN, cod personal ce este atribuit biunivoc de
către emitent. Utilizatorul poate fi pus în situaţia de a reproduce codul personal
al deţinătorului de card, în vederea verificării identităţii deţinătorului la o plată cu
card deservită de un automat programabil sau un alt mijloc apt să preia şi să
recunoască pentru comerciant , precum şi să protejeze, cel puţin faţă de acesta
din urmă, conţinutul respectivului PIN. Dacă plata cu acord se face prin transfer
electronic de date, PIN-ul este considerat echivalentul electronic al semnăturii
deţinătorului cardului.Prealabil plăţii cu card, se practică luarea unor amprente,
cu ajutorul unui dispozitiv mecanic denumit imprinter.
Derularea plăţii prin carduri bancare poate fi reprezentată schematic
astfel:

CLIENTUL PLĂTITOR (DEŢINĂTOR AL CĂRŢII DE

PLATĂ)

2 1

COMERCIANT

4 3

BANCA COMERCIANTULUI

80
 6 5

BANCA EMITENTĂ A CĂRŢII DE PLATĂ

Figura nr.3.2. Derularea plăţii prin carduri bancare

Etapele derulării plăţii prin carduri sunt următoarele:

1- Clientul deţinător al cardului achiziţionează bunuri/servicii de la

comerciantul acceptant de card.
2- Posesorul cardului efectuează plata bunurilor prin utilizarea cardului;
comerciantul întocmeşte documentul de vânzare - cumpărare.
3- Comerciantului prezintă băncii sale documentele de vânzare -
cumpărare.
4- Banca comerciantului creditează contul acestuia cu suma
corespunzătoare documentelor de vânzare - cumpărare.
5- Banca comerciantului ordonă băncii emitente a cardului achitarea
contravalorii facturilor întocmite de comerciant.
6- Banca emitentă a cardului onorează plata şi debitează contul
clientului său deţinător de card.

5. Autorizarea reprezintă atestarea validităţii operaţiunii între un

posesor autorizat şi un comerciant acceptant şi se face de centrul de autorizare
al băncii emitente. Autorizarea se dă, în cazul plăţilor peste o anumită limită
valorică a acestora, iar în cazul retragerilor de numerar pentru toate
operaţiunile indiferent de valoarea acestora. Autorizarea se dă de banca
emitentă în 10 - 15 secunde printr-un cod care se înscrie de comerciant pe
documentele de decontare (chitanţe).
Prin autorizarea cardului, operatorul bancar asigură vânzătorul că
instrumentul de plată respectiv este valabil, iar deţinătorul acestuia se află în
posesia fondurilor care să acopere tranzacţia efectuată. Rezultatul autorizării
este răspunsul, care poate conţine unul dintre următoarele tipuri de mesaj
referitor la card:
a) acceptare pentru toată suma;
b) solicitarea de instrucţiuni suplimentare într-un anumit interval de
timp;
c) neacceptarea ca mijloc de plată cu solicitarea comerciantului de a
confisca respectivul card.

6. Decontarea
Decontarea este operaţiunea de descărcare de o obligaţiune între

81
două sau mai multe părţi în vederea finalizării transferului de fonduri şi
trecerii acestora în mod necondiţionat şi irevocabil în proprietatea
beneficiarului, printr-o formă de finalitate a plăţii. În cazul decontărilor
fără numerar, părţile reflectă descărcarea de obligaţii prin înscrieri în
evidenţe , inclusiv în conturi deţinute la cel puţin o bancă şi/sau la un
agent de decontare desemnat prin obligaţii reciproce ca parte a unui sistem
interbancar de transfer de fonduri.
O decontare între două părţi este considerată finală, în cazul şi la
momentul când un transfer irevocabil al creditului se produce în conturile
deschise de către agenţii de decontare a celor două părţi la o instituţie
de decontare definitivă. O decontare finală este considerată ultima dacă,
pentru descărcarea obligaţiei iniţiale între părţi sunt transferate irevocabil
fonduri la creditul conturilor deschise la banca de emisiune a monedei în
care este descrisă plata având ca efect o creştere a pasivelor acesteia.

7. Operaţiuni frauduloase cu carduri

Dezvoltarea activităţii cu carduri a scos în evidenţă unele imperfecţiuni
în ceea ce priveşte securitatea operaţiunilor şi a modului de utilizare de către
posesori. Practica bancară cu carduri a arătat că frauda se produce de cele mai
multe ori în activitatea de acceptare, determinată de posesorii cardurilor sau de
terţe persoane.

Fraude determinate de posesorii cardurilor

• utilizarea cardului de către posesor fără existenţa disponibilului în cont
pentru mai multe operaţiuni care nu sunt supuse autorizării, speculând faptul
că operaţiunea nu se verifică; banca emitentă refuză plata, urmând ca banca
acceptantă să se îndrepte împotriva comerciantului; soluţia este impunerea
autorizării în toate cazurile în care se operează în mediu de risc.
• utilizarea cardului pentru tranzacţii pe care ulterior posesorul nu le mai
recunoaşte, din rea intenţie sau din alte motive (folosirea cardului de către un
alt membru al familiei fără ştirea posesorului); în acest caz se ridica problema
calităţii activităţii de triere a clienţilor de către banca emitentă şi a preocupării
pentru formarea unei culturi bancare;
• transmiterea cardurilor altor persoane care efectuează tranzacţii fără ca
destinatarul să le recunoască; de asemenea, apare o problemă de relaţii cu
clienţii, în special în perioada de început a folosirii cardurilor.

Fraude determinate de terţe persoane

• aflarea numărului cardului de către o terţă persoană în diverse
împrejurări şi folosirea acestuia în operaţiuni frauduloase;
• copierea benzii magnetice a unui card valid al cărui cont ataşat este
alimentat cu un alt card pentru tranzacţii comerciale, procedura care se
numeşte „skiming” şi este foarte greu de depistat;

82
 • folosirea unor carduri pierdute sau furate, sau contrafăcute, profitând
de ignoranţa comerciantului sau de complicitatea acestuia cu infractorul.

3.5. Drepturile şi obligaţiile de bază ale băncilor în operaţiunile cu

cardul

Banca Centrală este instituţia căreia i se adresează emitenţii în

vederea autorizării cardului ca mijloc de plată.
Emitenţii procesării şi comercianţii sunt obligaţi sa facă dovada la
momentul emiterii cardului că deţin sau au acces, pe toată durata plăţilor cu
respectivul card, la sisteme de transfer şi decontare compatibile cu cardul
propus spre autorizare, şi performante în raport cu serviciile pe care
intenţionează să le ofere, aşa cum este prevăzut în obligaţiile reciproce.
Emitenţii procesării şi comercianţii, sub semnătura emitentului vor face o
evaluare scrisă a riscurilor în transferul, decontarea şi administrarea
informaţiei din plăţile cu cardul propus. Desfăşurarea plăţilor cu card
implică şi anumite obligaţii reciproce care se încheie şi se semnează.

Obligaţiile emitentului
Cardul este pe parcursul existentei sale proprietatea emitentului care
trebuie să ia toate măsurile pentru a cuprinde în obligaţiile reciproce clauze
care să prevină, să accepte şi să împartă riscurile în cursul întregii activităţi.
Emitentul elaborează şi reînnoieşte un card la iniţiativa persoanei
solicitante care motivează în scris aceasta. Pentru evaluarea, limitarea şi
împărţirea riscurilor, emitentul poate cere persoanei care solicita un card toate
datele şi un document în forma veridica şi actualizată.
Emitentului îi revine sarcina să comunice părţii semnatare
următoarele:
• drepturile materializate la utilizarea cardului, inclusiv cele
aferente plăţii prin card;
• îndatoririle şi responsabilităţile părţilor prin efectul
proprietăţii emitentului asupra cardului, inclusiv îndatoririle şi
responsabilităţile deţinătorului în păstrarea în siguranţa a cardului,
păstrarea confidenţialităţii asupra codului PIN şi notificarea evenimentelor
ce pot efectua plata cu card;
• preţul cardului;
• taxele specifice, dacă exista, pe care deţinătorul trebuie să
plătească emitentului pentru serviciile oferite;
• pentru credit carduri, informaţii referitoare la orice taxe
auxiliare aplicabile contului aferent cardului;
• suma limită per operaţiune admisă;
• răspunderea deţinătorului, incluzând costurile, în cazul

83
în care cardul este pierdut sau furat;
• comisionul total aplicat;
• dobânda aplicată.
Pentru a limita riscurile, emitentul va trebui să ia toate măsurile
necesare pentru a evalua şi preveni riscurile ce se pot produce prin utilizarea
în continuare a unui card despre care a luat cunoştinţă că este, sau este
declarat ca furat, pierdut, deteriorat, distrus sau implicat în orice alt
eveniment care ar pune, total sau parţial, vreuna din părţile unei părţi cu card
în imposibilitatea de a-şi exercita drepturi sau îndatoriri pentru evitarea
riscurilor de neplată. Daca emitentul nu este proprietar de marcă, acesta are
obligaţia să evalueze, să prevină şi să aibă în funcţiune, în baza obligaţiilor
reciproce, o modalitate de împărţire a riscurilor de neplată ce se poate
produce prin influenţa drepturilor şi obligaţiilor din obligaţiile reciproce cu
proprietarul de marcă asupra propriilor decontări sau asupra obligaţiilor
reciproce de bază cărora emitentul acţionează ca participant, agent sau
instituţie de decontare. Emitentul are obligaţia să instruiască cel puţin pe
comerciant şi deţinător să respecte procedurile şi intervalele de timp în
alcătuirea şi transmiterea de evidente şi orice alte informaţii care pot
contribui la facilitarea decontării.

Alte drepturi şi obligaţii

Răspunderea emitentului de card , derivă şi din obligaţia de a
contribui la impunerea obligaţiilor asumate prin obligaţii reciproce, luând
totodată măsuri pentru salvgardarea interesului public, asigurarea unei
concurenţe loiale, apărarea bunei reputaţii a clienţilor şi a mărcilor în
scopul instaurării şi obţinerii unui climat de afaceri favorabil comerţului
efectuat de bănci cu servicii de plăţi cu carduri.
Pentru acest scop, cu autorizarea băncii centrale, emitenţii se pot
asocia în organizaţii profesionale non-profit pentru studiul pieţei, urmărirea
performanţei prestatorilor şi persoasiune morală pentru respectarea unor
coduri de conferinţă în comerţul efectuat de bănci cu servicii de plăţi cu
carduri30.

3.6. Transferul electronic al fondurilor - element de bază al circuitului

cardului
În perioada contemporană, în ţările dezvoltate economic, transferurile
monetare se realizează într-o proporţie însemnată prin intermediul sistemului
electronic de transfer de fonduri. Sistemul electronic al transferului de fonduri

30
Alexandru Olteanu, ”Management bancar”, Editura Dareco, Bucureşti, 2003, pp. 287-290.

84
reprezintă ansamblul dispozitivelor şi procedeelor speciale care asigura
deplasarea fluxurilor monetare de la plătitor la beneficiar într-un mediu exclusiv
electronic.
Prin intermediul acestui sistem, plăţile se efectuează în timp real şi nu
mai este solicitată prezenţa suportului de hârtie doveditor. Avantajul deosebit al
acestor tehnici de plată rezidă, în primul rând, în viteza mare de transformare a
fondurilor, beneficiarul fiind capabil să dispună de sumele tranzacţionate chiar în
momentul întocmirii ordinului de plată "electronic" de către plătitor. Cu
siguranţă, în al doilea rând, nu trebuie neglijat avantajul securizării transferului
de fonduri existent în cazul sistemelor electronice de plăţi, întrucât este de la sine
înţeles că tot acest ansamblu electronic a fost proiectat în ideea eliminării
factorului uman din traseul de plăţi, precum şi a impunerii unor bariere
criptografice care nu pot fi penetrate cu uşurinţă.
Pentru a se elimina riscul intervenţiilor frauduloase în sistemul electronic
de transfer al fondurilor, aplicaţiile informatice au fost programate în sistem de
autosecurizare.
Transferul de fonduri, apare astfel drept un punct de a transmite sau de a
crea drepturi asupra fondurilor. Transferul interbancar de fonduri este, de regulă,
iniţiat de o bancă şi se încheie prin decontarea finală a sumei, în momentul şi în
forma hotărâtă în cadrul unui sistem interbancar de transfer de fonduri pentru
înregistrarea în conturile agentului de decontare.

Fluxul operaţional al funcţiilor cardurilor este format din două

secţiuni:

A) Fluxul tranzacţional care conţine următoarele etape:

• clientul (deţinătorul potenţial) face cerere la banca emitentă pentru
obţinerea unui card de credit;
• banca emitentă evaluează cererea şi emite cardul când este obţinută
aprobarea;
• deţinătorul cumpăra bunuri sau servicii prin utilizarea cardului în
magazin;
• comerciantul cere autorizarea - aprobarea de la banca comerciantului
privind acceptarea sumei de la deţinătorul cardului;
• banca comerciantului, prin asociaţia cardurilor şi banca emitentă.
verifica valabilitate,dacă este furat;
• mesajul de autorizare este înaintat comerciantului prin banca acestuia.

Client

85
 Banca emitentă

Asociaţia
cardurilor

Comerciant
Banca
Comercială

Fig. nr.3.3. Fuxul tranzacţional

B. Fluxul decontării conţine următoarele etape:

• comerciantul trimite actul justificativ la banca sa, cerând plata;

• banca comerciantului plăteşte acestuia (de obicei depunând suma în
contul acestuia);
• banca comerciantului trimite soldul debitor la banca emitentă prin
asociaţia cardurilor;
• banca emitentă trimite soldul băncii comerciantului prin intermediul
asociaţiei cardurilor;
• banca emitentă îi taxează pe deţinătorul cardului;
• deţinătorului cardului trimite plata la banca emitentă, direct sau
indirect prin conturile sale din sistemul bancar.

BANCA
COMERCIALĂ
COMERCIANT

Asociaţia

carduri

BANCA

EMITENTĂ

86
 Fig. nr. 3.4. Fluxul decontării

Un exemplu semnificativ al sistemelor electronice de transfer al

fondurilor îl reprezintă "telebankingul”, respectiv procedeul de efectuare al
plăţilor şi încasărilor bancare cu ajutorul unei aplicaţii bancare informatice. Un
soft bancar de mare putere şi fiabilitate asigură, în condiţii de deplină siguranţă,
iniţierea plăţilor bancare şi transferul fondurilor de la plătitor (prin banca sa)
către beneficiar prin iniţierea electronică a ordinului de plată, de la un
calculator personal poziţionat în afară sistemului bancar.
Banca care operează astfel de tranzacţii pune la dispoziţia clienţilor săi
un echipament de calcul adecvat, precum şi instrucţiuni de utilizare şi asigură
totodată transferul de fonduri iniţiat. Din ce în ce mai multe bănci din Europa
Centrală şi de Est, urmează exemplul celor din Vest în dezvoltarea sistemelor
de online banking. Majoritatea băncilor din Cehia oferă servicii de internet
banking. Posibilitatea de a accesa contul bancar în afara orelor de funcţionare a
băncilor, obţinerea de informaţii actualizate şi costurile reduse pentru utilizatori
sunt principalii factori care stimulează dezvoltarea acestui sector în Cehia.
În domeniul plăţilor cu carduri, transferurile electronice de fonduri pot fi
realizate cu ajutorul următoarelor echipamente specializate:
• Distribuitorul automat de numerar (Cash Dispenser).
• Automatul bancar sau „Trezorierul automat" (Automated Teller
Machine - ATM).
• Terminale la punctele de vânzare (EFTPOS - Electronic Founds
Transfer at Points of Sales)

3.6.1. Distribuitorul automat de numerar (Cash Dispenser)

Distribuitorul automat de numerar (CD), este un dispozitiv

electromecanic ce permite utilizatorului autorizat să retragă numerar sub
formă de bancnote şi moneda metalică.
Distribuitorul automat de numerar are o conformaţie apropiată de cea a
unui telefon public, având o protecţie pronunţată împotriva intemperiilor, prin
însăşi construcţia sa în sistem alveolă şi prin existenta unui acoperiş în partea
superioara.
Pe suprafaţa accesibilă, distribuitorul cuprinde:
• tastatura, prin care pot fi formulate cu ajutorul cifrelor, solicitările
titularului de cont;
• un ecran mic, pe care se afişează instrucţiuni de lucru, precum şi

87
răspunsurile la solicitările clienţilor;
• un orificiu sau fantă, unde sunt introduse cărţile de credit pentru a fi
supuse contractelor necesare pentru circulaţia informaţiilor, către şi dinspre
calculator;
• nişa specială, unde urmează să cadă, la momentul oportun, prin
mişcarea unei trape, din partea superioară, bancnotele ce fac obiectul
operaţiunii respective.
Operaţiunea de eliberare a numerarului prin intermediul distribuitorului
de numerar, implică parcurgerea următoarelor etape:
I. Deţinătorul sau titularul cardului va introduce cartela de plată în aparat
prin orificiul special existent în arhitectura dispozitivului.
II. Imediat după introducerea cărţii de plată, utilizatorul trebuie să
introducă, de la tastatura dispozitivului, numărul personal de identificare (PIN)
- specific fiecărei persoane în parte. Pe baza acestui număr (cod) se permite
accesul la informaţiile stocate la nivelul cărţii de plată.
Dacă numărul a fost introdus greşit, echipamentul electronic va mai
acorda posesorului cărţii, posibilitatea unei noi încercări. Dacă nici de această
dată, numărul personal de identificare nu a fost introdus corect, atunci se
consideră utilizarea frauduloasă a cărţii de plată care va fi înghiţită de
dispozitiv.
III. Utilizatorul va solicita, prin tastare, suma dorită care trebuie sa fie
cuprinsă în limita maximă stabilită prin contractul încheiat cu banca.
Daca suma depăşeşte această limită, atunci operaţia va fi automat
anulată.
IV. Furnizarea de către distribuitorul automat de numerar a sumei
solicitate, concomitent cu debitarea contului bancar al utilizatorului.
De asemenea, se poate opta pentru bancnote, respectiv moneda metalică
de o anumită valoare (cupiuri).
V. Dispozitivul va confirma, prin afişare, efectuarea şi încheierea
tranzacţiei, moment în care va restitui deţinătorului, cartea sa de plată. Acest
dispozitiv este cel mai simplu de utilizat, având ca principal scop acordarea de
numerar în vederea efectuării unor plaţi.
3.6.2. Automatul bancar sau "Trezorierul automat"
(Automated Teller Machine - ATM)

ATM-ul reprezintă un mijloc modern de lucru cu carduri. Răspândirea

operării cu carduri în România se afla intr-o creştere constantă, creştere care s-a
accelerat odată cu apariţia cardurilor în lei.
"Trezorierul automat” (Automated Teller Machine) -ATM este un dispozitiv
electromecanic ce permite utilizatorului autorizat, pe lângă faptul că poate retrage
numerar, accesul la diferite alte servicii precum: solicitarea de informaţii privind
situaţia contului personal, transferul de fonduri, formarea de dispoziţii, privind
utilizarea disponibilităţilor din cont,etc..

88
 În comparaţie cu distribuitorul automat de numerar, reprezintă un sistem
complex de prelucrare a informaţiilor bazat pe elemente logice şi fizice de
securitate.
Utilizarea cardurilor se face în principal în două moduri:
• Achiziţionarea de bunuri şi servicii de la comercianţi, prin
intermediul cardurilor.
• Eliberarea de numerar, prin intermediul cardurilor, şi achiziţionarea
ulterioară cu numerar a bunurilor şi serviciilor.
Primul mod de operare presupune existenţa unor comercianţi ce desfăşoară
operaţii cu carduri prin intermediul băncilor. Din motive obiective, aceşti comercianţi
reprezintă în acest moment - şi vor continua să reprezinte în viitorul apropiat - o mică
parte din totalitatea comercianţilor români; o mare parte dintre comercianţi vor
continua să-şi vândă bunurile şi serviciile în numerar.
Utilizarea cărţilor de plată(cardurilor) prin intermediul ATM, presupune
parcurgerea mai multor etape:
1. introducerea cărţii de plată în dispozitivul electronic de către
utilizator;
2. introducerea numărului personal de identificare (PIN) aferent
utilizatorului;
3. selectarea unei opţiuni din meniul de opţiuni, afişat pe ecranul
aparatului, de către utilizator;
4. introducerea, prin intermediul tastaturii, a datelor minime necesare
efectuării tranzacţiei cerute în etapa anterioara;
5. confirmarea sau acceptul acţiunii sau sumei propuse;
6. vizualizarea rezultatului şi luarea deciziei finale;
7. primirea de către utilizator a unor chitanţe justificative privind
operaţiunea efectuata;
8. restituirea cărţii de plată, deţinătorului, pe care s-au înregistrat
operaţiunile efectuate sau deciziile luate.
Operaţiile cu carduri de plată care pot avea loc la un automat
bancar, de regulă sunt:
- retragere de numerar, însoţită cu chitanţa ( cea mai frecventă
operaţiune);
- cerere de informaţii privind soldul curent de card sau istoria
ultimelor 3 până la 10 tranzacţii efectuate cu cardul;
- depunere de bani ( operaţia este efectuată în special de comercianţii
care doresc sa depună la sfârşitul zilei numerarul încasat peste zi);
- încasarea contravalorii unui cec se introduce în faza corespunzătoare
spre a fi citit magnetic sau optic (faţă şi verso), cu suma de încasat
disponibilă în timp;
- real în contul cardului sau ca numerar ce poate fi retras;
- cumpărarea unor valori nebăneşti (timbre, bonuri valorice, cupoane);
- plata facturilor în general şi pentru utilităţi în special (telefoane,

89
electricitate, apa, gaze), efectuată din contul de card către contul furnizorilor
acelor servicii;
- schimbarea de PIN, prin care deţinătorul de card poate să-şi
schimbe PIN- ul curent cu un altul nou;
- operaţiuni administrative.
3.6.3. Terminalul pentru transferul electronic al fondurilor la
punctele de vânzare ( EFT POS)
Terminalul pentru transferul electronic de fonduri de la punctul de
vânzare EFT POS ( Electronic Founds Transfer at Point of Sale ) este un
dispozitiv care permite preluarea, captarea şi în unele cazuri, transmiterea
de informaţii asupra plăţii cu card prin mijloace electronice de la
punctele de vânzare, de obicei cu amănuntul, ale comerciantului. POS-
urile au apărut iniţial şi s-au dezvoltat din necesitatea securizării
tranzacţiilor comerciale. Metoda de autorizare a cardurilor prin
intermediul operatorului uman antrena costuri de întreţinere şi o
infrastructură ridicată ( număr relativ ridicat de operatori ai centrului de
autorizare şi linii telefonice de acces). Autorizarea în timp real a
tranzacţiilor cu ajutorul POS- urilor este asigurată cu ajutorul unei
tastaturi speciale ataşată dispozitivului (numită PIN PAS ), unde
deţinătorul cardului îşi introduce numărul personal de identificare (PIN )
şi, în care se primeşte electronic autorizare de tranzacţie, vânzătorul este
sigur că în faţa sa se află un cumpărător de “ încredere “. La sfârşitul
zilei , memoria dispozitivului (POS) – în fapt un calculator performant cu
capacităţi de decontare - se descarcă la banca şi astfel fondurile
tranzacţionate sunt înregistrate automat în contul comerciantului.
Transferul fondurilor se face deci în mediul pur electronic.
Elementele terminalului POS care formează interfaţa cu
deţinătorul de card sau cu comerciantul sunt, de regulă ,
următoarele ( cu variaţii de al un model la altul):
- un afişaj ( display , monitor, ecran);
- tastatura (cu 16-20 de taste);
- faţă pentru citire de carduri cu bandă magnetică;
- faţă pentru citirea cardurilor cu cip;
- faţă prin care iese chitanţa sau formularul tipărit;
- serie de posturi de telecomunicaţii, printre care cel de
telefonie fixă şi de legatură în reţea;
- un terminal de PIN ( cuprinde un ecran şi o tastatură ).
Dezvoltările electronice actuale au permis diversificarea funcţiunilor
POS- urilor clasice şi, astfel, noile instalaţii permit ca, imediat după
autorizare, contravaloarea produsului vândut sau a serviciului prestat să
alimenteze instantaneu contul comerciantului prin debitarea concomitentă a
contului purtătorului de card.

90
 Avantajele utilizării POS-ului :
- eliminarea factorului uman prin procesul de autorizare şi
decontare;
- creşterea vitezei de operare (atat ca autorizare, cât şi ca
decontare);
- eliminarea numeralului şi a tuturor inconvenientelor legate de
administrarea acestuia din sfera operaţiunilor comerciale de tip en – detail;
- alimentarea conturilor comercianţilor cu contravaloarea
produselor sau serviciilor în momentul efectuării cardurilor ca mijloc de
plată.
Operaţiile cu cardul care pot avea loc la un terminal de plata
POS sunt :
• vânzarea , prin care deţinătorul de card plăteşte cu cardul de plată
contravaloarea bunurilor sau serviciilor cumpărate de la comerciant. În
cazul în care operaţia se face cu un card cu cip, ea se poate desfăşura local
( off – line, decuplat ), foarte rapid fără ca terminalul să comunice cu banca,
sau în modul obişnuit (on –line , cuplat), terminalul ia legătura cu banca prin
sistemul de telecomunicaţii:
• anulare vânzare, prin care o vânzare anterioară este anulată,
comparatorului restituindu-i-se banii în contul cu card;
• cerere de informaţii primind soldul curent al contului de card sau
istoria ultimelor tranzacţii efectuate cu cardul;
• plata facturilor pentru utilităţi , efectuată în contul furnizorilor
acestor servicii, furnizori care au un contract cu banca deţinătoare a
terminalului;
• încărcarea (sau descărcarea) cardurilor plătite ( încărcarea cu minute
a uni card de telefon sau încărcarea cu bani a unor carduri cu cip de tip
ePortmoneu-ePuse);
• avansul de numerar ( Cash Advance), în cazul în care terminalul se
află într-o agenţie bancară şi deţinătorul de card doreşte să obţină numerar
din contul său de card ;
• operaţii administrative pentru terminal;
• alte operaţii.
În prezent, în lume există peste 12 milioane de terminale de plată
POS şi peste 1,2 milioane bancomate ATM.
Referitor la accesul la echipamente sau proceduri de prelucrare a
datelor, automatul programabil poate, prin utilizarea combinată a tehnicilor
de transmisie şi prelucrare a datelor (telematică ), să opereze cu referinţă în
timp real date administrate de o unitate centrală ( on- line) sau fără
referinţă ( off - line).
În funcţie de condiţiile de poziţie şi de gradul de înzestrare
tehnologică, transferul electronic al fondurilor la punctele de vânzare

91
implică o diversitate de procese de lucru31:
• terminale la punctele de vânzare cu circuit deschis (ON LINE);
• terminale la punctele de vânzare cu circuit închis (OFF LINE);

A. Terminale la punctele de vânzare cu circuit deschis (ON

LINE)

Derularea operaţiunilor prin terminalul de la punctele de vânzare cu

circuit deschis implică următoarele operaţiuni:
1. clientul va introduce cardul în dispozitivul electronic;
2. comerciantul, prin intermediul tastaturii va scrie pe ecranul de afişaj
al dispozitivului valoarea bunurilor cumpărare;
3. dacă clientul acceptă această sumă, el trebuie sa apese o tastă
specificată;
4. un semnal luminos va îndruma cumpărătorul sa introducă numărul sau
personal de identificare (PIN);
5. dacă pin-ul va fi acceptat (va fi cel corect), atunci dispozitivul
electronic va începe înregistrarea tranzacţiei;
6. valoarea tranzacţiei va fi comunicată cardului, verificându-se totodată
dacă disponibilul din contul personal este suficient pentru a acoperi valoarea
cumpărăturilor;
7. se va prelua suma respectivă din contul clientului şi se stabileşte noul
sold. Totodată, tranzacţia va fi înregistrata în "Agenda" de informaţii a cardului;
8. dispozitivul va emite o chitanţa în doua exemplare (una pentru client,
alta pentru comerciant);
9. un nou semnal luminos va confirma efectuarea completă a
tranzacţiei, returnându-se totodată clientului cardul sau de credit.

B.Terminalele la punctele de vânzare cu circuit închis (OFF LINE)

În condiţiile în care lipsesc posibilităţile de interconectare cu calculatorul

băncii, operaţiile de deconectare pot fi realizate prin înregistrări electronice în
contul fiecărui participant: client şi bancă, utilizându-se trei carduri inteligente
(Smart Card) distincte: unul care aparţine utilizatorului (USER Card), unul
care aparţine comerciantului (Job Card sau Merchant Card) şi un altul
încorporat în dispozitiv (Device Card) ce aparţine băncii emitente a cărţilor de
plată propriu-zise.
Cardul de credit propriu-zis (USER Card) aparţine şi este utilizat de
către titularul ei pentru efectuarea cumpărăturilor la punctele de vânzare a
bunurilor de consum. Job Card sau Merchant Card aparţine comerciantului şi
captează toate detaliile privind tranzacţiile comerciale desfăşurate cu clienţii
31
C. Basno, N. Dardac, ”Sisteme de plăţi, compensări şi decontări”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003, p.41.

92
băncii emitente a cardului. În plus, Job Card are sursă proprie de energie şi
deţine o capacitate mult mai mare de stocare a datelor. Device Card
înregistrează toate informaţiile legate de fiecare tranzacţie efectuată de
comerciant cu clientul său, banca efectuează decontările între clienţi şi
comerciant, debitând astfel conturile clienţilor, concomitent cu creditarea
celui al comerciantului.
În fiecare bancă ce deţine o reţea proprie de transfer electronic de
conturi atât în circuit deschis, cât şi în circuit închis, există un compartiment
special pentru efectuarea decontărilor respective.

3.7. Riscurile în sistemele de plată electronice

Dezvoltarea puternică din ultimii ani a comerţului electronic, nu

reprezintă decât unul din factorii determinanţi ai reorientărilor radicale spre e-
banking.
Există însă şi puncte slabe ale sistemului de plată electronic. Printre
acestea se număra riscurile. În cazul transferului electronic de fonduri se
manifestă următoarele riscuri:
- riscul de pierdere sau furt;
- riscul de falsificare;
- riscul de fraudă;
- riscul operaţional;
- riscul de neplată;
- riscul de personal;
- riscul de reglementare;
- riscul de publicitate.

3.7.1. Riscul de pierdere sau furt

Posesorii de carduri sunt instruiţi foarte bine asupra modului de

utilizare al lor, prin intermediul materialelor promoţionale, dar şi cu ajutorul
agenţilor de vânzări, abilitaţi de unităţile bancare emitente de carduri, pentru a
ţine o legătură permanentă sau ori de câte ori este nevoie, între clienţi
utilizatori de carduri şi bănci. La eliberarea cardurilor utilizatorii sunt informaţi
şi asupra a ceea ce trebuie să întreprindă în anumite cazuri de deposedare sau
pierdere de card. Ca exemplu, ar fi: pierderea, furtul, deteriorarea, toate fiind
cazuri de forţă majoră.
O condiţie primordială este anunţarea imediată a serviciului de evidenţă
şi informaţii privind cardurile, utilizatorul apelând unul din numerele de telefon
pe care le primeşte de la banca emitentă, număr de telefon care poate fi apelat
la orice ora şi în orice zi a săptămânii. Din momentul anunţării, cardul în cauza
nu mai poate fi apelat pentru nici un fel de operaţiune. Este bine, însă, ca

93
utilizatorul să ia nişte măsuri menite să nu creeze asemenea probleme, cum ar
fi:
• Păstrarea cardului într-un loc sigur cu alte documente de identitate,
fără pericolul deteriorării sau demagnetizării, departe de curiozitatea copiilor.
• Păstrarea în loc sigur a codului PIN de identificare, fără de care nu
se poate efectua nici o operaţiune cu ajutorul cardului (de aceea codul PIN nu
trebuie sa fie păstrat în acelaşi loc cu cardul).
• Utilizarea cardului să se facă conform procedurilor stabilite de
bancă, deoarece la a treia eroare de utilizare, cardul este reţinut şi nu poate fi
eliberat decât de funcţionarul băncii care constată eroarea făcută şi, dacă este
cazul, restituirea cardului către utilizator.
Periodic, utilizatorul trebuie să consulte extrasele de cont eliberate de
bancă, pentru a avea evidenţa operaţiunilor cu ajutorul cardului.

3.7.2. Riscul de falsificare

Posesorul unui card trebuie sa fie conştient de necesitatea efectuării unor

verificări în procesul utilizării cardului, având ca scop prevenirea utilizării
greşite, iar compania care acceptă carduri, trebuie să recunoască procedurile
impuse la folosirea acestora. Una din aceste verificări o reprezintă necesitatea
existenţei unei holograme pe faţa cardului. Holograma s-a impus ca fiind cea
mai eficientă în asigurarea securităţii cardurilor. Mai mult de un sfert din
pierderile înregistrate în tranzacţiile cu carduri, este rezultatul contrafacerii, de
aceea se impune autentificarea deţinătorului şi a cărţii de plată.
A. Autentificarea deţinătorului
Cea mai eficace tehnică pentru autentificarea deţinătorului este pin-ul.
La aceasta se pot adaugă modalităţi suplimentare de identificare biometrică.
Pin-ul este eficient dacă este transmis de la terminalul POS-în circuit deschis la
banca emitentului şi invers, pentru primirea autorizaţiei de efectuare a
tranzacţiei.
B. Autentificarea cărţii de plată
Autentificarea cardului şi a conţinutului acestuia trebuie făcută în
momentul verificării valabilităţii pin-ului. Nu există tehnici pentru
autentificarea actualelor carduri din material plastic, deşi VISA şi EUROPAY
au prezentat mijloace de securitate ce pot fi uşor vizualizate.

3.7.3. Riscul de fraudă

Încă din 1995, VISA şi EUROPAY au început o serie de strategii

antifraudă. În cazul infracţiunilor cu cărţi de credit, emitenţii acestora dispun de
resurse pentru acoperirea pierderilor, dar în cazul cărţilor de debit, pentru care
profitul emitenţilor este foarte mic, creşterea pierderilor prin fraudă este de

94
neacceptat. Emitenţii care nu-şi pot proteja cărţile de debit împotriva fraudei,
înseamnă că nu pot proteja fondurile clienţilor.
Principiul securităţii plăţilor electronice vizează trei niveluri de lucru,
incluse în protocolul SET (Secure Electronic Transaction) elaborat de VISA şi
EUROCARD/ MASTERCARD:
• autentificarea reciprocă a părţilor implicate în tranzacţie pentru
determinarea validităţii calităţii pretinse de fiecare;
• confidenţialitatea informaţiilor în sensul că nici un terţ nu va fi
capabil să intercepteze datele tranzacţiei în mod neautorizat;
• integritatea datelor tranzacţiei pentru asigurarea similitudinii între
cele transmise de o parte şi cele recepţionate de cealaltă parte.
Apariţia Internet-ului a determinat realizarea de fraude sub alte forme,
ca:
• "escrocherie virtuală" în care o aşa zisă bancă ascunde în spatele ei
mai mult impostori, care sub o siglă pompoasă şi un design atractiv al side-
web-ului, încearcă sa păcălească clienţii naivi cu o ofertă de servicii
aparent foarte avantajoasa şi cu obligaţie iniţială de a vira o suma modică
(50-100 USD) pentru derularea tranzacţiilor.
• interceptarea de către "hacheri" a datelor privind cărţile de credit,
deseori transmise neglijent de către proprietari, în forma necriptată şi folosirea
frauduloasă a acestora.

3.7.4. Riscul operaţional

Există şi cazuri în care întreg sistemul informaţional al unei banci este

inutilizabil, datorită unor defecţiuni apărute, sau unele ATM-uri nu
funcţionează din lipsă de numerar. Acestea toate însă fiind anunţate pe ecranul
ATM-ului, utilizatorul nu trebuie să intre în panică, fiind conştient că nu este
vina lui că se întâmpla lucrul anunţat. Şi în aceste cazuri se pot apela serviciile
non-stop pentru a solicita lămuriri asupra modului de revenire la starea de lucru
iniţială. Mai pot exista de asemenea riscuri privind utilizarea frauduloasă a
dispozitivelor electronice, evidenţa operaţiunilor sau informarea
consumatorilor.
În ce priveşte utilizarea frauduloasă a dispozitivelor electronice, în
activitatea de transfer electronic de fonduri, sunt utilizate reţele de
telecomunicaţii obişnuite, acestea fiind susceptibile de a fi interceptate ori
bruiate. Dacă exemplificăm, există situaţia în care există un ATM conectat la
computerul central al băncii, prin intermediul unei linii telefonice ce poate fi
interceptată şi astfel se realizează dirijarea echipamentului. Chiar dacă există
coduri, acestea pot fi sparte. Evidenţa operaţiunilor are în vedere evidenţierea
valorii fondurilor transferate prin computer şi existenţa dovezilor scrise ale
operaţiunilor. Primele ATM-uri nu furnizau chitanţe, acesta fiind un drept al
posesorului de card.

95
 Situaţiile care dau naştere la discuţii sunt rezultatul direct al
defecţiunilor, fraudelor sau erorilor, cum ar fi:
• pierderea fişei de transfer a cec-ului sau a cardului de către bancă,
ceea ce a dus la necreditarea contului clientului;
• un transfer către o terţă persoană este uitat, pierdut sau întârziat de
către bancă, rezultând neîndeplinirea unei obligaţii a clientului faţă de unul
dintre creditorii săi;
• nerespectarea de către bancă a obligaţiei de a păstra secretul
operaţiunilor;
• efectuarea fără autorizaţia clientului a unor plăţi din contul acestuia
către terţe persoane;
• omisiuni privind efectuarea sau anularea unor ordine de plata;
• sume debitate greşit din contul clientului prin fraudă sau erori tehnice
sau umane;
• omisiunea băncii de a se supune altor instrucţiuni;
• ruperea relaţiilor cu clienţii ca urmare a neglijării sarcinilor pe care o
bancă le are faţă de aceştia.
Informarea clienţilor reprezintă o problemă importantă pentru sectorul de
prestări - servicii care, în cazul vânzărilor de bunuri, pentru derularea
tranzacţiei necesită informarea în prealabil a consumatorului.
3.7.5. Riscul de neplată

În cadrul relaţiilor dintre partenerii participanţi la decontare, apare

termenul de "răspuns" care poate conţine unul dintre următoarele tipuri de
mesaje referitoare la card:
• acceptare pentru toată suma plăţii;
• solicitare de instrucţiuni suplimentare la o adresă, într-un interval
de timp şi prin proceduri cunoscute de plată din obligaţiile reciproce;
• neacceptarea ca mijloc de plată;
• neacceptarea ca mijloc de plată cu solicitarea comerciantului de a
confisca respectivul card.
Principalele forme ale riscului de neplată sunt următoarele:
Riscul principal - posibilitatea ca o parte să piardă întreaga sumă
implicată într-o tranzacţie, inclusiv din cauza existenţei unui interval de timp
între introducerea tranzacţiei iniţiale în sistemul de plată şi decontare finală.
Riscul de lichiditate - posibilitatea ca un participant la decontare să nu
poată deconta soldul debitor la termenul stabilit, din cauza faptului că nu are
suficiente active lichide, fără ca acest fapt să arate ca nu este solvabil la o dată
neprecizată în viitor.
Riscul de creditare - posibilitatea ca o parte să nu poată deconta integral
o obligaţie, nici la termenul stabilit, nici la alt termen ulterior. Riscul de credit
reprezintă pierderea pe care a suportat-o banca dacă un client sau un alt

96
 partener nu şi-ar îndeplini obligaţiile contractuale. Riscul de credit este implicit
în produsele bancare tradiţionale şi în contractele de tipul produselor derivate.
Riscul de piaţă - este un risc dat de posibilitatea ca într-o tranzacţie în
curs de desfăşurare, datorită neîndeplinirii la termenul stabilit de către o parte a
obligaţiilor sale privind decontarea, o altă parte solvabilă având neasigurată la
risc poziţia de piaţă, să fie împiedicată să obţină la timp câştigul scontat. Acest
risc apare ca urmare a modificărilor variabilelor de pe piaţa direct observabile
cum ar fi ratele de dobânda, cursurile valutare şi modificări ale preturilor pe
piaţa. În vederea gestionării acestor riscuri, banca utilizează un sistem de limite
privind poziţia valutară, contrapartide, instrumente.
Riscul sistemic - posibilitatea ca neîndeplinirea obligaţiilor asumate de
un participant la decontare într-un sistem interbancar de transfer de fonduri să
fie cauză a neîndeplinirii şi de către alţi participanţi la decontare a obligaţiilor
la termenele stabilite.

3.7.6. Riscul de personal

Personalul utilizat în activitatea cu carduri trebuie să fie specializat,

această fiind cauza pentru care a fost necesară înfiinţarea unor departamente
distincte în cadrul băncilor. Împrumutul de personal din cadrul altor sectoare
bancare, nu va ajuta la realizarea de performanţe bancare. Rezultatele optime
apar doar în cazul în care lucrătorul bancar se identifică cu produsul realizat.
O forma a riscului de personal poate fi considerată şi frauda efectuată de
funcţionarii băncii sau de clienţii acestuia. Exemplificând, considerăm cazul în
care funcţionarul care întocmeşte statul de plată poate crea un salariu fictiv, pe
baza căruia, prin intermediul sistemului de transfer electronic de fonduri, să
emită o creditare pe numele respectiv, care va fi depozitată în contul său.
Frauda salariaţilor poate fi prevenită prin verificări operative simple, la
întâmplare, a tranzacţiilor efectuate.

.7.7. Riscul de reglementare

Desfăşurarea activităţii cu carduri în ţara noastră, se desfăşoară în

conformitate cu reglementările32"privind principiile şi organizarea plăţilor cu
card de către societăţile bancare".
În cadrul acestui Regulament, sunt explicaţi termenii şi expresiile ce apar
în cardul tranzacţiilor cu carduri. Pentru succesul iniţiativei legislative propuse,
băncile trebuie să fie preocupate de perfecţionarea serviciilor pentru persoane
fizice şi implementarea în scurt timp a proiectelor de perfecţionare a
tehnologiei utilizate.

3.7.8. Riscul de publicitate

32
Ibidim, pct. 21.

97
 La baza folosirii în masă a unui nou produs, se află publicitatea, care
determină calitatea şi eficienţa produsului în proporţie de 70%. În momentul în
care o bancă doreşte să îşi lanseze un nou produs, ea trebuie să ştie exact să-şi
definească produsul respectiv şi, de asemenea, să ştie cărui segment de
populaţie se adresează produsul.
Riscul de publicitate constă de fapt în modul în care se prezintă un nou
produs pe piaţă (sloganul folosit pentru promovarea lui). De altfel, produsul
trebuie sa aibă la bază sondaje publicistice, pentru a se putea observa cum s-
au comportat subiecţii vizaţi.

3.8. Cardurile în România

Cardurile au fost acceptate pentru prima dată în România în anul 1973, în

cadrul Oficiului Naţional de Turism şi numai pentru persoanele fizice
nerezidente. Bazele activităţii cu carduri s-au pus în 1992 când un număr cinci
bănci, Banca Comercială Română, Banca Agricolă, Banca Română de
Dezvoltare, Bancorex, şi Banca Comercială „I. Ţiriac” s-au angajat în emiterea
de carduri şi crearea condiţiilor pentru acceptarea la plată de către firmele
româneşti. Aceste bănci şi-au creat departamente specializate în operaţiuni cu
carduri şi au aderat la sistemele internaţionale VISA în 1993 şi EUROPAY în
1994. În 1995 aceste bănci au constituit societatea ROMCARD specializată în
procesarea tranzacţiilor cu carduri şi în autorizarea plăţilor. Principalul motiv al
creării ROMCARD a fost aprecierea băncilor că este mai eficient să utilizeze în
comun nodurile de comunicaţii ale unei societăţi specializate, decât să facă
investiţii separate în noduri electronice individuale de acces către sistemele
internaţionale.
ROMCARD este un centru de autorizare vocală a operaţiunilor derulate
de comercianţi, autorizare electronică a eliberărilor de numerar de la ATM, nod
electronic de acces la VISA şi EUROPAY de autorizare, compensare şi
decontare, nod de acces pentru băncile emitente de carduri către reţelele
ROMCARD. Partenerii Romcard sunt în principal bănci importante, iar toate
serviciile sunt furnizate în conformitate cu standardele internaţionale, sub reguli
stricte bazate pe certificările de confirmare a compatibilităţii Romcard, semnate
cu organizaţiile internaţionale: MasterCard, VISA, American Express, Diners
Club, JCB.33 Un element important, care a asigurat promovarea acestui
instrument bancar ca mijloc de plată, l-a reprezentat demararea programelor de
emisiune cu carduri în monedă naţională. Cardurile emise de băncile româneşti
(întâi în valută şi apoi în lei) sunt orientate către o clientelă foarte diversă,
predominând cardurile pentru plată salariilor, clienţii având posibilitatea de a
opta pentru o anumită bancă emitentă, pentru un anumit sistem internaţional de
decontare, pentru carduri naţionale sau internaţionale.
33
http://www.romcard.ro/nou/index.php.

98
 Indiferent că sunt de debit sau de credit, embosate sau nu, acceptate pe
plan naţional sau internaţional, pentru persoane fizice sau pentru companii,
cardurile româneşti au fost emise sub o marcă internaţională, cu excepţia
primului card emis în lei - cardul Prima - care era un card proprietar. Acesta a
fost emis de BRD-GSG, în decembrie 1995, şi putea fi utilizat numai pe
imprintere cu autorizarea vocală a tranzacţiilor. Până la sfârşitul anului 1999 -
când au fost retrase din circulaţie - au fost emise aproximativ 5.000 de carduri
Prima, în două variante34:
- cărţi de debit/credit pentru persoane fizice,
- cărţi de debit pentru persoane juridice,
Primele carduri româneşti sub marca VISA au fost emise începând cu anul
1995:
- Banca Comercială „Ion Ţiriac” a lansat VISA Clasic.
- Bancorex a emis cardul de debit în valută -VISA Business- pentru
companii;
- BCR a lansat la sfârşitul anului 1995 un card destinat firmelor ai
căror angajaţi călătoresc în străinătate în interes de afaceri -BCR VISA
Business.
În anul 1996, au fost emise primele carduri în lei:
- cardul Ultra Electron, emis de către BancPost, sub licenţa VISA
(BancPost devenind astfel prima bancă românească emitentă de carduri Visa,
în lei);
- cardul BCR Maestro, card destinat persoanelor fizice pentru obţinerea
de numerar de la ATM-uri dar şi pentru plata mărfurilor şi serviciilor la
comercianţii care afişează sigla Maestro şi sunt dotaţi cu POS-uri.
La începutul lunii octombrie 2001 se aflau în circulaţie 53 de tipuri
diferite de carduri active. Indiferent că sunt de credit sau de debit, embosate
sau nu, acceptate intern sau/şi internaţional, pentru persoane fizice sau
companii, cardurile româneşti au fost emise sub mărcile VISA, AMERICAN
EXPRESS şi EUROPAY.
Valoarea tranzacţiilor cu carduri emise în România în anul 2002 a fost
de aproximativ 35.000 de miliarde lei potrivit băncilor. Au fost lansate pe
piaţa cardurilor 5 noi bănci emitente, astfel că din cele 40 de bănci din sistem,
14 sunt emitente active de carduri. Numărul cardurilor puse în circulaţie, din
decembrie 1995, a depăşit 2,1 milioane bucăţi, peste 1 milion fiind emise
numai în 2001. Luând în considerare faptul că un deţinător poate avea mai
multe carduri, nu neapărat toate active, iar 90% din cardurile emise sunt
carduri de salarii, se estimează că în jur de 1,7 milioane de români sunt
deţinători de carduri.
La 31 mai 2003 se înregistrau în circulaţie un număr de peste 4 milioane
de carduri valide cărora le corespundea o valoare anuală a tranzacţiilor de
peste 2 miliarde USD. Cum 80% din carduri sunt de salarii, iar în România
34
Lucian Ionescu, ”Băncile şi operaţiunile bancare”, Editura Economică, Bucureşti , 1996, p. 417.

99
sunt 4,5 milioane de salariaţi, se poate spune că în România cardul a devenit
un fenomen în masă. Cu toate acestea, la 8 ani de la emiterea primului card,
cultura cash-ului este încă foarte înrădăcinată la Români, cumpărăturile prin
card la comercianţi deţinând o pondere de 3,5% din valoarea tranzacţiilor.
Numărul conturilor de card deschise la băncile emitente a crescut cu 231.000
în primele trei luni ale anului 2003, potrivit raportărilor băncilor comerciale la
Banca Naţională a României. Din cele 3.478.000 de conturi de card deţinute
de populaţie şi companii la 31/12/2002, 82% sunt deschise la BCR, BancPost
şi BRD. În aceeaşi perioadă numărul cardurilor valide a crescut cu 146.500.
Astfel la 31.12.2003 pe piaţă existau 3.598.000 de carduri valide.
Potrivit datelor raportate periodic de bănci la BNR, până la sfârşitul
anului 2004 au fost emise circa 7,1 milioane de carduri, în timp ce la sfârşitul
anului 2003 acelaşi indicator înregistra valoarea de 5,5 milioane, creşterea fiind
de 28%. „Brand-urile cel mai des întâlnite sunt VISA MasterCard, Maestro”-
afirma Denisa Grădinaru, referent de specialitate la BNR. „În anul 2004 s-au
efectuat tranzacţii în valoare de aproximativ 213.000 miliarde de lei,
creşterea fiind de circa 46% faţă de anul 2003, când valoarea tranzacţiilor a fost
de 152.000 miliarde de lei. Volumul tranzacţiilor în 2004 a crescut cu
aproximativ 24% faţă de 2003, această creştere fiind devansată de creşterea
valorii tranzacţionate” explică Denisa Grădinaru.35
Piaţa bancară a cardurilor aproape că a explodat în ultimii 2 ani, iar 2006
a fost de asemenea, în primele 6 luni, prilej pentru a continua diversificare în
oferta de carduri propusă de bănci. Potrivit cifrelor BNR, în acest moment, în
România sunt în circulaţie aproape opt milioane de carduri bancare, mai precis -
7,8 milioane. Piaţa cardurilor din România arată astfel în 2007: peste 10
milioane de carduri bancare în circulaţie, peste 214 milioane de tranzacţii
efectuate, în valoarea de 20 de miliarde de euro - cu 66% mai mult faţă de 2006.
Volumul financiar care a fost tranzacţionat prin intermediul cardurilor a
reprezentat 16,5% din produsul intern brut. 36
Piaţa cardurilor în 2008 a înregistrat cea mai mare creştere reală, puţin
sub 30%, ajungând la 11,5 milioane de carduri, şi va avansa în acest an cel puţin
cu acelasi procent.
În perioada martie 2008 – martie 2009, portofoliul de carduri valide din
circulaţie, atât al băncilor cât şi al IFN-urilor, a crescut cu un milion de carduri,
potrivit datelor centralizate de către BNR. Este pentru prima oară în istoria
pieţei cardurilor din România când ritmul anual de creştere scade sub 10% până
la 8,4%. Ĩn ultimii cinci ani, acest ritm de creştere a scăzut uşor de la 25% în
2003 la aproximativ 18% în 2007. De asemenea, este tot pentru prima oară când
cardul de credit este principala sursă de creştere a portofoliului de carduri. Ĩn
perioada analizată, soldul cardurilor valide de credit a crescut cu 540.000 în
vreme ce soldul cardurilor valide de debit a crescut cu 500.000 .
35
Evenimentul zilei nr.9/2009, interviu cu Denisa Grădinaru – referent de specialitate BCR.
36
http://www. newsin.ro/card-piaţa-cardurilor-cash.php.

100
 De remarcat că în vreme ce cardul de debit a înregistrat o creştere
constantă de-a lungul întregului an 2008, emiterea cardului de credit s-a
contractat odată cu venirea crizei (trimestrul IV al anului trecut). Practic, în
perioada martie – septembrie 2008 cardurile de credit din circulaţie au crescut
cu jumătate de milion, pentru că în următoarele şaşe luni numărul de noi carduri
de credit să se reducă substanţial la numai 40.000.

Tabelul nr. 3.1. Evoluţia numărului de carduri

Indicato 31.03.200 30.06.200 30.09.200 31.12.200 31.03.200

r 8 8 8 8 9
Număru 18 930 20 181 21 796 22 851 23 549
l de 445 404 726 795 016
carduri
emise
Număru
l de 12 305 12 871 13 299 13 256 13 029
carduri 678 127 322 654 990
valide în
circulaţi
e
Număru 8 116 776 10 929 10 851 11 075 10 955
l de 270 796 764 727
carduri
active
Număru
l de 10 050 10 318 10 524 10 802 10 532
carduri 309 247 749 445 275
valide
cu
funcţie
de debit
Număru
l de 2 210 602 2 502 404 2 707 331 2 719 048 2 752 026
carduri
valide
cu
funcţie
de
credit
Sursă : BNR

101
 Cele mai multe carduri continuă să fie cele de debit, numărul lor fiind de

10,53 milioane de instrumente la sfârşitul lunii martie, cu 2,5% mai puţine decât în
decembrie 2008. Pe de altă parte, numărul cardurilor de credit s-a majorat cu 1,2%,
până la 2,75 milioane de instrumente.
Un alt efect al crizei este şi preocuparea băncilor pentru diminuarea
costurilor de administrare ceea ce a condus la eliminarea din portofoliu a cardurilor
care nu mai generau tranzacţii astfel încât, deşi băncile au continuat să emită
carduri, soldul total al cardurilor valide la finalul lunii martie 2009 era aproximativ
acelaşi cu cel înregistrat în septembrie 2008.
Graficul nr.3.5. Numărul de carduri pe locuitor, la sfarşitul anului 2008.

Aceasta este explicaţia şi pentru scăderea cu 270.000 a cardurilor de debit în

primul trimestru din 2. Ponderea instrumentelor la totalul populaţiei este de numai
54% comparativ cu anul anterior. Potrivit datelor comunicate de Banca Centrală
Europeană, numărul cardurilor de debit şi de credit a crescut pe parcursul anului
2008 în ţara noastră cu 26,96%, faţă de media UE de 4,84%. Ritmuri înalte de
creştere s-au mai înregistrat în Irlanda - 26,89%, Cipru - 22,7% şi Bulgaria -
20,7%.
Cu toate acestea, dintr-un total de 638,76 milioane de carduri cu
instrucţiuni de plată valide pe teritoriul Uniunii Europene, la finele anului trecut
în România circulau doar 11,68 milioane de unităţi. Cu alte cuvinte, doar unul la
doi locuitori, cea mai slabă distribuţie dintre statele membre, după cum arată
statistica BCE.
Din acest punct de vedere, primele poziţii sunt ocupate de Marea Britanie,
cu 2,38 carduri/locuitor, Olanda - 1,91 carduri/locuitor şi Luxemburg - 1,84
carduri/locuitor. În „noua Europă”, cel mai bine se plasează Lituania, cu 1,13
carduri/locuitor, urmată de Letonia, cu 1,04 carduri/locuitor şi Bulgaria, cu 0,94
carduri/locuitor.
Ca număr de carduri de debit, pe teritoriul României erau active la finele anului
trecut 9,8 milioane de carduri, de 10 ori mai puţine decât în Germania, liderul de
necontestat al UE, cu 95,5 milioane de carduri de debit. Celelalte două mari puteri
europene bancarizate sunt Marea Britanie, unde se înregistrează 71,6 milioane de
unităţi, şi Franţa, cu 64,3 milioane de carduri. În ceea ce priveşte cărţile de credit,

102
cele mai multe sunt emise în Marea Britanie, 67,3 milioane de unităţi, urmată la
mare distanţă de Franţa, cu 32,7 milioane de unităţi. Foarte atenţi cu finanţele lor,
nemţii evită supraîndatorarea, astfel că Germania contribuie la cele 142 de milioane
de carduri de credit emise în UE cu numai 2,56 milioane de unităţi. Mult mai multe
circulau la finele anului trecut în Polonia - 7,8 milioane de unităţi, Portugalia - 7,3
milioane şi Grecia - 6,7 milioane. România avea emise 1,84 milioane de carduri de
credit, la egalitate cu Cehia şi la mică distanţă de Ungaria, 1,7 milioane de unităţi. La
finele anului trecut, trei sferturi din tranzacţiile cu instrucţiuni de plată de pe
teritoriul României erau reprezentate de transferurile de credit, 75,7% din total.
Potrivit statisticilor Băncii Centrale Europene, ţara noastră ocupă din acest punct de
vedere locul al doilea în UE, după Bulgaria, unde transferurile de credit totalizau
82%. De altfel, acest comportament este specific majorităţii statelor din Europa
Centrală şi de Est, rate înalte înregistrându-se şi în Ungaria - 72,6% sau Polonia -
68,4%. Restul tranzacţiilor cu instrucţiuni de plată realizate pe teritoriul României
sunt împărţite între: plăţi cu cardul - 14%, debitare directă - 6,8% şi cecuri - 3,3%.
Plata facturilor către utilizatorii de utilităţi prin intermediul ATM-urilor
este unul dintre cele mai tentante prin care clienţii işi economisesc timpul
petrecut la ghişeele aglomerate. Sub acest aspect, BRD are un număr mare de
contracte cu diferiţi furnizori, incluzând pe lângă operatorii de telefonie mobilă
(prezenţi şi la unele din celelalte bănci) şi furnizorii de utilităţi: apă, gaze, curent,
telefonie fixă. Prin ATM se pot achita aproape toate tipurile de facturi. Condiţia
este de obicei ca abonatul să fie titularul unui card de debit (cont curent) în lei sau
în valută emis de băncile cu care furnizorul a încheiat înţelegeri în acest sens.
Cardul de debit permite posesorului să obţină bunuri sau servicii prin debitarea
directă a contului personal. Prin acest card, numerarul poate fi retras la nivel
naţional sau internaţional şi permite reglarea tranzacţiilor făcute de comercianţii
afiliaţi la reţea. Comisioanele variază în funcţie de bancă, iar informaţiile pe care
trebuie să le cunoască abonatul sunt numărul de cont de abonat şi numărul
facturii. Printre băncile care permit plata facturilor de utilităţi direct de la ATM
cu cardul se numără Banca Comercială Română, BRD, Bancpost. Procedura este
foarte simplă: clientul introduce cardul în bancomat, alege opţiunea “Plăţi
facturi” şi se selectează furnizorul.
În funcţie de fiecare bancă şi furnizor în parte va fi necesară introducerea
codului de client de pe factura sau numărul acesteia, precum şi suma plătită.
Există şi situaţii, de exemplu la BCR, unde clientul va trebui să semneze în
prealabil o convenţie pentru plata facturilor la ATM. Aceasta va conţine codul de
client de pe factura furnizorilor astfel încât ulterior, în momentul plăţii, este
suficientă doar tastarea sumei la ATM.
Banii vor fi transferaţi din contul de card în contul furnizorului iar
bancomatul eliberează oEvoluţia
chitanţă ca dovadă a efectuării plăţii.
numărului de ATM

ATM
9376
8778
7536
Graficul nr. 3.6. Evoluţia numărului de ATM

2007 2008
103
martie 2009
 Sursă : BNR

Astfel, din 2007 până în martie 2009 numărul acestora a crescut simţitor
datorită
inovaţiei în materie de servicii pe care banca le pune la dispoziţia
consumatorul în vederea obţinerii veniturilor din tranzacţii cu cardurile
încurajând şi creşterea numărului posesorilor de carduri. Reţeaua de ATM-uri
deşi oferă un număr redus de operaţiuni, mai ales într-o piata ca România, încă
bazată pe cash, are un numar mare de utilizatori.

Graficul nr. 3.7. Tranzacţii de plată cu carduri cu funcţie de debit şi de

credit
Tranzacţii de plată cu carduri cu funcţie de credit şi debit

16
14
12
10 Tranzacţii de plată cu carduri
cu funcţie de debit
8
Tranzacţii de plată cu carduri
6 cu funcţie de credit
4
2
0
31.03.2008 30.06.2008 30.09.2008 31.12.2008 31.03.2009

Sursă : BNR
Atât tranzacţiile de plată cu carduri cu funcţie de credit, cât şi cele cu
funcţie de debit au înregistrat creşteri în decursul anului 2008. În acest context
se poate preciza faptul că, acest mijloc modern de plată respectiv ATM-ul
înlesneşte o facilitate fiscală beneficiarului de drept prin uşurinţa cu care işi
poate plăti utilităţile; astfel, avantajul principal al clientului îl repezintă
scutirea timpul efectiv petrecut în bancă aşteptând la ghişeele de casierie.
Toate aceste operaţiuni nu însumează mai mult de 2-3 minute pe tranzacţie.
Concluzionând se poate afirma faptul că acest instrument electronic de plată
104
constituie un avantaj reprezentativ pentru utlizatori reducând foarte mult
timpul de efectuare ale unei tranzacţii bancare.
Numărul tranzacţiilor cu carduri cu funcţie de debit şi de credit se
prezintă în tabelul următor:
Tabelul nr. 3.2. Evoluţia tranzacţiilor de plată cu cardul
Indicator 31.03.200 30.06.200 30.09.200 31.12.200 31.03.200
8 8 8 8 9
Tranzacţ
ii de 11,08 12,08 13,67 14,45 14,33
plată cu
carduri
cu
funcţie
de debit
(milioane
)
Tranzacţ
ii de 4,20 3,95 4,24 4,99 4,03
plată cu
carduri
cu
funcţie
de credit
(milioane
)
Sursă : BNR

Se poate observa faptul că numărul tranzacţiilor cu carduri de debit sunt

duble faţă de numarul tranzacţiilor cu carduri de credit. Un element deloc
lipsit de importanţă îl reprezintă aria de acceptare a cardurilor de credit. Aici
este, de altfel, şi principalul punct slab al cardurilor proprietare, reţelele în care
acestea pot fi utilizate fiind relativ restrânse. De asemenea, şi cardul Băncii
Româneşti are un dezavantaj din acest punct de vedere. Fiind un card de tip
Maestro, brand consacrat pentru cardurile de debit în cadrul MasterCard, el nu
va fi acceptat decât în punctele de acceptare prevăzute cu dispozitive
electronice, fiind deci restricţionat la utilizare în cazul unor locaţii prevăzute,
de obicei, cu imprintere - hoteluri, restaurante, firme specializate în inchirierea
de autoturisme. Restul cardurilor de credit emise în Romania, fiind embosate
(imprimate în relief), sunt acceptate atât în România, cât şi în străinătate atât în
mediul electronic, cât şi în cel manual.
Plata la automatul POS este o altă modalitate modernă de plată
folosind cardul de debit sau credit. Punctele electronice de vânzare la

105
comercianţi reprezintă medii electronice de efectuare a tranzacţiilor
comerciale şi îmbracă forma unor dispozitive automate, care asigură în timp
real autorizarea operaţiunilor şi stocarea informaţiilor financiare, sau chiar
decontarea tranzacţiilor efectuate prin intermediul cardurilor. POS-urile au
apărut iniţial şi s-au dezvoltat prin necesitatea securizării tranzacţiilor
comerciale. Metoda de autorizare prin intermediul operatorului uman antrena
costuri ridicate prin prezenţa unui număr mare de operatori şi a unui număr
mare de linii telefonice de acces.
Pentru utilizarea serviciului este necesară decât trecerea prin aparat a
cardului şi eventual formarea codului PIN, dacă POS-ul este setat să ceară
acest cod în cadru tranzacţiei de autorizare. O astfel de setare oferă un plus de
siguranţă în utilizarea cardului, în sensul că fără cunosterea codului PIN, o
persoană neautorizată nu va putea să efectueze tranzacţii la comerciant. În
momentul în care banca declară tranzacţia reuşită, aparatul POS emite o
chitanţă în dublu exemplar, care trebuie semnată pe ambele exemplare de
plătitor. În paralel contribuabilul va primi o notă care confirmă efectuarea
plăţii. În ultimii trei ani numărul automatelor POS a crescut considerabil, dacă
în anul 2007 s-a înregistrat un număr de 80.244 în luna martie s-a majorat cu
18%. Evoluţiile în ultimii trei ani a numărului automatelor POS sunt
prezentate în graficul de mai jos.

Graficul nr.3.8. Evoluţia numărului POS

POS

94790

84422
80244

2007 2008 martie 2009

Sursă : BNR

Comparativ cu numărul de automate pe care le deţinute BCR şi

Raiffeisen, BRD deţine locul central îm materie de POS (Point Of Sale) în
valoare de 20 000 şi un număr de 1 400 de ATM (Automatic Teller Machine).
Pentru a spori numărul de tranzacţii băncile se întrec în oferte, BRD oferă
clienţilor care folosesc cardul la cumpărături puncte de fidelitate care pot fi
transformate oricând în premii sau pot fi utilizate pentru achiziţionarea altor
produse şi servicii bancare.

106
Graficul nr. 3.9. Numărul ATM şi POS la sfârşitul trimestrului I 2009.

ATM
POS

20000
16300

8500

1900 1400 1000

BCR BRD Raiffeisen Bank

Sursă : E-Finance

Banca Comercială Română deţine un număr total de 1900 de ATM-uri

în timp ce Raiffeisen Bank deţinea în luna martie 2009 un număr de 8500
bancomate POS. În 2009, se poate ajunge ca aproximativ 20% din numărul de
tranzacţii cu cardul să fie efectuate prin POS la nivelul întregii pieţe. Ca
volum, POS-urile ar putea rula aproximativ 12-13% din sumele implicate în
tranzacţiile cu cardul. Numărul acesta a crescut faţă de anii precedenţi graţie
noilor sisteme alternative de plată a facturilor, cea mai simplă şi mai
răspândită metodă este plata facturilor cu ajutorul cardului la ATM sau POS-ul
companiilor cu care băncile au încheiate contracte de colaborare.
În cazul acesta şi numărul tranzacţiilor au suferit o uşoară scădere la
începutul acest an, cu un procent de 3% faţă de anul trecut. Totodata, şi
valoarea tranzacţiilor la POS-uri s-a diminuat cu mai mult de 16%, coborând
până la 2,42 miliarde de lei. În 2009, a ajuns ca aproximativ 20% din numărul
de tranzacţii cu cardul să fie efectuate prin POS la nivelul întregii pieţe.

Graficul nr. 3.10. Numărul tranzacţiilor la POS

20
18
16
14
Tranzacţii la POS din ţară cu
12 carduri emise în ţară
10
8 Tranzacţii la POS din afara
ţării cu carduri emise în ţară
6
4
2
0
31.03.2008 30.06.2008 30.09.2008 31.12.2008 31.03.2009

107
 Sursa:BNR

În ambele cazuri, dezavantajul principal al folosirii acestui serviciu de

plată îl reprezintă faptul că necesită plata în numerar a facturilor de utilităţi,
indirect ducând la prezenţa fizica a clientului lângă bancomat. Deplasarea
persoanală a clientului până la ghişeul băncii constituie de multe ori un
dezavantaj întrucat timpul, peiorativ vorbind, este foarte “preţios” şi
majoritatea clienţilor preferă o altă modalitate de plată decât de a se deplasa
până la sediul băncii.
În primul trimestru din 2009, numărul tranzacţiilor la comercianţi a
crescut cu 24% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Tot mai mulţi deţinători
de carduri le utilizează, fie pentru a plăti la comercianţi, fie pentru a se
împrumuta. Condiţiile aspre de acordare a creditelor de nevoi personale a
crescut interesul pentru cardurile de credit, băncile întrecându-se în oferte şi
promoţii pentru aceste produse. Utilizarea cardurilor de credit în perioade de
criză financiară este o soluţie benefică pentru consumatori, întrucât aceştia îşi
pot administra banii mult mai bine.
La sfârşitul anului 2008, pe piaţa românească erau active 10,5 milioane
de carduri de debit, urmând ca până în 2013 să ajungă la 15,5 milioane de
unităţi, potrivit previziunilor Visa România, relevate de un studiu de la
începutul anului trecut.
Totodată, anul trecut existau 2,2 milioane de carduri de credit, fiind
estimate 6 milioane de unităţi până în 2013, în timp ce numărul POS-urilor se
va dubla, la 200.000.

108
 CAPITOLUL IV

SISTEME BANCARE DE COMPENSAŢIE. CIRCUITELE DE

PLATĂ.

4.1. Conceptul de compensaţie

Compensarea a fost definită pe parcursul timpului în mai multe variante

cu acelaşi conţinut. În varianta modernă acceptată de instituţiile internaţionale
de specialitate, compensarea înseamnă stingerea obligaţiilor de plată către
o bancă cu drepturile de creanţă pe care le are de încasat de la aceeaşi
bancă şi stabilirea unui sold care se decontează prin casa de compensaţie.
Compensaţia37 angajează două caracteristici ale unui fenomen, de regulă
diametral opuse şi notate pozitiv şi negativ (sau debit şi credit în cazul
nostru). Compensarea în sistemul de plăţi înseamnă, pentru fiecare bancă,
compararea în cadrul unei perioade date, a drepturilor de încasări (sume
creditoare) şi a obligaţiilor de plăţi (sume debitoare), faţă de altă bancă sau
faţă de toate celelalte bănci cuprinse într-un sistem dat, în scopul de a stabili
măsura în care acestea se anihilează reciproc (se compensează) şi suma netă
rămasă de încasat sau de plăti. Această sumă reprezintă valoarea sedimentară
ca efect al stingerii definitive a tuturor plăţilor cuprinse în compensare pentru
banca respectivă.
Compensarea poate fii definită “un sistem de lichidare de creanţe prin
concentrarea tuturor debitelor pentru toţi debitorii şi tuturor creanţelor
pentru toţi creditorii, către un singur debitor şi creditor, unde făcându-se apoi
diferenţa se obţine, pentru fiecare participant, un simplu şi un singur sold
debitor sau creditor, după natura soldului operaţiunilor compensate"38.

4. 2. Tipuri de compensări

În sistemul de compensare întâlnim compensarea pe bază brută (se

supun compensării toate operaţiunile dispuse de clienţi) sau compensarea pe
bază netă (se compensează numai soldul operaţiunilor reciproce cu fiecare din
băncile participante).
I.Decontarea pe bază brută este plata individuală a unei instrucţiuni
sau pachet de instrucţiuni. Orice instrucţiune de decontare individuală este în
fond un transfer de credit care presupune mişcarea efectivă a fondurilor.
Decontarea pe baza brută a fost considerată multă vreme ca o formă greoaie,
depăşită, care amplifică volumul transferurilor şi în condiţiile creşterii
numărului participanţilor devenea chiar mai puţin operantă. Astăzi, progresele
înregistrate pe linia automatizării, care au oferit soluţii alternative de economie
37
C.Basno, N Dardac, op. cit., p 150.
38
Ştefan Dumitrescu, “Plăţile fără numerar”, Cartea Românească, Bucureşti, 1931.

109
 de fonduri şi de timp au repus în discuţie eficienţa decontării pe baza brută şi
posibilităţile pe care le oferă de păstrare a integrităţii şi stabilităţii întregului
sistem de decontare.
Să presupunem că avem patru bănci A, B, C, D, fiecare bancă având
relaţii cu celelalte trei bănci, o singură casă de compensaţie şi un singur agent
de decontare. În total, vom avea şase canale de comunicaţie interbancară
posibile: A-B, A-C, A-D, B-C, B-D şi C-D, iar valoare totală a transferurilor
reale de fonduri efectuate în conturile societăţilor bancare (necesarul de
lichiditate ) este de 280 u.m. (A-B 30, A-C 40, A-D 40, B-C 70, B-D 30, C-D
70), conform figurii nr. 4.1..
Banca A 40 Banca C
10 40

10 20 30
30 40

20 40 30
Banca B Banca D

30
Figura.nr.4.1. Exemplu de transfer interbancar de fonduri cu decontare pe
bază brută
Caracteristicile decontării pe bază brută, aşa cum rezultă din exemplul de
mai sus, sunt:
• Numărul canalelor de comunicaţie interbancară posibile = 6
• Numărul de mesaje de plăţii interbancare schimbate =10
• Numărul transferurilor interbancare de fonduri efectuate în
conturile societăţilor bancare =10
• Valoarea transferurilor reale de fonduri efectuate în conturile
societăţilor bancare (necesarul de lichiditate) =280 u.m.
II. Decontarea pe bază netă. Compensarea cu decontare pe baza netă
presupune compararea sumelor debitoare şi creditoare între bănci şi stabilirea
soldului final debitor sau creditor. În această acţiune intervin trei părţi, cele
două bănci şi casa de compensaţie. Decontarea pe baza netă şi-a dovedit
superioritatea faţă de decontarea pe bază brută.
Compensările cu decontare pe bază netă pot fi de două feluri:
(a) bilaterale, în care se supun compensării plăţile reciproce dintre
două bănci, stabilindu-se poziţia fiecărei bănci rezultate din această operaţiune
(creditoare sau debitoare);
(b) multilaterale, în care intră toate băncile cuprinse în sistemul de
compensare şi în care fiecare bancă se reprezintă şi se delimitează de celelalte
bănci.
Compensările bilaterale în sistem net presupun relaţii reciproce între
perechi de bănci şi se fac atunci când exista un volum apreciabil de operaţiuni
110
între cele doua bănci şi cu caracter de permanenţă. Agentul de compensare
stabileşte soldurile debitoare şi creditoare şi le comunică agentului de
decontare care efectuează transferurile de fonduri în conturile deschise de cele
două bănci la acesta. Fiecare bancă are însă relaţii cu mai multe bănci şi atunci
va avea atâtea compensări bilaterale câte bănci corespondente are.
Continuând exemplul de mai sus, în sistemul net sunt calculate poziţiile
nete bilaterale (sold debitor sau sold creditor) pentru fiecare bancă participantă
şi apoi decontate pentru fiecare combinaţie bilaterală de participanţi.
În total, vom avea şase perechi de decontări bilaterale: A-B, A-C, A-D, B-
C, B-D si C-D, cu un necesar de lichiditate in sistem brut de 280 u.m. care în
urma compensării se reduce la 120 u.m. (A-B 10, A-C 40, A-D 10, B-C 20, B-D
30, C-D 10), conform figurii nr. 4.2..
40
Banca A Banca C
20
10 10
10
Banca B Banca D
10

Figura.nr.4.2. Exemplu de transfer interbancar de fonduri cu decontare

bilaterală pe bază netă
Din schema de mai sus, rezultă că sunt şase canale de transfer de
fonduri. Soldurile nete de 120 u.m. se decontează prin casă de compensaţie
care are cont la banca centrală sau la un agent de decontare. Pe plan intern,
compensarea bilaterală se practică pe scară largă în relaţiile zilnice dintre
banca centrală şi trezoreria statului.
Caracteristicile decontării pe bază netă, aşa cum rezultă din exemplul
de mai sus sunt:
• Numărul canalelor de comunicaţie interbancară posibile = 6
• Numărul de mesaje de plăţii interbancare schimbate =10
• Numărul transferurilor interbancare de fonduri efectuate în
conturile societăţilor bancare =6
• Valoarea transferurilor reale de fonduri efectuate în conturile
societăţilor bancare (necesarul de lichiditate) =120
u.m.
Compensările multilaterale sunt cele mai numeroase şi practic
antrenează întreg sistemul bancar. Compensarea multilaterală interbancară
reprezintă modalitatea de calcul a obligaţiilor şi creanţelor fiecărei societăţi
bancare faţă de toate celelalte societăţi bancare participante la compensare.
Avantajul cel mai mare al compensărilor multilaterale constă în
economia de fonduri de transfer, plătitorii ne mai fiind obligaţi să deţină
111
moneda de plată în volumul necesar în vederea descărcării de obligaţie.
Compensările multilaterale aduc şi o reducere a canalelor de comunicaţii
interbancare, a transferurilor de fonduri şi a valorii de transfer.
Aceasta are loc în cadrul unui sistem de decontare netă multilaterală
prin intermediul Casei de Compensaţii. În desfăşurarea procesului de
compensare multilaterală în sistemul de decontare netă sunt parcurse
următoarele etape:
1) Stabilirea soldurilor din compensare pe baza
sumelor cuprinse în compensare: se notează cu semnul plus cele creditoare
şi cu semnul minus cele debitoare.
2) Stabilirea soldurilor provizorii la casa de
compensaţii pe baza soldului iniţial şi a celui rezultat din compensaţie: pentru
cele deficitare se atribuie semnul minus iar pentru cele excedentare semnul
plus;
3) Desfăşurarea operaţiunilor pe piaţa interbancară
pentru acoperirea deficitului respectiv valorificarea excedentului;
4) Stingerea efectivă a plăţilor rezultate din
compensare pe toate băncile şi determinarea soldurilor definitive de la
sfârşitul zilei.
Exemplu de transfer interbancar de fonduri cu decontare multilaterală
pe bază netă
Dacă ne referim la cele patru bănci de mai sus, compensarea
multilaterală se prezintă astfel:
Etapa1.Stabilirea sumelor aflate în compensare-vezi tabel nr.4.1.:
Tabelul nr.4.1. Compensarea multilaterală pentru patru bănci
-u.m.-
C/D TOTAL
A B C D
OBLIGAŢII
A 3
- 10 40 80
0
B 20 - 30 0 50
C 3
0 40 - 70
0
D 10 30 40 - 80
TOTAL 6
30 80 110 280
DREPTURI 0

Etapa 2.Stabilirea soldurilor din compensare pentru fiecare bancă participantă

- vezi tabel nr.4.2.

Tabelul nr.4.2. Stabilirea soldurilor din compensare

-u.m.-

112
Băncile Sume Sume Sold debitor Sold
debitoare creditoare creditor
A 80 30 50 -
B 50 80 - 30
C 70 110 - 40
D 80 60 20 -
TOTAL 280 280 70 70
DREPTURI
70
Sume necompensate = ×100 =25,0 %
280
280 − 70
Sume compensate = ×100 =75 %
70
Etapele 3 şi 4.Presupunînd că băncile din exemplul nostru nu deţin
solduri iniţiale la Casa de Compensaţii, rezultatele sunt:
Tabelul nr.4.3. Rezultatele compensării
-u.m.-
BĂNCILE Sold iniţial la Sold din Sold Operaţiun Sold final la
Casa de compensar parţia i la piaţa casa de
Compensaţi e l liberă Compensaţi
e e
A 0 -50 -50 +50 0
B 0 30 30 -30 0
C 0 40 40 -40 0
D 0 -20 -20 +20 0
TOTA 0 0 0 0 0
L

În urma compensării băncile A şi D prezintă solduri debitoare de 50

u.m., respectiv 20 u.m., iar băncile B şi C au solduri creditoare de 30 u.m.,
respectiv 40 u.m..Aceste solduri sunt finalizate prin intermediul Casei de
Compensaţie, soldul final al Casei de Compensaţie în urma operaţiunilor
desfăşurate fiind egal cu zero.

50 Banca B
Banca A Casa de
40
Compensaţii

20

30
Banca C Banca D

20

113
Figura.nr.4.3. Ttransferul interbancar de fonduri cu decontare
multilaterală pe bază netă
Caracteristicile decontării multilaterale pe bază netă aşa cum
rezultă din exemplul de mai sus sunt:
• Numărul canalelor de comunicaţie interbancară posibile = 4
• Numărul de mesaje de plăţi interbancare schimbate =10
• Numărul transferurilor interbancare de fonduri efectuate în
conturile societăţilor bancare =4
• Valoarea transferurilor reale de fonduri efectuate în conturile
• societăţilor bancare (necesarul de lichiditate) =70 u.m.

Numărul canalelor s-a redus la 4, câte unul pentru fiecare bancă (cea de
a patra cu sold zero), iar soldul la 70 u.m. În cadrul compensării multilaterale,
în final, fiecare bancă se adresează Casei de compensaţii, unii în calitate de
creditori care încasează creanţele de la agentul de decontare şi alţii în poziţie
de debitori care plătesc agentului de decontare sumele datorate. Cu cât
numărul băncilor este mai mare, valoarea tranzacţiilor creşte şi implicit şi
eficienţa acestui sistem.
Decontarea pe bază netă şi-a dovedit superioritatea faţă de
decontarea pe bază brută şi acest aspect rezultă şi din datele privind cele
patru bănci din exemplele anterioare, astfel:

Tabelul nr.4.4. Rezultatele obţinute prin folosirea tipurilor de decontări

Tipul decontării Canale(număr) Transferuri(u.m.)

Decontare brută 6 280

bilaterală
Decontare netă bilaterală 6 120
Decontare netă 3 70
multilaterală

Prin decontarea netă multilaterală numărul de canale s-a redus cu

33%, iar volumul transferurilor cu 75% faţă de decontarea brută
bilaterală.
Dacă ne raportăm la momentul efectuării compensării interbancare
şi al decontării vom avea : decontare pos t- compensaţie (specifică tehnicilor
de lucru mai vechi) sau atunci când se efectuează mai întâi compensarea
plăţilor dintre bănci şi decontarea ante-compensaţie (în timp real) când plata
114
între titularii de cont se face anterior, urmare transmiterii informaţiilor nu
manual ca în prima forma ci prin tehnologii specifice. Decontările între
unităţile care aparţin aceleiaşi societăţi bancare poartă denumirea de decontări
intrabancare, iar cele efectuate între unităţi bancare diferite constituie
decontări interbancare. Derularea operaţiunilor de decontare intrabancară se
efectuează de către fiecare bancă potrivit conceptelor proprii de decontare,
atât pe orizontală între unităţile proprii în plan teritorial, cât şi pe verticală
între acestea din urmă şi sediul central.
Decontările intrabancare au în vedere totalitatea operaţiunilor de
încasări şi plăţi efectuate pentru clienţii ce îi deservesc şi au loc între unităţile
teritoriale (sucursale, filiale, agenţii) ale aceleiaşi societăţi bancare, precum şi
între acestea, sediul central.

4.3. Sisteme de compensare în România

4.3.1. Case de compensare. Sisteme naţionale de compensare

Sistemele de compensare centralizează zilnic întregul circuit de plăţi

iniţiate de titulari dispersaţi în întreaga economie naţională şi asigură stingerea
acestora, prin procedeul de compensare. Astfel, compensarea reprezintă
singura modalitate de a satisface relaţiile de plăţi între partenerii aflaţi în
diferite părţi ale ţării şi incluşi în unul sau altul din circuitele monetare. În
acest cadru, în care relaţiile de plăţi între subiecţii economici sunt satisfăcute,
ca o consecinţă a acoperirii datoriilor reciproce între bănci, întreaga economie
naţională este în măsură să iniţieze noi procese economice şi, în consecinţă,
noi plăţi, care vor avea o rezolvare succesivă similară şi care vor sprijini şi
facilita, în consecinţă, continuarea proceselor economice. În condiţiile
extinderii generalizate a bancarizării, a cuprinderii agenţilor economici şi
persoanelor în sistemul bancar ca titulari de cont, efectuarea plăţilor între
subiectele economice nu poate fi desfăşurată decât prin cooperare între bănci
prin sistemul de compensare a plăţilor.
Casele de compensaţii sunt instituţii specializate în asemenea operaţiuni
şi pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul băncii centrale. Ele sunt
organizaţii nonprofit care prestează servicii, reciproc utile, pentru membrii săi.
Controlul băncii centrale se exercită prin contul deschis la aceasta de casa de
compensaţie prin care transferă fondurile băncilor în conturile lor deschise la
banca centrală. La sfârşitul compensării soldul casei de compensaţii devine
nul. În sistemul centralizat există o singură casă de compensaţii care

115
organizează decontarea în mod centralizat pe baza soldurilor nete ale băncilor
participante iar decontarea se face prin banca centrală.
În sistemele descentralizate există mai multe case de compensare care
calculează poziţia netă a două sau mai multe bănci, iar decontarea se face prin
alte bănci, de regulă bănci de prim rang agreate de banca centrală. Indiferent
de sistem, casele de compensaţii se numesc agenţi de compensare, iar băncile
care asigură decontarea, agenţii de decontare. Deci, compensarea reprezintă
numai prima etapă a decontării derulată printr-o entitate nonbancară, iar etapa
a doua o constituie transferul de fonduri între băncile participante prin
intermediul unei instituţii bancare, alta decât băncile participante, transfer care
finalizează plata.
Sistemul naţional de plăţi a fost creat în anul 1995 de banca centrală şi
ca o componentă a acestuia s-a organizat sistemul de compensare la nivel
naţional. Înainte de 1995 compensările se făceau în sistem bilateral prin
intermediul conturilor de corespondent care se ţineau la sediul central al
băncilor. În funcţie de resursele existente şi de posibilităţile de completare a
deficitelor se efectua transmiterea plăţilor, unele prin intermediul sucursalelor
băncii centrale iar altele, direct, prin relaţiile de corespondent dintre bănci.
Datorită lipsei unor standarde de timp, decontările întârziau destul de mult,
sursele atrase devenind pentru bănci o componentă importantă a resurselor în
detrimentul pieţei interbancare şi a interesului pentru atragerea de depozite.
Acest sistem a creat numeroase nemulţumiri clienţilor care trebuiau să aştepte
perioade destul de mari, şi chiar băncilor care lucrau mai operativ dar intrau în
relaţii cu altele cu un sistem de operare mai lent. Ca urmare, începând cu anul
1995 s-a organizat Casa de Compensaţii în cadrul Băncii Centrale pe două
paliere: casa de compensaţii interbancară la nivel central şi 41 de case de
compensaţii interbancare la nivel judeţean. Continuându-se reforma în
sistemul bancar, casa de compensaţii s-a transformat în anul 2001 dintr-o
instituţie publică într-o instituţie a sistemului bancar, denumită TransFonD
(Societatea Naţională de Transfer de Fonduri şi Decontări) la care Banca
Naţională a României deţine 33% din capital şi restul de celelalte bănci din
sistem în cote egale. TransFonD are un sediu central în Bucureşti şi 41 de
sucursale în ţară (în fiecare capitală de judeţ câte o casă de compensare) şi
funcţionează ca agent de compensare al băncii centrale pentru operaţiunile
interbancare, cu excepţia transferurilor de fonduri privind trezoreria statului,
operaţiunile cu numerar, piaţa valutară, piaţa monetară şi piaţa secundară a
titlurilor de stat.
Transferurile interbancare de fonduri pot fi decontate individual pe bază
brută. În scopul reducerii necesarului de fonduri şi al simplificării mesajelor de
schimb de plăţi, băncile în mod tradiţional, s-au sprijinit pe aranjamente de
compensare şi decontare pe bază netă.

4.3.1.1. Sisteme de decontare pe bază netă

116
 Sistemul de compensare interbancară pe bază netă constă în faptul că 39
băncile participante la compensare, după compensarea intrabancară, stabilesc la
nivel central un sold al operaţiunilor financiare reciproce (creditoare sau
debitoare) faţă de fiecare bancă cu care are relaţii, pe care îl transmite la
instituţia însărcinată cu efectuarea transferului de fonduri între băncile intrate în
operaţiunea de compensare. Sistemul de compensare pe bază netă presupune
pentru fiecare bancă compararea drepturilor de încasări şi a obligaţiilor de plăţi
faţă de o altă bancă sau faţă de celelalte bănci, în scopul de a se stabili măsura în
care acestea se anihilează reciproc (se compensează) şi stabilirea sumei nete
rămase de încasat sau de plătit.
De aceea sistemul de decontare pe bază netă se realizează bilateral
sau multilateral când pentru fiecare participant la sistemul de compensare se
stabileşte suma poziţiilor nete în raport cu ceilalţi participanţi. O componentă
esenţială a acestui sistem o constituie decontarea operaţiunilor speciale.

B. Subsistemul de decontare pe bază netă bilaterală

Exemplul decontării bilaterale pe bază netă arată că termenii, în ceea ce

priveşte numărul total de canale de comunicaţie necesare, diferă faţă de cele ale
sistemelor de decontare pe bază brută. Deoarece, în acest caz, băncile
compensează obligaţiile lor bilaterale rezultate din multitudinea instrucţiunilor
trimise şi recepţionate una de la cealaltă bancă, valoarea totală a decontărilor
efectuate este semnificativ mai scăzută, plăţile interbancare având o valoare mai
mică de 500 de milioane de lei vechi.
Datorită obiectivelor operaţionale pe care le urmăreşte zilnic, sistemul
de decontare pe bază netă bilaterală constituie mecanismul prin care banca
centrală pune efctiv în aplicare trei dintre principalele coordonate stabilite de
Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României, respectiv:
• asigurarea emisiunii regulate de bancnote şi monede metalice, în
vederea satisfacerii nevoii de numerar a ţării - se ajunge la formarea unei prime
categorii de combinaţii bilaterale care facilitează transferurile de fonduri
aferente operaţiunilor cu numerar ale sistemului bancar şi care este constituită
din banca centrală, pe de-o parte, şi fiecare bancă, pe de altă parte;
• ţinerea în evidenţele sale a contului curent al Trezoreriei Statului -
asigură, prin conturile curente deschise în evidenţele sale, transferurile de
fonduri între instituţiile publice şi sistemul bancar rezultate în urma relaţiilor
financiare care se stabilesc la nivelul întregii societăţi şi al economiei;
• efectuarea operaţiunilor de plăţi şi încasări între bănci - reflectă în
conturile curente deschise în evidenţele sale toate transferurile bilaterale
efectuate între ele prin intermediul conturilor de corespondent.
39
Al. Olteanu, L. Badea, “Management bancar. Caracteristici. Strategii. Studii de caz”, Editura Dareco,
Bucureşti, 2003, p 75.

117
 Analizând din perspectiva tehnicii bancare, specifice sistemelor de plăţi,
se constată că numitorul lor comun îl constituie stabilirea unor combinaţii de
câte doi participanţi ( bilaterale), între care se efectuează transferurile de
fonduri, dintre care unul este, în mod obligatoriu, Banca Naţională a României.

C. Sistemul de decontare pe bază netă multilaterală

Prin sistemul de decontare netă multilaterală s-a pus în funcţiune un sistem de

compensare clasic, organizat pe un singur palier, în care toţi membrii au
drepturi şi obligaţii egale.
Principalele patru componente ale unui sistem de acest tip sunt:
1. Schimbul de instrumente de plată de debit sau de credit care urmează
a fi decontate, se realizează între participanţi, într-un anumit loc, denumit casa
de compensaţii interbancare, în cadrul unui interval de timp obligatoriu;
2. Determinarea în acest interval de timp obligatoriu, de către fiecare
participant, a poziţiilor debitoare şi creditoare bilaterale ( reciproce) faţă de toţi
ceilalţi participanţi;
3. Calcularea de către instituţia care organizează serviciul de compensare
a poziţiilor nete (solduri nete) pe bază multilaterală, prin aplicarea principiului
conform căruia suma soldurilor debitoare trebuie să fie întotdeauna egală cu
suma soldurilor creditoare, având în vedere că intrările şi ieşirile de fonduri se
anulează reciproc pe parcursul fiecărui ciclu de compensare;
4. Decontarea soldurilor debitoare şi creditoare în conturile
participanţilor deschise la instituţia care organizează serviciul de compensare.
Toate schimburile interbancare de instrumente de plată pe suport de hârtie
se realizează prin intermediul uneia dintre cele 42 de case de compensaţii
interbancare ale Băncii Naţionale a României. La activitatea fiecăreia dintre
cele 42 de case de compensaţii interbancare pot participa direct toate băncile,
prin intermediul a cel mult o unitate bancară care le aparţine. Circuitele de
compensare ale instrumentelor de plată, indiferent dacă acestea sunt de debit sau
de credit, prevăd durate de timp diferite, în funcţie de localizarea unităţilor
bancare ale clienţilor plătitori şi clienţilor beneficiari.
Suma tuturor poziţiilor multilaterale net debitoare într-un aranjament de
compensare este întotdeauna egală cu suma tuturor poziţiilor multilaterale net
creditoare sau, valoarea fondurilor pe care o casă de compensaţii le primeşte de
la toţi participanţii care înregistrează o poziţie multilaterală net debitoare este
egală cu valoarea fondurilor pe care această instituţie le plăteşte tuturor
participanţilor care înregistrează o poziţie multilaterală net creditoare. Acest
mod de înregistrare sau de evidenţă a fluxurilor de fonduri ilustrează cu claritate
problemele cărora trebuie să le facă faţă participanţii la operaţiunile unei case de
compensaţii multilaterale, în cazul în care un participant cu o poziţie net
debitoare este în imposibilitatea de a-şi acoperi obligaţiile de plată în momentul
stabilit pentru decontare.

118
 D. Subsistemul de decontare în regim special

Sistemul de decontare în regim special a fost conceput să funcţioneze prin

două proceduri principale:
• prima, destinată decontării finale, în conturile curente ale băncilor, a
operaţiunilor de plăţi şi încasări interbancare compensate multilateral de către
alte case de compensaţii decât cele ale BNR;
• a doua, destinată efectuării decontărilor interbancare ale unor instituţii
financiar - bancare al căror obiect de activitate este de importanţă naţională.
Cel dintâi grup de instituţii pentru care banca centrală îndeplineşte rolul
de agent de decontare finală este alcătuit din Societatea Naţională de
Compensare, Decontare şi Depozitare pentru Valori Mobiliare (SNCDD) şi
Bursa de Valori Bucureşti (BVB).
SNCDD, instituţie autorizată de către Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare are ca obiect de activitate desfăşurarea operaţiunilor de compensare şi
decontare a tranzacţiilor cu valori mobiliare, păstrarea, transferul de proprietate,
servicii de înregistrare şi plată a valorilor mobiliare. Decontarea finală a
transferurilor băneşti aferente tranzacţiilor încheiate pe piaţa extrabursieră se
realizează prin intermediul contului de decontare specială deschis la Banca
Naţională a României pe numele SNCDD, care a fost autorizată de banca
centrală în calitate de casă de compensaţii interbancară. BVB a fost înfiinţată pe
baza deciziei Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare în scopul realizării unei
pieţe organizate pentru negocierea valorilor mobiliare admise la cotă, pentru
efectuarea continuă, ordonată şi echitabilă a tranzacţiilor cu valori mobiliare.
În vederea efectuării decontării finale şi irevocabile a transferurilor
băneşti corespunzătoare tranzacţiilor cu valori mobiliare, cele două case de
compensaţii, SNCDD- pentru piaţa extrabursieră şi BVB- pentru piaţa bursieră,
remit BNR documentul balanţa pentru decontarea finală precum şi ordinele de
plată emise în favoarea băncilor aflate pe poziţii creditoare faţă de casa de
compensaţii interbancare. Al doilea grup de instituţii pentru care BNR
îndeplineşte rolul de agent de decontare finală este constituit din cele două
sisteme internaţionale de plăţi prin carduri: VISA INTERNATIONAL
EU/CEMEA şi EUROPAY INTERNATIONAL.
Nefiind persoane juridice române, BNR nu a putut autoriza cele două
instituţii în calitate de case de compensaţii interbancare, dar le-a acceptat ca
titulari de conturi speciale, conturi care au aceleaşi funcţii ca şi conturile
utilizate pentru casele de compensaţii interbancare.
Prin acest subsistem se derulează decontările aferente:
• operaţiunilor aferente pieţelor de capital;
• operaţiuni cu carduri;
băncilor în regim de decontare specială.

119
 4.3.1.2. Sisteme de decontare pe bază brută

Sistemul de decontare pe bază brută este un sistem de transfer de

fonduri în cadrul căruia decontarea sumelor se face individual pentru fiecare
instrucţiune de plată în parte.
În România în perioada 1996-2005 au funcţionat următoarele subsisteme
de decontare pe bază brută:
• Subsistemul de decontare brută la sfârşitul zilei a plăţilor de mare
valoare;
• Subsistemul de decontare brută la sfârşitul zilei a depozitelor
constituite de bănci la banca centrală;
• Subsistemul de decontare brută la sfârşitul zilei a tranzacţiilor
bancare.
a) Subsistemul de decontare brută la sfârşitul zilei a plăţilor de
mare valoare
În sistemele de decontare pe bază brută, mesajele de plăţi sunt
schimbate între fiecare pereche de bănci, rezultând un număr de canale de
comunicaţie. Totodată, băncile decontează independent fondurile băneşti pe
care le plătesc şi fondurile băneşti pe care le încasează. Sistemul a devenit
operaţional din 6 decembrie 1995. Funcţionarea lui este paralelă cu sistemul
de decontare pe bază netă şi are la bază prevederile legale40 în acest sens. Sunt
procesate plăţile interbancare de mare valoare care nu pot constitui obiectul
compensării multilaterale cu decontare netă. Decontarea tuturor acestor
instrumente de plată se realizează bucată cu bucată prin intermediul Băncii
Naţionale a României, aceasta având rolul de agent de decontare.
După decontarea ordinelor de plată de către Banca Naţională a
României, cu caracter final şi irevocabil, acestea se remit centralelor
societăţilor bancare beneficiare, acestea urmând în continuare să efectueze
transferul fondurilor în favoarea clienţilor prin reţeaua bancară proprie.
b) Subsistemul de decontare brută la sfârşitul zilei a depozitelor
constituite de bănci la banca centrală
Devenit operativ din 9 iunie 1997, acest sistem de decontare vizează
constituirea de depozite bancare de către centralele societăţilor bancare la Banca
Naţională a României, la sume, scadenţe şi rate ale dobânzii convenite de
comun acord. La scadenţa depozitului, acesta se transferă, în mod automat în
contul de disponibilităţi al băncii în cauză deschis la BNR. Tot acest sistem de
decontare are în vedere şi decontările reprezentând opriri din conturile
societăţilor bancare în baza unei sentinţe judecătoreşti. Transferurile de sume
din contul curent de disponibilităţi de la Banca Naţională a României al

40
Circulara Băncii Naţionale a României nr. 44/1995 privind ordinele de plată cu valori mai mari de un milliard
de lei vechi şi alimentarea conturilor de decontare a tranzacţiilor cu valori mobiliare, modificată ulterior prin
Circulara Băncii Naţionale a României nr. 23/ 1996 privind procedurile de decontare ale BNR prin care s-a
redus plafonul la 500 milioane lei vechi.

120
societăţii bancare în cont distinct: „disponibilităţi blocate de instanţele
judecătoreşti”. Dobânzile aferente acestor depozite se situează la un nivel
superior dobânzilor aferente disponibilităţilor mobilizate sub forma rezervelor
obligatorii.
c) Subsistemul de decontare brută la sfârşitul zilei a tranzacţiilor
bancare
Principiul de bază al acestui sistem de decontare41 îl constituie realizarea
de transferuri între centralele unităţilor bancare sau/ şi între acestea şi trezoreria
statului. În situaţia în care fluxurile financiare determină un surplus de resurse
în sistemul bancar, banca centrală intervine prin atragerea acestui surplus sub
forma depozitelor, conform celor prezentate în subsistemul de decontare
anterior. În situaţia inversă, mobilizarea de resurse în favoarea societăţilor
bancare se realizează pe următoarele căi:
• atragerea de depozite în lei de la alte societăţi bancare;
• atragerea de resurse sub forma unor credite pe termen scurt de la
Trezoreria statului, în condiţiile în care contul general al acesteia este creditor;
• valorificarea prin vânzarea activelor (hârtii de valoare, valută, etc);
• obţinerea de la Banca Naţională a României de credite de
refinanţare.

4.3.1.3. Procesarea în timp real a transferurilor de fonduri pe bază brută

În cazul sistemelor de procesare în timp real, transmiterea şi procesarea

instrucţiunilor de transfer de fonduri au loc pe bază individuală, în momentul în
care sunt iniţiate. Informaţiile conţinute în instrucţiunile care intră şi ies din
sistem sunt disponibile pe o bază continuă. Pentru a obţine o procesare în timp
real este necesară utilizarea mijloacelor moderne de telecomunicaţii şi a
facilităţilor de prelucrare electronică a datelor.
Procesarea în timp real este, de regulă, utilizată în sistemele de
decontare pe bază brută, dar ea poate fi întâlnită şi în sistemele de
decontare pe bază netă. Procesarea în timp real oferă un număr de avantaje
pentru sistemele de transfer interbancar de fonduri şi, în particular, pentru
sistemele care operează transferuri cu valoare mare.
Deoarece instrucţiunile de plată sunt procesate pe o bază continuă
concomitent cu înregistrările în conturi, participanţii şi agentul de decontare pot
monitoriza pe parcursul zilei, poziţiile din propriile conturi, respectiv din
conturile întregului sistem. În sistemele de decontare pe bază brută, valorile
înregistrate în conturile de decontare care pot fi monitorizate în permanenţă,
sunt efectiv valorile transferurilor procesate, în timp ce în sistemele de

41
Funcţionarea acestui sistem este reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 66/ 1994 privind formarea şi
utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului precum şi prin Normele nr. 4/1995 privind funcţionarea
pieţei monetare interbancare.

121
decontare pe bază netă, valorile care pot fi monitorizate sunt poziţiile nete
calculate de către sistem pentru fiecare participant în parte pe o bază continuă.
Ceea ce este important de subliniat este faptul că această informaţie are
importanţă capitală atât pentru fiecare participant în parte, cât şi pentru
administratorul de sistem, deoarece îi permite să gestioneze eficient şi judicios
traficul de plăţi pe parcursul zilei.

4.3.2. Principiile Sistemului de compensare interbancară

multilaterală. Circuite de plăţi în sistemul de compensare net

Sistemul de compensare a fost proiectat astfel încât să utilizeze reţeaua

interbancară a Băncii Naţionale a României, care acoperă toate judeţele ţării.
Principalul avantaj al clientului unei bănci comerciale este acela că printr-un
sistem eficient de compensare i se pun la depoziţie propriile disponibilităţi mult
mai repede decât înainte.
Potrivit normelor adoptate în ţara noastră42 casele de compensare sunt
considerate ca aparţinând unui sistem de compensare multilaterală a plăţilor
de valoare mică bazate pe suport de hârtie cum sunt transferurile de credit şi
de debit.
Sistemul de compensare multilaterală a plăţilor interbancare pe
suport de hârtie este un sistem manual de prelucrare a datelor ce are la bază
standardele internaţionale şi, în acelaşi timp, oferă un cadru organizaţional
reglementat, care îndeplineşte toate cerinţele legale şi tehnice pe teritoriul
României.
Obiectul compensării multilaterale îl constituie plăţile interbancare
fără numerar pe suport de hârtie care au o valoare mai mică de 50000 Ron
exclusiv, denumite în continuare „plăţi interbancare de mică valoare”. Fac
excepţie de la această regulă plăţile interbancare efectuate cu cecuri care,
indiferent de valoarea lor, sunt introduse în mod obligatoriu în compensarea
multilaterală.
Prin procedurile şi tehnologiile aplicate, casele de compensare
promovează un sistem net de stingere al plăţilor.
Principalii participanţii la compensare sunt : în primul rând Banca
Naţională a Romîniei, toate băncile comerciale , Trezoreria Statului.
Casele de compensare operează43:
• transferuri de credit şi transferuri de debit între bănci ( decurgînd
din ordinele de plăţi ale clienţilor);
• transferuri între bănci şi Trezoreria Statului;
• transferuri decurgând din nevoi administrative între BNR şi băncile
comerciale.
42
Regulamentul nr. 10/1994 privind compensarea multilaterală a plăţilor interbancare fără numerar pe suport de
hârtie,republicat în mon itorul pficial al României nr.64/1996, cu modificările şi compleările ulterioare.
43
C.Basno, N Dardac, op. cit., p.170.

122
 Întrucât sistemul se bazează pe circuitul poştal al instrumentelor de plată,
durata medie de compensare este reglementată pe tipuri de circuite: local şi
naţional. Zilnic, băncile comerciale pregătesc instrumentele de plată pentru
compensarea. Termenele şi intervalele de timp stabilite pentru efectuarea,
compensarea şi decontarea plăţilor interbancare de mică valoare sunt obligatorii şi
se calculează în funcţie de ziua de compensare. În cazul ordinelor de plată care au
indicată o anumită zi a plăţii, ziua de compensare se stabileşte în funcţie de acestea.
Atât în timpul şedinţei de compensare, cât şi în momentele
premergătoare compensării, băncile comerciale tratează separat circuitul
instrumentelor de plată de credit şi circuitul instrumentelor de plată de debit.
Sistemul este o modalitate foarte sigură de transfer al plăţilor şi respectă un
program strict al desfăşurării operaţiunilor.

Instrumente de plăţi interbancare acceptate în compensarea

multilaterală sunt:

a. Instrumentul de plată de credit (ordinul de plată) reprezintă

instrumentul de plată care circulă de la unitatea bancară a plătitorului la unitatea
bancară a beneficiarului, având ca efect debitarea contului plătitorului şi
creditarea contului beneficiarului.

Unitatea bancară a instrument de plată credit Unitatea bancară a

PLĂTITORULUI BENEFICIARULUI
bani

Figura nr. 4.5. Circuitul instrumentului de plată de credit

b. Instrumentul de plată de debit (cecul, cambia, biletul la ordin) este

instrumentul de plată care circulă de la unitatea bancară a beneficiarului către
unitatea bancară a plătitorului, având ca efect debitarea contului beneficiarului şi
creditarea contului plătitorului.
Unitatea bancară a instrument de plată debit Unitatea bancară a
PLĂTITORULUI
BENEFICIARULUI

Figura nr. 4.6. Circuitul instrumentului de plată de debit

Conform precizărilor din regulamentul compensării44, instrumentele de

plată trebuie prezentate în cadrul unor intervale de timp obligatorii, la o anumită
44
Regulamentul nr. 10/1994 privind compensarea multilaterală a plăţilor interbancare fără numerar pe suport de
hârtierepublicat în M.O. nr.64/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

123
casă de compensaţii interbancare, ţinând seama de destinaţia acestora şi de
particularităţile reţelei teritoriale a băncii prezentatoare.
Circuitele de compensare ale instrumentelor de plată, indiferent dacă sunt
de debit sau de credit prevăd durate de timp diferite, în funcţie de localizarea
unităţilor bancare ale clienţilor plătitori şi clienţilor beneficiari.

Cele cinci tipuri standard de circuite ale instrumentelor de plată sunt:

 Circuitul local
Este vorba de situaţia în care clientul plătitor şi cel beneficiar au conturi
curente deschise la unităţi bancare situate în acelaşi oraş, reşedinţă de judeţ şi care
aparţin unor societăţi bancare diferite.
 Circuitul intrajudeţean
Reglementează situaţia în care clientul plătitor şi cel beneficiar au conturi
curente deschise la unităţi bancare situate în acelaşi judeţ, în oraşe diferite şi care
aparţin unor societăţi bancare diferite.
 Circuitul interjudeţean
Se referă la situaţia în care clientul plătitor şi clientul beneficiar au conturi
curente deschise la unităţi bancare situate în judeţe diferite şi care aparţin unor
societăţi bancare diferite.
 Circuitul naţional
Se desfăşoară atunci când clientul plătitor şi cel beneficiar au conturi curente
deschise la unităţi bancare situate în judeţe diferite şi care aparţin unor societăţi
bancare diferite. Societatea bancară iniţiatoare nu dispune de o unitate bancară în
judeţul de destinaţie al plăţii iar societatea destinatară nu dispune de o unitate
bancară în judeţul de iniţiere a plăţii.

Compensarea instrumentelor de plată de credit - ordinul de plată

Formularul de ordin de plată pe suport de hârtie acceptat în compensare
poate fi:
 completat manual sau prin dactilografiere;
 editat şi completat pe calculator;
 transmis în orginal sau sub formă de mesaj modem, mesaj telex sau
mesaj telefax.
În funcţie de valoarea lor, ordinele de plată sunt decontate diferit, astfel:
 ordine de plată de mică valoare (sub 50000 Ron) sunt prelucrate prin
compensare multilaterală;
 ordine de plată de mare valoare (peste 50000 Ron) sunt decontate pe
bază brută.
Intervalele de timp maximale în care se compensează instrumentele de
plată de credit variază de la două zile pentru ordinele de plată cu circuit local, la
şapte zile pentru cel cu circuit naţional.

124
 CASĂ DE COMPENSAŢII
4
prezintă OP 4
prezintă OP la
4 plată
4
' BANCA CENTRALĂ
'
'

transfer fonduri transfer fonduri

BANCA BENEFICIARULUI
comunică BANCA PLĂTITORULUI
acceptarea la plată
3 2

5 creditare
debitare
cont
cont emite OP
6
BENEFICIAR Stingerea creanţei
PLĂTITOR
Active
1
transferate

Figura nr.4.4. Circuitul ordinului de plată procesat prin

compensaţie multilaterală

Etapele procesării prin compensare a ordinului de plată sunt:

1. între plătitor şi beneficiar se încheie un contract având ca obiect active
transferate;
2. plătitorul emite un ordin de plată şi îl remite băncii sale;
3. banca plătitorului recepţionează, autentifică, acceptă şi execută ordinul de
plată, debitând contul curent al plătitorului;
4. în cadrul şedinţei de compensare banca plătitorului prezintă la plată
ordinul de plată al băncii beneficiarului;
4′ . soldurile nete ale conturilor unităţilor bancare participante în
compensare sunt înregistrate în conturile curente deschise de către băncile
respective la banca centrală, rezultând soldurile nete ale compensării;
5. banca beneficiarului creditează contul acestuia;
6. stingerea creanţelor.
Evoluţia numărului de ordine de plată compensate pe diferite circuite, arată
că cele mai utilizate sunt circuitele locale şi cele interjudeţene.
În cazul ordinelor de plată, cele mai utilizate sunt circuitele locale, în
proporţie de 53,33%, fiind şi cele mai des întâlnite, urmate de circuitele
interjudeţene, a căror pondere este de 33,50% din totalul circuitelor instrumentelor
de credit folosite.

125
 Compensarea instrumentelor de plată de debit – cecul barat, cambia şi
biletul la ordin
Instrumentele de plată de debit sunt acceptate în compensarea multilaterală
indiferent de valoarea lor.
Circuitele de compensare ale instrumentelor de plată de debit prezintă o
particularitate faţă de circuitele instrumentelor de plată de credit, care derivă din
necesitatea aplicării unor proceduri bancare ce pun accent pe verificarea nivelului
disponibilităţilor băneşti existente în contul clientului plătitor, anterior momentului
stingerii creanţei prin efectuarea plăţii.
Astfel, înainte de a fi introduse în compensare, instrumentele de plată de
debit sunt remise băncii plătitorului spre verificare a disponibilului şi acceptare
a plăţii.

5
5 CASĂ DE COMPENSAŢII
prezintă cecul prezintă cecul
pentru pentru
acceptare la 7 7 acceptare la
BANCA CENTRALĂ
plată plată
introduce scriptic cecul primeşte cecul
în compensare din compensare

BANCA BENEFICIARULUI BANCA TRASĂ

comunică
acceptarea la plată (BANCA TRĂGĂTORULUI)
8
6 1
eliberare
remite creditare debitare carnet de
cecul cont
9 stingerea creanţelor cont cecuri
spre
încasare 3
emite cecul
BENEFICIAR TRĂGĂTOR

2 active transferate

Figura nr. 4.5. Circuitul instrumentului de plată de debit procesat

prin compensare multilaterală ( pe exemplul cecului).
Etapele procesării prin compensare a cecului sunt:
1. în baza unui disponibil constituit la banca sa, trăgătorul primeşte de la
acesta un carnet de cecuri;
2. între trăgător – în poziţie de cumpărător şi beneficiar - în poziţie de
vânzător se încheie un contract având ca obiect active transferate;
3. trăgătorul emite cecul prin care dă ordin băncii sale să plătească la
prezentare posesorului său, suma de bani înscrisă pe cec;
4. beneficiarul cecului îl remite, spre încasare, băncii sale;
126
 5. în cadrul şedinţei de verificare a instrumentelor de plată de debit,
banca beneficiarului prezintă băncii trase cecul spre verificare a disponibilului
din contul trăgătorului şi pentru acceptarea plăţii;
6. trasul verifică disponibilul şi, în cazul acceptării, debitează contul
trăgătorului. Banca trasă comunică băncii beneficiarului informaţiile privind
acceptarea la plată a cecului;
7. banca beneficiarului introduce scriptic cecul în compensare;
8. după procesarea cecului prin compensare, banca beneficiarului
creditează contul clientului său cu suma înscrisă pe cec;
9. creanţa beneficiarului asupra plătitorului se stinge.
Analizând ponderea utilizării circuitelor instrumentelor de plată de debit
se constată că cele mai frecvent folosite au fost circuitele locale (46,96%) şi
cele interjudeţene (41%).
În ceea ce priveşte instrumentele de debit, şi anume cecul, cambia şi
biletul la ordin, putem afirma ca există o pondere semnificativă a circuitelor
locale, în totalul circuitelor efectuate cu acest tip de instrumente, ca şi în cazul
instrumentelor de credit, fiind urmată de ponderea utilizării circuitelor
interjudeţene.

Etapele privind desfăşurarea compensării multilaterale interbancare

pe bază netă

În perioada 1996–2004 prin TransFonD s-a efectuat compensarea

multilaterală a plăţilor de mică valoare (sub 500 mil. lei) bazate pe instrumente
de plată pe suport hârtie (ordinul de plata, cecul barat, cambia şi biletul la
ordin).
Compensarea se desfăşura în cadrul Caselor de compensare
(TransFonD) pe două nivele: primul la nivel judeţean al TransFonD la care
participau unităţile băncilor comerciale unde în urma compensării se stabileau
soldurile creditoare sau debitoare pentru fiecare bancă care apoi erau
transmise, într-un interval de timp fixat, la sediul central al casei de
compensare; al doilea nivel, îl reprezenta compensarea de la sediul central
al TransFonD când, pe baza soldurilor de la nivel judeţean, se stabilea soldul
final pentru fiecare din băncile participante.
Băncile debitoare trebuiau să vireze sumele datorate Casei de
compensaţii din disponibilităţile aflate în contul curent de la banca centrală
sau să apeleze la piaţa monetară iar în ultimă instanţă să obţină un împrumut
de la banca centrală în limita rezervelor constituite.
Compensarea se considera încheiată atunci când totalul soldurilor
creditoare era egal cu totalul soldurilor debitoare. Soldurile erau transmise
băncii centrale, care în calitate de agent de decontare, făcea transferurile de
fonduri în conturile băncilor participante. În acest moment, plata se
considera finală şi irevocabilă.

127
 La nivel judeţean se desfăşura şedinţa de compensare în două etape: în
prima parte a şedinţei de compensare se procesau instrumentele de credit şi de
debit (schimbul de instrumente de plată pe suport hârtie între unităţile
bancare, verificarea formală a acestora şi confruntarea cu dispoziţiile de
plată/încasare centralizatoare); în a doua parte a şedinţei se introduceau
eventualele corecturi în urma refuzurilor de instrumente şi se făcea
compensarea care se încheia când totalul soldurilor creditoare era egal cu
totalul sumelor debitoare; la finalul şedinţei instrumentele de plată de debit
erau transmise la acceptare şi se compensau a doua zi. Soldurile băncilor
participante erau transmise sucursalei băncii centrale pentru a fi operate în
conturi. Pentru a se putea realiza compensarea era necesar ca băncile ambilor
parteneri să fie în acelaşi judeţ, în caz contrar instrumentele erau transmise
intrabancar în judeţul unde ambele bănci erau reprezentate. În acest sistem,
circuitul standard al unui ordin de plată era de 2-5 zile, iar al cecului barat de
5-8 zile în funcţie de cum erau plasate băncile partenerilor.
Redăm mai jos procesul propriu de desfăşurare a operaţiunii de
compensare multilaterală.

Compensarea multilaterală - procesul propriu de desfăşurare

Compensarea multilaterală se desfăşoară în sucursalele şi Centrala

Bănci Naţionale a României, în săli special amenajate şi echipate în acest
scop. În cadrul şedinţei de compensare, Banca Centrală este reprezentată de un
inspector de compensare care conduce şedinţa, iar din partea băncilor
comerciale participă câte un agent de compensare.
În fiecare zi lucrătoare se ţine o şedinţă obligatorie de compensare a
plăţilor interbancare de mică valoare, şedinţă ce se încheie prin obţinerea unui
rezultat unic privind poziţia debitoare sau creditoare a fiecărei unităţi bancare
care participă la compensare.
Orarul şedinţei de compensare nu poate fi modificat decât cu aprobarea
conducerii Direcţiei Decontării Operaţiunilor Bancare a Băncii Naţionale a
României şi doar în situaţii justificate, fie din proprie iniţiativă, fie la
solicitarea societăţilor bancare.

Pregătirea şedinţei de compensare

Pregătirea şedinţei de compensare se desfăşoară în afara sucursalelor şi a
centralei Băncii Naţionale a României şi cuprinde patru grupe de operaţiuni:

 Grupa I de operaţiuni
Instrumentele de plată sunt grupate de către unităţile bancare
iniţiatoare, pe unităţi bancare destinatare şi pe instrumente de plată
compensabile, de debit şi de credit, în pachete de 100 de bucăţi, fiecare pachet

128
 este însoţit de o bandă de control totalizatoare a sumelor înscrise pe
instrumentele pe care le conţine.
Totalul fiecărei benzi de control este preluat într-o dispoziţie
centralizatoare. Aceasta poate fi de două tipuri:
- dispoziţie centralizatoare de încasare, care totalizează sumele înscrise
pe cecuri;
- dispoziţie centralizatoare de plată, care totalizează sumele înscrise pe
ordinele de plată.
 Grupa II de operaţiuni
Pe baza dispoziţiilor centralizatoare, unitatea bancară prezentatoare
completează câte un bordeou al dispoziţiilor centralizatoare pentru fiecare
unitate bancară primitoare (destinatară).
Borderoul dispoziţiilor centralizatoare se întocmeşte în trei exemplare
şi poate fi:
• borderoul dispoziţiilor centralizatoare de plată cuprinde dispoziţiile
de plată centralizatoare ale instrumentelor de plată compensabile de credit
prezentate efectiv în vederea compensării.
• borderoul dispoziţiilor centralizatoare de încasare cuprinde
dispoziţiile centralizatoare de încasare ale instrumentelor de plată de debit
prezentate anterior în vederea verificării.
 Grupa III de operaţiuni
Cuprinde analiza instrumentelor de plată compensabile primite de la
celelalte unităţi bancare participante în vederea acceptării sau refuzării lor,
precum şi completarea refuzurilor de plată şi a refuzurilor la încasare pentru
instrumentele de plată compensabile primite de la celelalte unităţi bancare
participante la compensare care prezintă motive de refuz.
Refuzul unor instrumente de plată compensabile se consemnează în
formularele denumite:
• refuz de plată – întocmite pentru cecuri refuzate
• refuz de încasare - întocmite pentru ordine de plată.

 Grupa IV de operaţiuni
Presupune completarea formularului de compensare al unităţii bancare
participante. După pregătirea instrumentelor de plată compensabile, unităţile
bancare prezentatoare completează propriul formular de compensare. Pe baza
borderourilor dispoziţiilor centralizatoare se completează „Sume de încasat”
şi „Sume de plătit”.
Pe baza refuzurilor se completează rubricile „Sume de încasat refuzate”
şi „Sume de plătit refuzate”.

Desfăşurarea şedinţei de compensare

Şedinţa de compensare cuprinde mai multe părţi, şi anume:

129
 PARTEA I - în această parte a şedinţei de compensare, agenţii de
compensare ai fiecărei unităţi bancare se prezintă în sala de compensare cu:
• pachete de instrumente compensabile;
• borderourile dispoziţiilor centralizatoare;
• refuzurile şi formularul de compensare.
Pe baza acestor documente şi a schimburilor între agenţii de
decontare, inspectorul de compensare calculează totalul general al sumelor de
plătit în compensare şi totalul general al sumelor de încasat în compensare.
Pentru ca prima parte a şedinţei de compensare să se încheie, este obligatoriu
ca aceste două totaluri generale să fie identice:

total general sume de plătit = total general sume de încasat

În situaţia în care cele două totaluri generale diferă, inspectorul de

compensare solicită fiecărui agent de compensare să refacă operaţiunile
matematice efectuate până în acest moment, urmărindu-se depistarea greşelii
şi modificarea datelor eronat înscrise în formularele de compensare şi în
formularul de compensare centralizator.

PARTEA II - între egenţii de compensare ai unităţilor bancare

participante se realizează schimbul reciproc de de plicuri conţinând:
• refuzurile aferente instrumentelor de plată compensabile de credit
(ordinele de plată) care au fost compensate într-o şedinţă de compensare
anterioară;
• refuzurile aferente instrumentelor de plată compensabile de debit
(cecurile) care au fost prezentate anterior şi care sunt compensate în şedinţa
respectivă de compensare.
Inspectorul de compensare calculează totalul general al sumelor de
încasat refuzate, totalul general al sumelor de plătit refuzate, totalul soldurilor
debitoare şi totalul soldurilor creditoare obţinute în urma compensării.
Pentru ca cea de-a doua parte a şedinţei de compensare să se încheie,
este obligatoriu ca, pe formularul de compensare centralizator, totalul
general al sumelor de plătit refuzate să fie identic cu totalul general al
sumelor de încasat refuzate şi totalul soldurilor debitoare să fie identic cu
totalul soldurilor creditoare.

Total general sume de plătit refuzate= total general sume de încasat

refuzate
Total solduri debitoare = Total solduri creditoare

Modul de completare al formularelor

130
 După stabilirea celor două egalităţi, agenţii de compensare completează
rezultatele finale pe formularele de compensare ale unităţilor bancare pe care le
reprezintă.
Formularul de compensare al fiecărei unităţi bancare participante este
semnat pe ambele exemplare de către agentul de compensare şi certificat de
inspectorul de compensare. După certificarea rezultatelor compensării pe
formularele de compensare ale unităţii bancare, inspectorul de compensare
declară închisă şedinţa de compensare.
După încheierea compensării multilaterale, are loc şedinţa de verificare a
instrumentelor de plată de debit ce vor fi compensate în ziua următoare.
În vederea verificării lor, instrumentele de plată de debit sunt obligatoriu
prezentate, anterior zilei de compensare, de către unităţile bancare
prezentatoare, unităţilor bancare primitoare, conform schemelor de circuit,
termenelor şi intervalelor obligatorii.
După închiderea şedinţei de compensare, inspectorul de compensare are
obligaţia să transmită către centrala Băncii Naţionale a României, Direcţia Plăţi
şi Decontări Bancare, conţinutul formularelor de compensare centralizatoare.

4.3.3. Principiile Sistemului de decontare pe bază brută în timp real

Sistemul de decontare pe bază brută în timp real (RTGS) – este destinat

să asigure decontarea totală, finală şi imediată a plăţilor urgente şi de valori
mari. În cadrul acestui sistem, atât procesarea cât şi decontarea instrucţiunilor
de transfer a fondurilor se desfăşoară continuu şi pe bază brută (bucată cu
bucată). O plată va fi considerată finală (şi irevocabilă) în momentul decontării
sale în sistemul RTGS.
Sistemul cu decontare brută în timp real, RTGS va procesa zilnic
instrucţiunile de tip transfer credit de mare valoare sau urgente şi, în situaţii bine
definite, instrucţiuni de tip direct debit pentru decontarea poziţiilor nete
calculate de casele de compensare interbancare şi decontarea transferurilor
aferente tranzacţiilor cu titluri de stat. Operatorul tehnic al acestui sistem în
prezent, în România este TransFonD, în calitate de agent al BNR. Sistemul
procesează plăţi în moneda naţională, urmând ca ulterior să fie iniţiate
aranjamente tehnice care să permită migrarea la euro. Decontarea este efectuată
în limita disponibilităţilor existente în conturile de decontare ale participanţilor.
Sistemul RTGS asigură decontarea poziţiilor nete înregistrate şi transmise
zilnic de către VISA şi EUROPAY (pentru tranzacţii cu carduri în monedă
naţională), de către Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi
Depozitare a Valorilor Mobialiare şi de către Bursa de Valori Bucureşti.

131
132
 CAPITOLUL V

SISTEME ELECTRONICE DE TRANSFER DE FONDURI

5.1. STFD - TRANSFOND S.A - cadrul organizaţional şi funcţional al

sistemului de transfer de fonduri

Transferul de fonduri efectuat de o bancă45 constituie orice operaţiune

rezultată în urma unei tranzacţii comerciale, necomerciale sau financiare
realizate de o unitate bancară pentru contul unui client al său, sau în nume
propriu. Acest transfer are la bază o plată fără numerar, care reprezintă orice
plată efectuată prin dispoziţie, cesiune, viramente, fără a întrebuinţa moneda în
forma sa concretă.
Transferurile de fonduri fără numerar se concretizează, din punct de
vedere al tehnicii şi evidenţei bancare, în virări de sume dintr-un cont în altul,
ca urmare a livrărilor de mărfuri, executărilor de lucrări, prestărilor de servicii
sau stingerea altor drepturi de creanţă. În cadrul acestor transferuri de sume
intervine pe de o parte plătitorul, iar pe de altă parte beneficiarul (cel ce
încasează creanţa). Încasările şi plăţile fără numerar, în practica bancară
operează sub denumirea de operaţiuni de viramente sau decontări.
În mod direct, în organizarea operaţiunilor de încasări şi plăţi fără
numerar este implicată Banca Naţională a României căreia îi revine sarcina de
a elabora cadrul normativ şi de a facilita operaţiunile de viramente ale
celorlalte bănci comerciale prin intermediul decontărilor interbancare.
Banca Naţională a României a emis cadrul legislativ de funcţionare a
transferului de fonduri între bănci,46 potrivit căruia activităţile de compensare a
plăţilor şi încasărilor interbancare, de transfer de fonduri (inclusiv cele în
regim special de decontare şi cele în faliment), între bănci şi Banca Naţională
a României, între bănci şi casele de compensaţii interbancare se vor efectua de
către centrala şi sucursalele TransFond. Aşadar TransFond este o societate pe
acţiuni care a început să funcţioneze la data de 1 mai 2001, dar este înscrisă la
notariat de la data de 30 iunie 2000. Are sediul central în Bucureşti şi în
teritoriu are 41 de sucursale în reşedinţe de judeţ.
Denumirea societăţii este de fapt : Societatea Naţională de transfer de
fonduri şi decontări - STFD - TransFond SA.
TransFond este o societate pe acţiuni, persoană juridică română, cu
capital integral privat având ca obiectiv principal implementarea şi
exploatarea unui sistem de plăţi de interes naţional electronic şi
centralizat, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare în România.
45
Al.Olteanu şi colab., „Management bancar. Caracteristici, Strategii, Studii de caz”, Editura Dareco,
Bucureşti, 2003, p.45.
46
Circulara nr. 9/2001 privind funcţionarea Societăţii Naţionale de Tranfer de Fonduri şi Decontări-
TransFonD-SA în calitate de agent al BNR, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.212/2001.

133
Acţionari ai societăţii pot fi numai BNR şi bănci - persoane juridice române
autorizate definitiv47 sau bănci - persoane juridice străine ale căror sucursale
din România au fost autorizate definitiv, în baza legii bancare.
Societatea are ca obiect principal de activitate desfăşurarea de
activităţi de intermedieri financiare şi activităţi auxiliare ale instituţiilor
financiare după cum urmează:
 operarea transferurilor de fonduri de mare valoare efectuate sub formă
netă sau brută între bănci, Trezoreria statului şi alte instituţii financiare prin
conturi de decontare sau alte tipuri de conturi şi decontarea finală şi
irevocabilă a acestor transferuri în conturi curente şi de decontare;
 înregistrarea şi transferul proprietăţii asupra titlurilor de stat prin
conturile de evidenţă ale acestora deschise pe numele deţinătorilor înregistraţi,
şi menţinute în evidenţele sale, inclusiv în calitate de agent al BNR.
Pentru a putea pune în aplicare obiectul principal de activitate,
societatea desfăşoară următoarele activităţi:
- compensarea şi operarea decontărilor individuale şi necondiţionate pe
bază brută sau netă a operaţiunilor de plăţi şi încasări ale băncilor şi
Trezoreriei statului efectuate de acestea în nume propriu sau în numele
clienţilor lor;
- compensarea şi operarea decontărilor irevocabile şi necondiţionate a
operaţiunilor pieţelor primară şi secundară ale titlurilor de stat;
- depozitarea titlurilor de stat în conturile de evidenţă şi conturi
operaţionale de custodie deschise şi menţinute pe numele deţinătorilor
înregistraţi, inclusiv în calitate de agent al BNR;
- operarea decontărilor irevocabile şi necondiţionate a operaţiunilor cu
valori mobiliare şi carduri în lei compensate de alte case de compensaţii şi alţi
titulari de conturi de decontare autorizaţi de BNR, inclusiv în calitate de agent
al BNR;
- primirea şi gestionarea de garanţii aferente activităţilor de decontare
cu BNR, de compensare proprii sau ale altor case de compensaţii şi altor
titulari de conturi de decontare autorizaţi de BNR, inclusiv în calitate de agent
al BNR;
- difuzarea de informaţii privind incidentele de plăţi către autorităţile
publice stabilite de aceasta, în calitate de agent al BNR;
- operarea de transferuri de fonduri şi titluri de stat prin conturi de
decontare şi alte conturi ale BNR;
- gestionarea de sisteme informatice şi de telecomunicaţii şi a bazelor de
date aferente, precum şi alte operaţiuni specifice de coordonare şi administrare
a sistemului de transfer de fonduri de mare valoare.
Cea mai mare parte din acţiunile TransFond o deţine BNR şi anume
33,33% iar restul acţiunilor sunt deţinute în cote egale de celelalte 26 de bănci.
47
În baza legii privind activitatea bancară nr. 443/ 2004, publicată în Monitorul Oficial al României
nr.1035/2004.

134
 TransFond SA asigură proiectarea şi implementarea sistemului naţional
de plăţi fără numerar.
Implementarea SEP a constituit cea mai importantă realizare a STFD -
TRANSFOND S.A. de la înfiinţare şi până în prezent.

5.2. Sisteme de transferuri electronice de fonduri folosite în prezent

în România

Banca Naţională a României are atribuţia statutară de a promova

funcţionarea fără perturbări a sistemelor de plăţi, în scopul asigurării
stabilităţii financiare şi menţinerii încrederii publicului în moneda naţională.
Principalul instrument prin care se realizează acest obiectiv, în afara funcţiei
de reglementare, autorizare şi supraveghere a sistemelor de plăţi, constă în
operarea unor sisteme de plăţi şi de decontare proprii ale băncii centrale, în
măsură să asigure toate condiţiile pentru dezvoltarea la nivel naţional a unor
sisteme de plăţi şi de compensare eficiente şi sănătoase şi pentru
implementarea cu succes a politicii monetare a băncii centrale. Sistemul
electronic de plăţi (SEP) a fost implementat printr-un proiect finanţat în
comun de Uniunea Europeană prin programul PHARE şi de comunitatea
bancară din România, prin intermediul STFD – TRANSFOND S.A. .
Implementarea sistemului a fost asigurată de o echipă mixtă formată din 46 de
specialişti ai Băncii Naţionale a României şi ai STFD – TRANSFOND S.A.
Proiectul a constat în:
• dezvoltarea programelor informatice şi a interfeţelor aferente sistemelor
ReGIS (RTGS), SENT (ACH) şi SaFIR (GSRS);
• achiziţionarea şi amenajarea sediilor primar şi secundar ale Sistemului
Electronic de Plăţi;
• implementarea reţelelor de comunicaţii SWIFT şi VPN;
• achiziţionarea, instalarea şi configurarea echipamentelor;
• elaborarea reglementărilor şi legislaţiei aferente funcţionării Sistemului
Electronic de Plăţi;
• instruirea operatorilor Sistemului Electronic de Plăţi din sistemul
bancar.

Principalele facilităţi oferite de SEP sunt:

a) Reducerea perioadei de procesare şi decontare a ordinelor de plată

de mică valoare .
Odată cu implementarea noului sistem electronic viteza cu care plăţile
interbancare sunt procesate creşte semnificativ. Faţă de momentul recepţionării
în SEP, decontarea finală poate avea loc într-un interval de timp de ordinul
secundelor (ReGIS şi SaFIR) sau orelor (SENT). Mai exact, transferul

135
fondurilor aferente din contul băncii plătitorului în contul băncii beneficiarului
are loc:
• în timp real (imediat ce sunt primite de la participantul iniţiator) în cazul
sistemelor ReGIS şi SaFIR;
• la maximum 2 ore de la recepţionarea lor în SENT (după compensare).
Practic, sistemul SENT permite ca un ordin de plată prezentat de un client la
bancă la primele ore ale dimineţii, să fie transmis în aceeaşi zi spre decontare,
iar banca beneficiară ar trebui să poată pune la dispoziţia clientului său suma de
bani în cauză pană la sfarşitul zilei bancare.

b) Disponibilitate ridicată a sistemului.

Intervalul de timp în care aplicaţiile SEP sunt disponibile participanţilor a
fost mărit considerabil faţă de perioada anterioară. În plus, prin cele trei şedinte
de compensare zilnice şi extinderea semnificativă a programului de funcţionare
al SENT posibilitatea de a efectua plăţi pe parcursul zilei a fost extinsă.
Aplicaţiile SEP pot fi configurate astfel încât să asigure şi o mai mare
disponibilitate zilnică, dacă piaţa va solicita acest lucru.

c) Securitatea datelor
Este asigurat un nivel ridicat de securitate a datelor prin utilizarea
unei infrastructuri cu chei publice (PKI); pentru asigurarea şi verificarea
autenticităţii iniţiatorului sunt folosite certificate digitale emise de o autoritate
de certificare autorizată.

d) Reducerea ponderii proceselor manuale în procesarea plăţilor

Prin introducerea SEP a fost redus riscul apariţiei de erori de natură
umană, toate procesele (cu excepţia operaţiunilor de administrare a aplicaţiilor
şi a celor în cazuri de urgenţă) fiind automatizate. Numărul de persoane
implicate în manipularea instrumentelor pe suport hârtie a scăzut semnificativ.

e) Reducerea costurilor şi comisioanelor de procesare

Transmiterea şi procesarea electronică a instrucţiunilor de plată determină
o reducere a numărului angajaţilor implicaţi în procesarea instrucţiunilor şi o
scădere a costurilor cu personalul la nivelul băncilor şi al TransFond. De la
intrarea în funcţiune a Sistemului Electronic de Plăţi, TransFond a redus
comisioanele, gradual, în trei trepte, comisioanele percepute băncilor şi
celorlalţi participanţi la SEP astfel încât, în prezent acestea au ajuns la 1/3 din
nivelul practicat în cazul sistemului pe hârtie.

f) Facilitarea apariţiei unor noi produse şi servicii bancare

Un exemplu relevant în acest sens îl constituie debitul direct interbancar,
care este utilizat pe scară largă în ţarile dezvoltate pentru o serie întreagă de

136
operaţiuni, cum ar fi cele de plăţi ale facturilor la utilităţi sau ale ratelor la
credite.
Componentele Sistemului Electronic de Plăţi au intrat în funcţiune
începând cu al doilea trimestru al anului 2005 şi acestea sunt:
- sistemul ReGIS (acronim de la Romanian Electronic Gross Interbank
Settlement) – sistemul cu decontare pe bază brută în timp real;
- sistemul SENT (Sistemul Electronic cu decontare pe bază Netă
administrat de TRANSFOND S.A.) – casa de compensare automată;
- sistemul SaFIR (Settlement and Financial Instruments Registration) –
sistemul de depozitare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de stat.
Intrarea în funcţiune a noului sistem electronic de plăţi a dus la o mai
bună administrare a riscurilor şi lichidităţilor, creşterea eficienţei şi operativităţii
activităţii de plăţi, precum şi a gradului de securizare al tranzacţiilor
interbancare.
Este de remarcat că implementarea Sistemului Electronic de Plăţi a
creat posibilitatea procesării integrate a plăţilor de la iniţiator la beneficiar şi
astfel a generat un proces de reformă a sistemelor de plăţi ale instituţiilor de
credit, prin automatizarea procesării plăţilor şi încheierea unor convenţii
tehnice între o parte dintre participanţi.

5.2.1. Sistemul ReGIS

5.2.1.1. Consideraţii generale privind Sistemul cu decontare brută în

timp real (ReGIS)

Sistemul ReGIS, intrat în funcţiune la data de 8 aprilie 2005în bbaza

principiilor elaborate de SEBC(Sistemul European al Băncilor Centrale) incluse
în modelul CPSS48-WGPS49care este interfaţat de SWIFT cu Banca Centrală
Europeană(BCE)printr –un sistem tehnic numit Interbanking rezultând
TARGET.
Acest sistem asigură decontarea pe bază brută şi în timp real a
tuturor plăţilor de mare valoare (peste 50 000 RON) sau urgente în lei ale
instituţiilor de credit, în nume şi pe cont propriu sau pe contul clienţilor, precum
şi a plăţilor în lei rezultate în mod direct din sau efectuate în legătură cu
decontarea finală a poziţiilor nete provenite de la sistemele cu decontare pe bază
netă şi a transferurilor de fonduri aferente operaţiunilor cu instrumente
financiare.
Sistemul ReGIS este unul dintre cele mai moderne sisteme de acest tip,
fiind conceput astfel încât să respecte practicile şi standardele europene şi

48
CPSS-G-10-Committee for Payment and Setlement System(Grupul de lucru al Băncii Reglementelor
Internaţionale-BRI).
49
WGPS-Grup de lucru pentru Sistemul de plăţi din U.E..

137
internaţionale şi să răspundă obiectivelor avute în vedere de către Banca
Naţională a României în implementarea acestuia, şi anume:
– existenţa unui sistem de plăţi compatibil cu cele similare din UE şi
alinierea la standardele şi practicile internaţionale în domeniu;
– reducerea perioadei de decontare a instrumentelor de plată;
– eficientizarea operaţiunilor de plăţi prin creşterea vitezei de procesare a
instrucţiunilor de plată şi diminuarea duratei de execuţie a acestora;
– furnizarea de mijloace adecvate pentru îmbunătăţirea managementului
lichidităţilor şi diminuarea riscurilor financiare;
– reducerea costurilor aferente transferurilor de fonduri şi a celor de
operare pentru instituţiile de credit;
– eliminarea operaţiunilor manuale şi a instrumentelor de plată pe suport
hârtie;
– facilitarea implementării politicii monetare a băncii centrale.
Sistemul ReGIS a fost conceput astfel încât, după momentul aderării la
Uniunea Europeană, să fie posibile conectarea la platforma de decontare a
plăţilor de mare valoare din spaţiul euro – TARGET care asigură procesarea
plăţilor transfrontaliere în euro, precum şi schimbarea monedei de decontare din
actuala monedă naţională în euro. Sistemul ReGIS prezintă o importanţă
deosebită pentru economie deoarece reprezintă principalul canal pentru
implementarea politicii monetare şi orice perturbare în funcţionarea sa poate
avea consecinţe negative majore în activitatea financiară şi economică.

5.2.1.2. Participanţii la ReGIS

Sistemul ReGIS implică cooperarea următorilor participanţi:

• instituţii de credit;
• Banca Naţională a României;
• Trezoreria Statului;
• organizaţii prestatoare de servicii de compensare sau
decontare şi care sunt supravegheate de o autoritate monetară (Depozitarul
Central S.A., VISA Europe şi MasterCard International).
În ceea ce priveşte participarea Trezoreriei Statului la sistemul ReGIS,
este de precizat faptul că, odată cu implementarea sistemului electronic de
plăţi, a fost eliminat tratamentul preferenţial acordat acestei instituţii în cadrul
vechiului sistem de plăţi, Trezoreria Statului având în prezent aceleaşi drepturi
şi obligaţii ca şi ceilalţi participanţi la sistem, la nivelul Trezoreriei Statului,
fiind dezvoltată o reţea internă între trezorerii şi un sistem STP (Straight
Through Processing) care permite procesarea automată a plăţilor acesteia la
nivel central.
Accesul la sistemul ReGIS este transparent şi nediscriminatoriu. Pentru
a participa la ReGIS, o instituţie trebuie să fie instituţie eligibilă conform
prevederilor regulilor de sistem ale ReGIS, să îndeplinească condiţiile de
138
participare şi să încheie Contractul de participare cu BNR în calitate de
administrator de sistem. Accesul unui participant la sistem se realizează prin
intermediul unui punct unic de acces aflat la sediul central al participantului,
fiecare participant având obligaţia să-şi dezvolte o reţea proprie internă prin
care să transmită instrucţiunile de plată ordonate de clienţi săi.
Fiecare participant la sistemul ReGIS (cu excepţia sistemelor de
compensare şi de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare) are
deschis un cont de decontare în sistem, prin intermediul căruia se efectuează
toate transferurile de fonduri aferente instrucţiunilor de plată iniţiate şi
recepţionate de acesta.
Pe parcursul zilei de operare a ReGIS, contul de decontare reprezintă
contul curent al participantului deschis în evidenţa BNR. Prin intermediul
contului de decontare se efectuează toate transferurile de fonduri aferente
instrucţiunilor iniţiate de participanţi. În cadrul contului său de decontare,
fiecare participant poate constitui rezerve atât în scopul garantării decontării
cât şi al gestiunii lichidităţii proprii.
În condiţii stabilite prin reglementări BNR, pentru a garanta procesarea
şi decontarea fără perturbări a instrucţiunilor de plată din sistemul ReGIS,
BNR poate stabili pentru anumiţi participanţi un sold creditor minim al
contului de decontare pe parcursul zilei. Administratorul de sistem notifică
imediat participantul pe al cărui cont se stabileşte soldul creditor minim. În
sistemul ReGIS, instrucţiunile de plată transmise de participanţi sunt decontate
în mod individual (bucată cu bucată) imediat ce sunt recepţionate de sistem, în
limita fondurilor disponibile. Pentru cazurile în care fondurile disponibile nu
sunt suficiente pentru decontarea unei instrucţiuni (sau a mai multor
instrucţiuni), acestea sunt puse în aşa zisele „cozi de aşteptare”.

5.2.1.3. Rolul STFD- TRANSFOND S.A

STFD- TRANSFOND S.A este operatorul tehnic al sistemului fiind

responsabil de asigurarea funcţionării tehnice a sistemului, administrarea
infrastructurii tehnice a acestuia, certificarea tehnică a participanţilor la sistem,
furnizarea de suport tehnic utilizatorilor sistemului, administrarea grupului
închis de utilizatori CUG ROL şi a serviciului SWIFT FIN Y COPY.

5.2.1.4. Rolul BNR în sistemul ReGIS

BNR este administratorul de sistem al ReGIS. În această calitate, BNR

gestionează şi controlează funcţionarea sistemului, autorizează participarea la
sistem, administrează conturile de decontare ale participanţilor la sistem,
stabileşte şi modifică regulile de operare în sistem, urmăreşte respectarea
acestora de către participanţi şi aplică sancţiuni în cazul încălcării lor.

139
 În calitate de bancă centrală, BNR furnizează participanţilor la ReGIS,
lichiditate pe parcursul zilei, pentru a asigura funcţionarea eficientăşi fără
perturbări a sistemelor de plăţi. Banca centrală utilizează sistemul pentru
efectuarea plăţilor administrative proprii şi pentru a deconta transferurile de
fonduri aferente operaţiunilor de piaţă monetară, valutară şi facilităţilor
permanente ale BNR, precum şi oricăror alte operaţiuni care necesită
transferuri de fonduri între conturile de decontare ale participanţilor. În cazul
în care banca centrală, în calitate de administrator al sistemului ReGis constată
încălcarea de către participanţi a regulilor de operare, aceasta procedează la
avertizarea lor prin avertisment scris, poate să suspende participarea la sistem
şi să retragă calitatea de participant.

5.2.1. 5. Principalele funcţionalităţi ale sistemului ReGIS

În sistemul ReGIS sunt procesate şi decontate definitiv următoarele

instrucţiuni de plată:
a) instrucţiuni de plată de tip transfer credit aferente
plăţilor de mare valoare sau urgente iniţiate de participanţi;
b)
instrucţiuni de plată pentru decontarea poziţiilor nete rezultate din
sistemele de compensare. Sistemul ReGiS asigură decontarea poziţiilor nete
multilaterale calculate de sistemul SENT, a poziţiilor nete multilaterale din
sistemul SaFIR, decontarea pe bază brută a instrucţiunilor de plată iniţiate de
sistemul SaFIR, a poziţiilor nete multilaterale din cadrul instrucţiunilor de plată
iniţiate de organizaţiile participante în ReGIS care furnizeaeză servicii de
decontare sau compensare.
c)
instrucţiuni de plată pentru decontarea fondurilor aferente operaţiunilor
cu instrumente financiare şi decontarea instrucţiunilor “livrare contra
plată”(DvP- delivery versus payment) pe bază brută, în timp real, pentru
operaţiunile cu titluri de stat şi instrucţiuni pe bază brută emise de alte sisteme
de valori mobiliare;
d)
instrucţiuni de plată aferente anumitor operaţiuni efectuate de BNR.
Toate instrucţiunile de plată procesate şi decontate în sistemul ReGIS vor
fi denominate în lei. Instrucţiunile de plată de tip transfer credit sunt iniţiate de
participanţi în sistem sub formă de mesaje de plată prin intermediul reţelei
SWIFT, în acest scop, participanţii utilizînd serviciul SWIFT FIN Y-Copy
pentru procesarea plăţilor.
Restul instrucţiunile de plată, sunt iniţiate de participanţi în sistem sub
formă de mesaje de plată prin intermediul reţelei proprietare TFDNet.

140
 Acest lucru permite implementarea sistemelor tip STP (Straight Through
Processing) la nivelul participanţilor şi, implicit, creşterea eficienţei prin
diminuarea riscurilor operaţionale şi a timpului de decontare.
Pentru informaţii în timp real şi un control interactiv al contului de
decontare, participanţii au opţiunea de a utiliza fie reţeaua SWIFT, fie reţeaua
privată TRANSFONDNet, ambele variante beneficiind de tehnologie Internet de
ultimă generaţie. Aceste informaţii pot fi prezentate sub forma rapoartelor,
graficelor sau notificărilor generate de sistem.
Etapele parcurse în procesarea unei instrucţiuni de plată în sistemul
ReGIS sunt următoarele:
a) Iniţierea, respectiv transmiterea instrucţiunii de plată de
către participant sistemului ReGIS;
b) Validarea, respectiv aplicarea de către sistemul ReGIS a
unei serii de proceduri operaţionale asupra instrucţiunii respective, al căror scop
este validarea acesteia;
c) Acceptarea tehnică, respectiv momentul din care, dat fiind
faptul că instrucţiunea de plată a fost validată cu succes, sistemul consideră
instrucţiunea ca fiind intrată în sistem;
d) Verificarea disponibilităţii fondurilor în contul/conturile
de decontare şi introducerea instrucţiunii de plată în coada de aşteptare dacă
nu există suficiente disponibilităţi în contul/conturile de decontare;
e) Acceptarea instrucţiunii de plată spre decontare de către
ReGIS, dacă există suficiente fonduri disponibile în contul/conturile de
decontare, care să permită efectuarea decontării;
f) Decontarea imediată. Acceptarea spre decontare este
urmată imediat de decontarea necondiţionată şi irevocabilă, adică definitivă
(finală), respectiv plătitorul este debitat şi beneficiarul este creditat.

5.2.1. 6. Gradul de eficienţă al sistemului

Sistemul ReGIS poate procesa şi deconta un număr de cel puţin 30 000 de

instrucţiuni de plată pe zi şi poate asigura procesarea fără întreruperi a
instrucţiunilor de plată în orele de vârf ale unei zile de operare, respectiv cel
puţin 40 la sută din volumul zilnic în interval de o oră.
Instrucţiunile de plată acceptate în sistem sunt procesate cronologic, conform
principiului FIFO (primul intrat, primul ieşit). Din punct de vedere al numărului
de participanţi în sistem sau al numărului de conturi de decontare gestionate în
cadrul sistemului ReGIS nu există limitări de ordin tehnic.
Gradul de eficienţă al sistemului ReGIS este determinat de facilităţile
oferite participanţilor:
• facilitatea de lichiditate pe parcursul zilei (repo intraday) acordată
de Banca Naţională a României, care oferă participanţilor posibilitatea de a
obţine lichiditate pe parcursul zilei în scopul fluidizării decontărilor în sistemul

141
ReGIS. Această facilitate este acordată prin operaţiuni repo cu active eligibile.
Suplimentar faţă de facilitatea de repo intraday acest sistem permite acordarea
de credit intraday(intraday loan facility-ILF) şi stabilirea de limite pe
descoperit de cont(overdraft) atunci când reglementările legale permit acest
lucru.
• mecanismul cozii de aşteptare, funcţionează în cazul în care fondurile
disponibile din contul de decontare al unui participant nu sunt suficiente pentru
a deconta o instrucţiune de plată, sistemul ReGIS introducând instrucţiunea de
plată respectivă în aşa numita coadă de aşteptare. Ori de câte ori are loc
creditarea contului de decontare al participantului care are instrucţiuni în coada
de aşteptare, sistemul reiniţiază procesarea acestora potrivit priorităţilor(cele cu
prioritate mai mare sunt procesate înaintea celor cu prioritate mai mică) după
următorul algoritm:
- instrucţiunile sunt procesate în ordine cronologică (conform
principiului FIFO), dacă instrucţiunile din coada de aşteptare au alocată aceeaşi
prioritate;
- instrucţiunile cu o prioritate mai mare sunt întotdeauna procesate
înaintea instrucţiunilor cu prioritate mai mică; acestea din urmă vor fi decontate
numai dacă în coada de aşteptare nu mai există instrucţiuni cu o prioritate mai
mare;
- instrucţiunile aflate în coada de aşteptare vor fi decontate conform
principiului by-pass FIFO (adică FAFO- primul disponibil, primul decontat)
numai dacă instrucţiunile respective au aceeaşi prioritate şi nu există instrucţiuni
cu prioritate mai mare în coada de aşteptare.
• facilităţi de rezervare a fondurilor, în vederea asigurării decontării
instrucţiunilor de plată iniţiate de sisteme de compensare sau de decontare a
operaţiunilor cu instrumente financiare, fonduri care sunt blocate până la
momentul decontării respectivelor instrucţiuni de plată. De asemenea,
participanţii au posibilitatea constituirii, oricând pe parcursul zilei de operare, a
unei rezerve generale şi a rezervei de numerar, în vederea gestionării resurselor
proprii şi a operaţiunilor cu numerar;
• mecanismul de soluţionare a blocajelor prin care se asigură
deblocarea decontării instrucţiunilor de plată a doi sau mai mulţi
participanţi, aflate în coada de aşteptare datorită lipsei de fonduri în
conturile de decontare ale respectivilor participanţi;
• facilităţi de monitorizare în timp real a conturilor de decontare. În
vederea obţinerii informaţiilor necesare pentru gestionarea eficientă a resurselor
proprii, sistemul permite participanţilor monitorizarea activităţilor proprii,
oferindu-le facilităţi de informare în timp real cu privire la situaţia soldului
contului de decontare şi la evoluţia disponibilului de lichiditate pe parcursul
zilei de operare, atât prin accesarea sistemului, cât şi prin rapoarte special
elaborate.

142
 • politica de comisionare. Principiul care a stat la baza stabilirii acesteia
este cel de recuperare acosturilor aferente implementării şi operării sistemului.
Banca Naţională a României, în calitate de administrator al sistemului, poate
aplica reduceri de comisioane, pe fiecare tip de instrucţiune în parte, în funcţie
de volumul instrucţiunilor procesate şi/sau decontate în ReGIS. De asemenea, se
poate aplica o comisionare stimulativă pentru a încuraja comportamentul
disciplinat al participanţilor, cum ar fi transmiterea instrucţiunilor în anumite
intervale orare. Astfel, odată cu intrarea în funcţiune a sistemului, nivelul
comisioanelor a fost redus cu 25 la sută faţă de cel practicat până la acel
moment în sistemul de plăţi de mare valoare pe suport hârtie. La 4 luni de la
operaţionalizarea sistemului, Banca Naţională a României a procedat la o nouă
modificare a comisioanelor practicate în sistemul ReGIS, determinată de
eliminarea comisionului perceput instituţiei de credit beneficiare a unei
instrucţiuni de plată decontată în sistem, conform practicilor internaţionale în
domeniu, ajungându-se astfel la o reducere cu 50 la sută faţă de nivelul
comisioanelor practicate înainte de momentul operaţionalizării sistemului
ReGIS.
Banca Naţională a României va acţiona în mod susţinut în sensul
diminuării nivelului comisioanelor percepute participanţilor pentru serviciile
oferite prin sistemul ReGIS, în vederea creşterii eficienţei sistemului de plăţi,
alinierii comisioanelor la nivelul celor practicate de băncile centrale din statele
membre ale Uniunii Europene şi reducerii costurilor intermedierii financiare.
Faţă de alte sisteme cu decontare pe bază brută în timp real din Uniunea
Europeană, în România, în prezent, nu se percep comisioane pentru accesul şi
participarea la sistem.

• avantaje din perspectiva clienţilor.

Principalele avantaje de care clienţii instituţiilor de credit beneficiază ca
urmare a implementării sistemului ReGIS sunt îmbunătăţirea calităţii serviciilor
de plăţi în sensul reducerii perioadei dintre momentul ordonării plăţii şi cel al
recepţionării fondurilor de către beneficiarul plăţii, creşterea vitezei de circulaţie
a fondurilor şi a eficienţei şi siguranţei transmiterii acestora, precum şi
reducerea costurilor aferente.
Analiza activităţii sistemului ReGis în perioada 2005- 2007(vezi tabelul
nr. 5.1). evidenţiează faptul că acesta a contribuit la buna funcţionare a pieţelor
monetară şi valutară şi a deţinut un rol important în implementarea cu succes a
politicii monetare a Băncii Naţionale a României, având în vedere că
operaţiunile de politică monetară sunt procesate exclusiv prin acest sistem.
Sporirea atractivităţii în percepţia participanţilor şi a clienţilor acestora
pentru efectuarea de plăţi de mare valoare şi/sau urgente, după intrarea în
funcţiune a sistemului ReGIS, ca urmare a reducerii timpilor de decontare şi a
costurilor de operare, a determinat creşteri semnificative în anul 2005 atât din
punct de vedere al volumului (+40 la sută), cât şi al valorii instrucţiunilor de

143
plată decontate prin acest sistem (+209 la sută). În această perioadă, sistemul
ReGIS a funcţionat fără perturbări, volumul plăţilor de mare valoare şi/sau
urgente decontate prin acesta a creascut în mod constant, sistemul contribuind la
îndeplinirea obiectivului de politică al Băncii Naţionale a României, acela de
promovare a decontării în banii băncii centrale, ca unic mijloc de plată.
Creşterea spectaculoasă a valorii plăţilor începând cu luna august 2005 a fost
determinată în principal de operaţiunile de politică monetară şi valutară
efectuate de Banca Naţională a României în vederea îndeplinirii obiectivului său
fundamental.
Numărul de plăţi de mare valoare sau urgente decontate pe parcursul
anului 2005 a fost de 1,1 milioane plăţi, evoluând de la o medie zilnică de 2 862
plăţi la începutul anului la 6 691 plăţi în luna decembrie. Suma plăţilor de mare
valoare şi/sau urgente decontate în cursul anului 2005 s-a ridicat la 2 408,4
miliarde RON, ceea ce reprezintă de aproximativ 8 ori valoarea PIB pentru anul
2005, performanţă comparabilă cu cea a altor sisteme de plăţi din ţările
europene. Ca medie zilnică, valoarea plăţilor a crescut de la 4,6 miliarde RON
în luna ianuarie la 7,9 miliarde RON la sfârşitul anului, înregistrându-se o medie
de vârf de 24,8 miliarde RON în luna septembrie. Vârful de volum al plăţilor
zilnice de mare valoare şi/sau urgente decontate în sistemul ReGIS (9 064 plăţi)
a fost atins în luna decembrie 2005, aceasta fiind în mod tradiţional perioada cea
mai intensă din punct de vedere al numărului de plăţi interbancare şi, mai ales,
al celor din relaţia cu Trezoreria Statului (ultima lună pentru plata obligaţiilor
scadente la bugetul de stat).
Analiza plăţilor pe tipuri de mesaje procesate şi decontate în sistemul
ReGIS în anul 2005 reflectă faptul că din numărul total de 960 465 plăţi, 82,52
la sută reprezintă mesaje de plată tip transfer credit în numele clientului, 9,68 la
sută sunt mesaje de plată tip transfer credit între instituţiile financiare, în timp ce
diferenţa de 7,80 la sută reprezintă instrucţiuni de plată care implică debitarea
sau creditarea directă pe conturile de decontare ale participanţilor.
În anul 2007, comparativ cu anul precedent, s-au înregistrat creşteri în
ceea ce priveşte atât media zilnică a volumului plăţilor procesate prin ReGIS (cu
35 la sută), cât şi media zilnică a valorii plăţilor procesate prin acest sistem (cu
83 la sută).

Tabelul nr. 5.1. Analiza plăţilor în sistemul ReGis

144
Volum (nr. tranzacţii) Valoare (mil. RON)
Total Medie Total Medie Valoare medie pe
zilnică zilnică tranzacţie (mil. RON)

2005 1100 4325 2408 9370 2,19

2006 1 548 6 096 1 927 7 588 1,24
2007 2 097 8 259 3 530 13 898 1,68
2008 2804 10999 5126 20104 1,83
Variaţia2006/200 +35 +35 +83 +83 +36
5
(±%)
Variaţia2007/200 +90% +90% +47 +47 -0,51
6
(±%)
Variaţia2007/200 +41% +41% -20 -20 -0,43
5
(±%)
Variaţia2008/200 +33 +33% +45% +45% +9
7 %
(±%)
Sursa:Raportul BNR 2005-2008

Volumul plăţilor decontate în cursul anului 2007 în sistemul ReGIS a fost

de circa 2,1 milioane tranzacţii, evoluând de la o medie zilnică de 6 580
tranzacţii în luna ianuarie la 12 612 tranzacţii în luna decembrie. Volumul
maxim al plăţilor decontate zilnic în sistemul ReGIS a fost atins în luna
decembrie 2007 (20 251 tranzacţii/ zi), aceasta fiind în mod tradiţional perioada
cu cea mai intensă activitate de plăţi atât interbancare, dar mai ales în relaţia cu
Trezoreria Statului (în luna decembrie devenind scadente obligaţiile de plată
către bugetul de stat). Gradul de concentrare a sistemului bancar a rămas
comparabil cu cel din anul precedent, primele 5 instituţii de credit deţinând
circa 52 la sută din piaţă din punct de vedere al volumului plăţilor de mare
valoare şi/sau urgente şi 37 la sută din punct de vedere al valorii plăţilor.

145
 Analiza structurii pe tipuri de plăţi efectuate prin ReGIS în anul 2007
reflectă faptul că tranzacţiile de plată efectuate de instituţiile financiare în nume
propriu, dar pe contul clienţilor (prin mesaje SWIFT MT103) sunt
preponderente (88,32 la sută din volumul total al tranzacţiilor din sistem), dar
valoarea totală a acestora a fost relativ scăzută (doar 14,99 la sută din valoarea
tuturor tranzacţiilor din sistem). Totodată, volumul tranzacţiilor de plată
efectuate de instituţiile financiare în nume şi pe cont propriu (prin mesaje
SWIFT MT202) a fost relativ scăzut, dar aceste plăţi au avut o valoare
semnificativă. În anul 2008 sistemul ReGIS a continuat să contribuie la buna
funcţionare a pieţelor monetară şi valutară. În acel an volumul plăţilor de mare
valoare şi al celor urgente decontate prin acesta au continuat să crească.
Comparativ cu anul precedent, s-au înregistrat o creştere cu 30% atât în ceea
ce priveşte media zilnică a volumului plăţilor procesate prin ReGIS cât şi media
zilnică a valorii plăţilor procesate prin acest sistem, cu 45%. A procesat un
număr total de 2.804.864 plăţi, în valoare totală de 5.126.410 mil. Lei, numărul
mediu zilnic al plăţilor fiind de 10.995 tranzacţii, cu o valoare medie zilnică de
20.052 mil. lei (valarea medie care a fost înregistrată a fost de 1,80 mil. Lei).
Asigurarea unui nivel cât mai ridicat de disponibilitate pentru sistemul
ReGIS reprezintă, de asemenea, un obiectiv major al Băncii Naţionale a
României, în contextul importanţei sistemului ReGIS pentru sistemul financiar-
bancar şi pentru economia naţională. În anul 2007, disponibilitatea medie a
sistemului ReGIS, respectiv măsura în care participanţii pot utiliza sistemul fără
incidente pe durata programului de funcţionare, a atins nivelul de 99,99 la sută,
încadrându-se în standardele stabilite de Banca Naţională a României pentru
nivelul de calitate a serviciilor. Totodată, se remarcă o creştere a disponibilităţii
medii a sistemului ReGIS în anul 2007 faţă de anul 2006, când aceasta a fost de
99,89 la sută.
În anul 2007 s-a procedat la operarea unor modificări asupra sistemelor
ReGIS şi SaFIR, care să facă posibilă utilizarea fondurilor provenite din
facilitate permanentă de creditare (credit lombard) acordată de banca centrală la
decontarea obligaţiilor de plată. În acest sens, funcţionalităţile de gestionare a
instrucţiunilor de transfer de fonduri la o serie de momente limită specifice celor
două sisteme au fost modificate, cu scopul de a permite utilizarea creditului
lombard şi pentru decontarea instrucţiunilor de plată rămase în coada de
aşteptare a sistemului ReGIS. Totodată, au fost automatizate unele etape
operaţionale, în vederea eficientizării procesului de acordare a creditului
lombard şi asigurării monitorizării în timp real a operaţiunilor aferente.

5.2.1. 2. Sistemul SENT

5.2.2.1. Consideraţii generale privind Casa de compensare automată

(SENT)

146
 La data de 13 mai 2005, a intrat în funcţiune sistemul SENT, casa de
compensare automată (ACH), care a preluat procesarea tuturor ordinelor
de plată interbancare. Sistemul, deţinut şi operat de TransFonD, procesează
automat plăţile de mică valoare.
SENT este un sistem electronic de compensare multilaterală a plăţilor,
care asigură schimbul de instrucţiuni de plată de mică valoare între
participanţi (respectiv instrucţiuni tip transfer credit şi direct debit sub 50 000
RON), calculează poziţiile nete multilaterale ale participanţilor la sistem şi
iniţiază automat decontarea în sistemul ReGIS a unei instrucţiuni de
decontare pe bază netă (IDN - instrucţiune de plată pentru decontarea
poziţiilor nete) la sfârşitul fiecărei sesiuni de compensare, asigură gestionarea
automată a garanţiilor pentru decontare (prin intermediul interfeţelor
automate cu sistemele ReGIS şi SaFIR).
De asemenea, sistemul SENT asigură informarea participanţilor privind
stadiul procesării instrucţiunilor transmise de participanţi şi evoluţia poziţiilor
nete ale acestora pe parcursul sesiunii de compensare. Importanţa pentru
economie a acestui sistem este dată de faptul că este singurul sistem de plăţi de
mică valoare din ţară, iar imposibilitatea de funcţionare a acestuia ar impune
procesarea tuturor plăţilor de mică valoare prin sistemul ReGIS în condiţii
similare plăţilor urgente (respectiv costuri crescute) şi cu riscul încărcării
excesive a sistemului ReGIS, peste limitele maxime de procesare. Sistemul
efectuează în prezent trei sesiuni de compensare pe zi, compensarea
instrucţiunilor acceptate în sistem fiind asigurată prin existenţa garanţiilor sub
formă de fonduri şi/sau titluri de stat în sistemele ReGIS şi SaFIR, cu care
sistemul SENT este interconectat prin interfeţe automate.
Sistemul SENT poate procesa pe parcursul zilei de operare cel puţin 250
000 instrucţiuni de plată şi poate să asigure procesarea normală în perioada de
vârf, respectiv a cel puţin 40 la sută din volumul zilnic de operaţiuni într-un
interval de o oră. Zilele de operare ale sistemului SENT sunt aceleaşi ca pentru
sistemul ReGIS. Începînd cu data de 10 octombrie anul 2008 o nouă aplicaţie
SENT asigură procesarea electronică a plăţilor aferente instrumentelor de plată
de debit pe suport hârtie (cecuri, cambii, bilete la ordin).50

5.2.2.2. Participanţii la sistemul SENT

La sistemul SENT pot participa:

a) instituţii de credit, autorizate conform legii să funcţioneze pe
teritoriul României;
b) Banca Naţională a României;
50
Norma Băncii Naţionale a României nr. 11/2008 privind modificarea Normei Băncii Naţionale a României
nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea Normelor-cadru ale Băncii Naţionale a României nr. 6/1994
privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit, cu cambii şi bilete la ordin publicată
în Monitorul Oficial al României, nr. 660/2008.

147
 c) Trezoreria Statului.
Pentru a fi participant, instituţia solicitantă trebuie să deţină un cont
curent deschis în evidenţele BNR şi un cont de decontare deschis pe numele său
în sistemul ReGIS.
Pentru a putea participa în sistemul SENT, fiecare participant trebuie să
fie participant în sistemul de decontare a plăţilor de mare valoare ReGIS.De
asemenea, fiecare participant trebuie să facă dovada capacităţii sale operaţionale
legată de echipamente specifice care să i permită utilizatea unui software pus la
dispoziţie de TRansFond. Toţi participanţii se vor conecta la sistemul SENT
central al TRANSFOND S.A. prin intermediul reţelei de comunicaţii virtuale
private TFDNet (VPN), utilizând echipamentele aflate la punctul principal de
conectare la sistemul SENT sau, în situaţiile în care conexiunea de la punctul
principal de conectare la SENT nu este posibilă, prin echipamentele aflate la
punctul de conectare secundar, dacă acesta există.
Participanţii se vor conecta fie de la punctul de conectare principal fie de
la cel secundar, după caz. Conexiunea principală va fi realizată de la un punct
unic din reţeaua teritorială a participantului (de exemplu, sediul central).

5.2.2.3. Rolul STFD- TRANSFOND S.A în SENT

STFD- TRANSFOND S.A. este administratorul de sistem şi operatorul

tehnic al sistemului SENT şi deţine în proprietate infrastructura sistemului.
În calitate de administrator al sistemului, STFD-TRANSFOND S.A.
gestionează şi controlează funcţionarea sistemului SENT, autorizează
participarea la SENT, emite şi actualizează regulile şi documentaţia aferentă,
stabileşte procedurile sistemului SENT şi standardele tehnice şi de securitate
utilizabile în sistemul SENT, informează participanţii, inclusiv prin elaborarea,
gestionarea şi distribuirea rapoartelor şi a graficelor standard şi la cerere.
STFD- TRANSFOND S.A este proprietarul infrastructurii IT a SENT,
administratorul şi operatorul tehnic al sistemului.
În această calitate, TransFonD:
- elaborează şi gestionează regulile de sistem ale SENT, procedurile şi
documentaţia sistemului;
- încheie contractele de participare la sistem cu instituţiile eligibile;
- asigură operarea zilnică a sistemului;
- asigură aplicarea procedurilor în cazuri de urgenţă care afectează
sistemul în întregul său sau activitatea unuia sau mai multor participanţi;
- asigură servicii de asistenţă tehnică şi funcţională;
- asigură servicii de instruire şi atestare a utilizatorilor SENT.
STFD- TRANSFOND S.A deţine proprietatea efectivă asupra sistemului
şi este unicul responsabil cu autorizarea participării la ACH, emiterea şi
actualizarea documentaţiei aferente, stabilirea standardelor şi procedurilor de
operare ale ACH.

148
 STFD- TRANSFOND S.A controlează şi impune respectarea prezentelor
reguli de către participanţi. STFD- TRANSFOND S.A, în calitate de operator
tehnic, administrează operaţiunile zilnice de procesare, asigură informarea
participanţilor inclusiv prin elaborarea, gestionarea şi distribuirea rapoartelor şi
graficelor standard şi la cerere, şi este responsabil cu securitatea datelor, a
aplicaţiilor software şi infrastructurii, inclusiv a soluţiilor de rezervă („backup”)
şi recuperare în caz de dezastru.
STFD- TRANSFOND S.A poate, la propria alegere, să delege sarcinile
operaţionale unor terţe părţi.Această delegare nu va afecta responsabilitatea sa
faţă de participanţi în ceea ce priveşte activităţile respective. În măsura în care
legea aplicabilă nu prevede altfel, TRANSFOND S.A. este responsabil numai
pentru eşecul său de a acţiona de bună credinţă sau de a depune eforturi
rezonabile, care vor fi determinate în conformitate cu standardele comerciale
rezonabile din cadrul industrieibancare din România.
STFD- TRANSFOND S.A nu este responsabil pentru întârzierea
efectuării sau eşecul în efectuarea unei acţiuni de către un participant sau un
terţ, nici pentru acurateţea oricăror date sau instrucţiuni furnizate de către
participant sau de o terţă parte şi nu are obligaţia să verifice acurateţea acestor
date. În nici o împrejurare TRansFonD nu este responsabil pentru nici o
pierdere indirectă, accidentală, colaterală (inclusiv pierdere de profit), chiar şi
când posibilitatea producerii unei astfel de pierderi îi este comunicată.
În calitate de operator al sistemului, STFD- TRANSFOND S.A. este
responsabil de:
1. verificarea fişierelor cu instrucţiuni de plată recepţionate în
concordanţă cu prevederile prezentelor reguli şi ale manualele utilizatorilor;
2. asigurarea integrităţii, securităţii şi confidenţialităţii fişierului cu
instrucţiuni de plată din momentul în care acesta este acceptat la procesare, până
ce fişierul este transmis participantului destinatar;
3. transmiterea la timp a instrucţiunii de decontare pe bază netă la
sistemul RTGS;
4. menţinerea evidenţei tuturor instrucţiunilor de plată din sistemul
ACH conform legislaţiei române relevante;
5. punerea la dispoziţia participanţilor a informaţiilor actualizate cu
privire la propriile fluxuri de plăţi şi poziţiile conturilor tehnice proprii, după
cum sunt acestea generate de sistem;
6. TransFonD nu poartă răspunderea pentru pagubele rezultate din
mesajele care conţin erori, pentru erorile ce nu pot fi detectate prin verificările
descrise în manualul de utilizator ori pentru pagubele provocate de aceste erori;
7. TransFonD trebuie să ia toate măsurile posibile pentru protejarea
sistemului său informatic sau pentru a preveni defectarea acestuia şi să încerce
să ofere, cât mai curând posibil, cu ocazia fiecărei defectări sau producerii unui
eveniment de constrângere important, o soluţie a problemei, prin aplicarea
procedurilor de backup adecvate.

149
 STFD- TRANSFOND S.A nu este răspunzător pentru nici o pierdere
suferită de participanţi sau terţi datorită eşecului unui participant de a asigura
compensarea înainte de sfârşitul zilei a instrucţiunilor de debit direct cu
scadenţa în ziua respectivă, existente în sistem.

5.2.2.4. Procesarea instrucţiunilor de plată

5.2.2.4.1. Moduri de procesare

Specific SENT este şi faptul că transmiterea instrucţiunilor de către

participanţi către sistem se face în forma de fişiere (pachete), fiecare fişier
conţinând maxim 1000 de instrucţiuni. Sistemul pune la dispoziţia
participanţilor două moduri de procesare alternative, dreptul de a alege
varianta care i se potriveşte revenindu-i participantului .
1. Modul de procesare manual (sau controlat de utilizatori)în
care se utilizează un control dual de operatori(utilizatori), instrucţiunile de plată
fiind sortate în fişiere (pachete) separate pentru fiecare participant destinatar al
plăţii şi pentru o dată de decontare unică. După ce fiecare fişier este semnat
digital de către un utilizator, acesta este transmis către sistemul SENT central,
urmând a fii aprobat de către un al doilea utilizator al băncii participante prin
semnătura sa electronică. Dacă fişierele transmise către SENT nu poartă
ambele semnături digitale, una ce aparţine primului utilizator(operator) şi cea
de- a doua care certifică aprobarea celui de –al doilea utilizator, atunci SENT
nu acceptă aceste fişiere.
De asemenea cel de al doilea operator(utilizator) are dreptul să respingă
fiţierul, să îl anuleze, numai înainte ca fişierul să fii fost aprobat.
2. Modul de procesare automat sau procesare STP (straight
through processing) a fişierelor generate de sistemele interne ale băncilor
participante în SENT presupune semnarea electronică de către modulele SENT
ale participantului înainte de a fii transmise sistemului SENT.
Semnarea are loc automat în Modulul de transmitere a Fişierelor (File
Transfer Module, FTM), înainte de transmiterea la sistemul SENT central.
Compensarea instrucţiunilor se efectuează la nivel de fişier, ţinând cont
permanent de limita de garantare a fiecărui participant (poziţia netă este
permanent acoperită de nivelul garanţiilor constituite voluntar de participanti).
Compensarea unui fişier cu OPv validat (şi din punct de vedere al
formatului şi din cel al garanţiilor) se efectuează pe parcursul perioadelor de
compensare prestabilite prin orarul SENT, prin operarea în timp real (imediat
după validare) în conturile tehnice ale participanţilor implicaţi (iniţiator şi
destinatar).

5.2.2.4.2. Procesarea în sistemul SENTa ordinelor de plată de mică

valoare OPv

150
 Fişierele cu ordinele de plată de mică valoare sunt generate în cadrul
unităţii teritoriale a băncii iniţiatoare a operaţiunii de plată pe baza ordinelor de
plată de mică valoare transmise băncii de către clienţii săi. Aceste fişiere cu
ordine de plată de mică valoare sunt transmise de unitatea bancară teritorială
către centrala băncii prin reţeaua intrabancară, iar aceasta din urmă le transmite
către sediul SENT central în cadrul perioadelor de acceptare la compensare a
fişierelor cu ordine de plată de mică valoare din cadrul fiecărei sesiuni de
compesare.
SENT verifică semnătura electronică a fiecărui fişier cu ordine de plată
de mică valoare recepţionat şi validează tehnic conţinutul acestuia. Ordinele de
plată de mică valoare trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
a) transmiterea fişierelor cu ordine de plată de mică valoare se
efectuează numai în cadrul perioadelor de timp acceptate de sistemul SENT;
b) data transmiterii şi aprobării fişierului OPv este aceeaşi cu data
curentă şi cu data decontării interbancare precizată în antet sau în fiecare
instrucţiune;
c) fiecare instrucţiune OPv din cadrul unui fişier nu trebuie să
depăşească valoarea limită pentru plăţile de mică valoare;
d) fiecare fişier cu ordine de plată de mică valoare trebuie să
indeplinească criteriile de validare;
e) băncile plătitoare şi cele beneficiare trebuie să fie participante
SENT fără a fisuspendate(blocate sau deconectate ) şi ale căror drepturi de
acces nu au fost revocate.Un fişier cu instrucţiuni de plată va fi acceptat la
compensare în SENT dacă şi numai dacă valoarea acestuia adică, suma totală a
ordinelor de plată de mică valoare este mai mică sau egală cu valoarea limitei
de garantare a participantului plătitor la momentul validării, fiind respectată
următoarea condiţie:
F ≤ LGt (1)
unde:
F = valoarea fişierului de validat;
LGt = limita de garantare la momentul „t”.
Limita de garantare este calculată în sistemul SENT pe baza valorii
garanţiilor constituite de un participant, a încasărilor şi plăţilor respectivului
participant compensate până în acel moment, conform formulei următoare:
LGt = PG + ΣSIt - ΣSPt (2)
unde:
PG = plafonul de garantare, calculat în sistemul SENT
ΣSIt = sume de încasat, aferente instrucţiunilor de plată în care
participantul se află în poziţie de beneficiar, introduse în sistem şi compensate
până la momentul “t” în cadrul respectivei sesiuni de compensare;

151
 ΣSPt = sume de plătit, aferente instrucţiunilor de plată în care
participantul se află în poziţie de plătitor, introduse în sistem şi compensate
până la momentul “t” în cadrul respectivei sesiuni de compensare;
ΣSIt -ΣSPt = valoarea diferenţei dintre sumele de încasat şi sumele de
plătit, reprezintă poziţia netă a participantului la momentul „t”.
În cazul în care suma totală a ordinelor de plată de mică valoare dintr-un
fişier depăşeşte valoarea limitei de garantare a participantului plătitor la
momentul validării, întregul fişier este respins.
Dacă fişierul cu ordinele de plată de mică valoare va fi acceptat pentru
compensare/ decontare , sistemul SENT actualizează poziţiile nete ale
participanţilor implicaţi, astfel:
i. poziţia netă a participantului plătitor este diminuată cu valoarea
totală a ordinelor de plată din fişier;
ii. poziţia netă a participantului beneficiar creşte cu valoarea totală a
ordinelor de plată din fişier.
Procesarea fişierelor cu ordine de plată de mică valoare se realizează în
ordinea recepţionării (FIFO) numai după procesarea instrucţiunilor de debitare
directă.
După acceptarea fişierelor, sistemul SENT notifică fiecărui participant
poziţia netă care urmează a fi decontată. Banca centrală informează unitatea
bancară teritorilaă iar aceasta din urmă procedează la alimentarea contului
curent al clientului său.
Pe baza instrucţiunilor nete multilaterale SeNT generează o instrucţiune
de decontare către ReGIS care efectuează decontarea finală.

5.2.2.4.3. Procesarea instrucţiunilor de debitare directă

Debitarea directă reprezintă o modalitate de plată a unei sume de

bani convenite între plătitor şi beneficiar, care constă în debitarea
preautorizată a contului plătitorului de către instituţia plătitoare în baza
unui mandat de debitare directă, la solicitarea beneficiarului, şi creditarea
corespunzătoare a contului beneficiaruluide către instituţia colectoare, în
baza angajamentului privind debitarea directă.
Băncile transmit instrucţiuni de debitare directă sub formă de fişiere,
sortate fie de aplicaţia furnizată de modulele SENT ale băncilor, fie de propriile
lor sisteme, în fişiere (pachete) separate pentru fiecare participant plătitor şi
pentru o dată de decontare unică. Fiecare pachet este apoi transmis sistemului
SENT central sub formă de fişiere separate în perioada cuprinsă între momentul
deschiderii zilei de operare a sistemului SENT şi „momentul limită pentru
debitarea directă”. Sistemul SENT verifică semnătura electronică a tuturor
pachetelor cu instrucţiuni de debitare directă recepţionate şi validează formal
conţinutul acestora. În cazul în care o instrucţiune din fişier nu îndeplineşte
condiţiile de validare, întregul fişier respectiv va fii respins. Sistemul SENT

152
notifică imediat participantul beneficiar cu privire la starea fişierelor DD, prin
mesaje transmise către staţia de lucru a acestuia la fiecare schimbare a stării
unui fişier transmis. Fişierele cu instrucţiuni de plată de debitare directă
autorizate de participantul iniţiator şi acceptate din punct de vedere tehnic, sunt
transmise de către SENT participantului plătitor, imediat după validare.
Participantul plătitor trebuie să transmită eventualele refuzuri pentru
instrucţiunile de debitare directă recepţionate, înainte de încheierea perioadei de
aşteptare a refuzurilor ale cărei limite sunt definite în funcţie de data
compensării (decontării) . Pentru un fişier de debitare directă, perioada de
aşteptare a refuzurilor începe în momentul recepţionării fişierului în sistemul
SENT central şi se încheie în ultima zi de operare anterioară datei decontării,
mai exact la momentul limită pentru fişierele de debitare directă din acea zi.
În cazul în care participantul plătitor nu transmite cel puţin un refuz
înainte de sfârşitul perioadei de aşteptare, toate instrucţiunile de debitare directă
din fişierul respectiv sunt considerate ca acceptate la plată de către respectivul
participant plătitor. Un fişier cu refuzuri de debitare directă trebuie să fie
transmis la SENT, în cadrul unei zile de operare, în perioada cuprinsă între
momentul deschiderii zilei de operare şi momentul limită pentru debitare
directă.
Sistemul SENT validează fişierele cu refuzuri şi, în cazul detectării unei
erori (invalidare), notifică participantul iniţiator al fişierului referitor la
respingerea fişierului şi la motivul respingerii. Fişierele de refuz de debitare
directă (fişiere DDR) care nu sunt respinse de sistem sunt transmise, imediat
după validare, participantului care a iniţiat fişierul de debitare directă pentru
care s-a emis refuzul.
Pentru fiecare fişier de debitare directă înregistrat, sistemul calculează
valoarea reziduală după recepţionarea şi acceptarea oricărui refuz privind o
instrucţiune de debitare directă din acel fişier. Valoarea reziduală a unui fişier
de debitare directă este calculată ca valoarea iniţială a fişierului transmis
participantului plătitor minus valoarea refuzurilor transmise de acesta şi
acceptate de sistem pentru instrucţiunile de debitare directă din respectivul
fişier.
Fişierele cu instrucţiuni de debitare directă cu valoare reziduală mai mare
decât zero sunt introduse în procesul de compensare la începutul primei sesiuni
din ziua decontării.
La sfârşitul ultimei zile de operare înainte de data decontării, sistemul
SENT calculează, pentru fiecare participant, pe baza valorilor reziduale ale
fişierelor de debitare directă cu data de decontare în următoarea zi de operare,
totalul de plătit şi totalul de încasat precum şi o poziţie multilaterală netă
estimată. Totalurile de plătit şi de încasat (poziţii brute) şi poziţiile nete estimate
sunt puse la dispoziţia participanţilor, fiecare participant având acces numai la
datele proprii, prin raportul privind instrucţiunile de debitare directă (raportul de
debitare directă).Pe baza acestui raport participanţii pot constitui garanţii

153
adecvate pentru compensarea instrucţiunilor de debitare directă în ziua de
decontare.
Pe parcursul primei sesiuni de compensare din data decontării
interbancare a instrucţiunilor de debitare directă, imediat după constituirea
garanţiilor şi calcularea plafonului de garantare, înainte de acceptarea la
compensare a fişierelor cu ordine de plată de mică valoare, SENT compară
valorile reziduale ale fişierelor cu instrucţiuni de debitare directă cu limita de
garantare a participantului plătitor. În cazul în care valoarea plafonului de
garantare al unui participant este mai mare sau egală cu valoarea reziduală totală
a fişierelor de debitare directă de plătit de către acest participant, toate
instrucţiunile de debitare directă de plătit de către acest participant pentru care
nu s-au înregistrat refuzuri sunt acceptate la compensare indiferent de valoarea
garanţiilor constituite de către ceilalţi participanţi. În cazul în care, în data
decontării, pentru prima sesiune de compensare, toţi participanţii având o
poziţie netă estimată debitoare constituie, fiecare, garanţii cel puţin la nivelul
propriei poziţii nete debitoare estimate, toate instrucţiunile de debitare directă
cu decontare în această zi sunt compensate în această sesiune.
În cazul în care acestă condiţie nu este îndeplinită, sistemul asigură
compensarea conform principiului FIFO (primul intrat - primul ieşit), eliminând
din sesiunea de compensare respectivă fişierele care determină ca poziţia netă
debitoare estimată să depăşească plafonul de garantare. În urma acestui proces,
fişierele de debitare directă care nu pot fi compensate sunt puse în aşteptare iar
sistemul SENT informează participanţii implicaţi.
SENT încearcă procesarea fişierelor puse în aşteptare în cadrul
următoarelor sesiuni de compensare ale zilei curente, la sfârşitul perioadelor de
constituire a garanţiilor respective, urmând acelaşi algoritm ca în prima sesiune.
Dacă rămân fişiere necompensate algoritmul se repetă în cadrul ultimei
sesiuni din ziua decontării. Fişierele cu instrucţiuni de debitare directă care nu
au fost compensate în ziua de decontare a respectivelor instrucţiuni de debitare
directă, sunt respinse de către sistemul SENT la sfârşitul zilei de operare cu
informarea ambilor participanţi implicaţi.
Nedecontarea unui fişier de instrucţiuni de debitare directă în ziua de
operare corespunzătoare datei decontării acestuia atrage după sine sancţiuni
pentru participantul în cauză. Dacă un participant nu asigură decontare direct
debitului de plată, acesta poate fi blocat, suspendat începând cu ziua de operare
următoare sau i se poate ridica dreptul de a utiliza instrucţiuni de debitare
directă pentru o perioadă determinată sau nedeterminată. TransFond poate
aplica şi percepe comisioane penalizatoare participanţilor cu instrucţiuni de
debitare directă nedecontate la şfârşitul zilei de operare.Deasemenea, TrnsFond
poate ridica, începând cu ziua bancară următoare, fără preaviz, dreptul
participantului respectiv de a utiliza instrumente de debitare directă.
TransFond nu este responsabil de pierderile cauzate participanţilor sau
clienţilor acestora, de comisioanele sau penalizările plătite sau suportate de

154
participanţi ca urmare a neacceptării la compensare a fişierelor de debitare
directă din cauza neconstituirii de garanţii suficiente de către participantul
plătitor.

5.2.2.5. Decontare poziţiilor nete multilaterale în sistemul SENT

La momentul de sfârşit al perioadei de acceptare la compensare a

fişierelor din fiecare sesiune de compensare,adică la momentul prestabilit în
orar, SEN Tstabileşte poziţiile nete multilateralepentru fiecare participant şi
transmite fiecărui participant un raport care conţine valoarea propriei poziţii
nete ce urmează a fi decontată. Fiecare participant are acces la această
informaţie în timp real.
Pe baza poziţiilor nete rezultate din compensare SENT generează o
instrucţiune de decontare pe bază netă (IDN) care conţine poziţiile nete
multilaterale rezultate din compensare pe care o transmite sistemului ReGIS.
Imediat ce recepţionează o instrucţiune IDN de la SENT, sistemul ReGIS
blochează automat fondurile în conturile de decontare ale participanţilor aflaţi în
poziţie netă debitoare în sistemul SENT pentru a permite decontarea imediată a
poziţiilor nete în momentul în care instrucţiunea de decontare pe bază netă este
acceptată pentru decontare. Dacă în conturile de decontare ale participanţilor în
poziţie debitoare nu există suficiente fonduri disponibile pentru decontarea
poziţiilor nete calculate de SENT, atunci B.N.R., în calitate de agent de
decontare, execută succesiv, în mod automat, garanţiile constituite de
participanţii respectivi. În acest scop B.N.R. execută mai întâi garanţiile
financiare sub formă de fonduri constituite de fiecare participant aflat în această
situaţie în ReGIS. Dacă nici în acest caz fondurile nu sunt suficiente, sumele
disponibile sunt completate prin executarea garanţiilor sub formă de
instrumente financiare eligibile constituite în acest scop în contul participantului
respectiv deschis în sistemul SaFIR.
După executarea gajurilor necesare, sistemul ReGIS va accepta la
decontare IDN transmisă de SENT şi o va deconta final (definitiv) ca o singură
tranzacţie când există suficiente fonduri în conturile de decontare ale tuturor
participanţilor aflaţi în poziţie netă debitoare, după care va raporta sistemului
SENT decontarea respectivei IDN.
Conturile de decontare deschise în ReGIS pe numele participanţilor la
SENT aflaţi în poziţii nete creditoare se creditează numai după ce sunt debitate
corespunzător toate conturile de decontare ale tuturor participanţilor aflaţi în
poziţii nete debitoare.

5.2.3. Sistemul SaFIR

155
 5.2.3.1. Consideraţii generale privind sistemul de gestiune a titlurilor de
stat SaFIR

Cea de a treia componentă a sistemului - sistemul de procesare a

operaţiunilor cu titluri de stat, SaFIR – a intrat în funcţiune în luna
octombrie 2005. SaFIR, sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu
titlurile emise de Ministerul Finanţelor Publice şi gestionate de banca centrală
în calitate de agent al acestuia, este deţinut şi operat de Banca Naţională a
României. Numărul şi valoarea operaţiunile procesate de acest sistem sunt
încă reduse, dar sistemul este important prin suportul pe care îl acordă
celorlalte două sisteme de plăţi interbancare, prin gestiunea garanţiilor aferente
decontărilor. În data de 3 octombrie 2005 a fost lansată şi cea de-a treia
componentă a sistemului electronic de plăţi – SaFIR – care asigură depozitarea
şi decontarea operaţiunilor cu titluri de stat. Pentru banca centrală, importanţa
acestui sistem rezidă din interacţiunea pe care acesta o are cu celelalte sisteme
de plăţi, precum şi din rolul pe care îl au instrumentele emise de Ministerul
Finanţelor Publice în operaţiunile de politică monetară.
Sistemul SaFIR, intrat în funcţiune la 3 octombrie 2005, asigură atât
depozitarea de instrumente financiare, cât şi decontarea pe bază brută în timp
real în banii băncii centrale a operaţiunilor cu instrumentele financiare
depozitate. În acest sens, sistemul dispune de funcţionalităţi de gestionare a
emisiunilor de instrumente financiare, de administrare a conturilor, de
gestionare a evenimentelor de plată aferente emisiunilor în circulaţie, de
reconciliere, precum şi de evaluare zilnică a emisiunilor. La dezvoltarea noului
sistem de depozitare şi decontare a instrumentelor financiare SaFIR, Banca
Naţională a României a avut în vedere următoarele obiective: creşterea vitezei
de decontare şi asigurarea finalităţii decontării, siguranţa şi stabilitatea pieţei
titlurilor de stat, îndeplinirea cerinţelor de securitate, eficienţă şi accesibilitate,
asigurarea cadrului pentru implementarea eficientă a politicii monetare şi, nu
în ultimul rând, stabilitatea financiară.
Având în vedere importanţa sistemului SaFIR, Banca Naţională a
României este administratorul şi operatorul acestuia, calitate în care
gestionează şi monitorizează funcţionarea sistemului, autorizează participarea
în sistem, administrează conturile de titluri de stat ale participanţilor, stabileşte
şi modifică regulile de sistem şi documentaţia aferentă acestuia, urmăreşte
respectarea regulilor de către participanţi şi aplică sancţiuni în cazul încălcării
lor. Rolul societăţii comerciale TRANSFOND S.A. în cadrul infrastructurii
sistemului SaFIR constă în prestarea serviciilor de operare tehnică şi a celor de
operare funcţională în numele Băncii Naţionale a României. Instrucţiunile
procesate în cadrul sistemului vor fi transmise de participanţi către acesta
printr-unul din mijloacele de comunicare : suport hârtie, reţeaua SWIFT şi
reţeaua proprietară a TRANSFOND S.A..
Etapele procesării instrucţiunilor în cadrul sistemului sunt:

156
• transmiterea mesajelor de către participanţi;
• validarea mesajelor recepţionate;
• operaţiunea de matching;
• verificarea disponibilităţii titlurilor de stat în contul de evidenţă şi
rezervarea acestora învederea decontării;
• decontarea instrucţiunilor în cadrul sistemului;
• transmiterea notificărilor de confirmare a efectuării decontării
finale în sistem sau de anulare a instrucţiunilor participanţilor nedecontate
până la Momentul Limită.
Participanţi la sistem sunt:
- Instituţiile de credit.
- Banca Naţională a României.
- Ministerul Finanţelor Publice.
- Societăţile de servicii de investiţii admise pe piaţa primară şi/sau
secundară administrată de Banca Naţională a României.
În conformitate cu prevederile legale aplicabile, administratorul
sistemului poate admite, după o evaluare individuală, participarea în sistem,
prin semnarea contractului de participare, a unor instituţii care fac parte dintr-
una din următoarele categorii:
• Instituţii de credit şi societăţi de servicii de investiţii financiare,
altele decât cele menţionate mai sus;
• Entităţi de drept public care nu se încadrează în prevederile de la
primul paragraf al acestei secţiuni;
• Operatori de sistem, agenţi de decontare sau contrapărţi centrale
din cadrul sistemelor de compensare pentru tranzacţiile cu titluri de stat.
Conform reglementarilor în vigoare, participanţii la sistem au una
din următoarele calităţi:
• Dealer primar;
• Intermediar pe piaţa secundară;
• Participant pe piaţa secundară administrată de Banca
Naţională a României care tranzacţionează numai în nume şi pe cont propriu;
• Emitent;
• Bancă centrală;
• Sistem de tranzacţionare a titlurilor de stat (ex. BVB)
Modificarea calităţii se va înregistra de către administratorul sistemului
SaFIR fie la notificarea participantului fie la notificarea autorităţii de
supraveghere şi produce efecte asupra conturilor deschise pe numele
participantului în SAFIR după caz, în conformitate cu reglementările în
vigoare.
În afara participanţilor menţionaţi mai sus, pot avea acces la anumite
servicii oferite de sistem şi alte entităţi. În acest sens, acestea vor semna un
contract cu administratorul de sistem, conform serviciilor prestate. Sistemele
157
de plăţi care asigură compensarea fondurilor, inclusiv cele aferente
operaţiunilor cu instrumente financiare vor beneficia de serviciile sistemului
SaFIR, sub rezerva semnării unui contract cu administratorul de sistem. Banca
centrală, în calitatea sa de administrator al sistemului, deschide conturi de
evidenţă a titlurilor de stat pe numele fiecărui participant.
În sistem pot fi deschise următoarele tipuri de conturi de evidenţă a
titlurilor de stat:
• contul în nume propriu (0): este contul de evidenţă a titlurilor de
stat deschis pe numele participantului, în care sunt evidenţiate titlurile de stat
aflate în proprietatea acestuia;
• contul cumulat de clienţi (1): este contul de evidenţă a titlurilor de
stat deschis pe numele participantului în care sunt evidenţiate titlurile de stat
aflate în proprietatea clienţilor săi, persoane fizice şi/sau juridice, rezidente sau
nerezidente;
• contul via dealer (2): este contul de evidenţă a titlurilor de stat
deschis pe numele participantului dealer primar în care sunt evidenţiate
titlurile de stat adjudecate pe piaţa primara de clienţii săi, intermediari ai
pieţei secundare şi/sau participanţi în sistemul SaFIR care efectuează
operaţiuni cu titluri de stat exclusiv în nume şi pe cont propriu;
• contul de emitent (9): este contul de evidenţă a titlurilor de stat
deschis pe numele emitentului în care sunt evidenţiate titlurile de stat emise de
acesta;
Participanţii au dreptul la unul sau mai multe conturi de evidenţă a
titlurilor de stat, corespunzător calităţii deţinute în cadrul sistemului, după cum
urmează:

Tabel nr.5.2. Conturi de evidenţă a titlurilor de stat

Dealerii Intermediari Participanţii
primari secundari care MFP BNR
tranzacţioneaz
ă exclusiv pe
cont propriu
Cont (0) Cont (0) Cont (0) Cont (0) Cont
Cont (1) Cont (1) Cont (9) (0)
Cont (2)

Fiecare cont de evidenţă a titlurilor de stat deschis în sistem pe numele

unui participant va fi identificat printr-un cod, după cum urmează:
AAA A B CCCC
(1) (2) (3)
(1)codul participantului (format din primele 4 caractere ale codului BIC
al respectivului participant);
(2)tipul contului de evidenţă a titlurilor de stat;
158
 (3)grup de caractere care poate fi utilizat pentru a identifica
participantul care accesează piaţa primară printr-un dealer primar sau a
clienţilor individuali ai unui participant.

Tipologia operaţiunilor procesate de SaFIR

Sistemul SaFIR procesează:

1. operaţiuni derulate de participanţi în relaţie cu emitentul
a) decontarea rezultatelor pieţei primare;
b) plăţi de dobândă şi/sau cupon;
c) răscumpărări parţiale/opţionale/totale.
2. operaţiuni derulate între participanţi pe piaţa secundară
- tranzacţii de vânzare/cumpărare,
- contractede garanţie financiară,
- contracte de repo, transferuri de portofoliu.

5.2.3.2. Funcţionalităţile sistemului SaFIR

În caliatate de sistem de depozitare şi decontare, SaFIR prezintă

următoarele funcţionalităţi51 :

- Sistem modern de gestionare a riscurilor

Primul mecanism de gestionare a riscurilor aferente operaţiunilor cu
instrumente financiare îl reprezintă, din punct de vedere al importanţei,
principiul de decontare „livrare contra plată”.
Sistemul aplică principiul livrare contra plată (DvP - Delivery versus
Payment), în conformitate cu recomandările CPSS (Committee on Payment and
Settlement Systems), astfel: Sistemul asigură faptul că debitarea conturilor de
evidenţă a titlurilor de stat are loc dacă şi numai dacă Sistemul primeşte
confirmarea decontării fondurilor, garantând Participanţilor decontarea
reciprocă a fondurilor şi a titlurilor de stat.
În cazul operaţiunilor de piaţă primară şi secundară derulate cu titluri de
stat denominate în lei, confirmarea decontării fondurilor este transmisă de către
sistemul ReGIS, ca răspuns la solicitarea adresată acestuia de către sistemul
SaFIR cu privire la debitarea contului de decontare al Participantului plătitor. În
ceea ce priveşte operaţiunile derulate cu titluri de stat denominate în valută,
pentru operaţiunile de piaţă primară, confirmarea decontării fondurilor este
transmisă de banca centrală, în calitatea acesteia de agent de decontare al
statului, iar pentru operaţiunile de pe piaţa secundară, confirmarea decontării
fondurilor este transmisă direct de către Participantul vânzător. Implementarea
acestuia se concretizează, la nivelul sistemului, prin interdependenţa între

51
BNR, Raport anual 2005, p.78.

159
transferul de fonduri şi cel de instrumente financiare. Astfel, transferul final al
instrumentelor financiare are loc dacă şi numai dacă are loc transferul final al
fondurilor.
Un mijloc de reducere a riscului îl reprezintă însuşi modelul de
decontare în timp real prin eliminarea timpului suplimentar de procesare,
limitându-se riscul apariţiei unor evenimente de natură să împiedice derularea
cursivă a procedurii de decontare. De asemenea, decontarea pe bază brută
diminuează considerabil incertitudinile de natură legală şi operaţională,
precum şi impactul unui eventual eşec în decontare asupra celorlalţi
participanţi, aspecte aferente unui sistem de decontare pe bază netă.
Alături de principalele mecanisme descrise mai sus se adaugă
plafoanele de decontare pentru participanţii care nu au cont de decontare în
sistemul ReGIS, sistemul de management al cozilor de aşteptare pentru
instrucţiunile de decontare şi procedura de deblocare a acestora.

- Facilităţi pentru managementul lichidităţilor

Banca centrală acordă facilităţi de lichiditate pe parcursul zilei pentru
participanţii la sistemul de decontare de mare valoare, în conformitate cu
cerinţele prevăzute de standardele Băncii Centrale Europene.
Instituţiile de credit participante la sistemul SaFIR au posibilitatea de a-
şi procura de la Banca Naţională a României lichiditatea necesară pe parcursul
zilei, în vederea continuării decontărilor în acest sistem prin operaţiuni repo
derulate cu active eligibile pentru tranzacţionare.

- Finalitate în cursul zilei

Prin finalitatea decontării se defineşte momentul în care transferul de
titluri şi cel de fonduri devin irevocabile şi necondiţionate. Finalitatea în cursul
zilei presupune că transferul irevocabil şi necondiţionat al titlurilor şi al
fondurilor se poate realiza de mai multe ori pe parcursul unei zile de operare.
Decontarea operaţiunilor de politică monetară, furnizarea de lichiditate
în cursul zilei, interacţiunea în timp real cu alte sisteme de plăţi, dar şi
asigurarea decontării tranzacţiilor transfrontaliere, precum şi utilizarea
transfrontalieră a colateralului pentru operaţiunile de politică monetară ale
Sistemului European al Băncilor Centrale – SEBC au reprezentat argumente
pentru dezvoltarea unei infrastructuri legale, tehnice şi operaţionale prin care
să se asigure finalitatea în cursul zilei.
În cazul sistemului SaFIR, finalitatea în cursul zilei este asigurată din
punct de vedere operaţional prin însuşi mecanismul de decontare brută în timp
real, iar din punct de vedere legal, prin prevederile Legii nr. 253/2004 privind
caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi sistemele de decontare
a operaţiunilor cu instrumente financiare şi prin regulile sistemului.

- Nivel ridicat de automatizare şi standardizare

160
 Având în vedere practicile curente privind creşterea gradului de
standardizare a informaţiilor transmise, precum şi evoluţiile în plan
internaţional în domeniul sistemelor de decontare a instrumentelor financiare,
noul sistem permite prelucrarea automată (STP) a instrucţiunilor de decontare
şi, implicit, creşterea eficienţei prin diminuarea riscurilor operaţionale şi a
timpului de decontare.
Totodată, tendinţa manifestată la nivel mondial este aceea de înlocuire
totală a documentelor transmise pe suport hârtie cu cele transmise electronic,
în scopul asigurării condiţiilor pentru creşterea vitezei de procesare a
documentelor şi a eficienţei sistemelor de procesare. În ceea ce priveşte
sistemul SaFIR, circuitul de documente pe suport hârtie aferent operaţiunilor
zilnice cu instituţiile de credit, cu Ministerul Finanţelor Publice, precum şi cu
alte direcţii din cadrul Băncii Naţionale a României a fost înlocuit cu circuitul
fişierelor electronice.

- Gamă largă de operaţiuni

La dezvoltarea noului sistem s-au avut în vedere atât activitatea curentă
pe piaţa secundară, cât şi tendinţele în plan internaţional. Prin urmare, gama
operaţiunilor pe care le pot derula participanţii s-a diversificat, iar modul de
procesare a acestora prezintă un nivel ridicat de automatizare. Sistemul
procesează operaţiuni derulate de participanţi în relaţia cu emitentul
(decontarea rezultatelor pieţei primare, plăţi de dobândă şi/sau cupon,
răscumpărări parţiale/opţionale/totale) şi operaţiuni derulate de participanţi pe
piaţa secundară (tranzacţii de vânzare/cumpărare, contracte de garanţie
financiară, operaţiuni repo, transferuri de portofoliu). Toate operaţiunile
enumerate prezintă un nivel ridicat de inovaţie pentru piaţa locală.

- Interacţiune în timp real cu sistemele de plăţi de mică şi mare

valoare
Importanţa sistemului SaFIR rezidă şi din rolul acestuia în cadrul
sistemului electronic de plăţi prin suportul pe care îl acordă celorlalte două
componente ale sistemului electronic de plăţi. Acesta se concretizează în
posibilitatea participanţilor de a constitui garanţii în timp real pentru
asigurarea decontării poziţiilor nete aferente participării la sistemele de plăţi
care asigură compensarea fondurilor, poziţii a căror decontare se realizează în
sistemul ReGIS.
Interfeţele între cele trei sisteme permit fluxuri de comunicaţii în timp
real prin intermediul cărora sunt transmise datele aferente garanţiilor
constituite de participanţi.

- Eficienţa şi disponibilitatea sistemului

Unul dintre aspectele avute în vedere în evaluarea eficienţei sistemului
îl reprezintă performanţele tehnice pe care acesta le poate susţine. Din acest

161
punct de vedere, sistemul SaFIR dispune de resurse pentru a deconta 1 500
tranzacţii pe zi, cu posibilitatea extinderii capacităţii de procesare cu încă 50%
În perioadele de vârf ale zilei de operare, capacitatea de procesare a
acestuia poate susţine 40 la sută din volumul maxim posibil programat. Din
punct de vedere al numărului de participanţi în sistem sau al numărului de
emisiuni gestionate, nu există limitări de ordin tehnic.
Pe întreaga perioadă de funcţionare a sistemului, participanţilor le este
asigurat accesul în timp real la toate informaţiile referitoare la emisiuni şi la
tranzacţii. Din acest punct de vedere, timpul de răspuns la
interogările/instrucţiunile adresate de participanţi este proiectat în medie la
două secunde, iar maximumul nu depăşeşte zece secunde.
Şi în cazul acestui sistem, principiile care stau la baza politicii de
comisionare urmăresc recuperarea costurilor pe care le implică operarea
sistemului. Banca Naţională a României, în calitate de administrator al
sistemului, poate aplica reduceri ale comisioanelor pe diferite trepte, în funcţie
de volumul instrucţiunilor procesate şi/sau decontate în SaFIR. De asemenea,
se poate aplica o comisionare stimulativă pentru a încuraja comportamentul
disciplinat al participanţilor, cum ar fi transmiterea instrucţiunilor în anumite
intervale orare.
În perioada următoare, în funcţie de rezultatele evaluărilor periodice,
precum şi de nivelul de dezvoltare a pieţei secundare pot avea loc reduceri ale
nivelului general al comisioanelor.
Asigurarea unui grad de disponibilitate ridicat al sistemului în intervalul
de funcţionare creează premisele procesării în parametri normali şi elimină
posibilitatea formării unor blocaje în sistem. Astfel, în cele trei luni de
funcţionare ale sistemului SaFIR, disponibilitatea sistemului a fost de 100%
(valoarea acestui parametru s-a obţinut luând în considerare durata
întreruperilor şi durata programată de funcţionare).
Ţinând seama de maniera în care sistemul SaFIR a fost proiectat din
punct de vedere al caracteristicilor funcţionale şi tehnice, precum şi de modul
în care a funcţionat pe parcursul anului 2005, se poate afirma că sistemul este
fiabil, robust, uşor de utilizat de către participanţi, având un grad ridicat de
securitate, performanţă operaţională şi disponibilitate.
În anul 2007 valoarea nominală totală a emisiunilor denominate în lei,
depozitate în sistemul SaFIR, a crescut faţă de sfârşitul anului 2006, ca urmare
a revitalizării pieţei primare a titlurilor de stat şi plasării de noi emisiuni
benchmark3. În ceea ce priveşte certificatele de depozit, valoarea nominală
totală a celor aflate în circulaţie s-a diminuat pe tot parcursul anului 2007,
astfel încât la finele anului soldul acestor instrumente financiare a ajuns la
zero.
În ceea ce priveşte valoarea nominală a titlurilor de stat aflate în
circulaţie, la sfârşitul anului 2007 aceasta a fost de 8 584,55 milioane lei,
valoare substanţial mai ridicată faţă de cea înregistrată la sfârşitul anului 2006.

162
Pe lângă emisiunile denominate în lei, sistemul SaFIR gestionează şi emisiuni
de titluri de stat denominate în dolari SUA, acestea reprezentând o valoare
nominal totală în circulaţie de 1,2 milioane dolari SUA. Comparativ cu anul
2006, emisiunile de titluri de stat denominate în valută s-au diminuat, pe
fondul atingerii maturităţii unora dintre emisiuni.

Sistemul SaFIR procesează operaţiuni derulate de participanţi în relaţia

cu emitentul (decontarea rezultatelor pieţei primare, plăţi de dobândă şi/sau
cupon, răscumpărări parţiale/opţionale/totale) şi operaţiuni derulate de
participanţi pe piaţa secundară (tranzacţii de vânzare/cumpărare, contracte de
garanţie financiară, operaţiuni repo, transferuri de portofoliu).

Graficul nr. 5.1. Operaţiuni procesate de SaFIR la finele lui 2008

Sursa: Raport anual BNR 2008.

În ceea ce priveşte structura transferurilor de instrumente financiare,

aceasta reflectă caracteristica principală a pieţei secundare a titlurilor de stat,
respectiv o activitate destul de redusă a pieţei interbancare. Astfel, 81,8 % din
totalul transferurilor realizate în 2007 sunt transferuri fără plată (DVP),
acestea reprezentând operaţiuni realizate între instituţiile de credit şi propriii
clienţi.
Comparativ cu anul 2006, în anul 2007 numărul transferurilor DVP a
crescut datorită dinamizării activităţii interbancare pe piaţa secundară a
titlurilor de stat.

Graficul nr.5.2. Structura transferurilor de instrumente financiare

163
 la finele lui 2008

Sursa: Raport anual BNR 2008.

În anul 2008, prin sistemul SaFIR au fost procesate un număr de 5836

tranzacţii, în valoare totală de 33.995,47 milioane lei. Numărul mediu zilnic al
tranzacţiilor procesate în SaFIR a fost de 23 tranzacţii, cu o valoare medie
zilnică de 133,32 milioane lei. Valoarea nominală totală a instrumentelor
financiare depozitate în sistemul SaFIR la sfârşitul anului 2008 era de 17.570,48
milioane lei.
Tot în 2008 a devenit operaţională conexiunea între sistemele de
depozitare şi decontare ale celor două pieţe, respectiv între sistemul SaFIR şi
sistemul RoClear, prin care s-a aprobat tranzacţionarea simultană a titlurilor de
stat pe o piaţa secundară interbancară şi o piaţa reglementată. S-a decis astfel
listarea titlurilor de stat şi la Bursa de Valori Bucureşti, în paralel cu
tranzacţionarea acestora pe piaţa interbancară.

5.2.4. Sistemul de plăţi care asigură compensarea fondurilor pe suport

hârtie

Ultima componentă a vechiului sistem de plăţi rămasă în funcţiune este

sistemul de plăţi care asigură compensarea fondurilor pe suport hârtie,
administrat de Banca Naţională a României şi operat de TRANSFOND S.A. în
calitate de agent al acesteia. În anul 2005, acest sistem a cunoscut modificări
majore prin renunţarea la procesarea şi compensarea instrumentelor de plată de
credit pe suport hârtie (ordin de plată), ca urmare a preluării acestora în sistemul
SENT, în vederea procesării electronice. Astfel, începând cu data de 13 mai
2005, sistemul de compensare administrat de Banca Naţională a României

164
asigură doar procesarea şi compensarea instrumentelor de plată de debit pe
suport hârtie (respectiv cecuri, cambii şi bilete la ordin).
Evoluţia numărului de titluri de credit – cambii şi bilete la ordin, în
perioada 2005 – 2007, indică frecvenţa cu care aceste instrumente sunt utilizate
de către clienţii bancari, pentru stingerea obligaţiilor pe care le au unii faţă de
alţii, aceasta scăzând de la un an la altul, datorită scăderii, îndeosebi, a
frecvenţei cu care acestea sunt utilizate de către clienţii bancari.
În anul 2007 activitatea de compensare a plăţilor cu instrumente de debit
(cecuri, cambii şi bilete la ordin) a înregistrat o scădere puţin semnificativă a
volumului instrumentelor compensate comparativ cu anul precedent (7,2 la sută) şi
o uşoară creştere a valorii acestora (4,3 la sută). Evoluţia plăţilor compensate prin
acest sistem este prezentată în tabelul nr.3.

Tabelul nr.5.3. Evoluţia plăţilor compensate pe suport de hârtie

Plăţi 2005 2006 2007 2008 Variaţie Variaţie

2007/2006 2006/2005
(%) (%)
Volum(mil. 7,7 8,3 7,7 8,4 -7,2 +9,8
instrumente)
Valoare(mil. 41249 49882 52022 70458 +4,3 +35,4
lei)
Valoare medie161,76 196,38 204,81 276,31 +4,3 +34,9
zilnică(mil.lei)
Sursa: BNR

În cursul anului 2005, prin sistemul de compensare pe suport hârtie au fost

compensate 7,7 milioane instrumente de plată de debit în sumă de 41 249
milioane RON, cu o valoare medie zilnică de 161,76 milioane RON, valoare ce s-
a menţinut şi în anul 2007, suma instrumentelor de plată totală fiind de 52 022
milioane lei, valoarea medie zilnică a acestor plăţi fiind de circa 204,81 milioane
lei, fiind superioară celei din anul 2006 cu 4,3%. În scopul dezvoltării ulterioare a
sistemului electronic de plăţi pentru asigurarea unei procesări automate şi rapide
a instrucţiunilor de plată de debit, Banca Naţională a Romaniei, în calitatea sa de
autoritate de reglementare şi autorizare în domeniul sistemelor de plăţi, precum şi
de administrator al sistemului de compensare pe suport hârtie, a luat decizia
iniţierii unui proiect al cărui obiectiv îl constituie procesarea electronică a
instrumentelor de plată de debit, precum şi modificarea cadrului legal pentru a
permite implementarea acestei soluţii.
Activitatea de plăţi cu instrumente de debit s-a caracterizat în anul 2005
printr-un ritm temperat comparativ cu anul precedent, înregistrându-se o
creştere cu 4,14 la sută a numărului de instrumente de debit compensate şi,
respectiv, cu 18 la sută a valorii acestora.
165
 Dată fiind ineficienţa procesării pe suport hârtie a instrumentelor de plată
de debit în actualul sistem, acest sistem a fost înlocuit odată cu lansarea unei
facilităţi de procesare electronică a cecurilor, cambiilor şi biletelor la ordin prin
sistemul SENT, (fiind necesară şi modificarea în prealabil a legislaţiei în
domeniu).

Tabelul nr.5.4. Evoluţia instrumentelor de plată refuzate -mld. rol-

CEC CAMBIE BILET LA TOTAL
Instrument de plată ORDIN
1999 Nr 3692 46 1140 4878
Valoare 108,7 11,4 277,6 397,8
2000 Nr 7523 103 11163 18789
Valoare 487,2 3,9 976,5 1458,6
2001 Nr 14606 120 43283 58009
Valoare 1266,1 6575,5 2760,2 4032,8
2002 Nr 17603 12 61300 78915
Valoare 1597,7 346,1 3495,2 5543,2
2003 Nr 2250 2 7717 9971
Valoare 256,0 1285,4 481,9 2023,3
2004 Nr 2808 2 7781 10591
Valoare 265,0 100,7 538,4 904,1
2005 Nr 1612 - 8140 9952
Valoare 281,3 - 623,6 904,9
2006 Nr 1768 10 19841 21619
217405,
Valoare 49463,8 85,4 167856,5 7
Sept.2007 Nr 1250 1 11819 13070
175842,
Valoare 29452,0 398,1 145991,9 0
Dec.2007 Nr 1300 0 14031 15331
166100,
Valoare 31337,8 0 134762,5 3
Sept. 2008 Nr 1848 0 23334 25183
397215,
Valoare 55588,4 0 341621,9 3
Dec.2008 Nr.
6104 - 43502 49606
721334,
Valoare 149273,6 - 572061,2 8
Aug.2009 Nr. 2374 3 37143 39520
641632,
Valoare 64464,8 2,6 577164,7 1

166
 Sursa: www.bnr.ro, sectiunea statistică.

STFD- TRANSFOND S.A. a introdus în funcţie, din data de 10octombrie

2008, sistemul central automatizat PAID pentru efectuarea decontării automate a
instrumentelor de debit (cecuri, cambii şi bilete la ordin) marcând astfel începutul
automatizării complete a sistemului de plăţi interbancare în România. Proiectul
PAID (Procesarea Automată a Instrumentelor de Debit) a demarat la finele lui
2007, acesta având ca rezultat o nouă aplicaţie SENT capabilă să proceseze (pe
lângă ordine de plată şi instrucţiuni de Debit Direct) şi instrumente de debit în
format electronic (mesaje electronice de plată şi imagini ale instrumentelor de
debit). Acesta a crescut competitivitatea şi a dus la reducera tarifului per
tranzacţie la mai puţin de jumatate din costul pe suport de hârtie atât pentru
participantul beneficiar, cât şi pentru la cel plătitor, de la 2,2 lei, 1,1 lei.
A fost eliminat astfel circuitul poştal al acestor documente şi riscurile
aferente acestor prelucrări manuale, iar timpul aferent decontării lor s-a diminuat
considerabil, aducând beneficii importante agenţilor economici utilizatori.
Instrumentele de debit în format vechi şi cele noi care nu pot fi procesate
prin trunchiere au putut fi compensate centralizat până la data de 30 iunie 2009
prin Casa de Compensare a instrumentelor de debit pe suport hârtie, situată în
Bucureşti şi administrată de TRANSFOND. După această dată, instrumentele de
debit în format vechi s-au decontate de bănci pe bază bilaterală, Casa de
Compensare încetându-şi activitatea. Modul de operare a instrumentelor de debit s-
a îmbunătăţit, în sensul că băncile pot folosi trunchierea ca alternativa la
prezentarea fizică a acestora52. Procedeul constă în transpunerea instrumentului în
format electronic, captarea unei imagini a acestuia şi transmiterea acestor date prin
sistemul SENT, către banca plătitorului.
În scopul facilitării procesării prin trunchiere, formatele instrumentelor de
debit pe suport hârtie au fost modificate prin norme ale BNR.
Aşa cum am arătat, procedura se numeşte trunchiere şi se aplică
instrumentelor de debit - cecul, cambia şi biletul la ordin. Acestea vor fi decontate
prin intermediul sistemului SENT al TRANSFOND, la care băncile vor putea
apela pentru compensare. Prin SENT, se vor procesa numai instrucţiuni în format
electronic, ca urmare a procesului de trunchiere a instrumentelor în format nou.
Informaţiile electronice, generate prin trunchiere, sunt semnate de bancă
utilizând un certificat digital emis de o autoritate de certificare recunoscută de
sistemul SENT. În acest mod este asigurată acurateţea şi conformitatea
informaţiilor electronice cu cele din instrumentul original, pe suport hârtie.
Conform legii, responsabilitatea în ceea ce priveşte acurateţea informaţiilor revine
băncii. De asemenea, banca prezentatoare este obligată să arhiveze instrumentul de
52
Ordonanţa de urgenţă nr.38/ 2008 pentru modificarea Legii nr.59/1934 asupra cecului, publicată în
Monitorul Oficial al României, nr.284/2008 şi Ordonanţă de urgenţă nr.39/2008 pentru modificarea şi
completarea Legii nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, publicată în Monitorul Oficial al României,
nr. 284/2008.

167
plată, pentru viitoare verificări. Sistemul va detecta situaţiile de instrumente
duplicate - doua instrumente cu aceeaşi serie - şi va aduce această situaţie la
cunoştinţa băncilor, precum şi a celor implicaţi iniţial în decontarea respectivului
instrument.
Chiar dacă vechile instrumente nu îşi vor pierde valabilitatea, încasarea lor
se va face mai anevoios, nemaiexistând un sistem centralizat pentru procesarea lor.
Astfel, instrumentele de debit pe suport hârtie - în format vechi, vor putea fi
decontate bilateral între bănci sau prin prezentarea acestora la încasare, de către
posesor, direct la ghişeele instituţiei de credit trase (plătitoare). Decontarea se face
în trei zile.
Ciclul de compensare şi decontare SENT presupune patru etape.
Mai întâi, clientul depune un instrument de debit la banca sa pentru încasare
în ziua T-3. Banca respectivă îl transmite prin sistemul SENT cel mai târziu a
doua zi (T-2) către banca plătitoare. Aceasta poate accepta (implicit) sau refuza
(explicit) până la finalul zilei de operare următoare (T-1) instrumentul.
În cazul instrumentelor de debit emise într-o monedă străină, dar care se
plătesc în lei, trăgătorul sau emitentul va înscrie la sfârşitul sumei în litere sintagma
"în RON". În data prezentării, banca beneficiarului va putea solicita băncii
plătitorului suma în lei calculată pe baza cursului BNR valabil în data prezentării la
plată. În cazul unui refuz tehnic, participantul iniţiator are două posibilităţi: să
remedieze eroarea sau să transmită instrumentul de debit original spre decontare la
banca plătitoare, astfel încât prezentarea la plată să fie făcută în timp util.
În acest sens, se recomandă clienţilor să depună la bancă instrumentele de
încasat în cel mai scurt timp posibil de la intrarea în posesia lor, astfel încât, în
cazul unui refuz tehnic sau când instrumentul nu poate fi trunchiat, banca să aibă
timpul suficient transmiterii instrumentului original, pentru încasare. Cecurile
emise şi plătibile în Romania trebuie să fie prezentate la plată în termen de 15 zile
de la data emiterii, acest termen calculându-se din data emiterii înscrisă pe
instrument.
Din punctul de vedere al clienţilor, operaţiunile cu instrumentele de debit se
vor desfăşura în acelaşi mod ca în prezent. Banca beneficiarului va primi de la
clienţi la ghişeu cecurile, biletele la ordin şi cambiile originale, pe suport de hârtie,
pentru încasare. Schimbarea importantă are loc la bănci. După ce se primeşte
instrumentul de debit original de la client, banca beneficiarului va realiza o
extragere a datelor (menţiunilor obligatorii), va obţine o imagine electronică a
acestuia şi va aplica semnătura electronică pe aceste fişiere (instrucţiuni şi
imagini), autentificând astfel informaţia.
Ulterior, va transmite fişierele către banca plătitorului, prin sistemul SENT
al TRANSFOND, care va şi arhiva toate datele transmise. Banca plătitoare va
valida (sau va refuza) plata unui instrument de debit pe baza imaginii acestuia
primite de la banca beneficiarului. În ziua următoare, sistemul SENT va asigura
compensarea şi apoi decontarea interbancară a tuturor instrucţiunilor care nu au
fost refuzate la plată. Prin aprobarea acestor proiecte de modificare a cadrului

168
legal, la elaborarea cărora TRANSFOND a avut o contribuţie importantă, au fost
eliminate barierele legale în calea procesării electronice şi au fost asigurate
condiţiile procesării automate a tuturor instrumentelor de plată din economie.
5.2. 5.3. Circuitele de plăţi

Indiferent de natura tranzacţiei sau a persoanei fizice sau juridice care a

ordonat transferul fondurilor, acesta se poate realiza prin:
1. Transfer letric prin poştă (par avion).
2. Transfer telegrafic.
3. Transfer prin sistemul SWIFT.
4. Transfer prin sistemul TARGET.
5. Serviciile Western Union şi Money Gram

5.3.1 Transferul letric

Din punct de vedere istoric, este primul transfer utilizat de bănci şi, în
esenţă, constă în transmiterea fizică a înscrisului printr-un anumit mijloc de
transport (de la caleaşcă la avion) de la o bancă la alta.

5.3.2. Transferul telegrafic

A început a fi utilizat de bănci la scurt timp după descoperirea telegrafiei,

odată cu noile realizări tehnice în domeniu: transmiterea prin cablu, iar în
prezent, prin telex şi fax. Abreviat TT (Telegrafic transfer), constituie o
modalitate mult mai rapidă de transmitere a informaţiilor privind transferul
fondurilor decât transferul letric şi, bineînţeles, mai scumpă. În esenţă, conţine
aceleaşi detalii ca şi transferul letric.

5.3.3. Transferul prin sistemul SWIFT

Transferurile de informaţii în general şi de bani în special necesită

împlinirea de către sistemul de transfer şi procedurile aferente a trei condiţii
esenţiale şi anume: rapiditate, securitate şi un cost de transfer scăzut.Pentru a
îndeplini aceste condiţii, la 3 mai 1973 a fost creată la Bruxelles, de către 239
de bănci din 15 ţări, o societate de drept Belgian denumită SWIFT (Society for
Worldwide Interbank Financial Telecomunication).
SWIFT este, de fapt, sigla unei societăţi pe acţiuni cu scop lucrativ, iar
băncile acţionare erau europene, americane şi canadiene. Societatea şi-a propus,
încă de la început, modernizarea sistemelor de plăţi internaţionale, a relaţiilor
bancare în general rin implementarea unor programe informatizate.
Sistemul SWIFT a devenit operaţional din 1977, s-au racordat în 1981
CEDEL, iar în 1982 EUROCLEAR. Practic, sistemul SWIFT nu este o
169
modalitate de plată, ci o reţea privată de teletransmisiuni, închiriată de la diverse
state, gestionată prin calculator şi a cărei folosire este rezervată băncilor
member, băncilor membre de categoria a doua şi participanţilor.
Reţeaua SWIFT reprezintă un sistem de comunicare care se bazează pe
principiul transmiterii reciproce de informaţii între două bănci sau între doi
participanţi oarecare. Banca iniţiatoare a trimiterii mesajului şi cea destinatară
nu se află în legătură directă, mesajul fiind transmis prin intermediul centrului
de operare la care este racordată ţara din care acesta porneşte.
Reţeaua SWIFT cuprinde patru calculatoare de mare capacitate localizate
în Bruxellex, Amsterdam şi Culpeper (statul Virginia- SUA), numite „centre de
comutare”. Acestea comunică cu ordinatoare de talie mai mică amplasate în
cadrul centrelor naţionale. În final, reţeaua se ramifică pe terminale amplasate în
interiorul băncilor participante.
Pentru transmiterea unui mesaj, utilizând reţeaua SWIFT se procedează
astfel:
• se întocmeşte mesajul, la un terminal, de către o operatoare care
lucrează cu un ecran performant, în funcţie de normele SWIFT şi tipul
mesajului;
• se plasează mesajul întocmit într-un şir de aşteptare;
• mesajul se controlează de un verificator şi se plasează într-un şir de
plecare;
• ordinatorul băncii emitente, după ce verifică dacă toate normele
SWIFT au fost respectate, transmite mesajul centrului de comutare cu ajutorul
concentratorului naţional;
• mesajul, stocat la centrul de comutare se transmite destinatarului după
identificarea acestuia.

Avantajele utilizării reţelei SWIFT sunt:

• Siguranţa se datorează utilizării în cadrul reţelei a unor mijloace
de prelucrare a informaţiilor echipate cu programe de detectare şi corectare a
erorilor.
• Rapiditatea este asigurată de faptul că timpul de transmitere a unui
mesaj este mult mai mic decât în cazul transmiterii prin curier poştal.
• Fiabilitatea se datorează utilizării acesteia 24 de ore din 24, şi 7
zile din 7, coeficientul de disponibilitate efectivă fiind de 99,5%.
Principalul inconvenient al reţelei SWIFT este acela că nu remite
nici o confirmare de primire a mesajului, verificarea modului de transmitere a
mesajului realizându-se prin controlul operaţiunilor însăşi.
Transmiterea mesajelor în sistem SWIFT se poate realiza:
 cu prioritate normal sau ordinar, ceea ce înseamnă că mesajele sunt
transmise în ordinea introducerii lor în sistem;

170
  cu prioritate urgent, un mesaj ce poartă o astfel de menţiune fiind
întotdeauna transmis înaintea tuturor celor ce fac parte din grupa normale; dar şi
cele urgente, dacă sunt mai multe, sunt transmise în ordinea introducerii lor. Ca
procedură de ansamblu, mesajele cu prioritate urgent pot fi asemănate cu
transferurile telegrafice:
 cu prioritate sistem; sunt mesaje cu un circuit limitat, generate şi
transmise numai pe calculatoarele societăţii SWIFT pentru transmiterea unor
informaţii de importanţă majoră şi care sunt din nou recepţionate de toate
băncile ce au aderat la SWIFT.

5.3.4. Transferul prin sistemul TARGET

TARGET reprezintă acronimul pentru Transeuropean Automated Real-

time Gross Settlement Express Transfer, numele sistemului de transfer
interbancar de fonduri care va asigura integrarea pieţei monetare şi, implicit,
punerea în aplicare a politicii monetare unice în Stadiul al Treilea al Uniunii
Economice şi Monetare. În baza Directivei nr. 97/5/EC/ 27 ianuarie 1997 a
Parlamentului European se stabileşte cadrul de derulare a transferurilor
internaţionale de fonduri pe bază brută. În acest sens s-a instituit un nou sistem
ce vine în întâmpinarea decontărilor ce vor avea loc în moneda comună euro,
sistem ce a devenit operaţional din 4 ianuarie 1999. Sistemul poartă denumirea
de TARGET, denumire ce reprezintă prescurtarea funcţionalităţii sale: Trans-
European Automated Real-time Gross Settlement Express Transfer, şi asigură
practic, pur şi simplu un transfer monetar în timp real, specializat pentru noua
monedă.
Obiectivul principal al acestui sistem este acela de a permite ca
transferurile de fonduri băneşti şi, în special, ale celor legate de piaţa monetară
să fie făcute în spaţiul euro la costuri scăzute, cu un înalt grad de securitate şi o
viteză sporită a procesării.
Înfiinţarea acestui sistem de plăţi asigură o rapiditate extremă în
derularea plăţilor între ţările membre ale Uniunii Europene şi este o premisă
importantă pentru:
• stabilirea unei politici monetare comune;
• funcţionarea unei pieţe monetare europene;
• creşterea eficienţei plăţilor internaţionale în cadrul uniunii;
• asigurarea unui mecanism sigur pentru plăţile din cadrul uniunii;
• realizarea unui management mai eficient al lichidităţilor.
Sistemul TARGET este alcătuit din 15 sisteme naţionale de plăţi
RTGS ( National Real Time Gross Settlement Sistem), interconectate prin
intermediul unei reţele electronice de procesare automată a datelor, la care se
adaugă sistemul propriu de plăţi al Băncii Centrale Europene EPM (European
Central Bank Payment Mechanism).

171
 Prin construcţia sa, sistemul permite să fie accesat de către aproape
toate instituţiile de credit din interiorul Uniunii Europene, existând în acest
moment peste 5000 de participanţi activi la sistem. Derularea plăţilor prin acest
sistem se poate realiza zilnic între orele 7 a.m - 6 p.m, având la bază ora
Frankfurt am Main. Pentru client, sistemul este accesibil până la ora 5 p.m.
Sistemul TARGET este conceput astfel încât o plată iniţială să se finalizeze în
maximum câteva minute. Acest interval de timp, denumit timp de operare,
începe în momentul în care se realizează debitarea contului celui ce trimite banii
şi se finalizează în momentul în care se creditează contul beneficiarului
transferului. În scopul asigurării maxime a informaţiilor, a unei viteze de lucru
optime şi a unei capacităţi de procesare corespunzătoare, pentru transfer se
utilizează sistemul SWIFT Fin ( Society for Worlwide Interbank Financial
Telecomunication).

5.3.5. Serviciile Western Union şi Money Gram

Esenţa acestor servicii constă în transmiterea rapidă a banilor pe

distanţe mari, uneori fără a folosi conturi bancare, cărţi de credit sau ordine de
plată. Transferul se realizează prin intermediul unui computer în circa 10 minute
sau chiar mai puţin, aceste servicii fiind la dispoziţia solicitanţilor timp de 24 de
ore pe zi, 365 de zile pe an.
Serviciile oferite de Western Union şi Money Gram se adresează
unui segment de clienţi constituit din purtători de cash, persoane cu venituri
medii, persoane nefamiliarizate cu transferul bancar pe plan internaţional,
persoane aflate în situaţii limită, etc.
Western Union, fondată în 1851, este una dintre cele mai vechi
corporaţii americane care a creat prima modalitate de transfer rapid şi sigur a
fondurilor pe distanţe mari, a introdus primul telegraf la New York şi a utilizat
pentru prima data telexul în anii ′ 50.
Datorită siguranţei, comodităţii, rapidităţii şi siguranţei cu care se
efectuează transferul de fonduri, există numeroase situaţii în care se apelează la
serviciile Western Union, cum ar fi: pierderea banilor şi a cărţilor de credit în
timpul unei călătorii, transmiterea de bani familiei, pentru nevoi urgente etc.
Western Union deţine în prezent cel mai vast sistem computerizat de
transfer al banilor pe plan internaţional, dispunând de o reţea în continuă
extindere, de peste 30.000 de agenţi în peste 75 de ţări.
Agenţii săi se află plasaţi în ţări diverse, cum ar fi: SUA, Canada, Austria,
Belgia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Israel,
Italia, Olanda, Suedia, Marea Britanie, Polonia,România, Rusia, Spania, Haiti,
Filipine, Jamaica.
Reţeaua de agenţi Western Union a crescut în ultimii doi ani cu peste
60%, corespunzător extinderii şi diversificării serviciilor oferite.

172
 Money Gram este o companie cotată la bursa de valori din New York şi
un lider în furnizarea serviciilor de transfer rapid al banilor. Această companie
oferă servicii persoanelor fizice şi juridice care au nevoie să expedieze sau să
primească bani rapid.
În prezent compania are aproximativ 152 000 de locaţii în 180 de
ţări, sediul central al firmei aflându-se în statul Colorado, SUA. Prin sistemul
Money Gram clienţii pot primi bani în USD sau în moneda locală- cash sau
cecuri de călătorie.
Forţa serviciilor Money Gram este dependent de calitatea şi
dimensiunea reţelei de agenţi create. În mod specific, Money Gram selectează şi
colaborează cu agenţi de înaltă calitate care au:
- o reţea vastă de filiale sau sucursale/ puncte de lucru;
- servicii de calitate superioară;
- posibilitatea de a plăti cash;
- excelente relaţii în societate;
- foarte bun renume naţional şi internaţional;
- program de lucru cu orar prelungit.

173
 CAPITOLUL VI
RISCURILE ÎN DERULAREA OPERAŢIUNILOR DE PLĂŢI
Sistemele de plăţi şi compensări se desfaşoară într-un cadru complex şi
sunt supuse influenţelor factorilor obiectivi şi subiectivi care determină
anumite incertitudini în finalizarea plăţilor. Aceste incertitudini sunt
cunoscute sub denumirea de riscuri, care sunt evenimente nedorite dar cu o
anumită probabilitate de a se produce, într-un interval de timp şi într-un
anumit loc.
Riscuri există în toate tipurile de instrumente de plată şi în ansamblul
sistemului de plată şi decontare şi sunt determinate, în principal, de trei cauze
majore:
• nesincronizarea îndeplinirii obligaţiei contractuale cu plata acesteia;
• incapacitatea de plată a partenerului;
• eşecul în finalizarea transferului de fonduri datorită mediului de
decontare.
Riscurile afectează pe beneficiarii instrumentelor de plată, care
acceptând plata amânată îşi asuma şi riscul de neplată, precum şi băncile care
au acordat credite, au garantat sau au achitat unele instrumente urmând să
primească fondurile respective. Riscurile cele mai des întâlnite în sistemele de
plăţi cu care se confruntă băncile sunt riscurile de lichiditate şi riscurile
operaţionale.
Din punct de vedere al ariei pe care o cuprinde, riscurile pot fi
sistemice şi specifice.

6.1. Riscul sistemic

Riscul sistemic este probabilitatea ca sistemul de plăţi şi decontări să nu

mai funcţioneze ca urmare a unor factori perturbatori, cum ar fi neîndeplinirea
obligaţiilor de plată de către un participant care poate să provoace dificultăţi
altora, declanşând o reacţie în lanţ şi apariţia unei crize financiare.
Creşterea deosebit de puternică a volumului de decontări, extinderea
acestora pe plan mondial, globalizarea şi plăţile electronice cu decontare rapidă
fac ca partenerii să se cunoască din ce în ce mai puţin şi să se expună la
decontări care depăşesc cu mult fondurile lor proprii şi posibilităţile de a obţine
lichiditate imediată de valori mari. Combinarea riscului dintre partenerii
nonbancari cu riscurile dintre intermediari (bănci), poate amplifica foarte mult
aspectele negative.
De cele mai multe ori, datorită lipsei de informaţie asupra acţiunii
celorlaţi participanţi şi a informaţiei privind disponibilitatea băncilor de a mai
acorda credite, apare fenomenul “domino”, adică în lanţ. La aceasta se mai
poate adauga şi influenţa altor factori ca lipsa de lichiditate, retragerea

174
unilaterală din tranzacţii angajate, vânzări rapide şi soldări care declanşează
riscul sistemic.

A. Riscul în sistemele de plăţi cu decontare netă

Majoritatea plăţilor interbancare se desfaşoară în sistemul de compensare

multilaterală cu decontare netă, care s-a dovedit a fi cel mai eficient.
Ca urmare acestei concentrări de plăţi pe un anumit sistem şi riscul,
inerent oricărui sistem, are o valoare mai mare şi poate deveni un risc sistemic.
Riscul apare datorită lipsei de lichiditate a unuia din participanţi la sfârşitul zilei
de decontare şi se poate răsfrânge asupra celorlalti participanţi care nu pot să-şi
primească fondurile pentru clienţii lor. Din punct de vedere al derulării
operaţiunilor de plăţi, lichiditatea este factorul cheie, aceasta trebuind să fie
asigurată permanent în tot cursul zilei în conturile de la banca centrală. Pentru
băncile comerciale, lichiditatea reprezintă o problemă de costuri, având în
vedere că banca centrală nu plateşte dobânzi la disponibilităţi, precum şi
costurile pentru garanţiile constituite pentru creditele primite.
Pentru banca centrală este o problemă de volum de lichiditate la
dispoziţia băncilor comerciale şi de grad (risc) de expunere a acestora. Dacă
lichiditatea este prea mare înseamnă un management mai puţin performant,
întrucât resursele rămân neplasate şi invers, dacă sumele sunt insuficiente se
apelează pe piaţă la credite “over night” care se obţin cu costuri ridicate şi deci
ineficiente. Grija pentru evitarea riscului impune totuşi menţinerea unei rezerve
de siguranţă în limite considerate acceptabile, adică să nu influenţeze
semnificativ veniturile băncii.

B. Riscul în sistemele de plăţi cu decontare brută

În sistemele de plăţi cu decontare brută, riscul este mult mai mic decât
în cele cu decontare netă datorită faptului că procesarea şi decontarea finală se
fac la intervale de timp foarte mici şi numai pe baza disponibilităţilor în cont
la banca centrală şi a creditelor aprobate, deci riscul de lichiditate se
minimalizează. Sistemele de decontări pe baza brută sunt, de regulă, sisteme
de plăţi electronice care, utilizând reţelele de telecomunicaţii, asigură plata în
“timp real”. Existenţa disponibilului în cont la banca centrală face ca
decontarea să aibă caracter definitiv.
Dacă o bancă nu are suficiente disponibilităţi la banca centrala, riscul de
lichiditate care apare se poate rezolva astfel:
- dispoziţiile de transfer nu se operează şi se returnează băncii plătitoare
pentru a fi reintroduse după un timp când se formează disponibilităţi în cont;
- dispoziţiile de transfer se păstrează la sistem într-un portofoliu
(cartotecă) numit “coadă de aşteptare” din care se transmit spre decontare pe
masura creării de disponibilităţi acoperitoare;

175
 - deschiderea unei linii de credit pe o perioadă de o zi “credit pe
parcursul zilei” în mai multe variante: credit cu valoare fixă, credit pentru
descoperit de cont, credit “repo” (un contract cu vânzare şi răscumparare).
După ce banca centrală efectuează decontarea în contul băncii primitoare,
aceasta poate transfera fondurile clienţilor săi fără a mai exista riscul
revocării plăţii.
Din punct de vedere al riscului, caracteristica principală a sistemului de
plăţi pe baza brută este ca acesta oferă posibilitatea eliminării riscului
sistemic, ceea ce este foarte important pentru banca centrală. Această
eliminare este rezultatul reducerii substanţiale pe parcursul zilei a expunerilor
interbancare, deci dispare probabilitatea de a nu se acoperi eventualele căderi
de lichiditate ca urmare a eşecului unui participant de a-şi deconta obligaţiile
de plată.

6.2. Riscul specific

Riscul specific are o zonă mai restransă şi este determinat de factori

individuali, specifici unei tranzacţii, instrument de plată sau activităţii bancare.
Riscul specific mai este denumit şi risc individual.
Acesta este destul de diversificat în funcţie de particularităţile
instrumentului de plată şi cu o frecvenţă dependentă de calitatea sistemului de
securitate şi a managementului riscului.

6.3. Riscul operaţional

Riscurile operaţionale se referă la domeniul reprezentat de pierderile

prin fraude interne şi externe, neaplicarea corectă a procedurilor de lucru,
metode inadecvate de control, management inadecvat al riscului, distrugerea
documentelor şi a bazelor informatice, greşeli umane şi altele. Până la apariţia
plăţilor electronice, riscul operaţional avea un rol mai puţin important, dar
generalizarea acestor plăţi, viteza de circulaţie a informaţiei-bani, posibilitaţile
de penetrare a sistemului, pierderile înregistrate de sistemul bancar şi
posibilitatea apariţiei unor crize de încredere în sistem au făcut ca acest risc să
fie reconsiderat. În cadrul riscului operaţional, riscul privind instrumentele de
plată prezintă anumite particularităţi, astfel:

A. Riscul în activitatea de tezaur şi casierie

Tranzacţiile cu numerar deţin o pondere însemnată în activitatea de

decontări în ţara noastră şi necesită în domeniul bancar multiple operaţiuni de
casierie, păstrare, transport, prelucrare, verificări de autenticitate, cauza din
care băncile sunt expuse la numeroase riscuri specifice, dupa cum urmează:

176
 • Riscul de inexactitate a sumelor primite sau eliberate în numerar care
conduc la minusuri sau plusuri de casierie.
Practica a demonstrat ca oricât de bine ar fi pregătit un casier pot avea
loc unele greşeli umane la primirea sau eliberarea numerarului mai ales în
perioadele de vârf de activitate din timpul zilei.
Volumul mediu de numerar (încasări şi plăţi) mânuit de un casier a
ajuns în 2009 la unele banci la cca. 1 miliard rol/zi, acesta fiind obligat să
numere bancnotele, să verifice integritatea fizică, autenticitatea acestora şi să
efectueze unele operaţiuni de evidenţa operativă.
Pentru diminuarea riscului şi reducerea stresului la care sunt supuşi
casierii, boxele de casierie sunt dotate cu maşini de numărat bani, iar în cazul
sumelor mari bancnotele se transmit la controlorii-verificatori pentru numărare
şi verificarea autenticităţii. Acesta este cel mai frecvent tip de risc în
activitatea de casierie, dar, în general, sumele înregistrate ca pierderi nu sunt
de valori mari.
• Riscul de încasare a unor bancnote false, în moneda locală sau în
valută, ca urmare a unei verificări necorespunzătoare.
Pe piaţă apar din ce în ce mai multe tentative de bancnote falsificate şi
casierii trebuie să devină foarte atenşi şi să stăpânească tehnicile de verificare
a autenticităţii. Aceştia sunt ajutaţi în munca de verificare a autenticităţii de
aparatura specială pentru detectarea falsurilor aflată în boxele de casierie sau
de aparatură mai performantă de la casierul sef. Un rol important îl au şi
cataloagele cu monede falsificate editate de banca centrală, poliţie sau Interpol
pentru valute convertibile, care sunt difuzate băncilor în vederea instruirii
personalului în depistarea bancnotelor falsificate.
• Riscul în activitatea de verificare, sortare şi triere a bancnotelor care
se realizează în cadrul compartimentului controlorilor verificatori.
Riscurile apar chiar în cadrul băncii când unele pachete nu au fost
numărate corect sau conţin bancnote uzate care trebuie scoase din circulaţie,
astfel că, la scoaterea banilor din tezaur, pachetele se numără şi se verifică din
nou şi se aplică o nouă banderolă de către o altă persoană decât cea iniţială
pentru a se depista eventuale deficienţe interne şi persoanele răspunzătoare.
Pentru bancă este foarte important ca transferurile de numerar să se
efectueze corect şi să se menţină încrederea clienţilor, a băncilor
corespondente cu care se fac tranzacţii şi a băncii centrale unde se depune
surplusul de numerar nevalorificat.
Banii care se depun la banca centrală se verifică de către aceasta sub
aspectul integrităţii fizice şi autenticităţii şi pot fi refuzaţi sau se aplică
penalizări pentru nerespectarea unor norme interne.
Pentru cele trei tipuri de risc de mai sus, băncile constituie un fond de
risc din care se suporta eventualele pierderi suferite sau se contractează
asigurări pentru riscuri operaţionale.

177
 • Riscul de primire a unor documente privind eliberarea de numerar
care nu au fost emise de reprezentanţii legali ai clienţilor, aspect care conduce
la producerea unor fraude şi deci prejudicii pentru bancă, ca urmare a
neverificării autenticităţii semnăturii; riscul de neînregistrare în evidenţa
băncii, de către casieri, a unor operaţiuni de schimb valutar în vederea
sustragerii comisionului aferent.
• Riscul în activitatea de transport şi colectare a numerarului de la
clienţi şi riscul în activitatea de distribuire a numerarului între unităţile
băncii.
Acest risc se referă la accidente rutiere, acţiuni de jaf armat, fraude.
Băncile dispun de mijloace de transport special amenajate şi dotate cu
aparatură de comunicaţii şi sunt însoţite de personal de pază. Riscul se acoperă
prin asigurări pentru mijloacele de trasport, valorile transportate şi personalul
însoţitor.
• Riscul de spălare a banilor prin intermediul numerarului.
Unele persoane pot ridica sume importante de numerar, de regulă în
valută, care se presupune că se scot din ţară pe căi ilegale. Când asemenea
operaţiuni se repetă, iar persoana nu prezintă încredere, apar suspiciuni cu
privire la folosirea numerarului în mod legal.
Pentru un astfel de risc sunt reglementări speciale. Pentru bancă apare în
primul rând riscul de imagine în sensul că un client al său a spălat bani fără ca
banca să sesizeze şi să aplice reglementările legale pentru astfel de cazuri, iar
în al doilea rând, banca este pasibilă de sancţiuni pecuniare din partea
autorităţilor în domeniu.
• Riscuri generate de neutilizarea corespunzătoare a sistemelor
electronice de securitate.
Practica a demonstrat că neajunsurile în folosirea sistemelor de
securitate (imprudenţa în folosirea codurilor de acces, monitorizarea
defectuoasă a sistemelor electronice de securitate, neîntreţinerea
corespunzătoare a acestora, lipsa unui control periodic etc) pot favoriza
producerea de infracţiuni care să afecteze financiar banca şi să diminueze
încrederea in aceasta.
Din totalul cheltuielilor generate de riscuri, cca. 70% reprezintă
diferenţe constatate la închiderea casieriei, iar bancnotele false cca. 5%, restul
celelalte riscuri.

B. Riscul privind operaţiunile prin virament

În cadrul operaţiunilor prin virament plata este iniţiată de plătitor

conform prevederilor contractuale iar riscurile care pot apare sunt urmatoarele:
• Riscul de lichiditate în sensul amânării platii de către plătitor cu
consecinţele ce decurg pentru beneficiar privind realizarea la timp a fluxurilor
bănesşti şi costurile mai ridicate pentru resursele de înlocuire.

178
 • Riscul de revocare a plăţii care decurge din însăşi conceptul
instrumentului de plată (ordinul de plată), un risc cu o anumită frecvenţă care
reflectă unele probleme de lichiditate a debitorului sau practici incorecte ale
acestuia, ceea ce impune o prudenţă sporită faţă de un asemenea partener.
• Riscul nefinalizării plăţii datorită lipsei de lichiditate a băncii
plătitoare, care este destul de rar datorită supravegherii exercitată de banca
centrală şi a multiplelor posibilităţi de asigurare a lichidităţii pentru o bancă.
• Riscul finalizării cu întârziere a plăţii datorită unor greşeli
bancare umane ca: - introducerea eronată de date privind transferurile de
fonduri care dau loc la refuzuri sau întârzieri pentru remedierea erorii,
- neoperarea sau operarea cu întârziere a unor documente ca urmare rătăcirii
acestora sau transmiterea la adrese eronate,
- acceptarea unor documente de decontare greşit întocmite sau incomplete,
- nerespectarea circuitelor bancare,
- procesarea unor documente fără semnăturile autorizate sau procesarea de
plăţi în condiţiile lipsei de disponibilităţi în conturile clienţilor plătitori,
- creditarea conturilor clienţilor înainte ca banca corespondentă să crediteze
contul NOSTRO.
• Riscul unor pierderi de venituri ca urmare a unor greşeli umane
ca: aplicarea incorectă a procentului de comisioane şi speze bancare sau
omiterea încasării acestora (aspect destul de frecvent în practica bancară
datorită volumului mare de operaţiuni şi a numeroaselor comisioane pentru
diverse servicii prestate care se constată cu ocazia controalelor periodice).

C. Riscul în operaţiunile cu cecul

Operaţiunile cu cecurile sunt în creştere în ţara noastră şi implică un

anumit grad de risc determinat de specificul instrumentului de plată, respectiv
nesincronizarea dintre emitere şi plata şi evenimentele care pot să apară în
acest interval.
Riscul poate fi de mai multe feluri, astfel:
• Riscul de emitere a unui cec fără acoperire, adică fără a avea
disponibil suficient în cont. În momentul emiterii, plătitorul este obligat să
verifice existenţa disponibilului în cont şi apoi, în perioada de decontare, să
menţină permanent acest disponibil.
Întrucât banca nu este implicată în emiterea cecului, întreaga
responsabilitate revine emitentului care trebuie să fie sigur ca soldul creditor al
contului de disponibilităţi acoperă integral cecurile emise.
• Riscul de lichiditate, adică pierderea de lichiditate până la decontarea
cecului deşi la emitere existau disponibilităţile necesare. Această situaţie se
previne prin certificarea cecului de către banca plătitorului şi rezervarea sumei
pentru o perioada de timp.

179
 • Riscul de fals, fraudă, pierdere, distrugere, anulare, care face
neoperantă decontarea şi este necesară reluarea acesteia printr-un nou cec.
Cele mai riscante sunt cecurile la purtător care în caz de pierdere sau furt dau
posibilitatea noului posesor să beneficieze de sumele înscrise pe cec.

D. Riscul în operaţiunile cambiale

Operaţiunile cambiale au un grad de risc mai mare decât celelalte

operaţiuni de plăţi prin faptul că perioada de decontare este mai mare şi
intervin mai multi participanţi în procesul cambial. Riscurile în aceste
operaţiuni sunt următoarele:
• Riscul de credit, adică probabilitatea ca plata să nu se mai efectueze
datorită situaţiei dificile a partenerului şi se recurge la acţiunile de protest şi
regres.
• Riscul de lichiditate în care plata se efectuează cu întârziere sau
parţial datorită incapacităţii de plată a trasului.
• Riscul de fals, fraudă, pierdere, distrugere sau anulare similar cu
celelalte instrumente.

E. Riscul în operaţiunile de transferuri externe

Acestea sunt în cea mai mare parte similare cu cele de la transferurile

interne (ordin de plată şi cec) cu unele elemente specifice ca:
- introducerea eronată de date privind transferul extern cu referire la
ordonator/beneficiar,
- cod IBAN, suma, data valutei, canalul bancar;
- indicarea altei valute de transfer decât cea solicitată de clientul
ordonator;
- plăţi duble dispuse pe baza aceleaşi instrucţiuni de transfer.

180
181
 CAPITOLUL VII
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMELOR DE PLĂŢI ÎN
U.E.

7.1. Moneda – ca mijloc de plată

Urmând funcţiile unei bănci centrale „tradiţionale“ SEBC şi-a preluat

funcţia de emisiune a bacnotelor şi de punere în circulaţiei a EURO, în timp ce
emisiunea monedelor euro a rămas să fie organizată aparte.

Principala funcţie a banilor de care se leagă şi originile băncii centrale

este cea de mijloc de plată. După politica monetară internaţională sunt cinci
tipuri fundamentale de medii purtătoare de instrucţiuni de plată.
(i) numerarul efectiv, incluzând bancnote (bilete de bancă) şi moneda
metalică, inclusiv divizionară.
(ii) documente de plată pe suport-hârtie, transmisibile letric, care
cuprind instrucţiuni pentru transferul de fonduri şi decontare, sub 3 forme:
cecul, voncher-ul la tranzacţiile cu carte de credit; transfer-credit pe hârtie la
purtător şi la vedere;
(iii) documente de plată transmisibile cu dematerializare, prin
mijloace de transfer electronic;
(iv) documente la purtător: carduri;
(v) monedă electronică (e-money).
Este cunoscut că, în cadrul tranzacţiilor comerciale, necomerciale sau
financiare, stingerea obligaţiilor pecuniare se realizează cu ajutorul monedei. O
plată are ca efect trecerea în proprietatea beneficiarului plăţii a unor active
monetare acceptate de acesta pentru stingerea obligaţiei monetare a plătitorului
pe care a contractat-o.
Constatăm că efectiv, obiectul transferului este moneda creată de
autoritatea monetară ca mijloc de plată către părţi.
Protecţia legală a monedei băncii centrale, care este o monedă semn fără
valoare intrinsecă, nu este absolută, preferinţa beneficiarului plăţii este
suverană. Legea trebuie să facă un compromis între aversiunea faţă de risc a
beneficiarului şi rolul statului de a corecta excesele beneficiarului plăţii de a
face recurs la moneda cu valoare intrinsecă. Acest lucru este confirmat şi de
evoluţiile din ultimele decenii şi anume:
(a) în majoritatea statelor occidentale, nu mai este un delict refuzul de a
accepta sau de a accepta la valoarea sa stabilită prin lege o monedă
reprezentativă – fără valoare intrinsecă; neacceptarea este sancţionată
administrativ şi precuniar;
(b) în majoritatea statelor occidentale, legea restrânge utilizarea
numerarului efectiv; utilizarea în sume mari este condiţionată şi limitată astfel:

182
 (1) acceptarea de depozite şi transferul de numerar efectiv sunt interzise
intermediarilor financiari neautorizaţi expres;
(2) intermediarii financiari autorizaţi pentru excepţiile de la punctul (1),
pentru mandatul poştal (money order), sunt obligaţi să consimtă în scris
executarea acestor excepţii numai prin plata în numerar efectiv către beneficiari
şi să raporteze autorităţilor publice datele privind executarea;
(3) executarea plăţii se va face cel mai devreme a treia zi de când şi-a dat
consimţământul şi numai în localitatea unde beneficiarul îşi are reşedinţa;
(4) intermediarul financiar va obţine de la remitent dreptul de a notifica
beneficiarului plăţii în numerar efectiv că plata reprezintă anularea unei
obligaţii.
Emisiunea numerarului euro, care nu este cu nimic diferită faţă de
practica anterioară a oricărei bănci centrale din ţările ce au aderat la Eurozonă, a
creat responsabilitate pentru SEBC în ce priveşte organizarea producţiei de
semne monetare europene, care să asigure încrederea publicului în semnele
monetare emise, printr-o circulaţie fluentă a unui numerar de bună calitate.
Urmând recomandările şi hotărârile SEBC, BCE a decis descentralizarea
parţială a tipăririi, circulaţiei şi păstrării în siguranţă a bancnotelor şi monedelor
euro în cadrul băncilor centrale naţionale (BCN) din ţările membre ale
Eurozonei.

7.1.2. Organizarea emiterii şi circulaţiei numerarului euro

Euro a devenit moneda statelor membre ale U. Monetare la 01.01.1999.

Concomitent, moneda naţională a fiecăreia dintre respectivele ţări, cu toate
unităţile şi subdiviziunile ei, a devenit fracţie a euro. Consacrarea euro ca
monedă unică a devenit posibilă la 01.01.2002 când bancnotele şi monedele
metalice – numerarul efectiv – au intrat în circulaţie fără „concurenţa“ la
acceptare pentru plata oricărei obligaţii publice sau private din partea uneia
sau alteia dintre monedele naţionale ale statelor membre ale U. Monetare.
În 1997, IME a prezentat oficial Parlamentului şi Consiliului schiţele
de desen reuşite la concursul organizat anterior care au întrunit şi acordul de
opinie consultativ al acestor foruri. În 1998, Consiliul de Guvernare a hotărât
asupra caracteristicilor tehnice şi artistice finale ale primei serii de cupiuri
euro (cu valori de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500 unităţi) şi au început lucrările
tipografice specifice.
Trăsăturile de siguranţă ale bancnotelor euro sunt doar parţial informaţii
publice.
După înfiinţarea BCE, la 7 iulie 1998, Consiliul de Guvernare a
aprobat o Recomandare pentru a proteja noile bancnote euro, prin care statele
membre ale UME trebuiau:
• să controleze toate situaţiile în care este reprodus design-ul bancnotei
euro în scop declarat de reclamă sau de popularizare;

183
 • să constituie elementele materiale pentru a armoniza lupta împotriva
contrafacerii noilor bancnote;
• să urmeze codul de conduită comun transmis de BCE în ceea ce
priveşte protecţia, regimul de schimb al bancnotelor depreciate şi
regimul de retragere din circulaţie a acestora la BCN.

7.1.3. Asigurarea încrederii în semnele monetare emise UME

Cu toate că este greu de stabilit un model general al circulaţiei

numerarului naţional – care eventual să poată fi extrapolat cu succes şi pentru
organizarea circulaţiei transfrontaliere intracomunitare - se pot identifica
principalii factori care pot influenţa viteza de circulaţie a numerarului
efectiv. Aceştia sunt: (a) mărimea filierei fiduciare (numărul total de
utilizatori), (b) structura filierei fiduciare, în primul rând în funcţie de numărul
de intersecţii cu circuitul bancar sau ATM şi (c) restricţiile instituţionale
privind limitarea, prin lege a utilizării numerarului.
(a) Mărimea filierei fiduciare are ca principală expresie cantitatea de
numerar în circulaţie, totală şi pe locuitor, dependentă de numărul populaţiei.
Numerarul care circulă efectiv animând filiera fiduciară este însă numerarul în
circulaţie, din care se deduc stocurile de retentie în filiera fiduciară (casierii şi
ATM-uri), precum şi stocurile de retenţie de natură socială (în primul rând,
tezaurizarea nonbancară a particularilor în ţara emitentă şi în străinătate şi
investiţiile evazioniste pentru activităţi economice paralele). Alte expresii în
mărimi absolute ale extensiei filierei fiduciare sunt reprezentate de:
• pragul critic (“frontiera”) între monede şi bancnote;
• structura pe cupiuri, din punctul de vedere al valorii comparate cu
volumul, valoarea medie a unei bancnote, care, în subsidiar, poate fi
comparată cu preţurile unitare medii ale principalelor tranzacţii de proximitate.
(b) Structura filierei fiduciare. Filiera fiduciară se constituie prin
interacţiunea diferiţilor agenţi economici care participă la distribuirea şi
utilizarea semnului monetar al băncii centrale pe tot parcursul circulaţiei
acestuia. Participanţii la intermedierea circulaţiei numerarului ce fac parte din
filiera fiduciară pot fi banca centrală, transportatorii interbancari de fonduri,
reţeaua intrabancară, comercianţii şi utilizatorii individuali finali, aşa-numiţii
„particulari“ ai bancnotelor şi monedelor metalice recunoscute. Filiera
fiduciară poate fi definită prin: (1) categoriile de circuite pe care le conţine şi
(2) apartenenţa la unul dintre modelele de organizare istorice experimentate în
ţăriie dezvoltate.
(1) Categoriile de circuite fiduciare din statele membre ale U. Monetare
pot fi clasificate în:
• circuitul scurt, banca centrală - transportatori de fonduri - bănci
-comercianţi sau ATM-uri - tezaurizare (specific bancnotelor în jurul
valorii de 100 euro);

184
 • circuitul lung: este specific cupiurilor de maxim 20 euro; odată
lansate în circulaţie de banca centrală, cupiura rămâne captivă
transmiţându-se între comercianţi şi particulari până când o bancă le
preia încasările sau economiile realizate în numerar;
(2) Modelele de organizare istorice experimentate în ţările dezvoltate
au fost clasificate sub următoarele denumiri metaforice: carolingian,
meridional si englez-nordic.
• modelul carolingian era practicat de BCN din Franţa, Germania,
Belgia şi Olanda şi conţinea tipic circuite lungi fără reciclare pe
parcurs, ci doar la banca centrală;
• modelul meridional era practicat de BCN din Italia şi Spania şi avea
ca esenţă cedarea monopolului lor de triere şi transport băncilor şi
unor companii private specializate;
• modelul englez-nordic constă în dezangajarea totală a băncii centrale,
dar exclude şi transportatorii nonbancari. Băncile comerciale sunt cele
care organizează aproape exclusiv filiera fiduciară ca o expresie a
afirmării libere a nevoilor pieţei.
(c) Restricţiile legale şi instituţionale privind utilizarea numerarului
sunt consecvent promovate în statele membre ale U.Monetare. Principalele
motive de restricţionare sunt:
• ieftinirea costului de tranzacţionare prin revoluţionarea mijloacelor şi
mediilor electronice de plată.
• nevoia de informaţie despre debitor într-o economie cu grad mare
de fiduciaritate şi interdependenţă a cărei simplă continuitate depinde critic de
resursele fiscale pentru finanţarea propriei protecţii faţă de concurenţa neloială
a altor ansambluri antreprenoriale nonguvernamentale organizate diferit:
economia paralelă şi subterană.
SEBC a optat pentru o reformă radicală a formelor şi mijloacelor
tradiţionale de circulaţie a numerarului.
Raţionamentul, la prima vedere corect, că plăţile fără numerar
detensionează cererea de numerar a publicului şi micşorează cheltuielile băncii
centrale s-a dovedit hazardat. Experienţa băncilor centrale este mai degrabă
aceea că nu se poate stabili nici o legătură certă între utilizarea monedei
scripturale şi cea a numerarului efectiv atunci când este vorba despre publicul
larg, despre psihologia colectivă.
Modelul carolingian se află, din acest punct de vedere, într-o certă
descompunere, căci rolul transportatorilor şi ai marelui comerţ cu amănuntul
creşte. Marile companii de comerţ şi transport sunt astăzi, de regulă, în U. M.,
un număr relativ redus de societăţi multinaţionale. Ele se ocupă cu
subtratamentul partizilor de semne monetare, cum ar face-o cu oricare alt
produs sau informaţie. Aceasta explică expansiunea ATM-urilor care sunt
încărcate şi descărcate direct de transportatorii de fonduri la sediile marelui
comerţ. Pe fundalul general al dezintermedierii care ieftineşte prelucrarea

185
informaţiei, marele comerţ a externalizat în favoarea transportatorilor
serviciile sale de casierie şi o bună parte a back office-ului propriu al evidenţei
aprovizionării şi distribuţiei mărfurilor nonmonetare.
BCE a avut în vedere o abordare dezangajată şi descentralizată în ceea
ce priveşte circulaţia numerarului euro. BCN vor continua să se „concureze“
ca centre de casă ale aceleiaşi monede unice şi având „rentabilitatea”
dependentă de circulaţia perfonmantă a euro.
Dintre responsabilităţile tradiţionale de bancă centrală moştenite de la
BCN, BCE păstrează, prin urmare, pe aceea de a urmări stabilitatea
comportamentului de circulaţie al numerarului pe care îl emite, mai ales că
aceasta nu are de a face cu o creştere neinflaţionistă a volumului de tranzacţii
în economie, cu creşterea economică. Supunându-se principiului subsidiarităţii
BCE a lăsat la nivelul BCN majoritate atribuţiilor în domeniul circulaţiei
numerarului euro, urmărind, cel mult, un coeficient de elasticitate a
circulaţiei numerarului (calculat prin împărţirea valorii numerarului la cea a
valorii mijloacelor de plată scripturale şi ponderând rezultatul cu creşterea
PIB).

7.2. Funcţionarea sistemelor de plăţi

SEBC a apărut într-o perioadă de frământări revoluţionare în domeniul

soluţiilor bancare de transfer securizat de informaţie, inclusiv de informaţie care
reprezintă depozite transferabile denominate în moneda băncii centrale.
Produsul tipic al acestei perioade este aşa-numita „monedă electronică”. În acest
context, banca centrală a revenit la sistemele de plăţi la distanţă prin mijloace
fiduciare de descărcare a obligaţiilor pecuniare - prin implicare directă şi
asumarea unei noi funcţii de banca centrală: politica monetară şi
supravegherea bancară privind asigurarea unei funcţionări stabile şi eficiente
a sistemelor de plăţi şi decontări în moneda băncii centrale.
Atât la nivelul fiecărei BCN, cât şi la nivelul BCE se afirmă în prezent
trei domenii revelatoare pentru îndeplinirea funcţiei de bancă centrală legată
indisolubil de sistemele de plăţi: (A) implicarea directă a băncii centrale în
funcţionarea a cel puţin unui sistem de plăţi de importanţă naţională - implicare
directă care este considerată în interes public şi nu ca activitate de servicii ori
comercială; (B) supravegherea funcţională de către banca centrală a
principalelor sisteme de plăţi, în calitate de gardian al interesului public de a
păstra încrederea în monedă care se dematerializează tot mai mult, existând cu
prioritate pe pieţele contemporane ca entitate scripturală în circulaţie, în
decontare; şi (C) preocuparea pentru formarea unei practici uniforme în
domeniul sistemelor de plăţi fără numerar pentru populaţie .

186
 7.2.1. Implicarea directă a SEBC în operarea Sistemului de plăţi
trans-european automat în timp real

7.2.1.1. Dezvoltarea actuală a sistemelor de plăţi

Compensarea şi descărcarea de obligaţii contractuale monetizate au

devenit, în ultimul deceniu, o adevărată industrie de servicii financiare
complexe. Pe de o parte, revoluţia digitală din tehnologie a eliberat ingineriile
financiare de limitările de spaţiu şi timp care au constituit însăşi raţiunea de a
fi a specializării tradiţionale a bancherilor. Pe de altă parte însă, autonomizarea
deciziei şi teletransmisiei în timp real au făcut ca plata să devină iminentă
actului de investiţie financiară, întrucât aceasta a devenit critic dependentă nu
numai de valorificarea informaţiei despre debitor şi despre piaţă, ci şi de
capacitatea oferită de transferurile în timp real între conturile băncii de a
schimba simultan atât proprietatea asupra informaţiei-bani, cât şi semantica
acesteia.
Revoluţia digitală contemporană permite ca informaţia duală despre
plata unei datorii să fie tratată în timp real, în mod concomitent, astfel încât
administrarea deţinerii de disponibil să poată fi făcută cu metode ce erau în
trecut specifice doar administrării unui portofoliu de îndatorare.
Sistemele clasice de plăţi fiduciare continuă însă şi astăzi să descarce
de obligaţii partenerii, prin transfer de informaţie privind depozitele lor în
moneda băncii centrale înscrisă în conturi bancare. Aceste plăţi prin
decontare au fost tradiţional importante pentru banca centrală interesată în
gestiunea macroeconomică a masei de monedă pe care o emitea. În consecinţa
revoluţiei digitale însă, în ultimul deceniu a crescut şi importanţa decontărilor
în activitatea băncii centrale, iar legea ei organică a început să includă explicit,
în toate ţările dezvoltate, misiunea emitentului monedei naţionale de a
promova o circulaţie bănească sigură şi eficientă, inclusiv prin furnizarea
directă a propriilor servicii de decontări către sectorul comercial şi către
publicul larg. În competiţia lor pentru pieţe fără graniţe, pentru naţiuni a
devenit hotărâtoare calitatea infrastructurilor de acces şi exploatare a
informaţiei, în primul rând a informaţiei-bani.
Într-o lume interdependentă, cu relativă supraofertă de performanţă şi
mijloace pentru plată, fară capacitatea de a deconta plăţi exigibile la termene
de timp şi cu alte performanţe anticipabile, nu este posibil nici în faţa
străinătăţii şi a monedei acesteia (valuta) ca economia naţională însăşi să poată
face faţă concurenţei şi evaluărilor de risc defavorabile ei.
În postura de centru de compensare şi garantare a schimburilor
monetizate banca centrală continuă astăzi să condiţioneze integrator mediul
intern de tranzacţii în care funcţionează cel puţin un Sistem de Plăţi de
Interes Naţional (SPIN), restructurându-şi ea însăşi funcţiile, reorientându-le

187
astăzi către schimburile şi prelucrarea automatizată şi continuă de informaţie
despre debitor gestionată prin conturi.
Urmare noilor tendinţe mondiale, organizarea tradiţională a funcţiilor
băncii centrale este în curs de a fi revizuită în toate ţările dezvoltate. Practica
tradiţională presupunea exercitarea de acţiuni din exterior asupra decontării
comerţului cu active financiare de tipul supravegherii prudenţiale a
operatorilor şi acordării de refinanţare de ultimă instanţă debitorilor rezultaţi la
încheierea ciclului de decontare, pe motivul că acordurile contractuale între
aceştia foloseau moneda emisă de banca centrală şi se putea pune în pericol
stabilitatea întregului sistem de relaţii financiare. În prezent, în toate ţările
dezvoltate, băncile centrale (BCN) desfăşoară cu prioritate un control din
interior asupra SPIN: preiau participaţii la capitalul acestuia, îşi pun reţelele
de subunităţi teritoriale şi centrele de calcul la dispoziţia SPIN şi a depozitelor
centrale de valori mobiliare, obligă băncile comerciale să renunţe la conturile
de corespondent în favoarea menţinerii de conturi curente la banca centrală şi
tutelează organizaţiile de compensare şi decontare rămase în proprietatea
sectorului privat (case de compensaţii).
Totodată, supravegherea funcţională a sistemului de plăţi tinde să fie
recunoscută a fi, tot mai mult, în zilele noastre, drept una dintre funcţiile-
cheie specifice băncii centrale al cărei rol nu poate decât să crească în viitor.
Principala funcţie a băncii centrale rămâne, desigur, conducerea politicii
monetare având drept scop final contribuţia la stabilitatea macroeconomică, în
primul rând prin controlul inflaţiei. Un alt scop major al băncii centrale, dat
fiind rolul său de împrumutător potenţial în ultimă instanţă, este asigurarea
stabilităţii sistemice a economiei simbolice, stabilitatea financiară. În
economiile echipate cu bănci centrale autonome şi cu pieţe libere şi informate,
sistemele de plăţi sunt, nu doar utilitar ci şi principial, importante în
stabilitatea financiară a naţiunii, deoarece sunt un canal potenţial pentru
transmiterea de decorelări şi dezechilibre. Infrastructura pieţei financiare
trebuie să facă faţă momentului esenţial al oricărei tranzacţii fiduciare –
efectuarea remiterilor reciproce de active tranzacţionate între parteneri, dintre
care cel puţin una este o remitere de monedă, o plată – când spaţiul şi timpul
constituie restricţii anulate de revoluţia digitală. Ca parte a infrastructurii
financiare, SPIN preia timpuriu efectele crizelor produse de incapacitatea de
plată a unuia sau mai multora dintre debitori. Calitatea SPIN poate fi apreciată
astăzi mai ales după capacitatea de a limita „din mers“ cât mai mult din
pierderile pe care le-ar produce răspândirea necontrolată, a incapacităţii de
plată a oricăruia dintre participanţii la decontări (systemic risk).
Răspândirea inovaţiei tehnologice de vârf şi dereglementarea au avut ca
efect şi crearea, practic neîngrădită, de instrumente în comerţul cu efecte
fiduciare: titrizarea depozitelor bancare şi economisirii, apoi globalizarea
tranzacţiilor cu valori mobiliare. Sistemele clasice de plăţi au fost repede
excedate de creşterea spectaculoasă a valorii totale a cererii de servicii de

188
decontare garantată în mai multe valute şi referitoare la mai multe categorii de
active financiare: depozite bancare transferabile în monedă locală şi străină
(valută), acţiuni, obligaţiuni şi contracte derivate negociabile.
Plata fără numerar automatizată a fost inevitabilă la volumele mari de
transferuri de fonduri zilnice deoarece reclamă şi viteză de reacţie şi siguranţă
pentru a păstra integritatea drepturilor din obligaţia principală de plătit. Aceste
exigenţe structural noi au determinat în anii din urmă băncile centrale să se
preocupe de eficienţa şi siguranţa procedurilor de decontare.
Alături de plăţile în cont, critice pentru activitatea persoanelor juridice –
şi cele pentru populaţie –plăţi numeroase şi relativ mărunte – au devenit mai
importante pentru banca centrală, nu atât pentru că volumele lor influenţează
masa şi politica ei monetară, cât pentru faptul că pot altera încrederea în
moneda băncii centrale înseşi, mai ales faţă cu avalanşa de oferte
contemporane de a o substitui cu moneda privată (de exemplu, Internet).
Iniţiativa de inovare a tehnologiei în domeniul plăţilor, mai ales a celor pentru
populaţiei este încă relativ agresivă şi dezordonată. Cecurile tind să dispară,
cardurile se diversifică, a apărut plata efectuată integral prin reţea de
computere şi bani privaţi creaţi şi gestionaţi în virtualitatea unor medii
exclusiv electronice prea puţin transparente ori accesibile cunoaşterii
utilizatorilor lor – milioane de cetăţeni care au încredere în monedă doar
pentru că ea are un gardian incontestabil: banca centrală. Băncile centrale
europene prezintă astăzi o combinaţie, de contexte şi culturi economice.
Procesele globalizării au afirmat în mod obiectiv principii comune astfel
că, paralel cu înfăptuirea UME băncile centrale din G-10 s-au hotărât - sub
egida Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI), pe care ele însele au
conceput-o şi o folosesc, încă din 1931, ca pe o „bancă a băncilor centrale“ ce
prestează servicii pentru necesităţile lor comune – să întreprindă cunoaşterea
factorilor de unitate în evoluţiile sistemelor naţionale de plăţi. Iniţial, grupul
de lucru de la BRI denumit G-10 Committee for Payment and Settlement
Systems (CPSS) a abordat creşterea volumelor şi complexităţii sistemelor de
plăţi ca pe un fenomen tehnic, discuţiile fiind dominate de către experţii în
tehnologie informatică, apoi, din 1990, de experţii bancari de nivelul
funcţionarilor superiori în băncile centrale. Concluziile cercetărilor CPSS au
impus marilor pieţe financiare ale lumii conştiinţa că sistemele de plăţi nu sunt
doar o problemă de tehnică, ci se află chiar în centrul sarcinilor de politică
monetară ale băncii centrale. Înzestrate cu un corp teoretic şi un portofoliu de
experienţă distincte, plăţile în cont au dobândit sistematica ce le poate face să
aspire la statutul de nouă ştiinţă financiară: plăţile fiduciare.
Până la aplicarea Planului Delors pentru UME (eforturile BRI de a
pune bazele ştiinţei plăţilor fiduciare, precum şi convergenţa preocupărilor de
modelare şi standardizare conceptuală a diverselor grupuri reprezentative de
specialişti din principalele ţări dezvoltate puteau fi considerate drept eforturi
academice, fără scadenţă practică masivă şi imediată. Introducerea euro la

189
1 ianuarie 1999, a fost însă semnalul clar al aplicabilităţii – pentru început,
regionale – a unei abordări ştiinţifice şi aplicative unitare asupra circulaţiei
fiduciare a semnelor monetare cu impact generalizat atât asupra membrilor,
cât şi asupra candidaţilor la aderarea la UE.
Acest model unitar pe care l-am putea denumi modelul CPSS-WGPS
(Grup de lucru pentru Sistemul de plăţi din UE) stă la baza principiilor
organizării sistemelor de plăţi din cadrul SEBC de plăţi din cadrul SEBC. Pe
baza lui, s-au reorganizat ori s-au creat SPIN la care participă BCN din fiecare
ţară, dintre care câte unul pentru fiecare dintre statele Eurozonei a fost
interfaţat de SWIFT cu BCE printr-un sistem tehnic numit Interlinking,
rezultând sistemul TARGET.

7.2.1.2. Principiile sistemelor de plăţi din cadrul SEBC

Sistemele de plăţi din cadrul SEBC, reflectă grija specifică băncilor

comerciale de a reuşi cu precauţii pentru risc decontarea finală, trecerea certă şi
ireversibilă a proprietăţii asupra sumelor de bani sub controlul celui legal
îndreptăţit. Pe fondul riscurilor operaţionalele, Tratatul a impus uniformizarea
contextelor de drept şi a instituţiilor naţionale dintre care cele mai conservatoare
s-au dovedit cele de infrastructură a pieţelor locale.
La baza organizării sistemelor de plăţi în SEBC, stă, de asemenea,
scopul evitării principalelor categorii de riscuri de neplată şi mijloacele pe care
le oferă noua specializare a plăţilor pentru a scala performanţele tehnice ale
unor mijloace de transfer şi prelucrare a informaţiei cu totul revoluţionare.
Principalele categorii de riscuri de neplată sunt sintetizate în modelul
CPSS-WGPS aplicat şi de către SEBC ca fiind legate de costul de înlocuire al
tranzacţiei. Astfel, plata integrala a valorii tranzacţiei ratate şi irecuperabile
antrenează credit risk, plata parţială sau integrală, dar recuperabilă într-un viitor
previzibil, a valorii tranzacţiei ratate antrenează liquidity risk, iar systemic risk
desemnează reacţia în lanţ, efectul negativ pe care îl provoacă golul de
lichiditate în contul curent sau insolvabilitatea plătitorului care îşi extinde
efectele provocând incapacitatea de plată a altor participanţi.
Systemic risk a intrat în rândul preocupărilor băncii centrale încă de la
începuturile sale. Chiar în sistemele de plăţi neautomatizate, un dezechilibru
major între cererea şi oferta de monedă pentru tranzacţiile curente putea apărea
din cauza decalajului de timp sau a repartiţiei defectuoase a masei monetare
între obligaţii pentru plată. Automatizarea sistemelor de plăţi a dus la creşterea
vitezei tranzacţiilor şi, implicit, la creşterea vitezei de propagare a
dezechilibrelor cantitative între cererea şi oferta de lichiditate imediată şi a
efectelor repartiţiei defectuoase a monedei naţionale.
Banca centrală a trebuit să îşi extindă astfel preocupările pentru evaluarea
şi limitarea riscurilor la analiza cauzelor insolvabilităţii şi a lipsei de lichiditate
temporare ale debitorilor, chiar în sectorul privat, pentru a nu bloca decontările

190
celorlalţi participanţi la circulaţia bănească, unde segmentul cel mai important
deveniseră plăţile în cont (scripturale).
Intervenţia băncii centrale pentru a reduce riscul sistemic şi a stimula
eficienţa sistemelor de plăţi (care efectuează decontarea pe bază brută sau pe
baze nete) a fost fundamentată de numeroasele cercetări de identificare a
riscurilor, de eforturile de promovare a irevocabilităţii legale, a specializării şi a
dematerializării instrucţiunilor ce sunt transferate şi decontate prin sistemele de
plăţi contemporane. SEBC a preluat această funcţie ca fiind una autentică a
băncii centrale în noul context al revoluţiei tehnologice şi creşterii
interdependenţei agenţilor pe pieţe, inclusiv în ceea ce priveşte lanţul
obligaţiilor lor de plată. Tratatul defineşte că SEBC alături de funcţiile de
politică monetară, valutară şi a rezervelor, asigură o funcţionare
corespunzătoare a sistemelor de plăţi. Consiliul, din decembrie 1995 (Madrid),
a adoptat un scenariu de referinţă pentru implicarea directă a SEBC în operarea
de sisteme de plăţi esenţiale atât la nivel naţional, cât şi la nivelul ansamblului
Eurozonei. Acest sistem a fost denumit TARGET şi operează în moneda euro
definită de Consiliu din decembrie 1996.
Principiile de organizare ale sistemului de plăţi din cadrul SEBC sunt
subordonate următoarelor scopuri explicite din Tratat:
(i) realizarea politicii monetare stabilite de către BCE să poată fi făcută în
mod descentralizat de către BCN;
(ii) BCN să nu întrerupă relaţiile cu corespondenţii (alte BCN, bănci şi
alte instituţii de credit, depozite centrale de valori mobiliare, mecanisme de
tranzacţionare şi garantare de active financiare);
(iii) garantarea creditelor pe care le acordă SEBC cu valori mobiliare
agreate de BCE şi cu livrarea garanţiilor simultan şi corespunzător virării
fondurilor.
Aplicarea principiilor enunţate a făcut necesar:
• să fie interconectate sistemele de plăţi la care participa fiecare BCN
(eventual cu reducerea numărului acestora la desemnarea de către BCN a unuia
singur care să deconteze cel puţin 90% din valoarea instrucţiunilor pentru plată,
aşa-numitele, plăţi de mare valoare);
• să se asigure un nivel cât mai înalt de siguranţă a decontării tranzacţiei;
• să se asigure ca cel puţin la sfârşitul zilei decontările să devină
irevocabile (finale);
• să se permită utilizarea transfrontalieră a garanţiilor (pentru creditele ce
se pot obţine de la BCE sau de la oricare BCN, debitorul să poată gaja active
financiare de garantare aflate la celelalte BCN).

7.2.1.3. TARGET

TARGET face posibilă funcţionarea SEBC şi a fost inaugurat odată cu

BCE şi introducerea euro în Eurozonă pentru a fi infrastructura de plăţi şi

191
comunicaţii financiare legate de acestea care susţine politica de plăţi şi
decontarea operaţiunilor în euro ale SEBC.
Datorită TARGET, introducerea euro a putut fi însoţită şi de crearea
unei pieţe monetare fără graniţe naţionale în Eurozonă, prin activarea unui
cadru omogen echipat cu infrastructuri pentru circulaţia monedei unice.
Efectuarea unei plăţi înseamnă mutarea „locului“ unei mase monetare prin
schimbarea proprietarului acesteia, iar TARGET înlătură barierele tehnic-
organizatorice care fac, într-o ţară din Eurozonă, mai înceată sau mai nesigură
această libertate de mişcare a capitalurilor decât în alta. Fiind una dintre
cauzele acestui proces de concentrare a lichidităţii, TARGET beneficiază şi de
efectele sale, întrucât plăţile acestor instituţii de credit mari vor fi, de regulă,
plăţi de valoare mare specifice pieţei monetare, cărora toate instituţiile
financiare implicate sunt interesate să le impună decontarea în timp real
(RTGS) via TARGET.
Interesată este şi banca centrală, căci unicitatea pieţei monetare a euro
este o precondiţie a conducerii eficiente a unei politici monetare unice. Pentru
ca dobânzile pe piaţa monetară să nu difere de la o piaţă locală (ţară) la alta,
este necesar un arbitraj eficient al oportunităţilor de investire care nu poate
avea, la rândul său, loc fără accesul egal al investitorilor - aflaţi, în mod
obiectiv, în locuri diferite din cuprinsul Eurozonei - la o unitate de timp şi de
acţiune pe care o asigură transferul informaţiei şi, în special, decontările în
timp real. TARGET facilitează activitatea de arbitraj de investire, fiind
singurul sistem RTGS în care lichiditatea euro este accesibilă pe tot parcursul
zilei bancare şi care permite deplasarea imediată a unor mari mase de
lichiditate de la o instituţie la alta unde pot fi imediat refolosite. Instituţiile de
credit din UE au în prezent acces la mai multe sisteme de plăţi, în primul rând
la cele cu acoperire globală (TARGET rămâne un sistem cu acoperire
regională), cum sunt plăţile cu valute străine de euro (transcontinentale) şi
plăţile pentru care factorul timp nu este critic sau care nu au o valoare foarte
mare.
TARGET este alcătuit din 15 SPIN care includ, fiecare câte o bancă
centrală din rândul BCN şi care efectuează decontări în timp real (RTGS). Tot
la TARGET participă şi BCE cu propriul său mecanism de decontări (EPM -
Euro Payment Mechanism). EPM şi cele 15 RTGS naţionale sunt interfaţate,
astfel încât să furnizeze o platformă uniformă de reguli, proceduri şi
mecanisme similare celei pentru efectuarea „plăţilor în străinătate“ extra-UE.
TARGET asigură decontarea ireversibilă (definitivă) în interiorul
exerciţiului zilnic de plăţi de îndată ce suma a fost înregistrată în creditul
contului curent al băncii acceptante (receiver intraday finality). Odată cu
decontarea, BCN remitentă a instrucţiunii primeşte în timp real şi notificarea
executării cu succes a acesteia prin creditarea contului său la BCN acceptantă.
TARGET nu reţine, practic, lichiditate pe circuitele sale, făcând posibilă
reutilizarea fondurilor de mai multe ori pe zi în comparaţie cu sistemele care

192
decontează la timp determinat, de regulă, la sfârşitul zilei. Conform abordării
comerciale, TARGET este accesibil şi altor participanţi decât BCN, în primul
rând instituţiilor de credit (circa 5000), care îl pot folosi pentru a face plăţi în
nume şi cont propriu. Principalele avantaje de care beneficiază participanţii la
TARGET sunt nu numai cele legate de îndeplinirea obligaţiilor în cadrul
operaţiunilor de politică monetară fără riscul de a întârzia, dar şi:
(1)Reducerea riscului. TARGET oferă şi conţine mijloace de
administrare a riscului de neplată prin însuşi faptul finalităţii imediate a
decontării.
(2)Îmbunătăţirea administrării lichidităţii. Folosirea TARGET elimină
intermedierea excesivă în decontare (folosirea mai multor sisteme de plăţi).
(3)Orarul prelungit. Orarul TARGET satisface, practic, întreaga zonă a
polului euro din triunghiul pe care îl face cu $ şi ¥ în cadrul orarului „fără
pauze“ pe care îl presupune piaţa financiară globală.
(4) Aria maximă de clienţi. Practic, toate instituţiile de credit din UE
pot fi adresate cu mesaje de plăţi prin TARGET.
(5) Finalizarea circuitului informaţiei şi completitudinea acesteia. În
TARGET, nu se pierde informaţia colaterală datelor obligatorii pentru plată
(nonfinanciară).
(6)Tarifele şi reducerea lor. Tarifele TARGET sunt stabilite per
operaţie şi nivelul lor este invers proporţional cu numărul de tranzacţii. Tariful
va fi perceput numai de către BCN remitentă, indiferent de destinaţie sau suma
de plată. Tariful reprezintă exclusiv costuri de manipulare şi procesare şi nu
include costul telecomunicaţiilor între plătitor şi BCN remitentă, care poate să
tarifeze în plus şi pentru instrucţiunile pe care plătitorul i le prezintă altfel
decât în formă de mesaj electronic.
TARGET transferă şi decontează doar viramente denominate în euro şi
provizionate în prealabil (nu este posibilă decontarea de cecuri sau de direct
debit). Regula de garantare a plăţii din TARGET este uniformă cu cea din
RTGS naţionale care îl compun: suma trebuie să fie total provizionată în
creditul contului de unde este virată sau trebuie să preexiste o garanţie la care
nu se bonifică dobândă. În TARGET, nu există limită pentru lichiditatea
distribuită în timpul zilei de lucru pentru Eurozonă, dar există pentru E-4.
Poziţiile debitoare constatate la închiderea orarului pentru public al TARGET
vor fi creditate overnight de către BCN baza unor garanţii overnight şi cu
dobândă, pe cât posibil, apropiată a cea la garanţiile intraday, adică spre 0%.
Proiectând TARGET ca RTGS, IMF(WGPS) a avut de optat între trei modele
de gestiune a lichidităţii pe parcursul orarului de funcţionare al TARGET:
(i) descoperit de cont nelimitat acoperit de banca centrală pentru a
asigura continuitatea tehnică a sistemului şi a cuprinde un număr cât mai mare
de ordine de plată (ca în cazul Fed din SUA);
(ii) refuzul absolut al creditării descoperitului de cont (ca în cazul
sistemului RTGS elveţian SIC) sau,

193
 (iii) aşa-numitul model „european“ constând în garantarea totală a
creditului tehnic acordat de banca centrală pentru a asigura decontarea cât mai
multor ordine de plată. Pentru această opţiune (model) TARGET, este
prevăzut cu o interfaţă cu mecanismul de garantare a creditelor, indiferent de
natura acestora (monetare sau comerciale).

7.2.2. Plăţile fără numerar pentru populaţie

Formarea unei practici uniforme în plăţile fără numerar pentru populaţie

este o misiune a autorităţilor publice în UE. Moneda unică este ocazia
uniformizării practicilor de decontare fără numerar. Autoritatea publică
integratoare, pentru astfel de iniţiative publice este SEBC.

7.2.2.1. Inovarea în plăţile electronice

Prin natura lor, spre deosebire de plăţile pe suport-hârtie, plăţile

electronice reprezintă o modalitate de instrumentare a plăţilor fără numerar în
care instrumentul de plată este inseparabil de segmentele de prelucrare a
informaţiei. Cu alte cuvinte, toate cele trei nivele ale mesajului de plată se
constituie şi sunt prelucrate în vederea decontării în mod automat, cât mai
complet şi concomitent. Instrumentele de plată imită doar funcţiile
numerarului, întrucât acesta, fiind o plată imediată poate fi substituit doar în
segmentul său de circulaţie şi nu de emisiune.
Speranţele omenirii legate de chip, de microprocesorul standardizat
înglobat în masa şi funcţiile cardului de plată, nu sunt atât cele legate de
securizare, cât cele, care să transforme cardul de plată într-o „bancă în
buzunar”.
A devenit tot mai important pentru BCN, în ultimii ani, să monitorizeze
şi chiar să controleze recentele inovaţii în serviciile de plăţi fără numerar
oferite la scară de masă, în primul rând smart card-ul şi Internet-ul, nu numai
în cadrul supravegherii bancare, dar şi din punct de vedere al realizării
măsurilor de politică monetară în general. Datorită nu numai cantităţii ofertei
de noi servicii, dar şi a rapidităţii funcţionării lor şi a unei oarecare
netransparenţe pe care furnizorii lor o justifică drept avantaj comparativ în
lumea lor concurenţială, efectul utilizării noilor servicii de substituire a
numerarului este recursul rapid şi agresiv la active bancare cu efect de scădere
asupra seigniorage-ului şi controlului monetar ale băncii centrale. Preocupări
în a sesiza, analiza şi da soluţii de compromis acestor evoluţii au avut CPSS şi
BCE încă din 1994, rezultate concrete fiind atinse însă, mai degrabă, în
domeniul coordonării intre aceste două suprabănci centrale.

7.2.2.2. Reacţia SEBC

194
 Analiza tehnologiilor de decontare în mai multe sisteme de plăţi „cu
amănuntul“ sunt încă foarte închise în interiorul graniţelor naţionale,
reprezintă moşteniri ale diverselor tendinţe experimentale de inovaţie, suferă
de supraintermediere şi au costuri necomparabile pentru a permite profituri de
monopol. În aceste condiţii, pe canalele naţionale ale fiecărui instrument de
plată fără numerar, scad şansele unei interconectări devenite necesară stringent
după apariţia monedei unice. Rezolvând cu succes problema migraţiei către
euro în SPIN, SEBC s-a angajat în formarea unor practici uniforme şi
integratoare în plăţile pentru populaţie. Pe lângă consecinţele tehnice şi
economice ale uniformizării practicilor de decontări pentru populaţie, SEBC
urmăreşte creşterea gradului de înţelegere a publicului larg pentru schimbarea
pe care euro o aduce şi pentru valorificarea posibilităţilor pe care le deschide
această schimbare. SEBC şi-a focalizat cercetările pe cele mai avansate dintre
produsele cunoscute până în prezent în domeniul noilor scheme de plăţi pentru
populaţie: aşa numiţii „bani electronici”, (e-money) acea cantitate de monedă
gestionabilă cu ajutorul memoriei unui circuit integrat inserat în masa unui
card bancar (chip card) sau cu ajutorul capacităţilor unei reţele electronice
închise şi utilizate fără ajutorul participanţilor (de ex., Internet).
Emiterea de monedă electronică are implicaţii semnificative pentru
politica monetară în viitor.
Înainte de toate trebuie să nu fie afectată stabilitatea preţurilor şi funcţia
de unitate de cont a banilor. O dezvoltare semnificativă a e-money poate
dezorienta strategia de politică monetară şi controlul asupra indicatorilor
monetari pe parcursul conducerii acesteia.
SEBC recomandă ca BCN şi BCE, fiecare în domeniul său de
competenţă şi în conformitate cu principiul subsidiarităţii din Tratat, să
examineze, pe lângă eficienţa funcţionării sistemelor de plăţi ca atare, şi
evoluţia încrederii în instrumentele de plată, protecţia clienţilor şi
comercianţilor, stabilitatea pieţelor financiare şi protejarea împotriva
abuzurilor cu caracter penal din partea furnizorilor de servicii de decontare
inovativă. Cu prioritate, este necesar controlul asupra regulilor şi condiţiilor în
care are loc emiterea e-money. Din punct de vedere al eficienţei politicii
monetare, a păstrării concurenţei loiale şi pentru a completa reglementările lor,
BCE a adresat BCN şapte recomandări privind emiterea banilor electronici:
(1) Emiterea e-money să fie obiect al supravegherii prudenţiale a BCN;
(2) Emiterea să se facă în cadrul unor contracte ferme şi transparente
din punct de vedere legal, în care să fie clar împărţite şi aplicabile în toate
jurisdicţiile relevante, drepturile şi obligaţiile clienţilor, comercianţilor,
emitenţilor şi operatorilor, iar schema de decontare cu e-money să fie precis
definită şi făcută cunoscută;
(3) Decontarea cu e-money trebuie să aibă loc la un nivel tehnic,
organizatoric şi procedural, astfel încât să poată preveni, detecta şi acţiona

195
asupra pericolelor ce ameninţă siguranţa realizării schemei, în primul rând
datorate falsurilor şi contrafacerilor;
(4) La proiectarea şi realizarea decontărilor cu e-money să se asigure
protecţie împotriva abuzului incriminat de legea penală, în primul rând
"spălarea banilor murdari” (money laundering):
(5) Decontarea cu e-money va face obiectul raportărilor obligatorii la
fiecare NCB pentru politica monetară;
(6) Emitenţii de e-money sunt obligaţi prin lege să răscumpere e-money
în schimbul monedei băncii centrale la valoare paritară la cererea deţinătorului
de e-money;
(7) Emitenţii de e-money din Eurozonă sunt obligaţi să îndeplinească
sarcina de rezervare la SEBC.
SEBC recomandă totodată ca, în aplicarea recomandărilor, să se ţină
seama, în special, de aspecte ca:
• Decontările cu e-money care satisfac anumite criterii clare ce le
califică drept „mărunte“ să poată beneficia de un regim de reglementare cu
mai multe înlesniri, dar proporţionale cu riscul pe care îl presupun;
• În evaluarea integrităţii decontărilor cu e-money, BCN să organizeze
cooperarea între organele sale de supraveghere funcţională a SPIN şi
autorităţile de supraveghere bancară prudenţială;
• Întrucât decontările cu e-money nu cunosc, practic, graniţe şi există
riscul de a li se pierde urma, ceea ce poate compromite încrederea în
decontare, se impune o largă cooperare între BCN pentru care SEBC a
adăugat celor şapte recomandări unele speciale care urmează să intre în atenţia
BCN ca: interoperabilitatea sistemelor de decontare cu e-money şi
adoptarea unei garanţii adecvate, încheierea de contracte de asigurare sau
contractarea de scheme de repartiţie a pierderilor care să protejeze clienţii şi
comercianţii împotriva incapacităţii de a-şi îndeplini obligaţiile tehnico-
economice ale operatorului şi să le păstreze încrederea în monedă.

7.3. Gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre

SEBC nu foloseşte ca obiectiv sau ţintă în strategia sa monetară cursul

valutar (denumit, de cele mai multe ori, în documentele sale curs de schimb sau
valoare externă a euro). Neavând o politică valutară proprie ca parte a politicii
sale monetare, care pot fi grupate în: utilitare, şi anume, (1) scopuri monetare şi
(2) scopuri comerciale ale utilizării valutei; promoţionale constând în (3)
utilizarea euro ca monedă de rezervă şi obiect de investiţie şi metodologice
constând în (4) găsirea indicatorilor valutari pentru „coloana“ a doua a strategiei
sale monetare.
În cazurile (1) şi (2), scopurile operaţiilor valutare în care SEBC e parte
sunt ajustarea valorii activelor proprii în valută deţinute de BCE prin

196
administrarea (vânzarea-cumpărarea) rezervelor valutare puse la dispoziţia
SEBC de către fiecare BCN.
În cazurile (3) şi (4), SEBC este interesat să afirme superioritatea
modelului său de abordare a stabilităţii valutare şi să menţină ori să crească
valoarea şi atractivitatea euro ca activ în rezerva internaţională a altor state.
Chiar dacă nu are o politică valutară proprie ca parte a politicii sale
monetare, SEBC este însă, prin efectul relaţiilor sale cu alte instituţii din UE,
participantă la stabilirea unei orientări generale pentru politica cursului de
schimb a tuturor statelor semnatare ale Tratatului. Conform acestuia, Consiliul
ECOFIN este cel care are sarcina să formuleze orientări de politică valutară
(curs) fără a aduce atingere obiectivului primordial al SEBC prevăzut în Statut.
Principalul motiv pentru responsabilizarea miniştrilor de finanţe este acela că
SEBC nu participă încă la acorduri formale privind corelarea cursurilor de
schimb cu terţe ţări în afara UE (de ex., SUA sau Japonia), iar G-7 sau G-10 pot
fi cadre de lucru în care astfel de acorduri formale sunt posibile. Întrucât
Tratatul stabileşte responsabilitatea ultimă pentru politica cursului de schimb al
euro ca aparţinând miniştrilor de finanţe UE, întrunirea acestora din decembrie
1997 a stabilit totuşi că ei vor emite astfel de orientări generale numai în cazuri
excepţionale (ca de exemplu, în cazul unor cursuri de schimb ale euro faţă de ¥
şi $ care prezintă „nealinieri clare şi persistente”).
SEBC contribuie indirect la formarea şi afirmarea unei valori externe a
monedei pe care o emite, chiar dacă nu îşi stabileşte cursul de schimb ca
obiectiv de politică monetară. Cursul se stabileşte relativ la cele două valute
reprezentative pentru două blocuri valutare regionale ($ fiind chiar considerat ca
valută de rezervă mondială).
Banca centrală este, de regulă, desemnată drept: custode al stocului total,
agent de încasări şi plăţi pentru stocul de siguranţă şi mandatar pentru
plasamentul comercial al excesului temporar al stocului de siguranţă. Din cea de
a treia calitate, rezultă că, în timp şi în funcţie de legea locului, banca centrală
care preia riscul comercial, ca intermediar de plasament mandatat de proprietar,
se îndestulează din profitul ocazionat de plasament şi intră în proprietatea unei
părţi a rezervei de schimb denumite rezervă valutară proprie, asupra utilizării
căreia decide.
Scopul pentru care sunt păstrate sumele de valute la banca centrală, este
utilitatea lor de a servi drept rezervă de schimb, pentru a proviziona plăţi
viitoare. Rezerva de schimb, este destinată să fie schimbată pentru alte active în
cadrul operaţiunilor monetare ca: răscumpărarea propriei monede (naţionale),
cumpărarea altei valute străine, cumpărarea de valori mobiliare denominate în
valută sau în cadrul operaţiunilor nemonetare şi nespecifice.
Stocurile de valută angajate de SEBC în operaţii valutare monetare sau
nemonetare sunt folosite la intervenţii pe piaţa valutară, ca operaţie de interes
public şi nu ca activitate ce caută profituri.

197
7.3.1. Administrarea rezervelor internaţionale constituite de BCN la BCE

Pentru repartizarea riscului de curs între valutele care-1 conţin,

portofoliul din care este formată rezerva internaţională conţine mai multe valute
alese pentru stabilitatea relaţiilor lor reciproce în timp, astfel încât, pe total
portofoliu valoarea să nu scadă. Selecţia valutelor din componenţa portofoliului
de rezerve internaţionale publice este făcută de banca centrală şi pe criteriul
relaţiilor de import critice pentru ţara respectivă, întrucât rezerva aparţine
statului care o foloseşte şi pentru plata unor importuri de strictă necesitate.
Scopul principal al gestiunii rezervelor internaţionale este satisfacerea
interesului public de a procura active din străinătate, sau pentru susţinerea
cursului de schimb al monedei naţionale prin ofertă de valută de rezerva
internaţională. Un alt scop „tradiţional“ pentru care banca centrală îşi foloseşte
rezerva internaţională este garantarea valorii monedei pe care o emite, aşa
numita „acoperire“ a emisiunii de monedă.
Banca centrală îşi garantează, emisiunea de monedă cu alte active
considerate mai atractive prin faptul că valoarea lor este recunoscută de
utilizatorii monedei naţionale - mai ales de către nerezidenţi - drept mai stabilă.
Garantarea emisiunii de bancnote a fost făcută la începuturi cu aur,
bancnota fiind, în epocă, o recipisă negociabilă de depozit. Este motivul pentru
care, aurul mobilizează încrederea publicului.
(a) Aurul monetar a fost, timp de secole, asociat inseparabil de monedă
şi politica monetară.
Alături de aur, după ce s-a renunţat, în mai multe faze, la etalonul aur în
stabilirea valorii monedei-semn a băncii centrale (proces practic încheiat abia în
1971), în rezerva internaţională, a luat locul, alături de stocul acumulat de aur,
categoria de active monetare denumite „devize”. Devizele sunt creanţe asupra
străinătăţii cu grad maxim sau cât mai mare de lichiditate pe cât mai multe
pieţe. Din această categorie de active fac parte, în primul rând, valutele sub
forma numerarului şi a depozitelor în cont la băncile din ţările emitente şi active
mobile de îndatorare (obligaţiuni emise de state şi alte participaţii emise de
întreprinderi cu sediul în străinătate, inclusiv multinaţionale), mai rar acţiuni.
SEBC fiind o construcţie instituţională derivată din banca centrală a
statului-naţiune, poate decide folosirea rezervei sale internaţionale pentru a
corecta evoluţii ale cursului euro faţă de valute de referinţă din afara E-15, în
scopul atingerii obiectivului său primordial al stabilităţii preţurilor.
(b) Constituirea rezervelor are ca obiect mobilizarea activelor pentru
portofoliul de rezerve internaţionale. SEBC a păstrat din activele monetare care
alcătuiau tradiţional portofoliu de rezerve internaţionale, doar aurul şi
obligaţiunile emise în afara UE.
Constituirea se face de către BCN şi BCE în funcţie de participarea la
capitalul vărsat. Constituirii centralizate îi corespunde o gestiune

198
descentralizată pe care BCE o mandatează către BCN în schimbul activelor pe
care le cedează în proprietatea BCE. BCN primesc obligaţiuni emise de BCE a
căror valoare nominală acoperă valoarea activelor la data virării (1 ianuarie
1999).
Vărsarea cotei de rezervă internaţională a BCE de către BCN se face 15%
în aur şi 85% în valute din afara UE, conform structurii pe valute stabilite de
BCE.
(c) Gestiunea descentralizată se face pe principiul că BCN administrează
devizele pe care le-a adus ca aport la rezerva BCE în cadrul unui contract de
gestiune încheiat, prin care BCE se obligă să pună la dispoziţia BCE
obligaţiunile pe care le emite şi sa nu intervină în politica de plasamente a
acestor bănci. Contractul de gestiune stipulează că BCN are obligaţia să urmeze
pe parcursul gestiunii sale două nivele de performanţă de plasament valutar
(benchmark) stabilite de BCE: nivelul strategic stabilit de Consiliul de
Guvernare pentru performanţa, pe termen mediu şi lung şi nivelul tactic stabilit
trimestrial de către Comitetul Director.

7.3.2. Gestiunea rezervelor proprii ale BCN

Gestiunea rezervelor internaţionale constituite de BCN la BCE a

schimbat contextul în care operau tradiţional BCN. Apariţia euro a scos din
portofoliile de valute ale BCN din Eurozona valutele celorlalte BCN şi a
atenuat intensitatea operaţiilor valutare la BCN din Eurozona.
Introducerea euro a avut implicaţii asupra tehnicilor de gestiune
tradiţionale ale rezervei proprii a băncii centrale, care nu mai face obiectul unei
abordări intru totul comerciale. BCN nu mai urmăresc neapărat nici
randamentul plasamentelor valutare din rezervă, deoarece trebuie să le ajusteze
la nivelul de performanţă de plasament stabilit de BCE. Pe pieţele valutare ale
euro, tendinţa de extindere a duratei plasamentelor duce la modificarea
benchmark-urilor tactice şi apoi strategice - ceea ce poate reduce, cu timpul,
atractivitatea unor investiţii în euro în care criteriul de performanţă este
mărimea diferenţei de curs. Compensarea unor astfel de efecte poate fi asigurată
prin diversificarea instrumentelor de plasament în euro.

7.4. Supravegherea bancară prudenţială şi reprezentarea externă

Pe lângă obiectivul primordial al stabilităţii preţurilor, o altă noutate

fundamentală a constituţiei monetare de la Maastricht este abandonarea
coincidenţei între aria de jurisdicţie a politicii monetare (care este Eurozona)
şi aria de jurisdicţie a supravegherii bancare (ce rămâne naţională).

7.4.1. Contribuţia la supravegherea bancară prudenţială

199
 Revoluţiile în tehnologia sistemelor de plăţi, au făcut necesare şi
posibile celelalte două funcţii pe care băncile centrale le-au exercitat în ultimul
secol: politica monetară şi supravegherea prudenţială a creatorilor privaţi de
monedă.
(a) Organizarea cadrului instituţional al supravegherii prudenţiale.
Politica monetară şi supravegherea au fost funcţii publice încredinţate,
de regulă, aceleiaşi instituţii a statului: banca centrală. Într-o viziune mai
extensivă, statul-naţiune ataşase, la începuturi, fiecărei funcţii de bază a
monedei - mijloc de plată, unitate de cont şi mijloc de tezaurizare a valorii -
câte o arie de control ori interes public. Astfel, operarea şi supravegherea
funcţională a sistemelor de plăţi avea ca scop menţinerea încrederii în
mijloacele de plată fiduciare şi stabilitatea funcţionării pieţelor şi sistemului
financiar, în general.
În ultimii ani, băncile centrale şi-au reluat implicarea directă în
sistemele de plăţi esenţiale pentru păstrarea încrederii în moneda-semn. O
separare de banca centrală, apărută în urmă cu câteva decenii, continuă să
existe în domeniul supravegherii bancare prudenţiale în ţările din UE. Numai
în Italia şi Olanda banca centrală este autoritate publică unică in domeniul
supravegherii prudenţiaie, iar în celelalte ţări, deşi există o autoritate publică
separată, banca centrală este implicată esenţial în activitatea acesteia.
Cadrul instituţional existent în prezent în ţările UE pentru activitatea de
supraveghere prudenţială bancară reflectă separarea conceptuală între politica
monetară şi supravegherea băncilor.
SEBC a valorificat separarea nu numai pe dimensiunea geografică
(noncoincidenţa jurisdicţiei monetare supranaţionale, a SEBC cu cea naţională
de supraveghere prudenţială rămasă a fiecărei BCN în parte), ci şi pe
dimensiunea funcţională (în UE marea majoritate a funcţiilor de control
bancar sunt încredinţate unor instituţii fără atribuţii de politică monetară
independentă).
Separarea funcţiei de supraveghere prudenţială a băncilor de banca
centrală se dovedeşte depăşită astăzi şi, într-o anumită măsură, exemplul
SEBC este revelator pentru revenirea, în viitor, la sincretismul iniţial. Deşi
SEBC nu se ocupă cu supravegherea bancară prudenţială, este, doar o
neasumare temporară de responsabilităţi. Pe de o parte, aceasta se datorează
imposibilităţii de a delega omogen competenţe tehnice de supraveghere către
BCN, dat fiind aranjamentul instituţional curent pentru supraveghere care este
diferit de la o ţară la alta. Pe de altă parte, lipsa uniunii politice în rândul
Eurozonei sau a voinţei de a delega explicit către SEBC şi drepturile naţionale
suverane de a exercita, în interes public, funcţia de supraveghere – analog
celei de politică monetară unică – este un fenomen mai degrabă de
conjunctură. Nu există nici un impediment principial pentru ca SEBC – să nu-
şi asume şi mijloacele de control asupra instituţiilor în care are loc
expansiunea masei monetare. Dimpotrivă, evoluţia pieţelor astăzi creează

200
numeroase argumente în favoarea unificării funcţiei de supraveghere a
creaţiunii monetare private la banca centrală.
În ceea ce priveşte supravegherea bancară prudenţială, sarcinile se
situează, în prezent, deasupra consecinţelor varietăţii evidente a dispozitivelor
instituţionale pentru supravegherea bancară, ca atribut necedat al suveranităţii
lor naţionale în contextul actualului Tratat. Supravegherea bancară nu cade,
deocamdată, sub incidenţa principiului subsidiarităţii, ci rămâne în competenţa
naţională, devenind însă obiect de cooperare obligatorie între BCN în cadrul
SEBC.
Competenţa naţională se justifică şi prin argumente tehnice, cum ar fi
uniformitatea, relativ mare, pe care au dobândit-o în toate ţările din Eurozonă,
regulile minime de prudenţă bancară. Atât practica pieţei concurenţiale, cât şi
recomandările Comitetului de la Basel pentru Supraveghere Bancară al BRI au
indus, de relativ mulţi ani un comportament prudenţial de investiţii relativ
omogen la toate băncile, indiferent de piaţa monetară pe care activează. Mai
mult, a Doua Directivă de Coordonare Bancară a stipulat că orice bancă,
folosind o licenţă unică de funcţionare, poate face afaceri în orice ţară din
Eurozonă, rămânând sub supravegherea BCN care i-a acordat autorizaţia.
Întrucât întreaga responsabilitate pentru supravegherea prudenţială aparţine
„ţării de origine“ a autorizaţiei, devine necesară cooperarea între BCN pentru a
contribui la un comportament de piaţă nediscriminat faţă de cei autorizaţi,
indiferent de piaţa locală pe care aceştia se decid să facă afaceri.
Deoarece autorităţile publice de supraveghere sunt, încă, subordonate
guvernelor naţionale, cărora SEBC nu este în drept să le dea dispoziţii,
Consiliul, prin directivele sale bancare, statutează principii de cooperare.
Chiar dacă nu conţin dispoziţii sau aranjamente instituţionale concrete pentru a
formaliza cadrul de cooperare, directivele bancare comunitare
responsabilizează guvernele naţionale cu obligaţia de a nu stânjeni schimbul
de informaţii în interesul public al deschiderii concurenţei, asigurării
siguranţei şi viabilităţii instituţiilor bancare.
SEBC face deocamdată, doar parte din acest dispozitiv instituţional de
supraveghere prudenţială a intermediarilor financiari unde principalul rol îl
joacă guvernele sau alte autorităţi publice autonome decât cea monetară. Prin
Tratat, se prevede că SEBC „va contribui la conducerea fluentă a politicilor
urmate de autorităţile competente referitor la supravegherea prudenţială a
instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar”. Forma acestei
contribuţii, în condiţiile separării între jurisdicţia monetară supranaţională şi
jurisdicţiile naţionale de supraveghere, nu poate fi alta decât participarea la
activităţi de consultare şi schimb de opinii în cadrul procesului decizional al
altor autorităţi decât SEBC. Altfel, aceasta este prevăzută în Tratat şi SEBC în
Statut, care stipulează obligaţia autorităţilor publice executive de a consulta
BCE în cazul proiectelor sale legislative naţionale sau comunitare şi

201
consfinţeşte dreptul BCE de a acorda avize privind modul de realizare a
măsurilor dispuse prin respectivele acte.
(b) Factori de influenţă asupra organizării supravegherii prudenţiale
în UE
Pe fondul acţiunii factorilor de mondializare actuali – liberalizarea
relaţiilor financiare, dezintermedierea instituţională şi revoluţia tehnologică
aproape permanentizată –, U. Monetară a catalizat tendinţe structurale ante-
rioare în sistemele bancare din UE ca: excesul de capacitate de prestare de
servicii bancare, scăderea ratei profitului băncilor, creşterea concurenţei şi
răspândirea efectelor diversificării atât în plan geografic regional (în interiorul
EU), cât şi internaţional (în afara EU).
Dezintermedierea s-a accelerat după introducerea euro şi poate fi
măsurată cu certitudine prin reducerea ponderii băncilor în activităţile de
creditare sau economisire din economia naţională. Schimbările demografice şi
social-culturale favorizează atât creşterea, cât şi diversificarea opţiunilor şi
posibilităţilor de investiţii pe piaţa financiară a monedei unice, devenită vastă
şi adâncă. Prin tehnologiile actuale este posibil ca deponenţi cu pregătire
medie să înţeleagă şi să execute nemijlocit plasamentele micilor lor economii,
fără a mai apela la funcţionarul bancar de ghişeu care „iese”, astfel, din rândul
intermediarilor în „lanţul“ de formare a profitului bancar.
Scăderea ratei profitului în activitatea bancară se datorează modificării
trăsăturilor şi scăderii gradului de risc la nivelul instituţiei de credit, deoarece
riscul de piaţă nu mai depinde deloc de riscul de schimb, iar riscul de dobândă
a scăzut simţitor prin performanţele gestiunii informatice a datelor despre
capacitatea de rambursare a debitorilor.
Noul cadru legal şi operaţional al SEBC, pentru care realizări tipice sunt
piaţa monetară unificată şi sistemul de plăţi în timp real TARGET, este
favorabil scăderii riscurilor de lichiditate, legal şi operaţional. A crescut însă,
în contrapartidă, şi riscul macroeconomic, deoarece, în căutarea unui
înlocuitor pentru afacerile valutare, capitalurile bancare în euro tind să se
comporte ca venture capital şi factor de mondializare, îndreptându-se către
pieţe din afara Eurozonei, care remunerează cu precădere riscul de ţară.
Creşterea competiţiei este un efect direct al înlocuirii a 12 valute
naţionale cu una singură compensată prin activităţi pe piaţa financiară
nonbancară, unde, băncile sporesc şi numărul participanţilor existenţi. Sursele
de profit bancar dispar sau sunt adjudecate de intermediarii financiari
nonbancari. Cererea de credite guvernamentale se restrânge în mod absolut ca
urmare a consolidării fiscale pe care o impune U. Monetară. Diversificarea
valorilor mobiliare la ofertă scade, de asemenea şi şansele băncilor de a
concura. Cererea de finanţare a creşterii economice ar putea creşte per total,
dar sursele bancare pot fi concurate de tendinţa titrizării împrumuturilor de
dezvoltare (creditul obligatar este mai lichid şi mai ieftin decât cel bancar).
Atragerea de depozite de la populaţie pe fondul ratelor mici de dobândă şi a

202
marjelor practic nesemnificative care să stimuleze micii deponenţi fac
randamentul mobilizării economiilor populaţiei potenţial mai mic la bănci
decât pe piaţa de capital, care oferă noi produse şi oportunităţi de investiţii
diferite, inovative şi pe termene ce depăşesc orizontul mediu - tot mai asociat
în motivaţia investitorilor din UE.
Extinderea internaţionalizării (mnodializarea) relaţiilor bancare ale
instituţiilor de credit şi financiare din UE este, în primul rând, un efect al
plasamentelor bancare în euro în afara Eurozonei. Pe plan intern acestea
determină, pe lângă concentrarea preliminară a sectorului bancar aflat în
jurisdicţia monetară a SEBC şi alte procese de adaptare structurală care depind
de variabile exogene, specifice pieţei-obiectiv pentru plasamente. Pieţele
exterioare Eurozonei nu beneficiază de rezultate stabile consecvente cu noua
cultură a stabilităţii pe care şi-o propune U. Monetară.
În cazul internaţionalizării prin sucursale şi subsidiare în alte state din
Eurozonă, fiecare dintre băncile ce îşi diversifică penetrarea prin expansiunea
transfrontalieră a reţelei sale naţionale are de întâmpinat concurenţa reală a
pieţei locale şi efectele sindicalizării profesionale a altor concurenţi străini pe
aceeaşi piaţă. Un factor de inhibiţie a motivaţiei de a plasa capitalul bancar în
afara Eurozonei rămâne însă acela că, pe o piaţă străină, comportamentul
„natural“ de concentrare şi centralizare specific pieţei interne este adoptat cu
mare probabilitate şi întârziere. Lipsa informaţiei sau informaţia asimetrică,
lipsa experienţei relaţiilor de corespondenţă bancară pun în defensivă băncile,
care, pentru economii de scară, caută în mediul UE, în mod firesc, fuziuni şi
preluări reciproce. Asumarea treptată de către SEBC a supravegherii bancare
ca autentică funcţie de bancă centrală depinde de cunoaşterea cu anticipaţie a
tendinţelor de dezvoltare a sectorului bancar hotărâte de participanţii la
operaţiile pieţei. O parte a acestei dezvoltări poate fi şi imprimată prin
acţiunea factorilor instituţionali de integrare comunitară, dar revine pieţei
financiare înseşi responsabilitatea planificării propriei formule mutante de
integrare către o piaţă unică regională în Eurozonă. SEBC anticipează că
supravegherea prudenţială curentă şi administrarea situaţiilor de criză bancară
în următorii ani trebuie să se întemeieze pe analiza unor efecte şi tendinţe
posibile ale progresului în realizarea UME ca: reglementarea,
dezintermedierea şi tehnologia informatică. (1) Reglementarea instituţiilor de
credit este, alături de autorizare, instrumentul normal cel mai des folosit în
activitatea de supraveghere.
Experienţa de decenii a asimilării legislaţiei pieţei unice arată însă că
agenţii economici, inclusiv băncile, găsesc repede capacităţi de adaptare în
cadrul mecanismului lor regulator comun – open market.
(2) Dezintermedierea este, astăzi, factorul mutant cu influenţa cea mai
adversă asupra băncii tradiţionale. Protecţia administrativă (legală şi
instituţională) a comerţului cu depozite şi credite bancare a încetat să îşi mai
propună să facă faţă, în Eurozonă, concurenţei pe care alţi intermediari

203
financiari şi investitori instituţionali o fac băncilor pe pieţele financiare tot mai
diversificate şi mai lichide contemporane, cărora apariţia euro nu a făcut decât
să le mărească adâncimea.
(3) Tehnologia informatică oferă posibilităţi tot mai mari pentru a
disocia furnizarea unui număr mare de servicii bancare şi de investiţii de
prezenţa beneficiarului la ghişeu.
(c) Supravegherea prudenţială în cadrul SEBC. Exercitarea
supravegherii prudenţiale trebuie să ţină seama de specificul celor două tipuri
de activităţi componente: cea curentă şi cea de administrare a crizelor
(dezechilibrelor) bancare. Interesul public de a face să funcţioneze, fără să fie
stânjenită libera competiţie, supravegherea prudenţială nu trebuie să pună în
contradicţie două obiective la fel de importante: asigurarea stabilităţii
financiare şi politica de protecţie a investitorului (deponentului).
(1) Activitatea curentă de supraveghere prudenţială a SEBC cuprinde
crearea şi armonizarea unei platforme de reglementare aplicabile instituţiilor
de credit din UE în scopurile supravegherii prudenţiale, precum şi activitatea
propriu-zisă de executare a controalelor specifice supravegherii:
(i) Armonizarea platformei de reglementare specifică supravegherii
prudenţiale face parte din activitatea atribuită de legea locului BCN.
(ii) Activitatea propriu-zisă de executare a controalelor specifice
supravegherii rămâne, în contextul SEBC descentralizată la nivelul BCN, spre
deosebire de reglementarea prudenţială care poate avea, pe lângă platforma
naţională şi o platformă armonizată. Directivele Comisiei desemnează ca
„autoritate competentă“ instituţii naţionale aparte care acţionează în domeniul
supravegherii prudenţiale ca un sistem cooperativ aflat în afara SEBC, un fel
de Autoritate Europeană de Supraveghere neformalizată, ca modalitate de
cooperare interguvernamentală (confederativă) sau federală (analoagă SEBC).
În structura sistemului colectiv de control prudenţial, intră autorităţi
naţionale diferite de BCN (cu excepţia Italiei şi Olandei), care execută
controlul respectiv în trei modalităţi: în mod autonom, bilateral şi
multilateral.
Controlul autonom presupune că supraveghetorul naţional (National
Banking/Monetary Supennsion Authority, - NBSA) controlează fără
colaborarea altor NBSA la nivelul teritoriului naţional. În prezent, acest mod
de control se aplică majorităţii băncilor europene, având în vedere configuraţia
expansiunii lor de afaceri care nu depăşeşte cadrul local sau cuprinderea
teritoriului naţional al ţării de origine.
Controlul bilateral se face prin cooperarea între două autorităţi
naţionale în scopul supravegherii prudenţiale a aceluiaşi tip de instituţie de
credit, prin subunităţile lor în două state diferite sau a mai multor tipuri de
instituţii financiare active pe aceeaşi piaţă. Controlul bilateral îşi are originea
în măsurile de aplicare ale celei de a Doua Directive de Coordonare Bancară
ce solicita statelor membre ale UE să încheie memorandumuri de înţelegere

204
bilaterale între NBSA din ţara de origine şi cele din ţara gazdă pentru a
supraveghea instituţiile care au activităţi pe ambele pieţe sau pe o terţă piaţă.
Controlul multilateral se execută de către mai mult de doi
supraveghetori naţionali care acţionează ca un singur corp de supraveghere.
Obiectul tipic al supravegherii multilaterale sunt instituţiile de credit cu
caracter de grup de mari dimensiuni şi cu prezenţă pe mai multe pieţe din mai
multe ţări. Astfel de instituţii de credit sunt considerate componente de nivel
sistemic al pieţei unice din EU ale căror trăsături comune de performanţă şi
risc nu pot fi cercetate din perspectivă naţională de către NBSA.
(2) Administrarea situaţiilor de criză bancară apropie şi mai mult
exerciţiul funcţiei de politică monetară de cel al funcţiei de supraveghere
bancară în cadrul vocaţiei istorice triadice a băncii centrale. O criză bancară
este determinată de o anumită masă critică de dezechilibre neprevenite în
abordarea prudenţială sau care nu puteau fi prevenite, în general. Riscul fiind
produs, reacţia tipică a băncii centrale debutează, în mai toate cazurile, cu o
intervenţie pe piaţa monetară. Reacţiile administrative sunt ulterioare şi au
natura falimentului bancar.

7.4.2. Reprezentarea externă

SEBC creează şi menţine un sistem de relaţii externe în ţările membre ale

UE şi în afara acestora. Partenerii şi interlocutorii în astfel de relaţii sunt, cu
prioritate, organizaţii de decizie şi foruri de opinie în domeniul fmanciar-
monetar. Debutul UME şi al euro a necesitat, în domeniul reprezentării lor
externe, crearea pe bazele legislaţiei comunitare a unui mecanism de
reprezentare externă, realizarea dialogului între SEBC şi forurile colective
europene şi instituţii multilaterale neeuropene, precum şi punerea în funcţiune a
relaţiilor de corespondent bancar în afara Eurozonei.
(a) Bazele reprezentării externe de către SEBC. Unicitatea şi
independenţa politicii monetare pe care SEBC trebuie să o promoveze ar
presupune ca reprezentarea externă în relaţiile financiare a UE să fie asigurată
de către SEBC. Introducerea euro s-a făcut ca urmare a transferului de la BCN,
la nivelul comunităţii semnatare a Tratatului, a unor elemente care, fiind parte a
politicii monetare naţionale, reprezentau totodată şi obiective ale deciziilor
suverane în domenii ca:
(1) politica monetară;
(2) politica cursului de schimb;
(3) conducerea tranzacţiilor cu rezerva valutară şi alte depozite în
valută încredinţate autorităţii monetare;
(4) promovarea unei funcţionări fluente a sistemelor de plăţi şi
(5) contribuţia la o conducere adecvată a politicilor de supraveghere
prudenţială şi asigurare a stabilităţii sistemului financiar.

205
 SEBC a preluat, în numele UE, competenţa de a decide în mod exclusiv
asupra (1), (3) şi (4). În cazul (2), SEBC împarte responsabilitatea cu Consiliul
ECOFIN, iar în cazul (5) SEBC îşi aduce doar contribuţia la unificarea
cadrului supravegherii prudenţiale a agenţilor specializaţi de pe piaţa bancară
şi de capital, care rămâne o activitate aflată încă sub controlul autorităţilor
naţionale (NBSA). În domeniul politicii monetare (1), unde are competenţă
exclusivă, reprezentarea SEBC:
• are loc în diverse forme care depind de regulile stabilite de instituţia
unde SEBC este reprezentat. Astfel, la ECOFIN, SEBC poate fi
reprezentat numai de către BCE + 12 BCN în reuniunile informale ale
ECOFIN;
• are ca obiect strict probleme care aparţin exclusiv ariei sale de
competenţe; în instituţiile multilaterale, de exemplu FMI,
reprezentarea SEBC trebuie să se finalizeze cu o poziţie comună a
tuturor BCN participante;
• face obiectul unor aranjamente speciale de adaptare la reglementările
interne ale organizaţiilor interguvernamentale (FMI, OECD) care sunt
organizate pe baza unei corespondenţe stricte între o monedă şi o ţară.
(b) Realizarea sarcinilor ESCB de a dialoga cu forurile colective
europene. BCE are îndatorirea statutară de a fi permanent deschisă
întrebărilor autorităţilor UE desemnate prin Tratat şi de a supune atenţiei
autorităţilor comunitare rapoarte, în scopul descărcării de gestiune ca urmare a
îndeplinirii sarcinilor sale de bază.
(c) Colaborarea BCE cu instituţii multilaterale neeuropene.
Datorită specificului său instituţional inovativ, SEBC poate avea dificultăţi la
adecvarea cu structurile şi reglementările forurilor colective internaţionale de
decizie şi opinie, precum FMI şi OECD. La nivelul acestor organizaţii, apare
dubla reprezentare a ţărilor fondatoare ale BCE, care sunt şi membri
individuali ai respectivelor organizaţii.

206
207
 BIBLIOGRAFIE

Basno C., Dardac N., Floricel C., – “Monedă, credit, bănci”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2003.
Basno C., Dardac N., – “Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată“,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
Basno C., Dardac N., – “Sisteme de plăţi, compensări şi decontări“, Editura
Didactica şi Pedagogica, Bucureşti, 2003.
Berea A.O., – “Orientări în activitatea bancară“, Editura Expert, Bucureşti, 1999.
Béziade M. , – “La monaie”, Mason, Paris, 1986.
Bran P., – “Mecanismul monetar actual”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984.
Consserques, S – “Gestion de la banque”, Dunod, Paris, 1982.
Dardac N., Barbu T., – “Monedă, bănci şi politici monetare“, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2005.
Dedu V., – “Gestiune bancară“, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1999.
Dedu V.,– “Studii, cazuri şi lucrări la “Tehnica şi evidenţa operaţiilor bancare”,
Bucureşti, ASE, 1986.
Diaconescu M., – “Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri“, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
Georgescu- Goloşoiu L., – “Mijloace, modalităţi şi instrumente de plată“, Editura
ASE, Bucureşti, 2003.
Harrington R ., – “Asset and Liability Management by Banks OECD”, Paris,
1987.
Ionescu L., – “Bancile si operaţiunile bancare“, Institutul Bancar Roman, Editura
Economică, Bucureşti, 1996.
Institutul Bancar Român,– “Management bancar”, vol. I şi II, Institutul Bancar,
Bucureşti, 1998.
Kiriţescu C., – “Moneda, mică enciclopedie”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982.
Lamarque E., – “Management de la banque“, 2e édition, Pearson Education, Paris,
2008.
Mayer T.–“Banii activitatea bancară şi economia”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1993.
Miller R., Pulsimelli R., - “Modern money and banking”, Mc Graw Hil,
NewYork ,1985.
Mishkin F., C. Bordes, P., – C. Hautcœur, D. Lacoue-Labarthe- “Monnaie, banque
et marchés financiers“, 8e édition, Pearson Education, Paris, 2007.
208
Olteanu A,. – “Management bancar“, Editura Dareco, Bucureşti, 2003.
Olteanu Al, Badea L., – “Management bancar. Caracteristici. Strategii. Studii de
caz“, Ediura Dareco, Bucureşti, 2003.
Popescu R., Tudorancea C., Berbec F., – “Cardul, instrument modern de plată“,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998.
Rivoire J. , – “Les techniques bancaires“, Presses Universitaires de France, Paris,
1992.
Simonson D. , – “Bank Management”, John Wiley and Sons, New York,1990.
Ungureanu P. V., “Banking – Produse şi operaţiuni bancare“, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2001.
Săvoiu V., – “Banca Centrală şi sisteme de plăţi, de interes naţional“, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Socol A., Tehnica bancară,Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006.
Turcu I., – “Teoria si practica dreptului comercial român“, vol.II, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1998.
Acte normative

*** Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în
Monitorul Oficial al României, nr.582/2004.
*** Legea nr, 58/1998 privind activitatea bancară, republicată în publicată în
Monitorul Oficial al României, nr.78/2005.
*** Legea nr. 443/2004 pentru modificarea şi completarea Legii bancare 58/1998,
publicată în Monitorul Oficial al României, nr.1035/2004.
*** Legea nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem locativ
colectiv, cu modificările şi completările ulterioare, piblicată în Monitorul
Oficial al României nr. 733/2002.
*** Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, Monitorul Oficial
al României nr. 159/1998.
*** Legea nr.253/2004 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de
deconectare a operaţiunilor cu instrumente financiare ,publicată în Monitorul
Oficial al Romîniei nr. 566/2004.
*** Ordonanţă de urgenţă nr.39/2008 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, publicată în Monitorul Oficial
al României, nr.284/2008.
*** Ordonanţa de urgenţă nr.38/ 2008 pentru modificarea Legii nr.59/1934 asupra
cecului, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.284/2008.
*** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile
cooperatiste de credit, publicată în Monitorul Oficial al României 97/2000
privind organizaţiile cooperatiste de credit, publicată în Monitorul Oficial al
României nr 330/2000 completată şi modificată prin Legea nr.200/2002,
publicată în Monitorul Oficial al României nr 300/2002 modificată la rândul

209
 său prin Legea nr 122/2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr
387/2004).
*** . Norma Băncii Naţionale a României nr. 11/2004 privind modificări în
situaţia băncilor, instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât
băncile, a acceselor de economii pentru domeniul locativ şi a sucursalelor din
România ale instituţiilor de credit străine,publicată în Monitorul Oficial al
României.1099/2004.
*** Norma Băncii Naţionale a României nr. 10/2008 privind modificarea Normei
Băncii Naţionale a României nr. 6/2008 pentru modificarea şi completarea
Normelor-cadru ale Băncii Naţionale a României nr. 7/1994 privind comerţul
făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit, cu cecuri, publicată
în Monitorul Oficial al României, nr.660/2008.
*** Norma Băncii Naţionale a României nr.7 pentru modificarea şi completarea
Normelor-cadru ale Băncii Naţionale a României nr. 6/1994 privind comerţul
făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit, cu cambii şi bilete
la ordin publicată în Monitorul Oficial al României, nr.512/2008.
*** Norma Băncii Naţionale a României nr. 11/2008 privind modificarea Normei
Băncii Naţionale a României nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea
Normelor-cadru ale Băncii Naţionale a României nr. 6/1994 privind comerţul
făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit, cu cambii şi bilete
la ordin publicată în Monitorul Oficial al României, nr.660/2008.
*** Norma Băncii Naţionale a României nr. 1/2005 privind modul unitar de
completare a menţiunilor din ordinele de plată în mesajele electronice
utilizate în sistemul ReGIS şi în casa de compensare automată, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 75/2005.
*** Norma Băncii Naţionale a României nr.2/2005 pentru reglementarea legală a
operaţiunilor cu numerar ale instituţiilor de credit şi Trezoreriei Statului în
relaţia cu Banca Naţională a României nr.290/2005.
*** Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.1752/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene aplicabile
instituţiilor de credit, publicat în Monitorul Oficial al României nr.
1080/2005.
*** Ordinul Băncii Naţionale a României nr. 5/2005 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene aplicabile
instituţiilor de credit, publicat în Monitorul Oficial al României nr.
1182/2005.
*** Circulara Băncii Naţionale a României nr. 44/1995 privind ordinele de plată
cu valori mai mari de un milliard de lei vechi şi alimentarea conturilor de
decontare a tranzacţiilor cu valori mobiliare, modificată ulterior prin Circualra
Băncii Naţionale a României nr. 23/ 1996 privind procedurile de decontare
ale BNR publicată în Monitorul Oficial al României, nr.260/1996.
*** Circularea Băncii Naţionale a României nr. 9/2001 privin funcţionarea
Societăţii Naţionale de Transfer de Fonduri şi Decontări, în calitate de agent

210
 al Băncii Naţionale a României publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 212/2001.
*** Circulara Băncii Naţionale a României nr. 9/2001 privind funcţionarea
Societăţii Naţionale de Tranfer de Fonduri şi Decontări- TransFonD-SA în
calitate de agent al BNR, publicată în M.O. nr.212/2001.
*** Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 10/1994 privind compensarea
multilaterală a plăţilor interbancare fără numerar pe suport de hârtie
republicat în M.O. nr.64/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
*** Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 6/1995 privind principiile şi
organizarea plăţilor cu card de către societăţile bancare, publuicat în
Monitorul Oficial al României nr. 282/ 1995.
*** Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 1/2001 privind organizarea şi
funcţionarea la Băncii Naţionale a României a Centralei Incidentelor de Plăţi,
publicat în Monitorul Oficial al României nr.120/2001 şi modificat şi
completat de Circularea Băncii Naţionale a României nr.152/2002( Monitorul
Oficial al României nr. 521/2002) şi de Regulamentul Băncii Naţionale a
României nr 7/2005 (publicat în Monitorul Oficial al României nr.683/2005).
*** Regulament Băncii Naţionale a României nr.1 /2002 privind sistemul de
transfer de fonduri de mare valoare, publicat în M.O. nr.44/2002.
*** Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2002 privind tranzacţiile
efectuate prin intermediul instrumentelor de plată electronică şi relaţiile dintre
participanţii la aceste tranzacţii publicat în în Monitorul Oficial al României
nr.503/2002.
*** Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2 /2004 privind utilizarea
codurilor IBAN în România, publicat în Monitorul Oficial al României nr.
165/2004, modificat prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.
5/2004, publicat în Monitorul Oficial al României nr.799/2004.
*** Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.4/2004 privind organizarea şi
funcţionarea la Băncii Naţionale a României a CRB, publicat în Monitorul
Oficial al României nr.739/2004.
*** Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.1/2005 privind ordinul de
plată utilizat în operaţiuni de transfer credit, publicat în Monitorul Oficial al
României nr.265/2005.
*** Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2005 privind ordinul de plată
utilizat în operaţiuni de transfer credit, publicat în Monitorul Oficial al
României nr.265/2005.
*** Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 3/2005 privind debitarea
directă executată prin casa de compensare automată, publicată în Monitorul
Oficial al României nr.267/2005.
*** Regulament Băncii Naţionale a României nr.2/2005 privind ordinul de plată
utilizat în operaţiunile de transfer de credit, publicat în în Monitorul Oficial al
României nr. 265/2005.
Resurse în format electronic

211
*** Banca Naţională a României, Rapoarte anuale, Caiete de studii, site-ul
www.bnr.ro.
*** Reguli de sistem ReGIS site-ul www.bnr.ro.sistemuldeplati.
*** Reguli de sistem SENT site-ul www.bnr.ro.sistemuldeplati.
*** Reguli de sistem SaFIR site-ul www.bnr.ro.sistemuldeplati.
*** Stanel G.,-Sistemul plăţilor interbancare: concepte instrumente,
procedee, transferuri şi plăţi, riscuri, securitatea operaţiunilor, lucrare
în format electronic, site-ul Academiei de Stiinţe Economice Bucureşti,
biblioteca digitală www.ase.ro.
*** Directiva Comunităţilor Economice Europene nr.98/26/EC privind
finalitatea decontării în sistemele de plăţi şi sitemele de decontare a
operaţiunilor cu titluri de stat şi Directiva 2002/47/EC privind contractele
de garanţie financiară www.europa.eu.int.
*** Directiva Comunităţilor Economice Europene CAD III de adecvare a
capitolului –Capital Adequacy Directive, care preia Directia Bancară
Consolidată 2000/12/EEC şi Directiva de adecvare a capitalului
societăţilor de investiţii şi al instituţiilor de credit 93/6/EEC, reconfigurate
www.europa.ro.int.
*** Banca Centrală europeană www.bse.ro
*** Site-ul STFD Transfond S.A, www.transfond.ro.
*** Site-ul Biroului de Credit www.birouldecredit.ro.
*** Site-ul reţelei SWIFT Society for Worldwide Interbank Financial
Telecxominication www.swift.com.
*** Site-ul ziarul financiar, www. ziarulfinanciar.ro.
*** Site-ul piatţa financiară, www.piaţa financiară.ro

212