-DELIR-

-piesă de teatru-
Personaje:
Medeea, protagonista
Corneliu, judecătorul procesului Medeei și tatăl Evelinei
Evelina, amanta lui Iacob și proprietara ospiciului
Iacob, soțul Medeei și iubitul Evelinei
Infirmiera
Tiberiu, avocatul Medeei
*
 Actul I
Scena I
În sala de judecată, atât Medeea, cât și avocatul apărării, Tiberiu își ocupaseră
locurile din partea dreaptă a sălii, de cealaltă parte era Iacob, iar în fața lor se
afla justiția pământească, reprezentată de judecătorul Corneliu în acest proces.
Încăperea în care are loc scena este înaltă și foarte bine mobilată. Scaune de
stejar lăcuit, pupitre impunătoare, micul ciocan lustruit pe masa judecătorului în
mijlocul rândului din față. Pereții albi și goi, ferestre largi care permit luminii
naturale să pătrundă în întreaga încăpere, precum și în fiecare colț al clădirii care
odată a servit drept lăcaș de cult.
MEDEEA : Dragostea e cea mai sănătoasă boală!
Medeea vorbește celor prezenți în sală, speriați de prezența sa fantomatică și
intrigați de atmosfera tensionată ce cuprinse încăperea luminoasă. Doar ochii
Medeei priveau ațintiți spre Iacob, în toată vâltoarea lor. Ea clipea ritmic, cu
pleoape legănate de nesomn, scoțând icnete între bocet și țipăt, între mânie și
isterie.
MEDEEA: Oh , Tu, Dumnezeule, ajută un om care nu mai are nimic, nici iubire,
nici familie, nici pe sine! Fii Tu pârghia de care să mă agăț, nu mă lăsa pradă
disperării, fii Cel căruia să mă jelesc și Acela ce mă ascultă, căci, numai Tu știi,
Doamne, cât de mult i-am iubit pe cei cărora le-am dat viață și ce-am făcut
pentru ei! (cu icnete de plâns) Căci atât a fost și atât va rămâne din mine, doar
amintirea care mă va bântui. (hotărâtă) Pentru că niciun om nu există în afara
nebuniei sale, cum nici eu nu exist în afara nebuniei mele.
IACOB: Precum Medeea, mama copiiilor mei a fost, nu aș putea unelti
împotriva ei. Dumneavoastră, onorată instanță, răspundeți în numele meu: poate
un om să scape din ghearele ascuțite alte propriului destin? Pot eu să depășesc
durerea? Mă aflu eu în stare să uit ce e suferința și din ce s-a născut ea? Căci
după moartea copiilor mei nu am mai simțit nici durere, nici vânt și nici ploaie.
Vinovata să plătească în numele celor cărora până acum o săptămână le-a curs
prin vine sângele meu și care au murit purtând numele meu! Căci cine a semănat
vânt, n-are acum decât să culeagă furtună!
TIBERIU: Pentru că iubirea se naște de unde te aștepți mai puțin și pentru că în
numele ei am fost trimiși în lume, pentru că trădarea conduce la încălcarea
sfintelor jurăminte, pentru că femeia a fost orbită și cuprinsă de suferință... nu a
știut cum să gestioneze adevărul atât de crunt; nu mă simt în măsură să o
condamn pentru faptele sale și nimeni n-ar trebui să o facă! Doar de nebunie
poate fi suspectată. Și-a pierdut mințile, ca noi toți, într-un moment de cumpănă.
Atât și nimic mai mult!
MEDEEA: Nemilosule, trădătorule ! (către Iacob, în țipete isterice) Om fără
suflet, roagă-te Domnului să te aducă pe calea cea bună ! Oh, Dumnezeule
mare, spirite care mă bântuiți în fiecare noapte, nu voi mi-ați spus că adevărul
este cel care dăinuie? Ce formă să iau să fiu înțeleasă? (domolindu-se)
TIBERIU: Acum, ați luat aminte și voi la ceea ce a simțit femeia ce s-a lăsat
pradă disperării și ispitei diavolești. Am călcat cu toții pe urma pașilor ei, i-am
găsit inima frântă și le-a rupt și pe ale noastre, în toată neputința și
vulnerabilitatea ei de-acum. Unii ar fi de părere că te asemeni celor mai malefice
creaturi, Medeea, dar omul nu gândește limpede când are de ținut piept durerii,
schimbă macazul fără a-și da seama!
MEDEEA: Oh, Tiberiu! Măcar tu poate înțelegi, măcar tu! Voi, oameni buni!
(către magistrați) Știți voi oare că femeia îndură mai mult decât bărbatul și e mai
puternică totodată? Ea ştie să ascundă mai bine suferința, chiar și cu prețul de a
fi fățarnică, asta e legea de când lumea și pământul...căci câte nopți nu s-au
odihnit pleoapele mele, nimeni n-are să știe! Însă n-am de gând să mă jelui, iar
de mila voastră n-am nevoie! (cu ochii înlăcrimați) Ce a fost, a fost. Voi fi
puternică, învinsă deloc până la capăt, chiar de-ar fi să mă ștergeți de pe fața
pământului, n-am să-mi dau sufletul de voie în mâinile diavolului!
CORNELIU: Ce mamă își conduce copiii pe ultimul drum? Ce fiară își poate
jertfi propriii prunci? Nu credeți voi că o asemenea creatură nu se poate numi
om? Stă în natura noastră să ducem datoria mai departe. Spuneți voi, scuză
mărturiile aduse, fapta deja comisă?
IACOB: Să mă bucur că mai am suflare sau să-mi plâng copiii?
MEDEEA: Nu este muritor să fie fericit, căci dacă acum zâmbești și te crezi
împlinit, deznădejdii nu-i va fi cu sfială să apară! Iacob, oare când vei învăța să
accepți prezentul așa cum dat e să fie? Totul are un preț în lumea aceasta, pe
care toți îl avem de plătit; mai devreme sau mai târziu! Nicio socoteală nu poate
rămâne neîncheiată.
Iacob sare de pe scaun, din fața pupitrului de lemn, trecând agitat dosul palmei
prin păr și vorbind răspicat, aproape strigând. Vocea îi tremură plină de
neîncredere, dar nervozitatea înlocuiește și ultimul gram de răbdare.
IACOB: Vorbește de cuvintele tale sunt îndeajuns de solide să învingă tăcerea,
de nu, a șovăi sporadic să nu îndrăznești, nu cârti să-ți faci uneltirile, femeie fără
minte! S-ar cuveni mai degrabă să taci și să-ți accepți drumul spre pierzanie!
TIBERIU: Tăcerea, Medeea, tăcerea este cheia către falsul tău drum spre
fericire. Sărmană victimă a propriului destin... Cuvintele tale sunt de prisos
acum, dar mâine de folos se vor dovedi în a-ți împăca conștiința! Căci niciun rob
rătăcitor nu-și poate duce crucea cu inimă grea și consțiință pătată, fiecare are
să cadă și să se căiască la un moment dat. Stă în legea firii.
Magistrat: (de lângă judecător) Destul, suntem în fața legii, nu în fața judecății
Dumnezeiești! Iar voi doi, Medeea și Iacob, n-aveți decât să vă reglați conturile
cu altă ocazie, în sala de judecată se dă sentința. E o problemă cât se poate de
serioasă. Să nu lungim prea mult vorba! (privindu-l pe judecător)
După o clipă de tăcere...
CORNELIU: Nu există nicio dovadă a vinovăției tale depline, în schimb tu,
Medeea, tu ți-ai condus copiii pe drumul morții și i-ai trimis în lumea celor
drepți. Având în vedere că raportul psihologic, atât cel întocmit la fața locului,
cât și audierea ulterioară în prezența organului de stat și a psihiatrului, redau
anumite probleme, deraieri de natură psihică, așa cum intuiam de la bun început,
o tulburare maniaco-depresivă. Te condamn să-ți continui restul vieții într-un
ospiciu, în a-ți găsi cale spre vindecare, dacă e cu putință să-ți aduni mințile!
MEDEEA: Veți avea de plătit scump pentru nelegiuirile astea, hiene fără suflet
și mânuite de diavol! Să vă scăldați în mocirla cumpenelor până v-or înghiți și
cale de scăpare nu veți mai avea! (în strigăte)
Într-o lumină difuză, Medeea este condusă afară din sala de judecată de către
pază, în timp ce își contorsionează trupul în poziții încordate. E însoțită de
avocatul ei, ce poartă după el o servietă și un zâmbet bănuitor.
*
Scena II
Secunde grele de reculegere pentru cei doi copii morți. Pașii Evelinei, în
uniformă medicală albă, cu părul castaniu deschis și ochii pătrunzători și reci, se
apropie de ușa metalică a salonului Medeei; o cămăruță prost luminată cu un pat
îngust dar confortabil, cu un mic dulăpior de lemn pe post de noptieră, pe care
stă așezată cuminte o veioza ce împrăștie un alb bolnăvicios. Bate în ușă de 3 ori
după care intră, după obicei.
MEDEEA: Îl auzi? E aici! E aici! (apucă pătura și se retrage speriată spre perete,
în pijamele dungate lungi, cu părul brunet neîngrijit și cu bretonul ce crescuse
deja intrându-i în ochii albastru-cenușiu)
EVELINA: Liniște. Cumpănește și respiră adânc! Ți-ai luat pastilele în această
dimineață?
MEDEEA: Cum aș putea să renunț din a mă hrăni cu ură?
EVELINA: Ține minte bine: omului îi este dat să fugă după avere, trăiește doar
pentru aur din iubire, iar când aceasta dispare, nu îi mai rămâne decât să se
jelească pe sine și să fugă cu toată lașitatea înspre un petec de liniște. Liniște!
Evelina iese din încăperea rămâne la fel de goală. Medeea privește pe geamul
îngust din adâncul camerei, pe care abia intră câteva fire de lumină.
Intră infirmiera. O bătrână mică de statură, bondoacă, cu mers legănat și un halat
verde. Se oprește în ușă, aruncă un ochi pe geamul de sticlă. Coridorul era
afundat într-o liniște neobișnuită pentru un spațiu înfundat de nebuni, care
noaptea joacă precum dracii pe cimentul rece din saloane, iar ziua cad lați,
istoviți și drogați cu morfină, legați în paturi cu cearșafuri urât mirositoare,
colcotind un miros de canalizare și fecale în același timp; Dar în cazul Medeei
nu putea fi astfel, căci se afla aici trimisă de instanță.
Infirmiera se apropie de Medeea, cu blândețe în privire și purtare, dar ea nu pare
a-i lua în seamă prezența atât de asemănătoare cu cea a unei mame.
INFIRMIERA: Medeea! Haide, te porți purta ca atare. S-a dus blestemata.
MEDEEA: Câteodată am simțământul, chiar siguranța, că voi sări la jugulara ei
spre a-i simți gustul sângelui așa cum a simțit ea gustul buzelor celui care mi-a
jurat credință veșnică. Nemiloasa! Neisprăvita! (privind în gol). A celui care m-
a aruncat între inferne ca să nu pot avea nici liniștea mormântului, nici haosul
etern care-mi va fi potolit setea răzbunării. A celui care de frică, în lipsa
demnității bărbătești, m-a aruncat într-un purgatoriu mai groazic decât a reușit
Dante să creeze. Stau închisă în camera asta pustiită de albul pereților, albul
tavanului, albul luminii bolnavicioase de lampă, privind pe geam spre golul
lăuntric lăsat de menirea mea neîmplinită.
INFIRMIERA: Haide, înapoiază-mi medicația. A trecut Evelina în vizita
regulată, formalități, știi și tu. Doar ai văzut-o.
Medeea îi înapoiază infirmierei pumnul de pastile prescris zilnic de doamna
Evelina, psihiatru și directoare a ospiciului. Doamna Doctor Evelina, doamna
proprietar al Ospiciului, doamna în mâinile căreia se așteaptă să cadă cuminte,
soarta Medeei.
INFIRMIERA: Haidee. Liniște. Vorbește pe o limbă pe care să o înțeleg și eu.
Zbuciumul ăsta nu ne aduce decât spaimă!
MEDEEA: Ce tot atâta haide..haide..haide..! De parcă aș fi o copilă... nu vezi că
sunt aici și nu pot să plec? Nu pot să lupt. Nu mai pot să mă lupt. Nu știu sigur
cu cine să mă lupt, poate că focarul deznădejdii vine dinăuntru. M-au aruncat
aici și ceea ce trăiesc acum nu se poate numi viață și nu pot să-mi găsesc
liniștea. Mocirlă! E cu neputință să respir fără ca pereții să nu mă asculte.
(vorbind în șoaptă, cu ochii privind cruciș) E vai și-amar! (înghițind în sec,
resemnată).
MEDEEA: Mai am o datorie rămasă nerezolvată - răzbunarea. Lucrurile nu pot
rămâne așa, nu permit să fiu strivită ca un șobolan. Eu doar pot prevesti flagelul
ce are să vina peste ei. Adam și Erica n-au fost de ajuns ca să-i împlinească
plata. Liniștea-mi voi găsi când pierzania îi va fi cuprins întreaga ființă! Iacob
nenorocitul! Iacob trădătorul! Nu știe că a pus pecetea morții pe fruntea tuturor
celor care l-au urmat! Netrebnică ființă! Și nedemnă înainte de toate!
INFIRMIERA: Admir focul ce sălășluiește în tine. Dorit-am dintotdeauna măcar
o scânteie să existe-n păcătosu-mi suflet, să știu cum s-aprinde flacăra
distrugerii, dar curajul să o aprind de una singură lipsește. Așa cum eu
suferințile ți le pot percepe dar nu pot să le înțeleg, îți cer prea mult poate. Dar
rogu-te, căci ura pentru acest loc care mie mi-a răpit părinții pe nedrept de când
eram în fragedă pruncie, e la fel de crescândă și de urâtă ca a ta. Împărtășește-te
cu mine, zi-mi necazul tău, ca să se verse și-al meu, căci simt că numai asta-mi
poate umple sufletul plin de hăuri.
MEDEEA: Puternică destulă ești ca să-nțelegi că cel mai păcătos viciu e
trădarea? Pentru ce trăim dacă nu pentru onoare? Când îți pierzi virtutea, ajungi
să trădezi: să-ți trădezi toate credințele ce-ți erau de căpătâi, să îți trădezi
aproapele, să mori puțin câte puțin și să nu îți dai seama.
INFIRMIERA: Pe răposații mei părinți, îți făgăduiesc că am văzut atâtea
nelegiuri până-n astă zi, încât nu mă mai mișcă prea multe și-ți dau cuvântul
meu, copilă zbuciumată, că n-are să audă nimeni un cuvânt despre tine din gura
mea, altfel decât cel pe care îl știm cu toții în fișa medicală !
MEDEEA: Atunci apropie-te! Fără teamă...fără teamă poți învinge răul.
*
ACTUL II
 Scena I
În această scenă Medeea, aflată într-un ospiciu, relatează infirmierei începutul
tragediei sale. Scena se mută cu câteva luni înainte. Este ajustat cadrul în așa fel,
încât să aparțină acțiunilor descrise de Medeea. Vocea ei se pierde gradat în
fundal, pereții sunt de un alb spitalicesc. Lumina e dată de un neon alb, care
conferă camerei un aspect funebru. Cele două stau la începutul actului nemișcate
și sfârșesc prin a se apropia treptat una de cealaltă, într-o îmbrățișare a durerii.
Spectatorul trebuie „păcălit” să-și mute atenția în altă parte atunci când are loc o
nouă mișcare de apropiere a celor două. Se vor proiecta pe peretele din spate
imagini cu cele două, cu susul în jos, preferabil alb-negru, însoțite de cuvinte
scrise mare, cu capslock, care să trimită la ideea de pierzanie.
ONOARE - SPERANȚĂ - PROFAN - ARCHE KAKON

MEDEEA: Un joc de domino mi-au fost mie ultimele luni. Mi-au murit părinții
deodată, s-au răcit în mormânt înainte de vreme. Am fost plecată din casa mea
timp de două săptămani. N-am spus nimănui când mă întorc. Și nici să vreau, tot
nu aș fi știut cât îmi va dura să plâng pe cei ce au agonisit o viață pentru a crește
din pui de om, femeie. Aceste lucruri nu trebuie făcute în pripă, cum nici ei
grăbiți nu erau spre lumea celor ce nu mai sunt, iar jeluirea mea a fost și va fi
neînsemnată pe lângă iubirea ce mi-o purtau. Orfană eram, iar simțirile mele
neclare îmi înghețau oasele în vine. Nimic nu mai simțeam, dar speranța că
urmam a ajunge acasă, alături de familia mea, îmi dădea răgazul de a îndrăzni să
visez la un zâmbet al sufletului meu atât de pustiit. Scumpele mele odrasle aveau
să alerge înspre mine pline de recunoștință, de încântarea că mama lor e lângă ei,
iar el, singurul care îmi putea aduce lumină și alinare, soțul meu, el, trădătorul…
el… cel a cărui dragoste purtam… el, Iacob,avea să-mi șteargă amintirea tristeții
din ochii roșii de atâtea lacrimi amare.

Întoarcerea mea acasă fu întâmpinată de ființele ce mă iubeau cel mai

mult pe lume, cei care nu m-au mințit și niciodată supărare frunții mele și așa
brăzdată de atâtea rele, nu au adus.

ERICA: Mămică dragă, ce mult ne-ai lipsit! Ce dor duceam de la plecarea ta!

ADAM: Nu-i adevărat, mămico! Curajul a fost de partea noastră; ce dor visezi,
zgâtie?
MEDEEA: Hai, gata dragii mei, așa bravi cum sunteți să mă cuprindeți, să nu
cunoască inima mea durere de spaima voastră! ( cuprinsă iar de dezamăgire) Dar
tatăl vostru? Nu știe de venirea mea?

ADAM: Cunoști micile plăceri ale tatei, mereu se îndeletnicește în lucrul

mâinilor. Cu atât mai mare va fi bucuria sa, mamă, când te va vedea!

MEDEEA: Copiii nu cunosc prin puritatea lor coada șireată a diavolului care se
vâră atât prin cele mai grotești favele, cât și în cele mai sacre temple. Exclusă nu
este familia neînchegată, dar naivitatea pură a sfinților mei copii poate avea un
scop, poate nu era doar naivitate.... Am intrat în casă, dar fusesem surprinsă să
aflu că ușa din spatele căminului meu era deschisă. Strani lucru, fierbea sângele
în mine, iar gândul că siguranța pe care speram sa o găsesc avea să fie
destrămată îmi creștea în coșul pieptului, iar aerul se pierdea din fața mea. Eram
cuprinsă de spaima morții, moartea care intrase în casa mea fără să închidă ușa
din spate, îngerul morții venit după… după cel ce era scăparea mea din mâinile
disperării. Urcam scările cu teroarea vânatului în apropierea arcului. Sudoarea
rece puse stăpânire pe trupul meu. Gândurile se derulau în mintea mea cu viteza
cu care sângele pompa în vinele prea strâmte. M-am oprit în capul scărilor, iar
totul în mine s-a oprit. Nici inima nu îmi mai bătea. Auzeam ceva: o respirație
greoaie, sufocată; aer cald și umed pătrunzând până la mine. Îl sufoca pe Iacob.

Panica îmi grăbea pașii, iar respirația grea devenea din ce în ce mai
proeminentă… evidentă. După atâția ani, cum putusem crede că soțul meu era
atât de suav, atât de satisfăcut de sufocarea unui înger al morții… Orice speranță
la liniștea sufletului meu era sufocată... Dar nu puteam crede...deschisesem ușa
ușor, iar imaginea lor mă izbise mai puternic decât ar fi făcut-o vestea unei alte
morți după cea a scumpilor mei părinți: mâna lui mângâia tandru un umăr golaș,
iar buzele lui sărutau un chip straniu și necunoscut; patima lor mi-ardea ochii de
lacrimi. Atunci am pierdut tot ce credeam că mai am: un cămin, o familie, pe
el... mă pierdusem și pe mine odată cu toate acestea. Un foc se stinse, iară un
altul scotea scântei! Lacrimile îmi încețoșau vederea când voiam să fug,
împiedicându-mă de ce aveam în cale, căzând pe împietrirea rece a gresiei. Dar
auzi-i de sus:
IACOB: ,,Ascunde-te, căci dacă soția mea sfârșit-a plânsul morților, sfârșit-a ora
dragostei noastre!... Nu mă-nșel, Medeea e acasă!"

MEDEEA: ,, Oricâtă iubire i-aș fi purtat vreodată-n suflet, să-l privesc în ochi pe
trădător nici că mai aveam putere! Mi-am luat copiii, roade ale pântecelui meu și
nu ale iubirii unui trădător, și l-am lăsat pe mișel să mă privească cum mă
îndepărtez cu viteză. Furia mă făcea să uit a mă asigura în oglinda retrovizoare;
nu-mi trebuia să știu dacă vine după noi, nu avea să vină după familia de care se
lepădase. Nu avea să-i pese, nu avea să jeluiască părinții ce l-au iubit ca pe un
fiu sau copiii ce aveau să plângă pentru un tată mincinos și fals. Nu avea să
plângă pentru mine, soția sa, care am sacrificat și propria-mi viață pentru a-i
naște prunci, propriile-mi mâini pentru ca pântecul lui să nu sufere de foame, iar
el, nerecunoscător blestemat, îmi sfâșia inima, îmi storcea ochii de lacrimi care-
mi acopereau văzul, îmi întunecau mintea pentru ca mai apoi...", și izbucni în
lacrimi.

INFIRMIERA: Medeea, soră dragă, limpezește-ti gândul.

MEDEEA: Vederea mea nu putea discerne împrejurul meu, iar o altă mașină ne-
a lovit din plin… netrebnica de mine a scăpat vie… ce dulce ar fi fost sărutarea
morții atunci și acum...să pier cu copiii mei și să renaștem toți în lumea celor
buni... În schimb, Atotputernicul mi-a pedepsit copiii pentru faptele murdate ale
acelui blestemat! Îngerii mei pe pământ! -sfâșiată- De ce nu i-ai cruțat,
Doamne?! -printre suspine-

INFIRMIERA: Draga mea, destinul te-a lăsat pe tine să răzbuni două suflete
curate, ale căror suflare ai dat, dar murdăria lumii acesteia le-a luat-o fără milă!
Eu, păcătoasa de mine, îți împărtășesc doar o parte din durere, dar suferința ta și
a pruncilor tăi va fi curmată! Ai credință, soră dragă!

MEDEEA: Nu știam dacă vreau ceva sau pe cineva. Am vrut ca parbrizul

mașinii să se îndoaie precum un acordeon, căci nu mai găseam sensul. Nu mă
puteam culege de pe jos și lipi la loc în absența unei urme de speranță. Adezivul
ar fi fost un Iacob care, chiar dacă a pășit greșit, ar fi avut gentilețea să se
întoarcă înapoi la mine. Spășit sau nu, convins sau nu că sunt cea pe care o
caută, măcar aș fi știut că nu sunt doar un tonomat în care arunci frici și frustrări
și regrete și primești înapoi pe tavă sufletul celui de lângă tine. Dar el, în
schimb, ne-a mințit pe amândoi că totul e, în continuare, sub control. Am ajuns o
oală sub presiune, în zilele acelea când nu e nimeni acasă ore bune și ceea ce a-i
încercat să prepari se duce de râpă.
INFIRMIERA: Ceea ce ai făcut tu până acum a fost să-i răspunzi durerii prin
instinct. Nu ți-ai oferit răgazul de a te da un pas în spate și a vedea care e, de
fapt, sămânța discordiei. Iacob s-a refugiat în îmbrățișarea altor brațe poate și
pentru că brațele tale au fost pentru un timp, teren minat.
MEDEEA: Mulți dintre voi intuiți proveniența depărtării, dar prea puțini vă
străduiți să o înțelegeți. Nu am fost cea care a așteptat în van reîntoarcerea, nici
cea care a tăiat cablul care ne unea, ci am lăsat teancul de sarcini de la muncă să
se înalțe și să-mi umple orele devenite căutări apăsătoare de răspunsuri.
INFIRMIERA: Cu toții încercăm să ascundem sub preș angoasa, dar de prea
puține ori ea se așază cuminte acolo unde o pitim, e șireată, se vede imediat în
cum vorbim și ce facem!
Medeea mototolește în mână niște foi de hârtie scrise de ea. Se uită pe geam,
scrutând orizontul cu privirea. Face mișcări prelungi și oftează des, de parcă ar
urma să împietrească în orice moment.
MEDEEA: Abandonez. Nu pot eu să explic sau poate că e pur și simplu e de
neexplicat. Nu caut confirmarea dreptății acțiunilor mele, dacă nu pot să-mi fiu
punct de sprijin, atunci nu poate nimeni. Dacă mă asculți fără să mă judeci,
atunci mi-ai dat tot ceea ce puteai să-mi oferi mai de folos.
INFIRMIERA: De ce ți-ai permis să te afunzi atât de tare în tristețe? Nu ești tu
oare femeia ce a luptat cu disperare să își țină familia unită, până la tragedia ce
v-a dezbinat?
Medeea izbucneșe într-un hohot de râs incontrolabil, amestecat cu accese de
plâns, o hăhăială grotească, morbidă ce răsuna în tot golul alb al pereților ce
văzuseră atât de multe până atunci, dar mai ales, auziseră tot felul de cuvinte - tu
alegeai dacă le dădeai sau nu crezare, e opțiunea aparent sănătoasă din
mecanismul minții. Devine bolnăvicioasă când ești pierdut printre rezultatele
compilațiilor tale doldora de suspiciuni - nu știi ce pistă să alegi, sunt așa de
multe și atât de credibile toate.
INFIRMIERA: Nu face așa, Medeea, soră dragă, nu e bine! Privește-mă în ochi,
mă vezi, sunt aici, am strâns la piept toate nebuniile vieții ăsteia, haide, ține-te
de umărul meu și haide! Știu că zace în tine atâta putere, încât când ți-o vei
recăpăta, ne vom feri cu toții din calea ta, haide, dormi puțin, stai să te ajut să te
întinzi!
Din vâltoarea sonoră de mai devreme rămăseseră scurte suspine, întrerupte de
răsuflări. Trupul Medeei cedează după atâtea spasme și este întins pe patul
salonului ca un elogiu adus nebuniei și vieții deopotrivă. O masă de carne și de
sânge, dezbinată în simțiri din ce în ce mai nestăvilite, doar accesele de furie par
a-i fi medicament în toată rumoarea asta a vorbelor ei ce îi par Medeei când
revelații, când prilej de adâncire în filoanele morții sufletești, ce se instalează ca
un cancer nemilos, treptat și fără a da vreun semn bolnavului. Încetinire.
Amorțire. Neclintire întru inerția obiectelor, omul devenit natură statică. O masă
de carne și de sânge din fundalul configurat cât mai realist cu putință.
*
Scena II
În cabinetul Evelinei veniseră tatăl său, „muntele de dreptate”, Corneliu și mult
iubitul ei Iacob. Un birou întunecos, plin de tablouri stranii pe pereți, cel mai
cunoscut fiind Strigătul lui Munch. Un aer țeapăn ce putea fi tăiat cu cuțitul, o
pipă fumegândă.
EVELINA: Dacă am reușit s-o aducem aici, e doar datorită ție, tată!
CORNELIU: Nu-ți face păcate grele! Îți cunosc îndeaproape ambiția, chiar dacă
tu nu-mi spui o iotă despre ce-ai de gând să faci. Las-o să putrezească într-un
salon mizer, astfel de ființă nu merită îndurare, poate doar o căldare de apă
coclită o dată pe săptămână și resturile firimiturilor rămase de la ciori.
IACOB: Nemernica! Aici are să își găsească iadul! Nu mai are scăpare, o să se
afunde până la pierzanie pe calea ce-a luat-o. N-am de gând să divorțez de ea, să
știu că pot să o am la mână oricând cu certificatul de căsătorie. Are să dea bine
că m-aș interesa de ea!
EVELINA: Tată, cuvântu-ți ascult de copilă și iată câtă putere am dobândit să
fac tot ce mi-am propus! Nu te îngriji de soarta mea acum, îi vei afla doar
moartea, când va veni vremea.
CORNELIU: Rămai nepătată, Evelina, rămâi nepătată de rău, las-o pe Medeea
să colcăie în valurile gândurilor paranoice! Are să se zbată, ia seama! Să nu
provoace vreo delicvență, o știm în stare. Nu te mai pot ajuta atunci, m-am și
îndatorat plătindu-ți taxele la zi pentru toate șobolăniile ce le-au făcut angajații
tăi până azi!
EVELINA: Nici vorbă ca Medeea să mai poată face rău! N-are nicio fărâmă de
libertate, stă închisă în cușca aia infectă și acolo îi e locul cât timp se răsucesc
iubiții lui copii în pământul rece din cauza ei. -oftând prelung- N-au să își
găsească odihna până nu vor fi răzbunați!
CORNELIU: Gata, ajunge, Medeea ne-a ocupat deja prea mult timp și ne-a
stricat ordinea, ne-a tulburat liniștea, și-a aflat pedeapsa și are să-și ducă crucea.
Ține minte, fata mea, nu îți poți clădi fericirea ta pe alte nefericiri.
EVELINA: Stai fără grijă, tată!
IACOB: Ați rămas în picioare. Doriți o cafea, o tărie, ceva?
CORNELIU: Iacob, băiete, tot la desfrâu îți stă capul!
IACOB: Capul plecat sabia nu-l taie, tată socru!
CORNELIU: Nu te zori, să nu cazi și tu la fel de repede pe cât îți iei avânt. Și-au
luat și alții și îi vezi acum că-ți cad la picioare.
Corneliu iese.
IACOB: Dragostea mea, ce te macină, ce-ți încruntă chipul frumos? -mângâind-
o pe obraz-
EVELINA: N-am să-mi găsesc liniștea până nu o voi vedea între patru scânduri!
IACOB: Ai milă, căci ai să păcătuiești în fața lui Dumnezeu de te vei juca cu
viața ei până o ucizi. Parcă ceva îmi spune s-o lăsăm în plata Lui, oricum bine
nu îi va fi! Din jungla asta, nu va mai avea vreodată scăpare, oricât s-ar agăța de
lianele speranței.
EVELINA: Nu uita că atâta timp cât bolnavul suflă, există speranță! Ce te face
să fii așa de încrezător în ceea ce spui?
IACOB: Avocatul acela debutant pare s-o joace pe degete exact așa cum am
plănuit de la bun început.
EVELINA: A găsit suficiente probe, în special motivul medical de care m-am
ocupat îndeaproape, tulburarea maniaco-depresivă, ce are să mai facă mai
departe? Dacă rămânea în închisoare, în mâna statului, nu puteam avea ac de
cojocul ei!
Intră Tiberiu cu o servietă de piele în mână.
TIBERIU: Am înțeles că m-ați chemat.
IACOB: Stai jos!
TIBERIU: Nu e nevoie, mulțumesc!
IACOB: Crezi că dacă ți-ai primit plata (privind către servietă) poți face ce te
taie capul? -arogant-
Tiberiu se așează pe scaunul din fața biroului impunător al Evelinei, ca toată
mobila de stejar din cameră, cu greu distingând liniile colțuroase ale bibliotecii.
IACOB: Stinge prostia aia, Evelina, ne înecăm aici cu toții! -tușind și privind
spre difuzorul din porțelan ce emana miros de tămâie și cânepă-
EVELINA: Nu mai invoca spiritele rele, Iacob! Nu poți curăța răul în afara
ritualurilor astea ce dăinuie din străbuni. Nu e nimic nou sub soare.
IACOB: De parcă ar mai fi rămas ceva de purificat în toată bezna asta, că soare
nu a mai fost de ceva vreme… -stând lângă geam, fumând-
TIBERIU: Cele rele să se spele, cele bune să se adune!
Amândoi îl privesc pe tânăr plini de dezgust.
IACOB: Tinere, nu-ți mai răci gura de pomană, mai puțină vorbă și mai multă
supunere!
TIBERIU: Credeam că misiunea mea s-a încheiat, dacă domnița a ajuns aici.
IACOB: Îi mai zice și domniță…-pufnind- Se și domnesc mai nou, poate stați și
la taclale împreuna, ce știm noi?
EVELINA: Fii cu băgare de seamă. N-ai să scapi de mine, fie rămâi de partea de
care ești acum, fie îți voi ruina toată încercarea asta a ta de a face pe lupul
moralist și pe apărătorul dreptății.
TIBERIU: Doamnă… -dând să se ridice-
IACOB: Nu o întrerupe, stai jos! -așezându-l înapoi pe scaun, apăsându-l pe
umăr-
EVELINA: Să nu încerci să te împotrivești! Nu ai altă cale mai bună. Cine nu e
cu mine e împotriva mea, să ții minte asta!
Tiberiu tace și pentru câteva clipe le țiuie în urechi liniștea măsluirii unui alt
plan.
EVELINA: Zi drept, ai reușit să o faci să se îndrăgostească de tine?
IACOB: Hai, vorbește când e de vorbit!
TIBERIU: Eu cu domnița n-am încercat vreodată să…-fiind întrerupt-
IACOB: Incompetentul naibii! -bătând cu palma în masă-
TIBERIU: (după ce tresare) Domnule Iacob, să ne păstrăm calmul!
EVELINA: Ea e Medeea pentru tine, femeie de moravuri ușoare. O seduci. Atât.
E greu să procesezi, mai spun încă o dată? Poate vrei și o reprezentare grafică.
TIBERIU: Voiam doar să spun că nu am certitudinea că domn… -înterupându-și
pornirea- ….. că Medeea mă vede ca pe un potențial partener.
IACOB: Eu înțeleg că-ți lipsește cu desăvârșire caracterul viril, dar nici chiar
așa! -aranjându-i cravata dungată -Pricepe - o atragi, o seduci, vrei să te învăț
cum să duci de nas o muiere?
Evelina îi aruncă o privire suspicioasă.
EVELINA: O ademenești și o vei deține o noapte ca pe bunul tău cel mai de
preț, ca pe ochii din cap ai s-o păzești, ca să poată căpăta încredere în tine!
Infirmiera auzi frânturi din discuțiile din cabinet și rămase înmărmurită.
INFIRMIERA: Doamne Dumnezeule, apără și păzește!
Și apoi dădu fuga să dea de știre Medeei ce auzise.
*

ACTUL III
Scena I
Medeea vorbește cu cei doi fii ai ei, mintea jucându-i feste, făcând-o să creadă
că sunt încă vii și teferi. Va clipi, va vorbi având ticul de a țipa TEAMĂ NU
MAI E la sfârșitul fiecărei propoziții. Va clipi bezmetic, va avea părul prins în
două codițe care să nu aibă bucăți egale de păr și va înțepa o pernă pe care va
scrie câș, cu ață roșie, HOPE și pe partea cealaltă HOPA. Va tot împunge perna
cu ace când pe față, când pe spate. Un robinet va fi deschis și apa va susura
acoperind discuția Medeei cu copiii. Medeea crede că e la ea acasă, iar Iacob e
plecat. Acțiunea e plasată imediat după accident, dar din perspectiva unei Medee
aflate în delir.
ADAM: Mama, când ne mai gătești prăjitură cu roșcove?
ERICA: Da, mi-e poftă, ar fi frumos să mâncăm ce obișnuiam mai demult.
MEDEEA: (respirând pufnit și batjocotitor) Da, vă e dor? Dar am uitat cum se
gătea, nu mai avem același cuptor, nu știu ce cantități să folosesc acum. Suntem
mai puțini…
ERICA: (uitându-se în jos nostalgic, cu ochi umezi) Nu mai e tati lângă noi,
mami nu mai e fericită.
ADAM: Deci nici noi nu mai putem fi fericiți
Cei doi copii se iau de mână și țopăie în jurul mamei, parcă apărând-o, parcă
izolând-o și cântând: „ Quattor fuerunt, tunc tres, nunc tu solam stas.” . Vor
cânta preț de 10 minute încontinuu, devenind la un moment dat obsedantă
învârtirea lor din ce în ce mai rapidă și cântatul cu voci din ce în ce mai
stridente.

În fundal se aude glasul infirmierei, strigând-o pe Medeea, aflată încă în delir:

INFIRMIERA: Medeea… draga mea copilă... în mare grabă vin să-ți destăinui
ceea ce adineauri am auzit din salonul blestematei (se oprește pentru a răsufla,
roșie în obraji din cauza grabei).
MEDEEA: Ce s-a întamplat, sora mea dragă? Ce gânduri și vorbe spurcate
aruncă nenorocita?
INFIRMIERA: De-ar fi numai ea... mult mai ușor mi-ar fi să-ți vorbesc. Dar
urechea-mi auzi gravele uneltiri ce ți se aduc din gura desfrânatului Iacob și a
fățarnicului tău avocat.
MEDEEA: Care va să zică, viperele s-au adunat să-mi pună capăt. Nu vor izbuti
să-mi afle sfârșitul, căci astăzi ei pieirea și-o vor afla. Acum spune, nu mă lăsa
să mă perpelesc în focul neștiinței!
INFIRMIERA: Tiberiu, avocatul care-ți promite scăparea: află că, anume trimis
de cei doi nenorociți, părtaș la uneltire, vine să-ți frângă încrederea, înjosindu-te.
L-au plătit să se joace cu mintea ta, să te facă să-l iubești, ca apoi să te lase în
agonie să-ți pierzi mințile cu totul...Ce nenorocire!
MEDEEA : Nenorocirea-i menită lor, celor ce cred că mă vor birui! Ah, dar cred
ei oare că vor izbuti? Câtă prostie! Astăzi vor afla cum mânia mea are să-i
zdrobească...(scurtă pauză). Tiberiu, șarpe nenorocit. Ai încercat să te joci cu
mine cu atâta mârșăvie, dar lasă...am să-ți arăt cum poți să te arzi când...
INFIRMIERA: Ce ai de gând să faci? Mă-ngrozește gândul la ce va urma..
MEDEEA : Dulcea răzbunare ce-mi curge prin vene se va revărsa peste cei ce
zadarnic au încercat să mă năruie. Chinul ce mi l-au pricinuit se va întoarce
însutit asupra hienelor.
INFIRMIERA : Ce tot spui? Mă înspăimânți! Văd în ochii tăi văpăi de
răzbunare și vorba ta mi-e străină! Tare mă tem de o nenorocire... nu pot fi
martoră la așa urgie! Mare păcat s-ar abate asupra mea dacă aș fi părtașă la ceea
ce urmează… (punându-i mâna pe braț- )
MEDEEA : Fugi atunci, scapă-te! (trăgându-și brațul) Nu vreau să-ți pricinuiesc
și ție vreun necaz. Scapă-te din acest iad al urii și răzbunării! Ție, ființei căreia
multă suferință au pricinuit, îți doresc să nu mai duci povara chinurilor de aici.
Numai tu mi-ai fost sprijin și ajutor. Numai tu ai încercat să-mi înțelegi durerea
și pentru asta, întreaga-mi viața îți voi purta recunoștință. Acum du-te, fugi din
acest cuib de vipere!
INFIRMIERA : Oh, draga mea Medeea, biet suflet mistuit de amara boală a
durerii și răzbunării! Sărmană copilă cu un destin zdrobit de piatra nefericirii!
Fie ca într-o zi să-ți găsești liniștea și sufletul tău zbuciumat să găsească căldura
de altădată! Rămâi cu bine și Domnul să te călăuzească! (privind în sus,
făcându-și cruce)
MEDEEA: Înainte de a mă părăsi, o ultimă rugăminte mai am.
*
Scena II
Tiberiu intră în camera Medeei, iar încăperea este cufundată într-o tensiune
neobișnuită. Lumini când verzi, când galbene se joacă în fundalul albicios.
Medeea privește la geamul opac, cu spatele la Tiberiu. Înțelege că nu are nicio
clipă de pierdut. Acel moment era cel în care răzbunarea ei începe să fie
săvârșită, după ce a fost atât de minuțios plăsmuită în mintea ei și țesută fir cu
fir.
MEDEEA:( în mintea ei) Au trimis pe cel mai slab dintre ei. Ce mojici! Fi-va
victoria de partea mea, căci el, trădătorul, muri-va ascultând de vocea acelor
șerpi. El, Tiberiu, putea gusta din fructul dulce al dragostei, dar l-a zdrobit în
schimb și l-a aruncat câinilor, plăti-va-nzecit iubirii sale false... nemernicul!
TIBERIU: Domnișoară Medeea, cumplit tulburată-mi păreți! Oare ce necaz vă
mai încearcă? Ori nu sunteți corect îngrijită?
MEDEEA: De îngrijirea mea nu trebuie să pese nimănui, numai copiii mei mă
mai iubeau pe lumea aceasta, dar cum ei murit-au de mâna cruntei soarte, am
rămas singură-n întunericul acestei camere și mai prind uneori o rază. (privind
spre lumina verde ce era proiectată lângă ea)
TIBERIU: Nu ești singură pe lumea aceasta, domnișoară dragă, eu am fost și voi
fi alături de tine. Am venit să alung paloarea frumuseții tale nemărginite. Agonia
ta se poate sfârși… cu a ta cuviință… spre a te iubi...
Tiberiu înaintează spre Medeea și își întinde mâna spre a o mângâia. Medeea își
lasă obrazul palid atins și își închide ochii, afișând liniștea față tandrețea lui
Tiberiu, fiind scârbită pe de-a întregul în sinea ei.
Medeea se apropie de Tiberiu și se refugiază la pieptul său. O cuprinde cu
ambele brațe, iar Medeea își ridică privirea spre el. Încet, se ridică delicată pe
vârfuri, iar buzele ei se contopesc în sărut cu ale sale. Îi desfăcu cămașa aspră,
iar umerii netezi îi luceau în lumina oarbă a încăperii. Răceala camerei se
dizolvă în căldură, iar atingerile reci se simt tot mai fierbinți pe măsură ce
sărutări le acaparează trupurile golașe, tremurânde, pielea catifelată care emană
mirosul săpunului de rufe al spitalului. Trupul ei poate mai ferm ca al lui. Cu o
fluiditate naturală, feminină, ea se încolăcește în jurul gâtului său, pe care
pulsează o venă în spasme puternice. Cu sălbaticie născută din ură curată și din
poftă de sânge, ea-i prinde buza de jos și o presează între incisivi până la
despicare. Un strop de lichid roșu aprins se prelinge de-a lungul pielii până pe
fața de bumbac alb a pernei. Tiberiu scoate un geamăt sonor, opacizat. Din
impactul violent cu așternuturile reci, nu a mai rămas nimic. Doar căldura
emanată de doua corpuri contopite de balans; lumina, devenită portocalie, e din
ce în ce mai slabă, pălește până când camera este cufundată în întuneric, iar
liniștea nopții este tulburată doar de respirațiile ritmate ale celor două umbre
care se mai disting, dansând pe glasul chemării naturii umane.
*
Scena III
Cei doi sunt întinși pe patul îngust din camera Medeei, fiind centrul de interes al
acestei scene. Sunt acoperiți de lumina gălbuie și călâie a veiozei, opacă de-a
dreptul; Tiberiu îi mângâie părul de abanos al Medeei. Soarele încă nu și-a
ocupat locul de drept. E încă destul de întunecat și geamul camerei e aburit.
TIBERIU: Unde ți-e gândul, iubita mea?
MEDEEA: Spui când îți declari iubirea?
TIBERIU: Iubirea mă va face să slujesc veșnic numai ție, frumoasa mea!.... În
ciuda.... În ciuda tuturor greșelilor tale!
MEDEEA: Greșelilor mele? Trădarea bleastematului aceluia tot mie mi-e
socotită drept greșeală?
TIBERIU: Medeea, nu te tulbura, nu... Greșelile josnice trebuie plătite: uciderea
propriilor copii, denigrarea demnității celui ce ți-a fost și soț… M-ai trădat și pe
mine, nu demult. M-ai alungat ca pe un câine și acum mă reîntorc necontenit la
tine, căci iubirea mea e sinceră. Eu te-am ajutat să primești pedeapsa cea mai
ușoară, ca să poți scăpa de chinurile închisorii, să fii a mea și să ne iubim veșnic,
uitând de clipa cea rea. Să iubești o dată înseamnă să mori de alte o mie de ori!
MEDEEA: Da, dar nu uita că să faci dragoste durează un minut, pe când a iubi
durează o viață!
TIBERIU: Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață! Să fim eterni! Tu doar iartă-
mă, ți-am făcut vădit un bine... Frumoasa mea…
(Tiberiu încearcă să o mângâie din nou pe cap, dar Medeea se smucește din
brațele lui)
TIBERIU: Însă, un gând greu nu-mi dă pace. Amar mi-e sufletul când îți
mărturisesc că de ispășit păcate am și eu, față de tine. Nu mă pot opune nicicum
vrerii tale, căci vina tare greu atârnă pe umerii mei.
MEDEEA: Care vină?
TIBERIU: Vina unui viciu pătat de lașitate. Vina slăbiciunii.
MEDEEA: Nu trebuie să te mai apese grija mărturisirii. Nu e nevoie, dragostea
mea, căci tu visezi la eternitate, iar ea înghite de vii toate viciile: trădarea,
minciuna, îndrăzneala fără frică de Dumnezeu, mândria. Căci pe mine m-ai
vândut așa cum l-au vândut pe Iisus pentru treizeci de arginți!
Medeea se apropie lent de Tiberiu. Mâinile sale țin strâns un obiect, încă
neidentificabil de către auditoriu.
TIBERIU: Medeea. Eu…
În acest moment, Medeea îl cuprinde pe Tiberiu cu ambele brațe, în sărut
trăgâdu-l încet spre pat. El se lasă în voia ei, moleșit. Respirația sa încetinește
odată cu pulsul. El și Medeea sunt acum întinși unul lângă altul, față în față.
Doar frunțile li se ating. Se lasă o liniște de mormânt, iar timpul pare a se opri în
loc, până când tăcerea se sparge odată cu vocea Medeei.
MEDEEA: Somn lin, dragostea mea! Sărutul morții să-ți fie alinare pentru
eternitate...
Auditoriul poate observa cum din grumazul lui Tiberiu se înalță strălucitoare o
seringă de sticlă cu finisaje metalice, în care se mai pot zări urmele unei negre
otrăvuri, asemănătoare mătrăgunei.

*
Actul IV
Scena I
Scena se petrece la scurt timp după moartea lui Tiberiu. E dimineața foarte
devreme, o lumină licărindă în întuneric - în ospiciu nu se află decât pacienții și
Evelina. Liniștea e apăsătoare.
EVELINA: Vai, Dumnezeule, în ce duhoare de alcool e îmbibat spitalul ăsta de
nebuni! Lipsesc o zi de aici și nimic nu se mai face ca la carte. Trebuie să mă
lepăd de tot personalul care se ocupă cu igienizarea, căci în caz contrar ne paște
o beție inhalabilă.
-Și o bețieee de cuviiinteeee!, se aude un bolnav strigând de pe coridor, în spate.
Evelina se uită în spatele ei, neobservând pe nimeni, căci șugubățul își luă
tălpășița.
EVELINA: Am să înnebunesc și eu odată cu ei!
Evelina pășește grăbit și hotărât în timp ce se îndreaptă spre salonul Medeei.
Ajunsă în fața ușii masive de metal, privește prin grilajul micii ferestre; totul e
neclintit. Împinge cu greutate ușa, strecurându-se înăuntrul încăperii. Lumina
albă, bolnăvicioasă pare a o izbi și preț de câteva secunde, a o face să uite
motivul vizitei sale. Brusc pe chipul ei se inserează panica. Expresia ei trădează
golul pe care îl simte în stomac în secunda în care realizeză că Medeea lipsește.
Evelina se învârte bezmetic asemenea unui câine în jurul propriei cozi, realizând
încă odată, că situația îi scăpase de sub control. Un impuls nervos o face brusc
să tresară, iar furia îi cuprinde întregul trup. Evelina decide să meargă în biroul
său pentru a-l suna pe Iacob. Ospiciul cu holurile sale ce păreau interminabile
pentru femeia care pierdea în fața rivalei sale, începe să capete conturul unui
labirint al morții. Un miros înțepător și înecăcios invadează plămânii Evelinei.
În biroul acesteia se poate simți un iz puternic de tabacheră, tabacheră veche și
infectă, aruncată și uitată în fundul dulapului. Cu mâinile tremurânde ia
telefonul și formează numărul singurului om care o putea ajuta în acel moment;
Iacob. Vocea din telefon răspunde rece „numărul apelat este indisponibil
momentan”. Cu o mișcare violentă aruncă mobilul pe canapeaua de piele și
scoate din buzunarul halatului ei de un alb imaculat, un pachet în care se aflau o
ultimă țigară și o brichetă veche. Evelina așează țigara în dreptul buzelor și lasă
o scanteie să scapere din brichetă; un val de lumina o lovește în față; s-a
declanșat o explozie zgomotoasă în biroul mic și neaerisit. Curând pereții albi și
reci ai ospiciului, luminile din cauza cărora ai fi putut căpăta fotofobie și ușile
grele ale saloanelor sunt consumate de flăcările ce parcă ar fi răbufnit din
adâncurile minților contorsionate ale pacienților. Pe coridoare răsună râsete
isterice care acoperă liniștea mormântală a spitalului. Parcă această instituție
menită să izoleze și să suprime boala cedase și se cufundase în nebunia pe care
încerca să o ascundă de restul lumii. Această flacără are rol purificator,
eliberează suflete de greutăți și ce aduce la iveală adevărata natură a ființei
umane.
*
Scena II
Este ora 08:15, Iacob se pregătește să plece către biroul său așa cum făcea în
fiecare dimineață, urmându-și rutina. Își face o cafea pe care o bea în fugă și se
urcă la volanul mașinii sale albe, abia spălate de care era foarte mândru. Radioul
din mașină nu prinde multe frecvențe.
Este ora 08:30, Iacob mai are de trecut o intersecție până să ajungă la birou.
Pentru că nu mai era nicio mașină pe stradă și nici nu erau pietoni pe trotuar nu
se oprește la stop. În timp ce trece vede o mașină venind din dreapta. Radioul de
mașină se aude la maxim, deși nimeni nu-i modificase volumul.
Este ora 09:00, lumini albastre și roșii provoacă schimbări de nuanță a culorii
mașinii lui Iacob, dar câteva pete de un roșu închis, aproape maro, sunt vizibile
pe capota ce lucește din cauza cioburilor răspândite pe aceasta. În raportul
ofițerului ce ajunsese la locul accidentului era menționat că ambii șoferi și-au
pierdut viața, un bărbat și o femeie brunetă în halat de spital. Radioul încă
împrăștie un țiuit pe frecvență înaltă și nimeni nu-l poate opri.
Este ora 9:20. Au dispărut toate luminile și nu mai e nicio urmă de om…
Radioul s-a stricat...