UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ

BUCUREȘTI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

SPECIALIZAREA BIOLOGIE (IFR)

Referat

Fiziologia aparatului excretor

Anul II, semestrul al II-lea

Grupa 1202 BFR

București

Anul universitar 2018-2019

 Organele principale care îndeplinesc funcţia de excreţie a substanţelor neutilizabile
sau dăunătoare organismului sunt reprezentate de rinichi şi piele. Rolul principal al aparatului
urinar constă în formarea şi eliminarea urinei. Formarea urinei are loc la nivelul rinichiului,
iar eliminarea se face prin intermediul căilor urinare. Rinichiul este un organ parenchimatos
pereche, având rol vital pentru organism, îndepărtarea celor doi rinichi fiind incompatibilă cu
viaţa. Unitatea morfofuncţională a rinichiului este reprezentată de tubul urinifer, format din
nefron (care constituie partea secretorie) şi tubii drepţi (care constituie partea excretorie).
Rinichiul afre roluri multiple și diverse:
- epurarea sângelui de produşii de catabolism azotat (uree, acid uric,
creatinină);
- menţinerea presiunii osmotice a organismului;
- reglarea echilibrului hidric şi acido-bazic;
- rol antitoxic;
- rol în eritropoieză (secretă eritropoietina);
- rol endocrin (secretă renina).
Majoritatea acestor roluri sunt îndeplinite prin procesul de formare a urinii.

Formarea urinii se realizează prin trei mecanisme principale, și anume: filtrarea

glomerulară, reabsorbția tubulară și secreția tubulară.

Filtrarea glomerulară

Este un proces fizic pasiv care are loc la nivelul glomerurului Malpighi. Aici,
endoteliul capilarelor glomerurale împreună cu foiţa viscerală a capsulei Bowman formează o
membrană ultrafiltrantă (filtrul renal), cu pori de dimensiuni foarte mici. Prin filtrul renal trec
toate componentele plasmei, cu excepţia proteinelor. Lichidul rezultat se numeşte filtrat
glomerular (urină primară) şi are o compoziţie foarte asemănătoare cu plasma sangvină din
care provine (plasmă deproteinizată). În fiecare minut se formează 125 ml urină primară.
Filtrarea glomerulară este rezultatul jocului dintre forţele favorabile filtrării şi ale
celor opozante. Singura forţă favorabilă filtrării este presiunea hidrostatică a sângelui din
capilarele glomerurale (70 mmHg), fiind cea mai mare presiune hidrostatică din întreg
teritoriul capilar al organismului, datorită emergenţei aproape perpendiculare, din aortă,
arterele renale, cât şi ramificării după un traiect scurt a acestora la care se adaugă calibrul mai
redus al arteriolei eferente decât al arteriolei aferente. Forţele opozante filtrării sunt presiunea
coloid-osmotică a proteinelor plasmei (25 mmHg) şi presiunea capsulară (15 mmHg).
 Presiunea efectivă de filtrare va fi tocmai diferenţa dintre presiunea hidrostatică şi
suma presiunilor opozante.
P.ef. = P.h. - (P.os. + P.caps.) = 70 - (25 + 15) = 30 mmHg
Debitul urinii primare depinde direct de mărimea presiunii efective de filtrare, iar
aceasta depinde de mărimea presiunii sângelui la nivelul capilarelor glomerurale. Când
presiunea hidrostatică din capilare scade sub 40 mmHg, formarea urinii încetează şi se
instalează anuria. Când presiunea hidrostatică din capilare creşte, are loc o creştere a
debitului urinii primare. Cu toate acestea, fiecare nefron posedă mecanisme de autoreglare a
presiuniihidrostatice capilare, menţinând-o, constant în jur de 70 mmHg, chiar dacă tensiunea
în arterele renale variază de la 80 la 200 mmHg.

Reabsorbţia tubulară

Reabsorbţia tubulară se desfăşoară la nivelul tubilor contorţi proximali şi distali, a

ansei lui Henle şi a tubilor colectori. Prin reabsorbţie, celulele tubilor uriniferi selectează şi
reţin din urina primară, toate substanţele necesare organismului (glucide, lipide, aminoacizi,
polipeptide, săruri minerale, apă, vitamine etc.) şi lasă să treacă substanţele toxice şi
nefolositoare (acizii nevolatili, uree, acid uric, creatinină etc.).
Mecanismele de reabsorbţie sunt pasive şi active.
Transportul pasiv se face conform legilor fizice ale difuziunii şi osmozei, conform
gradientelor de concentraţie osmotice în vederea egalizării concentraţiilor; se face fără
consum de energie din partea celulelor tubulare.
Transportul activ are un caracter selectiv şi se efectuează cu consum de energie,
deoarece o substanţă este deplasată de la o concentraţie mică spre o concentraţie mare.
Transportul activ poate fi limitat de o capaciatate maximă de transport (Tm) sau transport
activ nelimitat.
Sărurile minerale, substanţele organice din plasmă şi vitaminele se reabsorb activ în
cea mai mare parte la nivelul tubului contort proximal. Astfel, aminoacizii, polipeptidele,
lipidele şi glucoza se reabsorb prin mecanisme active limitate de o capacitate de transport
(Tm). Restul reabsorbţiei de săruri se produce la nivelul ansei Henle şi a tubului contort
distal.
Secreţia tubulară

Secreţia tubulară are loc la nivelul tubilor contorţi distali şi completează compoziţia
urinii finale. Prin acest mecanism rinichiul secretă activ unele substanţe toxice (amoniac,
creatinină), unii ioni (K+, H+) precum şi unele medicamente. Secreţia de amoniac contribuie
atât la detoxifierea organismului cât şi la combaterea acidozei. Amoniacul se elimină
împreună cu H+ sub formă de NH+, crescând astfel posibilităţile rinichiului de a elimina
acizii fără o creştere prea mare a concentraţiei H+ din urină. Amoniacul provine din scindarea
glutaminei în acid glutamic şi NH3. Acidul glutamic este transportat prin sânge la creier unde
leagă amoniacul cerebral transformându- se în glutamină, care trece în sânge şi la nivelul
rinichilor se desface din nou şi aşa mai departe.
Prin secreţia de H+ şi de K+, rinichiul intervine în menţinerea echilibrului acido bazic
al mediului intern. Astfel rinichii pot forma o urină cu pH foarte variabil (de la 7,8 în alcaloze
până la 4,4 în acidoze); rinichiul absoarbe câte un ion de Na+ pentru un ion de K+ sau H+
excretaţi. Secreţia de K+ şi reabsorbţia de Na+ sunt stimulate de hormonii mineralocorticoizi.
Cantitatea de urină eliminată în 24 de ore se numeşte diureză. Actul de evacuare a
vezicii urinare se numeşte micţiune şi este de natură reflexă. La nivelul papilelor renale, urina
se adună în calice şi bazinet, iar de aici prin mişcări peristaltice este transportată în lungul
uretrelor spre vezica urinară. Pe măsură ce în vezică se acumulează noi cantităţi de urină,
pereţii acesteia se relaxează progresiv, mărindu-i capacitatea; în acest mod se pot acumula
200-300 ml urină fără ca presiunea din interior să crească. Peste această cantitate, presiunea
din vezică se ridică, declanşând reflexul de micţiune.
Prin educaţie, la om actul micţiunii poate fi controlat voluntar. Dacă condiţiile nu
permit, micţiunea poate fi împiedicată prin contracţia sfincterului uretral extern, care este un
muşchi striat supus voinţei. Prin conlucrarea mecanismului reflex şi al controlului cortical
voluntar, vezica urinară poate acumula până la 600 ml urină, după care micţiunea se produce
chiar şi împotriva voinţei. În mod normal omul are 4 -6 micţiuni în 24 de ore.
Bibliografie
1. Stăncioiu, N. (1999). Fiziologia animalelor. Editura „Coral Sanivet”, București
2. Filipoiu, F. (2005). Anatomia omului, aparatul urinar, spațiul retroperitoneal.
Editura Universitara Carol Davila, București.
3. https://ro.wikipedia.org
4. https://www.slideshare.net