1 NUVELA FANTASTICA

SĂRMANUL DIONIS
de Mihai Eminescu
(autor canonic)

- nuvelă fantastică -
- nuvelă romantică -
"Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte
prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului
lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă
înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
vestmântului cugetării româneşti.", afirma Titu Maiorescu în studiul "Eminescu şi
poeziile lui" (1889). Tot marele critic aprecia personalitatea psiho-intelectuală a lui
Eminescu, vasta sa cultură de nivel european, precum şi amplele cunoştinţe dobândite
despre mitologia indiană şi românească, studiind sanscrita, religia budistă şi textele
indice "Rig-Veda", "Mahabharata";
Mihai Eminescu (1850-1889) este cel care inaugurează Ia noi proza
filozofică şi proza fantastică prin "Sărmanul Dionis", "Umbra mea", "Avatarii
faraonului Tlă".
"Sărmanul Dionis" este prima nuvelă fantastică din literatura română,
Eminescu iniţiind un fantastic realizat prin îmbinarea planului real cu planul
abstract-filozofic al gândirii.
Tema nuvelei "Sărmanul Dionis" este reflectarea subiectivă asupra lumii şi
reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura universală: natura,
iubirea şi condiţia nefericită a omului de geniu în raport cu timpul şi cu societatea.
Tema transmigraţiei sufletelor, a metempsihozei valorifică ideea schopenhaueriană
conform căreia timpul şi spaţiul sunt manifestări ale substanţei care se regenerează
veşnic, compusă dintr-un număr de arhei - de modele eterne -, "umbre" ale individului
fizic.
Semnificaţia titlului. Epitetul "sărman" din titlul nuvelei simbolizează
nefericirea lui Dionis, cauzată de eşecul suferit în urma încercării de a atinge absolutul în
cunoaştere, aşadar nu se referă la condiţia materială a personajului. Dionis are numele
zeului Dyonisos din mitologia greacă, fire veselă, petrecăreaţă şi, pus în antiteză cu
definirea de "sărman", dă titlului o sugestivă interpretare, cu valoare stilistică de
oximoron.

-
II îndeamnă să-şi continue experienţa, prilej cu care autorul exprimă aici teoria
metempsihozei, prin intermediul lui Ruben: "în şir, poţi să te pui în viata tuturor
inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă ni pricinuit-o tu. /.../ Omul
are-n el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi /.../ numai Că moartea îl face
să uite că a mai trăit". Importantele idei filozofice ale timpului şi spaţiului sunt
revelate tot prin intermediul meşterului Ruben, care-i explică lui Dan "deosebirea între
P-zeu şi om", că numai "D-zeu e vremea însăşi", pe când omul ocupă numai un loc în
vreme. Şi sufletul omului este veşnic, "dar numai bucată cu bucată". Nemărginirea
(spaţiul) este "tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit". Dacă omul,
care este un şir nesfârşit de oameni, Iasă pe unul dintre ei să-i ţină locul în timpul în care
insul va lipsi din el, acesta este umbra Iui. Omul şi umbra sa îşi pot schimba firile pentru
o vreme, "tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă firea ei cea
vecinică". Ruben îl împinge pe Dionis în păcat, încurajându-1 să afle taina creaţiei şi,
implicit, "cuvintele Iui Dumnezeu pe care el Ie-a rostit la facerea lumei."
Ruben, sub înfăţişarea lui liniştită şi blândă, este un Mefisto care nu-şi
dezvăluie intenţiile demonice, dar se bucură nespus de iniţierea eroului şi, recăpătându-şi
fizionomia satanică, excJamă cu satisfacţie: "încă un suflet nimicit cu totul!".
Urmează treceri bruşte de la realitate la vis şi invers cu atâta repeziciune, încât
călugărul Dan îşi pierde simţul obiectivitătii şi se lasă prins de imaginaţie.
Utilizând virtuţile magice ale cărţii, care îi permit aprofundarea în aventura
cunoaşterii, Dan se desparte de propria umbră şi descoperă că sufletul său a mai trăit
cândva "în pieptul Iui Zoroastru" (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene
antice).
Dan întoarce şapte foi din cartea lui Zoroastru şi uifibra prinde contur, apoi
încă şapte şi "umbra se desprinse încet" şi "sări jos de pe părete". Dan se dedublează şi îi
restituie acesteia conştiinţa limitării sale în spaţiu şi timp, primind în schimb nu
eternitatea, ci conştiinţa eternităţii: "Dan era o umbră luminoasă".
La îndemnurile umbrei ("tu întreprinzi o călătorie, cu iubita ta cu tot, în orice
spaţiu al lumei ţi-ar place...în lună, de pildă"), Dan întreprinde, în vis, împreună cu
Măria, o călătorie cosmică, în care dispar cu desăvârşire legile fizicii, timpul şi spaţiul
având alte dimensiuni: ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pământul un
pandantiv pe care el îl prinde în salba iubitei.
Iubirea este singura cale spre cunoaştere, "călătoria lor nu fuse

Construcţia subiectului.
Din perspectivă narativă, naratorul este omniscient, iar naraţiunea la persoana a
IlI-a îmbină realul cu metafizicul. Acţiunea pune în prim plan protagonistul, care trăieşte în
momente temporale şi spaţiale diferite, reale şi imaginare. Autorul îşi exprimă propria
concepţie despre lume şi viaţă prin intermediul personajului cu dublă identitate, Dan-
Dionis
Incipitul este inedit, fiind reprezentat de punctele de suspensie şi de textul cu
literă mică, ce exprimă succint ideea filozofică a viziunii asupra lumii.
Dionis, un tânăr de aproape 18 ani, visător incurabil, modest copist "avizat a se
cultiva pe apucate, singur", cu o existenţă materială precară, neavând "pe nimeni în lume,
iubitor de singurătate", care sunt trăsături romantice, este descendentul obscur al unor
aristocraţi scăpătaţi, rătăciţi nu se ştie cum "în clasele poporului de jos". Tatăl său o iubise
pe Măria, fiica unui preot şi din această iubire se născuse Dionis. El îşi aminteşte cum
"văduvită sa mumă îl crescu cum putu din lucrul mâinilor ei", singura moştenire ce-i
rămăsese de la tatăl său fiind un portret din tinereţe al acestuia, în care copilul se regăseşte
adeseori pe sine: "era el întreg, el, copilul din portret".

1
 într-o seară ploioasă de toamnă, Dionis se întoarce acasă cu capul plin de gânduri,
reflectând în spirit kantian asupra conceptelor de timp şi de spaţiu: "nu există nici timp,
nici spaţiu, îşi spuse el, ele sunt numai în sufletul nostru". El cugetă că dacă lumea este
rodul eului propriu, în care se petrec, în fapt, toate fenomenele în aparenţă, înseamnă că
omul, purtător de scânteie demiurgică, este atotputernic şi poate să caute în sine
împlinirea visului său. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite "lucruri mistice" cu
ajutorul magiei şi astrologiei, şi el să se poată mişca în voie în timp, fie în trecut, fie în
viitor - adică pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, să se deplaseze pe
orizontalele spaţiului, "să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru ce!
Bun - oare este absolut imposibil? Visăm călătorii îrf Univers, dar Universul nu este oare
în noi?".
Pasionat de lectura cărţilor de astrologie, Dionis le împrumută de la anticarul
Riven. în vis, cuprins de beatitudine, condiţie necesară în ritualul iniţiatic, Dionis
deschide cartea de astrologie, face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac, în vremea
lui Alexandru cel Bun, sub înfăţişarea călugărului Dan, discipol al dascălului Ruben,
profesor la seminarul din Socola. Călugărul Dan are revelaţia de a fi trăit în viitor, sub
numele de Dionis şi îi mărturiseşte maestrului său, Ruben, straniul sentiment. Acesta il
îndeamnă să-şi continue experienţa, prilej cu care autorul exprimă aici teoria
metempsihozei, prin intermediul lui Ruben:"?» şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor
care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă al pricinuit-o tu. [.../Omul are-n el
numai şir, fiinţa altor oameni viitori > / trecuţi /.../ numai că moartea îl face să uite că a
mai trăit". Importantele idei filozofice ale timpului şi spaţiului sunt revelate tot prin
intermediul meşterului Ruben, care-i explică lui Dan "deosebirea între D-zeu şi om", că
numai "D-zeu e vremea însăşi", pe când omul ocupă numai un loc în vreme. Şi sufletul
omului este veşnic, "dar numai bucată cu bucată". Nemărginirea (spaţiul) este "tot ca
vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice Ioc dorit". Dacă omul, care este un şir nesfârşit de
oameni, lasă pe unul dintre ei să-i ţină locul în timpul în care insul va lipsi din el, acesta
este umbra lui. Omul şi umbra sa îşi pot schimba firile pentru o vreme, "tu poţi să dai
umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă lirea ei cea vecinică". Ruben îl împinge
pe Dionis în păcat, încurajându-I să afle taina creaţiei şi, implicit, "cuvintele lui Dumnezeu
pe care el le-a rostit Ia facerea lumei."
Ruben, sub înfăţişarea Iui liniştită şi blândă, este un Mefisto care nu-şi dezvăluie
intenţiile demonice, dar se bucură nespus de iniţierea eroului şi, recăpătându-şi fizionomia
satanică, exdamă cu satisfacţie: "încă un suflet nimicit cu totul!".
Urmează treceri bruşte de la realitate la vis şi invers cu atâta repeziciune, încât
călugărul Dan îşi pierde simţul obiectivitătii şi se lasă prins de imaginaţie.
Utilizând virtuţile magice ale cărţii, care îi permit aprofundarea în aventura
cunoaşterii, Dan se desparte de propria umbră şi descoperă că sufletul său a mai trăit
cândva "în pieptul lui Zoroastru" (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice).
Dan întoarce şapte foi din cartea lui Zoroastru şi umbra prinde contur, apoi încă
şapte şi "umbra se desprinse încet" şi "sări jos de pe părete". Dan se dedublează şi îi
restituie acesteia conştiinţa limitării sale în spaţiu şi timp, primind în schimb nu
eternitatea, ci conştiinţa eternităţii: "Dan era o umbră luminoasă".
La îndemnurile umbrei ("tu întreprinzi o călătorie, cu iubita ta cu tot, în orice
spaţiu al lumei ţi-ar place...în lună, de pildă"), Dan întreprinde, în vis, împreună cu Măria,
o călătorie cosmică, în care dispar cu desăvârşire legile fizicii, timpul şi spaţiul având alte
dimensiuni: ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pământul un pandantiv pe care el îl
prinde în salba iubitei.
Iubirea este singura cale spre cunoaştere, "călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă" şi se
manifestă în vis, cuplul împlinindu-se, căci "visau amândoi acelaşi vis". Această călătorie
în Univers este un drum al cunoaşterii, ideal spre care accede Eminescu însuşi.
Naratorul inserează aici o pauză descriptivă, întrerupând naraţiunea: peisajul
cosmic este feeric, fantastic şi poetic, un adevărat paradis al lumii, situat la limita dintre
creat şi increat. în vis. cei doi ajung la "o poartă închisă", pe care "n-au putut-o trece
niciodată", pe care se află un triunghi sacru, având în centru "un ochi de foc", deasupra
căruia stă scris "un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era ciorna lui
Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri". Dan caută cu febrilitate în cartea
lui Zoroastru magia care să-i permită descifrarea proverbului, care semnifică atingerea
absolutului în cunoaştere: "aş voi să văd pe Dumnezeu". în zadar îngerii îi şoptesc şi—1
avertizează: "De ce cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în minte? [...] De ce vrei să scoţi din
aramă sunetului aurului? Nu-i cu putinţă", sugerând că nici o făptură nu ştie sau nu poate
face acele lucruri pe care numai Dumnezeu le poate înfăptui. Lui i se pare că îngerii fac
ceea ce el gândeşte, dar Măria îi explică, şoptit, că, dacă Dumnezeu vrea, atunci "tu
gândeşti ceea ce gândesc îngerii". El continuă să-şi impună voinţa de a vedea faţa lui
Dumnezeu. Replica îngerilor vine tăios:."Dacă nu-1 ai în tine, nu există pentru tine şi în
zadar îl cauţi".
Atingerea absolutului nu se împlineşte, întrucât, în entuziasmul şi extazul
momentului, tânărul consideră că poate controla Universul şi gândeşte într-un mod
nefericit: "Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne.... ". Acest gând profanator, că el
ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, îl prăbuşeşte cu brutalitate în abis, el
fiind aspru pedepsit prin revenirea la condiţia de muritor, sugerând că limitele obiective
ale gândirii umane nu pot fi depăşite, deoarece nici omul şi nici îngerii nu au acces Ia
tainele Creaţiei: "Nefericite, ce ai îndrăznit a cugeta?"
Dionis realizează că a visat şi revine la condiţia iniţială de muritor, chiar dacă,
bolnav fiind, în delirul său continuă să creadă că este Dan şi că Măria, pe care o vede la
fereastra casei învecinate, este aceeaşi din visurile sale şi că anticarul Riven ar fi maestrul
Ruben.
împlinirea cuplului în finalul nuvelei, singura operă eminesciană în care iubirea se
realizează, simbolizează faptul că iubirea este singura cale de a accede în cunoaştere, în
aspiraţia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea supremă, iar iubirea împlinită
este numai o treaptă spre fericire: "El simţea că o oară lângă ea ar plăti mai mult decât
toată viaţa. Câtă intensivă, dureroasă, fără de nume fericire într-o oară de amor!", sugerând
sacrificiul suprem de care este capabil numai omul ui/', nor pentru atingerea iubirii
ideale, concept filozofic întâlnit şi în llili i i 'ininesciană ("Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi
focul din privire/ Şi ni loate dă-mi în schimb/ O oră de iubire" - "Luceafărul").
In finalul nuvelei, autorul, prin intermediul naratorului, întreabă > miorul, cu o
ezitare stimulativă: "Cine este omul adevărat al acestor
......iiplari: Dan, ori Dionis?". Călătoria avusese loc în vis, el redevine
i'i.iul visător Dionis, Măria, fiica spătarului Mesteacăn, este vecina de |n le drum care cântă
la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra ■ ilnvcdeşte a fi îndrăgitul portret al
tatălui său. în final, revine ideea fllo/ofică exprimată de Eminescu şi în "Glossă",
anume lumea văzută ca H m , în care oamenii interpretează roluri predestinate: "Nu
cumva Iminentul culiselor vieţei e un regizor, a cărui existenţă, n-o putem explica? | | Nu
sunt aceeaşi actorii, deşi piesele sunt altele?". Ideea este preluată iii l.i Schopenhauer şi
este exprimată cu aproape aceleaşi cuvinte ca cele iii lilozofului german: "Voinţa
universală e regizorul care mişcă în spatele llliselor vieţii pe toţi muritorii, ca pe scena unui
teatru".

2
 Noutatea incontestabilă a nuvelei "Sărmanul Dionis" constă în
i....Iul original în care Eminescu îmbină filozofia cu naraţiunea
fantastică şi descrierea, transpunând în imagini artistice un orizont ce nu istă decât în
puterea imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil raţional. Dionis (Dan)* semnifică omul
superior, geniul dotat cu Inteligenţă şi sensibilitate deosebite, capabil să se înalţe spre .
iiiiiiaşterea absolută, dar devenit conştient că absolutul este de neatins. I'iocedeele
caracterizării indirecte sunt variate şi inedite, conturând un personaj metafizic şi visător.
Dan-Dionis este tipul eroului romantic, fiind orfan, visător, singuratic, însetat de
cunoaşterea absolută, meditativ şi melancolic. Boala din finalul nuvelei, deposedarea de
tablou şi de carte sunt semnificative în a-i exclude eroului orice tentativă de npctare a
experienţei trecute, a gestului său de a depăşi ultima treaptă a i unoaşterii, de a se
substitui Creatorului însuşi.
Dionis trăieşte o experienţă onirică ce-i oferă trista predestinare de ,i nu-şi putea
depăşi condiţia umană, singura salvare fiind dragostea Măriei, deşi aceasta nu constituie
suprema fericire, ci numai o treaptă spre ea.
Tânăr intelectual, nefericit şi inadaptat social, Dionis se retrage în starea de visare,
explicabilă şi prin datele sale biografice: copil nelegitim al unui bărbat misterios, mort de
tânăr, iubirea bolnăvicioasă, totală a mamei, solitudinea în care îi place să trăiască, lipsa
oricărei perspective de realizare, "lipsit de iubire, iubitor de singurătate";
* Pentru eseu structurat privind caracterizarea unui personaj, vă recomandăm cartea
"Personaje literare" de prof. Mariana Badea, editura Badea&Professional Consulting
Prin caracterizare directă este conturat portretul fizic de factură romantică,
sugerând şi trăsături morale: Dionis e un tânăr de o frumuseţe demonică, chipul său fiind
construit în manieră specific eminesciană: "faţa era de acea dulceaţă vânătă albă ca şi
marmura în umbră [...], ochii trişti în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe
care o are catifeaua neagră, [...] părul cam prea lung curgea în viţe până pe spate [...],
surâsul său era foarte inocent [...], de o profundă melancolie".
Dionis face o incursiune onirică spre cunoaşterea absolută, posibilă datorită
fondului său sufletesc, al retragerii în sine şi "visează posibilitatea de a recupera lumile
anterioare ale timpului". Călătoria cunoaşterii spre absolut este posibilă datorită împlinirii
în iubire, dar cunoaşterea absolutului este imposibilă.
Prăbuşit la condiţia de muritor, din cauza cutezanţei de a se crede însuşi
Creatorul, el intră în posesia unei moşteniri importante şi, căsătorit cu Măria, trăiesc retraşi
de restul lumii, la ţară, uniformizându-se cu destinele umane. Dionis conştientizează că e
imposibil să atingă cunoaşterea absolută şi că nu-şi poate depăşi limitele umane, aşadar el
trebuie să se mulţumească numai cu iubirea, etapă a cunoaşterii, dar nu ultima. Dionis
reprezintă o proiecţie literară a autorului însuşi, a aspiraţiei acestuia de a năzui către
absolut, către cunoaşterea universală.
Mituri şi semnificaţii
Mitul oniric este calea prin care Dionis se metamorfozează în călugărul Dan:
"ciudat... el visase".
Ideea metempsihozei (concepţie religioasă conform căreia sufletul omului ar trăi
mai multe vieţi prin reîncarnare): "Sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi suflet,
numai că moartea îl face să uite că a mai trăit"; "în sufletul nostru este timpul şi spaţiul
nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am
voi."
Ideea timpului şi a veşniciei : "Omul are în el numai şir, fiinţa altor oameni
viitori şi trecuţi, Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce-or veni şi au trecut; omul
cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi; Şi sufletul nostru are vecinicie, dar
numai bucată cu bucată".
Ideea spaţiului nemărginit : numai Dumnezeu stăpâneşte nemărginirea, pentru
om spaţiul este "tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit".
Mitul faustian: Ruben este Satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificând
sacrificiul omului superior în dorinţa de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire: "Ruben
însuşi se zbârci, barba îi deveni lăţoasă în furculiţe, ochii îi luceau ca jăratic, nasul i se
strâmbă şi i se uscă ca un ciotur de copac şi scărpinându-se în capul lăţos şi cornut, începu
a râde hâd ţi strâmbându-se: încă un suflet nimicit cu totul. [...] Satana îşi întinse picioarele
sale de cal, răsuflând din greu".
Cifra 7 este cifră mistică, ce are puteri magice: "pe fila a şaptea a i m i i stau toate
formulele ce-ţi trebuiesc pentru asta. Şi tot la a şaptea filă v i alia ce trebuie să faci mai
departe".
Deoarece este o specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, un
conflict concentrat şi personaje puternic conturate, Opera literară "Sărmanul Dionis" de
Mihai Eminescu este o nuvelă. Ca în " i n e nuvelă fantastică, în această creaţie literară se
manifestă arta ţchivocului, a ambiguităţii, realizată din îmbinarea realului cu gândirea
nirtafizică, adică transferarea în real a unor teorii filozofice prin
miermediul visului.
Noutatea incontestabilă a nuvelei "Sărmanul Dionis" constă în n u idul original în
care Eminescu îmbină filozofia cu naraţiunea fantastică )l descrierea, transpunând în
imagini artistice un orizont ce nu există l' v a t în puterea imaginaţiei, inexplicabil şi
necontrolabil raţional.