TRANZACŢIONAREA REASIGURĂRII

Procesul de tranzacţionare a reasigurării implică cunoaşterea

reasigurătorilor şi inter mediari lor ce activează pe piaţa de reasigurare, alegerea
sistemului de distribuţie, negocierea precontractuală şi elaborarea documentaţiei
precontractuale. Acest capitol descrie fiecare etapă a procesului de plasare. Capitolul se
încheie cu un exemplu de plasare a unei reasigurări facultative pe piaţa directă şi un
exemplu de tranzacţionare a unei reasigurări prin acord printr-un intermediar (broker ).

Reasigurători şi intermediari în reasigurare

Reasigurători. În secolul al XIX-lea, Lloyd's of London şi alţi mari asigurători

europeni aveau capacitatea financiară necesară pentru a asigura riscuri mari, ei
acţionând atât ca asigurători cât şi ca reasigurători. În acea perioadă, majoritatea
reasigurărilor erau subscrise de asigurători care subscriau şi asigurări.
Prima societate specializată în reasigurări a fost Kolnische Ruckerverscherung
Gesellscaft (Cologne Reinsurance Company), înfiinţată în anul 1846. Înainte de
primul război mondial, activităţile de reasigurare specializate erau, în cea mai mare
parte, desfăşurate de companiile germane şi ruseş ti. După terminarea războiului,
companiile de reasigurare americane au cunoscut o dezvoltare rapidă. Totuşi, o mare
parte a reasigurărilor continuă să fie subscrisă de asigurători şi de subscriitorii Lloyd's of
London. Reasigurarea a fost întotdeauna o tranzacţie cu caracter internaţional. Această
caracteristică reflectă scopul reasigurării şi anume acela de a dispersa cât mai mult
riscurile mari şi posibilele daune catastrofale. Europa de vest a fost dintotdeauna şi
continuă să fie cel mai mare ofertant de reasigurare mondială. Această parte a
Europei se caracterizează prin solvabilitate şi responsabilitate financiară, în condiţiile
unui cadru legislativ şi fiscal favorabil.
Majoritatea companiilor de reasigurare sunt societăţi de capital, cu excepţia
câtorva asigurători mutuali. Lloyd's of London este unul dintre cei mai mari reasigurători
din lume, însă nu există statistici care să permită o comparaţie cu ceilalţi reasigurători.
Principalele tipuri de reasigurători sunt:
(a) Reasigurători profesionali autorizaţi
(b) Departamente de reasigurare ale asigurătorilor
(c) Reasigurători externi neautorizaţi
(d) Pool-uri şi asociaţii de reasigurare
(e) Societăţi de management în reasigurări

(a) Reasigurători profesionali autorizaţi. Un reasigurător profesional autorizat

reprezintă o
societate specializată în activitatea de reasigurare, autorizată să subscrie reasigurări
în statul
respectiv. Doar câţiva reasigurători profesionali autorizaţi subscriu şi asigurări, dar chiar
şi în acest
caz cea mai mare parte din volumul de prime previne din reasigurări.
 Primii zece mari reasigurători din lume, în raport cu volumul primelor nete de
reasigurare încasate în ultimii ani sunt cu sedii în ţări cu nivel de trai ridicat precum:
Germania Elveţia, SUA, Italia, Marea Britanie, Franţa.
(b) Departamentele de reasigurare ale societăţilor de asigurări. În majoritatea
statelor, o
societate de asigurări poate să subscrie reasigurări pentru categoriile de asigurări pentru
care este
autorizată. Numeroşi asigurători au optat pentru participarea pe piaţa reasigurărilor. O
parte din
aceştia subscriu reasigurări doar prin intermediul poolurilor, asociaţiilor sau
sindicatelor de
reasigurare, în timp ce alte companii şi-au înfiinţat departamente speciale de
reasigurare. De
exemplu, în S.U.A, societăţile de asigurări deţin între 8 şi 10% din piaţa reasigurărilor (în
condiţiile în care această cotă s-a redus constant în ultimele trei decenii). Reducerea
ponderii deţinute de asigurători s-a datorat tendinţei acestora de a înfiinţa filiale cu statut
de reasigurători profesionali autorizaţi.
Constituirea unui reasigurător profesional autorizat, în locul menţinerii unui
departament de reasigurare intern, of eră câteva avantaje unui asigurător. În primul rând,
atunci când negociază cu un reasigurător profesional, asigurătorii pot depăşi reticenţa în
privinţa dezvăluirii secrete lor profesionale faţă de un potenţial concurent. În al doilea
rând, un reasigurător deţinut de un asigurător poate fi considerat un partener egal de
către ceilalţi reasigurători profesional, facilitându-i astfel încheierea de acorduri de
retrocesiune avantajoase. În cele din urmă, această implicare în domeniul reasigurărilor
le permite asigurătorilor să atragă intermediari şi specialişti cu experienţă în domeniul
reasigurărilor. Principalul dezavantaj al constituirii unui reasigurător profesional autorizat
este determinat de costurile de funcţionare ale unei societăţi separate, în special de
cheltuielile cu capitalul social, precum şi de necesitatea prezentării rezultatelor
activităţii separat de cele ale companiei mamă.

Reasigurători externi neautorizaţi. Există situaţii în care asigurătorii intetpi

încheie reasigurări cu reasigurători externi neautorizaţi în statul respectiv. In unele ţări,
acestor reasigurători li se cere să constituie un depozit în numerar, să deţină o scrisoare
de credit sau anumite fonduri într-un cont de garanţie.

Poo/urile şi asociaţiile de reasigurare. Uneori, reasigurătorii se confruntă cu

riscuri pe care nu doresc să le accepte datorită frecvenţei sau dimensiunii ridicate a
daunelor. Poolurile sau asociaţiile pot acoperi asemenea expuneri.
În cazul unui pool de reasigurare, unul dintre membrii poolului emite poliţa de
asigurare, iar ceilalţi membrii ai poolului reasigură o parte prestabilită din fiecare risc
care intră sub incidenţa poliţei. Asiguratul are o relaţie contractuală numai cu societatea
care a emis poliţa, deci nu are drepturi legale împotriva altor membri ai poolului.
Poolurile permit accesul la întreaga capacitate de reasigurare a industriei
asigurărilor în vederea acoperirii riscurilor foarte mari. Aceste riscuri pot semnifica
distrugerea unei mari întreprinderi industriale, prăbuşirea unei aeronave sau un alt
eveniment similar.
A vând în vedere că poolurile au, de regulă, specialişti proprii membrii
poolului nu au nevoie de consultanţă pentru reasigurări. Astfel, chiar şi reasigurătorii
mai mici pot participa la un pool, mărind astfel capacitatea poolului. De asemenea,
reasigurătorii străini, care nu au foarte multe informaţii despre riscul asigurat, pot
participa la un pool, punând la dispoziţia acestui a capacitatea lor de reasigurare.
Participarea la pool este avantajoasă şi pentru reasigurătorii de dimensiuni mari. Se
asigură astfel un flux constant de prime de reasigurare în condiţiile unor costuri minime
pentru fiecare participant.

Societăţile de management în reasigurări realizează, în favoarea companiilor de

reasigurare, o parte sau toate funcţiile de management. În schimbul acestor servicii,
societatea de management obţine o taxă, un comision asupra primelor de reasigurare sau o
combinaţie a acestora. Tipurile serviciilor oferite de o companie de management în
reasigurări diferă în funcţie de necesităţile reasigurătorului. În unele cazuri, acestea se
limitează la vânzare şi subscriere, dar în alte cazuri, pot include şi managementul sau
investiţiile.
Principalele avantaje ale unei companii de management în reasigurări,
comparativ cu deţinerea personalului propriu de reasigurare, sunt următoarele:
• disponibilitatea imediată a specialiştior cu experienţă în reasigurări (avantajoasă,
în special,
reasigurătorilor nou înfiinţaţi);
• cheltuieli fixe reduse;
• acces imediat la asigurătorii şi reasigurătorii care au apelat la serviciile
companiei de
management .
Deoarece majoritatea companiilor de reasigurări nou înfiinţate au dimensiuni
reduse, companiile de management reprezintă o alternativă viabilă comparativ cu
formarea propriului personal. O companie de management în reasigurări poate lucra cu
mai mulţi reasigurători mai mici, astfel meat costul serviciilor de management se
distribuie între aceştia.
În cazul apelării la o companie de management, costurile fixe sunt, de regulă, mai
mici decât cele în cazul deţinerii unor specialişti proprii. Angajaţii trebuie să primească
salarii şi avantaje în plus, indiferent de valoarea afacerilor subscrise. Sumele plătite
companiilor de management depind, de regulă, de volumul afacerilor subscrise şi de
profitabilitatea acestora.
Companiile de management în reasigurare pot lucra cu societăţi de intermediere
asociate. Aceste asocieri oferă, de regulă, o sursă rapidă de venituri pentru noul
reasigurător.
Principalul dezavantaj al folosirii serviciilor unei companii de management constă
în lipsa controlului asupra afacerii. Compania de management ia cele mai multe decizii
de management, fapt ce poate fi în detrimentul reasigurătorilor. De aceea, proprietarii
unei societăţi de reasigurare trebuie să găsească o companie de management cu o
tehnologie avansată, cu competenţă managerială şi cu reputaţie ireproşabilă.

Cel de-al doilea mare dezavantaj apare pe măsură ce reasigurătorul se

extinde. La un moment dat, costul serviciilor oferite de compania de management
poate depăşi costurile remunerării unei echipe proprii de management. Este mai dificil să
găseşti un personal managerial pregătit corespunzător, în cazul unui reasigurător aflat în
etapa de maturitate, decât în cazul unei companii nou înfiinţate.
În funcţie de forma de proprietate, companiile de management în reasigurări
pot fi clasificate în societăţi captive sau societăţi independente. O societate captivă este
deţinută de către una sau mai multe dintre companiile cărora le oferă servicii. O firmă
captivă poate oferi servicii de management şi altor reasigurători decât companiei mamă.
În acest caz, firma captivă trebuie să încerce să evite şi să prevină discriminarea faţă de
reasigurătorii neasociaţi, cărora le oferă servicii.
O companie de management în reasigurări poate controla întregul portofoliu al
unui reasigurător sau numai o parte din acesta. De exemplu, un reasigurător poate să
deţină controlul asupra asigurărilor încheiate în zone geografice pe care acesta le
cunoaşte bine, apelând la o companie de management pentru afacerile derulate în alte
zone geografi ce, sau care se încadrează în alte categorii de asigurare.

Intermediari de reasigurare. Intermediarul de reasigurare (denumit şi broker)

stabileşte legătura dintre un asigurător şi un reasigurător şi participă la negocierea
contractelor de reasigurare. Intermediarul facilitează schimburile financiare şi transferul
informaţiilor între asigurător şi reasigurător, oferind şi alte servicii de reasigurare.
Intermediarii de reasigurare pot fi societăţi reprezentate de un singur broker şi doi
sau trei angajaţi, sau firme mai mari, cu peste 1000 de angajaţi.
Intermediarii de reasigurare sunt remuneraţi, în primul rând, prin comisioanele
asupra primelor cedate reasigurătorilor. În tabelul următor sunt prezentate procentele
comisioanelor de brokeraj practicate în SUA.

Comisioane de brokeraj practicate în SUA

Tipul reasigurării Comision de brokeraj, ca
procent din prime
Acorduri proporţionale 1%
Acorduri excedent - nivel de lucru 5%
Acorduri excedent - altele decât nivelul de lucru 10%
Reasigurări facultative proporţionale 2,5...5%
Reasigurări facultative excedent - nu se plăteşte 10%
comision societăţii cedente
Reasigurări facultative excedent - comision plătit 5%
societăţii cedente

Comisioanele pot fi însă negociate, determinându-se în funcţie de

particularităţile fiecărui contract. De regulă, ele se plătesc de către reasigurător, chiar
dacă, în majoritatea cazurilor, intermediarul este
considerat a fi agentul asigurătorului. Uneori, intermediarul poate obţine şi un
comision de participare la profit, dacă rata daunei aferentă portofoliului cedat este
favorabilă.
De regulă, asigurătorul şi reasigurătorul îşi reglează plăţile primelor şi
despăgubiri lor prin intermediari. În general, intermediarii obţin venituri din investirea
acestor fonduri.

Îndatoririle unui intermediar de reasigurare.

Principalele îndatoriri ale unui intermediar de reasigurări sunt:
• obţinerea protecţiei prin reasigurare în cele mai bune condiţii posibile;
• evaluarea puterii financiare a reasigurătorilor aleşi;
• transmiterea rapidă a plăţilor şi informaţiilor între asigurător şi reasigurator;
• păstrarea evidenţelor contabile pentru toate fondurile primite sau transmise
asigurătorului
sau reasigurătorului.

De regulă, intermediarii elaborează proiectele contractelor de reasigurare pe

care le negociază. Aceste proiecte de contract sunt supuse întâi aprobării
asigurătorului şi apoi sunt transmise reasigurătorului spre acceptare.
În cazul conflictelor dintre asigurător şi reasigurător, intermediarul îl
reprezintă, de regulă, pe asigurător. Majoritatea conflictelor se referă la soluţionarea
revendicărilor sau la calcularea valorii primelor.
Intermediarii pot oferi şi alte servicii societăţii cedente, cum ar fi cele de
consultanţă în activitate a de subscriere, sugestii pentru soluţionarea revendicărilor
sau pentru constituirea rezervelor etc. Marile societăţi de intermediere deţin modele şi
programe computerizate ce pot fi utilizate de către companiile cedente pentru stabilirea
reţineri lor şi limitelor de reasigurare, mai ales în cazul contractelor de reasigurare
împotriva catastrofelor.

Contabilitatea intermediarilor. Primele de reasigurare, despăgubirile şi

celelalte plăţi sunt regularizate, de obicei, prin intermediari. Asigurătorul transmite
intermediarului primele de reasigurare, acesta îşi deduce comisionul, iar soldul rămas
este repartizat între reasigurători. Când se produc daune, asigurătorul transmite
intermediarului informaţiile necesare, acesta urmând să încaseze despăgubirea
acoperită de reasigurător. Dacă sunt implicaţi doi sau mai mulţi reasigurători,
intermediarul va colecta de la fiecare partea din daună acoperită şi va transmite
totalul asigurătorului.
Pentru a eficientiza derularea transferuri lor financiare, intermediarii compensează
uneori plăţile între reasigurători şi asigurători. De exemplu, dacă asigurătorul trebuie să
primească 100 000 USD pentru despăgubiri şi trebuie să plătească reasigurătorului 200
000 USD prime de reasigurare, intermediarul poate compensa daunele cu primele şi să
expedieze reasigurătorului suma netă de 100000 USD (mai puţin comisionul de
brokeraj).
Sumele ce urmează să fie transmise asigurătorului sau reasigurătorului sunt
păstrate de către intermediarul de reasigurări. Intermediarul poate investi aceste fonduri
pentru a obţine un venit, deşi, din punct de vedere legal, nu le poate utiliza pentru alt
scop decât cel pentru care au fost constituite iniţial. În unele state, legile prevăd ca aceste
fonduri să fie evidenţiate în conturi separate de celelalte fonduri ale intermediarului.
 Sistemul de distribuţie

Există două sisteme de distribuţie a reasigurării. În cadrul pieţei directe,

reasigurarea este plasată prin intermediul personalului reasigurătorului, aceştia tratând
direct cu asigurătorii. Reasigurătorii direcţi apelează la specialiştii proprii în vânzări
pentru a prezenta şi negocia condiţiile de reasigurare.
Specialiştii în vânzări oferă servicii precum cele de subscriere sau de consultanţă
financiar-contabilă. De cele mai multe ori, reasigurătorii direcţi deţin resurse financiare
suficiente pentru a subscrie programe de reasigurare de amploare. Astfel, un
reasigurător direct poate să acopere întregul program de reasigurare al unui asigurător.
Pe piaţa in directă, reasigurarea este plasată prin intermediarii de reasigurare.
Intermediarii sunt similari brokerilor de asigurare ei neavând, în general, nici o relaţie
contractuală nici cu asigurătorul şi nici cu reasigurătorul. Ei nu-şi asumă nici un risc.
Reasigurătorii ce acţionează pe piaţa indirectă au, de regulă, mai puţine resurse
financiare în comparaţie cu cei de pe piaţa directă.

Alegerea reasigurătorului. Pentru a opta între un intermediar şi un reasigurător

direct trebuie să se răspundă la următoarele întrebări:
• Ce sistem de distribuţie este mai. adecvat şi mai compatibil cu sistemul de
distribuţie al
asigurătorului ? Altfel spus, asigurătorul subscrie asigurările direct, prin
agenţi sau prin
brokeri?
• Asigurătorul preferă un sistem de distribuţie similar cu al său?
• Asigurătorul preferă să-şi utilizeze propriile resurse pentru a găsi reasigurătorii
adecvaţi şi a
încheia reasigurarea, în loc să apeleze la un intermediar pentru aceasta?
• Portofoliul reasigurat este foarte specializat? Impune o capacitate de reasigurare
atât de mare
meat este nevoie să se apeleze la reasigurători internaţionali ?
• Cunoştinţele şi obiectivitatea intermediarului justifică costul reprezentat de
brokeraj în
comparaţie cu costul reasigurării directe?
• Serviciile prestate de intermediar sunt într-adevăr necesare?
• Sediul reasigurătorului sau intermediarului se află în apropierea asigurătorului?
Acest lucru
ar putea îmbunătăţi comunicarea, ar simplifica luarea deciziilor, ar creşte
rapiditatea
soluţionării revendicărilor şi ar facilita relaţiile între cele două părţi.

Răspunsurile la aceste întrebări sunt utile atunci când se doreşte să se stabilească

care dintre cele două variante, intermediere şi reasigurare directă, acoperă mai bine
cerinţele asigurătorului. De asemenea, trebuie să ia în considerare avantajele şi
dezavantajele caracteristice cel or două forme de tranzacţionare a reasigurării.
a. Avantajele reasigurării prin intermediari. Negocierea reasigurării prin
intermediari poate avea câteva avantaje. Intermediarul are experienţă în elaborarea
program el or de reasigurare şi în negocierile cu reasigurătorii. Acest lucru poate
favoriza obţinerea unor condiţii de reasigurare mai bune, decât în cazul în care
asigurătorul acţionează independent.

Un intermediar are acces la numeroşi reasigurători din întreaga lume, în timp

ce un asigurător independent putea contacta doar câţiva reasigurători. Astfel,
intermediarul poate mări oferta de reasigurare accesibilă asigurătorului primar. Această
extindere a pieţei poate conduce la obţinerea unor termene şi condiţii mai bune pentru
asigurător. Deoarece intermediarul plasează numeroase reasigurări, acesta poate avea o
putere de negociere mai mare decât asigurătorul în disputele cu reasigurătorii.
b. Dezavantajele reasigurării prin intermediari. Introducerea unei terţe
persoane în procesul de reasigurare poate încetini transmiterea informaţiilor şi poate
duce la creşterea şanselor de apariţie a neînţelegerilor. Intermediarii au tendinţa de a
include în programul de reasigurare mai mulţi reasigurători, crescând astfel posibilitatea
de a se produce erori şi neînţelegeri. De asemenea, unii reasigurători contactaţi de
intermediari pot avea un capital foarte mic.
Intermediarii sunt remuneraţi pe baza comisionului, care se adaugă la costul
reasigurării. Totuşi se poate întâmpla ca primele reasigurătorului direct să fie egale cu
costul reasigurării indirecte. În final, insolvabilitatea intermediarului ar putea avea
repercusiuni severe, atât pentru asigurători, cât şi pentru reasigurători. În ciuda acestor
dezavantaje, numeroşi asigurători consideră că avantajele utilizării intermediarilor sunt
mai mari decât dezavantajele.

Avantajele reasigurării directe. Deoarece reasigurătorii direcţi sunt adesea

societăţi de dimensiuni mari, aceştia pot oferi întreaga reasigurare dorită de asigurător,
sau cea mai mare parte din aceasta. Dacă experienţa de daună este negativă pentru o
categorie de asigurări şi favorabilă pentru o altă categorie, reasigurătorul direct poate
continua subscrierea ambelor categorii de reasigurări. Dacă cele două tipuri de
asigurări ar fi fost reasigurate separat, lucru care se poate întâmpla în cazul
intermedierii, reasigurătorul care acoperă asigurările cu o experienţă de daună negativă
poate rezilia contractul.
A vând în vedere dimensiunile mari ale reasigurătorilor direcţi, probabilitatea ca
aceştia să aibă suficientă putere financiară este mai mare, oferind asigurătorului o mai
mare securitate. Neimplicarea unui intermediar
poate reduce cheltuielile, permiţând reasigurătorului să solicite o primă mai mică.
Absenţa intermediarului poate accelera comunicarea şi transferul de fonduri.

Dezavantajele reasigurării directe. Din punct de vedere al asigurătorului,

principalul dezavantaj al negocierii cu reasigurătorii direcţi constă în faptul că
reasigurătorul direct acţionează în interes propriu. Un alt dezavantaj potenţial este
reprezentat de incapacitatea reasigurătorului direct de a împărţi reasigurarea cu alt
reasigurător. Astfel, dacă un reasigurător direct este incapabil să acopere o parte din
portofoliul propus de asigurător, acesta ar putea fi nevoit să apeleze la un intermediar, cel
puţin pentru acea parte a programului care nu poate fi reasigurată. De asemenea, adeseori
personalul de vânzare al reasigurătorilor direcţi nu poate sonda piaţa pentru a obţine cel
mai bun preţ şi cele mai bune condiţii de reasigurare, în beneficiul asigurătorului.

Stabilirea relaţiilor. Relaţiile de reasigurare se stabilesc pentru o lungă perioadă

de timp. Aranjamentele de reasigurare reprezintă o decizie managerială importantă
pentru asigurător. Managementul trebuie să fie convins de credibilitate a reasigurătorului
sau intermediarului, pentru li se implica într-o relaţie pe termen lung. Reasigurătorul sau
intermediarul trebuie să solicite asigurătorului documente care să ilustreze activitatea
asigurătorului pe o perioadă de mai mulţi ani, pentru' a stabili astfel de relaţii.
Angajaţii reasigurătorului direct trebuie să-i contacteze numai pe acei asigurători care
corespund obiectivelor reasigurătorului. Analizând informaţiile financiare oferite de
asigurător şi discutând cu conducerea acestui a, reasigurătorii direcţi pot determina
posibilitatea unor relaţii reciproc avantajoase. Deoarece reasigurătorii sunt cei care îşi
asumă riscul subscrierii, ei îi vor selecta cu atenţie pe acei asigurători cu care vor intra
în contact. Contrar acestora, intemlediarii nu îşi asumă riscul de subscriere propriu unei
relaţii de reasigurare. Intermediarul este mai puţin preocupat de gradul de
compatibilitate al obiectivelor părţilor şi astfel el beneficiază de un număr mai mare de
potenţiali clienţi decât reasigurătorii direcţi. Se poate întâmpla ca intermediarii şi
reasigurătorii direcţi să concureze pentru portofoliul aceluiaşi asigurător.

Serviciile oferite. Reasigurătorii direcţi şi intermediarii se concentrează asupra

diferenţierii serviciilor oferite în comparaţie cu ceilalţi concurenţi. În general, aceste
servicii includ:
• Elaborarea programului de reasigurare, inclusiv evaluarea actuarială a reţinerii
optime
pentru asigurător;
• Consultanţă în domeniul subscrierii, soluţionării şi controlului daunelor;
• Soluţionarea eficientă a revendicărilor de
reasigurare.
Intermediarii furnizează următoarele servicii
suplimentare :
• Prospectarea pieţei internaţionale a reasigurărilor în vederea optimizării preţului,
acoperirii
şi protecţiei financiare oferite de reasigurare;
• Intermedierea unei reasigurări prin acord cu mai mulţi reasigurători;
• Obiectivitate în discuţiile cu asigurătorii.

Reasigurătorii direcţi urmăresc, în principal, eficienţa în relaţiile lor cu

asigurătorii. Aceştia tratează direct cu asigurătorii în negocierea termenilor contractuali,
primelor de reasigurare şi procedurilor de soluţionare a daunelor. Comunicarea directă
poate fi mai rapidă şi mai puţin expusă neînţelegerilor în comparaţie cu comunicarea prin
intermediar.
Intermediarii se concentrează îndeosebi asupra necesităţilor asigurătorilor. Ei
trebuie să asigure o acoperire şi condiţii de asigurare mai bune decât cele pe care le-ar fi
obţinut asigurătorul prin forţe proprii. De asemenea, intermediarii distribuie primele şi
colectează daunele de la reasigurătorii implicaţi în aranjamentul de reasigurare.
Asigurătorul emite un singur cec pentru plata primelor şi trimite intermediarului avizul de
daună sau cererea de rambursare a despăgubirilor.

Negocieri precontractuale

Stabilirea condiţiilor de reasigurare finale poate implica negocieri prelungite.

Aceste negocieri precontractuale diferă în funcţie de caracteristicile fiecărui caz:
reasigurare directă, plasare prin intermediari sau reasigurare mixtă.

Reasigurarea directă. Pe piaţa directă toate contactele se desfăşoară între

asigurător şi reasigurător. În urma întâlnirilor cu reasigurătorul, asigurătorul poate iniţia
o relaţie de reasiguare cu reasigurătorul direct. Dacă asigurătorul a încheiat deja un
contract cu un alt reasigurător, el trebuie să dezvolte sau să modifice programul de
reasigurare în vigoare.
Asigurătorul discută. cu reasigurătorul condiţiile de bază şi obiectivele
urmărite. Reasigurătorul elaborează o propunere şi o trimite asigurătorului spre
acceptare.

Reasigurarea prin intermediari. Pe piaţa indirectă, asigurătorul este considerat

client al intermediarului, deci se aşteaptă ca acesta din urmă să acţioneze în interesul
asigurătorului atunci când negociază reasigurarea. (Intermediarul poate să acţioneze în
numele reasigurătorului în anumite situaţii, precum în cazul colectării primelor de
reasigurare. ).
Când tranzacţionează o reasigurare, asigurătorul cooperează cu intermediarul la
elaborarea propunerii. Intermediarul îndeplineşte următoarele funcţiuni:
• Contactează potenţialii reasigurători;
• Prezintă propunerea potenţialilor reasigurători;
• Obţine cotaţiile şi acceptarea lor;
• Transmite refuzurile sau contraofertele;

• Întocmeşte, în cele mai multe cazuri, contractul de reasigurare . Facilitează

elaborarea
documentaţiei contractuale.

În cadrul acestui proces, intermediarul prezintă oferta în numele asigurătorului

însă numai acelor reasigurători care satisfac condiţiile financiare impuse de asigurător.
Înainte de a accepta afacerea, reasiguratorul trebuie să realizeze o evaluare a
asigurătorului. Intermediarul coordonează această evaluare în vederea minimizării
interferenţelor în activitate a asigurătorului. Pentru a minimiza aceste interferenţe,
evaluarea poate fi făcută de mai mulţi reasigurători simultan.
 Reasigurarea mixtă. Înainte de anii 1990, programele de reasigurare ale
asigurătorilor erau plasate de obicei fie pe piaţa directă, fie prin intermediari. Ca urmare
a creşterii complexităţii reasigurării, a concurenţei şi a cererilor pentru sume asigurate
mai mari, reasigurarea mixtă ( ce combină reasigurarea directă cu cea încheiată prin
intermediar) a devenit din ce în ce mai răspândită. Asigurătorul poate contacta
reasigurătorul direct pentru un anumit segment al programului de reasigurare, iar
intermediarul pentru un alt segment. Dacă reasigurătorul direct nu poate accepta întregul
program, el va fi cel care va contacta printr-un intermediar un alt reasigurător de pe piaţa
indirectă şi nu asigurătorul. În alt caz, asigurătorul poate sugera reasigurătorului direct şi
intermediarului să participe împreună la acelaşi contract de reasigurare. Dacă plasarea
reasigurării este realizată de un intermediar, el poate apela la un reasigurător direct în
cazul în care este necesară o capacitate de reasigurare suplimentară sau portofoliul are
un specific deosebit. Reasigurătorul direct poate recunoaşte relaţia de intermediere sau
poate acţiona independent.
Complexitatea relaţiilor implicate de acest tip de plasament poate crea
dificultăţi în negocierile contractuale. Asigurătorii, reasigurătorii şi intermediarii trebuie
ia măsuri pentru a evita neînţelegerile.

Documentaţia precontractuală

Documentaţia precontractuală reprezintă o parte integrantă a oricărei

tranzacţii de reasigurare. Documentaţia cuprinde informaţii precum condiţiile
contractuale ale asigurătorului şi acceptarea acestora de către reasigurător.
Documentaţia precontractuală are următoarele scopuri:
• Stabilirea intenţiei de subscriere;
• Furnizarea informaţiilor necesare;
• Îndeplinirea prevederilor legale;
• Certificarea acordului până la semnarea contractului.

Stabilirea intenţiei de subscriere. Negocierile precontractuale determină spiritul

acordului şi finalizarea înţelegerii. Înregistrarea concisă şi completă a negocierilor
asigură corecta înţelegere de către cele două părţi a intenţiei de încheiere a
aranjamentului. de reasigurare. Documentaţia evidenţiază, de asemenea, modul şi
motivul pentru care a fost luată decizia.

Furnizarea informaţiilor necesare. Pentru a decide să accepte sau să refuze o

propunere, reasigurătorii trebuie să aibă la dispoziţie anumite informaţii. Documentaţia
pregătită în cadrul negocierilor conţine informaţii ce vor fi utilizate la elaborarea
propunerii oficiale şi a contractului final. Informaţiile trebuie să fie cât mai exacte şi mai
complete posibil.

Îndeplinirea prevederilor contractuale. Plasamentul reasigurării prin

intermediari face deseori subiectul reglementărilor legale privind asigurarea. Cele mai
întâlnite prevederi legislative se referă la scrisoarea de împuternicire şi la înregistrarea
contabilă a daune lor şi primelor.
Dacă încheierea reasigurării se realizează printr-un intermediar, acesta trebuie să
deţină o autorizare scrisă (procură) din partea asigurătorului prin care i se acordă
dreptul de a negocia tranzacţia. Procura îl protejează pe reasigurător împotriva angajării
într-un aranjament cu un intermediar ce nu are autorizaţie scrisă din partea
asigurătorului. De asemenea, procura clarifică relaţiile dintre asigurător şi intermediar.

Înregistrarea contabilă a primelor şi daunelor. Intermediarii de reasigurare sunt

solicitaţi ca în rapoartele lor financiare să separe fondurile lor proprii de cele datorate
asigurătorilor sau reasigurătorilor. Primele şi despăgubirile de la diverşi asigurători şi
reasigurători pot fi înregistrate în acelaşi cont dacă se specifică cu precizie cui îi revin
aceste sume. Aceste reguli contabile previn compensarea fondurilor plătite unui asigurător
cu cele achitate de alt asigurător.

Certificarea acordului până la semnarea contractului. Cu ani în urmă,

întocmirea documentaţiei contractului final dura luni sau chiar ani. Dacă în
tranzacţie erau implicaţi participanţi din mai multe ţări, întârzierile în obţinerea
semnăturilor erau inevitabile. Până la finalizarea contractului, documentaţia
precontractuală servea ca dovadă a intenţiilor părţilor.
Mai recent, inovaţiile tehnice au redus perioada de timp dintre momentul
începerii negocierilor şi cel al finalizării contractului. De exemplu, utilizarea
computerelor permite intermediarilor şi reasigurătorilor să înregistreze clauzele
preferate în memoria acestora şi să le ajusteze în funcţie de circumstanţele fiecărui
contract în parte. Modificarea proiectului de contract sau reînnoirea acestui a se poate
realiza în câteva minute. Comunicaţiile prin fax şi mesageria rapidă accelerează procesul
de negociere.

Procesul de tranzacţionare a reasigurării

Această secţiune prezintă modul în care se poate realiza plasarea reasigurării.

Exemplele prezentate evidenţiază diferenţele în documentaţia precontractuală a
reasigurării facultative şi a reasigurării prin acord.
Reasigurările facultative şi prin acord pot fi plasate fie pe piaţa directă, fie pe cea
indirectă. Pentru simplificare, exemplele prezintă încheierea unei reasigurări facultative
printr-un resigurător direct şi plasarea unei reasigurări prin acord printr-un intermediar.

Tranzacţionarea unei reasigurări facultative prin intermediul unui

reasigurător direct.
Condiţiile reasigurării facultative influenţează de cele mai multe ori acoperirea şi preţul
poliţei de bază. Mai mult, asigurătorul nu va încheia contractul de asigurare până nu se
stabilesc condiţiile finale de reasigurare. Ca urmare, tranzacţia de reasigurare se
finalizează rapid.
Documentaţia obişnuită, inclusiv documentaţia precontractuală, cuprinde
următoarele:
 • Propunerea asigurătorului;
• Verificarea şi subscrierea de către reasigurător;
• Autorizarea de către reasigurător;
• Confirmarea că asigurătorul a subscris riscul;
• Nota de reasigurare emisă de reasigurător;
• Documentaţia poliţei trimisă reasigurătorului de către asigurător;
• Certificatul facultativ emis de reasigurător.

Propunerea. Asigurătorul înmânează propunerea direct reasigurătorului,

propunere ce conţine informaţii detaliate, astfel meat reasigurătorul să poată stabili dacă
reasigurarea propusă corespunde criteriilor sale de acceptare. Propunerea conţine de
asemenea principalele clauze ce vor fi incluse în contractul final.
Verificarea şi subscrierea de către reasigurător. După pnmlrea propunerii,
reasigurătorul declanşează procedura de verificare culegând informaţii atât despre
asigurător cât şi despre asigurat. Procesul de verificare are ca scop obţinerea răspunsurilor
la următoarele întrebări:
• Reasigurătorul acoperă în prezent şi alte poliţe pentru acelaşi asigurat?
• Există alt asigurător care are aceeaşi propunere de reasigurare ?
• Reasigurătorul a mai încheiat în trecut reasigurări pentru acest asigurat? Dacă da,
atunci care
a fost experienţa de daună?

Verificarea împiedică reasigurătorul să depăşească valoarea maximă stabilită

pentru reasigurarea unui anumit risc.
După finalizarea procedurii de verificare, reasigurătorul stabileşte dacă mai sunt
sau nu necesare informaţii suplimentare. Reasigurătorii de bunuri solicită tot atâtea
informaţii ca şi asigurătorul - informaţii referitoare la tipul construcţiei, gradul de
ocupare, mijloacele de protecţie şi riscurile externe. În plus, atât reasigurătorii de bunuri,
cât şi cei de accidente trebuie să cunoască valoarea primelor stabilite de asigurător, tipul
de reasigurare ce se doreşte a se încheia şi suma ce se va ceda în reasigurare.
Reasigurătorul poate solicita asigurătorului şi rapoartele tehnice şi financiare ale
asiguratului. Pe baza acestor informaţii, reasigurătorul poate să decidă dacă riscul
îndeplineşte criterile sale de subscriere. În cadrul acestei analize, el urmăreşte să
obţină răspunsuri la următoarele întrebări :
• Riscul ce urmează să fie re asigurat corespunde portofoliului dorit de reasigurător
?
• Reasigurarea acestui risc poate aduce profit pe termen lung?
• Dacă riscul este inacceptabil, se pot lua măsuri pentru a face riscul acceptabil?
• Riscul ce urmează să fie reasigurat se încadrează în categoria de riscuri
excluse în
aranjamentul de retrocesiune al reasigurătorului?
• Ce experienţă are asigurătorul în subscrierea acestui tip de risc?
• Care este limita de acoperire acceptabilă pentru reasigurător ?
• Sunt necesare şi alte informaţii pentru a lua decizia de primire în reasigurare ?
Dacă da, care
sunt acestea?
 Dacă reasigurătorul consideră că riscul este acceptabil, următorul pas va fi acela
de a stabili preţul reasigurării.
Autorizarea. Dacă riscul este acceptabil, reasigurătorul comunică asigurătorului
obţinerea autorizaţiei, stabilind totodată valoarea primelor şi condiţiile de acoperire.
Autorizaţia reprezintă o ofertă din partea reasigurătorului care prevede subscrierea riscului
în schimbul unei anumite valori a primelor şi în anumite condiţii..
Această ofertă nu garantează emiterea certificatului de reasigurare. Informaţiile
ulterioare referitoare la risc şi clauzele finale ale poliţei trebuie să satisfacă criteriile de
subscriere ale reasigurătorului. Autorizările au, în general un termen de valabilitate de 60
de zile. Acest termen permite asigurătorului să negocieze cu asiguratul condiţiile de
asigurare.

Confirmarea. Confirmarea avizează reasigurătorul că poliţa de asigurare a fost

încheiată. După ce se emite poliţa, asigurătorul trimite reasigurătorului confirmarea,
specificând termenele, condiţiile şi valoarea primelor de asigurare. Pe lângă aceasta,
asigurătorul include şi informaţiile suplimentare solicitate de reasigurător.

Nota de acoperire. Nota de acoperire reprezintă un acord scris, emis după

evaluarea poliţei, în care reasigurătorul se obligă să acopere riscul. Nota de acoperire
cuprinde schema contractului facultativ şi este similară paginii de declaraţii din poliţa de
asigurare. Aceasta garantează emiterea certificatului de reasigurare facultativ.

Documentaţia poliţei. Asigurătorul trimite o copie a poliţei originale

reasigurătorului. Această copie va cuprinde şi pagina de declaraţii sau eventualele acte
adiţionale.
Certificatul de reasigurare facultativă. După ce primeşte documentaţia de la
asigurător, reasigurătorul emite certificatul de reasigurare facultativă. De obicei,
certificatul ia forma unui document foarte concis ce prezintă pe prima pagină condiţiile
de acoperire iar pe verso clauzele referitoare la desfăşurarea tranzacţei de reasigurare.
Certificatul cuprinde datele de identificare ale asiguratului, asigurătorului şi ale poliţei
reasigurate. Asemenea poliţei de asigurare, certificatul reprezintă contractul final care
specifică toate condiţiile, termenele, excluderile din reasigurare, precum şi comisionul
de reasigurare, dacă este cazul.

Tranzacţionarea unei reasigurări prin acord printr-un intermediar. Documentaţia

necesară încheierii unei reasigurări pe piaţa indirectă se aseamănă cu cea pentru
reasigurarea facultativă. Documentaţia include:

• Propunerea de reasigurare elaborată de intermediar

• Verificarea şi subscrierea de către reasigurători
• Acceptarea reasigurării
• Documentaţia contractului formal elaborat de intermediar
Diferenţele între documentaţia utilizată pentru contractele prin acord şi cea pentru
contractele facultative se datorează faptului că reasigurarea prin acord acoperă mai
multe poliţe. Această documentaţie va fi discutată în rândurile ce urmează.
 Propunerea. Propunerea de reasigurare conţine numeroase informaţii referitoare la
obiectele acoperite şi la asigurător. Deoarece propunerea intermediarului are rolul de a
evidenţia condiţiile contractului de reasigurare, aceasta trebuie să ofere suficiente
informaţii părţilor ce urmează să participe la tranzacţia de reasigurare.
În secţiunea referitoare la subscriere, propunerea trebuie să cuprindă cel
puţin următoarele informaţii:

• Obiectul ce urmează a fi reasigurat

• Primele subiect, anterioare şi estimate, aferente categoriei de asigurări avute în
vedere
• Istoricul daunelor pentru asigurarea avută în vedere
• Filosofia managementului asigurătorului
• Informaţii financiare privind asigurătorul (bilanţ contabil, rapoarte financiare
auditate,
rating)
• Procedurile de asigurare utilizate de asigurător
• Rezultatele analizei la faţa locului asupra activităţii asigurătorului

Obiectul supus reasigurării. Descrierea categoriilor de asigurări ce vor fi

reasigurate reprezintă elementul de bază al propunerii. Această descriere trebuie să
cuprindă tipul şi numărul poliţelor subscrise precum şi procentul ce revine fiecărei
categorii din totalul primelor. În figura 4.4 este ilustrată această secţiune a propunerii.

Profilul limitelor. Profilul limitelor prezintă reparţiţia limitelor de asigurare şi a

primelor corespunzătoare. Profilul indică numărul poliţelor şi volumul de prime
corespunzătoare unui anumit interval al limitelor de asigurare. Aceste informaţii relevă
atât numărul de poliţe ce trebuie acoperite prin reasigurare, cât şi frecvenţa riscului.
Distribuţia geografică. Propunerea trebuie să indice teritoriul în care se vor
încheia asigurările şi volumul de încasări al fiecărei zone geografice. Aceste
informaţii cruci ale în asigurările de bunuri, pot fi utile şi cazul asigurărilor contra
accidentelor. Anumite jurisdicţii sunt cunoscute pentru sentinţele judecătoreşti severe în
cazurile de răspundere civilă şi, prin urmare, reasigurătorul trebuie să cunoască procentul
asigurărilor încheiate în aceste jurisdicţii. Pe baza informaţiilor privind distribuţia
geografică a asigurărilor de bunuri, reasigurătorul de bunuri va
putea evalua gradul de risc.

Primele subiect anterioare şi estimate. Propunerea indică primele aferente

categoriei de asigurări ce face obiectul contractului de reasigurare. O mare atenţie
trebuie acordată modului în care s-a calculat valoarea acestor prime. De exemplu,
primele menţionate pot fi subscrise sau cuvenite. Primele raportate pot să reprezinte
totalul primelor aferente categoriei de asigurări acoperite sau numai primele
corespunzătoare poliţe lor reasigurate.
Anumite poliţe, precum cele de asigurare a gospodăriilor sau cele complexe, oferă
acoperire atât pentru bunuri, cât şi de răspundere civilă, în schimbul unei prime unice.
Dacă contractul de reasigurare acoperă numai riscul de daună a bunurilor, sau numai pe
cel de răspundere civilă, va fi necesar să se identifice primele aferente riscurilor
reasigurate. De exemplu, primele subiect pentru contractul de reasigurare a daunelor
produse bunurilor pot reprezenta 85% din primele aferente asigurării gospodăriilor.

Istoricul daunelor. Istoricul daune lor este esenţial pentru estimarea experienţei
de daună viitoare şi a costului reasigurării. Numărul anilor cuprinş i în istoricul daune
lor depind de tipul poliţelor ce vor fi reasigurate şi de stabilitatea portofoliului de
asigurări. În cazul asigurării gospodăriilor se poate solicita un istoric al daunelor numai
pentru ultimii trei ani, în funcţie de validitatea datelor statistice. În asigurarea
comercială, cele mai dese dispute apar în legătură cu valoarea proprietăţii. În plus, pot
apărea pierderi ca urmare a întreruperii activităţii productive, sau alte daune întâmplătoare
cu perioade de repetare mai lungi. Prin urmare, în asigurarea comercială se solicită, în
general, un istoric al daunelor pentru ultimii cinci ani. Deoarece revendicările privind
răspunederea civilă au o perioadă mai mare de apariţie, reasigurătorii solicită un istoric al
daunelor de până la IO ani, în funcţie de categoria de asigurări considerată.
Reasigurătorii analizează revendicările cu care s-au confruntat asigurătorii pentru a-
şi stabili propriile proceduri de soluţionare a daunelor şi de formare a rezervelor.
Istoricul daunelor trebuie să includă fiecare revendicare ce se încadrează în
categoria de asigurări avută în vedere, chiar dacă nu intră în sfera contractului de
reasigurare. Aceste daune trebuie incluse, deoarece inflaţia poate determina, în viitor,
includerea în contract. Informaţiile
privind daunele trebuie să cuprindă următoarele:
• Data producerii daunei
• Data înştiinţării daunei
• Despăgubiri plătite şi rezerve
• Modificări semnificative ale rezervelor
• Data achitării despăgubirii
• Situaţia curentă a fiecărei daune: în curs de soluţionare sau achitată

Filosofia managementului. Această secţiune a propunerii permite

managementului asigurătorului să explice reasigurătorului diferite aspecte ale activităţii
sale. Aceasta se poate referi la concepţia managementului faţă de asumarea riscului, la
poziţia în ceea ce priveşte subscrierea, planurile referitoare la prime şi la strategia de
viitor.
Deseori, se includ date referitoare la pregătirea membrilor cheie din echipa
managerială a asigurătorului şi o prezentare a personalului implicat.
Reasigurătorii preferă procedurile manageriale stabile şi consecvente, care pot
oferi rezultate predictibile. Dacă managementul a fost schimbat recent, sau dacă acesta
demonstrează o înclinaţie pentru schimbare, estimarea direcţiei spre care se îndreaptă
asigurătorul este mult mai dificilă. Dacă asigurătorul are tendinţa de a schimba
reasigurătorii, agenţii sau categoriile de asigurări subscrise, aceşti factori ar putea reduce
predictabilitatea necesară stabilirii unor relaţii de reasigurare pe tennen lung.
Informaţii financiare. Importanţa analizării situaţiei financiare a asigurătorului a fost
discutată anterior. De cele mai multe ori, propunerea se referă la rating-ul
asigurătorului şi la alte informaţii financiare. Propunerea de subscriere poate include şi
alte informaţii suplimentare sau acestea pot fi acordate la cererea reasigurătorului. Astfel
de informaţii cuprind bilanţul contabil pe ultimii ani, rapoarte financiare auditate şi altele.
 Proceduri de asigurare. Sistemul şi procedurile de asigurare utilizate de
asigurător sunt prevăzute în general în regulamentele şi manualele cu caracter intern.
Ghidul activităţii de subscriere, ghidul reţineri lor şi manualul departamentului de
despăgubiri sunt cele mai utile în determinarea procedurilor de asigurare. Ghidul
activităţii de subscriere ilustrează categoriile de asigurări subscrise de asigurător şi
procedurile sale de subscriere. Ghidul reţineri lor indică reţinerea asigurătorului pentru
fiecare clasă de risc cedată în cadrul unui contract excedent de sumă asigurată. Manualele
departamentului de despăgubiri indică procedurile utilizate pentru soluţionarea
despăgubirilor şi stabilirea rezervelor.

Analiza la faţa locului. Dacă manualele interne sunt completate cu vizite la

sediul asigurătorului, reasigurătorul va putea cunoaşte mai bine managementul,
personalul şi activitate a asigurătorului. Vizitele se pot efectua înainte, dar şi după ce
reasigurătorul emite autorizaţia.
Analizele la faţa locului pot evidenţia faptul că personalul utilizat în
activitate a de subscriere este insuficient, că nu are experienţa necesară sau că
extinderea agresivă determină concentrarea asupra vânzărilor în defavoarea controlului şi
a calităţii. Analiza revendicărilor poate indica existenţa unor rezerve de daună
insuficiente, fapt ce conduce la imprecizia estimării rezultatelor pe termen lung.

Verificare şi subscriere. Reasigurătorii prin acord trebuie să înţeleagă pe deplin

implicaţiile clauzelor propuse şi să sugereze alternative pentru a face contractul
acceptabil. Obiectul acestor clauze cuprinde primele, perioada contractului, clauzele de
reziliere, excluderile, comisioanele şi clauzele adiţionale.
Primele. Propunerea de contract trebuie să cuprindă valoarea sugerată a primelor.
Valoarea primelor reprezintă subiectul cel mai frecvent negociat în cadrul contractului.
Perioada contractului. Perioada contractului indică data începerii şi expirării
contractului. De asemenea, este necesar să se explice foarte clar dacă contractul este
încheiat pe criteriul producerii daunelor sau pe criteriul poliţelor (în capitolul 7 se vor
defini aceşti termeni).
Rezilierea. Clauzele de reziliere trebuie să precizeze când intră în vigoare
rezilierea şi dacă este necesar un preaviz. Aceste clauze trebuie să prevadă dacă
rezilierea se va realiza pe criteriul "cutoff" sau "runoff sj dacă asigurătorul poate
optaîntre acestea.
Excluderi. Toate excluderile aplicabile asigurărilor ce fac obiectul
contractului de reasigurare vor trebui specificate. Excluderile trebuie negociate cu
asigurătorul pentru a se evita afectarea activităţii de subscriere a acestuia.
Comision de reasigurare. În cazul anumitor contracte de reasigurare,
reasigurătorii plătesc un comision de reasigurare asigurătorului. Pe lângă acesta,
propunerea trebuie să furnizeze detalii privind modul de calcul al comisioanelor de
reasigurare, data scadenţei şi modalitatea de soluţionare a soldurilor creditoare sau
debitoare.
Clauze adiţionale. Alte clauze sau condiţii importante pentru realizarea
contractului vor trebui menţionate în propunere.

Autorizare. Deseori, intermediarul prezintă propunerea reasigurătorului

conducător. Reasigurătorul conducător negociază condiţiile contractului şi, de regulă, îşi
asumă o mare parte din risc. După ce reasigurătorul conducător acceptă propunerea, el
va stabili primele şi celelalte clauze de reasigurare. Dacă asigurătorul acceptă condiţiile
reasigurătorului, propunerea este prezentată reasigurătorilor adiţionali. Reasigurătorii
adiţionali care acceptă propunerea sunt cunoscuţi sub denumirea de reasigurători
secundari. Reasigurătorii secundari îşi asumă un procent din risc în aceleaşi condiţii ca
şi reasigurătorul conducător.
În autorizaţia emisă de reasigurător se va stabili partea din reasigurare
(specificată de obicei sub formă de procent) pe care reasigurătorul doreşte să o
subscrie. Spre deosebire de autorizaţii le din reasigurarea facultativă,
autorizaţiile din cadrul reasigurării prin acord nu au, în general, o perioadă de
valabilitate. Totuşi, stabilirea unor perioade, de valabilitate devine din ce în ce
mai frecventă, pe măsură ce creşte importanţa documentaţiei formale.
Reasigurătorul va comunica autorizaţia mai întâi prin telefon iar apoi printr-o
scrisoare de confirmare. Nota de acoperire sau precontractul nu vor fi emise până ce
nu se va definitiva procentul de participare. Prin aceasta se elimină situaţia în care nota
de acoperire va trebui reemisă, deoarece s-a modificat procentul de participare.
Documentarea contractuală. Documentaţia formală pentru reasigurarea prin
acord include precontractul, nota de acoperire, acordul asupra obligaţiilor şi drepturilor
părţilor şi clauzele contractului.
Precontractul şi nota de acoperire. Pe piaţa indirectă, precontractul are rolul de a rezuma
condiţiile contractului. Precontractul devine din ce în ce mai complex, deoarece are
rolul unui contract provizoriu până la elaborarea şi intrarea în vigoare a contractului
propriu-zis. Intermediarul trimite precontractul reasigurătorilor participanţi. După ce toate
aceste precontracte au fost semnate şi returnate intermediarului, acesta din urmă va
elabora nota de acoperire. Nota de acoperire cuprinde aceleaşi condiţii de bază ca şi
precontractul, lista reasigurătorilor participanţi şi procentul lor de participare.
Intermediarul semnează nota de acoperire, finalizând astfel plasamentul, şi o trimite atât
asigurătorului, cât şi reasigurătorilor.