Prof. univ. dr.

VELCEA VALERIA

MASIVUL BUCEGI
Ghid turistic
Bucureşti, 1974 EDITURA PENTRU TURISM
Coperta colecţiei: CONSTANTINIU CONSTANTIN
Consultant ştiinţific: Ing. Dr. AL. BELDIE
Schiţe şi hărţi: VALERIA VELCEA
Cartografie: GH. GELEŢU, GH. POPESCU

I. Caracterizare geografică

„Cetatea de piatră" a Bucegilor constituie un masiv rigid şi semeţ, atractiv şi impunător care
îmbină în mod armonios cele mai variate aspecte carpatice. Pe o suprafaţă restrînsă, natura a consemnat de-
a lungul timpului urmele agenţilor care au conlucrat sub cele mai diverse forme. În aceasta rezidă
explicarea podurilor înalte etajate la diferite altitudini, văile adînci —cheile — sau cele largi care înscriu în
tiparele lor forma literei U, ciupercile de piatră presărate pe suprafeţele înalte expuse tăriei vîntului sau
brînele care tivesc abrupturile; ele sînt numai cîteva din aspectele cele mai caracteristice ale Masivului
Bucegi.
Leagănul drumeţiei din ţara noastră, Bucegii, rezervă totuşi colţuri necunoscute cu o imensă
bogăţie de fenomene, constituind din acest punct de vedere un adevărat laborator natural. Forma generală a
acestei maiestoase „Cetăţi de piatră" desemnează o potcoavă care domină cu 500 pînă la peste 1 200 m
regiunile limitrofe, individualizîndu-se astfel în cadrul Carpaţilor.
Masivul Bucegi delimitat de abrupturi întocmai contraforturilor unei cetăţi, cu zidurile puternic
scrijelate, are în est valea îngustă a Prahovei care-l separă de culmile mai teşite şi bine împădurite ale
Munţilor Gîrbovei.
În nord-est contactul faţă de compartimentul coborît al Clăbucetelor este marcat de o linie şi
anume, valea Cerbului, pînă la confluenţă cu valea Seacă şi în continuare pînă la Pichetul Roşu. Limita
nordică este sinuoasă, ea urmărind valea Glăjăriei şi pintenii prelungi care o despart faţă de culuarul
Ghimbavului. În vest abruptul calcaros delimitează net Bucegii faţă de culuarul Bran—Rucăr iar valea
Brăteiului îi separă de Leaota. Spre sud, din valea Ialomiţei de la Pietroşiţa, Bucegii intră mai întîi în
contact direct cu Subcarpaţii şi apoi cu Masivul Gurguiatul (fig 1).

De la menţiuni şi inscripţii la studiile actuale

Diferitele menţiuni, inscripţii, însemnări şi studii asupra Masivulul Bucegi impun prin diversitatea
nomenclaturii utilizate, lămurirea încă de la început, a unor probleme de toponimie. Astfel, acest masiv
apare sub numele de Buceci în cele mai vechi însemnări şi sub cel de Bucegi uzitat în mod curent în zilele
noastre. Aşa, după cum consideră Ion Conea, topicul de Bucegi pare să fie bine precizat. Desigur, el a făcut
obiectul unor numeroase ipoteze. Meritorie o considerăm pe aceea care apreciază că trebuie să se pornească
de la forma sub care acest nume se aude în popor — Buceci.
Documentele cele mai vechi consemnează pentru Bucegi denumirea de Buceaciul, ceea ce explică
faptul că multe din numele de munţi s-au dat după cel al proprietarilor respectivi. De aici concluzia că
numele de Bucegi ar deriva dintr-unul de persoană. Giorge Pascu susţine că provine de la radicalul Buc. În
realitate se apreciază că Bucegi vine de la pluralul Buceac, aşa cum arată botanistul Z. Panţu, care
înseamnă complex de muscinee sub forma unui covor verde şi moale frecvent în această zonă montană.
Iniţial, probabil că această denumire să fi fost purtată de un munte din Bucegi de unde apoi s-a extins
asupra întregii zone. Astăzi, întîlnim numele de Buccea pentru şeaua largă situată la vest de vf. Tătaru care
face trecerea spre Leaota.
În negura vremurilor se pierd primele menţiuni cu privire la Masivul Bucegi. În jurul anului 1550
este menţionată arendarea păşunilor din Bucegi, rîşnovenilor iar în 1592 Valea Cerbului este cumpărată de
aceştia care se obligau faţă de domnitorul ţării, Mihai Viteazul, să plătească şi o arendă în folosul
mănăstirilor. Mai tîrziu, suprafeţele întinse de păşunat, din Colţii Horoabei şi Bătrîna, sînt arendate iar
proprietăţile marginale Masivului Bucegi încep să se extindă şi asupra acestuia. De multe ori, tranzacţiile
comerciale se soldau cu litigii. Menţionăm în acest sens, jalba poetului Enăchiţă Văcărescu care se plîngea
domnitorului de vînzarea muntelui Păduchiosul, ungurenilor, fapt care aducea pagube serioase în veniturile
Căşeriei poetului.
Aceste arendări şi vînzări de terenuri s-au intensificat an de an, fapt reflectat în exploatarea
neraţională a păşunilor, în degradarea pădurilor şi în restrîngerea acestora. Astfel, numărul stînelor creşte
treptat, întîi ele au ocupat văile din partea de nord a Bucegilor — Mălăeşti, Ţigăneşti, Morarului, apoi s-au
extins în zona înaltă în bazinul superior al văii Izvorul Dorului, pentru ca la începutul secolului nostru să le
găsim răspîndite în tot masivul.
Ca leagăn al drumeţiei din ţara noastră, Masivul Bucegi apare consemnat în numeroase publicaţii.
Astfel, Bucura Dumbravă şi Mihai Haret, sînt primii care descriu cu deosebită exactitate cărările şi unele
fenomene caracteristice din acest masiv. Lor le revine meritul de a fi înfiinţat primele case de adăpost
„Hanul drumeţilor" de pe valea Ialomiţei sau refugiul de la vîrful Omul. Cu multă măes-trie au descris
autorii sus citaţi, greutăţile pe care le întîmpină omul în cucerirea înălţimilor din Bucegi. Sfaturile lor sînt
demne de reţinut pentru toţi aceia care vor să pătrundă tot mai adînc în „tainele" muntelui.
Primele decenii ale secolului nostru încep să fie marcate de note de călătorii cu caracter descriptiv.
La toate acestea se adaugă studiile recente monografice cu caracter geologic, climatic, morfologic,
biogeografic şi pedogeografic, care relevă marea varietate a fenomenelor. Se poate afirma că Masivul
Bucegi constituie singura zonă carpatică cu o documentare ştiinţifică, complexă, la zi. În plus, o serie de
teorii şi ipoteze cu privire la geneza reliefului la circuitul acvatic sau la studiul endemismelor au fost
elaborate, verificate şi îmbogăţite aici. Este semnificativ faptul că în anul 1969 s-a ţinut în Masivul
Bucegi ,,Conferinţa solurilor montane" la care au participat specialişti din ţară şi din străinătate cu care
ocazie au fost prezentate cele mai caracteristice profile de sol din această zonă.

Alcătuirea geologică şi reflexul ei în peisaj

Masivul Bucegi este constituit din roci foarte variate din punct de vedere al rezistenţei faţă de
agenţii externi, fapt atestat de diversitatea formelor de relief. Cele mai vechi formaţiuni aparţin cristalinului
de Leaota, şisturi cloritoase şi sericitoase de culoare gri verzuie care se desfac sub formă de plăci. Ele
ocupă partea de sud-vest fiind o prelungire din Leaota (de unde au luat şi denumirea) în Muntele Deleanu şi
Plaiu Mircii; spre est, aceste formaţiuni se afundă, ele apărînd la ieşirea Ialomiţei din Cheile Tătarului şi la
est de Prahova în Zamora. Formaţiunea cea mai caracteristică o constituie conglomeratele care sînt puternic
cimentate cu intercalaţii de gresii şi blocuri mari de calcare. Permeabilitatea mare a acestei formaţiuni face
posibilă infiltrarea apelor şi eroziunea diferenţială faţă de orizonturile grezoase şi faţă de cele
conglomeratice, ceea ce explică formele atît de ciudate de pe muntele Babele. Calcarele apar sub forma
unei bare continue pe versantul brănean unde datorită diaclazării, generează un relief ruiniform — Hornul
Ţapului —Hornurile Strungii etc. Sub formă insulară se detaşează calcarele din valea Ialomiţei, care îşi taie
o suită de chei. În bazinul Izvorul Dorului şi izolat în cadrul afluenţilor Ialomiţei (pe partea stîngă) se
întîlnesc marne şi gresii cenuşii mai puţin rezistente la eroziune, care generează frecvente degradări de
teren.
În partea de est a masivului, atrag atenţia prin cutarea şi falierea lor foarte accentuată marno-
calcare diaclazate puternic, cu intercalaţii de vine de calcit cunoscute în literatura geologică sub denumirea
de strate de Sinaia.
Dispoziţia formaţiunilor geologice din Bucegi este foarte variată. Conglomeratele prezintă o
cădere atît către vest cît şi către sud, ceea ce se reflectă în liniile cvazi geometrizate ale culmilor şi văilor.
În acest fel capetele de strat care domină valea Prahovei, (o cuesta de natură tectono-erozivă), îmbracă
forme foarte diferite. Astfel, acolo unde în conglomerate apar intercalaţii grezoase, cuesta este etajată — în
trepte — iar fîşia subţire de rocă mai puţin dură care tiveşte baza cuestei nu este altceva decît o brînă sau o
suprafaţă structurală parţială. Spinarea cvazi continuă care se urmăreşte din Vîrful cu Dor, din Furnica, jepi
sau Caraiman cu o cădere către valea Izvorul Dorului şi care atestă corespondenţa dintre înclinarea stratelor
şi suprafaţa topografică, este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de suprafaţă structurală.
Intensitatea agenţilor modelatori (vînt, gelifracţie, ape curgătoare) degradează pe alocuri această
configuraţie geometrizată.
Structura geologică şi litologia are o influenţă foarte mare şi asupra infiltraţiei apelor; în acest fel
ne explicăm abundenţa izvoarelor la baza conglomeratelor pe linia de contact cu breccile calcaroase şi cu
stratele de Sinaia — în valea Peleşului, Urlătoarei, Jepilor etc., precum şi cele de partea stîngă a Ialomiţei.

Complexitatea reliefului
Nodul orografic care domină acest masiv, îl constituie vîrful Omu (2507 m). Din el culmile se
desprind radiar. Spre est Muntele Moraru cu vestiţii săi Colţi, în nord Bucşoiu masiv ce pare să domine
chiar Omu, iar spre vest muntele Scara din care se desfac mai întîi Padina Crucii, şi apoi Ţigăneşti şi
Velicanul. Către sud, se desprinde sub forma unei potcoave o ramă înaltă puternic ferestruită; latura estică a
acesteia este formatădin Coştila 2940 m, Caraiman 2 384 m, Jepii Mici1 2 143 m, Jepii Mari 2 071 m, Piatra
Arsă 2 001 m, Furnica 2 103 m, Vîrful cu Dor 2 030 m şi Vînturişul 1 851 m; latura vestică este alcătuită
din Doamnele 2401 m, Bătrîna 2189 m, Tătarul 1998 m, Lucăcilăl 895 m şi Colţii Zănoagei 1 703 m (fig.
3).
Partea de nord a Masivului Bucegi a fost afectată în timpul cuaternarului de gheţari care erau
localizaţi în jurul vîrfului Omu de unde coborau radiar sub forma unor limbi de ghiaţă. Dovada acestei
puternice acţiuni este dată de căldările glaciare din care îşi trag obîrşiile Ialomiţa, Doamnele, Sugărilor,
valea Morarului, valea Cerbului, Mălăeşti, Ţigăneşti şi Gaura; văile menţionate care au forma literei U şi
numeroase praguri; morenele, acele acumulări haotice de blocuri împlîntate într-o masă argilo-nisipoasă
care fie că însoţesc cursul de apă — cazul Ialomiţei, fie că au tendinţa să le bareze, descriind un arc de cerc
dispus transversal faţade vale, cazul văii Mălăeşti, Ţigăneşti şi Ialomiţa. Platoşa de ghiaţă localizată în jurul
vîrfului Omu era străpunsă de „ace de piatră" puternic subminate de îngheţ şi desgheţ. Astfel ne explicăm
custurile glaciare din Colţii Morarului, Padina Crucii, Hornurile din Mălăeşti şi Ţigăneşti, Colţii Obîrşiei
etc.
În masivul Bucegi datorită calcarelor sînt prezente fenomenele carstice şi anume: lapiezurile, (fig.
4) acele şanţuri de scurgere foarte neregulate; dolinele în care stagnează zăpezile timp mai îndelungat; chei,
văi strîmte şi peşteri ce consemnează o evoluţie foarte complexă.
În lungul Ialomiţei apar în funcţie de benzile de calcar, pe care le străbate o succesiune de chei şi
bazinete. Acestea sînt: Cheile Urşilor— Peşterii şi bazinetul Padina; Cheile Tătarul Mic, bazinetul „dintre
Tătare" şi Cheile Tătarul Mare; bazinetul Bolboci şi Cheile Zănoaga Mică; bazinetul „dintre Zănoage" şi
Cheile Zănoaga Mare; bazinetul Scropoasa;! Cheile Orzei; bazinetul Dobreşti şi cbeilecu acelaşi nume.
Morfologia cheilor este foarte diversă, pereţii consemnează urmele evoluţiei anterioare şi anume: o serie de
umeri ce arată nivelul la care apele au persistat timp mai îndelungat, tuburi de presiune şi dizolvare care nu
sînt altceva decît vechile linii de drenaj, guri de izvoare părăsite; surplombe ce atestă urmele evorsiunii,
praguri în funcţie de care ritmul eroziunii este mai accelerat etc. Bazinetele sînt depresiuni restrînse ca
suprafaţă unde rîurile meandrează şi se despletesc iar la contactul cu zona înaltă se formează glacisuri care
dau acele pante prelungi pînă în firul văii. Glacisurile fiind formate din conuri de dejecţie favorizează
infiltrarea apelor ce apar sub forma zonelor de înmlăştinire pe fundul bazinetelor.
Peşterile din Bucegi — Ialomiţa2, Pustnicul, Tătarului, Răteiului şi altele, sînt opera acţiunii apelor
subterane care au asociat o gamă de procese foarte variate; îngheţ şi dezgheţ, prăbuşiri etc. Toate acestea
consemnează lumea de basm a adîncului. Picătură cu picătură „eterna bolţii lăcrămare" —cum o cîntă
poetul Panait Cerna — apa a lucrat neobosită creînd suita de forme ciudate a stalactitelor, stalagmitelor,
coloanelor şi draperiilor. Astăzi, aceste „opere de artă" cu greu mai pot fi văzute în peştera Ialomiţei, ele au
fost distruse nemilos de om care a înţeles greşit frumuseţea lor rece şi dreptul-de a le deţine. Peştera
Ialomiţei care este cea mai vizitată, consemnează numai în ungherele cele mai ascunse, aceste forme de
concreţionare. Apa încărcată cu bioxid de carbon. a acţionat cu uşurinţă asupra calcarului în care a şlefuit
pereţii peşterii, iar prin depunere lentă a format stalactitele care împodobesc tavanul peşterii şi stalagmite
dispuse pe podea. În peştera Ialomiţei întîlnim o succesiune de grote şi galerii; primele au luat naştere prin
acţiunea de subminare a apei la care s-au asociat prăbuşiri iar galeriile prin forma lor rectilină prin
sectoarele de tuburi de dizolvare şi presiune, păstrează urmele acţiunii apelor. De cele mai multe ori,
galeriile sînt desfăşurate în lungul liniilor de fisuraţie, fapt trădat şi de aspectul rectilin (fig. 5).
Fenomene similare celor carstice se întîlnesc şi în conglomerate (pseudocarstice); geneza lor este
explicată pe seama cimentului sau a materialului calcaros inclus în conglomerat. Astfel, în bazinul Izvorul
Dorului, la obîrşia Ialomiţei şi a Sugărilor, apar în conglomerate, lapiezuri dezvoltate conform cu cimentul
calcaros sau în funcţie de blocurile de calcar. De asemenea, au fost depistate şi doline însă de dimensiuni
reduse. Frecvente sînt cheile în conglomeratele calcaroase din valea Izvorul Dorului; ele sînt însă mai
restrînse faţă de cele din valea Ialomiţei. Sectoarele de chei alternează cu cele de bazinete, creînd un plus

1
Această denumire reflectă dezvoltarea jnepenilor sxi nicidecum altitudinea.
2
Atragem atenţia asupra denumirii exacte: peştera Ialomiţei, întrucît în numeroase ocazii se foloseşte
peştera Ialomicioarei. Este ştiut faptul că valea Ialomicioarei se află în zona subcarpatică şi deci nu are
nimic comun cu peştera Ialomiţei.
de diversitate în morfologia „platoului Bucegilor"1.
Suprafeţele structurale înalte amplasate în partea de est a masivului în bazinul Izvorul Dorului sau
la obîrşia văii Sugărilor sînt puternic modelate datorită acţiunii complexe a apelor, vîntului şi cuplului
îngheţ-desgheţ.
Astfel, apele meteorice, o parte se scurg pe linia de cea mai mare pantă iar altele se infiltrează şi
pe suprafaţa de strat se dirijează spre vest erodînd diferenţial în funcţie de rocă — conglomerate şi gresii.
Apar denivelări foarte neregulate care sînt accentuate de vînt şi de îngheţ şi desgheţ. Vîntul acţionează şi el
cu particole pe care le antrenează în mişcare erodînd puternic denivelările care-i stau în cale; este acţiunea
de coroziune. În acest fel trebuie explicate formele ciudate — Babele, Sfinxul, Ciupercile care apar într-
adevăr în zonele cele mai expuse vînturilor fără însă ca acesta să fie singurul factor hotărîtor. Gresiile
degradate prin îngheţ-dezgheţ, prin acţiunea apei meteorice se transformă în nisipuri, ele la rîndul lor fiind
modelate de vînt sau antrenate de vînt. Coroziunea se mai materializează şi prin alveole care apar acolo
unde un versant este dispus perpendicular pe direcţia vîntului.
Zonele cele mai înalte supuse acţiunii continue a vînturilor sînt descoperite de învelişul de zăpadă
fiind supuse intens îngheţului şi dezgheţului; prin analogie, acestea au fost denumite „hamade înalte".
Astfel, pe suprafeţele structurale din Coştila, Caraiman, Babele, Jepii Mici, Furnica şi Vîrful cu Dor, se
întîlnesc aceste pustiuri reci de piatră, acoperite iarna cu o peliculă de ghiaţă iar în restul anului solitare în
bătaia vîntului.
Pentru Masivul Bucegi sînt caracteristice marghilele, adică acele mici ridicături care cedează la
simpla presiune a pasului şi care au încontinuu un surplus de apă. Ele sînt frecvente în bazinul Izvorul
Dorului în zonele de înşeuare din Lăptici, Nucet şi Oboarele, pe morena frontală a Ialomiţei şi pe
glacisurile din bazinete. Geneticele sînt puse tot pe seama fenomenelor de îngheţ-dezgheţ care provoacă o
dinamică internă a materialului detritic constituent.
Suita aceasta de forme este infinită în Masivul Bucegi şi ea atestă o evoluţie îndelungată în care au
conlucrat agenţii interni şi externi sub cele mai diverse forme.

Etajele de climă
Prin masivitatea lor, Bucegii impun o anumită ordonare a elementelor climatice care pot fi
individualizate pe etaje. Astfel, distribuţia teritorială a valorii medii anuale a temperaturii prezintă diferenţe
mari; 6°C pe valea Prahovei şi a Ialomiţei şi —3°C în zona cea mai înaltă. Tot ca efect al altitudine!
semnalară că cea mai mare cantitate de precipitaţii cade sub formă de zăpadă şi anume 20% la baza
masivului pe valea Prahovei şi în culuarul Bran — Rucăr şi peste 7074 în zona înaltă. Această situaţie nu
exclude însă şi alte asocieri condiţionate de expoziţia versantelor sau de adăpostul oferit de anumite areale
depresionare. Astfel, vîntul generează două microclimate distincte: partea expusă din direcţia nord-vest
umedă şi intens modelată şi cea sud-estică adăpostită2.
Cîteva date sînt sugestive pentru a ilustra climatul acestui masiv. La vîrful Omu media lunară cea
mai scăzută este de—11,1°C în februarie, iar la Predeal şi Sinaia se înregistrează în ianuarie —5,6°Cşi
respectiv—5,8°C. La vîrful Omu în cursul unui an, 220 zile au temperaturi sub 0°,C iar îngheţul este
posibil în tot lungul anului. În valea Prahovei, la altitudini mai coborîte (1 000—750 m) îngheţul este
posibil 95 zile pe an. Reţinem că la altitudinea de 1 900 m proporţia dintre zile cu şi fără îngheţ este egală.
Rezultă deci că anotimpul alb are ponderea cea mai mare. Caracteristic pentru el sînt însă zăpada şi vîntul.
La vîrful Omu au fost înregistrate în medie 200 zile pe an cu zăpadă, iar grosimea ei pe văile sau pe pantele
adăpostite depăşeşte 3 m. Durata învelişului de zăpadă în Bucegi este foarte inegală. Insolaţia puternică de
pe pantele sudice face ca în bazinul Ialomiţei învelişul de zăpadă şi desprimăvărarea să fie avansată cu 15
—20 zile faţă de versantul nordic. Pe valea Mălăeşti, Cerbului şi Morarului, zăpada persistă pînă la sfîrşitul
lunii iulie, uneori prelungindu-se şi în august. Distrugerea învelişului de zăpadă se produce brusc pe
versantul estic al Bucegilor datorită avalanşelor — acele dezechilibre care se creează în bazinele superioare
ale văilor datorită insolaţiei şi topirii din cursul zilei. Astfel, se declanşează avalanşe în bazinul superior al
Urlătoarei, al Jepilor şi al Peleşului. Frecvente sînt avalanşele şi în bazinul superior al Ialomiţei sub Colţii
Obîrşiei sau cele de pe Valea Sugărilor şi Doamnele. Tot în acest anotimp alb — iarna — la vîrful Omu,
vînturile sînt puternice reprezentînd în medie o proporţie de 56%, vînturile moderate 24%, adierile slabe
17%, iar timpul calm numai 3 %. Media anuală a vitezei vîntului este de 8 m/s ceea ce poate demonstra

1
Denumirea de platou sau pod, atribuită culmilor prelungi din Furnica, Piatra Arsă, Jepi, Caraiman,
Coştila, nu este reală, dacă avem în vedere denivelările de peste 300—500 m frecvente în această zonaa.
2
În Bucegi se află cea mai veche staţie meteorologică din ţară: vîrful Omu.
acţiunea deosebită a acestui agent modelator. Pe văile mai adăpostite viteza variază în jur de 2 m/s.
Culoarul prahovean înregistrează valori ceva mai mari — 3 m/s la Sinaia. Iarna în zonele expuse, vîntul
depăşeşte 60 m/s. Cea mai expusă vînturilor este suprafaţa înaltă situată la peste 1 900 m şi lipsită de
vegetaţie arborescentă aşa cum este bazinul Izvorul Dorului pînă sub Vîrful cu Dor, zona de obîrşie a
Ialomiţei, creasta Morarului, Bucşoiul, Hornuriledin Mălăeşti şi Strunga, înşeuăriledin aceastăzonă înaltă
sînt adevărate „porţi" ale vînturilor unde sub acţiunea lui, zăpadă este spulberată şi tasată la adăpostul
crestelor. Pe pante, direcţia vîntului este înregistrată fidel de vegetaţie; apar astfel acele „giruete
biogeografice" arbori cu dezvoltarea coronamentului conformă cu direcţia vîntului (fig. 6). Circulaţia
descendentă puternică creează „doborîturi", degradări nu numai la limita superioară a pădurii ci şi în cadrul
acesteia. În astfel de condiţii a fost distrusă pădurea din Cocora şi Lăptici.
Primăvara este mult mai timpurie pe culoarele de vale. În luna aprilie au fost semnalate la Sinaia
temperaturi de peste 17°C, dar tot în aceeaşi lună şi temperaturi negative de —6°C, la—7°C. Valorile medii
lunare începînd din aprilie sînt pozitive: 4,3°C la Predeal şi 5,7°C la Sinaia. La vîrful Omu, media lunii
aprilie rămîne însă negativă şi anume —4,2°C. Unele înregistrări efectuate la Casa Peştera 1 arată ca valoare
medie pentru aceeaşi lună: 1,5°C.
În timpul verii temperaturile înregistrează valorile cele mai ridicate — media lunară la vîrful Omu
este în august de 5,8°C, la Sinaia —Cotai 500 este de 12,7°C iar la Sinaia Mînăstire de 15,4°C. Vara deţine
şi recordul precipitaţiilor; media lunii iunie la vîrful Omu este de 163,8 mm iar la Sinaia de 126,2 mm.
Temperaturile medii lunare calculate pentru valea superioară a Prahovei, evidenţiază valori mai
ridicate decît cele de primăvară. Astfel, media lunii octombrie la Predeal este de 6°C, iar la Sinaia de 7°C.
Acest fapt condiţionează prelungirea perioadei vegetative în cursul toamnei. La vîrful Omu temperaturile
sînt negative, media lunii octombrie fiind de —0,5°C.
Evaluările climatice permit separarea unor zone distincte în cadrul Masivului Bucegi şi anume:
— Suprafaţa înaltă — care cuprinde şi zona vîrfurilor cu un climat rece în care îngheţul este posibil în tot
anul, cu strat de zăpadă ce persistă 200—260 zile pe an şi cu vînturi puternice.
— Căldările şi văile din interiorul masivului mai adăpostite cu frecvente inversiuni termice şi cu cea mai
mare grosime a stratului de zăpadă.
— Pantele periferice supuse intens insolaţiei, precipitaţiilor şi vînturilor. Pot fi recunoscute două subtipuri
climatice şi anume: unul dinamic care afectează pantele orientate nord-vest şi altul relativ calm, de
adăpost corespunzător pantelor expuse sud-est.

Castelul de apă al Bucegilor

Factorii fizico-geografici analizaţi, conferă Bucegilor şi caracterul de castel de apă. Datorită
conglomeratelor care predomină ca formaţiune geologică, apele reţinute alcătuiesc rezerve importante
cedate treptat, prin intermediul izvoarelor. Exemplele sînt multiple — zona cascadelor din abruptul
prahovean este puternic alimentată de izvoarele care evidenţiază şi mai bine contactul dintre conglomerate,
brecciile calcaroase şi stratele de Sinaia. De asemenea, pe versantul vestic al Bucegilor, abruptul brănean,
izvoarele apar la baza calcarelor, desennînd o.zonă de intensă umectare şi o nouă generaţie de văi. În
interiorul masivului, izvoarele abundă către axa de drenaj & Ialomiţei. Aşa, de exemplu, în funcţie de
căderea stivei de conglomerate către vest în versantul stîng al Ialomiţei se ivesc şi numeroase izvoare (fig.
7). Un alt exemplu îl constituie cele din zonele carstice care, fie că apar pentru scurt timp la zi, cazul văii
Horoabe, fie că generează un debit bogat şi continuu — Izvorul Tătarului.
Principala arteră hidrografică care drenează Bucegii este Ialomiţa; bazinul său cuprinde cea mai
mare suprafaţă din masiv. După caracterele pe care le prezintă, distingem sectorul glaciar sau de obîrşie şi
sectorul fluviatil.
Ialomiţa îşi culege apele din două circuri glaciare situate între culmea Doamnei, vîrful Bucura
Dumbravă, Mecetul Turcesc şi Colţii Obîrşiei. Obîrşiile sînt firave, ele apar la baza unor mari acumulări de
grohotişuri, debitul creşte însă brusc la cascada care separă circul de valea glaciară prin aportul izvoarelor
generate de căderea stratelor. Această'alimentare abundentă poate fi urmărită pe tot versantul stîng al
Ialomiţei; pe versantul opus, singurele izvoare apar la baza conurilor de dejecţie. Ialomiţa în acest sector
glaciar are ca afluenţi, valea Sugărilor pe stînga şi valea Doamnei pe dreapta, străbate apoi aproximativ
central morena frontală de la baza căreia culege numeroase izvoare.
În avale se desfăşoară sectorul fluviatil, în care Ialomiţa primeşte ca afluenţi principali pe stînga:
1
În Masivul Bucegi au funcţionat sporadic şi o serie de posturi meteorologice şi climatice, pe lîngaa
cabane, aşa cum a fost Casa Peştera.
valea Cocorei, Blana, Nucet, Oboarele, Scropoasa, Ialomicioara Păduchiosului şi altele, iar pe dreapta
Horoaba, Tătaru, Mircea, Bulboace, Lucăcilă, Brătei şi Raţei. În tot acest sector, peisajul este foarte variat
ca rezultat al succesiunii barelor de calcare, a conglomeratelor, marnelor şi gresiilor; debitul Ialomiţei
creşte simţitor, se despleteşte şi meandrează în bazinete şi prezintă repezişuri în chei. Cursul Ialomiţei a
fost barat în vederea captării energiei apelor la Scropoasa şi Dobreşti unde au fost create şi două lacuri de
acumulare care deservesc hidrocentralele de la Moroeni şi Dobreşti.
Un alt bazin hidrografic este Izvorul Dorului; el drenează suprafaţa înaltă a Bucegilor. Datorită
zăpezilor şi îngheţului de lungă durată, regimul său de scurgere este parazitat o mare parte din an. La
aceasta se mai adaugă o alimentare slabă din izvoare, deoarece apele se Infiltrează şi pe suprafeţele de strat,
se scurg către Ialomiţa. Izvorul Dorului îşi are obîrşia în muntele Babele şi curge spre sud primind o serie
de afluenţi mici — valea Călugărului şi valea Dorului1 între Vîrful cu Dor şi Vînturişul, îşi schimbă brusc
direcţia către est, părăsindu-şi vechea albie — probabil Oboarele care-l dirija către Ialomiţa2. În zona
abruptului prahovean curgînd contrar înclinării stratelor, valea Izvorul Dorului, prezintă numeroase cascade
(principala fiind cascada Vînturiş) care-l însoţesc pînă la Sinaia unde se varsă în Prahova.
Din Bucegi mai izvorăsc numeroşi afluenţi ai Prahovei; Obîrşiile sînt intermitente — alimentate
din zăpezi — vara ele seacă complet. Sursa principală apare în zona de abrupt şi anume izvoarele de pe
linia de contact litologic (conglomerate — breccii calcaroase — strate de Sinaia). Principalii afluenţi ai
Prahovei din Bucegi sînt: valea Cerbului, în care debuşează valea Morarului, valea Albă, Jepii, Urlătoarea,
Peleş şi valea Izvorul Dorului.
Versantul nordic este şi el drenat de ape repezi al căror regim de scurgere este influenţat direct de
stratul de zăpadă. Văile principale sînt: Mălăeşti, Ţigăneşti, Velicanu şi Urlătoarea.
Periferia masivului este drenată în est de Prahova şi în vest de Brătei.

Caractere biogeografice şi de sol

Vegetaţia, fauna şi solurile reflectă raporturile strînse faţă de celelalte componente fizico-
geografice. Aceeaşi bogăţie de forme întîlnim şi în învelişul vegetal şi de sol. În Bucegi, botaniştii au
identificaţi 185 de plante vasculare. Endemismele carpatice reprezintă 65% din totalul elementelor
cunoscute în ţară iar speciile carpato-balcanice circa 68%.
Vegetaţia este dispusă în etaje şi anume: etajul montan inferior cu păduri de fag şi carpen la
altitudini mici—În zona de limită cu Subcarpaţii; etajul montan mijlociu cu păduri de amestec de fag cu
brad şi molid, care urcă pînă la 1 500 m; etajul montan superior cu păduri pure de mol id ce ating pe pantele
abrupte 1 750 m; etajul subalpin formează tranziţia faţă de zona alpină şi este alcătuit din rarişti de limită cu
molid asociate cu tufărişuri; etajul alpin inferior variază din punct de vedere altimetric între 2100— 2 300
m în zona înaltă a Bucegilor şi este caracterizat prin tufărişuri şi etajul alpin superior la cele mai mari
altitudini cu o vegetaţie de tundră alpină cu plante pitice.
Pădurile din Bucegi dispuse în cele 3 etaje acoperă suprafeţe mari înregistrînd o serie de abateri
altimetrice şi de asocieri de specii în funcţie de gradul de înclinare şi mai ales de expoziţie. Aşa, de
exemplu, molidişurile au o mare extindere pe versanţii vestici şi nordici ai masivului precum şi în valea
superioară a Ialomiţei, Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici, în limitele etajului montan şi ale
etajului subalpin sînt acoperite cu arborete de larice sau larice cu molid.
În Bucegi, jnepenii acoperă spinările prelungi care coboară din Piatra Arsă şi Jepii Mari;
deasemenea îi întîlnim pe versantul estic al muntelui Bătrîna, pe valea glaciară a Ialomiţei. Izolat apare şi
zimbru — pinus cembra. Smîrdarul sau rododendronul ocupă versanţii cu expoziţie nordică sau vestică în
bazinul Izvorul Dorului şi în partea de nord a Masivului pe culmile Padina Crucii, Ţigăneşti şi Ciubotea.
Pajiştile sînt localizate pe suprafeţele slab înclinate acolo unde solurile sînt mai evoluate pe
grohotişuri fixate şi pe brîne. Pe acestea din urmă este frecventă floarea de colţ (Leontopodium Alpinu m),
plantă ocrotită de lege.
Tundra alpină este caracteristică zonelor înalte unde cea mai mare parte din an temperaturile scad
sub 0°C, vînturile sînt puternice şi frecvente producînd mare uscăciune. Datorită acestor elemente covorul
vegetal este discontinuu şi format din plante mici lipite la adăpostul format de sol alcătuind „perniţe"
(Primula minima, Campanula Alpina, garofiţa pitică etc.). În această tundră alpină se întîlnesc pe versanţii

1
Denumită sxi Vîlcelul Curmăturii Vîrfului cu Dor.
2
Acest fenomen de captare poate fi dedus pe baza următoarelor elemente: cotul brusc pe care-l face Izvorul
Dorului ocolind pe la sud Vîrful cu Dor, zonaa de înmlaasxtinire din SXeaua Oboarele care indică o veche
albie şi panta accentuată din avale de locul captării.
umbriţi şi acoperiţi pînă tîrziu de zăpadă, sălcii pitice.
Grohotişurile mobile au o floră foarte variată în funcţie de dimensiunile materialelor constituante,
de expoziţie, de altitudine şi de grad de stabilitate (ex. clopoţelul de stîncă, ferigi, specii de muşchi, pelinul
de stîncă, gălbinele de munte etc.).
Condiţiile locale sînt puse în evidenţă de anumite plante; cazul calcarelor pe care se dezvoltă
plante calcefile, a vegetaţiei hidrofile — asociaţii de briofite — sau a inversiunilor de vegetaţie — pîlcurile
de conifere de pe văi şr fagii de pe versanţii cu insolaţie mai mare.
În Bucegi se întîlneşte o faună bogată reprezentată, prin; lupi, urşi, vulpi şi capre negre. Acestea
din urmă apar rar pe valea Mălăeşti şi Ţigăneşti. Păsările sînt reprezentate prin cocoşul de munte
(aproximativ 200 exemplare) vulturul pleşuv, acvile, corbul etc.
Atît vegetaţia cît şi fauna a suferit schimbări mari datorită intervenţiei omului. Totuşi în Bucegi au
fost amenajate numeroase perimetre protejate de lege pentru asociaţiile vegetale pe care le conţin.
Sînt declarate rezervaţii naturale: abruptul prahovean şi extremitatea nordică a celui brănean la
care se adaugă şi zona jnepenilor din bazinul Izvorul Dorului; zona carstică Peştera, cheile Urşilor —
Peşterii, Bătrîna şi pădurea Cocora precum şi rezervaţia din Muntele Zănoaga. Demne de reţinut sînt
rezervaţiile botanice de la Vîrful Omu, Babele, Poiana Crucii şi turbăria Lăptici.
Un adevărat mozaic de soluri se întîlneşte în Bucegi şi anume de la solurile brune de pădure cu
toate variantele sale, la solurile podzolice şi alpine care atestă o etajare similară vegetaţiei şi climei. La
aceasta se adaugă solurile condiţionate de anumite elemente locale, cazul rendzinelor dezvoltate pe calcare,
a solurilor turboase din zonele puternic umectate sau a solurilor aluviale din lunci. Ritmicitatea îngheţului
şi a dezgheţului complică procesele pedogenetice din Bucegi, ceea ce explică multiplele tipuri şi subtipuri
de sol.

Cîteva date de ordin economic

Păşunea, pădurea şi forţa apelor constituie bogăţia de seamă a acestui masiv. Aşa după cum am
văzut, există o tradiţie a unor activităţi economice din cele mai vechi timpuri continuate azi prin forme noi
axate pe o valorificare superioară a acestor resurse naturale. Astfel, păşunile au făcut obiectul unor studii cu
privire la fertilitatea lor şi la utilizare. Suprafaţa de păşunat a fost organizată în parcele şi pe specii de
animale, în bazinul Izvorul Dorului, pe Muntele Doamnele, Bătrîna, Tătaru şi Plaiu Mircii.
Exploatarea pădurilor cunoaşte şi ea o nouă etapă în sensul că prin plantările din Cocora, Nucet şi
Blana, se urmăreşte refacerea fondului forestier. Terenurile de exploatare s-au redus acolo unde se impune
reîntinerirea pădurilor — cazul bazinului inferior Izvorul Dorului.
Valorificarea forţei apelor Ialomiţei şi Prahovei, este concretizată prin hidrocentralele construite.
Proiectele prevăd o amenajare integrală care va schimba imaginea acestor locuri.
Hartă economică a văii Prahovei consemnează an de an, noi obiective industriale. Astfel Azuga,
Buşteni şi Sinaia, deţin azi şi o importantă funcţie industrială. La Azuga au fost modernizate vechile fabrici,
iar altele noi au luat fiinţă în ultimii ani — fabrica de caşcaval Penteleu, fabrica de şampanie Zarea, de
cherestea, de stofă, de sticlă şi de şamotă. La Buşteni încă din anul 1882 a luat fiinţă fabrica de hîrtie
modernizată recent. În Sinaia se află întreprinderi industriale: Uzina de pompe de injecţii pentru tractoare şi
motoare Diesel, care nu mai are nimic comun cu făbricuţa de odinioară şi Uzina de mecanică fină.
În peisajul Bucegilor au apărut şi drumuri noi de acces. Astfel, şoseaua care ducea la cotai 400
către „hotelul Alpin" a fost modernizată; ea este utilată cu locuri de parcare şi cu o cabană nouă, cea de la
cota 1 300. Din ea se desprinde un drum secundar de acces însă bine întreţinut către Poiana Stînei,
Interiorul Bucegilor poate fi astăzi şi mai uşor cunoscut prin şoseaua nouă care pe valea Izvorul Dorului şi
pe sub Vf. Vînturişu pătrunde în zona înaltă; el se bifurcă, o variantă merge spre Babele iar cealaltă prin
Valea Oboarele şi Ialomiţa la Cabana Peştera. Este un drum greu accesibil autoturismelor.
Din Sinaia, Masivul Bucegi este accesibil şi prin intermediul telecabinei care urcă pînă la cota
2005 la cabana restaurant Vîrful cu Dor. De asemenea, s-a mai construit un telescaun de la Cota 1 400 şi un
teleschi către Vîrful cu Dor. În studiu se află o nouă linie de teleferic care va uni Buştenii cu cabana
Babele: şi Peştera. Modernizarea transportului favorizează şi mai mult dezvoltarea turismului în Masivul
Bucegi în toate anotimpurile. Condiţia de gazdă primitoare este asigurată şi de cabanele modernizate,
utilate cu încălzire centrală, apă şi lumină electrică ceea ce le dă şi atributul de confort.
Masivul Bucegi, această adevărată cetate naturală, însumează pe aproximativ 300 kmp cele mai
variate aspecte ale cadrului natural, lată de ce, acest masiv s-a bucurat de atenţia diferiţilor specialişti care
au găsit aci cîmp de cercetare şi de prognozare a fenomenelor.
Tot varietatea aspectelor a atras şi pe turistul dornic să cunoască, care an de an a cucerit tot ceea ce
muntele solitar îi păstra. Aici vom găsi cele mai vechi cabane d în ţară, cele mai vechi drumuri marcate.
Acesta este leagănul drumeţiei din ţara noastră.
 II. Trasee turistice
Masivul Bucegi dispune de o reţea densă de drumuri, marcate şi modernizate care fac posibil
accesul în tot timpul anului. Pentru o cît mai uşoară orientare vom urmări caracterele traseelor turistice pe
osatura înscrisă de asocierea culmilor şi a văilor şi anume:
A. Traseele de acces prin abrupturile periferice prahovean, nordic şi brănean.
B. Traseul culmilor înalte care urmăreşte perimetrul înscris de potcoava Bucegilor.
C. Traseul Ialomiţean.
D. Trasee de legătură, acestea urmînd să fie menţionate şi la cele 3 tipuri de trasee anunţate mai sus.

A. Traseele de acces prin abrupturile periferice.

Masivul Bucegi este delimitat de o serie de abrupturi care faţă de orientare sau faţă de culoarele
limitrofe poartă denumirea de: a) abruptul estic sau prahovean, b) abruptul nordic şi c) abruptul vestic sau
brănean. Acestea sînt străbătute de drumuri marcate de diferite grade de dificultate.

a) Traseele de acces ale abruptului estic sau prahovean.

Drumurile marcate au ca punct de plecare aşezările de pe valea Prahovei — Sinaia, Buşteni şi

Predeal — legate şi ele la rîndul lor de restul ţării prin calea ferată electrificată şi prin şoseaua naţională nr.
1. Semnalăm încă de la început că traseele abruptului prahovean sînt cele mai frecventate căi de acces în
Bucegi. Aceste „porţi" de pătrundere au fost dotate în ultimul timp cu şosele asfaltate şi cu linii de
teleferic1.

1. Sinaia — Vîrful cu Dor

Mijloace de acces:
— pînă la cota 1 400 şoseaua asfaltată;
— telecabina pînă la Cabana Restaurant Vîrful cu Dor;
— telescaun de la cota 1 400 la Vîrful cu Dor (teleschi pentru vîrf 2030 m);
— poteca marcată din Sinaia.
Diferenţe altimetrice: Sinaia (780 m); înşeuarea Vîrful cu Dor 1 890m şi Vîrful cu Dor 2 030 m
Marcaj: bandă roşie.

Din gara Sinaia marcajele indică drumul către Cota 1 400— Vîrful cu Dor şi către telecabină. Mai
întîi drumul marcat (bandă roşie) depăşeşte perimetru Sinaiei (capătul liniei de autobuz Gara Sinaia — Str.
Furnica) pentru ca apoi prin păduri să ajungă în poiana de la cota 1 400—1 500 m cunoscută şi sub numele
de poiana „La Sfîrşitul Lumii". Această denumire reală, reflectă panta accentuată de peste 25° care face ca
traseul efectuat pe poteca marcată să dureze circa 45 minute. În schimb, cu telefericul, el poate fi parcurs în
4—5 minute iar cu maşina în circa 20 minute.
Pe tot acest traseu atrag atenţia stratele de Sinaia, puternic cutate cu vine albe de calcit care se
desfac în plăci, colţii calcaroşi albi-cenuşii pe care coniferele cu greu îşi fac loc, abundenţa şuvoaielor de
apă repezi şi potecile de zăpadă ce se adăpostesc pînă tîrziu, la sfîrşitul lui mai, la umbra copacilor. Numai
în cîteva locuri unde pădurea a fost defrişată pentru construcţia drumului şi a telefericului, orizontul se
deschide mai larg către valea Prahovei şi masivul de vis-a-vis — Gîrbova.
De la cota 1 400 se distinge marcajul potecii ce străbate o serie de pinteni în care se remarcă
conglomeratul grosier cu blocuri mari cimentate şi cu intercalaţii de gresii. Un prim pinten, Piatra Turcului,
domină Cabana cota 1 500, cunoscută şi prin previziunile Staţiei Meteorologice, instalată aici. (Traseul de
iarnă traversează valea Zgarbura şi pe un pinten prelung se întîlneşte cu cel de vară). Sînt depăşite, rînd pe
rînd, o serie de vîlcele lipsite de apă datorită patului poros al conglomeratului — Valea cu Brazi, Zgarbura
şi Valea Stînei. De fapt, din aceeaşi cauză, pînă la cabana Vîrful cu Dor nu mai întîlnim nici o sursă de apă.
Urcuşul este mai greoi; el înregistrează sectoare de pante de peste 20° însă oferă o perspectivă din ce în ce
mai frumoasă asupra defileului Prahovei la Posada şi asupra Masivului Gurguiatul din sudul Bucegilor.

1
În Studiu de proiectare se află şi noua linie de teleferic Buşteni-Babele-Peştera.
Prin pădure distingem drumul de pe valea Izvorul Dorului care leagă Sinaia de Pietroşiţa. Datorită şiroirii
apelor de suprafaţă, avalanşelor şi vîntului care se face d în ce în ce mai simţit, relieful capătă aspect
ruiniform — predomină turnurile. Iată de ce s-a dat şi denumirea de ,,La Cetate" stîncilor care însoţesc
poteca. Ultimul urcuş, în faţa cabanei — o denivelare de circa 80—100 m — este mai greoi, poteca fiind
degradată încontinuu datorită alterării conglomeratelor care se desfac în pietrişurile şi bolovănişurile
componente.
De la Cabana Vîrful cu Dor, se deschide o perspectivă largă asupra văii Prahovei; asupra Gîrbovei
care închide sever orizontul spre est; în sud, defileul Prahovei de la Posada, şi chiar linia monotonă a
cîmpiei—din acest cadru nu lipseşte alinierea către nord şi vest a vîrfurilor Bucegilor care domină
înălţimile. Vîrful cu Dor semeţ la 2 030 m prezintă o pantă mare — o cuestă — către Prahova, înscriindu-se
în linia abruptului prahovean şi o pantă mai domoală — o suprafaţă structurală — către Izvorul Dorului.
Urcuşul la vîrf se realizează în aproximativ ½ oră, oferind încontinuu o perspectivă largă (iarna
funcţionează un teleschi).
Punctul terminus al liniei telecabinei se află la 2005 m. Atît la Cabana Vîrful cu Dor cît şi la capul
de linie menţionat se desfac o serie de drumuri de legătură şi anume: Peştera (bandă roşie) — traseul 17;
Piatra Arsă şi Babele (bandă galbenă) — traseul 13; Cabana Bolboci (cruce galbenă) — traseul 16.

2. Sinaia (Poiana Ţapului) — Poiana Stînei — Piatra Arsă

Mijloace de acces:
— pînă la Poiana Stînei, şoseaua (o secţiune, este comună cu drumul care merge la cota 1
400);
— poteca marcată din Sinaia.
— poteca marcată din Poiana Ţapului (numai pînă la Poiana Stînei)
Diferenţe altimetrice: — Sinaia (780 m); Poiana Stînei (1 270 m); Vîrful Piatra Arsă (2001 m) şi
Cabana Piatra Arsă (1 950 m).
Marcaj: — bandă albastră.

De la capătul liniei de autobuz din Sinaia — str. Furnica, de unde porneşte şi şoseaua către Cota 1
400, începe traseul spre Poiana Stînei. Se urmăreşte prin pădure str. Foişor, se traversează pîrîul Sf. Ana şi
apoi Peleşul.
Iar pe drumul marcat către dreapta prin serpentine largi se ajunge pe plaiul Piatra Arsă. Luminişul
din stînga, o adevărată aglomerare de stînci — Poiana Caprei, 1 150 m ne permite să distingem drumul în
serpentine prin pădure pe versantul stîng al Peleşului. La capătul acestor serpentine întîlnim şoseaua care
vine din Sinaia, de unde, la aproximativ 100 m intrăm în Poiana Stînei — 1 265 m.
Poiana Stînei, o suprafaţă aproximativ orizontală, dezvoltată pe un petec de calcar prezintă şi o
serie de forme specifice: astfel, pe pereţii calcaroşi se dezvoltă lapiezuri, pe suprafaţa ei netedă apar mici
depresiuni, doline, iar stîncile care domină Prahova iau aspectul coloanelor. La aproximativ 5 minute, se
află stîncile „Franz Iosef", unde a fost amenajată o platformă de unde perspectiva asupra Prahovei este
deosebită.
La Cabana Poiana Stînei se poate ajunge şi din Poiana Ţapului urmînd marcajul punct galben. De
la biserica din centru însoţim şoseaua naţională către Sinaia pînă la primul podeţ, iar de aici străzile:
Crinului, Murei, Mihai Bravu şi Teodor Neculuţă care ne conduc la marginea pădurii. De aici un urcuş şi
un coborîş ne însoţesc în Valea Babei la 910 m de unde poteca traversează valea şi pe o pantă abruptă se
ajunge la Plaiul Seciului. În continuare întîlnim drumul forestier al văii Babei ce coboară în valea Piatra
Arsă de unde un urcuş obositor ne conduce în Poiana Stînei. Această variantă oferă o frumoasă perspectivă
asupra văii Prahovei şi a abruptului Bucegilor. În amonte se va urmări drumul comun Poiana Stînei —
Piatra Arsă.
Drumul marcat spre Piatra Arsă urcă direct pe lîngă gardul care împrejmuieşte poiana; este de
reţinut că acest sector străbate o zonă ştiinţifică a rezervaţiei naturale Bucegi ceea ce obligă la păstrarea
strictă a drumului marcat şi la ocrotirea plantelor.
În amonte, poteca marcată depăşeşte panta foarte accentuată peste 15° într-un zig-zag ameţitor,
printr-un pîlc de molidiş pentru ca să ajungă în Poiana Pietrei Arse. În dreapta se ridică abrupturile
conglomeratice ale Pietrei Arse, iar în stînga o pantă repede se pierde în pădurea de brazi a văii Peleşului.
Distingem obîrşiile seci ale văilor Piatra Arsă şi Babei; este o zonă „aridă" cu toate că ploile sînt abundente,
însă apa dispare fie prin scurgere rapidă pe pante, fie prin infiltrare. Brînele apar ca nişte poteci care
subliniază şi mai bine linia sveltă a abrupturilor. Pe ele se dezvoltă flori viu colorate în cadrul cărora
garofiţa deţine supremaţia.
Drumul destul de greoi ne conduce pe versantul văii Pietrei Arse printr-o pădure deasă pentru ca
apoi să iasă pe versantul dinspre Valea Peleşului. În zig-zag se trece pe pintenul Piatra Arsă Mică, în
bazinul Peleşului prin pîlcuri de larice, se iese apoi în pîlcurile de molidiş de pe versantul nordic al văii
Piatra Arsă şi se ajunge la baza unui alt abrupt (Stînca lui Varsanufie 1 650 m).
Altitudinea din ce în ce mai mare permite o confruntare cît mai riguroasă cu harta. În abruptul
prahovean de la sud către nord, se aliniază Vîrful cu Dor, Furnica, Piatra Arsă, Jepii Mari, jepii Mici,
Caraimanul şi Coştila. Către obîrşia Prahovei pot fi identificate poienele însorite de la Predeal şi cei doi
străjeri ai obîrşiei Prahovei şi Timişului: Masivul Postăvarul şi Piatra Mare. Peste Gîrbova (masivul de
dincolo de Prahova), pe timp senin apare sub forma unui trapez rigid, Ciucaşul.
În zona alpină, poteca traversează faţa văii Peleşului, a Pietrei Arse şi din nou a Peleşului ajungînd
astfel sub abruptul Colţii lui Mică.
La obîrşia văii Peleşului poteca iese în curmătura Pietrii Arse dominată şi ea de vîrful cu acelaşi
nume (2 001 m), de unde apoi se coboară lent lăsînd în dreapta Vîrful Jepii Mari (2071 m) şi în stînga
Vîrful Călugărul. Imediat ce este depăşită linia abruptului prahovean, în faţă ne apare o suprafaţă
surprinzător de uniformă la prima vedere; este desigur o impresie, eronată şi de imaginea abruptului părăsit
cu puţin timp în urmă, suprafaţa cunoscută şi sub numele de Podul Bucegilor sau Platoul Bucegilor. Dar p
aici denivelările nu lipsesc, vîrfurile se ridică cu 200 şiînă la 500 m deasupra nivelului general. Către nord
Colţii Obîrşiei, Omul, Coştila, Caraimanul şi Babele formează o cunună, iar în prim plan jepii Mici, Jepii
Mari şi Piatra Arsă. Dincolo de valea Izvorul Dorului se ridică Cocora, Lăptici şi Blana iar în spatele
acestora Strunga şi Tătarul. În drum spre Cabana Piatra Arsă (1 950 m), depăşim obîrşia Văii Babei şi
coborîm prin jnepeni unde întîlnim poteca marcată (bandă galbenă) — traseul 13; această potecă face
legătura cu Vîrful cu Dor şi cu Caraiman — Babele. Din Sinaia, după aproximativ 3½ ore, se ajunge la
punctul terminus al acestei porţi de pătrundere în Bucegi — Cabana Piatra Arsă. Returul pe acelaşi traseu
se face în 2½ ore.

3. Buşteni (sau Poiana Ţapului) — Valea Urlătoarei — Cantonul Jepi — Piatra Arsă
Mijloace de acces:
— poteca marcată din Buşteni care trece pe la Cascada Urlătoarelor, iar alta care o depăşeşte
în amonte;
— poteca din Poiana Ţapului care merge direct la Cascada Urlătoarelor
— potecile se unesc în amonte de cascadă urmînd firul văii.
Diferenţe altimetrice: — Buşteni (885 m); Poiana Ţapului (840 m); Cascada Urlătoarelor (1 055
m); Vîrful Jepii Mari (2 071 m) şi Cabana Piatra Arsă (1 950 m).
Marcaj: — triunghi albastru în amonte de cascadă.

De la Buşteni se urmăreşte mai întîi Bd. Libertăţii şi str. Industriei după marcajul triunghi albastru
şi cruce albastră care ne conduce la marginea pădurii (1 000 m). La un prim zig-zag al potecii părăsim
marcajul cruce albastră, urmînd o potecuţă îngustă şi întunecată către stînga (triunghi albastru).
Tot din Buşteni un alt drum ocoleşte Cascada Urlătoarelor în amonte pentru a se întîlni cu cel
menţionat mai sus. Din Poiana Ţapului drumul marcat punct albastru urmează mai întîi str. Urlătoare!, de
unde se ajunge la marginea pădurii de brad. După un urcuş uşor se traversează cele două văi perechi, mai
întîi Urlătoarea Mare şi apoi Urlătoarea Mică de unde se ajunge la Cascada Urlătoarelor. Aci întîlnim
marcajul triunghi albastru, din Buşteni.
Cascada Urlătoarelor este formată în aval de confluenţa văii Urlătoarea Mare cu Urlătoarea Mică
la altitudinea de 1 055 m pragul pe care-l străbat apele este alcătuit dintr-o breccie calcaroasă care are în
bază strate de Sinaia iar la partea superioară suportă stiva groasă a conglomeratelor. Pe această zonă de
contact apar şi numeroase izvoare care măresc considerabil forţa apelor.
În amonte, drumul (triunghi albastru) traversează valea Comorilor, un pinten abrupt pe care poteca
descrie 6 serpentine strînse, urmăreşte valea Urlătoarea Mică pe care o depăşeşte ca apoi să se continue
abrupt pe pintenul Urlătoarelor. Cu cît creşte altitudinea cu atît pădurea este mai degradată datorită
efectului avalanşelor şi intensei alterări a conglomeratelor. O serie de viroage sînt greu de depăşit; se
solicită multă atenţie — Vîlcelul Urlătoarei Mici şi Vîlcelul Crestei Urlătoarelor. Serpentinele conduc pe un
pinten cunoscut sub numele „La mese" de unde avem o frumoasă perspectivă. De aci, poteca urcă abrupt
printr-o rarişte de pădure traversînd de mai multe ori Vîlcelul Urlătoarei Mici. Identificăm aici la limita
superioară a pădurii, pîlcuri de molid şi larice. Pe sub abruptul Jepilor Mari se pot urmări o serie de brîne
etajate care se pierd printre jnepeni. Urcuşul străbate locul la Scări — adevărate dale conglomeratice şi cu
lanţuri bine ancorate — asigură pătrunderea într-o adevărată pădure de jnepeni întreruptă de poieniţe cu
afiniş dispusă sub Cantonul Jepilor (1 960 m) şi în bazinul văii Urlătoarea Mare. De aici, prin pîlcuri de
jnepeni se depăşeşte drumul marcat care leagă Vîrful cu Dor de Caraiman şi Babele (bandă galbenă) —
traseul 13 şi se ajunge la Cabana Piatra Arsă.
Este un drum greu care solicită multă prudenţă dar oferă şi mari satisfacţii. De sus de la Cantonul
Jepilor seara apare o feerie de lumini pînă departe pe valea Prahovei în zona Subcarpatică. Tot de aici,
putem urmări alinierea pintenilor care domină Prahova sau identificăm obîrşia Azuga! din Gîrbova. Durata
acestui traseu este de 4 ore — 4½. Nu este recomandat în sezonul rece. Întoarcerea pe acelaşi traseu poate
fi realizată în 3—3½.

4. Buşteni — Valea Jepilor — Caraiman

Mijloace de acces: — poteca marcată din Buşteni.
Diferenţe altimetrice: — Buşteni 885 m; Cabana Caraiman 2025 m
Marcaj: — cruce albastră.

Pe valea Jepilor, traseul pe cît de greu pe atît de atractiv traversează una dintre rezervaţiile acestui
masiv — în care se impune urmărirea cu stricteţe a marcajului şi se interzice recoltarea plantelor. Din Bd.
Libertăţii traseul urmează strada Industriei pînă la marginea pădurii; în stînga părăsim drumul marcat —
triunghi albastru — spre Valea Urlătoarelor. Urcuşul greoi încă de la început oferă o frumoasă perspectivă
asupra cascadei văii „Spumoasa" unde apa cade de la înălţimea de 50 m străbătînd aceleaşi formaţiuni ca la
cascada Urlătoarei. De aici, poteca tăiată în stîncă şi asigurată cu cablu se desfăşoară pe versantul nordic al
Jepilor Mici în serpentine strînse umbrite de păduri de molizi şi brazi falnici; umezeala ş i lipsa de lumină
face ca aici să se dezvolte ferigi mari asociate sub forma unor tufe. Odată traversată valea jepilor, drumul
marcat urmăreşte abruptul Caraimanului printr-un făget, larice, molid şi paltin de munte în care izolat apare
fagul. Pe porţiuni poteca împrumută traseul brînelor. Pe versantul Jepilor Mici se profilează din traseu
„Creasta cu zîmbri", unde se află staţiunea de zîmbri sau pinus cembra. Este depăşită în zig-zag valea
Jepilor, folosim serpentine puternic înclinate, cabluri de siguranţă, dale de piatră sub forma unor adevărate
trepte pentru a depăşi un prag situat la pestei 700 m. Ceva mai sus un nou prag dominat de „Colţi" de piatră
iasă să se prăvălească apele în cascada Caraimanului. Poteca este din ce în ce mai anevoioasă, traversează
Vîlcelul Brîna Portiţei şi al Jepilor în care revine ceva mai sus după ce descrie o serpentină strînsă.
Versantul Jepilor Mici prezintă o serie de brîne întrerupte de vîlcele în care zăpada, datorită expoziţiei
favorabile rămîne pînă la sfîrşitul lunii iunie, începutul lunii iulie, constituind singura sursă de apă — destul
de anemică — a acestui traseu. Distingem pîlcuri de larice, molid, jneapăn şi anin de munte care îmbracă
îndrăzneţ ţancurile stîncoase. Muntele Caraimanul, expune aici un versant mai însorit, ce se degajă mai
repede din zăpadă, pe brîne apare o vegetaţie bogată cu flori viu colorate.
Pe o platformă îngustă deasupra acestor văi prăpăstioase care se înmănunchează în ulucul strîmt al
jepilor, se află Cabana Caraiman. Situată pe o suprafaţă structurală la 2025 m în bătaia vînturilor, ea este
ancorată prin cabluri puternice. În stînga văii Jepilor se află vîrful Caraiman (2384 m) iar în dreapta, jepii
Mici (2143 m). De aici se desprind o serie de trasee deosebit de interesante, atractive şi anume: spre
Cabana Babele (continuă marcajul cruce albastră), spre Monumentul Eroilor şi vîrful Caraiman prin Brîna
Mare a Caraimanului şi spre Cantonul Jepi — Piatra Arsă (banda galbenă) — traseul 13.
Drumul din Buşteni la Cabana Caraiman poate fi parcurs în circa 3½—4 ore, cu menţiunea că este
un drum greu accesibil, practicabil numai vara şi nerecomandat pentru turiştii începători. Coborîrea se
realizează în aproximativ 3 ore.

5. Buşteni — Poiana Coştilei — Valea Cerbului — Vîrful Omu

Mijloace de acces:
— poteca marcată din Buşteni, şoseaua pînă la Căminul Alpin sau cea de pe Valea Cerbului.
Diferenţe altimetrice: — Buşteni (885 m), Poiana Coştilei (1360 m), Vîrful Omu (2507 m).
Marcaj: — bandă galbenă.

Iniţial pot fi urmărite din Buşteni două trasee: bandă galbenă pe Bd. Libertăţii şi pe valea Cerbului,
iar celălalt — pe Bd. Libertăţii, str. Valea Albă şi str. Coştilei, la Căminul Alpin din Buşteni (bandă roşie)
care se uneşte după un scurt drum prin pădure, cu cel de pe Valea Cerbului.
De la Căminul Alpin din Buşteni se poate alege şi marcajul triunghiul roşu peste Plaiul Munticelu.
Din acesttraseu se desprind o serie de trasee alpine către Valea Albă drumul spre refugiul alpin Coştila. Se
traversează Valea Albă, valea Coştilei şi valea Gălbenelelor pentru a ajunge în Poiana Coştilei (1 360 m).
Cele două drumuri din Buşteni prin Căminul Alpin (bandă roşie) şi cel direct pe Valea Cerbului
(bandă galbenă) urmăresc pe mai bine de 3 km apele limpezi ale Cerbului. Spre stînga la punctul Plaiul
Fînului (955 m), marcajul bandă galbenă urcă domol către Poiana Coştilei. De aici se deschide
impunătoarea perspectivă asupra abruptului Coştilei unde reconstituim: culoarele de avalanşe, acele ulucuri
adînci mărginite de hornuri; urmărim de asemenea rîuri de pietre rezultate din subminarea continuă a rocei
prin îngheţ şi dezgheţ din care se rostogolesc bolovănişurile ce nu-şi găsesc echilibru pe pantă.
Un coborîş ne conduce în Poiana Văii Cerbului la 1320 m unde sînt traversate Valea Mălinului şi
Valea Cerbului; aici apare şi o intersecţie de marcaje — triunghi roşu către Pichetul Roşu şi Mălăeşti;
Buşteni, prin Mun icelu triunghi roşu, şi prin Gîlma bandă galbenă. Spre Vîrful Omu poteca urcă brusc
după ce traversează Valea Cerbului. Drumul se desfăşoară în continuare pe versantul muntelui Moraru. Pe
versantul opus al Coştilei, identificăm: Valea Seacă a Coştilei lipsită de apă (aşa cum arată numele) datorită
conglomeratelor şi căderii lor în sens invers faţă de direcţia de scurgere, Colţii Mălinului şi numeroase
coloane decupate din masivul Coştilei datorită puternicei fisuraţii a rocilor la care s-au asociat procesele de
îngheţ-dezgheţ. După cîteva minute de mers, lăsăm în urmă Colţul Ţapului şi pătrundem în Poiana Văii
Ţapului, amplasată pe o poliţă structurală acoperită de o mare de grohotiş, ac i debuşează Valea Ţapu lui şi
Valea Urzicii. Este sectorul unde mai putem întîlni apă atunci cînd zăpezile nu s-au topit încă. Aşa, după
cum am văzut, în peisaj încep să fie din ce în ce mai frecvente aglomerările de grohotiş, Hornurile, Colţii,
etc. Toate acestea sînt explicate ca rezultat al faptului că în timpul cuaternarului cînd în jurul vîrfului Omu
erau cantonate mase de ghiaţă ca şi cele din căldarea Cerbului, zonele limitrofe mai înalte şi cu pante repezi
care nu permiteau un înveliş protector de zăpadă, erau supuse intens îngheţului şi dezgheţului. S-au format
fisuri adînci, roca a fost măcinată, dovadă stînd în acest sens grohotişurile haotice dispuse la baza
versanţilor. În etapa actuală aceste procese continuă bineînţeles la o scară mult mai redusă, lată de exemplu,
pe fisurile rocilor zăpada se tasează şi subminează abrupturile. Acolo unde panta este mare şi zăpada nu-şi
găseşte condiţii de echilibru, îngheţul şi dezgheţul exercită o acţiune de gelifracţie, adică de fisurare a rocii,
constituind sursa de alimentare a torenţilor de pietre (fig. 8).
Rînd pe rînd se succed în drumul marcat trei trepte depăşite de serpentine scurte. Pereţii văii
Cerbului se distanţează faţă de fundul văii înscriind forma literei U, ceea ce atestă că la această altitudine
înainta o limbă scurtă de ghiaţă în timpul cuaternarului. În faţă se deschide perspectiva căldări i largi a
Cerbului încarc, în trecut, era cantonată o masă enormă de ghiaţă fapt evidenţiat de striuri, acele şanţuri de
pe versanţi care confirmă direcţia şi presiunea exercitată de ghiaţă. Valea Priponului şi Creasta Priponului
apar în prim plan, iar despicătura adîncă a Văii Caprelor în stînga. După ce se urcă un nou abrupt se ajunge
la „Piatra Pîrlită" loc de adăpost sub o stîncă unde au poposit mulţi turişti, cînd norii se descărcau cu furie.
Spre stînga o brînă destul de comodă duce către valea Priponului. Poteca marcată urmăreşte pentru scurt
timp versantul Muntelui Moraru unde poate fi urmărită Brîna Mare a Morarului, trece apoi pe Coştila şi din
nou pe Moraru. Acest zig-zag descris de potecă ne poartă în căldarea Cerbului, înconjurată de jur împrejur
de pereţi drenaţi de o serie de pîrae care converg pe fundul căldării, prin grandoarea sa sugerează imaginea
unui agent extrem de viguros — ghiaţă. Un tur de orizont, şi confruntarea hărţii cu terenul; identificăm
dispuse în semicerc Ceardacul Obîrşiei, vîrful Găvanele (2479m) şi creasta Morarului. Poteca urcă peretele
căldării glaciare printre blocuri şi pîlcuri de smirdar trecînd de pe versantul Bucurei pe cel al Morarului şi
din nou pe primul unde întîlneşte marcajul de pe Strunga (bandă roşie) traseul 14 şi de la Babele (bandă
galbenă) — traseul 13. De aici, în curînd se ajunge la vîrful Omu (2507 m).

b. Traseele de acces ale abruptului nordic

6. Buşteni (Predeal) — Cabana Gura Dihamului — Poiana Izvoarelor — Pichetul Roşu —

Bucşoiu — Vîrful Omu1
Mijloace de acces: — poteca marcată din Buşteni şi din Predeal, ramificaţiile de pe valea
Rîşnoavei — drum auto.
Diferenţe altimetrice: Buşteni (885 m) — Gura Dihamului (987 m)— Poiana Izvoarelor (1445 m)
— Pichetul Roşu (1400 m)— Bucşoiu (2492 m) — Vîrful Omu (2507 m).

1
Acest traseu poate fi realizat şi din Predeal.
 Marcaj: bandă roşie.

Din Buşteni, acest traseu poate fi realizat prin Valea Albă, Căminul Alpin, Valea Cerbului,
Cabana Gura Diham urmărind marcajul bandă roşie şi triunghi albastru pînă în Valea Cerbului, iar de aici
bandă roşie şi bandă galbenă; sau direct Buşteni, Valea Cerbului (strada V. A. Ureche) Cabana Gura
Dihamului marcaj bandă roşie şi bandă galbenă.
Pornind din Predeal acest traseu are mai multe căi de acces din valea Rîşnoavei de la gara Predeal
se urmăreşte spre sud şoseaua naţională pînă unde întîlnim drumul modernizat către Pîrîul Rece care
însoţeşte şi Valea Rîşnoavei. O primă potecă marcată, triunghi roşu, traversează Valea Rîşnoavei lăsînd în
stînga acesteia Monumentul Eroilor. Ea urmăreşte valea Leucii, apoi afluentul ei Valea Iadului, avînd o
pantă continuă cu un urcuş ceva mai greoi în amonte. Prin făgete poteca ajunge în Poiana Şaua Clăbucetul
Baiului, în apropierea căreia se află Cabana Vînătorilor. De aici, drumul se dirijează la dreapta spre şaua
Baiului (1365 m) după ce lăsăm în urmă vîrful „La Cleşte" 1462 m şi Monumentul Eroilor. Un coborîş lent
ne pune în faţă răscrucea de drumuri din şaua Baiului (triunghi albastru pentru poteca către Gura Diham şi
către Cabana Diham). Continuăm traseul marcat cruce albastră către Poiana Izvoarelor.
Din şaua Baiului urmăm triunghiul roşu prin rarişti de molid, urcăm versantul nord-estic al
Dihamului şi astfel ajungem la Cabana Diham străjuită de vîrful Măgura Cenuşie.
Direct se poate ajunge din valea Rîşnoavei la Cabana Diham, urmînd marcajul punct roşu.
De la Cabana Gura Dihamului, unde se află confluenţa văii Cerbului cu valea Baiului, poteca
marcată se desfăşoară pe clina sudică a muntelui Diham prin păduri de conifere intercalate cu foiase şi prin
poieni mici care deschid pentru un scurt timp perspective asupra orizontului. În dreapta marcajul
conduce,către Cabana Diham (triunghi albastru); pentru traseul de faţă alegem marcajul din stînga (banda
roşie), care urcă versantul vestic al muntelui Piciorul Dihamului unde în făgete se întîlneşte răzleţ bradul şi
molidul. De aici perspectiva este deosebit de frumoasă: o serie de coloane modelate sub cele mai diverse
forme în care recunoaştem Colţii Morarului ce se desfăşoară către vest; spre sud, un aliniament de
contraforturi ce coboară cu pante foarte mari din Coştila, Caraiman şi Jepii Mici iar spre est şi nord, apare
un relief colinar bine împădurit dominat ici şi colo de vîrfurile albe de calcar — este zona specifică obîrşiei
Prahovei cunoscută şi sub denumirea de „depresiunea de obîrşie a Prahovei".
La capătul pajiştei pe care o traversează marcajul se află Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) de
unde poteca se bifurcă către Cabana Diham (cruce albastră) şi către Pichetul Roşu—Bucşoiu (bandă roşie).
De la Poiana Izvoarelor trebuie făcută provizia de apă, căci pe tot restul traseului nu mai întîlnim nici un
izvor. În Poiana de la Pichetul Roşu care este de fapt o cumpănă de ape între valea Şipotului şi valea
Glăjăriei, ne întîlnim cu alte marcaje (punct roşu de la Cabana Diham, triunghi roşu de la Căminul Alpin la
Mălăeşti)— traseul 7. Urcuşul pe Bucşoiu se arată încă de la început greoi însă plin de frumuseţe. O primă
perspectivă avem asupra văii Bucşoiu. Aici, îşi dau mîna contrastele: în amonte, un pîrîu sec şi vijel ios
care-şi taie drum prin blocuri de conglomerate, în avale, o pădure tînără de molizi care însoţeşte firul domol
al văii. Sînt depăşite o serie de viroage repezi printre care impresionează Valea Rea. După acest prim urcuş
care în timp însemnează 1½ oră faţă de Pichetul Roşu şi o pantă medie de 15°, poposim „La Prepeleac", de
unde se bifurcă drumul — unul merge direct la cabana Mălăeşti (triunghi roşu) — traseul 7, iar celălalt îşi
continuă traseul prin Bucşoiu (bandă roşie). De aici, un nou urcuş în care sînt folosite sectoare de brîne, ne
conduce pe o muchie care-şi merită pe deplin denumirea — „Cununa Bucşoiului" (2120 m) — o creastă de
piatră puternic scrijelată de vînt şi degradată de îngheţ-dezgheţ. De aci se deschide o altă perspectivă
neîntîlnită în traseele de pînă acum. În nord, Postăvarul şi Piatra Mare despărţite de culoarul îngust al
Timişului care lasă să se întrevadă monotonia depresiunii Braşovului şi dealurile aparţinînd podişului
Transilvaniei, în vest cîmpul neted al aceleiaşi depresiuni dominat de Măgura Codlei, iar în est Gîrbova
peste care se distinge creasta Ciucaşului şi a Zăganului. Poteca urmăreşte în continuare cumpăna de ape
dintre valea Mălăeşti şi Valea Rea, o creastă care trebuie depăşită cu multă atenţie. De la capătul acestui
sector se desprinde brîna Caprelor de unde se poate coborî în valea Mălăeşti (triunghi albastru).
Perspectiva asupra văii Mălăeşti este dată de circul, valea glaciară, morenele, custura Padina
Crucii, Hornurile Mălăeştilor, toate acestea evidenţiind intensa modelare exercitată de ghiată în cuaternar.
Tot de aici, pe orizont se profilează Masivul Scaraşi Ţigăneşti, cu aceleaşi amprente ale glaciaţiei
cuaternare.
În continuare, poteca şerpuieşte printre plante pitice adaptate temperaturilor scăzute şi vîntului —
arginţica şi azaleea — pentru ca apoi, un urcuş greoi pe creastă să ne conducă la 2492 m vîrful Bucşoiu.
În prim plan apare Vf. Omu, zveltă se ridică Creasta Morarului cu colţii săi iar în ultim plan
distingem Coştila şi Caraimanul. Poteca urmăreşte în continuare după un coborîş rapid Curmătura
Bucşoiului de unde se poate identifica circul glaciar al Morarului şi Curmătura Morarului. Din nou un urcuş
prin bolovănişuri ne conduce pe o suprafaţă înaltă (unde întîlnim marcajul bandă albastră de la Mălăeşti şi
cruce roşie, bandă roşie şi triunghi galben din Bran) puternic degradată, dominată de un colos de piatră, Vf.
Omu (2507 m). La adăpostul acestei stînci se află cea mai veche cabană din Bucegi care a luat numele
vîrfului, înfruntînd parcă rezistenţa vîrfului Omu, numai cîţiva metri mai spre vest se află Staţia
Meteorologică Omul, situată la cea mai mare altitudine din ţară.
La vîrful Omu poteca care a străbătut Bucşoiul întîlneşte marcajul ce vine dinspre Babele (bandă
galbenă — traseul 13), cel de pe valea Ialomiţei (bandă albastră — traseul 15), din Strunga (bandă roşie —
traseul 14), din Mălăeşti (bandă albastră — traseu 1 7) şi de la Bran (cruce roşie, bandă roşie şi triunghi
galben —traseele 10 şi 11).
Traseul din Buşteni la Omu prin Bucşoiu, este unul din cele mai lungi d-in Bucegi, el însemnînd
aproximativ 7—7 ½ ore iar coborîşul pe acelaşi traseu 5—6 ore. De reţinut: de la Poiana Izvoarelor nu se
mai întîlneşte apă; traseul este impracticabil în sezonul rece, iar abaterile pe brîneleVăturalnice solicită
multă precauţiune şi nu le recomandăm.

7. Predeal — Cabana Diham — Pichetul Roşu — Cabana Mălăeşti — Vîrful Omu

Mijloace de acces:
—şoseaua naţională din gara Predeal spre sud, în continuare drumul modernizat de pe Valea
Rîşnoavei (pot fi folosite cursele Predeal—Pîrîul Rece).
poteca marcată din Predeal.
Diferenţe altimetrice: — Predeal (1000 m) — Cabana Diham (1320 m) — Pichetul Roşu (1400 m)
— Cabana Mălăeşti (1720 m) — Vîrful Omu (2507 m).
Marcaj: — din Predeal la Pichetul Roşu, punct roşu, bandă roşie şi triunghi roşu pînă la Prepeleac
şi triunghi roşu la Mălăeşti şi Omu.

Din Predeal către Cabana Diham porneşte marcajul bandă albastră care străbate Gîlma Mică
pentru a ajunge în valea Rîşnoavei iar de ai c i prin Muchia Brădetului se ajunge în dreptul vîrfului „La
Cleşte". Aici întîlnim marcajul triunghi albastru (care vine de la Gura Diham) şi pe care îl continuăm pînă
la Cabana Diham.
Tot din Predeal, pe şoseaua naţională spre sud pînă la intersecţia cu drumul de la Pîrîul Rece
urmăm marcajul punct roşu, care ne conduce la Cabana Diham. Părăsim şoseaua puţin în amonte de Oficiul
P.T.T.R. şi pătrundem în pădure unde datorită umezelii foarte abundente poteca este înlocuită pe alocuri cu
un drum de bîrne. Sînt depăşite pe rînd o serie de pîraie repezi ce converg către valea Leucii, traversăm
această vale, după care urcuşul Măgurii Cenuşii ne pune în faţă o poiană însorită unde se află Cabana
Diham. În această poiană este o adevărată intersecţie de marcaje: către Pichetul Roşu punct roşu; spre
Mălăeşti cruce albastră pînă unde întîlneşte marcajul de la Rîşnov, iar spre Gura Diham triunghi albastru.
De la Diham la Pichetul Roşu poteca întîlneşte ramificaţia spre Poiana Izvoarelor (cruce albastră)
ocoleşte obîrşia văii Glăjăria de unde ajunge la Pichetul Roşu unde se întîlneşte cu cele două drumuri ce vin
din Buşteni prin Poiana Coştilei (triunghi roşu) şi prin Poiana Izvoarelor (bandă roşie). Tot drumul străbătut
pînă la baza abruptului Bucegilor este alcătuit dintr-o serie de dealuri dispuse neregulat care se insinuiază
în zona de obîrşie a Prahovei. Curmăturile sau şeile cum se mai numesc, scot în evidenţă liniile vechi de
drenaj precum şi contactul dintre formaţiuni de durităţi diferite (calcare şi strate de Sinaia).
Drumul devine comun cu cel de pe Bucşoiu trecînd prin Poiana Bucşoiului pe la poalele Crestei
Văii Rele pînă la locul cunoscut sub numele „La Prepeleac". De aici se coboară abruptul nord-vestic al
Bucşoiului; traversăm vîlcelul Prepeleacului, urcăm în Şaua Mălăeştilor (1825 m) de unde se coboară către
Cabana Mălăeşti (1720 m); în ultima parte a coborîşului, întîlnim pîlcuri de molid, jneapăn şi anin de munte
care fixează grohotişurile. Cabana este aşezată pe o morenă a văii Mălăeşti şi la adăpostul crestei zimţate a
Padinei Crucii; aceasta o separă de valea glaciară Ţigăneşti (fig. 9).
Drumul marcat (bandă albastră) de la Cabana Mălăeşti către Omu străbate succesiv praguri
glaciare rezultate din acţiunea de subsăpare a gheţei după care se ajunge în circul glaciar. Impresionante
sînt crestele care înconjoară această largă căldare glaciară— Bucşoiu, Turnul Mălăeştilor şi Hornurile. Din
poteca principală (la 1910 m) se desprinde drumul pe brîna Caprelor (triunghi albastru), cu un grad ridicat
de dificultate. Indicatoarele marcate semnalează în continuare o potecă dificilă; succesiuni de praguri cu
aglomerări de blocuri mari şi astfel ajungem la baza Hornului Mare. De aici se desprinde drumul şi mai
greu accesibil prin Horn cu săritori formate pe seama blocurilor mari şi cu un grohotiş, mobil care la cea
mai mică mişcare se dezechilibrează. La adăpostul pereţilor persistă pînă tîrziu în iulie zăpadă constituind
de fapt singura sursă menită să potolească setea celor care vin de la Mălăeşti. La partea superioară după un
urcuş anevoios, în Curmătura Mălăeşti marcajul se întîlneşte cu poteca care vine prin Ciubotea, Clincea şi
Gaura de la Bran (cruce roşie, bandă roşie şi triunghi roşu) — traseele 9—10 şi 11. Poteca de la baza
Hornului Mare al Mălăeşti lor este cea pe care o recomandăm; prin serpentinele pe care le descrie în
continuare se ajunge la Cabana Omu.
Drumul pe valea Mălăeşti oferă o frumoasă perspectivă asupra Masivului Postăvaru, a şesului
Bîrsei şi a Măgurii Codlea. El însă este dificil, timpul de parcurs este de aproximativ 7—7½ ore de la
Predeal la vîrful Omu; alimentarea cu apă putîndu-se efectua ia Diham şi la Cabana Mălăeşti. Nu este
recomandabil în sezonul rece.

8. Rîşnov— Cabana Mălăeşti—Vîrful Omu

Mijloace de acces:
— şoseaua modernizată pînă la uzina din Rîşnov.
— poteca marcată.
Diferenţe altimetrice: — Rîşnov (680 m) — Cabana Mălăeşti (1 720 m) — Vîrful Omu (2 507 m).
Marcaj: — bandă albastră.

În lungul Ghimbavului pînă la uzina veche din Rîşnov (12 km) poate fi urmărită şoseaua
modernizată care leagă Rîşnovul prin Pîrîul Rece cu Predealul. În continuare spre sud străbatem o pădure
deasă de amestec (brad — molid şi fag) şi traversăm valea Ţigăneşti care domină cu peste 700—800 m.
Atrag atenţia abrupturile culmilor Velicanu şi Ţigăneşti care domină cu peste 700—800 m. Se urcă în
lungul văii Mălăeşti şi poteca urmăreşte apoi pintenul care desparte valea Glăjăriei de Mălăeşti, pentru ca în
curînd să continuăm drumul spre dreapta (se părăseşte drumul valea Glăjăriei). Se urcă apoi în lungul văii
Mălăeşti pe malul stîng al acesteia, se traversează în zig-zag valea şi după un prag se ajunge la punctul
Izvorul Mălăeştilor. Ceva mai sus întîlnim marcajul care vine de la Diham prin valea Glăjăriei (cruce
albastră). În amonte urcuşul devine mai greoi (circa 15—20°), el corespunde unei rupturi de pantă care
separă sectorul fluviatil în care valea are forma literei V ascuţit, faţă de cel glaciar în formă de U. Acest
prag despărţitor este dominat de o masă de blocuri implantate într-o argilă-nisipoasă; este morena frontală a
Mălăeştilor, adică locul pînă unde a înaintat limba de gheaţă pe vale. Mai sus valea Mălăeşti devine din ce
în ce mai firavă, apele se pierd printre blocuri, Pe o morenă frontală la 1 720 m întîlnim Cabana Mălăeşti.
De aici drumul străbate pe rînd praguri glaciare, căldarea văii Mălăeşti şi urcă printre blocuri pînă în
creastă, ajungînd astfel la vîrful Omu. Pe parcurs întîlneşte bifurcaţia spre Brîna Caprelor şi cea de pe
Hornul Mare al Mălăeştilor, ambele dificile de parcurs.
Acest traseu poate fi realizat în 5—5½ ore şi este practicabil pînă la Cabana Mălăeşti în tot cursul
anului.

c) Traseele de acces ale abruptului vestic sau brănean

Din culoarul depresionar Bran—Rucăr se desprind numeroase poteci care iniţial au fost tăiate de
ciobanii rîşnoveni şi brăneni care pătrundeau în Bucegi cu turmele de oi. Din cadrul lor au fost amenajate
trasee turistice deosebit de interesante. Ca şi în cazul abruptului nordic şi aici, pînă la baza muntelui unde
începe urcuşul sînt de străbătut cîţiva kilometri, fie în compania văilor, fie în cea a culmilor domoale.

9. Bran — Clincea — Vîrful Omu

Mijloace de acces:
— drumul comunal prin „Poarta" şi poteca marcată.
Diferenţe altimetrice: — Bran (740 m) — Ţigăneşti (2275 m) — Vîrful Omu (2 507 m).
Marcaj: — bandă roşie.

Acest traseu din Bran (şoseaua naţională Braşov—Cîmpulung), prin satul Poarta are în faţă
Muchia Buricii care este depăşită de marcaj pentru a ajunge după un coborîş în faţa pîrîului Sec. Lipsit, cea
mai mare parte din an, de apă, datorită infiltraţiilor, dar tumultuos în timpul ploilor, trădează prin
bolovănişurile care le cară, intensitatea modelării exercitate. Prin Muchia Pănicerului, prin poiana cu
acelaşi nume şi prin Zănoaga şi Poiana Crucii, se ajunge pe drumul marcat la baza unui abrupt stîncos unde
conglomeratele sînt întrerupte de fîşii subţiri de gresie. Tot acest abrupt este îmbrăcat de pădurea de molid.
 Poteca se desfăşoară în continuare pe culmea Clincea ce este drenată de o serie de ogaşe pe care se
rostogolesc în tot cursul anului blocuri mari de conglomerate. De aceea ogaşele mai sînt cunoscute şi sub
numele de „Urlători". Aici, prin pîlcuri de molidişuri, ajungem la limita superioară a pădurii. Sînt ocolite pe
rînd tancuri le solitare— sugestive fiind în acest sens denumirile uzitate: „La Stînci" sau „Turnul Clincei".
Drumul marcat poate fi urmărit mai departe pe versantul vestic al muntelui Ţigăneşti printre pîlcurile de
rododendron. De pe creastă, perspectiva cuprinde spre vest în prim plan partea de nord a culoarului Bran—
Rucăr dispus sub forma unu i prag faţă de şesul Bîrsei, creasta Pietrii Craiului sau „Diadema Carpaţilor" şi
crestele albite pînă tîrziu în cursul verii ale Făgăraşului; către nord, Postăvarul şi Piatra Mare cu şesul
Bîrsei pe care-l domină iar spre vest, valea glaciară Ţigăneşti, custura Padina Crucii, muntele Bucşoiu şi
Colţii Morarului. Se ajunge în şaua largă a Ţigăneştilor unde se ramifică un drum (bandă galbenă) pe care-l
putem vedea cu uşurinţă cum coboară în valea Ţigăneşti, urcă Padina Crucii şi coboară din nou către
Cabana Mălăeşti. Urmînd creasta Ţigăneşti remarcăm către vest circuri le glaciare d în valea Urlătoarelor şi
relieful ruiniform — turnuri, coloane, piramide, mări de grohotiş etc. Pe sub Turnul Ţigăneşti şi prin
Hornul „La Scări" pe care trebuie să-l depăşim cu multă atenţie, se ajunge pe muntele Scara. De aici,
perspectiva asupra culoarului Bran—Rucăr este completă.În zi lele sen ine se poate observa, mult spre sud-
vest Mateiaşul care străjuie valea Dîmboviţei, iar după stîncile albe care sclipesc la capătul sudic al Pietrei
Craiului deducem despicătura adîncă a Dîmboviţei şi cea a Dîmbovicioarei. Din Piatra Craiului putem
identifica Piatra Craiului Mică, vîrful La Om precum şi traseul puternic încrustat al văii Crăpătura. Spre sud
Leaota închide perspectiva asupra Culoarului Bran—Rucăr. Tot de aici apare în prim plan din Bucegi,
versantul de nord al muntelui Doamnele peste care mult spre sud se ridică Tătarul. Nu lipsesc nici crîmpee
din peisajul Ialomiţei acolo unde deschiderile culmilor înalte sînt mai darnice.
Poteca urmăreşte versantul nordic al muntelui Scara dominat de vîrful cu acelaşi nume — 2421 m
(unde întîlneşte marcajul triunghi galben care vine de la Bran prin Ciubotea) şi se continuă către est pe la
partea superioară a Hornurilor Ţigăneşti şi Mălăeşti de unde putem urmări cele două văi care au purtat
gheţari puternici în timpul cuaternarului — Ţigăneşti şi Mălăeşti. Din partea stîngă a traseului nostru i se
alătură pe rînd drumul prin Hornul Mare al Mălăeştilor, drumul direct de la Cabana Mălăeşti (bandă
albastră) — traseul 7 şi cel de pe Bucşoiul (bandă roşie) — traseul 6. Un urcuş continuu ne conduce la
vîrful Omu (2 507 m) după 6½—7 ore. Acest traseu este practicabil în sezonul cald; în cel rece, gheaţa
formată pe culmile înalte şi acumulările de zăpadă îngreunează accesul iar primăvara, avalanşele sînt foarte
periculoase. Recomandăm acest traseu toamna cînd pastelul culorilor dă un plus de frumuseţe peisajului şi
cînd razele de lumină subliniază şi mai bine măreţia abrupturilor. Nu lipseşte, mai ales de sus din Scara sau
din Turnul Ţigăneştiului, farmecul ecoului, acea chemare a muntelui care devine un refren de neuitat. De
reţinut, cape acest traseu apa lipseşte complet.

10. Bran — Ciubotea — Vîrful Omu

Mijloace de acces: — şoseaua comunală Bran—Poarta; — poteca marcată.
Diferenţe altimetrice:—Bran (740 m); Ciubotea (1 840 m).
Marcaj: — triunghi galben.
Traseul se desfăşoară din Bran spre Poarta pe şoseaua comunală, fiind comun cu cel prin Clincea
—Bran. Se desparte de acesta la „Podul Oprişului" (marcaj bandă roşie) şi continuă în lungul văii Poarta şi
a satului cu acelaşi nume, cu un urcuş uşor. La o nouă bifurcaţie — cea care merge spre Gaura — (cruce
roşie) — traseul 11, se alege poteca din stînga care suie în compania apelor; sîntem în lungul văii
Urlătoarea Mare care prezintă o suită de repezişuri ce-i dau viteză şi forţă mare. Urcuşul părăseşte în curînd
apele pentru a ajunge în Poiana Ciubotei (1 190 m) de unde ascensiunea devine ceva mai dificilă — peste
15° — depăşeşte valea Urlătoarea Mică şi o mare de blocuri, rezultat al unei intense glaciaţiuni, care a
afectat bazinul superior al văii Urlătoarelor. Se ajunge după un urcuş greoi în Poiana Ciubota de Sus. Un
prag pe care poteca îşi alege cu 36 greutate loc, desparte valea Urlătoarei de sectorul superior glaciar
denumit valea Ciubotei sau valea Cătunului Stîncăriile şi peticile de jnepeni aglomerează fundul larg al văii
care are în pereţiUimitrofi înscris forma literei U. În creastă, distingem zvelţi, Colţii Ţigăneştilor,
„bisericuţa" şi Turnul Ţigăneştilor.
În timpul cuaternarului pe valea Cătunului a existat un gheţar, fapt dovedit prin căldarea glaciară
pe care o străbate drumul marcat prezentat anterior. Mai departe o potecă anevoioasă printre blocuri şi
şanţuri adînci, solicită o deosebită atenţie. Se ajunge astfel în creasta sub vf. Scara (2421 m). Aici marcajul
se întîlneşte cu cel din Clincea (bandă roşie) — traseul 9 şi împreună cu el se îndreaptă către vf. Omu (2
507 m).
Atragem atenţia asupra greutăţii acestui traseu care prezintă o pantă foarte mare (peste 15°),
blocuri în dezechilibru, căderi continue de pietre, lipsa apei şi a refugiilor, între aceste două puncte
extreme, Bran şi Vf. Omu, timpul' de parcurgere depăşeşte 7 ore. Este un traseu practicabil numai în
sezonul cald. Desigur, el este atractiv prin ineditul lui dat de abundenţa abrupturilor, turnurilor, de peticile
de jnepeni şi rododendron dar mai ales de perspectiva pe care o oferă.

11. Bran — Valea Gaura — Vîrful Omu

Mijloace de acces:
— şoseaua comunală;.
— poteca marcată.
Denivelări:—Bran (740 m) — Vîrful Omu (2 507 m).
Marcaj: — cruce roşie.

Drumul comun de ascensiune în Bucegi prin Clincea şi Ciubotea este urmat iniţial şi de acest
traseu. Mai întîi părăseşte prima bifurcaţie spre Clincea (bandă roşie) — traseul 9 şi apoi prin Ciubotea
(triunghi galben) — traseul 10. O pantă pronunţată (acoperită de molidiş cu brad) angajează eforturi mari
pînă la punctul „Poiana dintre Văi" de unde se coboară către drumul Şimonului şi se urcă o muchie
proeminentă la peste 1 600 m la capătul căreia se deschide perspectiva către valea Gaura. Avem în faţă din
nou un uluc glaciar străjuit de pereţi, turnuri şi piramide în care stiva de conglomerate este puternic
degradată. Blocurile mari cimentate care formează acest conglomerat sînt extrem de diverse. Recunoaştem
strălucirea pe care o au mica, şisturile verzui şi cenuşii, blocurile de calcare, toate dovedind o compoziţie
foarte diferită. Uneori, în masa conglomeratică întîlnim implantate blocuri mari de calcare pe care
distingem o serie de şănţuleţe foarte neregulate — lapiezuri.
Mai întîi drumul urmăreşte rectilin configuraţia pantei de unde coboară în valea Gaura, lîngă stînă.
În continuare acelaşi marcaj cruce roşie, ne conduce prin adevărate mări de grohotişuri şi rînd pe
rînd sînt depăşite pragurile de la „Moara Dracului" şi cascada cu acelaşi nume. Poteca descrie o curbă spre
dreapta părăsind valea. Peisajul glaciar: forma de U a văii, valurile morenice (blocuri mari implantate într-o
masă argilo-nisipoasă), pragurile (cascadele), dovedesc că pe valea Gaura, în cuaternar a existat un gheţar
puternic care prin limba sa înainta pe vale 4—5 km.
Marcajul se insinuează la baza pereţilor Guţanului prin bolovănişuri fixate cu molid şi larice cu
jnepeni. Se revine în vale pe o platformă care nu este altceva decît un prag stîncos. Aici se urmăresc o serie
de cascade ale căror ape provin din zăpezile tîrzii, cantonate pe vale. Se ajunge la limita superioară a
pădurii, se traversează Vîlcelul Gălbinărilor în zig-zag de unde avem o frumoasă perspectivă asupra căldării
văii Gaura. Traseul foloseşte brînele şi hornurile tăiate de ape în acest labirint de piatră. Sînt escaladate
abrupturi de peste 5 m, sînt traversate şistoace adînci. Un ultim urcuş în zig-zag, ne conduce în creastă unde
întîlnim drumurile de care ne-am despărţit la începutul acestui traseu prin Clincea şi Ciubotea. De aici se
urmăreşte în continuare marcajul (cruce roşie, bandă roşie şi triunghi galben) către Vf. Omu (2 507 m).
Traseul acesta este dificil, se parcurge în 7—7½ ore, însă oferă o frumoasă perspectivă asupra
culoarului Bran— Rucăr, asupra versantului vestic al Bucegilor şi asupra Pietrii Craiului care închide
perspectiva către vest. Este un traseu inaccesibil în sezonul rece.

12. Bran — Strunga

Mijloace de acces: — şoseaua naţională nr. 73, drumul comunal şi poteca marcată.
Diferenţe altimetrice: — Bran (740 m) — Strunga (1 920 m).
Marcaj: — punct roşu.

Traseul se desfăşoară mai întîi pe şoseaua naţională nr. 73 Braşov—Cîmpulung, pînă la podul de
peste Valea Şimonului de unde se urmăreşte drumul comunal. Da la capătul satului Simon (circa 5 km din
şoseaua naţională) din zona de confluenţă a Şimonului cu Valea lui Lambă (910 m) se urmăreşte un vechi
drum al ciobanilor prin Plaiul lui Lom şi Plaiul Pleaşa. Pe acest plai se întîlneşte cu drumul ce vine de la
Moeciu de Sus, urmează apoi poteca marcată prin pădurea de molid lipsită de perspectivă însă compensată
de orizontul pe care-l oferă imediat Poiana Guţanului. În primul rînd impunător apare abruptul Strungii
alcătuit dintr-un perete calcaros, continuu scrijelit de ape, cu baza înfiptă într-o mare de grohotiş.
În continuare poteca marcată face o curbă largă dirijîndu-se spre sud. Este traversată valea
Grohotişul şi pe sub peretele calcaros se ajunge în Strungă.
În acest perete o poartă larg deschisă, de pătrundere în Bucegi — este curmătura Strunga (1 920
m). Poteca marcată se desfăşoară la baza abruptului avînd în permanenţă o frumoasă panoramă asupra
Leaotei şi culoarului Bran—Rucăr. Din curmătura (şaua) Strunga se deschide perspectiva asupra văii
Ialomiţei şi a înălţimilor Bucegilor care domină Prahova.
Acest traseu se poate realiza în 6—6½ ore, este comod şi atractiv. El poate fi continuat spre
Padina—Peştera, spre Tătaru sau pe linia celor mai mari înălţimi către Omu.
Traseele de acces prin abrupturile periferice sînt adevărate porţi de pătrundere în interiorul
Masivului. Recomandăm urmărirea strictă a marcajului întrucît potecile dezvoltate mai ales pe brîne sau
cele din lungul apelor au un grad ridicat de dificultate.

B. TRASEUL CULMILOR ÎNALTE CARE URMĂREŞTE PERIMETRUL

ÎNSCRIS DE POTCOAVA BUCEGILOR

Zona înaltă a Bucegilor este marcată şi de o reţea de drumuri care se adună la Vîrful Omu. Astfel,
se distinge unul pe latura de est mai frecventat şi mai bine utilat dir> punct de vedere al cabanelor şi unul
vestic mai greu accesibil.

13. Vîrful cu Dor — Furnica — Piatra Arsă — Babele — Vf. Omu

Mijloace de acces:
— linia de telecabină şi telescaun;
— poteca marcată;
— şoseaua de altitudine care leagă cabana Piatra Arsă de cea de la Babele.
Diferenţe altimetrice: — Curmătura Vîrful cu Dor, Cabana Piatra Arsă (1 950 m) — Vîrful cu Dor
(2 030 m) — Furnica (2 103 m) — Cabana Babele (2 200 m) — Vîrful Babele (2292 m) — Vîrful
Omu (2507 m).
Marcaj: — bandă galbenă.

Acest traseu cuprinde în desfăşurarea sa principalele cabane care deservesc tot anul turismul din
masiv, fiind totodată extrem de frecventate. De aceea prezentarea se va face şi pe sectoare cuprinzînd însă
şi punctele altimetrice cele mai mari care oferă o largă perspectivă (fig. 10).
Capul liniei de teleferic (telecabină şi telescaun) ne conduce la altitudinea de 2 005 m. În sud,
punctul care domină este Vîrful cu Dor unde se poate ajunge într-o ½ oră. De aici se deschide cea mai
frumoasă perspectivă asupra Subcarpaţilor şi cîmpiei. Poate fi urmărită Prahova în lungul căreia se
cuibăresc aşezările omeneşti şi numeroase obiective industriale. De asemenea Ialomiţa, care, ici-colo,
dispare sub înălţimile dealurilor. O imagine deosebită avem însă asupra Subcarpaţilor, acea mare agitată şi
împietrită de dealuri din care recunoaştem primăvara pomii ninşi ce poartă rodul de mai tîrziu, pădurea de
sonde sau rezervoarele albe argintii care strălucesc în bătaia razelor solare. Nu lipseşte nici perspectiva
asupra cîmpurilor, un adevărat tapet reprezentînd coloritul cel mai divers al bogatelor culturi. După pîcla de
fum distingem în stînga Cîmpina, şi Ploieşti iar în dreapta termocentrala de la Şotînga-Doiceşti.
Poteca marcată (bandă galbenă) de la cabana Vîrful cu Dor, depăşeşte linia telecabinei şi lasă în
stînga vîrful Furnica (2103 m) urmînd un traseu de altitudine cu o frumoasă perspectivă către est de unde se
detaşează Gîrbova cu obîrşia Azugăi iar în ultimul plan creasta Ciucaşului şi a Zăganului. Către Prahova
viroage repezi cu obîrşii seci puternic degradate de avalanşe sînt colectate de valea Peleşului. În faţă avem
vîrful Călugărul (2020 m), vîrful Piatra Arsă (2001 m). Poteca marcată urcă în şaua Călugărul de unde
avem o frumoasă panoramă asupra celor mai mari altitudini din Bucegi. Identificăm în prim plan o pantă
domoală, care ne permite să recunoaştem spinarea teşită, (suprafaţa structurală) a Jepilor Mici (2 143 m) iar
sub forma unui semicerc care include orizontul se desfăşoară Caraimanul, Coştila, Colţii Obîrşiei şi Babele.
Printr-o adevărată pădure de jnepeni şi pe dale de gresie se coboară la 40 cabana Piatra Arsă (1 950 m).
Iarna, cantitatea imensă de zăpadă care se acumulează ascunde sub povara ei această mantie de jnepeniş.
Cabana Piatra Arsă modernizată în ultimul timp, dispune şi de o sală de sport precum şi de un
teren pentru practicarea sporturilor. Ambele amenajate în scopul antrenării în condiţiile de altitudine. De la
această cabană se desprind drumuri marcate către Peşteră (bandă albastră) — traseul 18, către Sinaia prin
cabana Poiana Stînii (se continuă marcajul bandă albastră) — traseul 2 şi spre Cantonul Jepi, Urlătoarea,
Poiana Ţapului sau Buşteni (triunghi albastru şi punct albastru) — traseul 3. De asemenea, cabana mai este
legată printr-un drum de acces auto la şoseaua Sinaia—Babele.
Traseul menţionat se poate efectua în 1½—1¾ ore, este practicabil în tot anul însă, trebuie
acordată o atenţie deosebită iarna cînd pe versantul muntelui Furnica se formează o pojghiţă de gheaţă, iar
primăvaratimpuriu în acelaşi sector se declanşează avalanşe.
De la cabana Piatra Arsă la Babele, poteca marcată, bandă galbenă străbate în urcuş lent, mai întîi
suprafaţa structurală a Jepilor Mari care coboară de la est spre vest sau din vîrf către valea Izvorul Dorului,
unde întîlnim şi bifurcaţia spre cantonul Jepi — Urlătoarea — Poiana Ţapului sau Buşteni (triunghi
albastru) — traseul 3. În continuare urcuşul devine mai accentuat, el parcurge un sector din cumpăna de ape
—Izvorul Dorului — Jepi şi întîlneşte drumul care vine de la cabana Caraiman. Marcajul coboară apoi într-
o curmătură largă dominată în vest de abruptul de la Babele. De aici se deschide din nou o frumoasă
perspectivă asupra Caraimanului şi a văilor Jepilor. După configuraţia bazinului acestor văi, care este
orientat de la nord la sud se presupune că apele se drenau iniţial către valea Izvorul Dorului prin (înşeuarea)
curmătura menţionată. Datorită înaintării regresive a văii Jepilor, înaintare facilitată de degradare (avalanşe,
surpări generate de îngheţ-dezgheţ), ea a pătruns în zona înaltă şi a dirijat obîrşia Izvorului Dorului de sub
Caraiman către propriul bazin. Astfel, Izvorul Dorului a fost decapitat, el trăgîndu-şi apele la sud de actuala
cumpănă. Acesta este un fenomen tipic de captare.
Înainte de a urca ultimul abrupt spre Cabana Babele întîlnim marcajul de pe valea Jepilor (cruce
albastră) — traseul 4, Pe o coamă prelungă presărată cu ciuperci de piatră, puternic afectată de vînturi şi
viscole dar şi cu zi le senine mai ales la sfîrşitu verii şi toamna, se află cabana Babele. De aici o nouă
perspectivă scoate în evidenţă formele structurale generate de căderea stivei de conglomerate de la est spre
vest — către valea Ialomiţei. Identificăm abruptul sub formă de scară din Furnica unde capetele de strat
(cueste) domină valea Prahovei şi suprafeţele structurale prelungi din Vîrful cu Dor, Furnica, Jepii Mari şi
Jepii Mici care cad către valea Izvorul Dorului. O altă serie de abrupturi din Cocora, Pietrosu, Blana, Nucet
şi Oboarele, condiţionate tot de direcţia de cădere a stratelor domină versantul drept al văii Izvorul Dorului.
La baza lor se aliniază tăpşane cu un relief de marghile. Este de presupus ca în timpul cuaternarului cînd în
zona înaltă funcţionau gheţari, aici îngheţul şi dezgheţul de pe abrupturile dezgolite de zăpadă provocau o
mare degradare a rocilor din care au rezultat tăpşanele (acele pante prelungi). Pe ele procesele de îngheţ-
dezgheţ au creat un relief de movile cunoscute sub denumirea de marghile care conservă pînă tîrziu în
cursul verii apele infiltrate în urma topirii zăpezii. De la cabana Babele se desprinde traseul către Peştera
(cruce albastră) — traseul 19. Drumul marcat către Omu — străbate mai întîi culmea Babele lăsînd în
stînga vîrful Baba Mare (2 292 m), un bloc imens de calcare, iar în dreapta bazinul superior al Jepilor,
pentru ca apoi să continue către nord dominînd ulucul glaciar al Sugărilor. Pe tot acest traseu paralel văii
Sugărilor, străbatem o serie de ogaşe ce drenează suprafaţa structurală a Coştilei. Se poate observa în
miniatură procesul deformare al Babelor. Apa meteorică, o parte se scurge la suprafaţă iar alta se infiltrează
subminînd roca. Se exercită o eroziune diferenţială în funcţie de intercalaţiile de gresii şi conglomerate
rezultînd o serie de ciuperci în miniatură (fig. 11). La aceşti factori modelatori se asociază şi vîntul care
încărcat cu particole exercită o coroziune puternică. Dovada degradării gresiilor sînt nisipurile rezultate pe
care le întîlnim pe acest traseu, şanţurile cu forme neregulate dezvoltate pe alternantele de gresii şi
conglomerate precum şi stîncile solitare modelate sub formă de ciuperci — „Babele", „Sfinxul" şi altele.
De la curmătura Sugărilor care desparte căldarea glaciară a acesteia faţade cea a Cerbului, poteca urcă pe
Colţii Obîrşiei unde pe un pinten se despart două trasee: unul de iarnă, pe sus pe o platformă dezvoltată pe
un conglomerat puternic cimentat iar altul pe la baza care traversează viroagele ce converg în circul glaciar
al Cerbului. Acest drum se dezvoltă în cea mai mare parte pe brîne care sînt întrerupte din loc în loc de
spălarea exercitată de ape, de rîurile de pietre ce se degajă din Colţii Obîrşiei şi de grohotişuri haotice.
Traseul mai este cunoscut şi sub denumirea de „brîna din Ceardacul Obîrşiei". Pe tot acest traseu se
urmăreşte peisajul văii glaciare a Cerbului străjuit de Colţii Morarului şi de Coştila; iar în stînga se ridică
vîrful Omu şi Bucura.
După această secţiune de cerc descrisă de potecă, se ajunge în Curmătura văii Cerbului care separa
circurile glaciare ale celor două văi opuse: Cerbului şi Ialomiţei. Se depăşesc apoi pe rînd, vîrful văii
Cerbului, poteca care vine pe Ialomiţa de la Peştera (bandă albastră) — traseul 16, poteca de pe Strunga
(bandă roşie) — traseul 14 şi pe o brînă pe sub vîrful Bucura se ajunge la cabana Omu.
Perspectiva oferită de pe această „platformă" îngustă cu greu mai poate fi întîlnită, lată ce ne poate
oferi orizontul într-o zi senină şi geroasă de februarie. Către nord, crestele înzăpezite în care din
succesiunea culmilor distingem peste Piatra Mare şi Postăvarul, Harghita, Călimanul şi Rodna. În nord—
est şi est Hăghimaşul, Ciucaşul, Zăganu şi Gîrbova. Spre sud, alinierea culmilor geometrizate din Bucegi
(Vîrful cu Dor, Furnica, Jepii Mici, jepii Mari, Coştila, Colţii Obîrşiei) valea Ialomiţei cu succesiunea de
chei şi bazinete, culmea Strunga dominată de vîrful Tătaru, dincolo de care apar dealurile Subcarpatice şi
Cîmpia Români intersectată de fascicolele argintii ale apelor în care recunoaştem şi culoarul colector —
Dunărea. Înspre nord-vest, distingem cocoaşa greoaie a Codlei care domină şesul Bîrsei, măgurile Brănene
cu clipe albe calcaroase mai înalte, zidurile Pietrei Craiului peste care se ridică în ultim plan creasta
făgărăşană.
La vîrful Omu, cabana aflată la adăpostul solitarului bloc rigid de piatră este astăzi depăşită de
construcţia staţiei meteorologice — amplasată la cea mai mare altitudine din ţară. Aici, la vîrful Omu
converg potecile care străbat în toate direcţiile „Cetatei de Piatră" a Bucegilor.

14. Vîrful Omu — Doamnele — Bătrîna — Colţii Ţapului — Strunga

Mijloace de acces: — poteca marcată
Diferenţe altimetrice: — Vîrful Omu (2507 m) — Vîrful Doamnele (2401 m) — Bătrîna (2189
m) —Colţii Ţapului (2183 m) — Curmătura Strunga (1920 m).
Marcaj: bandă roşie.

Acest traseu completează pe cel estic descriind astfel împreună forma potcoavei Bucegilor. În
partea de vest, Bucegii sînt formaţi dintr-o serie de culmi secundare — de la nord spre sud acestea sînt:
Doamnele, Bătrîna, Colţii, Coteanu, Tătaru, Plaiul Mircii, Lucăcilă şi Zănoaga.
Poteca este iniţial comună cu cea care merge spre Babele şi Peştera; de la vîrful Găvanele lăsînd în
stînga marcajul bandă albastră şi bandă galbenă, ea o ia către vest. Sub nivelul potecii distingem cele două
circuri glaciare ale Ialomiţei despărţite prin stînca albă calcaroasă de la Mecetul Turcesc. Identificăm pe ea
mici depresiuni cvazi circulare; sînt doline dezvoltate pe calcare. Urmează un urcuş printre tufe de
rododendron în creasta Doamnele de unde o potecă comodă ne conduce la obîrşia văii care a luat numele
muntelui. Suprafaţa netedă aflată aici, păstrează o serie de striuri glaciare azi transformate în vîlcele, ceea
ce atestă că la obîrşia văii Doamnele exista o platoşe de ghiaţă care înainta sub forma unei limbi pe vale.
Astfel s-a format ulucul Doamnei care se uneşte mai jos cu cel al Ialomiţei. Identificăm în zona de
confluenţă a celor două văi un relief vălurit care alcătuieşte morena frontală a Ialomiţei. Drumul se
desfăşoară în continuare pe muntele Bătrîna spre sud descri ind arcuri mari de cerc la obîrşia unor văi.
Către est rămîne vîrful Bătrîna (2189 m) şi se ocoleşte obîrşia văii cu acelaşi nume. Dacă urmărim traseul
acestei văi către Ialomiţa, observăm că se încrustează mult în avale formînd Cheile Horoabei 1. Cu cît
înaintăm, observăm prezenţa unor şanţuri foarte variate ca forme, parţial acoperite cu sol şi vegetaţie care
nu sînt altceva decît lapiezuri. Lor li se alătură mici depresiuni ovale — doline — ceea ce trădează alături
de lapiezuri şi chei, forme de relief carstice, dezvoltate deci pe calcare. Spre vest drumul este dominat şi
protejat de creasta mai înaltă Colţii, în care distingem Colţii Ţapului. Prin grohotişuri mobile, prin
lapiezuri, doline şi pîlcuri de jnepeni se ajunge în creasta Strungilor Mari. Printre Colţii acesteia se deschid
spre vest întocmai unor ferestre perspective parţiale asupra culoarului Bran — Rucăr. În rest, tot timpul
privirea este delectată de minunatul peisaj ialomiţean — distingem mai ales, bazinetele însorite de la
Padina şi Bolboci. Creasta de vizavi este dominată de stîncile de pe culmea Babele în continuarea căreia
putem identifica prin confruntare cu harta, muntele Cocora, Lăptici, Blana, Nucetul şi Oboarele. Urmînd
marcajul coborîm la Curmătura din Strunga dominată de Vf. Tătarul, acea poartă larg deschisă către
Culoarul Bran — Rucăr. Atrage atenţia valea Moeciului cu aşezările de la Moeciul de Sus şi Moeciul de
Jos, creasta Pietrei Craiului, Iezerul şi Păpuşa. Strîns legat de Bucegi printr-o curmătură se află Masivul
Leaota. Aici la Strunga întîlnim marcajul care vine de la Bran (punct roşu) traseul 12, şi cel de la Peştera.
Traseul de la Omu la Strunga poate fi realizat în 3½ ore, este deosebit de atractiv prin pitorescul zonei
carstice pe care o traversează. De reţinut că el nu intersectează nici o sursă de apă.

C. TRASEUL IALOMIŢEAN

Aşa cum arată şi denumirea, acest traseu se realizează în lungul Ialomiţei avînd ca punct de
plecare Pietroşiţa, şi de sosire vîrful Omu.
Nota caracteristică a acestui traseu este dată de faptul că în lungul lui întîlnim o succesiune de chei
şi bazinete iar la extremitatea lui superioară, urmele activităţii glaciare.

15. Pietroşiţa — Vîrful Omu

Mijloace de acces: — şoseaua naţională Tîrgovişte — Sinaia, — parţial şoseaua montană de la
Bolboci la Peştera — poteca marcată.
1
De fapt este aceeaşi vale Bătrîna care mai jos îşi schimbaa numele în Horoaba.
 Diferenţe altimetrice: — Pietroşiţa (830 m) — Scropoasa (1.205 m) — Bolboci (1.460 m) —
Padina (1.525 m) — Peştera (1.610 m) — Vîrful Omu (2.507 m).
Marcaj: — de la Dobreşti cruce albastră pînă la Peştera şi în continuare bandă albastră pînă la
vîrful Omu.

Traseul urmăreşte din Pietroşiţa valea Ialomiţei conform cu şoseaua naţională (Tîrgovişte —
Sinaia) depăşind comuna Moroeni. De la confluenţa cu Ialomicioara se angajează pe aceasta din urmă, din
care ceva mai sus se desprinde la stînga şoseaua spre hidrocentrala Dobreşti. Această şosea descrie o curbă
largă pe Plaiul Domnesc, depăşeşte sanatoriul Moroeni şi coboară versantul muntelui Priporului pînă în
valea Ialomiţei la Dobreşti.
La Dobreşti, ascunsă în desişul pădurii hidrocentrala de pe Ialomiţa, alături de cea de la Moroeni
transformă energia apelor în Scînteia electrică transmiţătoare de noi forţe pînă departe pe teritoriul ţării.
Un punct de perspectivă ne dă posibilitatea să identificăm în această zonă de la Dobreşti un mic bazinet
despărţit în amonte şi în avale de chei. Astfel, pînă aproape de Pietroşiţa, Ialomiţa se adînceşte cu 15—20
m, are un curs rapid iar versanţii care o domină sînt abrupţi — sînt primele chei în traseul nostru cunoscute
şi sub numele de Cheile de la Dobreşti. Un drum marcat pătrunde pe valea Raţei la peştera cu acelaşi nume.
În amonte de bazinetul Dobreşti în care sînt localizate cele două hidrocentrale se află Cheile Orzei cu o
lungime de aproximativ 2 km. Desigur, sîntem surprinşi de abrupturile ameninţătoare în care recunoaştem
acţiunea extrem de activă a apelor, în comparaţie cu şuvoiul firav ce se scurge acum în albie. Ne explicăm
această situaţie dacă avem în vedere giganta conductă forţată pe care apele o urmează în scopul captării
energiei lor.
Drumul marcat (cruce albastră) ocoleşte Cheile Orzei, urcă pantele muntelui Lespezi pentru ca
apoi printr-un coborîş prin pădure să ajungem în bazinetul de la Scropoasa. Barajul antropic construit încă
din 1929 a permis formarea unui lac care alimentează hidrocentrala din avale. Pe marginea lacului
Scropoasa, o cabană şi cîteva vile se oglindesc în apele limpezi împreună cu colţii calcaroşi ai Zănoagei. De
aici, un drum de care urcă o pantă domoală pînă deasupra pădurii de unde se bifurcă; unul o ia către nord
spre bazinul Izvorului Dorului— Babele, iar altul către sud, la Moroieni. Din peretele calcaros al Zănoagei
vreo 7 guri de izvoare alimentează direct lacul de la Scropoasa.
În amonte, poteca pătrunde în Cheile Zănoagei desfăşurîndu-se cînd în lungul firului apelor, cînd
pe grohotişuri, cînd la baza abrupturilor. În cei doi versanţi observăm, tuburi de drenaj subteran care
traversau zona calcaroasă înainte ca ea să fi fost intersectată de chei, forma lor cvazi circulară scoate în
evidenţă eroziunea în vîrtej a apelor; surplompe frecvente generate de subm inarea ape lor; izvoare la
nivelul albiei şi foste guri de izvoare suspendate faţă de acesta; panta rapidă a Ialomiţei şi abundenţa unui
material haotic dispus în lungul văii şi a versanţilor. Grohotişurile de pe versanţi, mobile mai ales în urma
ploilor şi a topirii zăpezilor solicită o deosebită atenţie cu atît mai mult cu cît sînt sectoare în care ele sînt
traversate de ape. Poteca trece de cîteva ori valea Ialomiţei pentru ca să ajungă în faţa unui peisaj deosebit
de contrastant faţă de cel de pînă acum. Un nou bazinet în care apele meandrează, se despletesc, au o luncă
largă nisipoasă fiind dominată de pantele neregulate ale versanţilor; este bazinetul dintre Zănoage. Geneza
acestui bazinet este explicată de faptul că în zonă apar marne şi gresii cenuşii friabile, deci cu o duritate
mică în care apele şi ceilalţi agenţi externi au modelat cu uşurinţă un relief larg vălurit. Atrag atenţia
degradările de teren; rîpe de desprinderi şi valuri care coboară de pe versanţi pînă pe fundul văii. Acestea
iau naştere cu uşurinţă atunci cînd marnele şi argilele se îmbibă cu apă iar echilibrul de versant nu mai
poate fi realizat. Pentru stăvilirea lor au fost efectuate plantaţii mai ales în lungul văii Oboarele afluenţă a
Ialomiţei în acest sector.
În zona de confluenţă întîlnim şi şoseaua care leagă Sinaia de Peştera; de fapt, poteca pe care o
urmărim în amonte este paralelă cu ea. În acest bazinet pe un pinten însorit se află cabana Zănoaga (1 400
m).
Poteca marcată însoţeşte apele în amonte depăşind cu uşurinţă o largă înşeuare care ne sustrage
atenţia de la faptul că în stînga, la circa 100 metri, Ialomiţa taie din nou o mică bară calcaroasă — sînt
Cheile Zănoaga Mică. Din înşeuarea amintită se deschide din nou o altă perspectivă şi anume cea asupra
bazinetului de la Bolboci. Dezvoltat în lungul Ialomiţei sub forma unui culoar depresionar, este dominat în
vest de muntele Plaiul Mircea iar în est, de muntele Nucet. Reţine atenţia fundul plat al acestui bazinet unde
molizii se grupează în pîlcuri pentru a rezista mai bine la ger şi vînt. O serie de pinteni tăiaţi în roci mai
dure domină bazinetul Bolboci; pe unul din aceştia este situată şi cabana (1 460 m). De aici, dintr-o poiană
frumoasă se deschide o largă perspectivă asupra părţii de est a Bucegilor. Putem identifica stîncile albe de
la Babe, vîrful Pietrosu, Blana şi Nucet; totodată putem urmări şi marcajul (cruce galbenă) — traseul 16
care prin Nucet merge către Vîrful cu Dor.
Drumul marcat traversează Ialomiţa şi în dreptul indicatorului se dirijează către vest (În stînga) pe
un pinten împădurit unde la partea superioară se află cabana Bolboci.
Traseul de la Pietroşiţa la Bolboci poate fi realizat în 8½—9 ore. Este comod, atractiv şi dă
posibilitatea cunoaşterii treptate a peisajului Bucegilor.
Din bazinetul Bolboci drumul marcat se desfăşoară în continuare pe valea Ialomiţei unde din nou
apele taie o bară calcaroasă; sînt Cheile Tătarul Mare, denumire atribuită după pintenul calcaros care
coboară din muntele Tătaru. Aici putem observa puternica diaclazare a calcarelor. Pe acest fond degradat
acţiunea agenţilor externi a fost maximă. Astfel, ne explicăm pereţii fisuraţi ai cheilor, turnurile care
domină cursul grăbit al Ialomiţei şi grohotişurile măcinate încontinuu din calcare. Remarcăm un aspect care
se repetă în peisajul ialomiţean şi anume: în partea de est sudura către munte se realizează între barele de
calcar şi pantele mai domoale prin înşeuări (curmături) largi. Se poate aprecia că ele au luat naştere datorită
pe de o parte rocilor diferite — calcare, iar pe de altă parte, marne şi gresii—care au fost modelate probabil
de un vechi curs al Ialomiţei relativ paralel cu cel actual. Fenomenele carstice care au avut loc, au obligat
apele Ialomiţei să migreze mai către vest pe direcţia de azi.
Din Cheile Tătarul Mare se trece în bazinetul „Dintre Tătare" şi în Cheile Tătarul Mic (sau ale
Coteanului). În faţă se conturează din ce în ce mai ctar, obîrşia Ialomiţei flancată spre vest de muntele
Doamnei iar spre est de Colţii Obîrşiei. Forma de U şi de vale suspendată atestă existenţa gheţarilor pe
valea Ialomiţei. Marcajul intră apoi într-unul din bazinetele cele mai mari din cursul lalomi-ţei în Bucegi şi
anume: bazinetul Padina. Un adevărat şes intramontan, puternic umectat, în care Ialomiţa meandrează şi se
despleteşte. De o parte şi de alta a văii, o pantă foarte domoală face legătura faţă de zonele mai înalte, este
un glacis marginal rezultat al îngemănării conurilor de dejecţie. Apele meteorice se infiltrează în acest
material detritic şi apar la bază sub forma zonelor de în-mlăştinare. În acest fel ne explicăm prezenţa
turbăriilor — pe partea stîngă a Ialomiţei a fost delimitată rezervaţia: Turbăria din Lăptici.
Drumul marcat depăşeşte mai întîi confluenţa cu Izvorul Tătarului care colectează o mare cantitate
de apă din muntele cu acelaşi nume, întîlneşte marcajul care vine de la Vîrful cu Dor; Peştera spre Padina
(cruce roşie); lasă în stînga complexul de cabane de la Padina situat la adăpostul pereţilor calcaroşi pe un
glacis domol şi se continuă spre nord. Imediat întîlnim un afluent al Ialomiţei, Horoaba, pe care îl
traversăm. În stînga potecii, Poiana Horoabei, rezervaţie naturală este dominată de calcare care apar sub
forma unui zid impunător. Distingem despicătura adîncă a văii Horoabelor, Turnul Seciului, loc de
întrecere pentru trasee alpine, iar central valea Ialomiţei angajată din nou în chei (fig. 13). Acestea sînt
Cheile Peşterii unde remarcăm prezenţa umerilor care străjuiesc valea, a turnurilor detaşate din abruptul
calcaros, a grohotişurilor şi a viroagelor. Calcarele din muntele Bătrîna înaintează sub forma unui pinten
mai larg care a fost străbătut de ape. Şi aici întîlnim o suită de forme carstice. Cea mai reprezentativă este
peştera Ialomiţei care prin poziţia pe care o ocupă în masiv consemnează o serie de elemente evolutive
deosebit de importante. Drumul către peşteră se desprinde spre stînga în lungul cheilor (aproximativ 200
m).
Peştera Ialomiţei este amplasată pe valea de la care şi-a luat numele, la 1 660 m (altitudinea gurii
peşterii), iar pînă la punctul accesibil „La Altar" prezintă o lungime de peste 450 m. Ea este alcătuită din
galerii şi grote. La intrare se află grota Mihnea Vodă (lungime 115 m, lăţime 15 m, înălţime 10—25 m)
care este urmată de galeria cunoscută sub denumirea de „Pasaj" de dimensiuni reduse (lungime de 20 m,
lăţime 1—8 m, înălţime 2—1,50 m). Desfăşurarea este rectilină, fisura care se mai păstrează în tavan,
trădează alături de modelarea tubulară a pereţilor geneza acestei galerii. Apele care se scurgeau pe fisurile
din calcar le-au modelat dîndu-le acest aspect. Urmează grota „Decebal" cu denivelări (lăţimea variază între
10—25 m, lungimea circa 30 m, iar înălţimea 3—10 m) care consemnează modelarea intensă exercitată de
apă prin şlefuirea pereţilor; dependentă de ea este grota „Sf. Maria" cu o extindere mult mai redusă. O
galerie lungă de 40 m puternic denivelată ne conduce în grota „La Răspîntie". Din ea coborîm spre dreapta
circa 6—8 m pînă la punctul „La lacuri", nume dat de faptul că în unii ani apa stagnează lăsînd urmele ei
sub forma unor benzi cenuşii ca rezultat al intensei umectări şi a degradării rocij. Atrage atenţia cascada
care alimentează aceste lacuri. În ultimii ani s-a constatat din ce în ce mai mult lipsa posibilităţii de reţinere
a apelor, probabil datorită apariţiei unei noi linii de drenaj care le evacuează. Cea mai mare este grota
„Urşilor" sau „Sala Mare" (72 m lungime, 35 m lăţime şi 25 m înălţime). Aici se întîlnesc cele mai mari
denivelări, blocuri prăbuşite din tavan iar ici şi colo mai pot fi reconstituite stalactite şi stalagmite care
împodobeau odinioară peştera. În continuare se află galeria „Calea Apelor" (lungime 15 m, lăţime 2 m şi
înălţime 3 m) drenată de un şuvoi puternic care dispare într-un sorb pentru ca apoi să apară la cascadă. Pînă
la punctul „La Altar" 1 720 m peştera este accesibilă, în amonte se desfăşoară galerii suspendate cu bogate
forme de concreţionare. Dezvoltarea acestora împiedică accesul spre adînc. După configuraţia pe care o are
se presupune că peştera Ialomiţei a fost modelată ca rezultat al apelor care se drenau din valea Horoabei
către Ialomiţa. Acest lucru este evidenţiat şi de faptul că în peşteră se întîlnesc pietrişuri cristaline
corespunzătoare petecului de cristalin de pe Valea Horoabei, Crustele de concreţionare alături de resturile
de Ursus Spelaeus întîlnite în grota Mare sau a Urşilor pledează pentru existenţa a două baze sau stadii
glaciare în Masivul Bucegi. (Electrificarea peşterii alături de indicatoarele din cadrul ei permit accesul către
această „cale a adîncului") (fig. 14).
Continuînd marcajul de la intrarea în Cheile Peşterii către cabana Peştera ne îndepărtăm de valea
Ialomiţei şi urcăm pe pîrîul Schitului şi el încrustat în chei. La sfîrşitul acestui sector de vale îngustă în care
soarele rar pătrunde, ajungem în Poiana Schitului. Puţin mai sus, întîlnim şoseaua alpină recent amenajată
care vine din Sinaia pe sub Vînturişu şi marcajul bandă roşie de la Vîrful cu Dor — traseul 17. Drumul
marcat lasă în dreapta o altă rezervaţie naturală, Poiana Crucii pentru a ajunge la Cabana Peştera (1 610 m)
situată pe un pinten însorit înconjurat de o pădure deasă de molizi. De aici distingem în prim plan o
asociere de valuri împietrite care pare că uneşte versanţii — este morena frontală a Ialomiţei. Ultimul plan
ce se închide sub forma unui semicerc ne permite să urmărim de la vest la est: muntele Bătrîna cu brîne
etajate şi cu jnepeni, valea Doamnele sub forma literei U, muntele Doamnele semeţ dar greoi din care apar
detaşate o serie de colţi, valea glaciară a Ialomiţei, Colţii Obîrşiei, valea Sugărilor şi muntele Babele.
De la cabana Peştera traversăm valea Cocorei şi lăsăm în stînga Ialomiţa al cărei traseu îl bănuim
după despicătura adîncă către care coboară pădurea de brazi. Ajungem la baza morenei frontale a Ialomiţei
prin movile de dimensiuni foarte reduse care cedează la presiunea pasului — sînt marghilele rezultate pe
seama unor materiale detritice în care îngheţul şi desgheţul generează o mişcare internă. Părăsim în dreapta
marcajul (cruce albastră) — traseul 19, care prin Piciorul Babelor (1 900 m) ajunge la cabana de pe culmea
de la care şi-a luat numele — Babele (fig. 15). Marcajul urmează o pantă continuă traversează Vîlcelul
Piciorul Babelor, urcă pe versantul de vest al culmii Piciorul Babelor de unde se ajunge pe o coamă
vălurită. Este morena frontală a Ialomiţei formată din blocuri mari împlîntate într-o masă argilo-nisipoasă,
alcătuită dintr-o asociere de valuri depuse acolo unde gheţarul înceta să mai funcţioneze. Datorită
materialului constituent apele se infiltrează apărînd la bază sub forma izvoarelor, altele însă stagnează sub
forma unor ochiuri efemere. Morena frontală este depăşită de potecă; se coboară şi se traversează valea
Sugărilor şi se urcă pe un „dig" alcătuit dintr-un material simi Iar morenei frontale, este morena laterală a
Ialomiţei. De pe ea putem urmări caracterele tipice ale văii glaciare a Ialomiţei: un uluc în forma literei U
cu flancul de vest mai abrupt care scoate la zi capetele de strat, iar cel de est mai domol cu izvoare
numeroase datorită apelor care se scurg pe plaiurile de strat; repezişuri din care distingem cascada
principală de aproximativ 80 m precum şi aglomerările de blocuri care nu puteau fi transportate decît de un
agent extrem de viguros — ghiaţa. lată deci, cum ne explicăm acest sector de drum lin, corespunzător
morenei frontale a Ialomiţei şi abundenţa izvoarelor numai pe acest versant.
După ce este depăşit Izvorul Obîrşiei (o vale cu un debit bogat) începe urcuşul pragului glaciar
(peste 20°) acolo unde Ialomiţa cade într-o cascadă învolburată pentru ca imediat să apară în faţă sectorul
suspendat — căldarea glaciară. Central, stîncile albe de la Mecetul Turcesc, despart cele două circuri
glaciare ale Ialomiţei, cel vestic 50 mai mic şi cel estic larg dezvoltat. Către ele, în timpul ploilor abundente
şi al topirii zăpezilor converg şuvoaie repezi de ape. Poteca lasă în vest Mecetul Turcesc şi urcă în
serpentine peretele circului. În şaua Cerbului se deschide larg perspectiva celor două văi desfăşurate în
direcţii opuse. Urcăm în continuare şi de aici de sub vîrful Găvanele recapitulăm drumul pe care l-am
parcurs. În ultimul plan se profilează linia agitată a orizontului oferit de Subcarpaţi, urmează un bloc rigid
în care sînt tăiate Cheile Orzei după care o spărtură adîncă, cea a Zănoagei care desemnează un alt sector de
vale îngustă ce închide perspectiva asupra bazinetului de la Scropoasa. Identificăm, pe rînd, bazinetul dintre
Zănoaga, deducem poziţia Cheilor Zănoaga Mică şi recunoaştem cu uşurinţă bazinetul de la Bolboci. În
continuare identificăm Cheile Tătarul Mare şi Tătarul Mic care delimitează între ele bazinetul dintre Tătare.
Atrage atenţia bazinetul larg dezvoltat la Padina în care distingem despletirile şi meandrele Ialomiţei
urmate de Cheile Peşterii şi ale Urşilor. În amonte de acestea apare un peisaj nou, cel glaciar dat de morena
frontală a Ialomiţei, acea asociere de valuri, care pare să bareze confluenţa Ialomiţei cu Doamnele şi
Sugărilor, morena laterală dispusă sub forma unei coame alungite, pragurile glaciare, valea în formă de U
(asimetric datorită direcţiei de cădere a stratelor) şi cele două circuri glaciare de la Obîrşie despărţite de
Mecetul Turcesc.
Drumul marcat după ce s-a unit cu cel care vine de la Babele, (bandă galbenă) — traseul 13, cu cel
de pe Strunga şi (bandă roşie) — traseul 14 cu cel de pe valea Cerbului (bandă galbenă) traseul 5 ajunge la
cabana vîrful Omu. Pe sectoare distanţa poate fi parcursă: Pietroşiţa—Scropoasa—Bolboci 8—9 ore;
Bolboci— Peştera 2¼—2½ ore; Peştera — vîrful Omu 3¼—3½ ore. Drumul este uşor accesibil, el devine
impracticabil iarna în Cheile Zănoagei şi în sectorul din amonte de cascada Ialomiţei unde se acumulează o
mare cantitate de zăpadă.

D. TRASEELE DE LEGĂTURĂ

În Masivul Bucegi se întîlnesc şi o serie de trasee cu o direcţie relativ transversală care realizează
legătura faţă de cele de altitudine şi faţă de traseul ialomiţean.

16. Cabana Vîrful cu Dor — Bolboci

Mijloace de acces: poteca marcată.
Diferenţe altimetrice: Curmătura Vîrful cu Dor(1 890 m) — Valea Izvorul Dorului (1 720 m) —
Curmătura din Nucet (1 800 m) — Cabana Bolboci (1 460 m).
Marcaj: cruce galbenă.

Traseul din Curmătura Vîrful cu Dor coboară pe valea Dorului pînă la confluenţa cu Izvorul
Dorului de unde urcă apoi o coamă prelungă cu movile mici pline de apă pînă tîrziu în cursul verii. Ele sînt
o dovadă a îngheţului şi desgheţului puternic care acţionează asupra substratului detritic. În timpul
precipitaţiilor şi mai ales al topirii zăpezii se îmbibă cu apă devenind ca nişte perniţe care cedează sub
greutatea pasului. Drumul marcat traversează vîlcelul Clinului, apoi şoseaua Sinaia—Babele şi ocolim într-
un urcuş lent obîrşii le văi i Oboarele. De aci, se deschide larg perspectiva asupra văii Ialomiţei — o
succesiune de bazinete şi chei. Avem în faţă bazinetul Bolboci delimitat în sud de Cheile Zănoaga Mică, un
meandru adîncit în calcare, iar spre nord de Cheile Tătaru Mare. Acest bazinet este dispus sub forma unui
culoar în care Ialomiţa meandrează printre pîlcuri de brazi. Mai spre sud identificăm Cheile Zănoagei Mari,
impunătoare, dom în aţe fiind de Col-ţiiZănoagei. Spre vest orizontul este închis de o adevărată piramidă
rigidă albă cenuşie (calcare), Vf. Tătaru (1 998 m), iar în dreapta lui distingem acea poartă larg deschisă —
şaua sau Curmătura Strunga. În continuare acelaşi peisaj rigid dat de calcare se remarcă în culmea Strunga.
Poteca marcată coboară panta domoală a muntelui Nucet. După ce traversăm Ialomiţa şi drumul marcat în
lungul acesteia (cruce albastră) — traseul 15, un urcuş prin pădure ne conduce pe o poieniţă însorită la
Cabana Bolboci (1 460 m).
Drumul menţionat este comod şi el poate fi realizat în 2—2½ ore.

17. Cabana Vîrful cu Dor — Şaua Lăptici — Peştera

Mijloace de acces: poteca marcată şi ultimul sector de şosea Sinaia—Peştera.
Diferenţe altimetrice: Curmătura Vîrful cu Dor (1 890 m) — Valea Izvorul Dorului (1 740 m) —
Curmătura din Lăptici (1 840 m) — Cabana Peştera (1 610 m).
Marcaj: bandă roşie.

De la cabană un urcuş uşor ne conduce în Curmătura Vîrfului cu Dor la 1 890 m de unde se poate
urmări în prim plan valea Izvorul Dorului, însoţită de culmile teşite din Blana şi Lăptici; în planul doi
înşeuarea din Strunga, acea poartă largă care separă vîrful Tătaru de Hornurile din Strungă, iar în ultimul
plan, Masivul Leaota, Piatra Craiului şi în zile senine Iezer-Păpuşa.
Curmătura Vîrful cu Dor dominată în sud de vîrful de la care şi-a luat numele şi în nord, de vîrful
Furnica, constituie zona de obîrşie a văii Dorului, un pîrîu repede cu debit numai în timpul ploilor
abundente. Poteca cea mai scurtă, drum de vară nemarcat, coboară lent prin terasele, (rezultat al deplasării
lente pe pantă a materialului dezagregat şi al orizontului de sol înierbat de pe Furnica) devine pe o scurtă
porţiune paralel cu valea Izvorul Dorului, apoi taie valea Călugărului şi colectorul acesteia. O altă pornea
marcată care pleacă din Curmătura urmăreşte valea Dorului şi apoi în amonte valea Izvorul Dorului pînă ta
locul unde se întîlneşte cu drumul de pe Furnica menţionat mai înainte. Odată depăşită valea Izvorul
Dorului, urmează un urcuş lent printre marghile care cedează sub greutatea pasului şi după ce depăşim
şoseaua recent amenajată care duce la Babele ajungem în curmătura Lăptici. De aici se deschide largă
perspectiva văii Ialomiţei care ne însoţeşte pînă la cabana Peştera. Reţine atenţia despicătura adîncă în
calcare de la Horoabe străjuită de Turnu Seciului, zona de obîrşie a Ialomiţei cu stîncile albe de la Mecetul
Turcesc, valea care purta gheţari, cu forma literei U, despărţită spre vest de muntele Doamnele faţă de valea
cu acelaşi nume, iar spre est muntele Colţii Obîrşiei, valea Sugărilor, pintenul prelung Piciorul Babelor şi
vf. Babele. Marcajul coboară mai întîi printr-o poiană, pentru ca în curînd să intre în pădurea Lăptuci. O
serie de poieniţe ne aduc din ce în ce mai aproape imaginea şesului Padinei. În partea stîngă, urmărim
marcajul care traversează Ialomiţa şi ajunge la cabana Padina (cruce roşie). Poteca marcată spre cabana
Peştera coboară mult spre dreapta în pîrîul Lăptici şi întîlneşte apoi şoseaua care vine din Sinaia şi marcajul
cruce albastră — Pietroşiţa Peştera, traseul 15. Printr-o pădure recent plantată, prin poieni şi apoi în
compania molizilor falnici se ajunge la cabană.
Acest traseu poate fi realizat în 2¾—3 ore.

18. Piatra Arsă— Peştera

Mijloace de acces: poteca marcată.
Diferenţe altimetrice: Cabana Piatra Arsă (1 950 m) — valea Izvorul Dorului (1 880 m) — Şaua
Cocora (1 920 m) cabana Peştera (1 610 m).
Marcaj: bandă albastră.

De la Cabana Piatra Arsă prin pajişte coborîm pe Vîlcelul Jepilor Mari pînă la confluenţa acestuia
cu Valea Izvorul Dorului. De aici, urcăm lent prin pajişti şi marghile în şaua Cocora după ce am depăşit
şoseaua Sinaia—Babele. Din această curmătură largă se deschide o frumoasă perspectivă: spre nord,
sectorul glaciar al Ialomiţei cu văi în profilul cărora distingem forma literei U (Doamnele—Ialomiţa şi
Sugărilor) în vest, culmea Strunga, care lasă să se întrevadă prin poarta de la Strunga, lezerul-Păpuşaşi
extremitatea sudică a Pietrei Craiului; în sud-vest Cheile Tătaru Mic, Tătaru Mare şi Zănoaga Mare, iar în
sud-est, Vîrful cu Dor, Furnica, Jepii Mari, Jepii Mici, Caraiman şi Coştila.
Din şaua Cocora drumul descrie o curbă largă printr-o poiană brăzdată de ogaşe, pentru ca apoi să
urmeze un scurt repeziş printre dale de gresie care amintesc pavajul citadin. Urmează o succesiune de
poieniţe şi vîrful cu Brădet de unde poteca se angajează într-un coborîş rapid prin pădurea de molizi. Se
ajunge la poiana în care întrezărim prin perdeaua deasă a arborilor cabana Peştera. Drumul parcurs este
comod, atractivşi, prin peisajul pe care-1 oferă, reconfortant.
El poate fi realizat în 1¼—1 ½ oră.

19. Cabana Caraiman—Babele—Peştera

Mijloace de acces: poteca marcată.
Diferenţe altimetrice: Cabana Caraiman (2 025 m) — cabana Babele (2 200 m) — cabana Peştera
(1 610 m).
Marcaj: cruce albastră.

La capătul abruptului prahovean se află cabana Caraiman de unde pornesc o serie de marcaje.
Unul urcă în lungul văii Jepilor către Babele. Rînd pe rînd sînt depăşite o serie de abrupturi ce ne conduc pe
o înşeuare — cumpăna de ape dintre Izvorul Dorului şi Jepi — unde întîlnim marcajul Piatra Arsă—Babele
(bandă galbenă) — traseul 13. Înainte de a ajunge la cabană se află un ultim abrupt. Cabana Babele (2200
m) situată între blocuri mari, bătută mereu de vînt oferă o perspectivă largă atît asupra Bucegilor, cît şi a
munţilor din jur. Reţin atenţia acele blocuri modelate sub cele mai curioase forme — ciuperci — Babele şi
Sfinxul etc. Geneza este pusă pe seama eroziunii diferenţiale exercitată de ape, vînt şi de îngheţ-dezgheţ.
Plăcile mai dure de conglomerate bine cimentate rezistă mai mult la eroziune rămînînd suspendate faţă de
microconglomerate cu un ciment mai slab. Aşa de exemplu, apele meteorice organizate în şuvoaie au
sculptat de-a lungul timpului şanturi pe care, apoi vîntul, îngheţul şi dezgheţul, le-au modelat puternic.
Astfel, pe culmea înaltă a Babelor poate fi urmărit acest proces complex şi în zilele noastre. Apa îngheţată
pe canale de scurgere, ziua în timpul insolaţiei puternice se dezgheaţă pentru ca apoi să îngheţe din nou.
Aceste oscilaţii contribuie la decrepitarea rocii, la alterarea ei; în plus, vîntul încărcat cu particule
sfredeleşte puternic substratul astfel degradat.
De la cabana Babele perspectiva este largă—linia orizontului în zilele senine se profilează pe
vîrfurile cele mai înalte ale Făgăraşului, iar spre est dincolo de Ciucaş—Zăgan.
Poteca marcată coboară spre cabana Peştera printr-un relief ruiniform — şanţuri adînci, blocuri
mari în echilibru, grohotişuri, coloane — ceea ce atestă rolul deosebit de important pe care-l au avalanşele
în modelarea reliefului. Serpentinele descrise de potecă depăşesc pe rînd abrupturile în trepte, şi potecile de
jnepeni care opun rezistenţă bolovănişurilor. Un pinten prelung, Piciorul Babelor (1 900 m) ne dă
posibilitatea să identificăm pe valea Ialomiţei morena frontală alcătuită dintr-o succesiune de valuri—
mîluri, nisipuri, în care sînt împlîntate blocuri mari. Pe suprafaţa morenei apar ochiuri temporare de ape
localizate acolo unde mîlurile alcătuiesc un pat impermeabil. De asemenea, distingem cheile de pe valea
Cocorei în zona de confluenţă a acesteia cu valea Ialomiţei.
Coborîm în continuare la baza abruptului Piciorului Babelor, unde întîlnim marcajul Peştera—
Omu (bandă albastră) traseul 15. Un tăpşan prelung, vălurit, cu mici marghile este străbătut de poteca
marcată. După ce depăşim valea Cocorei ajungem pe o poieniţă înconjurată de molizi unde se află cabana
Peştera.
Traseul de la Caraiman la Babe poate fi efectuat în ½ oră, iar de aici la Peştera în 1¼ oră. Se
preconizează ca pe acest traseu pornind din Buşteni să se construiască o linie de telecabină.

20. Padina — Strunga

Mijloace de acces: poteca marcată.
Diferenţe altimetrice: Padina (1 525 m) — Curmătura Strunga (1 920 m).
Marcaj: punct roşu.

Cabana Padina aşezată într-un frumos bazinet însorit, pe valea Ialomiţei, acolo unde o pantă
domoală constituie planul de racord între firul apelor şi abrupturile calcaroase, constituie un adevărat nod al
potecilor din Bucegi. Una dintre acestea urmează un traseu în pantă către şaua (curmătura) Strunga.
Marcajul pătrunde direct în zona calcaroasă, unde observăm o serie de doline, adică depresiuni mici cvasi-
circul are care au luat naştere ca rezultat al unui drenaj subteran ce creează dezechilibre în suprafaţa
topografică. Poteca urcă printre lapiezuri — acele şanţuri săpate în stîncă, prin grohotişuri mobile pe
pinteni din ce în ce mai largi. În stînga potecii se ridică impunător Tătarul (1 989 m), iar în dreapta Muntele
Colţii. Geneza coloanelor care abundă în această zonă este explicată de faptul că roca diaclazată a favorizat
acţiunea de gelivaţie şi persistenţa zăpezilor pe fisuri. În lungul lor s-au format şanţuri adînci care dau
aspectul unor „colţi" foarte neregulaţi. Tot traseul este lipsit de o sursă de apă.
La 1920 m după circa 1¼ oră poteca ajunge în şaua din Strunga, o adevărată „poartă a vînturilor"
care oferă o perspectivă deosebit de atractivă. Contrastul dintre culmile domoale ale culoarului Bran—
Rucăr întrerupte din loc în loc de „gîlme" şi crestele înzăpezite ale Făgăraşului şi cele ale Pietrei Craiului
dau farmecul acestui minunat decor. Tot de aici identificăm aşezările din culoar care urcă în compania
drumurilor, pînă la peste 1 200 m şi stînele solitare din Piatra Craiului sau din Leaota.
În Strunga se continuă marcajul Bran—Peştera (punct roşu) şi tot aici întîlnim marcajul bandă
roşie care vine de la Omu (fig. 16).

E. POTECI NEMARCATE

„Cetatea de Piatră" a Bucegilor este străbătută şi de o serie de poteci nemarcate, care conduc către
ungherele cele mai îndepărtate, unde se păstrează adevărate comori ale naturii. Recomandăm cîteva cărări
de acest gen:

21. Cabana Peştera — Valea Horoabei — Bătrîna

Poteca se desprinde din Poiana Colţei (drumul marcat Peştera—Padina cruce albastră — traseul
15) de unde un urcuş pe un grohotiş înierbat ne pune în faţă un abrupt calcaros care pare a fi imposibil de
străbătut. Recunoaştem Tn dreapta Turnul Seciului unde se ţin concursuri de alpi-56 nism, iar în faţă acea
despicătură adîncă a Horoabei. Urcăm în sensul apei printre bolovani enormi şi imediat ne apar în faţă
„săritori", denivelări de 10—20 m care trebuie străbătute cu deosebită atenţie. Firul apelor este din ce în ce
mai capricios; pe sectoare scurte, prezintă repezişuri, pe altele, stagnează formînd o salbă de ochiuri de apă,
iar în alte sectoare dispare complet. Ne atrage atenţia o serie de forme specifice nemaiîntîlnite în traseele de
pînă acum. Marmite, nişte excavaţii circulare în cadrul cărora recunoaştem eroziunea în vîrtej a apelor la
viituri mari, secţiuni de marmite suspendate rămase în pereţi care atestă o adîncire a drenajului anterior,
pereţi scrijelaţi de cascade, surplombe, izvoare, care dispar în fisurile rocilor, linii de fisuri adînci care au
direcţionat drenajul şi configuraţia actuală a văii.
După aproximativ 1½ oră de urcuş anevoios valea se lărgeşte pe fundul ei şi pe versanţi, mantia de
jneapăn devenind din ce în ce mai compactă. Urmăm în continuare viroaga mai largă din dreapta şi într-un
urcuş care se termină într-un cîmp de lapiezuri sîntem sus, pe muntele Bătrîna. În acesta, la cîteva sute de
metri sub suprafaţa topografică se află peştera Ialomiţei. Dacă avem în vedere configuraţia peşterii
(succesiunea de galerii şi grote etajate precum şi orientarea ei relativ vest-est) deducem legătura dintre
apele Horoabei care se pierd prin fisuri şi modelarea acestui culoar subteran.
De pe Muntele Bătrîna avem o frumoasă perspectivă asupra zonei gheţarilor cuaternari care se
canalizau pe Ialomiţa, Doamnele şi Sugărilor. Putem urma în continuare sectoare de brîne prin covorul des
al jnepenilor către valea Ialomiţei. Odată traversate apele sale, sîntem pe tăpşanul din faţa cabanei Peştera.
Recomandăm acest traseu în sezonul cald şi pentru turiştii cu experienţă. El poate fi parcurs în 4½—5 ore.

22. Cabana Peştera — Cheile Peşterii Urşilor — Valea Cocorei

De la cabana Peştera coborîm spre rezervaţia Poiana Crucii, pe care o lăsăm în stînga şi urmăm un
urcuş lent, printr-o pădure degradată pe un pinten calcaros. Se solicită atenţie întrucît lapiezurile adînci
devin din ce în ce mai frecvente. Ajungem astfel sus, în faţa Peşterii Ialomiţei, iar sub noi, la circa 100—
120 m se află cheile Peşterii. Urmărim creasta în susul apelor şi pe o viroagă coborîm pe o suită de pinteni
pînă în zona de confluenţă a Cocorei cu Ialomiţa. Coborîşul este dificil, trebuie să ne asigurăm fiecare pas.
Odată ajunşi în Ialomiţa urmăm apele în amonte sărind din piatră în piatră, cînd pe un mal cînd pe altul. În
dreapta pe o potecă care duce la stînă întoarcerea la cabană. Traseul poate fi realizat în 3 ore.

23. Cabana Peştera — Valea Doamnei — Valea Sugărilor — Valea Ialomiţei

Urmăm iniţial drumul către Omu (bandă albastră) — traseul 15 pe care îl părăsim în dreptul
primei stîne. Ne abatem către stînga, traversăm Ialomiţa şi urcăm puţin timp prin pădure pentru ca să
ajungem pe un pinten calcaros care suportă blocuri rostogolite împlîntate în mîluri şi nisipuri — sîntem pe
morena comună a văii Doamnele, Ialomiţa şi Sugărilor. De aici, urmărim în amonte valea Doamnei pe
versantul drept al acesteia. Urcuşul este din ce în ce mai greu, la cascadă el depăşeşte 20°; de aici în avale
avem perspectiva văii glaciare de forma literei U. Depăşim pragul glaciar şi urcăm părăsind valea pe o
brînă înierbată cu un grad mare de dificultate pe muntele Doamnele (fig. 17). Se trece astfel de pe versantul
vestic pe cel sudic şi estic al muntelui, de unde avem o nouă panoramă asupra văii Ialomiţei, Doamnei şi
Sugărilor. Urmărind o brînă destul de comodă ajungem deasupra cascadei de pe valea Ialomiţei,
intersectăm marcajul care merge la vf. Omu (bandă albastră) şi urcăm pe flancul de vest al Colţilor Obîrşiei
pînă în curmătură. De aici avem în faţă valea Sugărilor pe care o urmărim pînă la confluenţa cu Ialomiţa, de
unde pe marcajul Omu—Peştera (bandă albastră) ajungem din nou la cabană.
Traseul prezentat ne dă posibilitatea să intuim şi mai bine peisajul glaciar din bazinul superior al
Ialomiţei. El se poate realiza în circa 5 ore.

24. Cabana Padina — Izvorul Tătarului — Vf. Tătaru — Plaiul Mircii — Bolboci

De la Cabana Padina traversăm cîţiva pinteni calcaroşi spre sud şi ajungem la valea Tătarului, pe
care o urmărim în amonte. La aproximativ 100—150 m de la confluenţa cu Ialomiţa ajungem la o puternică
gură de izvor. În amonte, urmărim printre blocuri de calcare o viroagă seacă a cărei obîrşie se pierde într-un
imens cîmp de lapiezuri. O pantă abruptă cu grohotiş mobil cu lapiezuri şi doline, un peisaj arid, lipsit de
vegetaţie ne conduce pe vf. Tătaru (1 998 m). De aici putem urmări culoarul Bran— Rucăr, dominat spre
sud de Mateiaş, în vest de Piatra Craiului, iar strîns legat de Bucegi prin înşeuarea din Buccea spre Leaota.
O creastă puternic degradată pe care o urmărim spre sud, ne conduce pe Plaiul Mircea. Un peisaj odihnitor,
o culme cu pante domoale în alcătuirea căreia recunoaştem şisturile cristaline care se desfac în plăci ne
însoţeşte pînă la firul văii Mircea. De aici, în continuare, urmărim şuvoiul cristalin pînă la confluenţa cu
Ialomiţa şi pe aceasta ajungem (cruce albastră) — traseul 15 la cabana Bolboci. Traseul poate fi efectuat în
4 ore.

25. Cabana Babele — Caraiman — Monumentul Eroilor — Brîna Mare a Caraimanului —

Cabana Caraiman1)

De la cabana Babele se urmăreşte aproximativ 200 m spre est şi se traversează drumul spre Omu,
bandă galbenă, apoi ne angajăm la dreapta într-un urcuş lent pe coama prelungă a muntelui Caraiman.
Aceasta este o suprafaţă structurală (.adică conformă cu direcţia de înclinare a stratelor) care urcă lent pînă

1
Parţial poate fi urmărit şi drumul marcat spre cabana Caraiman (cruce albastră).
în vîrf la 2 384 m. De aici urmează o pantă în trepte pînă la Monumentul Eroilor. El este amplasat pe o
suprafaţă de strat mai dură care a fost degajată parţial de eroziune din abruptul Prahovean — este o
suprafaţă structurală parţială. Către valea Prahovei se deschide o largă perspectivă, printre turnurile abrupte
distingem Buştenii şi Zamora, iar după fumul din vale identificăm Azuga. Pe acest abrupt al Caraimanului
remarcăm brîne suspendate, hornuri şi fisuri adînci ţintuite din loc în loc ele fiind cele mai solicitate trasee
de alpinism.
De aici continuăm drumul pe versantul sudic al Caraimanului— drum marcat—. La început poteca
se însinuează comod la baza abruptului pentru ca apoi să intre în Brîna Mare a Caraimanului, spălată intens
de ploi, de torenţii de pietre şi suspendată faţade abrupturile din jur; acest traseu trebuie efectuat pe timp
frumos şi cu deosebită atenţie. Deasupra potecii conglomeratele sînt modelate sub cele mai curioase forme
— Omuşorul. Depăşim o serie de văi repezi care sînt colectate de Jepi şi ajungem la Cabana Caraiman.
Acest traseu se poate realiza în 3—3½ ore.

26. Vîrful Omu — Colţii Morarului

În nord-estul cabanei Omu se află creasta zimţată a Morarului cu impunătorii săi colţi. Urmăm mai
întîi un pinten prelung degradat a cărei extremitate devine din ce în ce mai accidentată. Lăsăm pe stînga
cîteva coloane iar în dreapta abruptul se continuă pe alocuri neîntrerupt pînă în valea Morarului. Depăşim
într-un coborîş greoi Colţii Morarului şi intersectăm pe rînd sectoare de brîne. După aproximativ 1 oră de
mers ajungem în extremitatea estică a Muntelui Morarului. De aici perspectiva este extraordinară:
remarcăm zona depresionară a obîrşiei Prahovei de la Predeal, mai la nord culoarul strîmt al Timişului cu
cele două masive limitrofe Postăvaru—Piatra Mare peste care se profilează depresiunea Bîrsei, dealurile
Transilvaniei şi munţii Vulcanici. Putem continua returul pe Brîna Mică a Morarului. Traseul solicită
prudenţă, antrenament şi poate fi efectuat în 2—2½ ore.

27. Curmătura Vîrful cu Dor — Valea Dorului — Valea Izvorul Dorului — cascada
Vînturişu — Cabana Vîrful cu Dor

Din curmătura Vîrful cu Dor coborîm pe valea Dorului pe drumul marcat (cruce galbenă) —
traseul 16 şi în continuare pe valea Izvorul Dorului unde străbatem mai întîi chei tăiate în conglomerate,
apoi o zonă larg deschisă, un bazinet, în care apele meandrează. Imediat depăşit bazinetul Izvorul Dorului
se adînceşte şi îşi grăbeşte cursul — este cascada Vînturişu, nume pe care l-a luat de la muntele din sud (1
930 m). Părăsim cascada şi urcăm lent pantele Vîrfului cu Dor pînă întîlnim brîna de sub acesta pe care o
urmăm pînă în Curmătură. Pe acest ultim sector avem o frumoasă perspectivă asupra văii Prahovei.
Traseul este uşor de parcurs, atractiv şi poate fi realizat în 3½—4 ore.
 III. Cabanele din Bucegi
Cabana Babele — altitudine 2200 m; 90 locuri; bufet şi restaurant; deschisă permanent; telefon
nr. 6 prin centrala oraş Sinaia lumină electrică; gaz metan; apă curentă; şosea alpină din Sinaia; trasee
marcate: cruce albastră din Buşteni pe valea Jepilor, acelaşi marcaj către Peştera şi bandă galbenă spre sud
(Vîrful cu Dor) şi spre nord (Vîrful Omu). Dispune în apropiere de pante bune de schi pentru începători şi
avansaţi.
Cabana Bolboci — altitudine 1 460 m; 40 locuri; bufet; lumină electrică; program permanent;
trasee marcate: cruce albastră pe valea Ialomiţei (Pietroşiţa—Peştera) şi cruce galbenă către Vîrful cu Dor;
şosea alpină Sinaia— Peştera.
Căminul Alpin Buşteni — altitudine 925 m.; 100 locuri; bufet şi restaurant; program permanent;
telefon prin centrala oraş Buşteni interior 167; lumină electrică; apă curentă; drum auto din Buşteni,
variantă din şoseaua naţională; marcaje: triunghi roşu către Poiana Izvoarelor Mălăeşti cu ramificaţie pe
Valea Cerbului (bandă galbenă) şi pe Bucşoiu—vîrful Omu (bandă roşie); marcaj: triunghi albastru către
Valea Cerbului.
Cabana Caraiman — altitudine 2025 m; 77 locuri; bufet; telefon prin centrala oraş Sinaia
interior 5; lumină electrică; apă curentă; încălzire centrală; şosea alpină din Sinaia la Babele; marcaje: din
Buşteni pe valea Jepilor cruce albastră şi în continuare Babele, Peştera, iar către două extremităţi, Vîrful cu
Dor şi Omu, bandă galbenă. Program permanent.
Cabana Cheile Zănoagei — altitudine 1 400 m; 80 locuri; bufet şi restaurant; lumină electrică;
apă curentă; marcaj: cruce albastră (Pietroşiţa—Peştera); şosea alpină Sinaia—Peştera. Deschisă în tot
cursul anului.
Cabana Cota 1300 (Brădet) — altitudine 1300 m; 16 locuri, bufet şi restaurant; deschisă
permanent; telefon 2229. lumină electrică; apă curentă; drum auto din Sinaia deservit şi de curse locale.
Cabana Cota 1 500 — altitudine 1 500 m; 82 locuri, bufet şi restaurant; telefon 1 368; lumină
electrică; apă curentă; drum auto din Sinaia pînă la Cota 1 400; telecabină din Sinaia la Cota 1 400 m şi
Vîrful cu Dor; în apropiere telescaun către Vîrful cu Dor; marcaj: din Sinaia spre Vîrful cu Dor, bandă
roşie. În apropiere sînt pante favorabile de schi.
Cabana Cuibul Dorului — altitudine 1 160 m; 40 locuri; telefon 2003; bufet şi restaurant; lumină
electrică; apă curentă; este deservită de şoseaua alpină Sinaia—Peştera (cu bifurcaţie către Babele). Este
deschisă în tot cursul anului.
Cabana Diham — altitudine 1 320 m; 104 locuri; bufet şi restaurant; telefon; prin centrala
Predeal; lumină electrică; apă curentă; marcaje: spre Mălăeşti cruce albastră şi apoi bandă albastră.
Din Predeal drum auto pînă la Oficiul P.T.T. servit de curse zilnice, iar de aici marcajul: punct
roşu. Program permanent. Dispune de pante bune de schi pentru începători.
Cabana Furnica— altitudine 930 m; 30 locuri; bufet; telefon centrala 1 770 interior 127; lumina
electrică; apă curentă. Drum auto din Sinaia. Terenuri de schi în apropiere. Program permanent. Drum
marcat; spre Cota 1 400 bandă roşie (din şosea) şi bandă albastră pentru Poiana Stînei — Piatra Arsă. În
apropiere se poate vizita Castelul Peleş.
Cabana Gura Dihamului — altitudine 987 m; 112 locuri; bufet şi restaurant; telefon prin
centrala oraş Buşteni interior 302; lumină electrică; apă curentă; încălzire centrală. Drum auto, bifurcaţie
din şoseaua naţională Bucureşti—Braşov. Poteca de acces din Buşteni pe Valea Cerbului, bandă roşie şi
prin Căminul Alpin, triunghi albastru şi în continuare bandă roşie care duce spre Cabana Poiana Izvoarelor
Cabana Mălăeşti sau prin Bucşoiu la vîrful Omu.
Cabana Mălăeşti — altitudine 1720 m; 112 locuri; nu are lumină electrică şi apă curentă. Este
greu accesibilă iarna. Marcaje: bandă roşie pentru vîrful Omu prin Bucşoiu; triunghi albastru Brîul
Caprelor; triunghi roşu şi banda albastră către vîrful Omu; bandă albastră spre Rîşnov.
Cabana Padina—altitudine 1 525 m; 170 locuri; bufet şi restaurant; telefon; prin centrala Sinaia;
lumină electrică; apă curentă; este legată de Sinaia prin şoseaua alpină care merge la Peştera şi prin
telecabina de la vârful cu Dor şi în continuare drumul mar-62 cat bandă roşie şi apoi cruce roşie. Pe aici
trece şi marcajul cruce albastră (Pietroşiţa—Peştera). Dispune de pante bune pentru practicarea schiului.
Cabana Piatra Arsă — altitudine 1 950 m; 62 locuri; bufet şi restaurant; telefon prin centrala
oraş Sinaia interior 4; lumină electrică; apă curentă; teren sportiv; sală de sport. Cabana este deservită de
şoseaua alpină din Sinaia care duce spre Babe şi de telecabina Sinaia — Vîrful cu Dor, iar de aici drumul
marcat bandă galbenă. Din Sinaia drumul marcat bandă albastră care merge la cabană şi de aici spre Peştera
şi drumul marcat bandă galbenă pentru extreme: vîrful Omu şi Vîrful cu Dor. În apropierea cabanei sînt
terenuri deosebit de favorabile pentru schiorii începători şi antrenaţi.
Cabana Poiana Izvoarelor — altitudine 1455 m; 56 locuri; bufet şi restaurant; telefon prin
centrala oraş Buşteni interior 216; lumină electrică; apă curentă. Potecă marcată din Predeal bandă albastră
şi apoi cruce albastră; marcaj spre Căminul Alpin triunghi roşu care vine de la vîrful Omu prin Bucşoiu.
Dispune de pante favorabile pentru schi. Are program tot cursul anului.
Cabana Poiana Stînei — altitudine 1270 m; 80 locuri; bufet şi restaurant; telefon centrala 1770
interior 128; lumină electrică; apă curentă. Este legată de Sinaia prin drum auto şi poteca marcată bandă
albastră care merge la Piatra Arsă şi Peştera precum şi prin triunghi albastru. În apropiere se află o terasă
care oferă o frumoasă perspectivă asupra văii Prahovei. Dispune de pante accesibile schiului pentru
începători.
Cabana Schiori — altitudine 980 m; locuri 10; bufet; telefon centrala 1770, interior 129; lumină
electrică; apă curentă. Şosea auto din Sinaia la Cota 1400. Pante bune de schi în apropierea cabanei. Este
deschisă tot timpul anului.
Cabana Scropoasa — altitudine 1205 m; 34 locuri; lumină electrică; apă curentă; marcaj: cruce
albastră (Pietroşiţa—Peştera). Funcţionează în tot timpul anului.
Cabana Vîrful cu Dor — altitudine 1885 m; 38 locuri; bufet şi restaurant; telefon prin centrala
oraş Sinaia interior 68; lumină electrică; apă curentă; încălzire. Drumuri de acces: şoseaua din Sinaia la
Cota 1400 şi în continuare telecabina sau telescaun; telecabina din Sinaia; marcajul: bandă roşie. De aici, se
conţinu ă spre Peştera marcajul bandă roşie, bandă galbenăspre Bolboci şi acelaşi marcaj sprePiatra Arsă,
Babele, vîrful Omu. Cabana mai este deservită şi de un teleschi pentru vîrf. Are program permanent. În
apropiere se află terenuri favorabile practicării schiului pentru începători şi avansaţi.
Cabana Restaurant Vîrful cu Dor — altitudine 1987 m; bufet şi restaurant; lumină electrică; apă
curentă; încălzire centrală; cap de linietelecabină, locuri 40; marcaj: bandăgal-benăspre Vîrful cu Dor în
sud şi vîrful Omu, în nord. Pante foarte bune de schi pentru începători şi avansaţi. Funcţionează în tot
cursul anului.
Cabana Vîrful Omu — altitudine2504m; locuri 36; bufet; nu dispune de apă şi lumină electrică.
Funcţionează de la 1 mai Ia30 noiembrie. Marcaje: bandăgalbenă către Babele, Piatra Arsă, Vîrful cu Dor;
bandă albastră spre Peştera; bandă roşiespre Mălăeşti; bandăgalbenă pe Valea Cerbului; triunghi roşu prin
Clincea Bran; cruce roşie prin Gaura Bran; bandă roşie pentru Şaua Strunga. Este greu accesibi la iarna.
 IV. Trasee auto
Masivul Bucegi este dotat şi cu o reţea de drumuri strîns legate de arterele mari de circulaţie de pe
valea Prahovei şi din culoarul Bran—Rucăr. După desfăşurarea lor, acestea fie că sînt periferice masivului,
fie că pătrund pe culoare de văi sau pe pinteni i mai prelungi în zona abrupturilor, fie că intersectează
culoare de văi şi culmi ajungînd în zona alpină.

1. Şoseaua Sinaia — Pietroşiţa

Caractere generale: — şosea pietruită, denivelări de 300—500 m, practicabilă în tot cursul anului,
accesibilă tuturor autovehiculelor, cu două ramificaţii spre Bucegi, este dotată cu staţii PECO la Sinaia şi
Pietroşiţa.
Şoseaua spre Pietroşiţa se desprinde din drumul naţional Nr. 1 (Bucureşti—Braşov) la km 124.
Şoseaua pietruită se desfăşoară pe o pantă domoală constituind axa principală a cartierului Izvorul Dorului
din Sinaia. Pătrunzînd pe această arteră în dreapta se înalţă Plaiul Colţii lui Barbeş iar în stînga valea
Izvorul Dorului delimitează pantele accentuate din Plaiul Frasinului. La 910 m altitudine şoseaua
traversează valea Izvorul Dorului de unde încep serpentinele de pe muntele Păduchiosul. În dreapta apare o
ramificaţie la altitudinea de 1030 m către Cabana Cuibul Dorului (1160 m) constituind o poartă de
pătrundere în Bucegi — este şoseaua alpină.
Şoseaua pietruită urcă pe o pantă lină către înşeuarea din Păduchiosul luînd brusc direcţia către
sud. Din această înşeuare la altitudinea de 1040 m se deschide o frumoasă perspectivă asupra abruptului
sudic şi sud-estic al muntelui Vînturiş. De aici, drumul cobora descriind mai întîi cîteva serpentine mai
repezi pentru ca pe urmă să se angajeze într-o pantă continuă către valea Ialomicioarei. Sînt traversaţi o
serie de afluenţi din Bucegi: Cărpiniş, Muşchii), Glodu şi alţii. Pînă aproape de confluenţa cu Ialomiţa,
şoseaua se menţine pe dreapta Ialomicioarei, avînd din ce în ce o perspectivă mai largă — însăşi valea se
deschide mai mult. Înainte de a ajunge în Ialomiţa, o bifurcaţie la dreapta — este şoseaua către sanatoriul
Moroeni, lungime 12,5 km — urcă pe muntele Priporu şi ajunge în valea Ialomiţei la Dobreşti. De la
această bifurcaţie, şoseaua se îndreaptădin ce în ce mai pronunţatspre sud; o nouă bifurcaţie la dreapta duce
în valea Ialomiţei şi de aici la Dobreşti. În satul Pucheni se ajunge la conf luenţacu Ialomiţa. De aici,
şoseaua se continuă către sud prin Moroeni şi Pietroşiţa.

2. Şoseaua Alpină

Drum în curs de amenajare, accesibil autoturismelor (conducători experimentaţi), practicabil

numai în sezonul cald, denivelare de 800—1000 m, curbe lipsite de vizibilitate, căderi de pietre, ramificaţie
către Babele—Coştila.
Iniţial şoseaua este comună cu cea din Sinaia—Pietroşiţa pînă la cota 1030 m, km 102—103, de
unde urmează mai întîi spre dreapta pînă la Cabana Cuibul Dorului (1160 m). După ce lăsăm în urmă o
serpentină şi în stînga drumul spre cariera de piatră Păduchiosul, drumul urcă pe versantul nordic al
muntelui Păduchiosul. Serpentinele scurte şi lipsite de vizibilitate, cu frecvente căderi de pietre, sol icită o
mare atenţie. Sînt traversate o serie de ogaşe care în timpul ploilor umectează şoseaua făcînd-o mai greu
accesibilă. La altitudinea de 1320 m este depăşit Izvoraşul şi se trece pe versantul estic al Păduchiosului de
unde în faţă apare abruptul muntelui Vînturiş în care identificăm stiva groasă a conglomeratelor de Bucegi
cu intercalaţii degresii, brîne şi torenţi. După cîteva serpentine şoseaua iese din pădurea propriu zisă, în faţă
apar pîlcuri de molid cu coroanele asimetric dezvoltate datorită direcţiei vîntului predominant—sînt
adevărate giruete biogeografice. Pentru scurt timp şoseaua este lipsită de pantă, ea se dezvoltă pe Coama
Păduchiosului (1460 m) — de fapt, o cumpănă de ape care desparte valea Prahovei de Ialomicioara.
De aici, drumul urmează versantul sudic al muntelui Vînturiş, valea Cărpinişului, adîncă, separă
acest munte de Dichiu. După ce sînt depăşite obîrşiile Cărpinişului se ajunge pe coama prelungă a Dichiului
—1630 m — dominată de vîrful cu acelaşi nume (1718 m). Coama Dichiului 66 constituie cumpăna de ape
între pîraiele colectate de Ialomicioara şi de Ialomiţa. Pînă aici, din Sinaia, şoseaua a străbătut o distanţă de
18 km, înregistrînd o denivelare de circa 800 m. În dreapta, către nord, ramificaţia de drum duce la Piatra
Arsă (9 km) şi la Babe (12 km).
Din Coama Dichiului drumul coboară descriind curbe largi printre pîlcurile de molidiş şi
traversează valea Dichiului pentru a ajunge în bazinetul „dintre Zănoage" pe malul stîng al Ialomiţei. Către
sud, Cheile Zănoaga Mare, iar spre nord, Zănoaga Mică, închid acest bazinet depresionar în care Ialomiţa
meandrează şi se despleteşte. În lungul Ialomiţei, drumul este lipsit de dificultăţi — este cvazi rectilin —
uşor de parcurs. El oferă o frumoasă perspectivă asupra zonei de obîrşie a Ialomiţei, asupra cheilor şi
bazinetelor care se succed în calea apelor.
Drumul se desfăşoară spre nord în lungul Ialomiţei, depăşeşte Cabana Zănoaga (1400 m) şi
traversează apele pătrunzînd în Bazinetul Bolboci. Urmează, în continuare spre nord, prin lunca largă a
Ialomiţei şi înainte de a intra în Cheile Tătarului, traversează Ialomiţa. La ieşirea din chei, drumul depăşeşte
din nou Ialomiţa. O nouă zonă depresionară— Bazinetul „dintre Tătare" este străbătut în lung de şosea. Se
intră în Cheile Tătarul Mareş! în Bazinetul Padina. Indicatorul din marginea drumului marchează 29 km de
la Sinaia, 1 km pînă la Padina şi 2 km pînă la Peştera.
De aici, drumul o ia la dreapta, traversează Ialomiţa şi imediat întîlneşte drumul forestier de pe
Lăptici, pe care îl lasă în dreapta. Pe un tăpşan prelung, şoseauao ia lastînga, traversează valea Lăptici, de
unde pătrunde pe muntele Cocora. Prin pîlcuri de molidiş, prin plantaţia recentă, lăsînd în stînga cantonul
silvic, drumul urcă lent pentru a ieşi în dreptul clădirilor de la mînăstirea Peştera Ialomiţei. Drumul se
continuă într-o curbă largă şi se ajunge imediat în dreptul rezervaţiei Poiana Crucii. De aici, la dreapta,
după cîteva minute se ajunge în poiana în care întîlnim căsuţele de adăpost de la Peştera (1610 m).

3. Ramificaţia către Piatra Arsă — Babele — Coştila

Din Sinaia, se urmăreşte traseul menţionat mai sus pînă în Coama Dichiului (18 km). De la această
bifurcaţie, şoseaua pătrunde în golul alpin; urmăreşte mai întîi, versantul vestic al Vînturişului, ocoleşte
vîrful Oboarele şi obîrşia văii cu acelaşi nume. Astfel, şoseaua ajunge pe o coamă prelungă acoperită cu
marghile, este cumpănă de ape între Izvorul Dorului (respectiv Prahova) şi Oboarele (Ialomiţa). Drumul
continuă spre nord, lăsînd pe rînd în stînga Nucetul, Blana şi Lăptici. Valea Izvorul Dorului este dominată
de un tăpşan prelung vălurit de marghile pe care este instalată şoseaua. În dreapta şoselei dincolo de valea
Izvorul Dorului se ridică spinările prelungi ale Vîrfului cu Dor şi Furnica. În ultimul plan —spre nord, apar
în perimetrul unor linii geometrizate care demonstrează căderea stivei de conglomerate Colţii Obîrşiei,
Coştila, Caraimanul, jepii Mici şi jepii Mari. Pe acest parcurs este intersectat traseul (cruce galbenă) care
face legătura dintre Vîrful cu Dor şi Bolboci, şi traseul (bandă roşie) Vîrful cu Dor — Peştera. În desişul de
jnepeni se ridică Cabana Piatra Arsă, la care se poate ajunge pe drumul care se desprinde spre dreapta (1
km de la bifurcaţie).
Drumul urcă treptat pe sub Coama Cocorei (2050 m), apoi în Curmătura—Babele (2140 m) şi de
aici pe muntele Babele de unde se poate ajunge în cîteva minute la cabană. Drumul în continuare devine şi
mai greu accesibil spre Coştila.
Şoseaua din Sinaia la Peştera şi cu ramificaţia Babele prin peisajul pe care-l străbate şi mai ales
prin porţile largi pe care le deschide către zona înaltă a Bucegilor, merită pe deplin calificativul de şosea
alpină.

4. Şoseaua Sinaia — Cota 1400

Caractere generale: — drum recent modernizat, denivelare 400—500 m, practicabilă în tot cursul
anului, accesibilă tuturor autovehiculelor, cu o ramificaţie spre Poiana Stînei, circulă curse Sinaia— Cota
1400, staţie PECO în Sinaia.
Din Sinaia centru la stînga, pe lîngă Hotelul Athănee Palace se urcă la 945 m lăsînd în dreapta
Cabana Furnica. O pantă continuă urmată de şosea face ca să lăsăm în stînga Cabana Schiori. Odată depăşit
perimetrul Sinaiei, şoseaua descrie o serie de serpentine, mai întîi prin Plaiul Vacilor pentru ca apoi să intre
în rarişti de molid. Sînt traversate pe rînd ogaşe torenţiale a căror matcă a fost strict regularizată printr-o
reţea de şanţuri. Pe marginea şoselei, cîteva locuri de parcare special amenajate ne dă posibilitatea să
urmărim frumoasa perspectivă a văii Prahovei şi a regiunilor limitrofe. Cu cît înaintează şoseaua, pantele
sînt mai accentuate, iar din desişul pădurilor apar blocuri de calcar. Pe un pinten mai prelung se află
Cabana Cota 1300 m. De aici, serpentinele mai strînse depăşesc o adevărată mare de grohotiş zăgăzuită de
ziduri în trepte construite pentru protejarea şoselei. Odată depăşite acestea se ajunge la Cota 1400 m.Pe tot
acest traseu putem urmări şi drumul telecabinei din Sinaia.
Din această şosea, o ramificaţie — drum pietruit — o ia către dreapta prin pădurea de molid,
traversează valea Peleşului şi ajunge la Cabana Poiana Stînei.
 De reţinut că pentru traseul din Sinaia la Cota 1400 trebuie avută în vedere căderea pietrelor mai
ales în urma topirii bruşte a zăpezilor sau a ploilor, iar iarna se impune păstrarea cu stricteţe a
recomandărilor cu privire la restricţiile de circulaţie.

5. Buşteni — Gura Diham

Caractere generale: — şosea pietruită, denivelare de circa 80—100 m, practicabilă în tot cursul
anului, accesibilă tuturor autoturismelor, staţia PECO în Buşteni.
Din Buşteni se urmăreşte în amonte, şoseaua naţională pentru ca la km 136 şase dirijeze drumul la
stînga pe strada V. A. Ureche, printre construcţiile noi de vile. La limita oraşului implicit a străzii, se trece
podul, astfel, încît şoseaua se angajează pe partea dreaptă a văii Cerbului. După ce străbate un pinten care
abia lasă loc apelor şi şoselei, se deschide larg Valea Cerbului cu o luncă în care apele meandrează. De la
baza versanţi lor mustesc ape care uneori se extind pînă în şosea. O pantă continuă, lentă este urmată de
şosea, ea traversează pe un pod de bîrne apele şi ajunge la cabană în aproximativ ½ oră din şoseaua
naţională.

6. Predeal — Pîrîul Rece

Caractere generale: — şosea modernizată, denivelare de aproximativ 40 m practicabilă în tot

cursul anului, accesibilă tuturor autoturismelor, circulă curse din Predeal, staţie PECO în Predeal.
Din şoseaua naţională nr. 1 (imediat după podul care depăşeşte Prahova şi calea ferată la intrarea
în Predeal) la km 145 spre stînga se desface drumul către Pîrîul Rece—Rîşnov. Această şosea însoţeşte în
amonte apele Rîşnoavei. În dreapta şoselei rămîne monumentul eroilor, iar în stînga se desprinde drumul
către Poiana Izvoarelor şi Diham. În amonte sînt depăşite sanatoriile de pe valea Rîşnoavei amplasate în
poieniţe însorite. Din şosea, avem o frumoasă perspectivă asupra abrupturilor din Bucegi. Recunoaştem cu
uşurinţă Colţii Morarului şi muntele Bucşoiu. Şoseaua şerpuieşte la baza cu îmi lor domoale care coboară d
în dreapta sub forma unor pinteni prelungi — Gîlma Mare. În stînga şoselei Clăbucetul Banului, Muchia
Leucii şi Muchia Brădetului, bine împădurite coboară sub forma unor trepte largi spre valea Rîşnoavei. O
nouă bifurcaţie arată în stînga drumul către cabana Diham, iar în dreapta, se află oficiul P.T.T.R. Şoseaua
continuă spre dreapta (nord) urcînd o pantă frecvent umectată şi se ajunge pe un pinten calcaros unde se
află complexul de cabane de la Pîrîul Rece — 960 m. De la Pîrîul Rece şoseaua coboară prin pădure în
serpentine strînse, către Rîşnov—Braşov, pe noua şosea modernizată.
 Termeni de specialitate

Abrupt— Panta a cărei înclinare tinde spre verticală (perete stîncos).

Alcătuire morfologică — Complex de forme de relief dintr-o anumită regiune.
Alpin — Aspecte de relief, climat, floră şi faună, caracteristice munţilor înalţi (denumirea generalizată de
la Alpi).
Alveolă— Scobitură cvazicirculară generată de coroziune atunci cînd vîntul este perpendicular faţă de un
abrupt.
Activitate antropică—Intervenţia omului în modificarea peisajului natural şi în valorificarea lui.
Avalanşă — Masă de zăpadă ce se deplasează pe pantă distrugînd totul în calea ei. Deplasarea se
efectuează atunci cînd are loc încălzirea bruscă a timpului, ca rezultat al vînturilor puternice sau chiar în
urma celor mai sensibile vibraţii-sunete.
Bazin hidrografic — Suprafaţa de pe care un rîu îşi culege apele.
Brînă — O fîşie care întrerupe continuitatea abrupturilor. În majoritatea cazurilor se desfăşoară conform cu
suprafaţa de strat mai dură din complexul unei formaţiuni geologice. Datorită coincidenţei dintre înclinarea
straturilor şi suprafaţa topografică este definită ca o suprafaţă structurală parţială.
Căldare glaciară — O escavaţie de dimensiuni mari rezultată în urma acţiunii gheţii care în cuaternar a
persistat timp îndelungat. Termenul este sinonim cu circ glaciar.
Captare— Fenomenul prin care un rîu depăşeşte cumpăna de ape şi pătrunde în bazinul vecin orientînd
drenajul în favoarea sa. Pentru arterele care au fost astfel micşorate se mai foloseşte şi termenul de
decapitare.
Carst—Relieful dezvoltat pe calcare. S-a atribuit denumirea după podişul Carst din R.F.S. Iugoslavia unde
relieful de acest tip are o dezvoltare clasică.
Cascadă — Repeziş în calea apelor. Mai este cunoscut sub denumirea de ruptură de pantă şi de „Vînturiş".
Con de dejecţie — Materialul cărat de rîuri şi depus în zonele de confluenţă sau acolo unde se schimbă
brusc panta.
Chei — Valea îngustă în forma literei V ascuţit, formată în general în calcare.
Coloane— Sînt forme care apar în peşteri ca rezultat al unirii treptate a stalactitelor şi stalagmitelor. Ele
rezultă şi în cadrul versanţilor datorită dezvoltării scurgerii combinate cu îngheţul şi dezgheţul manifestat
pe diaclaze.
Cuestă — Abruptul dat de capetele de strat; exemplu: abruptul prahovean al Bucegilor.
Cumpănă de ape — Zona care desparte un bazin hidrografic faţă de altul.
Curmătură — O zonă mai joasă situată între două înălţimi. Mai poartă denumirea de şa sau de strungă.
Debit — Cantitatea de apă care se scurge la un moment dat printr-o secţiune (m3 pe secundă).
Diaclazare — Crăparea rocilor ca rezultat al tectonicei, îngheţului şi dezgheţului care se succede cu o
frecvenţă mare în timp şi al insolaţiei.
Diaclaze—Calcarele în timpul mişcărilor scoarţei fiind rigide s-au crăpat (fracturat) pe direcţii foarte
variate. Aceste spărturi — diaclaze — uşurează pătrunderea a-pelor şi fărâmiţarea rocei.
Evorsiune— Eroziunea în Vîrtej efectuată de ape.
Endemisme— Plantele şi animalele care supravieţuiesc numai într-un areal restrîns.
Galeriile — Sînt culoare strîmte dezvoltate ca rezultat al scurgerii apelor prin diaclazele care intersectează
masa de calcare. Ele păstrează în configuraţia lor direcţia diaclazelor prin desfăşurarea rectilină iar,
eroziunea apelor prin şlefuirea pereţilor. Galeriile sînt părţi componente ale peşterilor.
Gelifracţie — Alternanţa îngheţului şi dezgheţului creează crăpături în roci; rezultă astfel o fragmentare a
rocii.
Grohotiş — Materialul rezultat din degradarea versanţilor dispus haotic sau sub forma conurilor.
Glacis — Asociere de conuri de dejecţie la baza versanţilor.
Grotele — Sînt escavaţiile mari din masa calcaroasă rezultate din acţiunea complexă a apelor asociată cu
prăbuşiri masive. Grotele asociate cu galeriile alcătuiesc carstul de adînc — peşterile.
Hamadă— Pustiu de piatră supus intens acţiunii de coroziune.
Inversiune termică — Fenomen frecvent în zona de munte unde aerul rece fiind mai greu stagnează pe
fundul văi lor sau în depresiuni, în timp ce la altitudini mai mari temperaturile sînt mai ridicate. Inversiunile
termice pot condiţiona şi inversiuni de vegetaţie (coniferele de pe fundul văilor situate sub limita normală).
Litologie— Natura şi compoziţia rocilor care alcătuiesc o regiune.
Marghile—Mici (ridicături) movile formate pe depozite detritice ca rezultat al îngheţului şi dezgheţului.
Aceasta provoacă o mişcare internă — un dezechilibru. Marghilele conţin şi particule fine, mîluri (rezultate
din dezagregare) la periferia lor care reţin apele, de aceea în peisaj apar şi ca zone puternic umectate.
Microclimat—Clima unui teritoriu limitat.
Morenă—Blocurile mari împlîntate într-o masă argilo-nisipoasă ca rezultat al acţiunii gheţarilor. Morenele
frontale s-au format la periferia gheţarilor acolo unde masa de gheaţă topindu-se nu le-a mai putut
transporta.
Orizonturi conglomeratice — Pietrişuri şi bolovănişuri cimentate dispuse sub forma unor fîşii.
Orizonturi grezoase— Nisipuri cimentate dispuse sub forma unor fîşii.
Stalactite — Rezultă din depunerea lentă {milenară" a carbonatului de calciu din picăturile de apă pe
tavanul peşterilor.
Stalagmite — Depunerea de carbonat de calciu din picăturile de apă pe podeaua peşterii. Sînt cunoscute şi
sub denumirea de forme de concreţionare.
Strate de Sinaia — Marno-calcare puternic diaclazate şi cu vine de calcit. Au dezvoltarea clasică în jurul
localităţii Sinaia de unde s-a general izat denumirea pentru aceleaşi formaţiuni răspîndite şi în alte zone ale
ţării.
Structura geologică — Modul de aranjare al stratelor.
Suprafaţa structurală — Suprafaţa topografică conformă cu direcţia de înclinare a stratelor. Este
frecventă în Bucegi şi anume în Coştila, Caraiman, Jepi, Furnica etc. unde înclinarea conglomeratelor
imprimă aceeaşi pantă şi terenului.
 Sumar
I. CARACTERIZARE GEOGRAFICĂ
II. TRASEE TURISTICE
A. Traseele de acces prin abrupturile periferice

a. Traseele de acces ale abruptului estic sau prahovean

1. Sinaia —Vîrful cu Dor
2. Sinaia—(PoianaŢapului)— Poiana Stînei — Piatra Arsă
3. Buşteni (sau PoianaŢapului) — Valea Urlătoarei — Cantonul Jepi — Piatra Arsă
4. Buşteni — Valeajepilor — Caraiman
5. Buşteni — Poiana Coştilei — Valea Cerbului — Vîrful Omu

b. Traseele de acces ale abruptului nordic

6. Buşteni (Predeal)— Cabana Gura Dinamului — Poiana Izvoarelor — Pichetul Roşu—Bucşoiu—Vîrful
Omu
7. Predeal — Cabana Diham — Pichetul Roşu — Cabana Mălăeşti — Vîrful Omu
8. Rîşnov —Cabana Mălăeşti— Vîrful Omu

c. Traseele de acces ale abruptului vestic sau brănean

9. Bran — Clincea —Vîrful Omu
10. Bran —Ciubotea —VîrfulOmu
11. Bran — Valea Gaura — VîrfulOmu
12. Bran — Strunga

B. Traseul culmilor înalte, care urmăreşte perimetrul înscris de potcoava Bucegilor

13. Vîrful cu Dor — Furnica — Piatra Arsă — Babele—Vîrful Omu

14. Vîrful Omu — Doamnele— Bătrîna — Colţii Ţapului — Strunga

C. Traseul Ialomiţean

15. Pietroşiţa — Vîrful Omu

D. Traseele de legătură

16. Cabana Vîrful cu Dor — Bolboci

17. Cabana Vîrful cu Dor — Şaua Lăptici— Peştera
18. Piatra Arsă — Peştera
19. Cabana Caraiman — Babele — Peştera
20. Padina —Strunga

E. Poteci nemarcate

21. Cabana Peştera — Valea Horoabei — Bătrîna

22. Cabana Peştera — Cheile Peşterii Urşilor — Valea Cocorei
23. Cabana Peştera — Valea Doamnei — Valea Sugărilor — Valea Ialomiţei
24. Cabana Padina— Izvorul Tătarului — Vîrful Tătaru — Plaiul Mircii — Bolboci
25. Cabana Babele — Caraiman — Momentul Eroilor — Brîna Mare a Caraimanului — Cabana Caraiman
26. Vîrful Omu — Colţii Morarului
27. Curmătura Vîrful cu Dor — Valea Dorului — Valea Izvorul Dorului — cascada Vînturişu — Cabana
Vîrful cu Dor

III. CABANELE DIN BUCEGI

IV. TRASEE AUTO
Termeni de specialitate

Redactor: VASILIU IOANA Tehnoredactor: CISELSCHI ALEXANDRA

Apărut: 1974. Tiraj: 7500. Bun de tipar: 13.IV. 1974 Coli editură: 0,94. Coli tipar: 4+1 harta.
Tipărit la Întreprinderea poligrafică Sibiu Şos. Alba Iulia nr. 40.

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Dinu Mititeanu.