ASISTENŢĂ SOCIALĂ A COPILULUI MALTRATAT

Conf. univ. dr. Gabriela IRIMESCU

TEMATICĂ

1. Delimitări conceptuale

2. Copii în situaţii abuzive

a) Abuzul asupra copiilor

b) Neglijarea copiilor

c) Exploatarea prin muncă a copiilor

d) Copii traficaţi

e) Abuzul asupra copiilor aflaţi în instituţii de ocrotire

3. Factori asociaţi plasării copilului în situaţii abuzive

a) factori de risc

b) factori protectivi

4. Efecte ale plasării copilului în situaţii abuzive

5. Protecţia socială a copilului-victimă a abuzurilor

6. Prevenirea situaţiilor de abuz asupra copilului

7. Bibliografie
SCOP

- să ofere studenţilor noţiuni, explicaţii şi aplicaţii necesare abordării problematicii

asistenţei sociale a copiilor victime ale abuzurilor

Obiective

- analiza conceptelor fundamentale privind maltratarea copilului, abuzul, neglijarea,

relele tratamente aplicate minorului şi copil în situaţie de risc;
- cunoaşterea principalelor valori privind teoria şi practica asistenţei sociale a victimelor
abuzului / neglijării;
- familiarizarea studenţilor cu metodele specifice de intervenţie în cazuri de abuz asupra
copilului

Evaluare

Condiţii : susţinerea referatelor în timpul tutorialelor (4 teme).

Criterii: modul de înţelegere a cunoştinţelor; participarea la dezbateri; modul de

realizare si prezentare a referatelor

Formula notei finale: test grilă legislaţia de specialitate - 50% din nota finală şi test
grilă curs - 50% din nota finală.

2
 BIBLIOGRAFIE PENTRU PRIMUL TEST GRILĂ (legislaţie de specialitate)

- Legea nr. 272 din 21/06/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului, publicată în M. Of. nr. 557 din 23.06.2004;
- Ordinul nr. 177 din 16.decembrie.2003 privind aprobarea standardelor minime
obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind
centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat si exploatat, precum si a
standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru
prevenirea abuzului, neglijării si exploatării copilului
- Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001, privind prevenirea si combaterea traficului
de persoane, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 783 din 11/12/2001;
- Ordinul nr. 89 din 27.iulie.2004 pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii privind centrul de primire in regim de urgenta pentru copilul abuzat,
neglijat si exploatat;
- Legea nr. 203 din 15/11/2000 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei
Internaţionale a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme
ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor, adoptată la cea
de-a 87-a sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la
Geneva la 17 iunie 1999, publicată în M. Of. nr. 577 din 17.11.2000;
- Legea nr. 18 din 27/09/1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile
copilului, adoptată de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de
20.11.1989, publicată în M. Of. nr. 109 din 28.09.1990;
- Legea nr. 470 din 20/09/2001 pentru ratificarea Protocolului facultativ la
Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii,
prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie
2000, publicată în M. Of. nr. 601 din 25.09.2001;

BIBLIOGRAFIE PENTRU AL DOILEA TEST GRILĂ: suportul de curs.

3
 1. Delimitări conceptuale

În ultimele decenii, percepţia publică a maltratării copilului ca o problemă socială

s-a schimbat în mod vizibil, de la ignorare, la recunoaşterea şi dezvoltarea unor strategii de
prevenire a fenomenului. Subiect tabu pentru România deceniilor trecute, astăzi fenomenul
de abuz asupra copilului este o realitate recunoscută, puţin studiată şi mai puţin susţinută
prin programe de prevenire şi intervenţie. Dacă la nivel internaţional primele demersuri se
făceau la începutul anilor ’60, la nivel naţional prima cercetare s-a realizat în anul 1996,
pentru ca în 2003 să fie incluse într-un raport oficial primele cazuri de abuz asupra
copilului şi abia la începutul anului 2005 să intre în aplicare prima lege care defineşte
conceptul de abuz asupra copilului (legile, codurile şi regulile nu sunt altceva decât
consensul societăţii în ceea ce priveşte propriile valori şi propria etică).
Problematica abuzului este aproape necunoscută şi încă foarte puţin cercetată în ţara
noastră. Situaţia copiilor în propria familie, în instituţiile de protecţie socială, practicile
folosite de către părinţi sau îngrijitori sunt fenomene sociale în legătură cu care este dificil
să găseşti date obţinute prin cercetări, mai ales dacă obiectul studiului este abuzul asupra
copilului. Preocupările societăţii pentru copil din punct de vedere umanitar sunt vechi, dar
din punct de vedere legal, precum şi necesitatea protejării lui atunci când provine dintr-un
mediu familial neprielnic, sunt relativ recente, iar cercetarea problematicii abuzului
reprezintă o direcţie nouă de interes în cadrul ştiinţelor sociale.
Eforturile internaţionale privind abuzul asupra copilului au fost iniţiate în perioada
anilor ’60–’70. Sintagma „abuz asupra copilului” a apărut pentru prima dată în indexul
medical Quarterly Cumulative Index Medicus în 1965. Deşi cercetările internaţionale au
început cu evaluările medicale, foarte repede s-a ajuns la concluzia unei abordări
multidisciplinare pentru a înţelege, trata şi preveni aceste situaţii problemă, iar în 1961, în
timpul primei conferinţei medicale cu tema „Sindromul copilului bătut” a fost emis primul
model de lege privind abuzul asupra copilului. Eforturile internaţionale privind maltratarea
copilului au fost iniţiate, de C. Henry Kempe, care a afirmat că abuzul şi neglijarea

4
copilului sunt prezente în toate societăţile şi în rândul fiecărei clase sociale, iar prevenirea
acestui fenomen este o chestiune de interes public şi profesional ce presupune cu prioritate
nu doar recunoaşterea problemei, ci şi aproprierea conceptuală a acestora.

Conceptul de maltratare a copilului reuneşte un larg şi complex grup de

comportamente umane caracterizate prin interacţiuni traumatice între părinţi sau persoana
de îngrijire şi copii de toate vârstele aflaţi în îngrijirea lor, ca şi între străini şi copii în
timpul unor contacte cazuale.
Maltratarea include diferite tipuri de abuz: fizic, emoţional şi sexual, precum şi
diferite forme de neglijare, ca individualităţi sau combinaţii între ele. Maltratarea este o
problemă extrem de complexă, ramificaţiile ei extinzându-se în domeniile medicinei,
sociologiei, dreptului, psihologiei, dezvoltării copilului, religiei, psihiatriei, biologiei şi
antropologiei. Toate aceste discipline contribuie în mod semnificativ la elucidarea şi
înţelegerea fenomenului de maltratare. Maltratarea copilului nu e boală, o afecţiune
psihiatrică în sens obişnuit, ci poate fi cel mai bine înţeleasă în cadrul bio-psiho-social
(Steele, 1997, p. 73).
Maltratarea este definită ca „orice formă de acţiune sau de omitere a unei acţiuni,
care este în detrimentul copilului şi are loc profitându-se de incapacitatea copilului de a se
apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi”
(Popescu, Răduţ, 1998, p. 2) sau „orice formă de violenţă, de tentativă sau de brutalizare
fizică sau mentală sau de neglijare, inclusiv violenţă sexuală, în timpul în care copilul se
află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre aceştia, sau a reprezentanţilor legali ai
acestora, sau în îngrijirea oricărei alte persoane căreia i-a fost încredinţat” (Convenţia ONU
cu privire la Drepturilor Copilului, art. 19, ratificată prin legea 18/ 1990).
Maltratarea este un concept-amalgam. Copilul maltratat este copilul victimă a
violenţelor fizice, a abuzurilor sexuale, emoţionale, a neglijenţelor grave cu consecinţe
asupra dezvoltării sale psihice şi fizice. Fiecare dintre aceste forme cuprinse în definiţie
răspund unor profiluri psihologice, sociale şi culturale caracteristice, care cer răspunsuri
adaptate.
După unele clasificări maltratarea este de două tipuri (Ionescu, 2001, p. 16):
maltratarea de criză apare în familiile cu o funcţionare armonioasă, dar al căror ciclu de
viaţă trece prin momente de adaptare care le pune în pericol echilibrul intern şi maltratarea

5
transgeneraţională întâlnită în familiile al căror mod de viaţă este haotic, ale căror relaţii
sunt dezorganizate şi în care carenţele, violenţele, confruntările de roluri se repetă de-a
lungul mai multor generaţii.
Din punctul de vedere al intervenţiei în maltratare se identifică două categorii de
copii: copiii în situaţie de risc de maltratare şi copiii victime ale maltratării. (Muntean,
2003, p. 697). Sintagma copii „în situaţie de risc” se referă „la o populaţie de copii
necunoscută ca număr sau ca pondere, în privinţa cărora avem cunoştinţă despre
comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente suportate de către
minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în
prezent” (Rotariu et all., 1996), iar cea de „copii victime ale maltratării” se referă la relele
tratamente aplicate minorului prin „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente
de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinţi sau de
orice persoană căruia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare” (Codul Penal
Român, art. 229).
Maltratarea copilului are două componente, una activă, abuzul, prin comiterea de
acte cu caracter voit şi alta pasivă, neglijarea, prin omiterea de acte de îngrijire a copilului.
Abuzul, varianta activă a maltratării, poate fi definit din mai multe perspective, ca
încălcare a legilor/a codului penal, act cu consecinţe medicale, psihologice şi/sau sociale,
fenomen multidimensional rezultat din interacţiunea mai multor elemente: caracteristicile
părinţilor şi ale copiilor, procesul de interacţiune familială, contextul comunitar, cultural şi
societal.
Abuz asupra copilului reprezintă „profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre
un adult şi un copil prin desconsiderarea personalităţii celui de-al doilea” sau „cauzarea
intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului” (Frude,
1989, Roth-Szamosközi, 1999, p.45). Din punct de vedere juridic, prin „abuz asupra
copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de
răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea
fizică sau psihică a copilului” (Legea 272/ 2004, art. 89).
Pecora şi colaboratorii (1992, p. 91) propun conceptualizarea abuzului comis
împotriva copilului la trei nivele: societal, instituţional şi familial.

6
 Abuzul societal se referă la „suma acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii care
împiedică buna dezvoltare a copilului” (Roth-Szamosközi, 1999, apud Giovannoni, 1985,
p. 194). Înţelegerea caracterului societal al abuzului se referă la: existenţa inegalităţii
educaţionale sau de formare profesională între diferitele categorii de familii şi copiii
acestora, marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o zonă de risc din ce în
ce mai mare, gradul crescut de violenţă din societate care favorizează apariţia climatului de
abuz asupra copilului şi neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă corporală
oferă un context societal în care violenţa împotriva copiilor este posibilă.
Abuzul instituţional este cel prin care unele autorităţi, unităţi medicale, şcoli
operează în moduri discriminatorii şi nu respectă drepturile copilului.
Neglijarea, forma pasivă a maltratării, este definită ca reprezentând „condiţiile în
care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenţionat, fie din neatenţie, permite
copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi / sau nu reuşeşte să asigure una
sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor fizice,

intelectuale şi emoţionale ale unei persoane” (Gaudin, 1993, p.4).

Relaţia dintre abuz şi neglijare este una de intercondiţionare, una sau mai multe
forme ale neglijării se pot transforma în prezenta anumitor factori cauzali în una sau mai
multe forme de abuz în fapt, abuzul şi neglijarea îmbrăcând rând pe rând feţele maltratării.
Abuzul şi neglijarea asupra copilului pot fi mai mult sau mai puţin grave, pot fi de scurtă
sau de lungă durată, asociate cu situaţii particulare sau pot fi cronice. De asemenea, pot
avea o singură dimensiune, sau mai multe, existând însă şi elemente comune, în principal,
cele legate de lipsa de cunoaştere şi respectare a nevoilor şi drepturilor copilului.

7
 Temă nr. 1 – Concepte
(prezentată la primul tutorial)
Realizaţi un mini-glosar cu termenii: abuz, neglijare, exploatare, maltratare,
trafic folosind pentru fiecare termen cel puţin trei surse bibliografice (dicţionare,

2. Copii în situaţii abuzive

a) Abuzul asupra copiilor

Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau
neglijare depinde de o serie de factori sociali şi culturali. Un comportament este considerat
într-o societate dată ca fiind abuziv, dacă el depăşeşte standardul cultural obişnuit al
comunităţii. Bătaia sau o palmă dată unui copil sunt considerate în ţara noastră forme
acceptabile de pedepse date de către părinţi. „Chiar dacă un părinte aplică aceste forme de
pedeapsă în mod frecvent (chiar zilnic), nici un asistent social, oricât de vehement s-ar
împotrivi bătăii, nu ar putea considera justificată pedepsirea părintelui sau decăderea lui din
drepturile părinteşti numai pe această bază, nici dacă acest stil parental ar prezenta urmări
pe planul comportamentului şi al echilibrului emoţional al copilului” (Roth-Szamosközi,
1999, p. 65).

Abuzul fizic presupune folosirea forţei fizice de către cel care îngrijeşte copilul
(părintele, tutorele, părintele de plasament, baby-sitter), având ca rezultat vătămarea
copilului. Categoria copiilor abuzaţi fizic îi include pe cei care au fost răniţi în mod
deliberat, precum şi pe cei răniţi datorită insuficientei supravegheri.

8
 Straus şi Gelles (1996, p. 26) evidenţiază două stadii de dezvoltarea a pattern-urilor
abuzive şi de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori ai
abuzului: expresivitatea violenţei în abuzul fizic, văzută ca modalitate de reducere a
tensiunilor acumulate, dar şi ca reacţie de răspuns la acţiunea violentă a altei persoane
asupra abuzatorului şi legitimitatea actului violent explicat prin folosirea forţei în situaţii
sociale speciale.
În literatura de specialitate, se admite că există două tipuri de părinţi abuzivi:
1. părinţi abuzivi din dorinţa de a disciplina copilul;
2. părinţi abuzivi din dorinţa (conştientizată sau nu) de a distruge copilul;
iar prin combinare, apare şi cel de-al treilea tip:
3. părinţi agresivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului, negând intenţia
distructivă. De obicei, ei sunt cei mai periculoşi căci nu-şi recunosc
tratamentul inacceptabil pe care îl aplică copilului (Muntean, 2003, pp.
702-703).

Whitman (1994) prezintă diferenţele dintre disciplină şi abuz, diferenţe ce pot ajuta
profesioniştii în stabilirea unui diagnostic.
Disciplină
Măsurile luate de adult sunt relaţionate în mod logic
cu comportamentul „indisciplinat“ al copilului.
Nu se face un proces copilului; copilul nu este
„judecat“.
Pedeapsa se referă doar la situaţia prezentă.
Are drept consecinţă dezvoltarea motivaţiei
intrinseci a copilului (copilul face lucrurile cum
trebuie din proprie iniţiativă şi nu impuse de
controlul din afară) şi a sensului de auto-disciplină.
Copilul nu este umilit şi supus.
Există o oarecare libertate (între anumite limite
ştiute de copil) de alegere a pedepsei.
Copilul învaţă să-şi asume responsabilitatea pentru
faptele sale.
Are la bază conceptul de respect şi egalitate între
copil şi adult.
Dezvoltă capacitatea copilului de a rezolva
probleme.
Demonstrează copilului dragostea şi afecţiunea
adultului.
Abuz
Măsurile sunt lipsite de logică: legătura între faptă şi
pedeapsă este arbitrară.
Copilul şi comportamentul lui sunt judecate şi
etichetate: „eşti un copil rău, prost…“
Se referă la greşelile din trecut şi la alte greşeli care
se cumulează.
Dezvoltă motivaţia extrinsecă a copilului (a face cum
trebuie pentru a scăpa de pedeapsă).
Copilul este umilit de adult şi supus cu forţa.
Nu permite alternative şi nici nu implică gândirea
copilului asupra situaţiei.
Adultul are responsabilitatea reacţiilor şi a
comportamentului copilului.
Se bazează pe o relaţie inferior/ superior dominantă
şi control al adultului asupra copilului.
Dezvoltă în copil un sentiment că doar adulţii pot
rezolva problemele copiilor.
Demonstrează copilului ostilitatea adultului faţă de
el.

9
 Conform ultimelor prevederi legislative, în România sunt interzise aplicarea
pedepselor fizice sub orice formă, precum şi privarea copilului de drepturile sale de natură
să-i pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială,
integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică, atât în familie, cât şi în orice instituţie
care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor (legea 272/ 2004, art. 90).
Deseori apare problema şi necesitatea diferenţierii abuzului de accident. Pentru
aceasta trebuie cunoscute câteva caracteristici ale abuzului:
- existenţa unei perioade inexplicabil de lungi de la incident până la prezentarea
la medic (în cazul unui accident, părinţii se adresează medicului într-o perioadă
scurtă de timp - oră, maxim două);
- existenta unor rapoarte medicale anterioare, răniri, accidentări;
- diagnosticul pus de medicul care a examinat copilul confirmă abuzul;
- părinţii nu oferă o explicaţie coerentă, clară şi concisă în legătură cu leziunile
copilului;
- părinţii devin iritabili dacă sunt întrebaţi despre împrejurările care au condus la
producerea accidentului, manifestă ostilitate, au o atitudine diferită de suferinţa
parentală;
- părinţii încearcă să schimbe subiectul abordând alte probleme;
- comportamentul non-verbal al copilului: manifestă teamă, plânge când se
apropie cel care l-a abuzat, devine neliniştit la despărţirea de celălalt părinte şi
are tendinţa de a cere acestuia tot mai multe favoruri, de a sta tot mai mult timp
împreună. De asemenea, manifestă reluctanţă în a explora restul lumii şi trăieşte
sentimentul că îi lipseşte dragostea şi sprijinul.

10
 Categorii de abuz fizic:
Funcţie de gravitate şi mod de realizare abuzul fizic poate fi clasificat în:
- vătămări corporale uşoare: vânătăi, plăgi, eroziuni (pe faţă, pe zone mari de pe
corp, spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe) în forme neobişnuite,
agregate sau oglindind instrumentul cu care au fost produse, în stadii diferite de
vindecare;
- arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de căldura uscată sau umedă (arsuri de
ţigară sau trabuc, arsuri pe fese şi organele genitale indicând imersia în lichid
fierbinte ; arsuri provocate de funie pe braţe, membre inferioare, gât sau trunchi,
arsuri a căror configuraţie indică forma obiectului cu care au fost produse);
- vătămări corporale grave (oase, muşchi) sau vătămări ale organelor interne
caracterizate prin schimbarea coloraţiei normale, durere, deformare sau imobilitate:
fracturi ale oaselor lungi (braţ, picior), fracturi costale, fracturi în diferite stadii de
vindecare, fracturi multiple la copilul sub 2 ani, rupturi de organe, hemoragie
internă, lovituri la nivelul capului (fracturi craniene, ale mandibulei, ale piramidei
nazale, edem cerebral, hematom subdural, hemoragii retiniene). Căderile sau
loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale creierului chiar dacă acestea
nu sunt observate imediat (de exemplu, copilul care a fost lovit de nenumărate ori
cu capul de masă pentru că “nu se opreşte din plâns”). Aceste lovituri pot avea
serioase consecinţe, cum ar fi: epilepsia, paralizia şi întârzierea în dezvoltare;
- acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătatea, securitatea sau
bunăstarea copilului) şi care constau în: introducerea în organismul copilului, altfel
decât sub control medical, a oricărei substanţe care ar putea afecta temporar sau
permanent funcţiile unuia sau mai multe organe şi ţesuturi (de exemplu, folosirea
inadecvată a substanţelor cu regim special, a medicamentaţiei prescrise, a
medicamentelor curente şi a cantităţilor mari de alcool). Folosirea de către femeile
gravide din neglijenţă şi/sau nechibzuinţă sau chiar intenţionat a substanţelor toxice
pentru făt şi care pot determina naşterea unui copil cu dependenţe sau deficienţe
fizice sau neurologice, administrarea unei diete necorespunzătoare vârstei copilului
(diete bizare, sare în exces), electrocutarea, înecarea sau sufocarea, lovirea capului
copilului de zid sau de alte obiecte, trasul de păr, conducerea maşinii sub influenţa

11
 alcoolului şi având un copil în maşină, lovirea copilului cu băţul, cureaua sau cu
alte obiecte în cap, peste organele genitale sau în alte părţi moi ale corpului,
răsucirea forţată sau îndoirea părţilor corpului copilului, disciplinarea fizică a unui
copil mic; folosirea armelor mortale în apropierea unui copil. Este foarte greu de
evaluat dacă vătămarea produsă este urmarea unui act deliberat sau este urmarea
pasivităţii şi a neprotejării copilului. S-a propus ca modalitate de limitare a
conceptului de abuz asupra copilului să se considere doar vătămările produse în
mod deliberat. Acest lucru este dificil de evaluat, gradul de intenţie este adesea
neclar chiar părinţilor;
- pedepsele crude sau inumane (acte ce cauzează suferinţă fizică şi/sau psihică
extremă) se referă la: refuzul de a da copilului mâncare sau apă pe perioade
îndelungate; constrângerea copilului de a sta în cada cu apă rece, deprivarea de
somn, încuierea copilului afară pe vreme rece şi fără haine potrivite, încuierea
copilului în locuri întunecoase pentru lungi perioade de timp, constrângerea
copilului să mănânce materiale necomestibile (de exemplu, săpun, ţigări, trabuc),
imobilizarea copilului în cătuşe sau frânghii, folosirea unor şocuri electrice de
tensiune joasă.

Abuzul sexual

Acest tip de abuz presupune implicarea de către adult a copiilor dependenţi,

imaturi, a adolescenţilor în activităţi sexuale pe care nu le înţeleg şi la care ei nu sunt în
măsură să consimtă în cunoştinţă de cauză sau care violează normele tradiţionale ale vieţii
de familie. Termenul de abuz sexual asupra copiilor este un termen generic ce acoperă mai
multe tipuri de comportamente abuzive ce nu implică neapărat contact fizic direct, dar sunt
considerate tratamente abuzive din punct de vedere sexual. Dintre formele de abuz sexual
menţionăm: nuditatea, exhibiţionismul, palparea, masturbarea, penetrarea sexuală pe cale
orală, genitală sau anală, actul sexual simulat, hărţuirea sexuală, exploatarea sexuală (Araji,
1997, p.35) – şi lista poate continua.
Se includ în categoria abuzului sexual toate formele de relaţii şi comportamente
hetero- sau homosexuale, de la atingerile cu caracter sexual, la penetrare, în care sunt
implicaţi un adult şi un minor, persoane înrudite sau nu. Chiar şi atunci când relaţiile

12
sexuale dintre un adult şi un copil par să fie liber consimţite şi nu au o componentă de
recurgere la forţă, se foloseşte tot noţiunea de abuz sexual. Atunci când agresorul este
minor, diferenţa de vârstă care înseamnă totodată un nivel superior de maturitate psihică de
la care se vorbeşte despre relaţii de tip abuziv este de cinci ani.
Dintre formele de abuz sexual, întâlnite în literatura de specialitate, menţionăm:
hărţuirea sexuală (propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual), comportamentul
exhibiţionist în faţa unui copil, comiterea de acte sexuale în prezenţa copilului,
manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula organele
sexuale ale agresorului, intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului,
penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală, exploatarea sexuală, obligarea
minorului la pornografie, prostituţie, trafic în folosul (cel puţin parţial al) adultului.
În cadrul familiei, abuzul sexual se numeşte incest, iar în afara familiei, se numeşte
pedofilie. Tipurile de incest (Laviola, 1992) cel mai des întâlnite sunt: tată cu fiică sau tată
vitreg cu fiică vitregă, urmate de taţi cu fiii sau taţi vitregi cu fiii vitregi. Şi incestul între
fraţi biologici şi cel între fraţi vitregi este la fel de des întâlnit, mai ales în forma mai puţin
gravă de activitate de explorare.
Deşi nu au legătura biologică a mediului familial tradiţional, partenerii sexuali
ocazionali pot iniţia relaţii sexuale cu copiii partenerului, tot aşa cum au făcut-o şi taţii lor
vitregi, dar fără acoperirea legală a căsătoriei. În comparaţie cu bărbaţii, incidenţa
incestului la femei este extrem de scăzută.
Nu sunt disponibile statistici foarte exacte, totuşi incestul comis de mamă cu fiii
naturali sau cu fiii vitregi apare mai des decât se recunoaşte. Femeile care abuzează sexual
fac aproximativ aceleaşi lucruri. Ele pot stimula sexual copiii foarte mici în timpul unor
activităţi de rutină, cum ar fi baia zilnică, îmbrăcatul, schimbarea scutecelor, acest proces
fiind cunoscut sub numele de „atenţie sexualizată” (Haynes-Seman şi Krugman, 1989).
Pedofilii sunt asemănători, ca antecedente şi dinamică, cu cei care comit incestul,
dar se diferenţiază prin faptul că se axează pe copii ca sursă primară de obţinere a
satisfacţiei sexuale. De asemenea, au tendinţă de a crede mai mult în ideea că sexul este
modul cel mai potrivit şi mai bun de a exprima dragostea dintre adult şi copil (distorsiune
cognitivă). Femeile sunt rareori pedofili, acest comportament este în mod aproape exclusiv
masculin (Steele, 1997).

13
 O anumită relevanţă în formarea unei imagini mai veridice asupra acestor conduite
abuzive o regăsim în situaţiile de tip statistic realizate la nivel naţional. Prezentăm în
continuare câteva date din perioada recentă la nivelul României. În ţara noastră, abuzurile
sexuale care au generat numărul cel mai mare de victime sunt violul şi perversiunea
sexuală, o creştere semnificativă înregistrându-se la copiii sub 14 ani, de la 164 în 1998, la
216 în 2000. Datele deţinute de poliţie (ANPCA, 2003, p. 136) indică o tendinţă
ascendentă a minorilor, victime ale abuzurilor sexuale. Astfel că, dacă în 1998 numărul lor
era de 379, în 1999 numărul acestora a crescut la 618. În 2000 se remarcă o scădere de
24%, pentru ca în 2001 creşterea să devină alarmantă, înregistrându-se 745 de cazuri numai
în primele nouă luni (se includ aici doar datele oficiale şi reamintim că în cele două
cercetări realizate la noi în ţară şi amintite anterior cazurile de abuz sexual erau cele
nerecunoscute de părinţi).
1998 1999 2000 2001 (primele 9 luni)
Viol 164 296 226 182
Act sexual între persoane de acelaşi sex 31 39 53 -
Act sexual cu un minor 49 79 89 183
Perversiune sexuală 68 101 99 153
Corupţie sexuală 49 66 56 155
Incest 18 37 59 72
Total 379 618 582 745

După sex, categoria cea mai expusă la abuz sexual o reprezintă fetele, în
majoritatea cazurilor, excepţie făcând actul sexual între persoanele de acelaşi sex.
Deşi populaţia rurală a României reprezintă aproximativ 55% din totalul populaţiei,
numărul cel mai mare de victime se regăseşte în mediul urban, proporţia lor în numărul
total de victime menţinându-se în medie la 67% (A.N.P.C.A., 2003, p.137).
Locurile predilecte în care se produc abuzurile sexuale împotriva copiilor sunt
locurile publice, cu excepţia incestului, care se produce în mediul intrafamilial.
Astfel, ponderea minorilor victimizaţi în locuri publice în perioada 1999-2000 a
fost, în medie, de 53% în cazul violului, 29% în cazul raportului sexual cu o minoră, 48%
pentru relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, 52% pentru perversiunea sexuală şi de
30% pentru corupţia sexuală. Restul infracţiunilor s-au consumat fie în locuinţa
infractorului, fie în cea a victimei (în mai puţine cazuri). Ţinând cont de specificul
infracţiunii, ca şi de distribuţia cazurilor pe locurile de producere (30% în locuinţa
victimei, 41% în locuinţa infractorului şi doar 29% în locuri publice, deci contrar celorlalte

14
infracţiuni), raportul sexual cu o minoră pare a se fi înfăptuit în multe cazuri în cea de a
doua modalitate de producere, când autorul este tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor,
profesor, educator sau medic curant, şi se foloseşte de încrederea acordată de victimă şi de
societatea care l-a investit cu această calitate.(ANPCA şi UNICEF, 2001, p. 35)
Modelul de înţelegere a abuzului sexual asupra copilului se bazează pe o serie de
precondiţii ce trebuie să apară înainte ca abuzul să se poată instala. Finkelhor (1996, pp.
68-69) analizează factorii care apar în cadrul fiecărei precondiţii, dar şi relaţiile la nivel
individual şi socio-cultural.
Precondiţii Factori Acţiuni individuale Acţiuni socio-culturale
Motivul pentru a Congruenţa dezvoltarea emoţională; necesitatea masculină de a domina şi a fi
abuza emoţională nevoia de control; puternic în relaţia sexuală.
retrăirea traumei/a durerii;
identificarea narcisistă.
Apetitul experienţă sexuală traumatizantă în pornografie;
sexual copilărie; portrete erotice ale copiilor în reclame;
imitare; tendinţa de sexualizare a nevoilor
atribuirea eronată a apetitului sexual; emoţionale.
anormalitate biologică.
Blocajul conflict Oedipian;
frica de femei adulte; experienţă sexuală
traumatizantă cu adult; probleme în
căsătorie.
Depăşirea alcoolul; bolile psihice (psihozele, toleranţă socială pentru interesul sexual faţă
barierelor interne dezordinea impulsivă); de copil;
lipsa inhibiţiilor incestului în dinamica sancţiuni uşoare;
familiei. ideologia prerogativelor patriarhale;
toleranţă socială pentru comportamentele
deviante; pornografia cu copii;
incapacitatea de a identifica nevoile
copilului.
Depăşirea absenţa mamei; lipsa suportului social;
inhibitorilor mama nu este apropiată de copil; erodarea relaţiilor sociale;
externi mama este dominată sau abuzată de tată; bariere privind egalitatea bărbatului cu
izolarea socială a familiei; femeia.
oportunităţi neobişnuite de a fi singur cu
copilul;
lipsa supravegherii copilului;
condiţii improprii de locuit.

Tilman Furnis, în cartea sa The multi-professional handbook of child sexual abuse.

Integrated management, therapy, and legal intervention, explică de ce abuzul sexual
asupra copilului este privit ca un secret şi prezintă un sindrom al păstrării secretului la copil
corelat cu sindromul păstrării secretului în familie şi instalarea unui sindrom de dependenţă
la agresor. După autorul menţionat, abuzul sexual asupra copiilor, ca sindrom al păstrării
secretului, este determinat de factori externi şi de factori psihologici interni, iar păstrarea
secretului abuzului este condiţionată de ritualuri de intrare şi de ieşire din actul abuziv.

15
 Factorii externi amintiţi sunt:
- dovezile judiciare şi probele medicale, disponibile doar într-un număr foarte mic de
cazuri;
- acuzaţiile verbale conduc adesea la suportarea pe perioade lungi a abuzului sexual,
atunci când copilul nu are curajul să dezvăluie ceea ce se întâmplă. Din cauza fricii
de ceea ce i s-ar putea întâmpla lui, familiei sau agresorului, copilul ar putea chiar
să nege că este abuzat, atunci când este întrebat direct;
- lipsa de încredere în ceea ce spune copilul, când acesta încearcă să vorbească
despre abuz cu cineva din cadrul familiei sau din afară. De multe ori, singurul
rezultat obţinut este acuzarea de minciună şi pedepsirea pentru dezvăluirea
respectivă;
- ameninţarea continuă: copiilor abuzaţi li se spune întotdeauna să nu spună ce se
întâmplă, nimănui din familie sau din afara ei. Copilului şi, în special, copiilor
foarte mici, li se spune că acesta este un secret între copil şi agresor. Păstrarea
secretului este de obicei întărită de violenţă, ameninţarea cu violenţa sau
pedepsirea. Uneori, ameninţările sunt dublate de şantaj şi contribuie la păstrarea
secretului;
- motive de îngrijorare asupra consecinţelor dezvăluirii: copiii au fost ameninţaţi că
vor fi trimişi de acasă, că agresorul îi va omorî sau se va sinucide, că se va destrăma
căsătoria părinţilor şi că o eventuală dezvăluire ar duce la dezintegrarea familiei.
„Dacă spui cuiva, tata va merge la închisoare doar din vina ta.” (Furnis, 1995, pp.
22-25)
Ritualurile de intrare şi de ieşire reprezintă aspectele interacţionale ale păstrării
secretului şi cuprind:
- minciuna şi negarea: atunci când minte, copilul ştie foarte bine ce face. Când
neagă, el nu este conştient de comunicarea inconştientă a abuzului. Faptul de a
minţi se bazează pe elementele externe ale abuzului sexual la copilul cu sindrom de
păstrare a secretului, iar forma conştientă de negare este, de fapt, minciună. Copiii
mint în legătură cu abuzul sexual, deoarece se tem de pedeapsă şi că nu vor fi
crezuţi sau protejaţi. Minciuna este legată de conceptul legal de probă, iar negarea
aparţine conceptului psihologic de a crede şi de a recunoaşte deschis abuzul;

16
 - refularea abuzului, latura sexuală a abuzului sexual, precum şi întreaga experienţă
sunt negate şi refulate pe trei nivele contextuale: contextul în care are loc abuzul,
copiii descriu adesea cum abuzul are loc în linişte sau fără contact vizual, sau în
întuneric şi cu perdelele trase, deşi nimeni nu ar fi putut să “spioneze” de afară.
Senzaţiile fizice care însoţesc abuzul şi contextul de interacţiune create de agresor
duc la producerea unei experienţe duble conflictuale şi contradictorii, atât la nivel
de percepţii, cât şi la nivel emoţional prin folosirea de interacţiuni extrem de rigide
şi ritualizate, menţinute prin comenzi şi ameninţări scurte şi stereotipizate;
schimbarea agresorului în „cealaltă persoană” (Agresorii sexuali se comportă
adesea foarte diferit decât de obicei. Acest lucru poate fi înfricoşător pentru un
copil, când tatăl se schimbă în „cealaltă persoană”, schimbându-şi gesturile, modul
de a vorbi, tonul vocii şi când se comportă neobişnuit din punct de vedere fizic);
ritualuri de intrare şi de ieşire (ritualul de intrare foloseşte la transformarea unei
relaţii obişnuite tată-copil în interacţiunea „cealaltă persoană”-copil, iar ritualul de
ieşire este un proces invers prin care are loc tranziţia de la agresor la tată şi la
adultul în care copilul are încredere. Perioada dintre începutul ritualului de intrare şi
sfârşitul ritualului de ieşire marchează perioada abuzului sexual) (Furnis, 1995, pp.
25-27).
La rândul său, Summit (1983) delimitează câteva stadii ale abuzului sexual şi
numeşte aceste situaţii Sindromul acomodării copilului cu abuzul sexual (apud. Lopez,
2001, p. 53). Autorul ia în considerare în principal copilul şi oferă posibilitatea înţelegerii
modului de adaptare, de obişnuire a copilului cu abuzul sexual, identificând cinci stadii:
Stadiul 1: Păstrarea secretului – nici un copil nu este vreodată pregătit să facă faţă
abuzului sexual produs de un adult. Copilului i se poate spune direct „acesta este unicul
nostru secret” sau acest lucru poate fi lăsat să se înţeleagă. Şantajul, ameninţarea, mituirea
sunt deseori folosite pentru a-i menţine copilului frica de a dezvălui. El se simte lipsit de
ajutor şi nu face decât să se complacă în situaţia respectivă.

17
 Stadiul 2: Sentimentul neajutorării – există un dezechilibru

al puterii între adult şi copil, copilul se simte lipsit de ajutor şi prins într-o capcană, acesta
trebuie să se supună adultului şi nu poate spune NU. În locul strigătului de ajutor, singura
lui armă este să se prefacă adormit, în speranţa că totul se va termina.
Stadiul 3: Imposibilitatea de reacţie şi obişnuinţa – în ciuda sentimentului de
vinovăţie pe care îl are, agresorul se simte încurajat de faptul că nu există o reacţie
promptă, agresivă din partea copilului, ceea ce conduce la repetarea abuzului. Copiii
folosesc un procedeu numit gândirea detaşată de realitate – pentru a face faţă realităţii
dureroase – singura persoană care poate opri abuzul este cel care abuzează, deci copilul se
va comporta bine dacă vrea ca abuzul să fie oprit, ceea ce înseamnă că trebuie să accepte
toate solicitările sexuale. Copilul începe să se simtă vinovat de a fi provocat într-un anume
fel abuzul. Victimele adulte descriu cum, copii fiind, se simţeau responsabili, deoarece ele/
ei erau motivul pentru care familia rămânea unită.
Stadiul 4: Dezvăluirea abuzului sexual (dezvăluirea poate avea loc imediat după abuz
sau la o perioadă mai mare de timp). Dezvăluirea poate lua mai multe forme:
- copiii pot face declaraţii largi, ambigue care pot fi interpretate ca simptome
comportamentale (de exemplu, se întâmplă o mulţime de violuri acum în Iaşi); un
alt simptom comportamental este când un copil mic încearcă să simuleze un act
sexual cu un alt copil;
- copiii pot face declaraţii adulţilor/ prietenilor că au fost abuzaţi sexual. Scopul
acestora este de a testa reacţia ascultătorilor – dacă cel care ascultă este şocat sau
are o reacţie de repulsie, copilul poate spune că a minţit –, dar astfel de declaraţii
directe arată că ceva s-a întâmplat;

18
 - schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale, accese de
furie, insomnii, frica de a rămâne acasă singur cu agresorul, frica de a merge la
culcare. La adolescenţi apare consumul de alcool exagerat, fuga de acasă sau
prostituţia;
- apariţia unor boli: enurezis, boli venerice sau chiar o sarcină.
Stadiul 5: Implicarea anumitor servicii de specialitate, în funcţie de reacţia
părinţilor.
Păstrarea tăcerii şi sentimentul de neajutorare, precum şi diferitele ameninţări sunt
constant întărite prin invadarea forţată a integrităţii şi autonomiei fizice şi mentale a
copilului. Copilul este forţat să ducă o viaţă aparent normală, în care abuzul pare că nu
există. Procesul de acomodare are loc prin internalizarea experienţei de abuz nepotrivită în
mod obişnuit. Copiii încearcă să supravieţuiască abuzului în diferite moduri: unii se prefac
că nu ei sunt cei abuzaţi şi încearcă să privească abuzul de la distanţă, alţii încearcă să intre
în stări de conştiinţă schimbate şi încearcă să pretindă, faţă de propria persoană, că dorm, la
alţii apare încercarea de a pretinde că în timpul abuzului partea de jos a corpului nu există.
Copiii încearcă să neutralizeze abuzul în timpul producerii acestuia, să se separe de această
experienţă şi să creeze o stare de pseudo-normalitate care să le permită să supravieţuiască
abuzului. Prin încercarea de a neutraliza această experienţă, ei se conformează mai mult la
dorinţa agresorului de a nega abuzul în desfăşurare. Pe de altă parte, dezvoltarea unei
apropieri emoţionale bazată pe încredere între mamă şi fiică este blocată de sentimentele de
respingere şi vinovăţie, în ciuda unei posibile pseudo-apropieri dintre ele. Acest lucru
împiedică recunoaşterea abuzului sexual şi nu-i permite copilului să obţină ajutorul de la
mamă, care este părintele non-abuzator. Păstrarea secretului este legată de confundarea, în
general, a ierarhiilor la diferite nivele funcţionale ale familie. Confuzia sistemică a
ierarhiilor îi leagă pe membrii familiei într-un sistem bazat pe o înţelegere secretă asupra
abuzului, care poate să continue mulţi ani (Furnis, 1995).
Bastiaans, în 1957, descrie „Sindromul de lagăr” caracterizat de: sentimentul de
vinovăţie, dat de experienţa forţată în care victima şi agresorul trăiesc împreună pe o
perioadă lungă de timp, interdependenţă şi un puternic ataşamentul creat dintre agresor şi
victimă şi lipsa stimei de sine determinată de sentimentul de vinovăţie şi păstrarea tăcerii
sub ameninţare sau în lipsa ameninţărilor, sindrom regăsit şi la copilul abuzat sexual
(Snelders, 1998).

19
 Abuzul sexual îl poate aduce pe copil într-un rol de pseudo-partener pe care acesta
să dorească să-l menţină, chiar cu preţul tulburărilor emoţionale şi al confuziei.
Ataşamentul puternic al victimelor faţă de agresor este, în unele cazuri, reflectarea
faptului că atenţia abuzivă de care beneficiază copilul este cea mai importantă, sau chiar
singura atenţie sau grijă părintească de care beneficiază acesta. La acesta se poate adăuga
gratificaţia prin mită şi răsplata ce pot avea efecte extrem de coruptibile.
Dificultatea în oprirea abuzului sexual asupra copilului, în ruperea secretului, în
crearea şi menţinerea realităţii şi în rezolvarea problemei existenţei unor ataşamente extrem
de lungi şi distructive între agresor şi copil sunt efectele specifice ale abuzului sexual
asupra copilului ca sindrom de întrepătrundere între păstrarea secretului şi dependenţă.
Ambele sunt mecanisme de evitare a realităţii, specificul celui de-al doilea este prezenţa
unui „drog” - copilul văzut ca instrument pentru plăcere.
Aspectele de dependenţă apar frecvent şi la victimele abuzului sexual. Printre
simptomele de dependenţă, cele mai frecvente se numără dependenţa de droguri, abuzul de
solvenţi şi nicotină, dependenţa de tranchilizante slabe şi de alte medicamente.
Mecanismul care conduce victima la dependenţă pare să fie o combinaţie dintre
două elemente: stres şi anxietate. Copiii abuzaţi sexual pe termen lung dezvoltă mecanisme
de adaptare la stres. Experienţa abuzului sexual îi învaţă să rezolve problemele de stres şi
anxietate prin eliberarea directă de tensiuni, ca în comportamentele de dependenţă.
Dependenţa are aceeaşi funcţie ca şi comportamentul sexualizat şi masturbarea compulsivă
a victimelor abuzului sexual. Al doilea element al comportamentului de dependenţă este
nivelul scăzut al anxietăţii ca şi consecinţă a întregii experienţe de abuz sexual şi a
conţinutului acestuia. Mecanismele de rezolvare a unor situaţii, care nu sunt adecvate, se
întâlnesc prin anxietatea crescută din cauza abuzului. Dependenţa creează eliberarea de
tensiune şi evitarea realităţii, care ajută victima să evite confruntarea cu realitatea
experienţei de abuz (Furnis, 1995, p.34).
Aprecierea gravităţii abuzului sexual se face în funcţie de: vârsta copilului, cu cât
aceasta este mai mică, cu atât faptele sunt considerate mai grave; relaţia dintre abuzator şi
victimă, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât relaţia abuzatorului cu victima este mai
strânsă; tipul actului sexual la care a recurs agresorul; durata abuzului, un singur eveniment
are efect mai uşor de suportat decât situaţiile abuzive care se întind pe o durată mare de

20
timp; gradul forţei aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă cu cât forţa utilizată este mai
mare.
Abuzul sexual asupra copilului poate fi considerat un abuz pe mai multe planuri:
abuz al trebuinţelor de tandreţe ale copilului, abuz al dorinţei copilului de relaţie diadică;
abuz al disponibilităţii copilului pentru obedienţă; abuz al disponibilităţii copilului de a
crede cele spuse de părinţi şi al incapacităţii copilului de a diferenţia o apropiere tandră şi
plină de dragoste de o aservire sexuală; abuz al temerii copilului de o distrugere a familiei
(consemnul tăcerii); abuz al disponibilităţii copilului pentru fantasmele oedipiene (relaţie
excitantă duală cu excluderea celui de-al treilea) (Fischer, Riedesser, 2001, p. 257).

Abuzul emoţional

Abuzul emoţional este cel mai greu de definit dintre toate formele de abuz şi poate
să apară în situaţii foarte diferite de viaţă. Poate fi definit ca o „atitudine sau acţiune
cronică a părinţilor sau a altor persoane de îngrijire, care dăunează sau împiedică
dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului”(Killén, 1998, p. 32).
Clasificarea diferitelor forme de abuz emoţional poate fi făcută pe baza tipului de
situaţie la care copilul este expus. Astfel, amintim:
- respingerea intenţionată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoaşterea
consecventă a nevoilor şi meritelor sale constituie o formă specifică de abuz
emoţional. Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmiterea ideii
că el este lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de speranţa de a fi
acceptat (Goodman, Scott, 1997, p.160);
- terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecinţe grave,
creează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Ameninţările adultului se pot
referi la pedepse neprecizate, dar înfricoşătoare, care pot pune în pericol pe copilul
însuşi sau pe o persoană iubită de el, un animal sau un obiect îndrăgit. Această
atitudine este frecventă în cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv foloseşte o
gamă largă de ameninţări destinate să împiedice copilul de a dezvălui secretul
relaţiei sexuale. Pentru copilului terorizat prin ameninţări cu pedepse, cu părăsirea
sau alungarea, se creează o stare de anxietate, căreia copilul cu greu îi face faţă.

21
 Bowlby (1975) susţine că ameninţările cu separarea sunt probabil mai dăunătoare
decât adevărata separare;
- ignorarea nevoilor copilului constituie abuz în măsura în care adultul privează
copilul de stimulii esenţiali dezvoltării sale psihice şi cognitive (Pecora et all.,
1992). Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru
dezvoltarea psihică sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea

adulţilor la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al

comunicării cu propriul copil, neobservarea intenţionată a dorinţelor exprimate de

acesta, lipsa de interes a familiei sau a colectivităţii în dezvoltarea abilităţilor
copilului sau a performanţelor acestuia, refuzul de a răspunde la durerea copilului,
la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea unor fraţi sau a altor copii
sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea;
- izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei sale îl rupe de mediul
social care îi poate asigura acestuia relaţiile sociale necesare dezvoltării

competenţelor sociale şi formării identitare.

22
 Interzicerea sistematică a jocului cu alţi copii, a distracţiilor cu cei de aceeaşi
vârstă, împiedică copilul sau adolescentul să lege prietenii şi să-şi formeze puncte
de reper în mediul social exterior familiei (Roth-Szamosközi, 1999, pp. 51-52);
- coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi comportamente
antisociale (în domeniul delincvenţei, al violenţei, al consumului de alcool sau
droguri). Manipularea în această direcţie a unui minor poate conduce la angajarea
acestuia în pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt,
contrabandă, muncă în condiţii ilegale. Caracteristică pentru acest tip de abuz este
antrenarea copilului în activităţi ale căror consecinţe îi depăşesc capacitatea de
înţelegere şi îi pervertesc judecăţile morale. Copilul este forţat să preia atitudinile
imorale ale adultului abuziv, în avantajul şi spre profitul acestuia (Whitman, 1998).

Este cazul numeroşilor copii-cerşetori utilizaţi de

familiile lor pentru a le asigura traiul, copii degradaţi emoţional şi moral începând
de la vârste fragede, care îşi pierd stima de sine şi demnitatea;
- deprivarea copilului de demnitate (degradarea în accepţia lui Brassard, Germain,
Hart, 1987) poate fi analizată separat, înţelegând prin aceasta recurgerea de către
adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează
demnitatea acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor
expresii jignitoare la adresa capacităţilor intelectuale sau practice ale copilului,
exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovăţirea lui pentru eşecurile sale din
toate domeniile, folosirea lui în activităţi degradante.

Alte situaţii în care copiii sunt victime ale abuzului emoţional întâlnim atunci când (Killén,
K., 1998, pp. 32-39):

23
- copiii sunt percepuţi negativ de părinţii lor (uneori chiar de la naştere). Aceşti copii
sunt expuşi la diferite forme de respingere. Ei sunt trecuţi cu vederea, ridiculizaţi,
respinşi şi văzuţi ca sursă a problemelor părinţilor. De asemenea, poate fi observat şi
„sindromul Cenuşăresei” – în acest caz copilul fiind abuzat nu numai de părinţi, ci şi de
către fraţii săi. Ceilalţi fraţi, simţindu-se deja în nesiguranţă şi suferind de o anxietate
cronică datorată atitudinii părinţilor, aleg ca o uşurare posibilitatea de a se alia cu
părinţii puternici şi periculoşi. Ei definesc fratele sau sora ca fiind „proastă”,
„handicapată” şi ca pe cineva care este vinovat de tot ceea ce e rău în familie;
- copiii ai căror părinţi sunt violenţi unii cu alţii (Hershorn şi Rosenbaum 1985, Silvern
şi Kaersvang 1989, Kocinsky 1993) – aceşti copii trăiesc în anxietate şi-şi folosesc
adesea energia pentru a avea grijă de ei înşişi şi, în mod ironic, chiar şi de părinţii lor.
Ei sunt adesea forţaţi să-şi asume responsabilităţi în situaţii pentru care nu sunt
suficient de maturi să le facă faţă. Nu le mai rămâne decât foarte puţină energie şi
bucurie pe care să o investească în joacă, în relaţiile cu alţi copii şi în învăţătură. Mulţi
ani mai târziu pot fi observate probleme de identitate ale acestor copii, a conştientizării
propriei valori şi a identităţii sexuale;
- copii ai căror părinţi divorţează, iar copilul este plasat în mijlocul unui conflict cronic.
Părinţii se acuză reciproc, iar copilul poate fi forţat să „ia partea unuia dintre ei”.
Copilul devine anxios şi se întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un
părinte fără să-i fie permisă exprimarea sentimentelor, fără să ceară şi să primească
ajutor. Furia, asociată cu disperarea copilului deseori nu sunt exprimate direct, copilul
devenind deprimat şi / sau dificil. El trece printr-un proces care îi poate afecta legăturile
cu cei apropiaţi, într-un mod negativ şi pe timp îndelungat. În literatura de specialitate
se menţionează câteva aspecte legate de separare şi divorţ care pot fi identificate ca
abuz emoţional: copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare şi sentimentul de vină
din cauza faptului că a fost de partea unuia dintre părinţi; copilul a fost folosit în mod
conştient sau inconştient pentru „a ajuta” unul dintre părinţi, de exemplu, trimiterea de
mesaje, spionare etc. În asemenea situaţii copilul va dezvolta adesea tulburări
psihosomatice şi de comportament; cazul răpirii copilului sau al separării ilegale a
acestuia de părinţi; cazul în care părinţii se bat în prezenţa copilului;
- copiii ai căror părinţi consumă droguri sau alte substanţe psihoactive (Hansen 1991,
Skog şi Olofsson 1992): copiii aflaţi în asemenea situaţii observă faptul că adulţii sunt

24
 prea preocupaţi de propria lume, de propriile lor nevoi şi probleme încât nu mai pot
avea grijă de ei şi de nevoile lor. Copilul este expus la anxietate şi la situaţii
neprevăzute pe care nu le poate înţelege. Consumatorii de droguri folosesc adesea
negarea şi proiecţia ca mecanism de apărare. Ei neagă, minimalizează şi raţionalizează
abuzul pe care îl săvârşesc. Se întâmplă adesea ca acela care consumă droguri să
realizeze proiecţia asupra copilului pe care s-ar putea să-l facă să se simtă răspunzător
de orice problemă ar apărea. Un consumator de droguri poate distorsiona percepţia
copilului asupra realităţii la fel de mult ca un părinte psihotic. La fel ca în cazul
abuzului fizic şi al celorlalte forme de abuz emoţional, copilul trăieşte sentimentul
vinovăţiei pentru ceea ce se întâmplă. Consumul de droguri contribuie, de asemenea, la
izolarea şi stigmatizarea familiei;
- eşecul non-organic de dezvoltare (Ayoub şi Miller, 1985) a fost definit ca o formă de
neglijare emoţională a cărei consecinţă este retardul în creştere şi greutate. Este
cunoscut în psihiatria copilului ca tulburare de ataşament primar ce are drept consecinţă
nanismul staturo-ponderal;
- Sindromul Müchhausen prin intermediar (Rosenberg) în acest caz părinţii inventează o
boală pe care o atribuie copilului şi în urma căreia copilul este supus la o serie de
investigaţii şi tratamente. (Alexiu, 2001, p. 94)
Abuzul emoţional îi afectează mai mult pe unii copii, în timp ce pe alţii mai puţin,
dar cert este că produce o întârziere a dezvoltării sociale şi intelectuale a copilului. Abuzul
emoţional este frecvent în familiile disfuncţionale, iar efectele sale se văd atât în mediul
familial, cât şi în cel şcolar. Bowlby (1975) susţine că, acest abuz este suficient de grav,
deoarece cel abuzat nu este în mod necesar conştient că este abuzat iar cel care abuzează nu
este în mod necesar conştient de abuzul său.

Conceptele de maltratare şi abuz asupra copilului nu trebuie totuşi să fie folosite

excesiv. În această categorie se află numeroasele cazuri în care dialogul emoţional dintre
părinţi şi copiii „deraiază” sau nu este suficient de apropiat. Reuşita unui „dialog” care
favorizează dezvoltarea în interacţiunea preverbală mamă-copil nu trebuie să fie
considerată de la sine înţeleasă, după cum nu este de la sine înţeleasă nici interacţiunea
între partenerii adulţi care trebuie să se cunoască şi să se înţeleagă. Nu mai puţin dificil
poate fi pentru părinţi să realizeze pe linia de dezvoltare a copilului de la separare la
individualizare, proporţia corectă de „agresivitate” şi consecvenţă care stimulează

25
dezvoltarea şi să fixeze cerinţe comportamentale corespunzătoare pentru a evita răsfăţul,
neglijarea social-afectivă şi dezvoltările disociale (Fischer, Riedesser, 2001, p. 254)

b) Neglijarea copiilor

Conform legislaţie româneşti, „prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea,

voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau
educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune
în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea
corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului” (Legea 272/ 2004, art. 89).
Neglijarea poate avea caracter general, atunci când copilului nu i se acordă îngrijiri
adecvate în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală şi
supravegherea existând riscul cronicizării şi episodic mai puţin grav, afectează doar unul
dintre elementele menţionate anterior şi ia sfârşit odată cu dispariţia factorilor de risc. Din
categoria copiilor neglijaţi fac parte: copiii abandonaţi de către părinţi sau persoana care ar
trebui să se ocupe de creşterea şi îngrijirea lor, copiii care se află în stradă ca urmare a
relelor tratamente din familie, copiii care sunt puşi de către părinţi să muncească, pentru a
contribui la întreţinerea familiei, copiii care sunt trimişi la cerşit, copiii victime ale sărăciei
în familie, copiii din familiile cu consum mare de alcool, copiii din familiile monoparentale
ce traversează perioadă de criză sau familiile dezorganizate.

Forme ale neglijării

Dintre formele de neglijare acceptate în literatura de specialitate amintim:

- Neglijarea fizică presupune: neasigurarea de către părinte a condiţiilor decente de
trai; neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent
de părinte; neasigurarea măsurilor de supraveghere şi protecţie; neasigurarea
îmbrăcăminţii adecvate; neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranţa
condiţiilor de locuit; neasigurarea necesarului zilnic de vitamine şi substanţe
nutritive, a necesarului caloric în raţia copilului (erori în formula de preparare a

26
 hranei sugarului şi a copilului mic care generează scăderea în greutate şi instalarea
distrofiei) (Schmitt, Maoro, 1989, apud Lutzer, 1998). Ca urmare a studiului
realizat de ANPCA şi CURS în 2000 (studiu la care am mai făcut trimitere) s-a
ajuns la concluzia că neglijarea fizică are cote crescute în ţara noastră. Astfel, 62%
din gospodăriile cu copiii au declarat că nu pot asigura alimentele de bază pentru
întreaga familie şi 77 % că nu pot asigura copiilor bunurile necesare, rezultate
confirmate şi de studiile asupra fenomenului sărăciei în România (Revista de
Asistenţă Socială, nr. 1/2003, p. 40).

- Neglijare educaţională: susţinerea absenteismului şcolar este considerată ca fiind

formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra problemei şi nu a luat nici
o măsură; neînscrierea copilului într-o formă de învăţământ – omiterea înscrierii
într-o formă de educaţie adecvată nivelului copilului, ignorarea nevoilor speciale de
educaţie, refuzul acordării sau eşecul în obţinerea serviciilor educaţionale
recomandate sau neglijarea obţinerii tratamentului pentru o dificultate de învăţare
diagnosticată a copilului sau a nevoilor speciale de educaţie fără un motiv
rezonabil. Neglijare este considerată şi situaţia în care copilului i se permit practici
contrare interesului său, privitul la televizor timp de 6-8 ore/zi, acceptarea frecventă
a scuzelor pentru nefrecventarea şcolii (Ciofu, 1999, p. 46). În ţara noastră,
neglijarea educaţională se manifestă atât direct, prin dezinteresul părinţilor faţă de
rezultatele şcolare ale copiilor (6% dintre părinţi nu au fost niciodată la şcoală să se
intereseze de copil), dar şi indirect, prin dezinteresul faţă de tipul de tipul de
program TV pe care copilul îl vizionează (32% dintre părinţi nu interzic copiilor
vizionarea de filme cu violenţă, iar 22% îşi lasă copiii în faţa televizorului mai mult
de 3 ore pe zi), în plus 17% dintre copiii cu vârsta între 8 şi 17 ani nu sunt
consultaţi în ce priveşte şcoala pe care o vor urma (Revista de Asistenţă Socială, nr.
1/2003, p. 43).

Lipsa interacţiunilor cu persoana de îngrijire în domeniul verbal constituie o formă

gravă de neglijare. Pe lângă neglijarea nevoilor de bază ale copilului, părintele sau persoana
de îngrijire pot eşua în creşterea şi educarea copilului prin nesatisfacerea nevoilor psihice
de educaţie stimulativă, de acompaniere, sau să nu poată oferi un model în ceea ce priveşte

27
interrelaţionarea. Bebeluşii par să aibă un impuls înnăscut de a rosti diverse sunete şi de a
comunica. Persoana de îngrijire, prin faptul că vorbeşte cu copilul, ajută şi armonizează
procesul prin aprobarea şi ghidarea sunetelor produse de copil pentru ca acestea să devină
cuvinte. Acest lucru formează baza funcţiilor simbolice ale minţii, de care depinde
învăţarea cognitivă de mai târziu (Steele, 1997, p. 82).

- Neglijarea medicală: lipsa de interes a părintelui faţă de sănătatea copilului, ajutor

inadecvat dat de către părinte, comportament neglijent al părintelui faţă de copilul
bolnav şi faţă de tratamentul prescris, neasigurarea medicaţiei, neprezentarea la
medic.

Proporţia familiilor din România anului 2000, care nu-şi duc copiii la controale
medicale, la diferite grupe de vârstă, se situează între 14% şi 30% . Astfel, procentul este
de 13,9% pentru copii de până la un an (şi să nu uităm că România este pe primul loc în
Europa în ce priveşte mortalitatea infantilă); 30,1 % pentru copii până la 3 ani şi 21,1%
pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 4 şi 18 ani. O parte dintre părinţi nu conştientizează
pericolul pe care-l poate reprezenta pentru sănătatea copilului nevaccinarea acestora (5,1%
cca 250.000 de copiii), chiar în situaţia în care au fost anunţaţi, sau tratarea empirică în
familie în locul unui consult de specialitate (11%), chiar dacă serviciile medicale pentru
copii sunt gratuite (Revista de Asistenţă Socială, nr. 1/2003, p. 41).

- Neglijarea emoţională: îngrijirea şi afecţiunea inadecvate – neglijarea evidentă a

nevoii copilului de afecţiune, sprijin emoţional, atenţie, refuzarea îngrijirii
psihologice, refuzarea asigurării tratamentului necesar şi disponibil pentru
problemele emoţionale sau de comportament ale copilului în acord cu
recomandările unui profesionist, întârzierea în îngrijirea psihologică – eşecul în
căutarea sau asigurarea tratamentului necesar pentru o problemă emoţională sau de
comportament a copilului, problemă pe care ar fi recunoscut-o orice persoană
neavizată ca necesitând îngrijire psihologică de specialitate (de exemplu, depresie
cronică, tentativă de sinucidere etc.). Alte tipuri de neglijare emoţională: unele
neglijări ale nevoilor emoţionale ale copilului care nu au fost clasificate mai sus
(restricţii exagerate evidente, aşteptări nepotrivite faţă de vârsta/ sexul copilului sau

28
 nivelul de dezvoltare etc.). Este uşor de deosebit nereuşita părinţilor de a le asigura
copiilor hrana potrivită, îmbrăcăminte, securitate, protecţie, o igienă
corespunzătoare şi o vaccinare periodică din cauza sărăciei de cea a părinţilor/
persoanei de îngrijire a căror singură scuză este lipsa de empatie şi de dragoste
pentru proprii copii.
Pentru români, neglijarea emoţională ia forma lipsei de afecţiune: părinţii îşi
mângâie sau îşi sărută copilul foarte rar sau niciodată (9%), nu îl laudă sau nu îl încurajează
(6%), nu îl ascultă niciodată dacă doreşte să spună ceva (4%), se ceartă sau se bat în
prezenţa copilului (4%) (Revista de Asistenţă Socială, nr. 1/2003, p. 43).

- Abandon şi supraveghere inadecvată: comportamentul părinţilor care-şi

abandonează copiii prin excluderea lor din familie, trimiterea acestora pe stradă sau
dezinteres pentru creşterea şi îngrijirea adecvate. Din punct de vedere psihologic,
declararea abandonului [...] din partea părinţilor biologici („încetarea oricăror forme
de legături şi raporturi afective normale”) reprezintă un alt mod de maltratare a
copilului, prin neglijarea nevoilor lui de interacţiune cu un adult de referinţă
(Muntean, 2001, p. 250).

Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul este definit de Pecora ca

fiind părăsirea copilului fără ca părintele să se asigure de formele adecvate pentru îngrijirea
copilului. Conceptul de abandon definit de Pecora se potriveşte cazurilor de copii
abandonaţi în maternitate sau în spitale. Toţi aceşti copii sunt lipsiţi, de obicei, de acte de
identitate şi petrec perioade îndelungate de timp în instituţiile în care au fost părăsiţi. În
spitale, personalul medical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar lipsa actelor de
identitate face ca transferul copiilor spre alte forme mai adecvate de ocrotire să fie mult
încetinit (Radulian, Jitaru, Novak, 1993, p.14).
Tabloul abandonului este complex şi umbrit de multitudinea aspectelor care se
intersectează, adesea comportând o dublă funcţie de cauză şi efect. Un fapt se desprinde ca
fiind sursa primară a tuturor evenimentelor ce au loc fie în plan social, fie psihologic prin
ruperea legăturii afective.
Abandonul poate îmbrăca forme diferite: situaţia de abandon ca stare de fapt –
copilul este realmente părăsit, părinţii săi naturali ori cei în grija cărora se află nu vor sau

29
nu pot să se ocupe de el; situaţia de semi-abandon, când copilul trăieşte cu părinţii dar în
fapt este neglijat sau chiar respins de aceştia; sentimentul de abandon ce poate apărea la un
copil cu sau fără legătură cu realitatea; uneori acest sentiment este trăit în legătură cu
situaţia de abandon sau semi-abandon, alteori frica operează în plan imaginar. Când acest
sentiment devine copleşitor şi complet necontrolabil de către copil se poate ajunge la
nevroza de abandon care poate avea sau nu cauze în realitatea concretă exterioară şi care
face obiectul psihiatriei infantile; angoasa primară de abandon – este o altă formă a trăirii
părăsirii. Ea este normală la copilul mic, care o manifestă ori de câte ori una din nevoile
sale imediate nu este satisfăcută. Ea se poate şterge complet şi definitiv, ori numai
temporar, putând să apară mai târziu, cu intensitate, atunci când copilul va trebui să se
confrunte cu situaţiile conflictuale.
Diferenţierile conceptuale sunt departe de a rezolva situaţia concretă; totuşi, ele
determină clarificări utile ale aspectelor ei şi sursele generatoare de asemenea situaţii. În
acest context se evidenţiază existenţa următoarelor posibilităţi: palierul psihic original
influenţat prin crearea situaţiei reale sau imaginare de abandon este cel constituit de
afectivitate, producerea stării sau a sentimentului de abandon este determinată de absenţa
fizică sau afectivă a părintelui, consecinţele situaţiei sau ale sentimentului de abandon se
înscriu întotdeauna pe direcţia tulburărilor psihice ale subiectului şi pot adesea evolua în
direcţii antisociale.
Astfel, aria abandonului este divizată în două mari sectoare: cel al situaţiei de
abandon şi cel al sentimentului de abandon, al trăirii stării de părăsire. Atât copilul aflat în
situaţia de abandon, cât şi cel care se simte trăind această situaţie, fără ca ea să aibă o
realitate fizică, trec, fără îndoială, prin stări la fel de intense; este necesară totuşi
diferenţierea celor două contexte generatoare ale sentimentului de abandon, deşi
consecinţele pot fi în cele din urmă similare (Dumitrana, 1998, p. 6)
Studiile realizate în ultimii ani au scos în evidenţă frecvenţa mediului stabilizat de
tensiune şi conflict, de suferinţă fizică şi morală în relaţiile de convieţuire familială, acest
mediu fiind denumit de psihologi desertism familial.
Desertismul familial se poate prezenta sub forme uşoare în familii dezorganizate
(având drept cauze principale imposibilitatea respectării îndatoririlor de familie şi refuzul
îndeplinirii acestor îndatoriri), consecinţele fiind suportate de fiecare membru al familiei şi
de copii în special, din cauza atmosferei tensionate, a conflictelor ce determină uneori

30
neglijarea sau abandonarea copiilor. Într-o atmosferă familială tensionată, copilul este
agitat, instabil, nervos, iar din această cauză dezvoltarea şi maturizarea lui
psiho-comportamentală întârzie sau deviază. Copilul este derutat de relaţiile conflictuale
dintre părinţi, este timorat şi complexat în colectiv din cauza situaţiei familiale.
O formă severă a desertismului familial o constituie abandonul familial care, din
punct de vedere psiho-sociologic, este prezent în două ipostaze: abandonul real şi
abandonul aparent. Abandonul real apare în: divorţ, nerecunoaşterea şi părăsirea copilului,
anularea adopţiei, iar abandonul aparent este prezent în situaţii de neglijare a relaţiilor de
familie. Acest fenomen de desertism familial şi abandonul de familie afectează unitatea şi
echilibrul acesteia, atât sub aspect material, cât şi sub aspect moral, generând tensiuni
incluse în sindromul „nevrozei de abandon” (Florescu, Frăţiman, 2000, pp. 69-71).
Abandonul presupune, din păcate, nu numai dezinteres din partea părinţilor, ci şi
neglijarea copiilor atât înainte de abandon, cât şi după ce are loc acest eveniment.
Neglijarea copilului într-o instituţie se datorează reducerii contactelor dintre adulţi şi copii
la cele din timpul actelor de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbare etc.). Aceasta
conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de îngrijire a copilului, şi de aici se ajunge la
apariţia simptomelor de hospitalism.
Copilul hospitalizat devine, treptat, trecând prin mai multe faze, apatic şi
dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat să atragă
atenţia celor care-l îngrijesc asupra sa. Abandonul presupune o formă gravă de neglijare
care poate duce la tulburări de ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor. În acest
context, neglijarea constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor
biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea
fizică, emoţională, cognitivă şi socială.
Pentru analiza abandonului nou-născuţilor în maternitate, s-a realizat în 1997 un
studiu multicentric cuprinzând maternităţi din Braşov, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Oradea, Sibiu
şi Bucureşti. În urma acestui studiu a rezultat că mamele cu risc de abandon au vârsta
cuprinsă între 15 şi 24 de ani, sunt necăsătorite, au un nivel scăzut de instruire,
abandonează preferenţial copiii de rang III şi IV şi adoptă unul din următoarele
comportamente: femeile dintr-o primă categorie au o atitudine defensivă, de autoprotecţie,
încercând să nege existenţa copilului sau să creeze o bază afectivă cu copilul; se cred
neînţelese de societate, victime ale unor conjuncturi nefericite şi privesc abandonul ca

31
unică soluţie; femeile din a doua categorie consideră că situaţia lor economică nu le
permite să ofere copilului condiţii decente de trai, afirmând că abandonul este în interesul
copilului (Ionescu, coord., 2001, p.43).
Copilul poate fi plasat în situaţia de a trăi în anxietate sau grija continuă de ceea ce i
s-ar putea întâmpla. Cu oricare dintre aceste categorii am avea de a face, pentru realizarea
unui ajutor eficient, este indispensabilă o evaluare holistică a copilului şi a nevoilor sale.
Copilul semnalează nevoile sale şi părinţii răspund la semnale. Părinţii stimulează copilul
şi primesc un răspuns. Copilul nu este niciodată singur în provocarea situaţiei de
maltratare. Abuzul poate fi de ordin fizic, emoţional sau sexual, forme ce se includ una pe
alta, dar nu în mod obligatoriu. Astfel, abuzul sexual poate include abuzul emoţional şi/ sau
fizic, iar abuzul fizic poate include abuzul emoţional. Regula se aplică şi în cazul
neglijării.

c) Exploatarea prin muncă a copilului

Munca este o activitate conştientă îndreptată spre un anumit scop, în procesul

căreia omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa [ … ] satisfacerea
trebuinţelor sale (DEX, 1998, p. 660). Spre deosebire de munca prestată de adult, munca
copiilor se defineşte în funcţie de vârstă, durată şi tipul de activitate economică prestată. În
definirea sa trebuie să se facă distincţie între formele acceptate de muncă pentru copiii şi
cele care duc la exploatarea copiilor prin muncă.
Se consideră că un copil este exploatat prin muncă, atunci când acesta participă la
activităţi care depăşesc capacităţile şi rezistenţa sa fizică. Aceste tipuri de activităţi pot
afecta echilibrul psihic al copilului dacă sunt contrare preocupărilor specifice vârstei sale,
sunt înjositoare (de exemplu, cerşitul) şi împiedică realizarea sa şcolară sau profesională.
În România aproximativ 6 % dintre copii muncesc mai mult de 6 ore pe zi.
Principale forme de muncă sunt munca domestică, agricultura, cerşitul, încărcatul/
descărcatul bunurilor. De asemenea unii dintre copiii străzii practică prostituţia (Child
Labour, 2004, pp. 36).
Legislaţia românească în vigoare face distincţie între formele de muncă acceptate
pentru copii şi formele de muncă care duc la exploatare. Astfel, se menţionează:

32
a) muncile uşurare cele care ar trebui să nu fie susceptibile de a le prejudicia sănătatea şi
dezvoltarea copilului, pe de o parte şi frecventarea şcolii şi participarea la programele
de formare profesională pe de altă parte (Convenţia ILO nr. 138, art. 7). În anchetele
naţionale desfăşurate s-a folosit vârsta de 12 ani pentru delimitarea muncilor uşoare,
munci care presupun respectarea unui program de muncă sub 10 ore/ săptămână în
condiţiile mai sus menţionate;
b) muncile periculoase sunt acele munci ce ,,pun în pericol sănătatea, siguranţa sau
moralitatea copilului” (Convenţia ILO nr. 138, art. 182) şi depăşesc un program de
lucru de 30 de ore pe săptămână. Muncile periculoase sunt cele care îi expun pe copiii
la riscuri fizice, psihologice sau sexuale; cele care se efectuează sub pământ, apă, la
înălţimi periculoase sau pe spaţii restrânse; cu maşini, materiale sau instrumente
periculoase sau care implică manipularea sau transportul unor greutăţi; cele care se
efectuează într-un mediu nesănătos, care îi expune pe copiii la acţiunea unor substanţe,
agenţi sau proceduri periculoase sau condiţii de temperatură, de zgomot sau vibraţii,
care i-ar prejudicia sănătatea şi nu în ultim rând cele care se efectuează pe parcursul
mai multor ore sau pe timpul nopţii;
c) muncile intolerabile precum: traficul, prostituţia, pornografie, copiii implicaţi în
muncă forţată, în activităţi ilicite. Cele mai grave forme ale muncii copiilor sunt toate
formele de sclavie, cu vânzarea sau de comerţ cu copiii, servitutea pentru datorii şi
munca de servitor, precum şi muncă forţată sau obligatorie, inclusiv forţată sau
obligatorie a copiilor în vederea utilizării lor în conflicte armate (Moise R, coord, 2004,
pp.8-10)

Grupe Forme de muncă

De vârstă
Munci care nu sunt periculoase Cele mai grave forme ale muncii copiilor
(în industrii şi ocupaţii care nu
sunt periculoase şi < 30 de ore pe
săpt.

Munci uşoare < Muncă obişnuită Munci Munci intolerabile

10 ore pe - între 10 şi 30 de periculoase -copii traficaţi
săptămână ore pe săptămână -industrii şi -copii implicaţi în muncă
ocupaţii forţată-prostituţie şi pornografie
periculoase>30 de -în activităţi ilicite
ore pe săptămână
în alte industrii şi
ocupaţii
0-5 ani

33
5-12 ani
13-14 ani
15-17 ani

Copiii cu vârsta cuprinsă între 5 şi 11 ani şi implicaţi în activităţi economice se

consideră că sunt exploataţi prin muncă. Copiii pot fi angajaţi cu acordul scris al părinţilor
începând cu vârsta de 15 ani şi fără acordul părinţilor după vârsta de 16 ani, dar cu
realizarea unei instruiri prealabile corespunzătoare şi a protejării depline a lucrătorilor
tineri. Această vârstă corespunde cu încheierea studiilor obligatorii de 10 ani, prevăzută în
lege, munca este parte integrantă a unui curs de educaţie şi formare pentru care o şcoală sau
o instituţie de pregătire sunt în principal responsabilă a unui program de pregătire
desfăşurat în principal sau în totalitate într-o întreprindere, program aprobat de către
autoritatea competentă şi a unui program de îndrumare sau orientare destinat să faciliteze
alegerea unei profesii sau a unei linii de pregătire. Legile sau reglementările naţionale pot
permite angajarea persoanelor cu vârste cuprinse între 13 şi 15 ani în munci uşoare, chiar
dacă nu şi-au încheiat încă studiile obligatorii. Condiţiile sunt următoarele: munca să nu
dăuneze dezvoltării lor; munca nu trebuie să fie în detrimentul participării lor la
învăţământul obligatoriu, orientarea profesională sau programele de pregătire aprobate de
către autorităţile competente sau al capacităţii lor de a beneficia de educaţia primită.
Autoritatea competentă va specifica activităţile în care aongajarea sau munca copiilor sub
15 ani este permisă, precum şi numărul de ore şi condiţiile în care se desfăşoară această
muncă. (Convenţia ILO, nr. 184/ 2001, art. 6)

În literatura de specialitate se regăseşte şi următoarea tipologie privind munca

copiilor:
· Muncă concentrată într-un singur loc
a) muncă vizibilă : Munca copilului este prestată într-un singur loc şi
nu este ascunsă. Ex: lucrători în câmp, la construcţii particulare, vânzători de obiecte
mărunte în stradă, etc;

34
 b) muncă ascunsă : Copiii muncesc împreună sau în apropiere unii
de alţii, dar nu pot fi observaţi sau nu sunt accesibili. Ex: muncitori necalificaţi la şantiere
de construcţii, la intreprinderi de prelucrare a produselor alimentare, etc.

· Munca dispersată în locuri diferite

a) muncă vizibilă: Copiii muncesc singuri\ de sine stătator. Ex:
curieri, agenţi de legătură, cerşetori, păstori sau îngrijitori de animale domestice, etc;
b) muncă ascunsă: Copiii muncesc în domenii greu accesibile, sunt
izolaţi, lipsiţi de drepturi şi vulnerabili. Ex: servitori în casă, copii antrenaţi în furturi,
exploatare sexuală, contrabandă, producerea substanţelor narcotice sau articolelor
pornografice, etc.
Folosirea copiilor pentru a presta diverse munci, peste capacitatea lor de dezvoltare
psihică, emoţională, fizică şi în detrimentul activităţilor educative specifice vârstei, îi
lipseşte pe aceştia de copilărie şi produce efecte asupra dezvoltării lor fizice, cognitive,
emoţionale şi sociale. Implicarea copiilor în muncă în funcţie de nivelul lor de dezvoltare
fizică, psihică şi emoţională, folosirea activităţilor practice pentru dezvoltarea unor abilităţi
la copil, presupune în timp crearea de competenţe, aflarea de cunoştinţe, informaţii
adecvate în concordanţă cu nivelul lor de dezvoltare, în timp ce la copiii exploataţi prin
muncă, în timp se dezvoltă convingeri disfuncţionale despre ei şi ceilalţi în relaţie cu
munca, despre relaţiile interpersonale, încrederea în sine şi în ceilalţi, propria siguranţă
(fizică, economică).
Plecând de la aceleaşi întrebări privind relaţia copil-muncă, se pot prezenta
comparativ, prin răspunsurile oferite, situaţii de vulnerabilitate sau competenţe (ILO,
2002).

(?) COMPETENŢĂ VICTIMĂ

Unde ne aflăm? Facem totul împreună cu copilul Copilul este cel care face

Cum vedem viitorul copilului? Copilul ca partener Copilul ca recipient/ ca beneficiar

Cum vedem copilul?
Cu caracteristici şi nevoi unice; Posesiune, proprietatea sau extensia
fiinţe umane; copil cu potenţial; părinţilor; fiinţe umane incomplete;
copilăria reprezintă viaţa însăşi; pasiv; neajutorat.
copil cu calităţi înnăscute; agent
activ al schimbării; participant
activ la propria dezvoltare;
rezilient.

35
 Ce atitudine avem faţă de
copil?
Cum abordăm copilul?
Ascultare sau învăţare; Lipsă de încredere în capacităţile
recunoaşterea capacităţilor copilului; discriminare de gen, clasă
copilului; centrare pe oportunităţi; socială, mediu cultural, vârstă,
sensibil la diferenţe de gen, sau religie; centrare pe situaţiile dificile
culturale
Identificăm punctele tari, pozitive Identificăm punctele slabe, negative

Ce caracter are acţiunea?
Centrat pe proces; flexibil; Centrat pe rezultat; rigid; formal;
informal; descriptiv; evocativ; static; hotărât; cu prejudecăţi;
consultativ; participativ; realist; centrat pe succesul imediat; accent
integrat; abordare holistică; pe latura comportamentala
centrată pe relaţie

Ce metodă se foloseşte? Participativă în funcţie de Recompensă; curativă; tratament

capacitatea copilului; se folosesc medical
arta, jocul, metodele creative

Cine sunt actorii cheie în Copilul şi comunitatea Doar specialiştii

intervenţie?

Ce relaţii se creează? Democratice, între fiinţe cu Autoritare/ paternaliste, relaţii pe

drepturi egale; copilul este o fiinţă verticală; individualiste
umană cu aceleaşi valori ca şi
adultul

Ce rezultate se pot obţine? Încredere în sine; valorizare Neajutorare învăţată; dependenţă;

personală; participare socială; centrare pe succesul imediat;
soluţii pe termen lung; stigmatizare/ alienare
semnificaţie împărtăşită

Factorii de risc ce determină ca un copil să fie suspus exploatării prin muncă se

regăsesc la nivelul familiei din care face parte copilul (venituri reduse ale părinţilor,
sărăcie; nivel educaţional scăzut al părinţilor; număr mare de membri ai familiei; atitudinea
părinţilor faţă de munca realizată de copil; părinţi cu probleme de sănătate mentală), a
mediului/ contextului social (mediu rural caracterizat prin lipsa oportunităţilor economice,
sociale şi educaţionale; comunitate subdezvoltată economic; comunitate cu risc mare –
mulţi copii ai străzii, firme car angajează la negru, mulţi cerşetori; norme de gen
disfuncţionale de tipul „bărbatul trebuie să se înveţe de mic cu munca grea” şi la nivel
individual (copilul locuieşte pe stradă, abandon şcolar). Factorii de risc sunt contrabalansaţi
de factorii protectivi de tipul : abilităţi, cunoştinţe, competenţe pe care le au copilul şi
părinţii acestuia (abilităţi sociale, emoţionale, abilităţi de coping, privind siguranţă
personală, de rezolvare a problemelor şi luare a deciziilor); mediul/ contextul social în care
trăieşte copilul (mediu economic cu o rată crescută de ocupare a unui loc pe piaţă forţei de
muncă, programe de prevenire a abandonului şcolar, companii (angajatori) cu un spirit de

36
responsabilitate socială dezvoltat faţă de comunitatea în care îşi desfăşoară activitatea)
(ILO, 2007, p. 25)
Reacţiile, pe care copilul expus la munci grele şi periculoase le dezvoltă, depind de
natura evenimentului (unic sau repetat), de capacitatea de adaptare a copilului (protecţie,
resurse, suport), de riscurile la care este expus şi de vârsta copilului.
Nu toate formele de muncă asupra copiilor sunt traumatizante din punct de vedere
psihologic, factorii de risc şi de protecţie joacă un rol important în definirea consecinţelor
exploatării prin muncă a copiilor. Un copil poate să dezvolte reacţii psihologice minime, în
timp ce alţi copii dezvoltă tulburări emoţionale severe.
În plan educaţional însă, efectele sunt resimţite de către toţi copiii (a se vedea
relaţia exploatare prin muncă a copiilor şi educaţie) şi pot fi clasificate în:
- efecte pe termen scurt şi mediu: oboseală, lipsa atenţiei, performanţe şcolare
scăzute, absenteism, chiul, lipsa planurilor de carieră, lipsa motivaţiei, imagine de
sine negativă, lipsa satisfacţiei în activităţi educaţionale, încălcarea regulilor
şcolare, delicvenţă şcolară;
- efecte pe termen lung (lipsa sau dezvoltarea insuficienţă a abilităţilor de scris, citi,
calcul; acces limitat la informaţii privind dezvoltarea personală, vocaţională, de
carieră; lipsa informaţiei despre reţele de suport şi alternative socio-economice;
acces limitat la educaţie; eşec şi abandon şcolar. (Myers, 2001, pp. 38-55)

d) Copii traficaţi

Traficul de persoane este definit de Organizaţia Naţiunilor Unite (Convenţia de la

Palermo, 13 decembrie 2000) ca fiind „recrutarea, transportarea, adăpostirea sau primirea
de persoane, prin ameninţare sau utilizarea forţei sau a altor forme de constrângere, prin
răpire, escrocare, înşelăciune sau abuz de putere, prin utilizarea unei situaţii vulnerabile,
prin darea ori primirea de bani sau foloase, pentru obţinerea consimţământului unei
persoane care are control asupra alteia, în scopul exploatării. Prin exploatare se înţelege
prostituţia sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forţate, sclavia sau
practicile similare, servitutea sau prelevarea de organe”.
La nivel naţional, legea nr. 678/2001 pentru prevenirea şi combaterea traficului de
persoane defineşte în cadrul articolului 12 infracţiunea de trafic ca fiind „recrutarea,

37
transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă
sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate
sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa,
ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea
consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării
acestei persoane.”
Traficul nu este o problemă nou apărută. Este global ca întindere şi pare să fi
crescut în contextul recentelor tendinţe de globalizare, inclusiv al expansiunii economiilor
de piaţă libere, al discrepanţelor din ce în ce mai acute dintre nivelele de bogăţie, al unei
cereri crescute de forţă de muncă ieftină, al extinderii pieţelor de turism şi al facilităţilor
din domeniul transportului şi comunicaţiilor internaţionale. În Europa de sud-est traficul a
crescut dramatic încă de la începutul anilor 1990 ca urmare a schimbărilor radicale în ceea
ce priveşte condiţiile sociale, economice şi politice şi a impactului pe care acestea l-au avut
asupra indivizilor şi instituţiilor (Wolfessohn, G., 2004, p. 3)
Nu există statistici exacte referitoare la numărul copiilor traficaţi, fapt datorat
naturii ilegale a traficului asociat cu dificultăţile de identificare a victimelor şi cu frica
acestora de a raporta autorităţilor experienţele prin care au trecut.
Naţiunile Unite estimează că, la nivel mondial, aproximativ 1,2 milioane de copii
sunt traficaţi în scopul exploatării prin muncă sau sexuale, în timp ce Departamentul de
Stat al SUA, estimează că între 800.000 şi 900.000 de femei şi copii sunt traficaţi anual,
fără a se lua în calcul traficul intern (Raport ILO 2004). Centrul Regional de Informare
privind Combaterea Traficului („Regional Clearing Point on Counter Trafficking" - RCP)
raportează un procent din ce în ce mai mare de minori identificaţi în rândul victimelor care
sunt traficate cu scopul de a fi exploatate sexual în Europa de sud-est şi faptul că se
înregistrează o tendinţă ascendentă în ceea ce priveşte copiii traficaţi intern (RCP 2003).
Anual, mii de copii (băieţi, fete) sunt traficaţi pentru a fi exploataţi în scopuri
comerciale, fiind recrutaţi, fie prin înşelăciune, constrângere sau forţă, fie sunt transportaţi
în ţară sau peste graniţele naţionale şi vânduţi în repetate rânduri. Ei devin victime ale
acestui fenomen. (Trafficking in Persons Report, June 2003, U.S. Department of State
Publication)

Traficul de copii poate fi intern : pe teritoriul aceleaşi ţări şi extern

38
 În procesul de traficare externă există următoarele faze:
1. Recrutarea
- În literatura de specialitate, din cazurile instrumentate, se prezintă următoarele
categorii de persoane care realizează recrutarea copiilor: bărbaţi, cu vârste cuprinse
intre 20 si 30 de ani (aproximativ 70% ), iar restul sunt femei, cu vârste cuprinse
intre 18 si 35 de ani;
- metode de recrutare folosite sunt ofertele false de locuri de munca în străinătate
(chelnăriţa, bucătăreasa, dansatoare, baby-sitter, menajera etc.), oferte făcute direct
victimelor sau prin cunoştinţe, rude, persoane apropiate; anunţuri la mica
publicitate sau răpirea victimelor.
2. T r a n s p o r t u l
- Traficul de copii se desfăşoară pe anumite rute, din ţara de origine, spre ţara de
destinaţie. Vânzarea se poate face şi in tarile de tranzit.
- Trecerea frontierei spre tara de destinaţie (de cele mai multe ori alta decât cea
promisa victimei) se face cu autorul recrutorilor sau al călăuzelor si poate fi:
legală, sub pretextul unei excursii, în cazul fetelor care au paşaport sau
ilegala, in cazul persoanelor minore sau fără paşaport, situaţie în care călăuzele
promit trecerea graniţei în siguranţă în schimbul unei sume de bani sau chiar fără
plată. În cele mai multe cazuri, pe parcursul transportului, victimele sunt tratate
civilizat, li se oferă cazare si masa, pot lua legătura cu familiile etc.
3. V â n z a r e a
- are loc in tarile de destinaţie (în cazul vânzărilor repetate, pot fi doar tari de
tranzit), fără ştirea victimelor care devin “proprietatea” unor patroni. Aspectul fizic
si vârsta sunt cele care fixează preţul de vânzare.
După recrutare şi intrarea în ţara de destinaţie, copii devin captivi total: nu au acte
de identitate, nu au dreptul la liberă circulaţie sau comunicare, sunt continuu ameninţaţi.
4. Sechestrarea si exploatarea
De cele mai multe ori victimele realizează ca au fost vândute în momentul în care sunt
sechestrate si exploatate. În această etapă victimele sunt sechestrate în locuri bine
izolate, închise; sunt lipsite total de posibilităţile de comunicare (li se reţin actele de
identitate, telefoanele celulare etc.); sunt izolate, violate de una sau mai multe persoane,
maltratate, ameninţate, terorizate, ucise.

39
 Cele mai obişnuite modalităţi prin care traficanţii deţin controlul total asupra
copiilor şi tinerilor sunt: confiscarea actelor lor de identitate; ameninţarea cu deferirea
către autorităţi; - violenţă şi ameninţarea cu violenţa; ameninţări cu violenţa la adresa
membrilor familiei copilului; izolarea socială; izolarea copilului într-o încăpere încuiată
sau alte modalităţi de limitare a lipsirea de bani şi pretenţia că acesta are o datorie bănească
faţă de traficant (O Briain, Anke van de Borne, Theo Noten, 2007, pp.31-33).
5. Revânzarea - victimele intra intr-un ciclu al falselor datorii şi cei care le cumpăra
pretind ca trebuie sa-si recupereze banii din “munca” lor; în majoritatea cazurilor,
urmează o revânzare către un alt “patron” care, la rândul sau, vrea sa-si recupereze
suma plătită.
6. Evadarea - se face in conjuncturi favorabile, cu ajutorul unor clienţi sau în timpul
raziilor întreprinse de poliţie etc.; victimele se adresează ambasadelor sau consulatelor
din tara respectivă.
7. Repatrierea - se realizează cu sprijinul IOM (International Organization for
Migration), cu sprijinul ambasadelor/ consulatelor României care se ocupa de
formalităţile de repatriere. Victimelor li se eliberează paşaport consular si documente
de călătorie. Primirea în ţară se face de către echipa de asistenta a OIM care le
integrează in programele de asistenta pentru victimele traficului. (Alternative Sociale,
2006, pp.21-22)
Traficul intern de copii urmăreşte etapele clasice: recrutarea sau separarea
copilului de/din comunitatea sa; vânzarea copilului prin folosirea înşelăciunii sau abuzului
de putere din partea traficantului; şi exploatarea propriu-zisă.
Mijloacele de traficare a acestei categorii umane, reduse la condiţia de marfă, sunt
multiple: recrutare, transport, transfer, adăpostirea sau primirea copilului cu scopul de a fi
pus la muncă forţată (agricolă, casnică), la cerşit, furat sau de a fi exploatat sexual sau
pentru a fi dat ilegal spre adopţie, pentru transplant de organe.

40
 „Am plecat în Grecia cu un bãrbat. În Grecia ne-a tratat foarte rãu. M-a pus sã
cerşesc pentru bani. Îi dădeam lui toţi banii. Obişnuia sã mã loveascã. Încã mai am
semne pe faţã de la bãtãi. Am suferit mult."( bãiat, 14 ani, victimã a traficului,
Tirana, Albania, fragment din Răspuns la problematica traficului – Ghid
Introductiv, Salvaţi Copiii, 2004)

„M-au sfătuit sã nu refuz sã dansez pentru cã pânã la urmã tot o sã o fac dar cu un
pistol la cap. Trebuie sã te porţi frumos, altfel te omoarã." (adolescentã, victimã a
traficului, Bucureşti, România, fragment din Răspuns la problematica traficului –

Cei care preiau copiii le oferă hrană, adăpost, droguri – în perioada exploatării lor,
îi obligă să returneze, prin muncă, valoarea acestora. Copiii nu primesc bani pentru
activităţile lor, sunt abuzaţi fizic, hrăniţi prost şi supuşi perversiunilor sexuale de la 8 la 12
ore pe zi, câte 6-10 clienţi/zi. (Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Traficul cu
femei, Republica Moldova, 2001)
Recrutorii acestor victime sunt persoane cunoscute lor: bărbaţi sau femei,
cunoştinţe, vecini, părinţi, iubiţi. Există victime care sunt traficate de mai multe ori.
Traficul este o infracţiune complexă, care nu este întotdeauna uşor de identificat sau uşor
de recunoscut ca fiind o infracţiune pedepsită de lege. Spre exemplu, un tânăr/o tânără
poate răspunde unui anunţ de angajare într-un hotel sau bar, dar va sfârşi prin a se prostitua
într-o astfel de locaţie
Copiii pot deveni victime prin intervenţia unor factori de risc (de vulnerabilitate):
respingerea sau opoziţia normelor sociale şi morale de contact ale mediului lor social,
anumite istorii din viaţa lor, factori de stres (abuz sexual, tortură, maltratare). Împotriva
fenomenului de a deveni victime şi pentru protecţia copilului trebuie maximalizată
intervenţia factorilor protectivi.
Majoritatea copiilor traficaţi suferă prin separarea de comunitatea unde au trăit, prin
condiţiile vitrege de viaţă şi muncă, prin ameninţările proxeneţilor, ale traficanţilor, prin
neîncrederea în autorităţi, lipsa unui statut legal şi astfel dezvoltă relaţii de dependenţă cu
traficanţii lor (iubindu-i şi urându-i în acelaşi timp).

41
 Traficantul devine singurul adult pe care îl are copilul în ţara unde este exploatat.
Chiar dacă reuşeşte să „evadeze” din lumea traficantului şi se întorc acasă, impactul social
devine puternic: familia îl poate respinge, nu mai are aceleaşi abilităţi sociale, educative cu
ale celorlalţi copii, iar impactul psihologic este un prag greu de trecut: sentimentele de
ruşine şi vinovăţie conduc la lipsa încrederii, conduc la gânduri şi tentative de suicid, la
toate acestea adăugându-se şi impactul fizic al traficului suferit: violenţa fizică, din partea
traficanţilor, clienţilor, proxeneţilor, contactarea de boli cu transmitere sexuală. (Ichim,
2003, p. 14)
Traficul de copii necesită o atenţie deosebită şi răspunsuri specifice datorită
următoarelor aspecte:
- vulnerabilitatea copiilor în faţa traficului - de exemplu, copiii sunt percepuţi de
către traficanţi ca fiind mai docili şi mai ieftini decât adulţii folosiţi în situaţii de
exploatare prin muncă; tinerii - fete şi băieţi - au o căutare mai mare în industria
sexului datorită faptului că este mai puţin probabil să fie infectaţi cu HIV/SIDA, iar
copiii marginalizaţi sunt mai puţin pregătiţi să reziste traficării şi exploatării şi au
mai puţine oportunităţi de a lucra într-un mediu lipsit de exploatare decât alţi copii
din aceeaşi comunitate;
- impactul psihologic, fizic şi social al traficului de copii asupra perspectivelor de
integrare a victimelor - spre exemplu, o traumă suferită într-o etapă de dezvoltare
timpurie, poate avea consecinţe cu mult mai grave asupra dezvoltării pe termen
lung a copilului, precum şi a vindecării acestuia;
- responsabilitatea legală a statelor în direcţia garantării şi protejării drepturilor
copiilor, aşa cum se stipulează în Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la
Drepturile Copilului, precum şi în alte norme şi instrumente internaţionale.
(Wolfensohn, G., 2004, p. 10)
Un număr semnificativ de fiinţe umane traficate au vârste sub 18 ani, cu alte
cuvinte, sunt copii. ”Copilul” este definit în legislaţia internaţională ca fiind orice persoană
cu vârsta sub 18 ani. Acolo unde victimele traficului de fiinţe umane sunt copii, problema
devine şi mai dificil de combătut pentru că aceştia au nevoi speciale şi sunt o provocare
căreia cei responsabili cu aplicarea legii precum şi agenţiile de protecţia copilului îi fac mai
greu faţă în ţările în care minori sunt găsiţi în postura de victime ale traficului. Mai mult,
potrivit legislaţiei internaţionale, statele au faţă de copiii victime ale traficului nişte

42
obligaţii mult mai dificil de îndeplinit decât sunt cele referitoare la adulţi. Copiii cad
victime traficanţilor din aceleaşi motive pentru care o fac şi adulţii. Însă copiilor le lipseşte
înţelepciunea şi experienţa de viaţă pe care o au adulţii şi sunt, aşadar, mult mai
vulnerabili. Nu există un „tipar” al copilului victimă, dar sunt o mulţime de factori care îi
fac pe copii să devină vulnerabili. Copiii pot deveni la orice vârstă victime ale unei
operaţiuni de trafic, în funcţie de forma de exploatare la care vor fi supuşi. Uneori copiii
mai mari sunt chiar conştienţi că vor fi folosiţi pentru a oferi servicii sexuale unor adulţi,
dar nu au nici cea mai mică idee despre nivelul de abuz la care vor fi supuşi sau despre
suferinţele psihice şi fizice pe care le vor îndura. Copiii de vârste mai mici sunt adesea
traficaţi pentru a cerşi sau fura sau pentru a fi exploataţi pe piaţa muncii. Tinerii care nu
vor decât să scape de situaţia de acasă nu se gândesc la problemele pe care le pot avea şi
nici nu au experienţă suficientă pentru a conştientiza pericolele la care se expun. Copiii
victime nu au pe nimeni care să-i protejeze, aşa că sunt foarte uşor de manipulat.
Traficanţii înţeleg această vulnerabilitate şi sunt gata să o exploateze în folosul lor. În
identificarea copiilor victime ale traficului de fiinţe umane, factorul comun este dat de
exploatarea finală la care sunt cu toţii supuşi. Fie că ei câştigă bani pentru profitul unei alte
persoane, fie că o scuteşte pe aceea persoană de alte cheltuieli băneşti, copilul este folosit
de altcineva. Având în vedere că în instanţă, acceptul dat de un copil este irelevant, dacă
acesta este folosit pentru profitul unei alte persoane şi atunci acel copil va fi declarat o
victimă a traficului de fiinţe umane. (O Briain, Anke van de Borne, Theo Noten, 2007,
pp.31-33).

e) Abuzul asupra copiilor din instituţii de ocrotire

Violenţa instituţională, în accepţiunea lui Starus şi Manciaux (1993) reprezintă

„orice acţiune comisă în sau printr-o instituţie, sau orice absenţă a unei acţiune, care
cauzează copilului o violenţă fizică sau psihologică inutilă şi/ sau care influenţează evoluţia
sa ulterioară” (1993, p. 263)
Autorul menţionat, în urma cercetărilor realizate în instituţii pentru protecţia
copilului din Franţa, identifică în cadrul instituţiilor existenţa cu precădere a două forme de
violenţă: intrinsecă şi directă.

43
 Violenţa intrinsecă, cauzată de separarea de familie, internarea, marginalizarea,
etichetarea copilului, rezultă din disfuncţiile apărute în cadrul sistemului familial şi a
sistemului sociopolitic. Violenţa directă, poate fi fizică, psihologică, sexuală şi se
concretizează în acţiuni directe ale personalul instituţiei sau absenţa intervenţiilor de
specialitate , ca şi violenţele prin non-acţiune, neglijenţă sau „treacă-meargă”.(1993, pp.
264-274).
În literatura de specialitate apare deseori ideea că orice instituţiile prezintă un risc
de violenţă pentru beneficiari. Pentru a explica modul în care se produce riscul de expunere
la violenţa, în instituţii, trebuie corelaţi doi factori importanţi. Primul factor se axează pe
experienţa copilului în familia de origine, pe dorinţă lui de a replica la nivel instituţional un
model familial, de cele mai multe ori disfuncţional-agresiv, trăit până atunci şi internalizat,
ca şi pe conflictul care se creează între modelul familial cunoscut şi noul model
instituţional. Cel de al doilea factor pune accent pe echipă ( de ex. absenţa calificării
personalului), manager (de ex. manager care introduce un sistem ierarhic rigid, care
interzice exprimarea ideilor personale, atât a echipei cât şi a copiilor, care nu suportă
contra-puterea), proiect (de ex. absenţa proiectului instituţional), discurs (de ex. . discurs
care devalorizează, majorează necazurile/ piedicile, dramatizează cazurile, cu tentă
ideologică şi practică, de intervenţie) şi decizii (în ciuda progreselor ştiinţelor sociale şi a
psihologiei, puterea noastră de a şti ce e bun şi ce e rău pentru prezentul şi viitorul unui
copil este încă extrem de modestă. (p. 279)
Abuzul instituţional este cel prin care unele autorităţi, unităţi medicale, şcoli
operează în moduri discriminatorii şi nu respectă drepturile copilului.
La noi în ţară prima cercetare privind abuzul şi neglijarea în instituţii de protecţie
socială s-a realizat în 1999 de către UNICEF şi ANPCA evidenţiindu-se prezenţă cazurilor
de abuz fizic, sexual şi emoţional în aceste instituţii. Aproape jumătate (48,8%) dintre
copiii aflaţi în instituţie confirmă practicarea bătăii ca pedeapsă, dar şi faptul că ponderea
bătăii a scăzut în ultimii ani în instituţii de protecţie socială; cea mai mare parte a
pedepselor este aplicată de personalul educativ şi supraveghetorii de noapte. 36,1% dintre
copiii din instituţii au cunoştinţă de obligarea unor copii la practici sexuale, dar procentul
copiilor care au avut curajul să recunoască existenţa abuzului sexual în instituţia în care ei
se află a fost foarte mic. Abuzatorii au fost atât personal din cadrul instituţiei, într-o
pondere mică, cât mai ales din rândul copiilor (peste 60%). Relaţiile sexuale între copiii din

44
instituţii sunt de regulă de tip homosexual. Formele de abuz emoţional sunt aplicate în
instituţii pentru disciplinarea copilului (umilirea, izolarea, ameninţarea), iar o formă
particulară de abuz este exploatarea copiilor mai mici de către cei mai mari prin obligarea
la munci, furat, cerşetorie, exploatare sexuală, a cărei gravitate este deosebită (Stativă,
coord., 2003, p. 13).

A recunoaşte existenţa violenţei instituţionale şi a variantelor sale, uneori foarte

subtile, a menţine constantă preocuparea pentru prevenirea şi combaterea violenţei şi
formelor de abuz din instituţii, este pentru specialişti cel mai bun garant al non-violenţei.

Temă nr. 2 – Alte situaţii de violenţă

(prezentată la primul tutorial)
Realizaţi o lucrare, având 3000 cuvinte, folosind cel puţin 7 surse bibliografice, pentru
a analiza una dintre situaţiile de abuz asupra copilului:
- Abuzul asupra copiilor străzii
- Violenţa în şcoală. Copii victime
- Violenţa în şcoală. Copii agresori

3. Factori asociaţi plasării copilului în situaţii abuzive

Fenomenul de abuz asupra copilului a fost privit iniţial dintr-o perspectivă

unidimensională. În ultimul timp însă au fost propuse şi testate modele multicauzale şi
multidimensionale, luându-se în considerare diversitatea factorilor implicaţi: factori
individuali (copil, părinte), familiali (familia ca sistem), factori sociali şi culturali cu
impact asupra familiei (Wiehe, 1996).
O paradigmă iniţială a abuzului asupra copilului (Belsky, 1980), bazată pe
concepţia lui Bronfenbrenner (1977, 1979) despre divizarea spaţiului ecologic, sugerează
că abuzul asupra copilului trebuie studiat la patru niveluri: dezvoltare ontogenetică,

45
microsistemul, exosistemul şi macrosistemul. Dezvoltarea ontogenetică este definită în
funcţie de caracteristicile părinţilor şi contribuţia acestora la procesul parental.
Microsistemul reprezintă unitatea familială şi contextul în care apare abuzul. Structurile
sociale formale şi informale, vecinătatea, locul de muncă, sistemele de susţinere socială,
toate formează exosistemul. Macrosistemul este compus din valorile culturale şi sistemul
de credinţe cu impact asupra rolului parental. Plecând de la această abordare, Kaufman şi
Zigler (1997, p. 139) diferenţiază factorii de risc şi factorii compensatori ai abuzului asupra
copilului. Factorii de risc sunt purtătorii unor evenimente stresante ce acţionează pe o
durată scurtă de timp, în timp ce factorii compensatori permit stabilirea armoniei în
îngrijirea şi educarea copiilor şi oferă o bază privind receptivitatea nevoilor copilului. Din
perspectiva autorilor menţionaţi, factorii compensatori acţionează la nivel ontogentic,
individual - inteligenţa părinţilor, talente specifice, nivel de şcolarizare ridicat, limitarea
consecinţelor abuzului suferit în copilărie, deprinderi interpersonale bune, înfăţişare
plăcută; microsocial, al familiei - familie cu copii sănătoşi, cel puţin un părinte oferă suport
copilului, familia are un statut socio-economic acceptabil, siguranţa bunăstării; la nivelul
exosistemului, relaţiile şi componentele comunităţii - reţeaua socială oferă suport adecvat,
puţine evenimente stresante, afiliere puternică la comunitatea religioasă, experienţe
educative pozitive pentru copil şi părinţi, intervenţii terapeutice profitabile pentru părinţi;
macrosocial, al societăţii - model cultural care se opune violenţei, model cultural care oferă
sprijin victimelor, prosperitate economică.
Factorii de risc acţionează la aceleaşi niveluri şi sunt: la nivel ontogentic –
individual, experienţa abuzului în antecedent la părinţi, părinţi cu stimă de sine scăzută,
nivel scăzut de inteligenţă, nivel de şcolarizare minim, deprinderi interpersonale
ineficiente; microsocial - ai familiei, conflicte familiale, copii cu tulburări de
comportament, copii cu boli cronice, familie monoparentale, statut socio-economic scăzut;
ai exosistemului - relaţiile şi componentele comunităţii, şomaj, izolarea socială a familiei,
lipsa suportului în reţeaua socială, slabe legături de prietenie şi vecinătate, experienţe
educative negative pentru copil şi părinte; macrosociali - ai societăţii, acceptarea culturală a
violenţei, acceptarea culturală a pedepselor fizice, copii sunt consideraţi proprietatea
părinţilor, nivel crescut de sărăcie (Roth-Szamosközi, 1999).

Factori de risc

46
 Abuzul rezultă din interacţiunea mai multor categorii de factori, aparţinând
diferitelor arii de întindere a fenomenului: relaţia copil-părinte, relaţia maritală, relaţiile
familiale şi structurile sociale existente. Aceşti factori pot fi grupaţi în factori de risc:
individual, familial şi social, şi pot fi asociaţi agresorului, victimei sau părintelui
non-agresiv. Încercarea de a explica apariţia şi întreţinerea pe termen lung a abuzului
asupra copilului nu presupune existenţă unor factori cauzatori liniari. Prezenţa unuia sau a
mai multor factori de risc nu presupune în mod cert existenţa abuzului asupra copilului, dar
situează copilul în situaţia de risc de abuz.

Factorii de risc individuali

În acord cu teoriile psiho-medicale, anumite caracteristici ale copilului constituie

factori de risc ai abuzului. Pot fi enumeraţi: vârsta copilului, sexul copilului, prezenţa
diferitelor forme de handicap (copii cu handicap fizic, copii suferind de boli mentale,
prematuri, distrofici), dar şi caracteristicile temperamentale ale copilului.
Pentru primul factor de risc, vârsta copilului, se remarcă o scădere alarmantă a
vârstei la care copilul este abuzat în corelaţie cu creşterea numărului de copii abuzaţi, iar în
ceea ce priveşte sexul copilului se remarcă o implicarea diferită a celor două genuri
(masculin şi feminin) în abuz, cu precădere în abuzul sexual, unde raportul dintre genul
feminin şi masculin este de 3/2, iar pentru cazurile de abuz intrafamilial este de 5/1.
În literatura de specialitate se regăsesc informaţii referitoare la diferenţele
temperamentale existente între nou-născuţi, iar Middlemore (1948) a fost unul dintre primii
care au clasificat temperamentele nou-născuţilor. Cele trei categorii ale sale, copilul
„hipersensibil“, copilul „placid“, copilul „nuanţat“ şi modul în care acestea afectează
relaţia mamă-copil, le putem reîntâlni în alte categorii ulterioare cum ar fi: „copilul dificil“,
„copilul de care te poţi apropia cu dificultate“, „copilul cuminte“ (Jackson, 2000).
Thomas et. all., (1968) au identificat un continuum al diferenţelor temperamentale de
la „cuminte“ la „dificil“ şi au definit extremele în felul următor:
- copilul „cuminte” este acel copil a cărui constelaţie temperamentală constă în
regularitate, precum şi o intensitate moderată a reacţiilor sale, un mod de a
reacţiona pozitiv la noi stimuli, o mare abilitate de adaptare la schimbări. Acest

47
 copil îşi va forma obiceiuri regulate de somn şi hrană, se va adapta uşor la un nou
tip de alimentaţie, va zâmbi persoanelor străine, va accepta cea mai mare parte a
frustrărilor chiar dacă au un anumit grad de dificultate;
- copilul „dificil” este acel copil care prezintă funcţii biologice naturale. Are un somn
şi obiceiuri de hrană neregulate, acceptă cu greu noul tip de aliment, precum şi
noile rutine. Prezintă reacţii refractare, se adaptează cu greu sau deloc la schimbări,
iar reacţiile sale sunt negative şi intense (Killén, 1998, p. 82).
Este uşor de imaginat modul în care aceşti factori constituţionali de bază ai
copilului afectează percepţia de sine, precum şi percepţia mediului înconjurător. Când se ia
în considerare interacţiunea dintre copil şi mediu este uşor să observăm rolul important pe
care îl joacă trăsăturile înnăscute ale copilului. Noi înşine tratăm copiii în mod diferit
datorită faptului că fiecare copil trezeşte în noi reacţii diferite. Dizabilităţile copilului, atât
cele fizice cât şi cele psihice, pot fi în anumite condiţii factori provocatori ai situaţiilor
abuzive (de exemplu, copilul cu întârziere mintală cu care este greu să comunici, să
stabileşti o relaţie). Dacă iniţial se considera că neglijarea şi lipsa tratamentului medical
sunt principalele forme ale maltratării copilului cu handicap, studiile ulterioare (Husen,
Ammerman, 1988) au arătat o reprezentare a copiilor cu dizabilităţi în rândul copiilor
abuzaţi, dar şi apariţia dizabilităţilor ca urmare a abuzului (Killén, 1998, p. 84, apud
Benedict, 1990).

Factorii de risc familiali

Încă din anii '60, Kempe, prin studiul realizat asupra „copiilor bătuţi”, arăta clar că
părinţii şi ceilalţi îngrijitori tind să trateze copiii în mare parte în acelaşi fel în care au fost
ei înşişi crescuţi. Însă repetarea este mult mai subtilă şi oarecum variată, deşi, adeseori,
însoţită de aceeaşi justificare – „am învăţat de la părinţi”. Criticismul a fost deseori
îndreptat împotriva validităţii povestirilor respective ca date ce susţin teoriile privind
transmiterea din generaţie în generaţie a maltratării. Ideal, validarea ştiinţifică ar necesita
studii prospective asupra persoanei de la naştere până la maturitate, deşi o implicare
continuă a cercetătorului în cadrul unei familii ar aduce alte influenţe perturbatoare. Pe de
altă parte, este rar ca un profesionist să intre în relaţie cu cineva care a maltratat copiii şi

48
acesta să nu-i fi relatat o istorisire personală despre neglijarea sau abuzul suferit în
copilărie.
Pentru a înţelege modelul transmiterii intergeneraţionale a maltratării, este necesar
să se exploreze şi să se înţeleagă interacţiunile dintre copii şi persoanele care-i îngrijesc.
Modul în care mamele îşi percep copilul ne-născut depinde în mare parte de trecutul
mamei, şi de imaginea acesteia despre sine. Este normal ca mama să se identifice cu
părinţii şi să se vadă pe sine în copii. Părinţii spun adesea: „ E rău ca mine când eram
copil”, „E nervos, aşa sunt cei din neamul lui”. Unii agresori descriu atitudinea pe care au
avut-o după agresiune, plâng după ce-şi bat copilul. Se observă un fel de identitate a trei
generaţii: bunici, părinţi, copii. Mecanismul de identificare, cu rol de apărare a agresorului
pune bazele abuzului şi devine parte a supraeului, aceasta explicând existenţa
sentimentului de dreptate pe care-l trăiesc agresorii. În contrast cu conceptul de identificare
„sunt ca el” apare identificarea cu copilul „el este ca mine”. Fenichl (1945) numeşte
aceasta „identificare inversă” – Nu sunt eu; este el - iar acest lucru nu implică negarea.
Identificarea dintre cele trei persoane, din generaţii diferite este parte integrantă a abuzului.
Persoana de îngrijire repetă faptele comise de persoana lui de îngrijire, care abuzase de el
şi, în acelaşi timp, îşi consideră copilul ca o replică a copilului rău ce a fost el în copilărie.
În 1938, Benedek descria cum se adaptează bebeluşii realităţii din mediul ce-i înconjoară şi
cum adoptă comportamentul celor care-i îngrijesc, iar mai târziu, în 1959, a căutat să
explice cum se conservă amintirile, conştient şi inconştient, despre ce a însemnat să fii
copil şi să fii îngrijit în diferite modalităţi, conform diferitelor modele individuale de
parentalitate, dar şi prezenţa la copil în mod „simbiotic” a memoriei inconştiente incipiente
de a fi părinte (Steele, 1997, pp. 73-75).
În deceniile recente s-a manifestat interesul crescut pentru teoria ataşamentului şi
relevanţa sa particulară faţă de dinamica relelor tratamente. Problemele copiilor care au
suferit deprivare maternă au fost studiate de către Bowlby în prima parte a anilor 1950.
Folosind propriile şi datele din cercetările lui Harlow (1958) asupra maimuţelor, Bowlby a
dezvoltat o teorie a ataşamentului psihologic al copilului faţă de mama sa. Răspunsul
mamei faţă de nou-născut nu este unul obligatoriu din punct de vedere biologic; totuşi, va
fi influenţat de starea de sănătate din perioada sarcinii, de dificultăţile apărute la naştere şi
de acceptarea sexului copilului. Reminiscenţele de durată din îngrijirea mamei ca şi copil
determină caracterul legăturii cu propriul copil, începând cu ataşamentul ei şi identificarea

49
cu propria-i mamă şi extinzându-se la relaţia ei cu toate persoanele semnificative din anii
săi de formare. Cruciale pentru acest proces sunt sentimentele sale faţă de tatăl copilului,
faţă de propria imagine de sine, dacă copilul a fost dorit, aşteptările mamei faţă de la copil
şi faţă de noul statut.
Modul în care mamele au reacţionat faţă de nou-născut imediat după naştere, în sala
de naşteri şi modul cum au reacţionat în timpul primei alăptări pot fi corelate cu planurile
mamei pentru o parentalitate bună sau cu neglijarea/ abuzul (a se vedea şi Studiul Denver).
Evaluarea atentă a interacţiunii mamă-copil oferă informaţii esenţiale despre starea şi
calitatea ataşamentului, ce probleme pot apărea şi ce nevoi trebuie satisfăcute. Astfel de
date punctează şi modul cum trebuie să se intervină mai devreme pentru a preveni abuzul şi
neglijarea de mai târziu.
Urmărindu-l pe Bowlby, Mary Ainsworth (1969) a dezvoltat tehnica „strange
situation”/„situaţiilor speciale”. Ea a evaluat calitatea ataşamentului copiilor faţă de
mamele lor, observând răspunsurile copiilor la comportamentul ideosincretic al mamelor.
Bazându-se pe asumpţia după care calitatea ataşamentului copilului va fi
demonstrată în funcţie de comportamentul copilului aflat sub stresul separării şi reîntâlnirii
cu mama lui sau aflat singur cu o persoană străină, tehnica sa a identificat trei tipuri
distincte de ataşament: a) sigur, copilul are încredere că părinţii vor fi disponibili, receptivi
şi îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau de teamă. Cu această convingere
copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este dezvoltat şi menţinut de părinţi, ei
fiind în primii ani disponibili, atenţi la semnalele copilului şi capabili să-i ofere linişte,
alinare ori de câte ori are nevoie; b)anxios, copilul este nesigur dacă părinţii vor fi
disponibili, receptivi şi gata să-i ofere ajutorul când sunt solicitaţi. Din cauza incertitudinii,
copilul trece prin anxietate, teamă de separare şi tinde să fie timorat în manifestarea
comportamentului de explorare a mediului său. Acest model este menţinut de părinţi, care
uneori sunt dispuşi să acorde ajutor şi alteori nu, iar ameninţările cu bătaia sau cu
abandonul sunt folosite în creşterea şi educarea lui, acestea ducând mai departe la trăirea
unor sentimente de nesiguranţă care pot deveni cronice. Acest mod de ataşament îl
observăm adesea la copilul „iubitor” care îşi sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface
pe ale adulţilor; c) evitarea anxioasă a ataşamentului se formează atunci când copilul nu
are încredere că părinţii vor reacţiona în mod pozitiv şi vor fi pregătiţi să-i ofere ajutorul.
Copilul se aşteaptă la respingere şi încearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul

50
celorlalţi. El luptă pentru a deveni independent emoţional. Acest mod de ataşament este
văzut în relaţiile părinţi/ copil în care copilul a devenit independent în mod prematur şi la
care apare îngrijirea inversată (Killén, 1998, pp. 190-191).
Cei care i-au continuat munca, Main şi Solomon, au adăugat o a patra categorie de
ataşament – ataşamentul dezorganizat-dezorientat şi alături de alţi colegi au demonstrat
cum stilul individual timpuriu de ataşament persistă pentru mulţi ani şi continuă să
influenţeze relaţiile şi interacţiunile personale pe parcursul vieţii ulterioare (Stan, 2002).
Interacţiunea dintre părinţi şi copilul lor este decisivă pentru felul în care se percepe
copilul pe el însuşi şi lumea din jurul său şi modul în care se dezvoltă. Interacţiunea este
importantă pentru gradul şi calitatea ataşamentului copilului faţă de părinţi. Un ataşament
faţă de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauţi apropierea şi contactul cu persoana în
cauză şi, mai presus de toate, atunci când situaţia este nesigură. Comportamentul de
ataşament este folosit pentru a pune în evidenţă formele diferite ale comportamentului
folosit pentru realizarea sau menţinerea acestei apropieri. Comportamentul de ataşament
poate fi cel mai bine observat atunci când copilul (sau adultul) este obosit, speriat, bolnav
sau are o nevoie specială de îngrijire.
Abilitatea pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile nerostite
ale copiilor este empatia, o variabilă semnificativă în stabilirea legăturii părinte-copil.
Studiile au demonstrat o relaţie pozitivă între empatie şi multitudinea de comportamente ce
apar în relaţia părinte-copil. Wiehe (2003), analizând studiile realizate de-a lungul
timpului, consideră că, aceste comportamente includ: să fii înţeles, să fii capabil să oferi
confort, să fii de ajutor şi cooperant (Frodi şi Lamb, 1980; Hoffman, 1978; Hogan, 1979),
să apreciezi binele făcut de altcineva (Batson, Turk, Shaw şi Klein, 1995), să fii flexibil
(Douwns şi Jenkins, 1993) şi să arăţi flexibilitate la nevoile aproapelui (Ainsworth, Blehar,
Waters şi Wall, 1978; Belsky, Rovine şi Taylor, 1984; Egeland şi Farber, 1984).
O relaţie inversă a fost identificată între empatie şi abuzul asupra copilului. Părinţi
cu o empatie deficitară, care percep limitat nevoile copilului, intenţiile sau sentimentele
acestora au răspuns agresiv în situaţii conflictuale. Krop şi Hynes (1987), într-un studiu
comparativ efectuat pe mamele abuzatoare şi non-abuzatoare, arătau că mamele abuzatoare
nu sunt capabile să identifice semnalele emoţionale specifice şi au tendinţa de a eticheta
efectul negativ al comportamentului lor ca fiind pozitiv, în timp ce la mamele
non-abuzatoare nu se remarcă acest aspect. Empatia serveşte ca mecanism pentru stoparea

51
comportamentului agresiv înainte ca agresiunea să se producă. Empatia este o variabilă
importantă în display-ul agresiunii. Studiile identifică deficienţe de empatie la agresori şi
pun accentul pe empatie ca variabilă importantă în identificarea, înţelegerea şi tratarea
agresorilor. Părinţii cu o capacitate empatică scăzută îşi abuzează fizic şi emoţional copiii
considerând comportamentul copiilor lor un afront adus autorităţii acestora (Wiehe, 2003).
O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria,
tristeţea, descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care-l poate feri pe
părinte de abuz şi neglijare. Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul
dincolo de cuvinte. Părinţii sau persoanele de îngrijire ale căror deficit de empatie nu le
permită „să audă” ţipetele copilului când îi este foame sau „să observe” lipsa creşterii în
greutate, nu iau copilul în braţe prea mult, ci îl lasă în pătuţ, nu se joacă şi nu vorbesc prea
mult cu copilul. Lipsa stimulării senzoriale şi a interacţiunii poate duce la deficit motor, la
întârziere în dezvoltarea limbajului, deficit afectiv, aspecte observate adeseori la copii
maltrataţi ( a se vedea sindromul non-organic de dezvoltare).
Familiile disfuncţionale îi pot furniza copilului modele de rol aberante şi fapte
variate care devin parte a modelului de exprimare socială a copilului. Modelele familiale
sunt diferite de la o familie abuzivă la alta, iar important nu este de ce sau din ce motiv s-a
dezvoltat respectivul model familial, ci cum funcţionează acesta. În cazul familiilor în care
s-a produs abuzul sau neglijarea, barierele dintre generaţii s-au rupt în anumite domenii ale
funcţionării familiei şi au rămas intacte în altele. De exemplu, la nivelul îngrijirii nu par să
existe diferenţe între standardele familiei în care s-a produs abuzul sexual asupra copilului
şi cele ale altor familii (non-abuzive), dar abuzul sexual asupra copilului nu este un
fenomen izolat, care are loc într-o situaţie de viaţă sănătoasă din alte puncte de vedere, ci
este expresia deschisă, evidentă, simptomatică, a relaţiilor de familie grav perturbate şi
întotdeauna precedate de abuz emoţional şi neglijare. Persoanele de îngrijire implicate în
abuz sexual sunt, în majoritatea cazurilor, asemănătoare cu cele care abuzează doar fizic
sau neglijează şi care, la un moment dat, îşi exprimă aceste comportamente distructive. Ele
au o stimă de sine scăzută, un simţ al identităţii prost integrat, o tendinţă de izolare din
punct de vedere social, au suferit deprivări afective, au fost victime ale abuzului şi adesea
au avut parte de o viaţa de familie dezorganizată în copilărie. Ierarhia familială, din punct
de vedere al dependenţei emoţionale, nu corespunde întotdeauna cu ierarhia familială
observabilă în timpul interacţiunilor între membrii familiei (Glaser, 1993). Experienţă

52
clinică arată faptul că un comportament agresiv şi autoritar la un tată faţă de o mamă
aparent slabă şi tăcută nu reflectă automat structura de familie tradiţională şi experienţa
dependenţei emoţionale, putându-se descoperi o situaţie exact inversă, cu un tată slab
emoţional şi o mamă mult mai matură emoţional, mai independentă. Stereotipul tatălui
puternic şi independent, tipul „gorilă” care nu-şi ia numai soţia ci şi fiica pentru sex, nu are
credibilitate. Taţii din familiile unde are loc abuzul sexual pe termen lung asupra copiilor
par să fie imaturi din punct de vedere emoţional şi dependenţi emoţional de soţiile lor.
Mamele din familiile unde au loc abuzurile sexuale împotriva copiilor au, de obicei, rolul
de părinte non-agresor, în acest rol funcţia de protecţie fiind extrem de importantă. În ciuda
aparentei dominări a tatălui, mamele pot determina existenţa culturii familiale în ceea ce
priveşte calitatea relaţiilor emoţionale din familie. Sunt situaţii în care mamele par a fi
atente şi grijulii cu copiii lor, însă distanţa în diada mamă-copil apare când copilul încearcă
să indice deschis faptul că are loc abuzul şi se pune, deci, problema protecţiei copilului,
situaţie în care mama respinge afirmaţiile copilului sau adună dovezi pentru a arăta că
afirmaţiile sunt nefondate. Dacă abuzul sexual are loc în familiile cu o relaţie
(hiper)protectoare mamă-fiică, chiar mamele sunt cele care dezvăluie abuzul, culeg
informaţii de la copii şi recunosc schimbările în comportamentul taţilor, acţionează în
vederea protecţiei copilului şi induc dezvăluirea secretului. Se întâmplă însă ca unul dintre
copii să preia rolul de furnizor de afecţiune şi de organizator pentru părinţi, fraţi, surori. Ca
o consecinţă a privării de afecţiune a ambilor părinţi şi ca expresie a dependenţei reciproce,
aceste familii nu au legături emoţionale normale între generaţii. Tatăl este autoritar şi
adesea violent fizic, poate avea un handicap, o boală care îl face dependent emoţional şi
fizic de soţie. În mod tipic, mama este mai permisivă şi mai puţin moralistă în atitudine.
Abuzul poate fi mai mult sau mai puţin cunoscut celorlalţi membri ai familiei. Tabuul de a
nu vorbi despre abuz ia forma unei convenienţe a întregii familii împotriva lumii
exterioare. Familia respectivă este cunoscută serviciilor sociale, educaţionale, medicale şi
se poate ca în problema respectivă să fie implicaţi mulţi specialişti. Familia este din ce în
ce mai mult o familie cu multe probleme, cu conflicte deschise între soţi şi, de obicei, sunt
implicaţi mai mulţi copii în abuz. Băieţii şi fetele pot fi agresaţi în acelaşi timp. Se poate să
existe chiar un element de competiţie pentru atenţie între copiii agresaţi (Furniss, 1995, pp.
48-51).

53
 Narcisismul părinţilor este o altă variabilă luată în calcul în cazurile de abuz
sexual şi mai puţin în situaţiile de abuz fizic, emoţionale sau de neglijare. Wiehe, 2003,
apud. Gilgun, 1998, p. 223) în descrierea narcisismului, foloseşte termenul de
„auto-centrare” definit ca „o focalizare asupra a sine-însuşi atât de intensă, încât prevede
consideraţii asupra sentimentelor şi alegerilor altora şi care, câteodată, cauzează rău
emoţional sau fizic altora”. Caracteristicile conceptului, descrise de autorul mai sus
menţionat şi aşa cum apar în cazul abuzatorilor sexuali, sunt: percepţie negativă a sinelui,
auto-agresare ca modalitate de pedeapsă aplicată din partea altora, dezechilibre emoţionale
caracterizate prin trăirea profundă, dureroasă a sentimentelor de ruşine, umilire, furie.
Burgess şi Conger în anii '70 au fost primii care au studiat modelele de interacţiune
în familiile care comit abuzuri fizice şi îşi neglijează copiii. Acţiunile mamelor abuzive
erau de interferare, control, respingere, blamare. Când mamele abuzive luau contact cu
copiii lor, ele întăreau aspectul negativ al tranzacţiilor lor, luau mai puţin contact fizic cu
copiii lor, altfel decât în mod negativ şi în scop de disciplinare. Copiii abuzaţi manifestau
un comportament similar unul faţă de celălalt. Plecând de la acest studiu, Crittenden (1981,
1988) analizând înregistrările video ale interacţiunii mamă-copil a identificat cinci modele
interacţionale care ajută la diferenţierea părinţilor/mamelor ce-şi abuzează copiii de cei
care le asigură o îngrijire mai bună. A descoperit că este posibil să se diferenţieze cinci
categorii de părinţi/ mame: (1) adecvaţi(te): relaţionau într-un fel mai activ cu copiii şi îşi
modificau comportamentul faţă de copil în funcţie de feedback-ul primit; (2) marginali(e):
încercau să controleze şi forţau copiii la colaborare, menţinându-şi controlul, fiind
imprevizibili(e) pentru copii; (3) neglijenţi(te): manifestau retragere şi pasivitate şi nu
ofereau feedback; (4) abuzivi(e): manifestau un comportament complet independent faţă de
nevoile pe care copiii le comunicau, copiii erau întrerupţi din activităţile lor şi li se cerea să
desfăşoare activităţi prea grele pentru nivelul lor de dezvoltare, iar ei reacţionau plângând,
obiectând sau rezistând la activităţile propuse. În ciuda eforturilor lor, mamele abuzive se
pare că simt plăcere la nefericirea copiilor; (5) abuzivi(e) şi neglijenţi(e): manifestau
duritate, refuzau să ofere îngrijire copiilor şi creau situaţii de criză frecvente soluţionate în
mod abuziv. De asemenea, autorul menţionat a identificat şi patru modele de interacţiune a
copiilor: pasive, cooperante, dificile şi cooperante prin constrângere. Comportamentul
abuziv manifestat de mame a fost asociat cu copiii dificili şi ascultători prin constrângere,
iar neglijarea a fost asociată cu pasivitatea copiilor (Killén, 1998, pp. 188-189).

54
 Putem afirma că există riscul apariţiei unei forme de abuz în familiile
disfuncţionale, în familiile unde relaţia de ataşament formată între copil şi părinte nu este
una sigură, familiile în care părinţii nu sunt empatici cu copiii lor şi nu răspund nevoilor
copilului în funcţie de nivelul de dezvoltare şi gradul de maturitate fizică şi psihică. De
asemenea, abuzul este întâlnit la familiile în care apar disfuncţii în repartiţia puterii şi în
exercitarea controlului, astfel încât terenul familial devine un teren al „războiului”; la
familiile în care apar disfuncţii de comunicare între copil şi părinte, adultul privează copilul
de comunicare, nestimulându-l, ceea ce nu favorizează maturizarea afectivă şi dezvoltarea
lui intelectuală; mai mult chiar, copilul devine „ţap ispăşitor“, părinţii acuzându-l de
problemele maritale, de apariţia conflictelor intra-familiale, iar problemele economice ale
familiei sunt asociate de cele mai multe ori nevoilor financiare ale copilului, părintele
proiectându-şi, de fapt, propriile frustrări asupra copilului.
De modul în care părinţii îşi percep copilul depinde atitudinea şi comportamentul
faţă de el. Aşteptările faţă de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are
despre acesta. Adesea părinţii nu observă calităţile reale ale copilului sau dificultăţile care
pot apărea datorită nivelului de dezvoltare la care se află copilul sau datorită unor condiţii
speciale în care se află acesta. Uneori, părinţii dezvoltă credinţe şi expectanţe în legătură cu
comportamentul copilului, în funcţie de sexul acestuia şi rolul pe care el trebuie să-l
exercite, iar neîncadrarea de către copil în aceste criterii (stereotipurile de rol şi sex) poate
avea ca rezultat abuzul şi neglijarea. Părintele care nu îşi percepe copilul în mod realist şi
îşi proiectează asupra lui resentimentele faţă de o altă persoană sau propriile aşteptări
neîmplinite va avea faţă de copil aşteptări prea mari, nerealiste sau negative. Exigenţele
prea mari pentru un copil pot produce sentimente de frustrare, acesta simţindu-se trădat,
neiubit şi neacceptat (neglijare/abuz emoţional).
Alte situaţii în care se produce un dezechilibru familial, situaţii care pot genera
apariţia unei forme de abuz sunt reprezentate de lipsa unui părinte sau de prezenţa în
familie a unui părinte cu probleme psihice. În familiile monoparentale copilul devine
uneori un suport economic sau sursă de venit de la serviciile sociale şi este incapabil să
obţină performanţă în îndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor sarcini prin
suprasolicitarea de rol, ca urmare a inversării rolurilor de adult şi copil. Părintele atribuie
copilului rolul de partener, de suport emoţional, substitutiv al părintelui absent. Copilul

55
este forţat în cadrul pattern-urilor interacţionale să se maturizeze prematur ( Mitrofan,
Ciupercă, 1997).
În familiile în care există un părinte bolnav psihic, cercetările arată că riscul ca un
copil să fie abuzat este de 5-10% (Steele şi Pollak, 1968). Din punct de vedere psihiatric,
părinţii bolnavi îşi pot expune copiii atât la neglijare cât şi la abuz emoţional, fizic, sexual
(Killén, 1998, p. 131).
Samerof et. all., (1990) elaborează concepţia reglării interacţionale prin care
atitudinile parentale specifice abuzului sunt determinate de schimburi reciproce, numite
tranzacţii. În aceste tranzacţii, atât cel care comite abuzul, cât şi victima, sunt văzuţi ca
actori care participă la stabilirea demersului, influenţând prin reacţiile lor efectul
demersului. Aşadar, în majoritatea lor, cei care comit abuzuri sunt cel mai adesea indivizii
normali care încearcă să facă faţă condiţiilor severe de viaţă cu ajutorul unor mecanisme
adaptative individuale, formate pe parcursul propriei dezvoltări ontogenetice.
Modul în care părintele şi copilul interacţionează reprezintă o modalitate de a
explica răspunsul agresiv al părintelui la ceea ce se consideră a fi „provocarea din partea
copilului“, părintele ajunge la pierderea controlului şi la intensificarea maltratării copilului.

Atitudinile şi comportamentele parentale sunt complexe şi transmiterea lor

intergeneraţională nu trebuie privită unidimensional. Se consideră că stilul parental nu se
transmite genetic (ca o boală) şi se evidenţiază transmiterea familială a unor modele
culturale de creştere şi educare a copiilor, modele în care autoritatea parentală, agresivitatea
verbală sau fizică, ignorarea sentimentelor copilului sunt caracteristice. Intergeneraţional,
dar pe căi sociale, se transmit condiţiile defavorizante de locuit, de venit, care acţionează ca
factori de stres social în producerea abuzului (Roth-Szamosközi, 1999).
Familia ca sistem, factorii sociali şi culturali, cu impact asupra sistemului familial
trebuie analizaţi în încercarea de a înţelege abuzul asupra copiilor.

Factori de risc sociali

Din perspectivă sociologică organizarea vieţii de familie predispune spre o rată a

violenţei ca urmare a diferenţelor de vârstă, sex, interese, care cresc tensiunile
intrafamiliale. La acestea se adaugă o componentă importantă, cea a violenţei societăţii în

56
care trăieşte familia respectivă. Abordarea sociologică este cea care consideră cauzele
violenţei intrafamiliale, implicit şi abuzului asupra copilului, ca rezidând din procesul de
socializare diferit al bărbaţilor şi femeilor, din diferenţa tipului de familie (cu obiceiuri,
tradiţii diferite), stereotipiile vehiculate, „scenariile” sociale contribuind şi ele la
conturarea problemei.
Abuzul poate fi considerat ca rezultat al interacţiunii dintre părinte şi copil în cadrul
unei culturi care asigură în mod carenţat modele alternative privind soluţionarea
conflictelor sau care nu prevede restricţii privind abuzul asupra copilului. Erchak şi
Rosenfeld (1994) au examinat modul cum variază rata abuzurilor în diferite ţări, în funcţie
de caracteristici diferite cum ar fi normale legate de violenţă şi tiparele violenţei în
societate. Autorii menţionează faptul că acolo unde nu este sancţionată violenţa în familie,
apare procesul abaterii de la normele şi tiparele violenţei în societate, abateri determinate
de tehnici de raţionalizare şi neutralizare.
Conform acestei teorii, rădăcinile comportamentului violent se află în mediul în
care trăieşte persoana, în special în comportamentul „altora semnificativi”. Din observaţia
comportamentului altora, un individ învăţă care comportament este cel adecvat social, care
comportament poate da rezultatele dorite fără să fie sancţionat. Cu alte cuvinte, deficitele
cognitive sunt învăţate, nu moştenite de către individ şi acestea pot fi transformate în
comportamente inadecvate. La fel de important este şi faptul că acele comportamente
pro-sociale sunt mai rare la indivizii la care au încercat să se modeleze problemele de
comunicare efectivă, modul de rezolvare a diferitelor probleme sau calitatea relaţiilor
interpersonale. Intervenţiile bazate pe perspectiva învăţăturii sociale sunt, de aceea,
înrădăcinate în eforturile făcute pentru prevenirea expunerii copiilor la modele negative
(atât în viaţa lor de zi cu zi, cât şi prin media), dar şi de promovare a dezvoltării abilităţilor
acelora care au fost expuşi acestor influenţe.
Suntem receptivi la modelul comportamental al „celorlalţi” semnificativi,
înregistrăm acest comportament şi îl internalizăm. În timpul copilăriei şi adolescenţei,
observaţiile la cum se comportă părinţii unul cu celălalt oferă primele studii de
comportament. Un copil care creşte într-un mediu unde cicăleala şi furia se transformă în
comportament agresiv va fi supus riscului de a deveni agresiv la maturitate. Observarea
comportamentului agresiv între părinţi, a intrigilor, răzbunărilor sunt considerate cauze ale
abuzului asupra partenerei şi copiilor. Abuzul este privit ca un comportament dobândit şi

57
datorat acţiunii unor factori, cum ar fi : recompensa observată, experimentată, consecinţele
comportamentului, caracteristicile observatorului şi modelarea individuală a
comportamentului, tiparele asociative (expunerea la comportament agresiv depinde de
indivizii cu care cineva se asociază). Bandura (1986, 1997) sugerează că sursa studiilor
observaţionale se extinde nu numai la familia de origine, ci cuprinde şi subcultura în care
familia îşi duce traiul şi expunerea la violenţa prin televiziune. Ideea că violenţa prin
televiziune sau jocurile video îi învaţă pe copii să devină agresivi este o problemă
discutabilă. Freedman (1984, 1986) a concluzionat că nu există nici o evidenţă clară a
legăturii între vizionarea unor emisiuni TV şi comportamentul agresiv exagerat, în timp ce
Eron, Gentry şi Schlegal (1994) au arătat că există o asociere, chiar controlând variabile
cum ar fi: nivelul de educaţie, atitudinea agresivă şi comportamentul părinţilor. Mai recent,
cercetătorii în domeniu examinează posibilitatea ca expunerea la violenţa prin televiziune
şi jocuri video să acţioneze ca o influenţă mediatică mai mult decât o legătură directă
cauzală cu comportamentul agresiv. Astfel, expunerea repetată, în timp, la violenţa prin
televiziune, cinematograf, sport, jocuri video şi video-clipuri ar cauza desensibilizarea.
Aceasta, în combinaţie cu o însumare a violenţei din societate, ar însemna o justificare a
folosirii violenţei de către individ. (Cunningham, Baker, Dick, Malla, Mazaheri, Poisson,
1998).
Goody (2003, p. 195) consideră că nonşalanţa cu care este tratată sexualitatea în
mass-media şi comercializarea la o scară tot mai mare a sexului şi pornografiei sunt factori
noi care pot duce la promovare unor practici alternative. Creşterea numărului familiilor
nucleare, a numărului de părinţi vitregi, separarea de rude a determinat ca sancţiunile
impuse în interiorul familiei împotriva relaţiilor abuzive să fie reduse, iar „tentaţiile” să fie
tot mai mari.
Explicaţiile socio-culturale, comparativ cu elementele psihopatologice, focalizează
atenţia asupra contextului în care s-a produs abuzul. Astfel, se realizează o conexiune între
incidenţa abuzului şi stressul social. Concluzia la care s-a ajuns în urma unor studii
realizate se referă la faptul că, în anumite subculturi, violenţa reprezintă o modalitate de
rezolvare a conflictului în familie. Părintele stresat datorită unui context social-economic
caracterizat prin deprivare socială (sărăcie, absenţa unei locuinţe corespunzătoare, mediu
viciat) recurge la abuzul sau neglijarea copiilor. Riscul de abuz asupra copilului este
explicat ca fiind determinat mai mult de interacţiunea dintre stresul social şi

58
comportamentul parental. Aceste explicaţii nu includ părinţi care trăiesc în condiţii minime
de bunăstare, care sunt afectaţi de stresul social, dar care nu încetează să fie buni părinţi şi
să-şi respecte responsabilităţile parentale (Spânu, 1998, pp. 80-82).
Abuzul asupra copilului are loc în context social, iar pentru mulţi specialişti,
aceasta înseamnă identificarea şi examinarea riscului mare al vecinătăţilor, al mediului
social al familiilor care ajung la maltratarea copilului.

Garbarino (1997) a clarificat două înţelesuri ale „riscului mare”. Primul înţeles se
referă la zonele cu o rată absolut ridicată a maltratării copilului (bazată pe cazurile per
unitate ale populaţiei). În aceste populaţii proporţia familiilor afectate din punct de vedere
socio-economic este foarte ridicată. Copiii „costă prea mult” atunci când cei ce-i îngrijesc
nu pot face rost de venituri suficiente, iar copiii devin deliberat şi incidental ţintele
neglijării şi abuzului. Al doilea înţeles de „risc mare” însemna că o zonă/ regiune poate
avea o rată mai mare de maltratare a copilului, rata care ar putea fi prezisă doar pe baza
caracterului socio-economic. Astfel, două zone cu profiluri socio-economice similare pot
înregistra rate foarte diferite în ceea ce priveşte maltratarea copilului. În acest sens, o zonă
este de „mare risc”, în timp ce alta este cu „risc scăzut”, deşi ambele pot avea rate mai
înalte de maltratare a copilului faţă de altele, mult mai afluente.

Mare parte din variaţia între ratele comunităţii se leagă aşadar, de variaţiile
caracteristicilor socio-economice şi demografice.

Mecanismul producerii abuzului asupra copilului şi consecinţele nu diferă

fundamental de la o societate la alta. Ceea ce diferă sunt formele şi frecvenţa de
manifestare a maltratării copilului. Aceste elemente circumstanţiale sunt în relaţie cu
fundalul socio-economic şi cultural, care reprezintă unul din elementele de susţinere a
fenomenului.
În contextul social, riscurile pentru copii provin din interacţiunile părinţilor cu
proprii copii (principiul interacţiunii factorilor). Aceste interacţiuni sunt influenţate de
elementele microclimatului social şi nivelul de stres influenţat la rândul lui de factori
sociali independenţi de individ sau familie (Roth-Szamosközi, 1999, p. 169).
Dintre factorii de natură socială, sărăcia este cel mai des invocat în literatura de
specialitate, influenţând atitudinile parentale violente asupra copilului, relele tratamente,

59
violenţa în instituţii şi comunităţi (Gill, 1970, Striefel et.all, 1998, Costin et.all., 1991,
Rotariu et.all., 1996).
Striefel et. all., (1998) arată că familiile sărace prezintă un risc crescut de abuz
asupra copilului datorită şi altor factori asociaţi sărăciei, cum ar fi: şomajul, deprinderile
inadecvate de administrare a veniturilor, dificultăţile de comunicare între soţi, nivelul
scăzut de şcolarizare, capacitate scăzută de a solicita ajutor, iar Costin et. all., (1991), în
urma cercetării realizate, susţin că relele tratamente împotriva copilului sunt de şapte ori
mai frecvente în familiile cu venituri mici decât în cele cu venituri ridicate. Gill (1970), în
studiile sale, consideră sărăcia ca factor declanşator al abuzului. Tot mai mulţi cercetători
ai fenomenului abuzului constată o pondere crescută a acestui fenomen la familiile sărace
şi cu mai mult de patru copii.
Pentru ţara noastră, cercetarea privind expunerea minorilor la abuz şi neglijare
(Rotariu et.all., 1996) arată că riscul de abuz asupra copiilor creşte o dată cu precaritatea
stării materiale a familiei. Procentul copiilor expuşi abuzului în familiile cu nivel
socio-economic scăzut este de aproximativ trei ori mai mare decât în familiile cu nivel
socio-economic ridicat, iar relele tratamente aplicate copilului sunt mai frecvente în familia
cu un număr mare de copii. Pedepsele fizice grave sunt aplicate de trei ori mai frecvent în
familiile cu patru şi mai mulţi copii faţă de cele cu un singur copil şi de două ori mai
frecvent decât în familiile cu doi copii (Rotariu et.all., 1996, p. 72).
Pauperizarea s-a făcut simţită la largi categorii de populaţie, dar mai ales în
familiile cu mai mulţi copii. Analizând situaţia familiei şi a copilului în România post
comunistă, Zamfir et.all., (1995) au prezentat date ale deteriorării situaţiei materiale,
numărul familiilor care au ajuns să trăiască sub limita de sărăcie fiind în creştere. Ordinea
ierarhică descrescătoare a nivelului material este: cuplul cu trei copii, familiile
monoparentale cu doi copii, familiile de pensionari cu copii, familia monoparentală cu un
copil, cuplul familial cu doi copii.
Analiza familiilor ce-şi maltratează copiii este concentrată asupra modului în care
ei luptă cu problemele sociale şi economice, pe lângă propriile lor probleme din interiorul
familiei. Deseori aceste familii au dificultăţi economice considerabile, se confruntă cu o
proastă acomodare, condiţii de muncă nesigure sau lipsa unui loc de muncă etc. Un prim
rol al sărăciei a fost pus în evidenţă de Gill (1970) din ale cărei cercetări a reieşit că sărăcia
creează stres şi limitează mecanismul imitării sociale, iar în regiunile cu familii ce au un

60
venit redus şi o rată mare a şomajului (Lutzer, 1998, apud. Garbarino, 1976) creşte riscul
abuzului asupra copilului.
Crizele vieţii şi schimbările neprevăzute reduc capacităţile familiei de adaptare şi
cresc riscul apariţiei unor comportamente violente faţă de copil. Factorii de stres întăresc în
mod negativ factorii de personalitate (Steele şi Polack), iar frecvenţa abuzurilor creşte o
dată cu creşterea numărului de factori de stres de-a lungul unui an (Strauss, 1980). Iustin şi
Duncan (1978) au arătat că problemele legate de locul de muncă - concedierea, şomajul
cronic, suprasolicitarea în muncă sau mutarea din cauza serviciului - sunt exemple de crize
ce au ca rezultat factori ce produc abuzul. Abuzul fizic şi emoţional poate fi o consecinţă a
faptului că copilul nu se ridică la aşteptările părinţilor. (Killén, 1998, pp. 205–208)
Alături de starea materială şi numărul de copii din familie, un alt factor social
relevant este gradul de izolare socială a familiei caracteristic familiilor care nu au acces la
serviciile sociale oferite sau nu mobilizează suportul social în favoarea lor, care nu
participă la activităţile comunităţii în care trăiesc şi îşi pot neglija sau abuza copiii ca
răspuns la frustrările acumulate. Din cercetările lui Costin et.all., (1991) se remarcă
prezenţa mai frecventă a abuzurilor în familiile nucleare, izolate social faţă de cele
tradiţionale.
Un alt factor social important este apartenenţa la un grup minoritar, religie sau
model cultural. În aprecierea relelor tratamente împotriva copiilor în funcţie de apartenenţa
la grupul minoritar, raportarea cazurilor de abuz către serviciile sociale se face în funcţie de
standardele culturale ale populaţiei majoritare. Aceasta ridică probleme deontologice,
deoarece dincolo de înţelegerea condiţionării culturale a valorilor şi a comportamentelor
trebuie să existe o limită a gradului de toleranţă în privinţa atitudinii parentale. Toleranţa
faţă de normele culturale trebuie să fie păstrată în limitele asigurării nevoilor şi a
respectării drepturilor copiilor (Roth-Szamosközi, 1999, p. 165).
Normele culturale stabilesc cadrul pentru abuz, iar evaluarea factorilor sociali
ajută la schimbarea accentului de la analiza pur individuală la analiza individuală în
context. Un domeniu deschis studiului ar fi cel al combinaţiilor factorilor protectivi şi
de risc, al influenţei acestora asupra comportamentului individului.

Cercetările în acest domeniu evoluează şi este clar că ar putea exista mai multe
variabile „de intervenţie” care ar putea ajuta să se prevadă care copil este puternic

61
 afectat de asistarea la acte de violenţă dintre părinţi şi care copii par să fie mai puţin
marcaţi.

Factori protectivi

Factorii protectivi sunt factori constituţionali şi de mediu care îl fac pe copil

rezilient, capabil să se schimbe pentru a se recupera atunci când se află în faţă unor situaţii
dificile. În plan epistemologic, rezilienţa reprezintă provocarea de a înţelege mecanismele
care permit o bună adaptare în faţa situaţiilor dificile pe care le întâlnim în viaţă (Ionescu,
1999).
Jourdan-Ionescu şi colaboratorii (1998, 2001) au decelat o serie de factori de
protecţie pentru copil, dar nu înainte de a analiza cercetările lui Garmezy (1985) care a
identificat următoarele variabile ca factori de protecţie: caracteristici biologice, psihologice
şi socio-afective ale copilului: la nivelul sănătăţii, al stimei de sine, temperamentului,
nivelului de dezvoltare; caracteristici ale părinţilor, mediului familial şi interacţiunilor
părinte-copil: disciplină, sprijin etc.; caracteristici ale mediului social: resurse disponibile,
susţinere socială etc.; ca şi pe cele ale lui Kimchi şi Schaffner (1997) care prezintă un
tablou al factorilor de protecţie împărţiţi în două mari categorii: factori individuali şi
factori sociali, aceştia la rândul lor împărţindu-se în factori familiali şi factori de susţinere
externă.
Autoarea mai sus menţionată identifică ca factori de protecţie pentru copil a)
caracteristicile copilului: abilităţi intelectuale superioare (măsurate printr-un test de
inteligenţă sau determinate în cursul unei întrevederi cu un specialist care cunoaşte bine
copilul); bune abilităţi sociale (copilul intră cu mare uşurinţă în contact cu ceilalţi, atât
copii, cât şi adulţi; este capabil să menţină bune relaţii sociale); stimă de sine pozitivă
(copilul manifestă o mare încredere în sine şi dă dovadă de siguranţă în comportament); b)
caracteristicile părinţilor: structură educativă adecvată (părinţii aplică norme clare, potrivit
vârstei şi capacităţilor copilului); interacţiuni pozitive cu copilul (părinţii trăiesc momente
agreabile cu copilul, realizând diverse activităţi împreună); climat familial călduros
(ambianţă agreabilă în familie) şi c) caracteristicile mediului în care trăieşte copilul:
prezenţa unei reţele bogate de copii asemenea lui (măsurată prin numărul de copii pe care
copilul îi frecventează: prieteni, vecini, colegi, copii ai rudelor); adult semnificativ în

62
mediul copilului (copilul vede cu regularitate un adult, altul decât părinţii; copilul se poate
sprijini pe această relaţie, care îi este utilă); sprijin acordat părinţilor pentru educaţia
copilului (părinţii au acces cu uşurinţă la sprijinul oferit de bunici, alte rude, prieteni,
vecini, colegi).
Dacă dorim ca un copil cu risc să devină rezilient, concluzionează Ionescu (2001)
este necesar ca el să „exerseze” factorii de protecţie, factori ce oferă o rezistenţă la risc. În
absenţa factorilor de protecţie, copilul se poate găsi în situaţie de eşec şcolar (Scott, 1988;
Ensmiger şi Slurorcick, 1992; Matzicopolos şi Morrison, 1994) poate prezenta probleme de
sănătate mintală (Rutter, 1985; Bearslee, 1989, sau, mai general, o dezvoltare problematică
(Hauser et all., 1985; Bradley et. all., 1994). Elementele de protecţie vor permite
reorientarea traiectoriei copilului în faţa riscului. Calitatea de factor de protecţie este dată
de modul în care factorul interacţionează cu ceilalţi factori. Exersarea factorilor de
protecţie conduce la creşterea rezilienţei. Având la baza conceptul de rezilienţă, intervenţia
nu trebuie restrânsă la un mediu specializat, ci trebuie să se desfăşoare în mediul natural, în
comunitatea de viaţă a celor implicaţi, fiind una de parteneriat cu familia, prin care se
încearcă prevenirea situaţiilor de risc, dezvoltarea factorilor de protecţie individuali şi de
mediu. Cercetările de până acum au încercat să identifice factorii protectivi în diferite
contexte socio-culturale şi, mai puţin sau chiar deloc, s-au orientat spre elaborarea unor
modele practice de acţiune (Ionescu, coord. 2001, pp. 98-102).

4. Efecte ale plasării copilului în situaţii abuzive

Efectele tragice ale abuzului asupra copilului pot fi generic descrise drept
consecinţe ale traumei. Conceptul de traumă este preluat din medicină, unde este definit
drept afecţiune corporală. În cazurile de abuz, termenul este folosit pentru a arăta pericolul
asupra funcţiilor psihologice, emoţionale, cognitive şi sociale, determinat de
comportamentul inadecvat al părintelui sau al persoanei de îngrijire.
Primele abordări ale specialiştilor în domeniul medical asupra relelor tratamente
aplicate copilului s-au axat în primul rând pe abuzul fizic şi s-au concentrat asupra rănilor
„deschise”, dând mai puţină atenţie repercusiunilor emoţionale, comparativ mai subtile.
Fracturile, rănile, arsurile, nu duc per se la probleme emoţionale, cognitive şi sociale de

63
lungă durată care să perturbe dezvoltarea unui copil. Efectul perturbator, din punct de
vedere psihologic, apare când rănile sunt provocate de persoana de la care copilul aşteaptă
siguranţă şi grijă, în aceste situaţii sursa de ajutor devenind sursă de atac.
Multe dintre studiile psihologice şi psihiatrice asupra conceptelor de traumă şi
sindrom de stres post-traumatic au avut tendinţa de a exagera rolul etiologic al puterii
stimulilor, în timp ce se neglija importanţa capacităţii de a face faţă situaţiei.
Criteriile de diagnostic pentru stresul post-traumatic după DSM IV-TR, (2003, pp.
467-468) sunt:
· expunerea la un eveniment traumatic ce prezintă următoarele caracteristici:
ameninţarea cu moartea, rănirea sau punerea în pericol a integrităţii psihice a
propriei persoane sau a celorlalţi. Răspunsul copiilor la aceşti stimuli a constat
în trăirea sentimentelor de teamă intensă, neputinţă sau groază, stări de agitaţie
sau dezorganizare;
· evenimentul este retrăit în permanenţă: amintiri intruzive (la copii poate
surveni un joc repetitiv în care sunt exprimate teme sau aspecte ale traumei);
vise recurente şi coşmaruri (copiii pot avea vise terifiante fără un conţinut
recognoscibil); flash-back (impresia că situaţia traumatică se va repeta), detrasă
psihologică intensă la expunerea la stimuli interni sau externi; reacţii fiziologice
la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizează sau seamănă cu un
aspect al evenimentului traumatic;
· evitarea persistentă a stimulilor asociaţi traumei (trebuie să existe minimum trei
din şapte): eforturi de a evita gânduri, sentimente sau conversaţii asociate cu
trauma; eforturi de a evita activităţi, locuri sau persoane care amintesc de
traumatism; uitarea parţială a traumei; inactivitate; detaşare şi înstrăinare de
alţii; blocaj afectiv, aplatizarea emoţiilor; senzaţia că viitorul este compromis;
· prezenţa a cel puţin două dintre simptomele de activitate emoţională: dificultate
în a dormi sau a rămâne adormit; iritabilitate sau accese coleroase; dificultate în
concentrare; hipervigilenţă; răspuns de tresărire exagerat;
· durata perturbării este mai mare de o lună;
· perturbarea cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în
domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.

64
 Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea
evenimentului traumatic şi se rezolvă spontan sau cu un ajutor minim, atunci capacitatea de
adaptare a organismului copilului a învins stresul, iar copilul nu va suferi de sindromul
stresului post-traumatic. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună, vorbim de o
stare cronică ce va conduce la o deteriorare profundă a calităţii vieţii, iar consecinţele
psihice se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat; adesea, în lipsa unui
ajutor de specialitate, pentru toată viaţa. Reacţia la stimulul traumatic poate fi imediată, dar
şi întârziată, şi se consideră că simptoamele ce survin la mai mult de şase luni de la
traumatism corespund unui stres post-traumatic întârziat. Stresul post-traumatic mai
reprezintă şi un factor general de anxietate, depresie şi tulburări de personalitate, mai ales
la copiii victime ale abuzurilor sexuale sau la cei expuşi violenţelor fizice repetate
(Cottraux, 2003, p. 174).
Terr (1991, 1995) propune o diferenţiere a traumele produse în copilărie între un
eveniment traumatic singular (trauma de tipul I) şi un eveniment complex, de mai lungă
durată (trauma de tipul II). Cele două traume duc la consecinţe diferite pe termen lung.
Astel, trauma de tipul I sau trauma de şoc este caracterizată de amintiri recurente, cu
reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoţite de întrebări reluate la nesfârşit „de ce?”, „de
ce tocmai eu?” şi de explicaţii sau percepţii greşite. Ca urmare a unor astfel de amintiri vii,
a retrăirii frecvente a evenimentului traumatizant, comportamentul copilului devine
hipervigilent, cu un nivel general crescut de anxietate, cu tulburări de somn. Adesea copiii
generalizează stimulii care le produc frică, extinzându-i chiar la stimulii neutri (de
exemplu, frica de bărbaţi sau ceea de a intra în baie, în încăperi necunoscute, de a se
dezbrăca etc.). Răspunsurile caracteristice traumei de tipul II includ diminuarea reactivităţii
la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică, auto-hipnoza şi disocierea, dar şi furia.
Copiii se străduiesc din răsputeri să uite de traumele lor cronice, să evite să se gândească la
ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi
insensibilitatea psihică (încremenirea) semnifică desensibilizarea în faţa durerii provocate
de abuz. Acestea sunt, de fapt, reacţii de apărare ale copiilor, prin care ei încearcă să uite de
trăirile lor traumatice. Cele mai tipice exemple ale unor astfel de traumatisme sunt
abuzurile fizice şi sexuale repetate, trăite în primul rând ca experienţă traumatică de tipul I,
la care copilul-victimă se aşteaptă şi se teme de reapariţia acesteia. Indiferent de tipologia
realizată, traumele din copilărie au patru indicii în comun: a) amintiri recurente

65
compulsive: amintirile tactile, olfactive, acustice şi retrăirea vizuală; b) „jocul traumatic”,
când copilul repetă trăirea traumatică într-o secvenţă adesea nesfârşită şi o reînscenare a
aspectelor parţiale ale experienţei traumatice în pattern-uri de comportament automatizate;
c) angoase specifice traumei; d) atitudine alterată faţă de oameni, de viaţă şi de viitor
(Fischer, Riedesser, 2001, pp. 244-245).
Reacţiile copiilor la astfel de situaţii variază în mare măsură în funcţie de: tipul de
rele tratamente/ forma de abuz la care sunt supuşi, vârsta copiilor, capacitatea de înţelegere
a realităţii, ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă, caracteristicile
evenimentelor traumatice (de exemplu, abuzul cronic va avea efecte mai grave decât acte
de abuz izolate), caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de calităţile lor
înnăscute de vulnerabilitate sau rezistenţă la stres. Apariţia unor tulburări psihotice
(halucinaţii, deliruri şi tulburări de raţionament) sunt mai probabile la adulţii care au suferit
abuzuri severe în copilărie. Astfel, halucinaţiile sunt mai frecvente în cazul pacienţilor care
au relatat experienţe de abuz sexual, în special la cei care au trăit experienţa incestului,
delirurile sunt mai frecvente la cei care au raportat abuzuri fizice, abuzurile suferite în
copilărie fiind predictori semnificativi ale tulburărilor alimentare (bulimie şi anorexie),
anxietate, depresie, dependenţă de alcool şi drog, suicid (Bichescu, 2003, p. 240).
Putem spune că efectele abuzului şi neglijării asupra copilului se manifestă atât pe
termen scurt şi lung cât şi pe diferite planuri. Astfel: a) pe plan afectiv, copilul dezvoltă un
stil particular de ataşament, ataşamentul dezorganizat cu manifestări simultane de afecţiune
şi respingere (există o legătură între tipul de ataşament format în copilărie şi modul de
relaţionare ca adult); copilul exprimă puţine afecte pozitive atât cantitativ, cât şi calitativ,
hipervigilenţă (stare de veghe exagerată ce exprimă o nelinişte crescută şi căutarea
permanentă de dovezi care să confirme ataşamentul părintelui, rezultată din insecuritatea
legăturilor afective), reactivitate crescută la stimuli agresivi, reacţii inadecvate la anumite
semne de afecţiune, nivelul de anxietate constant ridicat/semne de depresie; b) dezvoltarea
psihologică este puternic marcată de abuzul suferit manifestându-se la nivelul comunicării,
relaţionării şi a nivelului intelectual, regres în planul achiziţiilor cognitive, folosirea
disocierii şi a negării ca mecanisme de apărare a eului, stimă de sine scăzută, conflict
emoţional insolvabil determinat de păstrarea secretului abuzului, dezvoltarea unei patologii
psihiatrice; c) pe planul dezvoltării fizice/motorii, al autonomiei, tulburări non-organice,
afecţiuni grave (de exemplu, leziuni cerebrale, B.T.S.) sau infirmităţi; d) pe planul

66
competenţelor sociale şi a comportamentelor adaptative, existând riscul unor
comportamente de tip delincvent, tulburări de comportament/ comportament exploziv,
comportament auto-distructiv, slab comportament de contact (trăirile lor în relaţiile cu alţi
copii şi adulţi sunt caracteristice poziţiei de apărare), auto-izolare, suicid; e) pe plan şcolar,
se observă scăderea performanţelor şcolare, tulburări de atenţie, slabe achiziţii la nivelul
scrisului, cititului şi a calculului matematic, înţelegerea deficitară a sarcinilor,
comportamente de retragere, probleme de concentrare (hiperactivitate, hiperexcitabilitate),
lipsă de cooperare (sociomatricea îi prezintă pe aceşti copii ca fiind nepopulari/respinşi).
Kempe et. all. (1976) şi Killen (1998) au descris două strategii de supravieţuire pe
care le folosesc copiii în situaţiile de maltratare: „strategia exagerat de bine adaptată” şi cea
„hiperactivă şi distructivă”. Cei care aparţin primului grup se comportă astfel încât să
îndeplinească dorinţele şi aşteptările adulţilor. Ei sunt adesea hipersensibili la semnalele
trimise de adulţi, semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se comporte. Aceşti
copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face faţă acestor aşteptări. În
primul caz avem de-a face cu „super-copii”, care pot demonstra performanţe
comportamentale peste nivelul lor de vârstă. Ei ştiu că trebuie să se descurce singuri, să
facă faţă singuri situaţiei anormale pe care o trăiesc. Abuzaţi de către cei care ar avea
datoria de a-i proteja, aceşti copii câştigă olimpiade, concursuri, examene dificile şi cei din
jur nu realizează suferinţa pe care o trăiesc (Killen, 1998).

O altă categorie a copiilor cu adaptare performantă la situaţiile de maltratare o

reprezintă copiii îngrijitori care preiau din funcţiile parentale, inversând rolurile. Uneori,
copiii supra-adaptaţi se abandonează total suferinţei. Ei sunt copiii resemnaţi docili. Ei nu
mai reacţionează la lovituri, ameninţări şi lasă impresia unei pasivităţi pe care cei mari,
agresorii, o interpretează, de regulă, ca fiind o obrăznicie, o încăpăţânare. Cei care aparţin
celuilalt grup prezintă un comportament continuu provocator, agresiv, distructiv şi
hiperactiv. Reacţiile lor distructive se pot îndrepta nu doar în afară, împotriva celorlalţi, ci
şi împotriva lor înşişi, autoflagelându-se în diferite moduri. Sunt distructivi în relaţiile cu
ceilalţi, dar uneori acest comportament distructiv se răsfrânge şi asupra obiectelor din jur, a
regulilor care funcţionează, a oricărei autorităţi care încearcă să se impună. O atitudine
provocatoare o are şi copilul clown, care încearcă să distreze şi să distragă atenţia
anturajului de la anumite aspecte (Muntean, 1999).

67
 Dacă vom pătrunde în spatele acestor aparent diferite strategii de supravieţuire,
vom descoperi aceleaşi sentimente de neajutorare, confuzie, vinovăţie, anxietate, mâhnire,
goliciune sufletească, deprimare şi agresivitate. Strategiile de supravieţuire şi stăpânire a
situaţiei reprezintă modalitatea copilului de a face faţă situaţiei de maltratare, de a se apăra
atât împotriva propriilor sentimente, cât şi a mediului înconjurător. Cu ajutorul acestor
strategii el îşi asigură un anumit control asupra situaţiei sau, în cel mai rău caz, o iluzie a
controlării situaţiei.

Lazarus (1996) introduce termenul de coping în limbajul ştiinţific pentru a descrie

strategiile de supravieţuire şi care reprezintă „ansamblul eforturilor cognitive şi
comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigenţelor interne şi externe
care ameninţă sau depăşesc resursele unui individ” (Lazarus şi Folkman, 1984, 1988) şi
este „procesul activ prin care individul, graţie autoaprecierii propriei activităţi, a
motivaţiilor sale, face faţă unei situaţii stresante şi reuşeşte să o controleze” (Bloch, et. all.,
1991). Mecanismele de coping constituie, de fapt, moduri de rezolvare a problemelor
generale ale vieţii în maniere diferite: căutarea de informaţii, rezolvarea raţională a
problemei, căutarea sprijinului social, reevaluarea pozitivă a situaţiei, fuga-evitare,
distanţarea sau minimalizarea ameninţărilor, recurgere la gândirea magică, autoacuzare,
exprimarea afectelor, reprimarea afectelor, spiritul combativ sau acceptarea confruntării,
stăpânirea de sine (Ionescu, Jacquet, Lhote, 2003, pp. 115-116).
Morrow şi Smith (1988) dezvoltă strategiile de coping şi elaborează un model de
supravieţuire, aplicabil cazurilor de abuz sexual, model alcătuit din două strategii de
supravieţuire distincte: 1) evitarea pericolului şi a sentimentelor de ameninţare permanentă
prin: reducerea intensităţii sentimentelor perturbatoare, transformarea acestor sentimente în
altele cu grad mai mic de periculozitate (scuzarea agresorului şi reducerea la minim a
efectelor traumei), fragmentarea evenimentelor în elemente mai uşor de suportat
(reorganizarea abuzului), auto-flagelarea (durerea fizică auto-indusă folosită pentru a
şterge durerea emoţională), disocierea (divizarea emoţiilor sau separarea acestora de
cogniţii, senzaţii, comportamente), amnezie (pierdere a memoriei cu privire la anumite
aspecte ale abuzului) şi 2) managementul lipsei de putere şi control prin: negare,
respingerea puterii, reorganizare a abuzului pentru a da iluzia menţinerii controlului,
încercarea de a învinge trauma (dezvoltarea strategiei de a se descurca cu realitatea),
control asupra altor domenii ale vieţii, căutarea probelor pentru a dovedi abuzul. Autorii

68
menţionaţi identifică factorii care influenţează strategiile de coping ca fiind: a) valorile
culturale (o influenţă deosebită au avut cele de natură religioasă cu privire la sex şi abuzul
sexual, ca şi normele morale ale familiei. Reacţiile victimelor au variat de la a găsi alinare
în rugăciune până la respingerea sistemelor religioase, pe care le percepeau ca sprijinind
abuzul sau căutarea şi găsirea unor căi spirituale alternative); b) atitudinile, valorile,
credinţele şi dinamica familiei (abuzul era o normă acceptată în familie, iar alcoolul şi
dinamica alcoolului făceau parte din viaţa familiei); c) asocierea abuzului sexual cu cel
fizic şi emoţional; d) vârsta victimei; e) răsplata care a urmat abuzului; f) resursele externe
implicate, ca şi contextul în care aceste două strategii s-au dezvoltat.
Coping-ul poate fi centrat pe: emoţie (vizează reglarea tulburărilor emoţionale), pe
problemă (vizează gestionarea problemei aflată la originea subiectului), pe tehnici de
evitare prin strategii pasive (fugă, refuz, resemnare etc. ce permit subiectului să reducă
tensiunea emoţională), prin strategii active (căutare a informaţiei, susţinere socială etc.) ce
permit subiectului să înfrunte situaţia pentru a o rezolva (Ionescu, Jacquet, Lhote, 2003, pp.
116).
Folkman şi Lazarus (1988) consideră că procesele de evaluare a relaţiilor persoană
– mediu înconjurător sunt influenţate de caracteristicile personale anterioare (resurse
personale) şi variabilele mediului înconjurător. Aşa se explică de ce unul şi acelaşi
eveniment poate fi evaluat ca o ameninţare de către un individ şi ca un refuz de către altul.
Susţinerea pe termen lung a copilului abuzat implică: micşorarea sentimentului de
vină, întărirea respectului de sine şi a sentimentului de valoare personală, oferirea de sprijin
şi de educaţie, copiii abuzaţi trebuie să ştie că sunt sănătoşi fizic, copiii abuzaţi trebuie
învăţaţi să-şi apere drepturile, copiii abuzaţi trebuie învăţaţi să deosebească
comportamentele afectuoase de cele sexuale, să li se ofere consiliere şi terapie susţinute
(Whitman, M., 1998).
Trăirea unor experienţe abuzive în copilărie poate duce la formarea unor copii sau
adulţi care nu ştiu prea multe despre ce înseamnă siguranţa şi recunoştinţa, părinţi care nu
sunt capabili să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi şi copii care sunt în
pericol de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei viitoare. Abuzul afectează,
aşadar, pe copilul şi pe adultul care şi-a trăit propriile neajunsuri, frustrări sau speranţe
spulberate.

69
 5. Protecţia copilului - victimă a abuzurilor

În sens larg, protecţia copilului reprezintă sistemul global prin care statul îşi asumă
responsabilitatea de a îngriji şi de a administra ceea ce este zilnic necesar vieţii şi
dezvoltării armonioase a copilului. Sistemul de protecţie a copilului se referă la toate
activităţile prin care nevoile copilului sunt satisfăcute de către părinţi, tutori sau persoane
de îngrijire, atât în familie, cât şi în instituţii de ocrotire.
Activităţile de protecţie a copilului includ atât grija fizică (adăpost, hrană),
asigurarea sănătăţii, formarea de obişnuinţe (de la igiena personală până la socializare),
deprinderi de autocontrol (disciplină), accesul la educaţia, dragostea şi grija celor ce îl
îngrijesc, cât şi, pe alt plan, consilierea, tutela şi ajutorul în caz de nevoie.

Specificul intervenţiei în cazul copilului abuzat

Intervenţia eficientă în cazul copilului - victimă a abuzului necesită timp, resurse

umane şi materiale pentru a putea răspunde atât nevoilor care generează situaţia în care
copilul este abuzat, cât şi consecinţele care apar, la nivelul tuturor celor implicaţi, şi care se
reflectă dramatic în procesul de dezvoltare a copilului.
Formularea acestor nevoi şi a resurselor necesare lor a impus familia în atenţia
specialiştilor şi a condus la identificarea ei cu cel mai propice mediu de dezvoltare a
copilului. Consecinţele abuzului ating toate laturile bio-psiho-socio-culturale ale fiinţei
umane şi reprezintă, în acelaşi timp, încălcarea drepturilor copilului. De aceea, în
elaborarea strategiilor de intervenţie trebuie să se ţină seama de toate aspectele existenţiale
ale copilului victimizat: psihologice, sociale şi culturale şi, în acelaşi timp, să aibă un
aspect corectiv pentru agresor şi de reabilitare pentru familia sau instituţia care a constituit
mediul de producere a situaţiei abuzive.

Principii etice

În funcţie de serviciul la care se face semnalarea cazului de abuz, se formează şi

echipa de intervenţie. Riscul major la care este supusă echipa este de a fi la rândul ei

70
abuzivă cu copilul maltratat. Solicitarea copilului de către fiecare membru al echipei în
vederea repetării relatării experienţei traumatizante reprezintă o reiterare a abuzului şi
reactualizarea sentimentelor legate de traumă. În acest mod, copilul retrăieşte evenimentele
traumatizante. De aceea, planul de intervenţie şi activitatea de caz elaborate de echipa
interdisciplinară trebuie să aibă în vedere câteva principii de ordin moral (Jourdan-Ionescu;
Palicari, 2001, p. 230):

- etica relaţiei în echipă: gestionarea informaţiilor este mai grea atunci când ele sunt
împărtăşite unui grup – lipsa discreţiei este o traumă pentru copilul în situaţie de
abuz, iar discernământul actorului social în stabilirea circumstanţelor în care el va
transmite şi discuta datele despre cazul pe care îl are în grijă reprezintă măsura
profesionalismului şi competenţei sale şi face trimitere la valori morale ca dreptul la
intimitate, demnitate şi respect al persoanelor implicate;
- confidenţialitatea este o cerinţă expresă pentru echipa în cadrul căreia se discută
cazul. Munca în echipa interdisciplinară necesită orientarea spre negociere şi
consens, valorizarea fiecărei profesii, precum şi respectarea locului şi rolului
fiecăruia în echipă. Încă de la începutul intervenţiei familia şi copilul vor fi pregătiţi
asupra demersului de discutare a cazului în echipă explicându-li-se scopul şi
avantajele acestei proceduri. Ei au nevoie să aibă încredere în membrii echipei, să
se simtă liberi de a le încredinţa informaţii şi să se simtă confortabil, discutând
anumite subiecte. Explicarea diferitelor forme de confidenţialitate (doctor/ pacient,
avocat/ client, preot/ enoriaş) copiilor şi părinţilor contribuie la înţelegerea scopului
intervenţiei;
- decizia în echipă cere ca rivalităţile şi orgoliile să fie depăşite, iar în activitatea lor,
profesioniştii sociali au nevoie să fie înţeleşi, motivaţi şi susţinuţi pentru a putea
duce povara grea şi plină de încercări emoţionale reprezentată de situaţia de abuz
asupra copilului.

Drepturi ale copilului victimă a abuzurilor

Pe toată durata desfăşurării procesului de ajutor, copiii au anumite drepturi

(Urquiza, Winn, 1994, pp. 41-50) care trebuiesc respectate. Acestea includ: dreptul la un
mediu nonabuziv, dreptul de a pune întrebări privind procesul de ajutor şi de a primi un

71
răspuns pe care să-l înţeleagă, dreptul de a fi tratat ca un individ unic etc.. Mediul
nonabuziv are rolul de a proteja copilul, a-l asculta şi a răspunde acestuia într-o manieră
care stimulează dezvoltarea emoţională, modelează interacţiunile potrivite adult-copil şi
ajută copilul să dobândească abilităţi de rezolvare a problemelor şi de comunicare.
Protecţia şi stabilirea limitelor se realizează prin definirea comportamentelor potrivite şi
nepotrivite. Este important să clarificăm regulile şi să discutăm consecinţele cu copilul în
aşa fel încât să înţeleagă intenţia şi scopul intervenţiei. Scopul este de a demonstra
copilului că nici o problemă/ comportament nu sunt aşa de grave încât să nu poată fi
discutate. În cazul relaţiei de ajutor, copilul va tinde, adesea, să creeze aceeaşi structură de
putere existentă în familia abuzivă, testând limitele adultului şi verificând cum va reacţiona
adultul implicat în rezolvarea cazului. Reuşita relaţiei de ajutor este condiţionată de
încrederea pe care copilul o are în persoana de ajutor, siguranţa mediului (fizică şi
emoţională) şi nu în ultim rând de modul în care se comunică cu copilul. Manifestarea
încrederii în adult este o problemă pentru mulţi copii neglijaţi sau abuzaţi. Un copil care a
fost abuzat fizic sau sexual de către o persoană cunoscută sau de încredere poate fi
suspicios în dezvoltarea relaţiei şi va testa relaţia de ajutor, determinând adultul să
demonstreze în mod repetat că este dispus să fie alături de copil în orice împrejurare. De
asemenea, în procesul de recuperare a copilului abuzat şi neglijat există două scopuri foarte
importante legate de viitoarea lui siguranţă: a) internalizarea de către copil a dreptului la
siguranţă şi protecţie şi b) dezvoltarea capacităţii de a face faţă unor evenimente similare în
viitor. Siguranţa fizică este adesea inexistentă în experienţa copilului abuzat sau neglijat.
Copiii abuzaţi şi neglijaţi ajung de multe ori să creadă că nu merită atenţie sau că siguranţa
şi protecţia lor nu este importantă. Copiii abuzaţi pot folosi comportamentul provocativ
pentru a testa adultul şi a vedea dacă relaţia va include pedeapsa fizică. Copiii abuzaţi
sexual se pot comporta într-o manieră seductivă sau pot face declaraţii sau comentarii
nepotrivite pentru a testa limitele şi reacţiile şi pentru a vedea dacă i se va răspunde într-o
manieră agresivă. Urquiza, Winn, 1994, apud. Krieger 1991, menţionează următoarele
metode ce se pot folosi pentru a ajuta copilul să înţeleagă şi să internalizeze conceptul de
siguranţă şi protecţie: comunicarea (în cuvinte şi acţiuni) a faptului că merită protecţie,
discutarea traumelor trecute şi posibilele căi de evitare a pericolelor în viitor, participarea
la jocul copilului şi, în acel context, introducerea unui protector. Siguranţă emoţională: Un
copil separat de familia sa ori a cărui familie a fost distrusă de descoperirea abuzului

72
trebuie să-şi concentreze energia asupra determinării a ceea ce se va întâmpla şi asupra
menţinerii echilibrului emoţional. Unii copii care au experimentat o pierdere se pot simţi
speriaţi, trişti, singuri şi neajutoraţi, iar alţi copii pot fi ostili faţă de ei înşişi şi faţă de alţii.
În asemenea cazuri se pot folosi următoarele căi pentru a ajuta copilul să se simtă în
siguranţă: a ajuta copilul să devină familiar cu noile împrejurări şi circumstanţe, a aminti
copilului puterea şi realizările sale, a învăţa şi practica abilităţi de rezolvare a problemelor,
inclusiv punerea de întrebări şi cererea de ajutor din partea adulţilor, conştientizarea
frustrării şi a provocării unei situaţii dificile. Uneori copilul nu posedă abilităţi de
dezvoltare a unei relaţii bazată pe interacţiuni reciproce şi respect. În aceste cazuri copilul
se poate educa cu privire la relaţii, maniere şi abilităţi sociale. In relaţia de ajutor trebuie să
se folosească cuvinte şi termeni pe care copilul să-i înţeleagă. Cei care lucrează cu copii
abuzaţi şi neglijaţi trebuie să folosească termeni care descriu cu acurateţe aceste două
concepte. Cuvinte şi expresii care, fie minimalizează, fie dramatizează experienţa pot crea
impresia că nu se înţelege situaţia copilului. Categorisind şi reacţionând la experienţa sau
sentimentele copilului înainte ca acesta să aibă şansa de a se exprima creează adesea
confuzie şi copilul răspunde într-un mod în care crede că se aşteaptă de la el. Este mai
productiv să rugăm copilul să descrie ce s-a întâmplat şi ce a simţit cu privire la experienţă,
pentru a obţine un răspuns adecvat.
Copiii şi părinţii au dreptul de a fi trataţi ca indivizi care au probleme şi experienţe
unice. Prin a face presupuneri şi a spune clientului ce simte, se ignoră nevoia clientului de a
fi tratat ca o persoană specială. A ruga clientul să confirme sau să infirme o ipoteză
determină clientul să simtă că este parte a unui experiment. Spunându-i unui copil cum
gândesc, simt sau se comportă toate victimele se diminuează sentimentul copilului de
integritate şi individualitate.

Principii generale de intervenţie

Deşi fiecare caz de abuz asupra copilului prezintă unicitatea lui, cunoştinţele despre
eficienţa intervenţiei sugerează câteva principii generale ce pot fi aplicate în majoritatea
situaţiilor (Saunders, Berliner, Hanson coord., 2003, pp. 106-109):
- experienţele copiilor abuzaţi trebuie conştientizate şi caracterizate drept ilegale,
dăunătoare, greşite în toate intervenţiile specifice abuzului asupra copiilor, familiei

73
 sau agresorului. Abuzul asupra copilului nu este acceptat sau aprobat sub nici o
formă, deşi părinţii agresori au adesea motivaţii privind comportamentul lor abuziv,
bazate, de cele mai multe ori, pe ideile denaturate privind binele copilului.
Argumentele trebuie lansate împotriva acestor motivări şi nu împotriva persoanei;
- siguranţa fizică şi emoţională a copiilor trebuie asumată şi acordată pe toată durata
planificării intervenţiei. Ar fi bine ca siguranţa copilului să fie unul dintre criteriile
de aplicare a tratamentului;
- intervenţia sistematică trebuie să includă o examinare comprehensivă a duratei de
victimizare a copilului şi a istoriei traumei. O astfel de examinare nu este una
absolută, care conduce la acumularea datelor pentru o intervenţie legală, ci, mai
degrabă, este desemnată stabilirii istoriei relevante a copilului, identificării
problemelor ce vor fi ţintele intervenţiei; intervenţia sistematică privind părinţii şi
copiii victime ale abuzului trebuie să conducă prioritar la începerea terapiei;
- relatările copiilor şi ale părinţilor trebuie realizate din perspectivă sistematică, să
conducă la progres şi să ofere informaţii pe care să se bazeze revizuirea planurilor
de intervenţie;
- intervenţiile trebuie selectate şi adecvate problemelor identificate în relatările
copiilor şi părinţilor acestora;
- protocoalele de intervenţie cu suport empiric sunt de primă importanţă în tratarea
copiilor abuzaţi şi a părinţilor lor;
- intervenţiile asupra copiilor abuzaţi trebuie să fie acceptate. Astfel, ele trebuie
relatate în mod explicit şi direct cu referire atât la incidentele trăite de copil cât şi la
trăirile emoţionale, cognitive şi afective de care dă dovadă copilul, ca rezultate ale
abuzului. Comportamentele maladaptative, gândurile şi sentimentele relative la
abuz indică faptul că acestea trebuie să fie principalele obiective ale intervenţiei;
- copiii nu trebuie să fie supuşi terapiei specifice abuzului decât dacă terapeutul este
de acord că acel copil are o istorie a abuzului;
- terapia se poate adresa copilului abuzat, familiei, agresorului şi presupune abordare
individualizată, de grup sau familială;
- în majoritatea cazurilor, termenul pentru terapia acordată copiilor abuzaţi va
depinde de problemele prezentate şi diferenţele individuale ale copiilor;
- terapia trebuie aplicată restrictiv mediului cu cel mai mic impact asupra familiei;

74
 - eficienţa pe termen lung şi bunăstarea copilului trebuie să constituie principiul
esenţial al întregii intervenţii;
- intervenţia trebuie să aibă drept obiectiv prevenirea viitoarelor probleme asociate
adesea cu istoria abuzului (de exemplu, abuz de substanţe, delincvenţă, recidivă), ca
şi reliefarea problemelor curente experimentate de copil;
- pe cât posibil, părinţii non-abuzivi trebuie incluşi în intervenţia în cazul copiilor
abuzaţi, în vederea dezvoltării abilităţilor de sprijin suport acordate copilului şi de
asigurare a unui mediu sigur pentru copil;
- părinţii agresivi, la indicaţia terapeutului, trebuie să beneficieze de tratament
specializat;
- când este posibil, intervenţiile trebuie să fie folosite pentru a îmbunătăţi calitatea
relaţiei părinte-copil în familiile abuzive;
- dacă intervenţia nu este eficientă sau este dăunătoare, este necesară schimbarea sau,
după caz, întreruperea acesteia.

Copiii abuzaţi prezintă un risc semnificativ în ceea ce priveşte varietatea

problemelor medicale, emoţionale, de comportament, de relaţionare şi sociale ce le pot
afecta întreaga viaţă. Intervenţia eficientă asupra copiilor victime ale abuzului şi familiilor
lor poate ameliora problemele curente şi poate reduce riscul dezvoltării altor afecţiuni
ulterior. De aceea, practicienii în domeniu au nevoie să acceadă la informaţii ce descriu
intervenţiile şi să înveţe să folosească aceste tratamente.

Rolul echipei interdisciplinare

Înţelegerea abuzului asupra copilului ca o problemă socială, legală, psihologică şi

medicală elimină soluţionările parţiale pentru copil, familie şi comunitate şi conduce la
munca în echipă interdisciplinară şi înţelegerea problemei abuzului din perspectivă
comprehensivă, ca şi la implementarea soluţiilor care să se adreseze tuturor aspectelor
problemei.
În cadrul echipei interdisciplinare ce lucrează în cazurile de abuz şi neglijare a
copilului, principiul de bază, întâlnit în literatura de specialitate este acela că nimeni nu
trebuie să muncească sau să ia decizii în mod izolat. Fiecare participant, chiar şi

75
nespecialist (de exemplu, voluntarii implicaţi în programele de socializare), are nevoie de
susţinere continuă şi de consultare. Lupta cu sentimentele personale, cu dificultatea
deciziilor ce trebuie luate, cu răspunsul comunităţii faţă de cazurile de abuz asupra
copilului este stresantă şi creează adesea frustrare, îngrijorare şi anxietate, iar lipsa
suportului face ca aceste sentimente să fie exprimate asupra familiei, colegilor sau asupra
sieşi. Lucrând în echipă, situaţia este examinată şi se răspunde acesteia, fapt ce sporeşte
şansele în luarea unor decizii fondate şi eficiente care vor fi implementate ulterior.
Succesul unui plan de intervenţie este adesea reflectarea coordonării şi comunicării
eficiente în echipa interdisciplinară, dar cu toate acestea este important să se reţină şi faptul
că se lucrează cu familii dificile care nu au capacitatea de răspuns pentru fiecare intervenţie
de aceea, lucrând şi colaborând cu colegii cresc şansele de a face diferenţele necesare între
ceea ce trebuie să facă specialiştii şi ceea ce trebuie să facă familia pentru a răspunde
adecvat serviciilor planificate.
Echipa interdisciplinară poate exercita patru funcţii diferite (Ziefert, Faller, 1981, p.
174): coordonarea şi evaluarea activităţilor; educaţia comunităţii şi educaţia continuă;
analiza cazului şi consultarea; intervenţia/tratamentul/implementarea planului
individualizat de protecţie.
Lucrul în echipa interdisciplinară presupune ca fiecare funcţie să fie îndeplinită de
persoane ce reprezintă o secţiune a unui grup profesional. Echipa de evaluare trebuie să
aibă în componenţă persoane ce pot face expertize relevante pentru a determina dacă s-a
produs sau nu abuz şi cum anume se poate rezolva problema. O astfel de echipă include cel
puţin un asistent social, un psiholog, un medic şi un jurist. Deseori, o evaluare psihiatrică
sau o testare psihologică este o resursă esenţială; ideal ar fi prezenţa ambilor specialişti în
echipă. Echipa de evaluare poate avea contacte personale cu familia sau poate activa în
evaluarea individuală, familială sau pe durata aplicării tratamentului. Echipa de tratament
este formată din membrii echipei de evaluare ce lucrează cu familia. Rolul ei este de
culegere a informaţiilor, depistarea problemelor şi găsirea soluţiilor adecvate. Când sunt
implicate trei sau mai multe persoane din aceeaşi familie, este nevoie de organizarea
întâlnirilor individuale, familiale şi ale echipei de intervenţie. Întâlnirile pot avea o
periodicitate sau pot fi organizate ori de câte ori este nevoie, fiind util uneori ca la
întâlnirile echipei să participe şi membrii familiei. Clienţii pot spune adesea de ce au
nevoie, iar participarea lor la planificarea intervenţiei poate motiva participarea lor

76
eficientă la tratament. Implicarea clienţilor trebuie să fie contrabalansată de nevoia
membrilor echipei de a lucra asupra cazului sau de a depăşi dificultăţile tranzitorii pe care
le ridică fiecare dintre membrii familiei sau frustrările legate de cazul în sine (Ziefert,
Faller, 1981).
În general, echipa va fi alcătuită din medic, asistent social, psiholog, jurist, poliţist.
Fiecare membru al echipei este reprezentantul unui serviciu, astfel încât funcţionarea
echipei interdisciplinare implică o intervenţie la nivel inter-instituţional, finalizată cu
elaborarea şi implementarea planului individualizat de protecţie.

Rolul asistenţilor sociali în echipa interdisciplinară

Un asistent social ce lucrează într-o echipă interdisciplinară, pentru a putea oferi

ajutor copiilor care au suferit o formă de abuz, trebuie să cunoască politicile sociale
naţionale, sistemul de protecţie şi ocrotire a copilului, disponibilitatea comunităţii de a
oferi ajutor, cât şi problemele familiilor şi ale copiilor din acea comunitate, luaţi individual.
Rolul pe care-l exercită un asistent social într-o echipă interdisciplinară depinde de tipul de
echipă. De exemplu, în cazul echipelor focalizate pe lucrul pe caz, funcţia îndeplinită în
echipă poate fi cea de evaluare (a se vedea anexa 6 privind standardelor minime obligatorii
pentru telefonul copilului), alţii realizând tratamentul individual sau familial (a se vedea
anexa 6 privind standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul
abuzat, neglijat şi exploatat). În general, munca în echipa interdisciplinară denotă o
anumită politică la nivel comunitar (a se vedea anexa 6 privind standardelor minime
obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi
exploatării copilului).
Asistenţii sociali cu experienţă în relaţionarea interpersonală şi individuală pot avea
o serie de funcţii în echipă. În comunităţile mici se pot ocupa de evaluare, dar şi de
tratament, în timp ce în comunităţile mai mari tratamentul poate cădea în sarcina altor
asistenţi sociali. Asistenţii sociali pot avea experienţă directă cu familia, faţă de alţi
membri din echipă şi, în general, în responsabilitatea lor cade stabilirea cauzalităţii, a
factorilor de risc sau declanşatori ai situaţiei abuzive, întocmirea evaluării sociale. În multe
comunităţi, asistenţii sociali sunt cei care deţin cele mai multe informaţii despre evoluţia şi
psihopatologia copilului şi a familiei spre deosebire de alte persoane implicate. Asistentul

77
social a fost pregătit să privească un caz din perspectivă ecosistemică, să includă familia în
comunitate şi individul în familie, abordare ce poate avea rol crucial în realizarea şi
implementarea planurilor de tratament/intervenţie (Salus, DePanfilis, 2003).
Pe de altă parte, asistenţii sociali din serviciile de protecţie a copilului sunt
împuterniciţi să facă totul la modul amplu. Ei trebuie să aibă relaţii şi cu copiii, dar să
intervină şi în familiile acestora. Ei trebuie să monitorizeze situaţiile pentru a vedea dacă
copiii sunt în siguranţă şi să decidă în ce priveşte schimbarea atitudinii şi reintegrarea
copiilor. Trebuie să coordoneze şi implicarea altor instituţii/ ONG-uri în familie şi să
pregătească fiecare caz pentru instanţă, toate implicând un bagajului mare de muncă. De
asemenea, majoritatea specialiştilor din sistemul de protecţie a copilului se ocupă de clienţi
involuntari care necesită o abordare intensivă şi extensivă, iar pentru ca intervenţia să fie
eficientă, cazurile ar trebui să fie mai puţin grave şi nu mai grave decât un caz obişnuit.
(Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy, 2003). De asemenea, apar şi multe activităţi
birocratice şi de secretariat ce trebuie realizate, de aceea specialistul din domeniul
protecţiei copilului abuzat se confruntă nu doar cu stresul zilnic cauzat de această categorie
de clienţi ci duce şi o luptă constantă pentru a face sistemul compatibil cu necesităţile
clienţilor. Asistenţii sociali cu abilităţi de organizare şi de administrare ar trebui implicaţi
în mobilizarea resurselor comunităţii, în vederea realizării programelor de prevenire a
abuzului şi neglijării copilului în familie. Strângerea de fonduri, recrutarea de personal,
organizarea de programe de instruire şi seminarii educative, supervizarea în echipă,
stabilirea liniei de comunicare cu instituţii de referinţă, toate acestea intră în abilităţile
asistentului social. Poate de aici şi diferenţa foarte mare dintre rolul asistentului social şi al
celorlalţi profesionişti implicaţi în echipa interdisciplinară, care îşi exercită rolul pe o fază
sau alta a cazului. Faptul că asistentul social are, de obicei, o istorie experimentată cu
familia şi faptul că prospectează implementarea planului de viitor, poate declanşa în echipă
tensiuni şi conflicte dacă nivelul lor de pregătire şi încrederea nu este ridicat sau dacă
membrii au păreri foarte bune despre munca lor. Planurile propuse de echipă, care pot fi
„uşor de zis, greu de făcut”, trebuie să fie puse într-o perspectivă realistă, iar aceasta o face,
de regulă, asistentul social (Ziefert, Faller, 1981, pp. 208-209).

Modele de intervenţie

78
 Abuzul asupra copilului este în strânsă relaţie cu întreaga comunitate, care
favorizează sau tolerează producerea fenomenului, şi se răsfrânge în spaţiul cultural al
acesteia. Modelele de intervenţie se referă la nivelurile sociale diferite pe care le ţinteşte şi
pe care le implică (Ionescu, 2001): modelul campaniilor de sensibilizare la nivel comunitar
şi politic; modelul intervenţiei sociale în reţea; modelul lucrului pe caz, model în care
unitatea de intervenţie este copilul-victimă, adultul-agresor şi familia sau instituţia care
constituie mediul abuzator.

Modelul campaniilor de sensibilizare la nivel comunitar şi politic

Campaniile de sensibilizare la nivel comunitar şi politic influenţează contextul

socio-cultural al intervenţiilor. Educaţia determină sensibilizarea şi disponibilitatea
comunităţii de a ajuta şi de a reduce incidenţa abuzului prin sensibilizarea părinţilor privind
responsabilitatea îngrijirii şi acompanierii copilului în procesul de socializare. Intervenţia
educativă extinsă poate fi transformată într-o campanie de advocacy pentru prevenirea
abuzului. Obiectivele unei astfel de campanii pot fi: sensibilizarea comunităţii,
multiplicarea serviciilor de caritate, crearea, funcţionarea reţelelor sociale de sprijin,
încurajarea voluntariatului (pentru persoane din familia lărgită sau din comunitate),
iniţiative în domeniul legislativ, apariţia unor proiecte comunitare (Ionescu, 1999).
Pentru o intervenţie bine planificată, cele trei modele mai sus menţionate, care
implică, la rândul lor, diferite niveluri ale sistemului social, se vor îmbina şi completa
reciproc.
Kari Killén (1998), în lucrarea Copilul maltratat, afirma că o intervenţie eficace,
centrată pe consolidarea suportului social de reţea, necesită implicarea profesioniştilor în
vederea soluţionării problemelor şi a sprijinirii cu competenţă a familiilor.
După Kempe (Spânu, 1998, p. 78), percepţia la nivel comunitar a maltratării are o
structură stadială. Stadiul I se caracterizează prin negarea faptului că ar exista maltratare
fizică, psihică sau sexuală la un nivel semnificativ. Cazurile de maltratare vizibilă sunt
atribuite fie părinţilor cu psihoze sau consumatori de droguri, fie unor persoane străine care
nu au nici o legătură cu comunitatea. În stadiul al II-lea comunitatea începe să acorde
atenţie formelor de maltratare (copii cu echimoze, fracturi), căutând mijloace pentru a face
faţă mai eficient intenţiei adulţilor de a abuza fizic de copii. În stadiul al III-lea se acordă

79
mai multă atenţie sugarilor care nu prezintă o dezvoltare normală şi care sunt maltrataţi.
Sunt recunoscute unele forme de maltratare, de exemplu otrăvirea. În stadiul al IV-lea
comunitatea recunoaşte maltratarea emoţională, fizică, neglijarea, precum şi „găsirea unui
ţap ispăşitor“. În stadiul al V-lea comunitatea ia cunoştinţă de existenţa copilului maltratat
sexual, iar în stadiul al VI-lea comunitatea garantează fiecărui copil un cămin decent,
hrană, precum şi îngrijire preventivă şi curativă de înaltă calitate.

Modelul intervenţiei sociale în reţea

Intervenţia socială în reţea urmăreşte iniţierea şi funcţionarea reţelelor sociale din

jurul celor implicaţi în situaţii abuzive. Reţelele se alcătuiesc din profesioniştii implicaţi în
intervenţie, dar şi din persoane exterioare sistemului de servicii (persoane din familie sau
voluntari) (Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy, 2003).
Reţelele şi grupurile sociale au rol terapeutic, în anumite situaţii fiind chiar mai
indicate decât orice altă formă de terapie. Dacă terapeutul nu urmăreşte abordarea părinţilor
prin reţea, munca terapeutică cu aceste familii poate face să crească dependenţa lor de
terapeut, iar acesta se va găsi în situaţia de a fi unica „reţea socială a familiei”, făcând astfel
să sporească starea de neputinţă a familiei. Construirea reţelei sociale în jurul cazului
presupune implicarea nu numai a serviciilor sau a profesioniştilor, ci şi a persoanelor din
afara sistemului interinstituţional (persoane din mediul de viaţă al copilului). Intervenţia în
reţea presupune o evaluare continuă realizată prin supervizare. Analizând cazurile apărute
în comunitate, nevoile şi resursele disponibile, barierele care apar în intervenţie, specialiştii
care alcătuiesc aceste reţele au următoarele roluri: identificarea şi iniţierea verigilor absente
din reţeaua serviciilor de intervenţie, planificarea unei politici de îmbogăţire a resurselor
existente la nivelul comunităţii, chestionarea eficientă a cadrului legislativ existent (Killén,
1998, p. 197).

Modelul lucrului pe caz

80
 Intervenţia debutează prin înţelegerea situaţiei traumatizante la care a fost supus
copilul, prin ajustarea comportamentului profesionistului la relaţia traumatizantă şi, nu în
ultimul rând, prin înţelegerea comportamentelor compensatorii dezvoltate de copil.

În literatura de specialitate se specifică comportamentele de supra-adaptare cum ar fi

super-copilul (cei cu performanţe comportamentale apreciate de cei din jur), copiii grijulii
cu părinţii (situaţie în care asistăm la inversarea rolurilor), copiii pierduţi-apatici (cuminţi)
şi comportamentele disturbante: agresive, distructive, clovnerii, hiperchinetism. Copilul
abuzat sau neglijat dezvoltă un sindrom comportamental uşor de recunoscut, dar dificil de
abordat terapeutic, deoarece „cu sindromul ne obişnuim să convieţuim”. Capacitatea de a
face faţă experienţelor neplăcute din copilărie îşi pune amprenta asupra adultului de mai
târziu. Această capacitate de a depăşi cu o oarecare uşurinţă o situaţie care pentru un alt
copil are consecinţe grave este denumită rezilienţă. Copilul rezilient răspunde situaţiilor de
disconfort mai degrabă prin mecanisme de adaptare decât prin mecanisme defensive. Acest
lucru creionează obiectivul intervenţiei şi sugerează modalitatea eficientă de evaluare a
succesului intervenţiei. Într-o intervenţie sistemică, rezilienţa copilului este abordată în
relaţie cu rezilienţa familiei sau a mediului de viaţă a copilului (Ionescu, 1999).

Intervenţia la nivel individual are drept scop restaurarea relaţiilor umane prin
recunoaşterea şi acceptarea persoanei considerate ca un întreg. Profesionistul nu îşi
propune să rezolve problemele clientului său, ci să-l acompanieze în dezvăluirea propriei
suferinţe şi în procesul de eliberare de această suferinţă.
Scopul este de a sprijini clientul pentru a căpăta un plus de maturitate şi a face
astfel faţă, într-un mod mai adecvat, problemelor pe care le întâmpină. Aceste consideraţii
sunt valabile indiferent dacă clientul este copilul-victimă, părintele sau educatorul agresor
sau familia, respectiv instituţia în care se produce abuzul (Robert-Ouvray, 2001).
Planul de intervenţie la nivel individual presupune procese educaţionale, terapeutice
şi de consiliere, concentrate pe unitatea de intervenţie (părinte, educator, copil, interacţiune
părinte-copil sau educator-copil, familia sau instituţia). Planul de intervenţie se stabileşte
pe baza unei evaluări complete a tuturor factorilor implicaţi, a nevoilor şi a resurselor
existente, stabilindu-se, totodată, şi obiectivele de intervenţie pe termen scurt, mediu şi
lung.
De exemplu, dacă copilul are nevoie de îngrijiri medicale şi este necesară scoaterea
lui din mediul familial şi internarea într-un spital de psihiatrie, planul de intervenţie va

81
cuprinde şi următoarele momente: separarea copilului de părinţi şi protejarea lui,
tratamentul de specialitate, planificarea unei întoarceri securizante acasă (terapia
agresorului şi a familiei), reinserţia progresivă a copilului în mediul familial (Muntean,
2001, pp.131-132).

Modelul lucrului pe caz: etape, activităţi, rezultate

Folosirea modelului de lucru pe caz implică şi existenţa unei relaţii de parteneriat

cu părinţii, o agendă comună, cu scopuri clar formulate şi acceptate şi nu o rezolvare a
problemelor familiale împotriva acesteia.
Etapa de caz Activitatea Rezultate
Colectarea informaţiilor de la Informaţii complete şi relevante de la cel ce
cel ce semnalează cazul raportează cazul şi din surse colaterale.
a) Semnalare Analiza datelor Determinarea preluării cazului.
Determinarea urgenţei investigaţiei.
Planul evaluării iniţiale Identificarea persoanelor ce vor fi intervievate şi
în ce ordine, ce profesionişti vor fi implicaţi.
Colectarea datelor Informaţii clare şi precise obţinute de la copil,
familie, agresor, surse colaterale, rapoarte,
b) Evaluare iniţială evaluări şi alte înregistrări.
Analiza datelor Determinarea validităţii sesizării.
Determinarea riscului repetării agresiunii în viitor
şi elaborarea unui plan de siguranţă pentru copil.
Înregistrarea cazului sau închiderea lui.
Colectarea datelor Informaţii complete şi precise legate de cauzele
Evaluarea copilului şi a neglijării şi abuzului şi consecinţele asupra
familiei copilului.
Analiza datelor Identificarea schimbărilor necesare pentru a
reduce sau elimina factorii de risc, tratamentul
necesar copilului, nevoile familiei şi prognosticul
de schimbare.
Consens cu familia.
Raport de evaluare.
Dezvoltarea planului de Identificarea sarcinilor, serviciilor, intervenţiei
intervenţie cu familia pentru atingerea scopurilor, limite de timp,
responsabilităţi.
c) Intervenţia Implementarea planului de Îndeplinirea sarcinilor şi scopurilor, a activităţilor
servicii care duc la reducerea sau eliminarea riscurilor şi
la tratarea/ diminuarea efectelor acestora.

d) Evaluarea Reevaluare Continuarea/ modificarea planului sau închiderea

intervenţiei/ Închiderea cazului.
cazului
(după modelul Organizaţiei Salvaţi Copiii, 2002)

82
 a) Semnalarea abuzului
A semnala situaţia unui copil abuzat înseamnă deja a-l proteja. Pentru a găsi o
soluţie corespunzătoare în faţa unei situaţii de risc şi/ sau de abuz trebuie ca aceasta să fie
semnalată mai întâi serviciilor competente. În practică însă un număr semnificativ de cazuri
nu sunt semnalate sau sunt semnalate prea târziu, atunci când consecinţele asupra copilului
sunt deja prea grave sau chiar ireversibile.
Dintre factorii care sunt în relaţie cu semnalarea, pot fi enumeraţi: factorii de tip
legal, caracteristicile profesionistului (formaţia profesională); experienţele anterioare de
semnalare, caracteristicile victimei (se semnalizează mai repede cazurile de abuz în care
victime sunt copiii foarte mici), tipul de abuz (abuzul fizic grav şi abuzul sexual sunt cele
mai frecvent semnalate); caracteristicile abuzului (frecvenţa, gravitatea), actualitatea/
neactualitatea în media, relaţia dintre agresor şi copilul respectiv, gradul de dependenţă a
copilului, calitatea probelor şi indiciilor (Ionescu, 2001).
Semnalarea unui caz de abuz asupra copilului o poate face un membru al familiei,
un vecin, un profesionist (medic, cadru didactic, asistent social etc.) către Serviciul Public
Specializat de Protecţie a Copilului, Serviciul pentru Copilul Abuzat şi Neglijat ce asigură:
luarea măsurilor de protecţie, sesizarea organelor abilitate pentru a dispune măsuri de
sancţionare pentru părinţii sau susţinătorii legali care îşi abuzează copiii, consiliere
psihologică, socială şi juridică pentru fiecare caz prin abordare diferenţiată, sprijinirea
copiilor pentru a diminua efectele abuzului şi neglijării, schimbarea mentalităţii privind
exercitarea drepturilor şi obligaţiilor parentale, precum şi a interacţiunii dintre părinţi şi
copii etc. Etapele parcurse de la semnalarea la validarea unui caz de abuz sunt descrise de
Latimer (1998) în schema de mai jos.

83
 Etape ale semnalării şi înregistrării cazurilor de abuz (Latimer, 1998)

După dezvăluirea abuzului, reacţiile familiei sunt diferite; pentru unele familii apare
ameninţarea destrămării imediate a familiei, se instalează o criză familială de intensitate
maximă cu distrugerea relaţiilor de familie şi a imaginii de sine idealizate, în timp ce
pentru altele este doar o nouă problemă pe care alţii o vor rezolva, nu se instalează situaţia
de criză, familia având tendinţa de a restabili imediat modelul familial anterior (Furnis,
1995, p. 57).

b) Evaluarea iniţială

Evaluarea iniţială se raportează la noţiunea de risc, la pericolul pe care-l reprezintă

o situaţie dată pentru copil şi la evaluarea situaţiei concerte în care se află la un moment dat
copilul. În acest sens, scopul evaluării este „aprecierea existenţei vreunui pericol pentru
copil şi a gradului de periculozitate a factorilor care pun în pericol dezvoltarea fizică sau/ şi
psihică sau chiar viaţa copilului” (Roth-Szamosközi, 2001, p. 53).
Cooper şi Ball (1993, p. 76) consideră că noţiunea de risc este potrivită nu numai
descrierii specificului cazurilor de abuz asupra copilului, dar şi pentru caracterizarea
muncii asistenţilor sociali. Pe baza evaluării situaţiilor copilului, ei îşi asumă riscuri incluse
în mecanismul de luare a deciziei.
O dată cu sesizarea unui caz de abuz, rolul serviciului de protecţie a copilului este
de verificare a veridicităţii sesizării într-un timp limitat (de regulă 24 ore) şi stabilire a
priorităţii cazului. Evaluarea iniţială priveşte, în principal, identificarea gradului de

84
siguranţă în care trăieşte copilul, dacă viaţa şi integritatea lui nu sunt puse în pericol în acel
mediu. Evaluarea va cuprinde: evaluarea siguranţei fizice, prezenţa urmelor de abuz de pe
corp, evaluarea condiţiilor de locuit, hrană, îngrijire, dar şi contactarea, după caz, a
unităţilor şcolare, a spitalelor, a poliţiei sau a altor servicii sociale. Apoi, se poate discuta şi
cu membrii familiei lărgite, cu apropiaţii şi prietenii familiei. În majoritatea cazurilor se
cere şi o examinare medicală a copilului, cât şi una psihiatrică şi/ sau psihologică.
Dacă managerul/responsabilul de caz decide că sesizarea este justificată, el trebuie
să decidă dacă copilul mai poate rămâne în acel mediu familial sau trebuie plasat într-o altă
familie, instituţie de ocrotire sau unitate spitalicească.
Dificultăţile ce apar în timpul evaluării iniţiale a cazurilor de abuz sunt
următoarele: atitudinea familiei: unele familii conştientizează că se oferă un ajutor
copilului, în timp ce altele sunt ostile şi împiedică demersurile; sentimentele de îngrijorare
îndreptate spre persoana care a raportat cazul, spre copil sau spre profesionistul implicat în
rezolvarea cazului (ostilitate, injurii) - acesta din urmă trebuind să-şi păstreze calmul în
situaţii foarte stresante; abuzul având loc în familie asistenţii sociali trebuie să ia de multe
ori decizii rapide şi corecte având date puţine, uneori insuficiente, fiind cunoscută tendinţa
familiilor de a păstra secretul asupra situaţiilor abuzive.
O parte dintre cazurile sesizate sunt închise după evaluarea iniţială sau referite altor
departamente din cadrul serviciilor de protecţie a copilului, el fiind considerat în situaţie de
risc şi nu în cea de copil abuzat.
Stabilirea riscului de abuz - În mod tradiţional, stabilirea riscului în cadrul
Serviciilor de Protecţie a Copilului ţine de expertiza lucrătorilor şi de politica instituţiei. În
ultimii ani s-au dezvoltat şi implementat modele specializate de evaluare a riscului pentru a
se stabili probabilitatea relelor tratamente aplicate copilului. Metodele specializate de
stabilire a riscului includ variabile referitoare la caracteristicile abuzatorului, cazului,
copilului şi variabilelor demografice ce ţin de caz. De exemplu, în cazul abuzului fizic, se
regăsesc în literatura empirică de specialitate frecvent următoarele variabile: nivelul
educaţional scăzut, vârsta tânără a părinţilor, IQ de limită, familii numeroase, abuz în
antecedent (transmis de la o generaţie la alta), iar în cazul abuzului sexual se identifică: o
relaţie non-biologică cu victima (tatăl vitreg, concubinul mamei), folosirea forţei într-o
infracţiune premeditată, antecedente infracţionale, sexul masculin, mai rar asociindu-se

85
variabile precum: şomajul, statutul marital necăsătorit, termene scurte de rezidenţă etc.
(DePanfilis, Salus, 2003).
Instrumentele specializate în stabilirea riscului variază în funcţie de maniera în care
este definit riscul, gradul în care instrumentele sunt utile în practică, tipul informaţiilor
obţinute şi modul în care sunt combinate informaţiile pentru a determina gradul de risc.
Pecora (1991) a împărţit modelele de stabilire a riscului curent în categorii compuse
din 16-35 de factori şi care sunt înregistrate pe scale reprezentând nivelul redus, moderat şi
înalt de risc. Factorii incluşi sunt în general asociaţi caracteristicilor copilului, severităţii şi
cronicităţii abuzului, caracteristicilor adultului care îngrijeşte copilul, relaţiei adult-copil,
factorilor sociali şi economici (a se vedea anexa 1).
În practică, matricea este des uzitată, dar nu oferă certitudinea „etichetării”
gradului de abuz. Datele obţinute sunt corelate cu cele înregistrate de la scalele familiale şi
scara de depistare a abuzului şi traumei. Astfel, scala resurselor familiale evaluează modul
de administrare a resurselor familiale în concordanţă cu nevoile familiei, dar şi cu ale
fiecărui membru în parte şi evaluează preocupările şi priorităţile familiale, oferă informaţii
despre zonele de servicii unde familiile consideră că le lipsesc resursele adecvate, în timp
ce scala de sprijin familial evidenţiază rolul persoanelor şi grupurilor de ajutor pentru
membrii unei familii care cresc un copil. Este un instrument conceput pentru a evalua din
punct de vedere calitativ nivelul sprijinului social între familii. Scala de depistare a
abuzului şi traumei încearcă să evalueze atmosfera generală de acasă şi să surprindă ceea
ce simte copilul referitor la felul cum a fost tratat de către părinţi sau de către cei care l-au
îngrijit în mod curent (a se vedea anexele 2, 3 şi 4).
Pecora (1991) nota că ratele corecte de clasificare pentru modelele de stabilire a
riscului variază de la 15% la 83% şi nici un model nu are sensibilitatea şi specificitatea
suficient de mari pentru a putea fi folosit ca singurul determinant al stării de risc, fapt ce
determină estimări incorecte ale riscului, în parte rezultate din ignorarea intercorelaţiilor şi
interacţiunilor dintre factori.
O bună activitate practică în favoarea copiilor porneşte de la diagnosticarea
factorilor relevanţi implicaţi într-un caz dat. Valoarea ajutorului oferit unui copil depinde
de calitatea investigaţiei efectuate şi de adecvarea diagnosticului la nevoile copilului.
După Ionescu, Popa, Forestier (1997) în evaluarea situaţiei copilului trebuie reţinute
următoarele aspecte: informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului sunt

86
confidenţiale şi trebuie tratate ca atare; evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o
perioadă dată de timp-în consecinţă, ea nu are un caracter definitiv. Situaţia copilului aflat
la un moment dat în dificultate trebuie evaluată în mod periodic; evaluarea priveşte
ansamblul nevoilor copilului. Nevoile sale fizice, cele privind sănătatea sa, nevoile sociale,
de afecţiune, respect, educaţie etc. trebuie privite întotdeauna din punctul de vedere al
nivelului de dezvoltare a copilului şi a perspectivelor sale de progres; evaluarea este un
proces complex, în care pot fi implicaţi diverşi specialişti, în funcţie de specificul situaţiei
în care se găseşte copilul şi de nevoile sale; evaluarea impune utilizarea unui limbaj clar, a
unor termeni precis definiţi, cu scopul de a servi persoanelor de suport care însoţesc copilul
în traseul său evolutiv; în procesul investigării se acordă o atenţie deosebită analizei
familiei copilului, nevoilor acesteia în vederea transformării ei într-un mediu favorabil
dezvoltării copilului.
Evaluarea unui presupus abuz asupra copilului trebuie să se desfăşoare într-o
manieră ordonată, structurată pentru a obţine cât mai multe informaţii şi pentru a evalua
riscurile şi siguranţa copilului. Specialişti au folosit o varietate de tehnici de evaluare care
includ, cu precădere, interviul şi observaţia.
Este recomandabil ca realizatorul interviului să-şi pună în aplicare abilităţile de
intervievare: să fie un bun ascultător, să rămână calm, dar vigilent, cu scopul de a-şi forma
o imagine cât mai clară asupra situaţiei. De asemenea, este necesară menţinerea unei
atitudini neutre, de nejudecare a situaţiei, caracterizată mai mult de încercarea de a fi
empatici şi de a înţelege circumstanţele care au condus la supoziţia relelor tratamente.
Fiecare întâlnire trebuie planificată şi organizată în funcţie de: locul în care se vor
desfăşura interviurile, durata, frecvenţa interviurilor şi numărul persoanele care participă la
fiecare interviu. Toţi membrii familiei trebuie intervievaţi individual pentru a se stabili o
relaţie de încredere şi pentru a mări acurateţea informaţiilor obţinute. De preferat este ca
membrii familiei să fie intervievaţi în următoarea ordine: copilul identificat, fraţii sau alţi
copii din cadrul familiei, adulţii care nu sunt presupuşi a fi comis abuzul, persoana care
este presupusă a fi maltratat copilul, familia ca întreg (Wiehe, 1996, pp. 121-129).

Intervievarea copilului identificat

Scopul interviului iniţial cu copilul este de a obţine informaţii privind abuzul, de a
evalua siguranţa imediată a copilului şi de a obţine informaţii despre părinţi şi familie.

87
 Informaţiile pe care un manager de caz încearcă să le obţină de la copil sunt
următoarele: ce s-a întâmplat, când, unde şi cine a fost prezent; starea actuală a copilului;
tipul, gravitatea şi cronicitatea abuzului; efectele abuzului; caracteristicile copilului;
programul zilnic al copilului; identitatea altor persoane care au informaţii despre starea
copilului şi despre situaţia familială; persoane care locuiesc împreună cu familia; relaţia
copilului cu fraţii, familia extinsă şi/ sau alte persoane semnificative; percepţia copilului
asupra relaţiilor dintre membrii familiei; percepţia copilului despre cum se rezolvă
problemele familiale; sentimentele şi relaţia copilului cu părinţii şi fraţii; comportamente
sau sentimente neobişnuite sau nepotrivite; descrierea (observarea) vecinătăţii, resurse
disponibile şi gradul de violenţă.

Interviul cu copilul se poate realiza parcurgând următoarele etape:

Introducere: prezentarea şi definirea rolului la nivelul de înţelegere al copilului,
maniera de abordare a copilului este determinată de vârsta copilului şi tipul abuzului

suferit; motivarea interviului folosind informaţiile furnizate de copil sau elemente

observabile pentru a stabili motivul pentru această întâlnire; stabilirea structurii interviului,
explicându-i copilului cum va decurge întâlnirea şi care este obiectivul.
Construirea relaţiei: atragerea copilului cu scopul de a-l înţelege şi de a-l implica în
interviu; înţelegerea sentimentelor copilului legate de prezenţa asistentului social şi de
situaţia care i-a reunit; sprijinirea copilului de a se simţi confortabil.
Evaluarea dezvoltării copilului: observarea copilului şi a modului în care îşi
coordonează mişcările şi notarea oricărui indicator de întârziere în dezvoltare; evaluarea
aptitudinilor sociale şi de comunicare ale copilului şi notarea oricărei devieri; evaluarea şi
înregistrarea stărilor afective ale copilului, atât deschiderea sa spre exprimarea
sentimentelor, cât şi reţinerile observabile în timpul interviului.
Stabilirea credibilităţii şi autenticităţii. Determinarea modului prin care copilul
înţelege: locul şi timpul, prin întrebări care să demonstreze că acesta face diferenţa între pe/
sub, înainte/ după; realitate şi veridicitate, prin întrebări din care să reiasă că acesta face
diferenţa între real/ iluzoriu, adevărat/ fals, cunoaşte diferenţa dintre bine şi rău.
Evaluarea familiei: Cine formează familia în accepţiunea copilului? / Cum impun
părinţii sau adulţii care au grijă de copii disciplina în cadrul familiei? / Care sunt conduitele
de viaţă ale familiei?

88
 Obţinerea informaţiilor legate de abuz: evaluarea şi înregistrarea oricăror informaţii
legate de abuz; observarea şi înregistrarea limbajului non-verbal al copilului.
Educaţie şi securitate: discutarea cu copilul despre modul în care poate spune „nu”
sau poate ieşi dintr-o situaţie şi poate vorbi cu cineva care-l poate proteja; determinarea
semnalelor care atenţionează copilul că trebuie să iasă din casă sau să fugă de agresor şi
unde se poate duce pentru a fi în siguranţă; determinarea persoanei căreia copilul îi poate
destăinui repetarea abuzului şi încercarea de a implica acea persoană într-un dialog, astfel
încât copilul să ştie că i se poate adresa pentru a cere ajutor.
Încheiere: recapitularea a ceea ce a cuprins interviul (la trecerea în revistă a
informaţiilor furnizate de copil în legătură cu abuzul, oferirea unor informaţii eronate poate
testa veridicitatea afirmaţiilor sale); stimularea copilului să formuleze întrebări care îl
preocupă, îngrijorări legate de abuz, de relaţia cu asistentul social; stabilirea următoarei
întâlniri (Salus, DePanfilis, 2003, pp. 39-69).
Intervievarea copiilor ridică următoarele probleme: vocabularul limitat al copiilor,
specificul relaţiei adult-copil şi dificultatea copiilor de a înţelege situaţia de interviu. În
perioada antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a limbajului,
deşi cerinţa subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La vârsta de 1 an
copilul poate pronunţa circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziţii de 2-3 cuvinte. Este
evident că în această fază nu se pune problema interviului pentru investigarea lumii
subiective a copilului. Abia în perioada preşcolară (3-6 ani), datorită progreselor în
dezvoltarea comunicării verbale, se încearcă realizarea unor interviuri. O dată cu perioada
şcolară (6-10/11 ani), când se „produce o schimbare de fond a întregii activităţi psihice, are
loc investigarea gândirii copilului de la contemplarea şi înţelegerea intuitivă a cazului, la
logica regulii pe care o exprimă cazul, fenomenul şi operarea în această concepţie, fapt ce
reprezintă o adevărată revoluţie în actul de cunoaştere, o schimbare de structură a
înţelegerii” (Şchiopu, Verza, 1997, p. 173).
Dificultatea realizării interviurilor cu preşcolari şi cu şcolarii mici nu rezidă numai
în vocabularul limitat al acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. Trebuie să se ia în
considerare stadiile raporturilor dintre sexe. Astfel, la vârsta de 7-12 ani băieţii manifestă o
aversiune faţă de fete; de aceea este bine ca interviul să fie condus de o persoană de acelaşi
sex, se recomandă crearea unei situaţii care să-i ajute să înţeleagă ce se aşteaptă de la ei. Ca

89
atare, utilizarea jocului, a desenului pentru a provoca reacţii de răspuns este bine venită
(Chelcea, 2001, p. 132).
Chiar dacă sunt confruntaţi cu evidenţa existenţei abuzului, copiii neagă că acesta ar
fi avut loc. Totuşi, copiii de vârstă şcolară descriu abuzul în eseuri, copiii de vârstă
preşcolară în desene, iar copiii aflaţi în terapie - prin aluzii verbale directe sau indirecte la
experienţa lor de abuz. În momentul în care se observă că un copil comunică realitatea
abuzului trebuie să se realizeze schimbarea de la „modul de interpretare” la „modul de
investigare”. În cadrul primului proces avem tendinţa de a da un înţeles evenimentelor, în
timp ce în cadrul celui de al doilea dorim obţinerea de informaţii factuale. Copilul abuzat
care comunică secretul ştie foarte bine ce înseamnă comunicarea secretă, dar el nu are
încredere în noi că înţelegem aspectele ascunse. De obicei, copiii selectează o anumită
persoană ca „persoană de încredere” căreia îi încredinţează astfel de decizii. Apoi, copiii nu
dezvăluie secretul dacă alte aluzii au fost respinse sau neglijate. Aşadar, faptul de a nu
prelua un mesaj secret despre abuz la nivelul realităţii contribuie la întreţinerea de către
profesionist a caracterului secret al abuzului. Factorii de motivaţie ai profesioniştilor:
capacitatea de a face faţă personal problemelor de abuz şi de găsi sprijin profesional;
cunoştinţele, abilităţile şi deprinderile specifice dobândite în instrumentarea cazurilor; bază
materială, infrastructură, spaţiu unde pot fi oferite aceste servicii contribuie la calitatea
evaluării.
Metodele de evaluare de tipul testelor proiective sunt adecvate în scop orientativ,
dar nu suficiente pentru a face aprecieri de mare fineţe şi, de aceea, trebuie integrate în
diagnosticul multidimensional.
Desenul liber sau tematic constituie o modalitate eficientă de evaluare a
personalităţii în formare a copilului şi a problemelor sale emoţionale, precum şi a relaţiilor
sale cu familia, a traumelor pe care, eventual, le-a suferit, a nivelului de anxietate, a
capacităţilor şi dificultăţilor sale de a se adapta la mediul social.
Mecanismul psihologic prin care conflicte inconştiente nerezolvate, probleme
incomunicabile, atitudini şi sentimente faţă de persoanele importante din viaţa sa, frustrări
şi anxietăţi, blocaje şi suferinţe reprimate sunt dezvăluite îl constituie proiecţia. Astfel,
problemele ascunse, neconştientizate, reprimate sau negate, sunt exprimate într-o manieră
simbolică, adesea transparentă. Personajele unei poveşti inventate de copil, dramatizate de
el, prin jocul cu păpuşi sau redate grafic, sunt investite cu semnificaţii, emoţii, sentimente

90
şi gânduri pe care copilul le trăieşte în legătură directă cu evenimentele vieţii sale, cu
relaţiile sale cu familia şi alte persoane semnificative din viaţa sa. Dintre testele proiective,
bazate pe desen, utilizate în special în psihodiagnoza copilului, se pot menţiona (Mitrofan
coord., 1997, pp. 170-172): testul „omuleţului” (F. Goodenough), testul „desenului figurii
umane” (K. Machover), testul arborelui (Koch-Stora), testul „casă-copac-persoană”
(H-T-P al lui J.N. Buck), testul „desenului familiei”.
Desenul familiei este relevant pentru cunoaşterea raporturilor pe care copilul le are
cu familia, ca decisive în formarea personalităţii sale. Jourdan-Ionescu, Lachance, 2003.,
apud. Porot, 1965 consideră că simpla observare a desenului unei familii permite
cunoaşterea sentimentelor reale pe care copilul le resimte faţă de familia sa, situaţia în care
el se plasează în cadrul familiei sale, relaţiile dintre membrii familiei şi impactul lor asupra
copilului din perspectiva acestuia. Dimensiunile personajelor familiale, centralitatea sau
excluderea lor din spaţiul grafic, distanţele dintre membrii familiei şi dintre figurile
centrale şi copilul investigat, sunt elemente de diagnostic importante şi, totodată, factori de
suport pentru o discuţie relevantă de conştientizare şi chiar de optimizare a raporturilor
perturbate din familie. Utilizat mai ales ca probă de cunoaştere, testul familiei poate fi
folosit pentru declanşarea unui dialog.
În timpul probei se pot observa reacţiile afective ale copilului, mai ales inhibiţiile şi
refuzul de a desena sau a vorbi despre anumiţi membri ai familiei sau chiar despre sine,
jena sau teama faţă de unele personaje, resentimentele, ostilitatea. Se urmăresc oscilaţiile
afective, trecerile de la tristeţe la veselie, mânia, nemulţumirea faţă de unele personaje,
izolarea şi sentimentul de autodevalorizare sau insecuritate. Elemente ca egocentrismul şi
autocentralitatea, redate grafic prin dimensiunile exagerate, sublinierile şi detaliile
suplimentare, precizia grafică a trăsăturilor unor personaje, precum şi estomparea, absenţa,
imprecizia desenării altora, pot fi uşor identificate şi decriptate ca semnificaţie. Alegerea
culorilor pentru sine şi pentru anumite persoane nu este nici ea întâmplătoare. Desenarea în
culori vii, luminoase sau terne, întunecoase, este în directă legătură cu emoţiile şi
sentimentele copilului faţă de persoanele desenate, iar preferinţa lui pentru desenul
alb-negru ne poate sugera blocajele emoţionale, elemente de depresie, retragere sau lipsă de
rezonanţă afectivă, dificultăţi de exprimare a sentimentelor şi trăirilor. În final, copilul este
întrebat dacă este mulţumit sau nu de desenul său şi dacă ar dori să schimbe ceva sau să îl
refacă, aşa cum i-ar plăcea lui acum. Orice omisiune sau deformare a unui personaj într-un

91
sens sau altul ne oferă informaţii din punct de vedere al cunoaşterii lumii sale interioare,
dar şi al comportamentului său în raport cu aceste personaje ce exprimă simbolic realitatea
relaţiilor sale cu familia (Davido, 1998).
O altă metodă specifică în cazurile de evaluare a copiilor victime ale abuzurilor este
cea a folosirii păpuşilor anatomice (Lopez, 2001).
Ele sunt deosebit de utile în cazurile copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 şi 7 ani, care
au suferit abuzuri sexuale. Avantajul acestei metode este de a ajuta intervievatorul să
clarifice părţile corpului denumite de copil cu nume care sunt adesea confuze. De
asemenea, folosirea acestor păpuşi neacoperite de haine pot orienta atenţia asupra
atingerilor şi durerilor copilului la nivelul diferitelor segmente ale corpului. Folosirea
păpuşilor anatomice facilitează rememorarea evenimentelor petrecute în mod real pe
parcursul vieţii copilului şi nu stimulează fantezia lor sexuală (Jones, 1999).
Ele se recomandă a fi folosite după ce copilul a dezvăluit abuzul sexual, pentru a-l
ajuta să reprezinte detalii dificile de exprimat verbal, ca de exemplu poziţia sa în timpul
abuzului. Uneori, ele sunt folosite pentru a explora posibilitatea comiterii abuzului asupra
copilului, prin adresarea unor întrebări de tipul: Cum numeşti această parte a corpului?/
S-a întâmplat vreodată să fii atins acolo?/ S-a întâmplat vreodată să-ţi fi provocat cineva
vreo durere în acea zonă?/ Cine a fost acea persoană?. (Faller, 1993)
Jocul liber al copilului este şi el un mijloc de observare a preocupărilor acestuia.
Evaluatorul poate intra în jocul copilului, prin construirea unor scenarii care reproduc
activităţi cotidiene ca luarea mesei, baia, statul pe oliţă, pregătirea pentru culcare etc.
Copilul poate fi invitat să demonstreze prin jocul cu păpuşile sau figurinele de animale cum
sunt ele spălate de mama sau tata, cum şi unde sunt culcate, când se trezesc şi altele
asemenea. Unii copii se arată înfricoşaţi în unele din aceste situaţii şi proiectează prin
intermediul figurinelor folosite propriile lor experienţe (nu lasă păpuşile să doarmă, le
pedepsesc, le ameninţă cu pedepse pe care le-au trăit şi ei). Se va semnala anxietatea,
agresivitatea, frica sau evitarea exprimată de copil, dar jocul va demonstra existenţa
abuzului numai atunci când copilul va face efectiv demonstraţia relelor tratamente la care
este supus. În majoritatea cazurilor, jocul este un element esenţial în efortul
profesionistului de a câştiga încrederea copilului, iar elementele proiective care pot indica
maltratarea copilului sunt puncte de pornire importante pentru relevarea circumstanţelor
faptice ale situaţiei de maltratare (Cattanach, 1992).

92
 Intervievarea fraţilor
Scopul acestor interviuri este de a evalua nivelul de vulnerabilitate a fraţilor, de a
culege informaţii despre natura şi gravitatea abuzului şi de a obţine informaţii suplimentare
cu privire la familie - informaţii utile în evaluarea riscului de abuz asupra copilului
identificat şi a fraţilor săi. Exemple de informaţii pe care un manager de caz trebuie să le
obţină de la fraţi: caracteristicile, comportamentele şi sentimentele fraţilor; informaţii
despre presupusul abuz; dacă au fost şi ei abuzaţi şi dacă da, cum, unde, când, cât de des şi
pentru cât timp; alte informaţii despre părinţi (de exemplu sentimente şi comportamente
frecvente, probleme, măsuri disciplinare şi relaţiile părinţilor în afara căminului); alte
informaţii despre funcţionarea familiei, dinamica şi caracteristicile ei; informaţii care nu au
putut fi obţinute de la copilul identificat sau confirmarea unor informaţii culese în timpul
interviului iniţial de la copilul identificat (DePanfilis, Salus, 1992, pp. 26-27).

Intervievarea părintelui/ persoana de îngrijire non-abuziv

Scopul acestui interviu este aflarea informaţiilor pe care părintele le ştie despre
presupusul abuz, culegerea informaţiilor legate de riscul abuzării şi determinarea capacităţii
părintelui de a proteja copilul (copiii), dacă va fi cazul.
Exemple de informaţii pe care un manager de caz ar trebui să le culeagă de la
părintele non-abuziv: descrierea presupusului abuz; sentimente privind abuzul şi serviciile
sociale; acceptarea versiunii copilului despre ceea ce s-ar fi întâmplat şi cine este persoana
de îngrijire responsabilă de acest lucru; capacitatea de a proteja copilul şi opinia sa privind
vulnerabilitatea copiilor; sentimente, aşteptări şi perspective privind copilul identificat şi
fraţii săi; descrierea caracteristicilor, sentimentelor şi comportamentele copiilor; metode de
disciplinare şi relaţia cu copiii; relaţia cu presupusul agresor, roluri în familie, funcţionarea
generală a familiei şi nivele de comunicare şi afecţiune; modul de rezolvare a problemelor,
abilitatea de a înfrunta stresul, consumul de droguri şi alcool şi modul de a se vedea pe
sine; istoricul copilăriei (amintiri pozitive şi negative), istoria educaţională, delicte,
probleme de sănătate fizică sau mentală; situaţia financiară şi alţi factori cauzatori de stres;
relaţiile cu familia extinsă şi climatul din vecinătate şi comunitate (DePanfilis, Salus, 1992,
p. 27).

93
 Intervievarea presupusului abuzator
Scopul acestui interviu este de evaluare a reacţiilor presupusului abuzator la
dezvăluirea abuzului şi culegerea altor informaţii despre persoana sa şi despre familie în
legătură cu riscul şi siguranţa copilului. Pentru interviul cu agresorul se preferă interviul
structurat, care tinde să genereze date mai relevante decât interviul nestructurat, iar
informaţiile sunt culese într-un proces planificat.
Exemple de informaţii pe care un manager de caz trebuie să le obţină de la
presupusul abuzator: modul în care descrie ceea ce s-a întâmplat în legătură cu orice
presupus abuz; reacţia sa la incident şi faţă de serviciile sociale; starea sa emoţională
actuală, mai ales privind posibilitatea de a răni pe viitor copilul; punctul său de vedere
privind copilul, caracteristicile şi situaţia copilului; relaţia sa cu copiii şi cu alţi membri ai
familiei; descrierea sa privind rolurile şi funcţionarea familiei, metode de comunicare şi
nivelul de afectivitate; modul de a rezolva problemele, de a face faţă stresului; consumul de
substanţe psihoactive; relaţiile sale în afara familiei; descrierea familiei, inclusiv situaţia
financiară şi alţi factori cauzatori de stres; permisiunea de a vedea copilul; disponibilitatea
de a accepta ajutor (DePanfilis, Salus, 1992, pp. 27-28).
În timpul interviului iniţial cu părintele abuziv una dintre cele mai frecvente situaţii
este negarea. Negarea că evenimentul a avut loc, negarea oricărei vătămări făcute victimei,
că a intenţionat să comită o agresiune, că este pe deplin responsabil (şi victima este
vinovată, l-a provocat), negarea altor comportamente deviante. Pentru gestionarea eficientă
a acestei situaţii se poate recurge la una din următoarele strategii: se dezvoltă un set de
„Da”-uri (o succesiune de întrebări la care răspunsul este da), se pune accentul pe „Ce s-a
întâmplat?” şi, mai rar, „De ce s-a întâmplat?”, se ignoră răspunsurile neadevărate, se
alternează acceptarea cu confruntarea, se folosesc raţionalizările, se realizează confruntarea
la fiecare negaţie şi la depistarea erorile de gândire şi nu se permite evitarea
responsabilităţii, se evită întrebările multiple, se repetă anumite întrebări etc. (Bergman,
Plum, 2003).

Întâlnirile grupului familial

După terminarea interviurilor, asistentul social trebuie să reunească familia pentru:
a rezuma informaţiile obţinute şi impresiile, a urmări reacţii individuale privind percepţiile
şi sentimentele, a arăta interesul faţă de familie şi a oferi informaţii despre următorii paşi,

94
inclusiv dacă vor beneficia de asistenţă sau dacă va fi nevoie de intervenţia tribunalului, a
demonstra apreciere pentru participarea la acest proces.
Întrunirile grupului familial (Spânu, 1998) reprezintă o întâlnire între părinţi, copii
şi rude în cadrul căreia sunt abordate dificultăţile cu care este confruntată familia,
întrunirea fiind organizată şi monitorizată de asistentul social. Responsabilitatea acestuia
constă în colectarea informaţiilor despre familia cu probleme de la instituţiile implicate în
rezolvarea cazului. Pe lângă membrii familiei, sunt invitaţi la întrunirea grupului familial o
serie de profesionişti care îşi expun punctul de vedere propriu din perspectivă profesională.
Întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de conferinţă familială, întâlnirea
familială sau presupune parcurgerea a trei etape: în prima etapă, discutarea problemei în
comun, de către membrii familiei; în etapa a doua, discutarea problemei în comun, de către
profesionişti (profesori, medici, avocaţi, logopezi, psihologi, poliţişti etc.); în etapa a treia,
după retragerea profesioniştilor, sunt reluate discuţiile, stabilindu-se strategiile de rezolvare
a problemelor. Întâlnirile grupului familial: accentuează discreţia şi, de obicei, nu se
finalizează cu o trimitere a cazului în instanţă, acolo unde pare a fi necesar; orientează
familia spre detectarea şi utilizarea punctelor puternice şi a resurselor pe care le deţine şi,
în funcţie de acestea, se elaborează planuri pentru ameliorarea situaţiei şi pentru noi
abordări; permite organizarea întâlnirilor în mod corespunzător normelor culturii de origine
a familiei; maximizează responsabilitatea adulţilor, iar pentru copiii din familie are valoare
terapeutică; dezvoltarea capacităţii familiei de a decide asupra unor probleme proprii prin
utilizarea resurselor existente. Modelul se fundamentează pe convingerea că familia are
propria motivaţie de a-i proteja pe membrii săi, mai mult decât orice instituţie,
reechilibrându-se competenţa cu încrederea acordată de membrii familiei unii altora
(Bragg, 2003).
Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazează pe interviul sistematic cu toţi
membrii familiei şi urmăreşte, în primul rând, depistarea acelor atitudini dominante care
pot conduce la vătămarea copilului, iar în al doilea rând evaluarea resurselor energetice, de
suport intern sau extern ale familiei. Informaţiile privind aceste domenii enumerate pot fi
obţinute atât prin formularea unor întrebări adresate direct persoanelor implicate în relaţii
abuzive, cât şi prin observarea directă a stilului lor parental.
Observaţia directă oferă informaţii cu valoare de fapte şi constituie materialul cel
mai bogat, divers, nuanţat şi susceptibil de analize calitative. Scopul observaţiei constă în

95
identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care se stabilesc între copilul - victimă a
abuzurilor şi alte persoane semnificative. Observaţia presupune formularea unor întrebări
premergătoare: Ce vom observa? Cum o vom face? Cum să se înregistreze faptele de
observaţie? Cum să le interpretăm în vederea teoretizării? Ca şi în cazul interviului,
observaţia prezintă anumite limite date de subiectivitatea evaluatorului.
În cazurile de abuz asupra copilului, observaţia la domiciliu, în mediul familial
reprezintă una dintre tehnicile frecvent utilizate şi se referă la urmărirea receptivităţii
părintelui la nevoile copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la exprimarea atenţiei faţă
de copil, crearea unei atitudini afectuoase, calde sau, dimpotrivă, a uneia reci, distante şi
eventual ameninţătoare. La acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi exprimarea
facială în cadrul comunicării, precum şi atitudinile gestuale şi corporale manifestate de
părinte şi răspunsurile copilului la aceste manifestări non-verbale menţionate.
Responsabilitatea evaluatorului este de a observa copilul identificat, fraţii, părinţii, familia
şi mediul.
Scopul observaţiei constă în identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care se
stabilesc între membrii familiei. Utilizarea unui ghid de observaţie, ca şi în cazul
interviului, reprezintă o necesitate pentru o abordare coerentă, logică şi organizată a
dinamicii familiei. Competenţele familiei sunt evaluate din punct de vedere sistemic şi în
funcţie de modul în care familia funcţionează în prezent raportat la evoluţia sa anterioară.
Genograma şi harta eco sunt alte două tehnici ce pot oferi informaţii în acest sens.
Genograma sau arborele familial descrie tipurile de relaţii şi evenimentele care s-au
desfăşurat de-a lungul generaţiilor. Naşterea, decesele, divorţurile, crizele şi alte
evenimente semnificative de viaţă pot fi înregistrate pe scurt. O prezentare de caz poate fi
condensată în câteva pagini (Coushead, 1993, p. 123). Genograma se completează de către
asistentul social împreună cu familia şi ajută la dezvăluirea regulilor nescrise ale familiei,
secretelor, tabuurilor. Citirea unei genograme pe mai multe generaţii poate conduce la
sesizarea anumitor evenimente care se repetă în familia respectivă cu o anumită frecvenţă
(creşterea copilului de către mame singure, abuzul fizic, divorţul etc.). Genograma este un
instrument utilizat în înţelegerea dinamicii familiilor şi caracteristica sa principală constă în
descrierea relaţiilor inter-generaţionale într-o familie; utilizarea unor coduri a căror
descifrare este menţionată într-o legendă ajută la exprimarea schematică a relaţiilor
inter-generaţionale cu relevanţă pentru istoricul social. Pentru realizarea genogramelor,

96
asistentul social trebuie să stabilească raporturi autentice de comunicare cu membrii
familiei, ceea ce conduce la diminuarea treptată a semnificaţiei miturilor şi a tabuurilor
aduse de generaţiile trecute care pot crea obstacole în rezolvarea problemelor.
Harta eco - precizează locul unei persoane sau a familiei sale în contextul social.
Ca şi în cazul genogramei, la întocmirea ei se va folosi un set de coduri, menţionat în
legendă. Harta eco oferă răspunsuri la următoarele întrebări (Sheafor, Horejsi, Horejsi,
1997): Care sunt relaţiile dintre membrii familiei? / Cum interacţionează familia cu rudele,
prietenii şi vecinii? / Membrii familiei au locuri de muncă? / Copiii au acces la sistemul
educaţional? / Care sunt performanţele intelectuale ale membrilor familiei? / Familia are un
venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de întreţinere, hrană, transport, educaţie? /
Familia participă la activităţi religioase, sociale, politice, culturale? / Membrii familiei sunt
marcaţi de stres?

c) Intervenţia

Dacă după evaluarea iniţială se identifică nevoia de servicii de specialitate se va

iniţia un plan de servicii şi/sau un plan individualizat de protecţie (a se vedea anexa 5,
Normele metodologice privind întocmirea planului de servicii şi a planului individualizat
de protecţie).
După caz, intervenţia se poate realiza de aceiaşi profesionişti care au realizat
evaluarea iniţială sau de către alţii. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă există avantaje şi
dezavantaje. În prima situaţie, prezenţa aceloraşi specialişti faţa de care s-a creat deja o
relaţie profesională, reduce etapa de construire a relaţie, cazul este securizat, iar familia nu
resimte transferul cazului ca pe o „pierdere”. În acelaşi timp, cei care lucrează pe caz şi
care evaluează urgenţa cazului, dar şi intervin pe caz, se pot simţi suprasolicitaţi / depăşiţi.
În cea de-a doua situaţie se doreşte o specializare strictă pe domeniu, la care uneori se
reproşează pierderea de informaţii prin transferul cazului de la un serviciu la altul sau
monotonia lucrului pe acelaşi domeniu. Intervenţia depinde de serviciile pe care familia
le-a primit după semnalare, precum şi de gradul de risc la care este supus copilul. Ideal, ar
trebui să existe o altă persoană care să diagnosticheze cazul în timpul etapei de evaluare
iniţială, alta decât asistentul social care lucrează cu copilul. Acest punct generează emfază,
deoarece, într-o anumită eventualitate nevoia unei aprecieri iniţiale şi a alteia ulterioare pot

97
fi trecute cu vederea şi se ajunge uneori la lipsa unui plan coerent de intervenţie (Faller,
coord., 1981).
Copiii victime ale abuzului au adesea istorii complicate ale victimizării şi traumei şi
prezintă o varietate de probleme şi deficienţe ce pot sau nu pot fi rezultate directe ale
abuzului. Istoriile complexe şi prezentările multor probleme constituie piedici pentru mulţi
practicieni, nu de multe ori fiind în faţa dilemei: intervenţie secvenţială sau unitară?
Intervenţia în cazul abuzului asupra copilului este una sistemică, copilul fiind parte
a sistemului familial, accentul punându-se pe modificarea relaţiilor copilului cu ceilalţi
membri ai sistemului. Intervenţia se centrează pe următoarele două direcţii: juridic
(stabilirea unei măsuri de protecţie a copilului şi stabilirea unei măsuri corective pentru
abuzator) şi recuperator (centrată pe copil, pe abuzator, pe familie).
Rezultatul optim în cazul copiilor supuşi unor rele tratamente de către proprii
părinţi ar fi ca, după intervenţia în familie, aceasta să rămână intactă şi copilul să poată trăi
în siguranţă, cu un bun suport emoţional, în cadrul propriei familii. Aceasta depinde însă de
o serie de factori care privesc: părintele abuzator (gravitatea abuzului comis, măsura în care
părintele acceptă responsabilitatea faptelor comise, numărul şi severitatea celorlalte
eventuale probleme ale sale - alcoolism, comportament violent, boală psihică, deficienţă
mentală) şi părintele care nu a comis abuzul, părintele de suport (modul de reacţie în urma
descoperirii comiterii abuzului asupra copilului, calitatea relaţiei sale cu victima,
dependenţa sa de persoana care a comis abuzul, numărul şi severitatea celorlalte eventuale
probleme ale sale - alcoolism, comportament violent, boală psihică, deficienţă mentală). Pe
baza analizei se pot desprinde următoarele tipuri de decizie: familia rămâne intactă;
agresorul este separat de familie; copilul este plasat temporar în afara familiei; copilul este
definitiv îndepărtat din familie (Roth-Szamosközi, 1999, apud. Faller, 1993).
Agresor
Informaţii pozitive Informaţii negative

98
 Părintele Informaţii Tipul I – Familia rămâne intactă Tipul II - Agresorul este separat de
c a r e pozitive familie
o f e r ă Obiective:
suport · reducerea la minimum a riscului Obiective:
repetării abuzului de către făptuitor · terapie individuală pentru copilul
prin îndepărtarea acestuia de lângă abuzat;
copil şi acordarea unei terapii · terapie individulă cu părintele care
individuale; oferă suport copilului;
· terapie individuală pentru copilul · terapie individuală cu părintele
abuzat; făptuitor.
· terapie individuală cu părintele care
oferă suport copilului;
· terapia cuplului: între persoana
făptuitoare şi persoana care oferă
suport;
· reunirea familiei şi continuarea
terapiei familiale.

Informaţii Tipul III - Copilul este plasat temporar în Tipul IV - Copilul este definitiv
negative afara familiei îndepărtat din familie

Obiective: Obiective:
· terapie individuală pentru copil, · decăderea din drepturile părinteşti;
suport pentru trauma suferită şi · terapia individuală a copilului;
pentru separarea de părinţi; · terapie pentru părinţii substitut.
· terapie individuală pentru ambii
părinţi;
· reabilitarea părintelui care nu a
comis abuzuri va permite revenirea
copilului în familia proprie şi
reevaluarea situaţiei;
· terapia cuplului;
· terapia familiei;
· reunificarea graduală a familiei.

Matricea deciziilor strategice în cazul copiilor abuzaţi, Faller, 1993, p. 66

Intervenţia presupune, pentru asistentul social, folosirea unor strategii alternative, ca

de exemplu, dacă în timpul evaluării iniţiale asistentul social identifică faptul că familia
colaborează şi cu alte organizaţii sociale, el poate decide cedarea cazului, în totalitate sau
parţial, spre acea organizaţie; în situaţia în care familia este cooperantă şi copilul nu este în
pericol, copilul poate rămâne în mediul familial, dar se asigură servicii directe familiei din
partea instituţiei la care lucrează, a altor instituţii sau a comunităţii; în cazul în care
siguranţa copilului este pusă în pericol, este necesar ca acel copil să fie plasat la familia
lărgită sau într-o familie de asistenţi maternali, până când familia a făcut suficiente
schimbări pentru a-i putea oferi copilului minimum de siguranţă; există şi situaţii în care
familia nu este dispusă la schimbări sau nu este capabilă de schimbări, iar copilul trebuie
scos definitiv din mediul familial. Tipurile de servicii sociale oferite variază în funcţie de
nevoile familiei, de complexitatea cazului şi de funcţionarea altor servicii sociale în cadrul

99
comunităţii. În multe situaţii, cei care intervin realizează o monitorizare a familiei, dar
intervenţia este axată strict pe copil, recurgând de multe ori la scoaterea copilului din
mediul familial şi mai puţin la oferirea de servicii familiei ca întreg. Aceasta este o politică
ineficientă pe termen lung şi costisitoare pe termen scurt (Roth-Szamosközi, 1999, pp.
208-210).
Intervenţia celor de la serviciile de protecţie a copilului este specifică situaţiilor de
criză. În cazul în care intervenţia este mai mult decât monitorizată, se au în vedere două
tipuri de resurse (Borgman, Edmunds, MacDicken, 1994) în elaborarea planului de
intervenţie: servicii concrete care includ: asistenţă financiară, servicii medicale, asistenţă,
consultanţă sau ajutor pentru angajare, servicii educative, asistenţă la domiciliu, îngrijire
zilnică, vizite ale asistenţilor medicali; terapie – pentru depăşirea situaţiei de criza, terapie
individuală asupra copilului, dar şi a părinţilor, consiliere maritală, terapie familială
focalizată pe interacţiunea părinte-copil, terapie de grup.
Se ştie că toate aceste metode sunt folositoare în cazul familiilor abuzive sau care
îşi neglijează copiii. Cu toate acestea, serviciilor de protecţie, care lucrează cu clienţi
involuntari, acoperă, mai întâi, sfera prestaţiilor directe, a sprijinului material sau financiar
(care poate reduce rezistenţa familiei, dar poate crea şi dependenţă) şi, abia apoi, apelează
la o formă de terapie. Ideal ar fi ca familia să decidă când anume este intervenţia eficientă
sau dacă au apărut noi probleme ce nu au fost acoperite. Un procentaj al familiilor în care
se înregistrează forme de abuz şi neglijare este cel al familiilor cu o multitudine de
probleme, iar strategiile familiale de intervenţie sunt folosite alternativ în funcţie de
problema identificată (Saunders, Berliner, Hanson coord., 2003, pp. 93-109).
Reacţiile familiei în timpul intervenţiei variază de la respingerea iniţială a ajutorului
datorită discrepanţei dintre imaginea de sine a familiei şi realitate, la acceptarea ajutorului
şi integrarea profesioniştilor în mediul familial ca „unchi” şi „mătuşe”. În prima situaţie
punctul critic îl reprezintă discrepanţele imense dintre imaginea de sine a familiei şi
realitatea relaţiilor intra-familiale în momentul dezvăluirii, schimbarea devenind posibilă
după criza iniţială, iar în cea de a doua situaţie apare retragerea, chiar fuga atunci când
intervenţia presupune schimbarea relaţiilor disfuncţionale şi ameninţă unitatea familiei
(Furnis, 1995, p. 57).
Dacă scopul principal al intervenţiei este protecţia copilului, scopul secundar este
menţinerea familiei împreună, prin (re)întoarcerea copilului în familie, dacă schimbările

100
s-au produs şi dacă copilul este în siguranţă în mediul familial. Acest serviciu acţionează la
nivel primar şi are drept scop prevenirea abandonului şi instituţionalizării copilului.
Costurile legate de oferirea unui asemenea serviciu social sunt relativ reduse, implicând
sprijinirea familiei în vederea păstrării unităţii familiale prin acţiuni de tipul: oferirea de
suport financiar în funcţie de nevoile familiei, consiliere, terapie individuală, de grup şi
familială, programe educative de dezvoltare a competenţelor adultului în domenii cum ar fi
educarea copiilor, managementul veniturilor şi cheltuielilor, grupuri de suport etc. ( a se
vedea anexa 6, privind standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse
comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului)
Prin acest serviciu se asigură dezvoltarea copilului în propria familie, chiar şi în
situaţia în care condiţiile materiale sunt precare. David Howe (1992) arăta că „chiar şi
familia cea mai carenţată material şi afectiv, familia care nu reuşeşte să asigure condiţii
optime de îngrijire şi formare a copilului, constituie totuşi o soluţie mai bună decât cea mai
dotată şi mai adecvată agenţie de protecţie, care nu va reuşi să suplinească funcţiile
grupului familial, al fraţilor, bunicilor şi în primul rând ale imaginii părinţilor în persoana
copilului” (Howe apud Miftode, 1999, p. 217). În situaţia în care acest lucru nu este
posibil, asistentul social urmăreşte plasarea copilului în familia lărgită (bunici, unchi,
mătuşi).

Măsura de protecţie socială cea mai des folosită constă în scoaterea copilului din
mediul abuziv şi plasarea temporară a acestuia în afara familiei. Măsura este uneori
traumatizantă pentru copil, acesta trăind dilema celui abuzat, dar şi a celui îndepărtat din
familie. Lucrătorii din domeniul sistemului de protecţie a copilului plasează copiii în centre
de plasament, centre de primire în regim de urgenţă ( a se vedea anexa 7, privind
Standardelor minime obligatorii privind centrul de primire în regim de urgenţă pentru
copilul abuzat, neglijat şi exploatat), centre de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi
exploatat ( a se vedea standardele minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru
copilul abuzat, neglijat şi exploatat) şi la asistenţi maternali, monitorizând progresul. O
problemă a acestei diversităţi ţine de contabilizare. Tehnic, copilul trece în sistemul de
îngrijire, plasament la asistentul maternal sau instituţional, iar asistentul social comunitar
predă cazul unui alt asistent social. Familia, la rândul ei, ar trebui să beneficieze de sprijin
specializat. Familia poate întâmpina cu ostilitate asistentul social care a luat copilul/ copiii
şi să nu aibă încredere într-un nou asistent social, ceea ce necesită foarte mult timp pentru

101
această tranziţie. Nu e deloc uşor pentru un nou asistent social să lucreze la astfel de cazuri
în planul de intervenţie stabilit de serviciile de protecţia copilului. În plus, necesitatea de a
apela la un alt asistent social poate exacerba trauma mutării copilului atât pentru copil, cât
şi pentru familie.
Plasamentul – constă în încredinţarea copilului unei persoane sau unei familii, alta
decât cea biologică. Această familie poate fi compusă din membrii familiei lărgite sau din
membrii comunităţii locale care îşi asumă responsabilitatea creşterii şi educării copilului.
Hotărârea de plasament este luată de Comisia pentru Protecţie a Drepturilor Copilului, sau
după caz de către instanţa de judecată. Criterii care stau la baza deciziei de plasament:
gravitatea abuzului şi pericolul iminent la care este supus copilul (de exemplu, rele
tratamente aplicate minorului, neglijare fizică, medicală, abandon, copii cu fracturi
multiple, dependenţa mamei de substanţe psihoactive etc.); vârsta şi deficienţa copilului –
copiii sub trei ani şi copiii cu handicap fizic sau mental sunt foarte vulnerabili. Deoarece
separarea de familia naturală, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, are unele efecte
negative în ceea ce priveşte ataşamentul, conducând la fragilizarea ataşamentului dintre
părintele natural şi copil sau la formarea unui ataşament anxios, este necesară evaluarea
foarte atentă a situaţiei familiale şi a modului în care sunt satisfăcute nevoile copilului.
În acest proces trebuie urmărite următoarele elemente: relaţia copil – părinte:
efectele distrugerii unui ataşament solid creat între copil şi părinte pot fi mai mult negative
decât pozitive; istoria maltratării: identificarea incidenţei (numărul de cazuri noi,
semnalate într-o anumită perioadă de timp) şi a prevalenţei (numărul total de cazuri – atât
cele noi, cât şi cele vechi – care oferă o imagine mai clară a fenomenului la nivelul
comunităţii); capacitatea părinţilor de a satisface nevoile de bază ale copilului: se va
realiza în special evaluarea părinţilor cu deficienţe fizice sau mentale şi a părinţilor care
sunt dependenţi de alcool sau drog; disponibilitatea părinţilor de a oferi ajutor
suplimentar: se va urmări cine stă cu copilul în timpul cât părinţii sunt la serviciu sau după
ce copilul vine de la şcoală. În timpul plasamentului, este necesară desfăşurarea unui plan
de intervenţie destinat îmbunătăţirii relaţiei copil-părinte după reîntoarcerea copilului în
familia naturală. Acest plan trebuie să cuprindă: durata plasamentului, achiziţiile părinţilor
în această perioadă, acţiunile specifice cu părinţii naturali şi cu părinţii de plasament, în
scopul pregătirii copilului pentru reîntoarcerea sa în familie, iar în tot acest timp familia
naturală va fi monitorizată, evaluându-se gradul de progres (Ionescu, 2001).

102
 Sprijinirea familiilor de plasament în îngrijirea copiilor abuzaţi sau neglijaţi se
bazează pe următoarele principii: un copil ar putea avea nevoie de o familie substitut
oferită de serviciile sociale, atunci când nici părinţii naturali, nici familia extinsă nu pot
satisface nevoile de dezvoltare ale copilului; familia de plasament trebuie să fie o familie
sigură, stabilă şi protectoare; atenţia familiei de plasament trebuie concentrată asupra
satisfacerii nevoilor imediate ale copilului, sprijinind evoluţia familiei naturale a copilului
şi reîntoarcerea copilului în această familie atunci când va fi posibil; datorită faptului că
familia de plasament devine parte a familiei extinse a copilului, aceasta trebuie să
negocieze relaţiile care sprijină părinţii naturali şi scopurile plasamentului; fiecare familie
este diferită – mutarea într-o altă familie constituie întotdeauna un şoc cultural pentru
copil; asemănările etnice şi culturale, precum şi relaţiile continue dintre familii fac mai
uşoare schimbările atât pentru copil, cât şi pentru familii; fiecare copil are dreptul să
primească îngrijire şi servicii adecvate şi are dreptul de a fi pregătit pentru autonomie şi
pentru o viaţă independentă (Cairns & Cairns, 2003).
În ciuda faptului că se încearcă o îmbunătăţire a situaţiei copilului, unii părinţi nu
sunt capabili să le asigure o îngrijire corespunzătoare. În aceste situaţii, trebuie să se
asigure un alt mediu de îngrijire. Atunci când se crede că părinţii vor fi în stare în curând să
asigure copilului îngrijirea corespunzătoare, sunt necesare scurte plasamente. În separare
sunt importante câteva aspecte şi anume (Killén, 1998, pp. 419-433): separarea de părinţi,
comunicarea deciziei de separare, exprimarea sentimentelor cu privire la separare,
exprimarea sentimentelor de vinovăţie si reducerea lor, pregătirea teoretică a copilului în
legătură cu plasamentul, întâlnirea cu părintele de plasament. Munca cu copilul care trece
prin procesul de separare de părinţi şi angajare în relaţia cu noii săi ocrotitori este foarte
importantă, copilul traversând o perioadă de criză, iar ajutorul pe care copilul îl primeşte în
această perioadă, are consecinţe asupra dezvoltării sale viitoare. Comunicarea deciziei cu
privire la plasament nu trebuie adusă la cunoştinţa copilului de către părinţi. Aceştia, de
multe ori fiind într-o criză, vor comunica această hotărâre din punctul lor de vedere, într-un
mod în care ei apar într-o lumină favorabilă. Ei pot nega realităţile şi pot promite copilului
alte soluţii, prin aceasta ei accentuând anxietatea şi vinovăţia copilului, în plus atunci când
copilului i se spune hotărârea luată, de separare de părinţi, el trebuie ajutat să-şi exprime
sentimentele în legătură cu acest lucru. Este important ca la întrebările adresate de copil
(verbale sau exprimate indirect prin joc) să i răspundă cu sinceritate şi sa se reducă, pe cât

103
posibil, sentimentul de vinovăţie şi responsabilitate. În funcţie de vârsta sa copilul poate fi
ajutat printr-o poveste care îi ilustrează situaţia sau prin joc (de exemplu, „Micul ursuleţ va
fi plasat într-o casă, iar el este supărat pe el însuşi şi crede că este vinovat de acest lucru.
Mama lui spune că nimeni nu este vinovat. Lucrurile au luat această întorsătură deoarece ea
nu a învăţat niciodată să-l îngrijească bine şi acum ea dorea ca el să meargă la această casă
pentru ca acolo să primească o îngrijire bună şi să fie din nou fericit”). Aceste comunicări
trebuie repetate în diferite moduri, cu speranţa că mai devreme sau mai târziu copilul va fi
capabil să integreze mesajul în percepţia pe care o are despre sine şi despre situaţie (Filipoi,
2002).
Perioada de potrivire şi acomodare a copilului victimă a abuzului la părintele
profesionist/ asistentul maternal respectă aceleaşi paşi din standardele de calitate ale
serviciului şi normele metodologice, in mod particular însă, se accentuează înţelegerea
comportamentului şi nevoilor copilului-victimă a abuzului şi/sau neglijării. Aceşti copiii
deseori recreează situaţii similare şi reacţii copil-părinte de tipul celor pe care le-a mai trăit,
uneori acest proces se poate petrece după o perioadă de „lună de miere”. (Killén, 1998). O
importantă funcţie a părinţilor de plasament este să ofere copilului o experienţă nouă în
care să nu i se confirme copilului experienţele lui anterioare. Unii copii la început se
adaptează bine, dar după un timp au devenit dificili şi supun părinţii de plasament la
încercări grele (ambivalenţă, agresiune, respingere, depresie ş.a.). De asemenea, părinţii de
plasament trebuie să fie capabili să ajute copilul să se pregătească pentru vizitele părinţilor
lui şi să îi susţină şi după vizite, atunci când copilul îşi exprimă sentimentele sau în
cazurile în care părinţii nu-şi respectă promisiunea de a-l vizita. Copiii aflaţi în plasament
au nevoie de ajutor pentru a face faţă tristeţii datorate separării de familia şi de reţeaua lor
socială (Watson, 1994)

d) Evaluarea finală şi închiderea cazului

Varietatea tipurilor de intervenţie utilizate în protecţia copilului implică raportarea

rezultatelor la criterii foarte diferite, adaptate caracteristicilor clientului şi specificului
muncii. Evaluarea este un proces complex, menit să contribuie la îmbunătăţirea practicii.
Pentru ca evaluarea să poată fi considerată eficientă, ea trebuie planificată de la începutul
intervenţiei. Deci, proiectul unei intervenţii va trebui să cuprindă indicatorii evaluării,

104
 indicatori măsurabili care să indice schimbarea. De exemplu, în evaluarea eficienţei
plasamentului unui copil abuzat ţinem seama de următoarele: s-a respectat durata stabilită
iniţial, în familia naturală s-au eliminat/ s-au minimalizat cauzele care au condus la măsura
plasării copilului în afara familiei, s-au atins obiectivele de intervenţie în favoarea
copilului, evaluate la niveluri diferite: sănătate, educaţie, relaţii interpersonale, dezvoltare
emoţională, creşterea stimei de sine, reducerea nivelului de stres etc. De obicei, intervenţia
serviciilor de protecţie se doreşte a fi o intervenţie pe termen scurt/ mediu. Totuşi, unele
cazuri rămân deschise o perioadă mai mare de timp dacă cazul se află pe rol în instanţă, iar
aceasta a propus măsura supravegherii pe o perioadă de timp etc. Cazurile se pot închide
din două motive: copiii nu mai sunt expuşi riscului de abuz sau neglijare, deşi, de multe
ori, obiectivele de intervenţie în familiei s-au înmulţit – cazul este referit altor organizaţii
spre rezolvarea noilor probleme identificate şi nu se ating obiectivele – intervenţia
serviciilor de protecţie nu a atins nivelul adecvat pentru schimbare. Uneori se poate ca
serviciile să fie insuficiente sau ineficiente pentru situaţia dată. Sunt situaţii în care apar
discrepanţe între gravitatea cazului aşa cum este ea analizată şi prezentată şi decizia
instanţelor judecătoreşti, ceea ce determină închiderea cazurilor (Salus, DePanfilis, 2003).

Temă nr. 3 – Intervenţie

(prezentată la ultimul tutorial)

Propuneţi metodologia de lucru (etape, metode, tehnici, instrumente de lucru) pentru

6. Prevenirea abuzului

Cercetările efectuate până acum în acest domeniu încadrează modalităţile de

prevenţie a copilului abuzat pe trei paliere: primar (acţionează în contextul social şi se
referă la implementarea prin politici sociale a programelor de prevenţie a individului şi

105
grupului), secundar (constă în elaborarea de programe şi oferirea de servicii ţintite asupra
individului sau grupului care a fost abuzat), terţiar (are ca scop eliminarea, pe cât posibil, a
efectelor negative ale abuzului şi prevenirea recidivei). Printre obiectivele procesului de
prevenire putem menţiona: participarea tuturor profesioniştilor din domeniul protecţiei
copilului la prevenirea maltratării, prin educarea copiilor şi a adolescenţilor, sprijinirea
familiilor, cunoaşterea şi transmiterea către comunitate a legislaţiei de protecţie a copilului
din România, care face posibilă o strategie de prevenire şi depistare a situaţiilor de risc.

Prevenirea – condiţie esenţială a unei acţiuni eficiente

Varietatea cauzelor maltratării, importanţa factorilor psihologici şi sociali, fac ca

prevenirea abuzurilor şi neglijenţelor să fie complexă şi multiformă. În plus, aceasta este
greu de evaluat dacă ţinem cont de incertitudinea actuală privind cifrele reale legate de
maltratare şi de timpul lung necesar observării rezultatelor.
Totuşi, există o dorinţă evidentă din partea tuturor profesioniştilor interesaţi de a
eradica acest flagel al societăţii printr-o prevenţie eficientă. Această dorinţă este declarată
de către numeroase acte internaţionale, cum este Convenţia Drepturilor Copilului, integrată
şi de legislaţia multor ţări, care conturează maltratarea ca o problemă a întregii societăţi şi
nu ca o acumulare de fapte punctuale. Aceasta creează cadrul pentru exercitarea dreptului
copilului de a fi respectat, adică dreptul la demnitate. Legea vizează prevenirea sistematică
a situaţiilor de maltratare prin crearea unei reţele naţionale de protecţie: coordonarea
acţiunilor printr-o mai bună articulare între autoritatea administrativă şi autoritatea juridică;
instituţionalizarea formării pe scară largă pentru profesioniştii din sectorul public şi privat
abilitat; cooperarea cu ONG-urile; crearea unui dispozitiv departamental de culegere a
semnalărilor; crearea unui serviciu naţional telefonic 24h/24h (hot-line) teritorial.
Acest serviciu naţional telefonic va putea să permită alături de alte acţiuni elaborarea
unui studiu anual de evaluare a prevalenţei fenomenului de abuz, care să conducă la
ajustarea strategiilor şi, totodată, la alcătuirea unor sinteze prezentate periodic

a) Prevenirea primară

106
 Măsurile de prevenţie primară se adresează populaţiei în totalitatea ei. Ameliorarea
condiţiilor de locuit, a condiţiilor de muncă contribuie, în mod general, la reducerea
situaţiilor de criză familială, situaţii creatoare de situaţii de maltratare, precum şi la
prevenirea abandonului şi instituţionalizării.
Specifice sunt măsurile care participă la protecţia mamei şi copilului: educaţie
pentru dezvoltarea parentalităţii, a relaţiilor afective mamă-copil încă din perioada
prenatală, în cadrul centrelor de planificare familială, a centrelor de sănătate, ONG-urile
care se ocupă de educaţia adolescenţilor şi părinţilor; ajutor la domiciliu – asistenţă de
pediatrie etc.; îmbunătăţirea calităţii îngrijirilor acordate copiilor din centrele de plasament,
alte unităţi de ocrotire medico-sociale, spitale/ secţii de pediatrie; creşterea calităţii
serviciilor acordate în creşe şi de către asistenţii maternali, pregătirea temeinică a acestora
înainte de a lua copilul în plasament; dezvoltarea şi înfiinţarea unor noi aşezăminte pentru
femeile gravide şi tinerele mame izolate sau în dificultate, care să funcţioneze după
standarde de calitate convenabile integrării lor sociale ulterioare şi care să creeze condiţii
pentru prevenirea abandonului; maternităţile reprezintă un loc privilegiat pentru prevenţia
primară, favorizând încă înainte de naştere stabilirea unor relaţii afective pozitive între
părinţi – în special mamă şi nou-născut. Tot aici, în acelaşi scop, pot fi organizate, pentru
gravidele cu risc, programe de educaţie care să prevină şi / sau să atenueze interacţiunile
dizarmonice mamă-copil. Maternitatea poate, de asemenea, să fie un catalizator în
realizarea reţelelor de susţinere/ suport social.
Prevenirea abuzurilor sexuale se realizează şi prin combinarea unor acţiuni diverse:
educare reală a opiniei publice prin difuzarea de filme şi prin difuzarea unei broşuri/ pliant
destinată familiilor; programe destinate copiilor care sunt învăţaţi să-şi facă respectat
corpul atunci când sunt acostaţi de un potenţial agresor; formare iniţială şi continuă a
tuturor profesioniştilor care se ocupă de copii; rolul şcolii este în acest caz preponderent.
Fără îndoială, ar trebui să se conceapă pe viitor programe de educaţie pentru viaţă, care să
se adreseze copiilor şi adolescenţilor, care să facă în acelaşi timp educaţie pentru rolul de
viitori părinţi şi educaţie sexuală.

b) Prevenirea secundară

107
 Prevenţia secundară este legată în mod mai direct de domeniul medico-social.
Aceasta cere realizarea unor intervenţii eficiente, pe cât posibil chiar înainte de apariţia
situaţiei de recurenţă a maltratării. Se preconizează, date fiind rezultatele mult mai bune
obţinute prin această practică, ca acţiunile de prevenire să fie orientate către perioada
sarcinii şi cea neo-natală, la familiile cu risc şi/ sau în dificultate. Se acordă atenţie tuturor
situaţiilor particulare, evocatoare de maltratare.
Prevenţia secundară include, de asemenea, o serie de iniţiative reuşite care se pun în
prezent în practică progresiv sub impulsul ONG-urilor şi a Direcţiilor de Protecţie a
Copilului: servicii de sprijin telefonic, locuri de întâlnire şi informare pentru părinţi, centre
de primire a mamelor maltratate, etc.

c) Prevenirea terţiară

La limita dintre prevenire şi terapie se situează acţiunile al căror obiectiv îl

constituie evitarea recidivei situaţiei de maltratare şi, mai ales, de limitare a apariţiei
sechelelor. Acţiunile de prevenire nu-l vizează numai pe copilul victimă a violenţei, ci şi pe
fraţii şi surorile lui.
Prevenirea la nivel terţiar a abuzului înseamnă că prin acţiuni bine conduse, cei care
au fost abuzaţi să nu devină la rândul lor agresori şi să perpetueze ciclul transmiterii
transgeneraţionale.
Un astfel de model este cel al folosirea familiei de sprijin, a părinţilor voluntari ca
strategie complementară ce permite prelungirea intervenţiei realizate de profesionişti.
Membrii familiei de sprijin pot oferi sfaturi, susţinere şi acompaniere în viaţa cotidiană mai
ales pentru că se găsesc în afara circuitelor obişnuite de intervenţie (centre de protecţie a
copilului, justiţie, servicii sociale).
Familiile de sprijin – sunt acele persoane sau familii care au fost special selectate,
pregătite şi evaluate în scopul ocrotirii copiilor. Familiile de sprijin trebuie: să ofere
copiilor ocrotire, afecţiune, încredere şi siguranţă; să ofere educaţie şi îngrijire, prin
experienţa vieţii de familie, pentru copiii a căror părinţi se află în imposibilitate, temporară

108
sau pe termen lung, de a face acest lucru; să ofere sprijin copiilor pentru a depăşi
experienţa traumatizantă a separării, a pierderii sau experienţa negativă a instituţionalizării;
să ajute copilul să depăşească posibilele dificultăţi emoţionale şi de comportament; să
pregătească copilul pentru reintegrare, adopţie sau pentru viaţa independentă; să încurajeze
menţinerea legăturilor copilului cu familia naturală şi să colaboreze cu aceasta în stabilirea
planurilor legate de copil (cu excepţia cazului în care acest lucru este cu totul
contraindicat).
Rolul familiei de sprijin este de a consolida factorii de protecţie ai fiecărui membru
al familiei ţintă pentru a le reda speranţa.
Pentru părinţii din familia ţintă, efectele acestui tip de prevenţie terţiară sunt:
sentimentul de control asupra educaţiei propriilor copii, însuşirea unui rol valorizant de
părinte, reducerea crizelor familiale, folosirea unor strategii mai bune de rezolvare a
problemelor, apariţia momentelor de complicitate cu copiii şi îmbunătăţirea calităţii vieţii
de familie.
Pentru copiii din familia ţintă, prezenţa familiei de sprijin le permite să trăiască
într-un mediu familial mai sănătos, să înveţe să împărtăşească momente agreabile cu
părinţii, să capete stimă de sine, să-şi însuşească strategii mai bune de adaptare etc.

109
 Ca limită a modelului ar putea fi amintit faptul că neprofesioniştii se substituie
profesioniştilor fără a integra întotdeauna acţiunile lor într-un plan de intervenţie.

Temă nr. 4 - Prevenire

(prezentată la ultimul tutorial)

Alegeţi una dintre formele de abuz / violenţă enumerate mai jos şi elaboraţi o strategie de
prevenire cu aplicare la nivel comunitar sau instituţional.

Forme de abuz/ exploatare/ violenţă:

- exploatare prin muncă;
- violenţă în şcoală (copii agresori);
- violenţă în şcoală (copii victime);
- trafic;

Concluzii
Asistenţii sociali, cei care lucrează în domeniul protecţiei copilului, se confruntă
zilnic cu familii care nu oferă o îngrijire adecvată copiilor lor. Copiii sunt expuşi unor
tipuri şi grade diferite de neglijare, precum şi unor comportamente abuzive din punct de
vedere emoţional, fizic sau/ şi sexual.
Trăirea unor comportamente abuzive în copilărie poate duce la formarea unor copii
sau adulţi care nu ştiu prea multe despre ce înseamnă siguranţa şi recunoştinţa, părinţi care
nu sunt capabili să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi şi copii care sunt
în pericol de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei viitoare. Abuzul
afectează, aşadar, pe copilul şi pe adultul care şi-a trăit propriile neajunsuri, frustrări sau
speranţe spulberate. Strategiile de intervenţie au la baza caracteristicile abuzatorului şi
factorii de risc individuali, familiali şi socio-economici asociaţi abuzului asupra copilului.
O provocare pentru cei care studiază problemele copilului abuzat este dezvoltarea
unor programe adecvate de prevenţie si tratament. Accentul ar trebui pus mai mut însă pe
latura preventivă deoarece: metodele de tratament folosite în cazul copiilor abuzaţi nu
conduc la rezultate de excepţie (a se vedea multitudinea de metode folosite şi apoi

110
abandonate pentru a fi înlocuite cu altele noi); intervenţia are loc prin schimbarea atitudinii
faţă de copil, faţă de violenţă, faţă de sexualitate – intervenţie care nu întotdeauna este o
intervenţie individuala, de cele mai multe ori intervenţia simultană a factorului grup nefiind
de neglijat .
Problema abuzului asupra copilului fiind complexă prevenţia priveşte mai multe
arii de acţiune, ca: atitudinea societăţii faţă de violenţă, violenţa domestică, abuzul de
alcool şi drog, sărăcia, educaţia prin mass-media, pornografia, programele educative
privind prevenţia abuzului, comportamentul protectiv însuşit de copil, tratamentul victimei,
tratamentul abuzatorului, dezvoltarea reţelelor de ajutor familial şi comunitar, programe
educative pentru părinţi privind dezvoltarea copilului şi tratarea părinţilor cu personalităţi
dizarmonice, stresul.
Strategiile de prevenţie au la bază factorii de risc asociaţi abuzului asupra copilului:
individuali, familial, socio-economici.
Prevenţia primara se adresează unui segment mare de populaţie şi include programe
pentru pregătirea profesioniştilor, programe care se adresează copiilor abuzaţi (programe de
educare a copiilor de a nu se expune situaţiilor periculoase în care pot deveni victime) şi
programe care se adresează părinţilor (ultimele cercetări arata ca 25% dintre cei care
abuzează copiii au fost şi ei abuzaţi în copilărie şi 25% au crescut fără părinţi).
Prevenţia secundară este centrată, în special, pe acţiunea la nivelul grupului de risc,
încercând să reducă impactul factorilor asociaţi cu diferitele forme de abuz. Un exemplu îl
constituie programele educative cu părinţii care au copii cu nevoi speciale, cunoscut fiind
faptul că copilul cu handicap este o victima uşoară pentru abuzator.
Prevenţia terţiară are la baza programele terapeutice pentru cei care au suferit un
abuz prin ajutorul oferit părinţilor pentru a răspunde adecvat solicitărilor copilului, pentru a
se autocontrola, pentru a elimina stresul şi a creşte stima de sine. Aceste programe au ca
scop protejarea copilului de un abuz sau protecţia împotriva recidivei.
Abuzul asupra copilului este o problema cu care se confruntă şi societatea noastră,
iar datorită efectelor pe termen lung asupra copilului şi asupra relaţiilor sale sociale,
modalitatea de prevenţie a fenomenului de abuz asupra copilului ar trebui sa fie prioritară
pentru serviciile sociale (Miftode, 2002).

111
 Bibliografie

1. Ainsworth, M., „Object Relations, Dependency, and Attachment” în Theoretical Review of the
Infant-Mother Relationship. Child Development, 1969, 40, pp. 969-1025.
2. Alexandrescu, G,; Păunescu, G. (coordonatori), Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului
asupra copilului, Salvaţi Copiii, 2002.
3. Alexiu, M. T., Stadiile dezvoltării umane, Editura Mirton, Timişoara, 2001.
4. Araji, S., Sexually aggressive children. Coming to Understand Them. SAGE Publications, Londra,
1997.
5. Atkinson, L. R.; Atkinson, C.R.; Smith, E.E.; Bem, J.D., Introducere în psihologie, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2002.
6. Azar, T. S.; Povilatis, Y. T.; Lauretti, F. A.; Pouquette, L. C., „The Current Status of Etiological
Theories in Intrafamilial Child Maltreatment” în Lutzker, R. J. (coord.), Handbook of Child Abuse
Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998, pp. 3-31.
7. Balahur, D., Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura All, Bucureşti,
2001.
8. Beech, R.A.; Fisher, D.D., “ The Rehabilitation of Child Sex Offenders” în Bergman, J.; Plum, B.,
Introducere în terapia agresorului sexual, prelegeri susţinute în cadrul seminarului Serrvicii
psiho-sociale pentru prevenirea instituţionalizării şi reabilitării copiilor victime ale abuzului şi/ sau
neglijării, Iaşi, 2003.
9. Behl, E. L.; Conyngham, A. H.; May, F.P., „Trends in child maltreatment literature” în Child Abuse
and Neglect: International journal, 2003, 27, pp. 215-229.
10. Belsky, J., „Child maltreatment. An ecological integration” în American Psychologist, nr. 4, 1980,
pp. 320-335.
11. Bensel R. W.; Rheinberger M.; Radbill X.S., Children în World of Violence: The Roots of Child
Maltreatment în Helfer, E. M.; Kempe, R. S.; Krugman, R, (coords.), The battered child, The
University of Chicago Press, 1997, pp. 3-29.
12. Bichescu, D., „Evenimente traumatizante intenţionale şi efectele acestora asupra personalităţii” în
Neculau, A.; Ferréol, G., Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, 2003.

112
13. Borgman, R.; Edmunds, M.; MacDicken, A.R., Crisis Intervention: A Manual for Child Protection
Workers, Department of Health and Human Services, National Center on Child Abuse and Neglect
(NCCAN), S.U.A, 1979, reeditat în 1994.
14. Bottoms, B. L., International Perspectives on Child Abuse and Children’s Testimony, Psychological
Research and Law. SAGE Publications, Londra, 1996.
15. Bowlby, J., Attachment and Loss, Pinguin Books, Londra, 1975.
16. Bragg, L.H., „Child Protection in Families. Experiencing Domestic Violence”, Department of Health
and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect(NCCAN), Child Abuse and
Neglect. User Manual Series, 2003.
17. Burton J., Violence explained. The sources of conflict, violence and crime and their prevention,
Manchester University Press, New York, 1997.
18. Cairns, Kate, Cairns, Brian, „Attachment, Trauma and Resilience: therapeutic caring for children”,
articol prezentat la seminarul NATO Prevention and intervention in child maltreatment:
development and assessment of programs, Timoşoara, 2003.
19. Cattanach, A., Play Therapy with Abused Children, Bittles Ldt., U. K., 1992.
20. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitate, Editura Economică,
Bucureţi, 2001.
21. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi caliative, Editura Ecnomică,
Bucureşti, 2001.
22. Chesterman, M., Child sexual abuse and social work, University of East Anglia Norwich, 1987.
23. Christopherson, R. J., „Social Work Student’s Perceptions of Child Abuse: An International
Comparison and Postmodern Interpretation of its Findings” în Britsh Journal of Social Work, 1998,
28, pp. 57-72.
24. Cicchetti, D.; Wagner, S., „Alternative assessment strategies for the evaluation of infant and
toddlers: an organizational perspective”, în Handbook of early childhood intervention, Cambridge
University Press, 1990.
25. Ciofu, C., Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1999.
26. Cojocaru, D., „Repere ale cercetării prin metoda Studiului de Caz”, în Revista de cercetare şi
intervenţie socială, Universtatea „Al.I.Cuza” Iaşi, Holt România, Editura Lumen, Iaşi, vol. 3, pp.
339-345.
27. Cooper, D., Ball, D., Abuzul asupra copilului, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
28. Cottraux, J., Terapiile cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
29. Coushead, V., Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
30. Culic, I., Metode avansate în cercetarea socială, Editura Polirm, Iaşi, 2004.
31. Cunningham, A.; Jaffe, P.; Baker, L.; Malla, S.; Mazaheri N.; Poisson S., Theory-derived
explanations of male violence against female partners: literature update and related implications
for treatment and evaluation, Family Court Clinic, Londra, 1998.
32. Daro, D., Confronting child abuse: research for effective program design, Free Press, New York,
1988.

113
33. Daro, D.; Wise, D., NCPCA Annual Fifty State Survey, Chicago, National Committee for the
Prevention of child Abuse and Neglect, 1995.
34. David, N. J., Understanding Child Abuse, Macmillan Education Ltd, Londra, 1987.
35. Davido, R., Descoperiţi-vă copilul prin desene, Editura Image, Bucureşti, 1998.
36. De Mause, L., „Our Forbearers Made Childhood a Nightmare” în Traumatic Abuse and Neglect of
Children at Home, Williams, G.J. şi Money J., (coord.), Johns Hopkins University Press, Baltimore,
1980.
37. DePanfilis, D.; Salus. K.M., Child Protective Services: A Guide for Caseworkers, Department of
Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse
and Neglect. User Manual Series, 1992.
38. Deschamps, G., „Problems Associated with the Adoption of Abused Children” în Strauss, P.,
Deschamps, G. Les Jeunes Enfants Victimes de Mauvais Traitements. Paris, CTNERHI, 1978.
39. Doron, R.; Parot, F., Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
40. Dumitrana, M., Copilul instituţionalizat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.
41. Faller, C. K., Stone, J. B., „Institutional Structures for Handling Child Abuse and Neglect”, în Faller
(coord.) Social Work with Abused and Neglected Children. A manual of Interdisciplinary Practice,
The Free Press, Collier Macmillan Publisher, London, 1981, pp. 97-114.
42. Faller, C.K., “Child Sexual Abuse: Intervention and Treatment Issues”, Department of Health and
Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect.
User Manual Series, 1993.
43. Faller, C.K., Social Work with Abused and Neglected Children. A Manual of Interdisciplinary
Practice, The Free Press, New York, 1993.
44. Faller, C.K., Understanding child sexual maltreatment, SAGE, Londra, 1990.
45. Feller, N.J.; Davidson, H. A.; Hardin, M.; Horowitz, M. R., „Working With the Courts in Child
Protection”, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User
Manual Series, 1992.
46. Finkelhor, D., „Child Sexual Abuse: New Theory and Research” în Wiehe, R. V., Working with
Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
47. Finkelhor, D., „Child sexual Abuse: Two Models” în Journal Interpersonal Violence, 1987, 2, pp.
348-366.
48. Finkelhor, D.; Browen, A., „The traumatic impact of child abuse” în American Journal of
Orthopsychiatry, nr. 55, 1985, pp. 530-541.
49. Finkelhor, D.; Korbin, J., „Child abuse as an International Issue” în Child Abuse and Neglect:
International Journal, 1988, 11(3), pp. 397-407.
50. Fischer, G.; Riedesser, P., Tratat de psihotraumatologie, Editura Trei, Bucureşti, 2001.
51. Flandrin, J., Families in Former Time: Kinship, Household, and Sexuality in Early Modern France,
Cambridge University, Press, New York, 1976.
52. Florescu, L., Frăţiman L., Ontogeneza dezvoltării în situaţii de abandon, Editura Fundaţia “Andrei
Şaguna”, Constanţa, 2000.

114
53. Folkman, S.; Lazarus, R.S., „The relationship between coping and emotion” în Social and Scientific
Medicine, 1998, nr. 26, pp. 309-317.
54. Freud, A., Eul şi mecanismele de apărare, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2002, trad.
Constantinescu, A.
55. Freud, A., Normal şi patologic la copil. Evaluări ale dezvoltării, Editura Fundaţiei Generaţia, 2002,
trad. Popescu, C. şi Alecu, C.
56. Freud, S., „Studii despre sexualitate” în Opere, vol 6, Bucureşti, Editura Trei, 2001.
57. Freud, S., Totem şi tabu, Editura Mediarex, Bucureşti, 1993.
58. Furnis, T., The multi-professional handbook of child sexual abuse. Integrated management, therapy,
and legal intervention, Routlege, Londra, 1995.
59. Garbarino, J., „The role of economic deprivation in the social context of child maltreatment” în
Helfer, M. E.; Kempe, R.; Krugman, R., (coords.), The battered child, The University of Chicago
Press, 1997, pp. 49-60.
60. Gaudin, J. M., Child Neglect: A Guide for Intervention, Department of Health and Human Services,
National Centre on Child Abuse and Neglect, S.U.A, Child Abuse and Neglect. User Manual Series,
1993.
61. Gil, E., Systemic treatment of families who abuse, San Francisco, 1995.
62. Gill, D., Violence against children: Physical child abuse in the United States, Harvard University
Press, 1970.
63. Giovannoni, J. M., „Child abuse and neglect: an overview” în Laid, J.; Hartman, A., A handbook of
child welfare: context, knowledge, and practice, New York Press, 1985.
64. Gîrleanu, D. T., Consilierea în asistenţa socială, Editura Universităţii „AL.I.Cuza” Iaşi, 2002.
65. Glaser, D., „Emotional Abuse” în Bailer’s Clinical Paediatrics, nr. 1 (1), pp. 251-267.
66. Goldman, J.; Salus, M.; Wolcott, D.; Kennedy, K.Y., „A Coordinated Response to Child Abuse and
Neglect: The Foundation for Practice”, Department of Health and Human Services, National Centre
on Child Abuse and Neglect(NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 2003.
67. Goodman, R., Scott S. , Child Psychiatry, Ed. Blackwell Science, 1997.
68. Goody, J., Familia europeană. O încercare de antropologie istorică, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
69. Gorgos, C. (coord.) Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol II, Editura Medicală, Bucureşti, 1988.
70. Gorgos, C., (coord.) Dicţionar enciclopedic de pshiatrie, vol I, Editura Medicală, Bucureşti, 1987.
71. Haynes-Seman, C.; Krugman, R., „Sexualized Attention: Normal Interaction on Precursor to Sexual
Abuse” în Journal Orthopsychiatry, 1989, 59, pp. 238-245.
72. Helfer, E. M., Kempe, R., Krugman. M. D. et. all., ediţia a cinea, The Battered Child, The
University of Chicago, Press, 1997.
73. Hotaling, T. G.; Finkelhor, D.; Kirkpatrick, T. J.; Straus, A. M., (eds.), Family abuse and its
consequences. New directions in research, ediţia a doua, SAGE Pubication, Londra, 1989.
74. Ichim, I.C., Minorul – în reglementările europene, Editura Timpul, Iaşi
75. Ima, K.; Hohm, C., „Child Maltreatment among Asian and Pacific Islander Refuges and Immigrants:
The San Diego Case” în Journal Interpersonal 1991, 6(3), pp. 267 - 285.

115
76. Ionescu, I.; Bârlea, M. G., Sociologie şi acţiune socială, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.
77. Ionescu, M., Popa, I., Forestier, D., Protocol de evaluare şi ocrotire a copilului aflat în dificultate,
1997.
78. Ionescu, Ş. (coord.), Copilul maltratat, Evaluare, prevenire şi intervenţie, Editura Fundaţia
Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.
79. Ionescu, Ş., Intervenţia în situaţii de abuz şi neglijare a copilului, prelegere în cadrul seminarului
internaţional „Copilul abuzat”, Universitatea de Vest, Timişoara, 1999.
80. Ionescu, Ş.; Jacquet, M. M.; Lhote, C., Mecanismele de apărare. Teorie şi aspecte clinice, Editura
Polirom, Iaşi, 2003.
81. Irimescu, G., „Abuzul asupra copilului. Forme de intervenţie socială”, în Miftode, V. (coord.)
Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare. Strategii de intervenţie şi efecte perverse,
Editura Lumen, 2002.
82. Irimescu, G., „Delimitări teoretice şi practice în asistenţa socială” în Miftode, V., (coord.)
Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2004.
83. Irimescu, G., „Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei”, în Neamţu, G., Stan, D.
(coordonatori) Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
84. Irimescu, G., Asistenţa socială a familiei şi a copilului, Editura Uniersităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2004.
85. Irimescu, G., Perspective teoretice privind cauzalitatea şi intervenţia în situaţiile de violenţă
familială, Analele Universitătii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2003-2004.
86. Irimescu, G., Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii “AL. I. Cuza “ Iaşi, 2006.
87. Irimescu, G., Traumatizarea copilăriei sau consecinţele abuzului şi neglijării asupra copilului, în
Analele Universitătii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2003-2004.
88. Jolibert, B., „Violenţa incestuoasă şi dezvoltarea copilului” în Ferréol. G.; Neculau, A., Violenţa.
Aspecte psiho-sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 157 – 167.
89. Jones, D.; Pickett, J.; Oates, M.; Barbor, P., Understanding Child Abuse, MACMILLAN, Londra,
1987.
90. Jourdan-Ionescu, C., „Prevenirea maltratării” în Ionescu, Ş., (coord.) Copilul maltratat. Evaluare,
prevenire, intervenţie, Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.
91. Jourdan-Ionescu, C., şi Palicari, G., „Probleme etice” în Ionescu, Ş., (coord.), Copilul maltratat.
Evaluare, prevenire, intervenţie, Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.
92. Jourdan-Ionescu, C.; Lachance, J., Desenul familiei. Prezentare. Grilă de cotare. Elemente de
intrpretare, Editura Profex, Timişoara, 2003.
93. Kadushin, A.; Martin, J. A., Child Welfare Services, Fourth Edition, Macmillan Publishing
Company, N.Y., 1988.
94. Kafka, Scrieri postume şi fragmente, vol. II, Editura RAO, Bucureşti, 1998.
95. Kaufman, J.; Zigler, E., „The intergenerational transmission of child abuse”, în Cicchetti, D.,
Carlson, V., Child maltreatment, Cambridge University Press, 1997.

116
96. Kempe, C.H.; Silverman, F.N.; Steele, B.F.; Droegemuller, W.; Silver, H.K., „The battered-child
syndrome”, Landmark article, nr. 7, iulie 1962, republicat în Journal of the American Medical
Association, 22-29 iunie 1984, nr. 251 (24), pp. 3288 – 3294.
97. Kendall, P.C.; Wilcox, L., „Self-control in children: Development of a rating scale” în Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 1979, nr. 47, pp. 1020 – 1029.
98. Killén, K., Copilăria durează generaţii la rând, Editura First, Timişoara, 2003.
99. Killén, K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Oradea, 1998.
100.Kitihara, M., „Incest – Japanese Style” în Journal Psychohistory, 1989, 17, pp. 446-450.
101.Koralek, D., Caregivers of Young Children: Preventing and Responding to Child Maltreatment,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect(NCCAN),
Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 1992.
102.Korbin, E. J., „Culture and Child Maltreatment” în Helfer, M. E.; Kempe, R.; Krugman, R.,
(coords.), The battered child, The University of Chicago Press, 1997, pp. 29-48.
103.Korbin, E. J., „Fatal Maltreatment by Mothers: A Proposed Framework” în Child Abuse and
Neglect: International Journal, 1989, 13, pp. 481- 489.
104.Kropenske, V.; Howard, J., (coord’s), “Protecting Children in Substance-Abusing Families”,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN),
Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 1994.
105.Krueger, R. A.; Casey M. A. Mary Anne, Metoda focus grup. Ghid practice pentru cercetarea
aplicată, traducerea Cristina Popa, Editura Polirom, Iaşi, 2005
106.Langer, L., Infanticide: A Historical Survey. A History of Childhood, 1973-1974, Q1, pp. 353-362.
107.Latimer, J., The Consequences of Child Maltreatment: A Reference Guide for Health Practitioners,
Family Violence Prevention Unit, Health Canada, Minister of Public Works and Government
Services, 1998.
108.Laviola, M., „Effects of Older Brother-Younger Sister Incest: A Study of the Dynamics of Seventeen
Cases” în Child Abuse and Neglect: International Journal, 1992, 16, pp. 404-421.
109.Lopez, G., Violenţele sexuale asupra copiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
110.Lutzker, R. J., Handbook of Child Abuse Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998.
111.Mitrofan, I. (coord.), Orientarea experienţială în psihoterapie, Editura Sper, Bucureşti, 2000.
112.Mitrofan, I., (coord.), Psihoterapia experienţială. O paradigmă a autorestructurării şi dezvoltării
personale, Editura Infomedica, Bucureşti, 1997.
113.Mitrofan, I., „Desenul serial ca abordare diagnostică şi terapeutică” în Dima. S., (coord.) Copilăria
fundament al personalităţii, Editura Învăţământului Preşcolar Bucureşti, 1997.
114.Moise R. (coord.), Prevenirea şi combaterea exploatării copiilor prin muncă în România, BIM,
ILO_IPEC, Bucureşţi:Speed Promotion, 2004
115.Moore, J., The ABC of Child Protection, Arena Ash gate Publishing Company, 1996.
116.Muntean, A., „Intervenţia”, în Ionescu, Ş., (coord.) Copilul maltratat. Evaluare, prevenire,
intervenţie, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.

117
117.Muntean, A., „Violenţa în familie şi maltratarea copilului” în Nemţu, G. (coord.) Tratat de asistenţă
socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
118.Muntean, A., Familii şi copii în dificultate. Note de curs, Editura Mirton, Timişoara, 2001.
119.Muntean, A., Violenţa domestică şi maltratarea copilului, Editura Revoluţiei din 1989, Timişoara,
1999.
120.Myers, The Right Rights? Child Labour in a Globalization World, în Annals of the American
Academy of Politica land Social Science, vol. 575, nr. 1/ 2001, pp. 38-51
121.Neamţu, C., Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale
elevilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
122.Neamţu, G. (coord.) Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
123.Neamţu, G., Stan, D. (coordonatori) Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi,
2005.
124.O Briain, M., Anke van den Borne, Noten, Theo, Combaterea traficului de copii în scopul
exploatării sexuale. Ghid de formare a profesioniştilor (trad. Raluca Nicolae), Salvaţi Copiii
România, Bucureşti, 2007
125.Pecora, P. J., Whittacher, J. K., Maluccio, A. N., The Child Welfare Challenge, Policy, Practice,
and Research, Aldine de Gruiter, New York, 1991.
126.Peterson, L.; Gable, S., “Holistic Injury Prevention” în Lutzker, R. J., Handbook of Child Abuse
Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998, pp. 291-319.
127.Peterson, M.S.; Urquiza, J.A., „The Role of Mintal Health Professionals in the Prevention and
Treatment of Kilogram Abuse and Neglect”, Department of Health and Human Services, National
Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series,
1993.
128.Popescu, V.; Răduţ, M., „Copilul maltratat”, în revista Viaţa Medicală, 420/2, ian. 1998.
129.Rădulescu, S. M., Sociologia şi istoria comportamentului sexual „deviant”, Editura Nemira,
Bucureşti, 1996.
130.Radulian, V.; Jitaru, M.; Novak, C., Cartea albă a copilului din România, Comitetul Naţional
Român, UNICEF, ISE, Bucureşti, 1993.
131.Robert-Ouvray, S., Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001, traducere
Ana Muntean.
132.Roman, G., Abuzul sexual şi pedofilia în Sima Costin, D.; Cace, S., (coord.), Strada între fascinaţie
şi servitute, Bucureşti, 2003.
133.Romila, A., (coord. ştiinţific), Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale.
DSM-IV-TR, Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2003.
134.Rotariu, T. (coord), Expunerea minorilor la abuz şi neglijare în judeţul Cluj, Ed. Contrax,
Cluj-Napoca, 1996.
135.Rotariu, T. (coord.), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
136.Rotariu, T.; Iluţ, P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi practică, Editura Polirom,
Iaşi, 2001.

118
137.Roth-Szamosközi, M., „Protecţia copiilor împotriva abuzurilor – între tradiţie şi inovaţie” în
Mihăilescu, I. (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România, UNICEF,
Bucureşti, 2000.
138.Roth-Szamosközi, M., Protecţia copilului. Dileme, concepţii şi metode, Editura Presa Universitară
Clujeană, 1999.
139.Roth-Szamosközi, Maria, „Evaluarea situaţiilor de maltratare a copiilor”, în Ionescu, Ş. (coord.)
Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie,
Bucureşti, 2001.
140.Rudică, T., Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
141.Salus, M.; DePanfilis, D., „Child Protective Services: A Guide for Caseworkers”, Department of
Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse
and Neglect. User Manual Series, 2003.
142.Salus, M.K., “Supervising Child Protective Services Caseworkers”, Department of Health and
Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect.
User Manual Series, 2004.
143.Sheafor, B.; Horejsi & Horejsi, Techniques and guidelines for social work practice, Allyn & Bacon
Press, SUA, 1997.
144.Shepard, M.; Pence, E. (coord.), Coordonarea reacţiilor comunitare faţă de violenţa domestică,
Editura „Tehnica-info”, Chişinău, 2003.
145.Shubert, M., Interviewing in Social Work Practice New York, Council on Social Work Education,
S.U.A., 1991.
146.Şoitu, L.; Hăvârnenu, C., Agresivitatea în şcoală, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.
147.Stan, V. O., Ataşament şi sisteme comunitare în sănătatea mentală, Editura Eurobit, Timişoara,
2002.
148.Starus, P.; Manciaux, M., L’enfant maltraité, Editura Fleurus Psycho-Pedagogie, Paris,1993.
149.Stativă, E., Studiu privind munca copiilor în mediul rural în cinci judeţe selecţionate din România,
BIM, ILO_IPEC, Bucureşţi: Speed Promotion, 2001
150.Stativă, E., (coord.), Abuzul asupra copilului în instituţiile de protecţie socială din România,
Extreme Goup, Bucureşti, 2002.
151.Steele, F. B., „Psychodynamic and Biological Factors in Child Maltreatment” în Helfer, M. E.,
Kempe, R.; Krugman, R., (coords.), The battered child, The University of Chicago Press, 1997, pp.
73-79.
152.Stoian, M., Dreptul la bătaie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967.
153.Straus, M., Gelles, R., „Behind closed doors: Violence in the American family”, în Wiehe, R. V.,
Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
154.Summit, R.C., „The child sexual abuse accommodation syndrome” în Child Abuse and Neglect
Journal, 1983, nr. 7, pp. 177 – 193.
155.Ţapu, C. Şt., Dicţionar de psihologie şi psihopatologie. Concepte actuale, Editura Premier, 2003.

119
 156.Terr, L.C., „Childhood Traumas” în American Journal of Psychiatry, nr. 148: 1, pp. 10-20.
157.Thoburn, I., „The community child care team”, în Davies, M., (coord.) The Blackwell companion to
Social Work, Editura Blackwell Pub, U.K., 1992.
158.Thomas, M., Pierson J., Dictionary of social work. Collins Publishers, U.K., 1994.
159.Tower-Crosson, C., “The Role of Educators in Preventing and Responding to Child Abuse and
Neglect” Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect
(NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 2003.
160.Urquiza, A.J., Winn, C., Treatment for Abused and Neglected Children: Infancy to Age 18,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN),
Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 1994.
161.Watson (coord.), „Substitute Care Providers: Helping Abused and Neglect Children”, Department of
Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse
and Neglect. User Manual Series, 1994.
162.Whitman, M., Child abuse, expunere în cadrul seminarului Abuzul asupra copilului, Iaşi, 1998.
163.Wiehe, R. V., „Empathy and narcissism in a sample of child abuse perpetrators and a comparison
sample of foster parents” în Child Abuse and Neglect: International Journal, 2003, 27, pp. 541-555.
164.Wiehe, R. V., Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
165.Willis, D. J.; Holden, E. W.; Rosenberg, M., Prevention of child maltreatment: developmental and
ecological perspectives, New York, Willey, 1992.
166.Wolfensohn, G., Răspuns la problema traficului de copii: Ghid introductiv cu privire la intervenţiile
bazate pe drepturile copilului, extras din experienţele organizaţiei Salvaţi Copiii în Europa de Est,
(trad. Raluca Nicolae), Bucureşti, 2004
167.Yung, R.B.; Hammond, R., W., “Breaking the Cycle. A Culturally Sensitive Violence Prevention
Program for African-American Children and Adolescents”, în Lutzker, R. J., Handbook of Child
Abuse Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998, pp. 319-341.
168.Ziefert, M.; Faller, C.K., „Interdisciplinary Roles and Collaboration”, în Faller, C.K., (coord.) Social
Work with Abused and Neglected Children. A manual of Interdisciplinary Practice, The Free Press,
Collier Macmillan Publisher, Londra, 1981. pp. 171 – 219.

***

*** Dicţionar Enciclopedic Ilustrat, Editura Cartier, 1999.

*** Drepturile omului, Revistă editată de Institutul Român pentru Drepturile Omului, IRDO, nr. 4, 2003.
*** International Labor Office, Child Labour. A textbook for university students, International Programme on
the Elimination of Child Labour, Geneva, 2004.
*** Revista de Asistenţă Socială nr. 1/ 2003, editată de Catedra de Asistenţă Socială a Universităţii
Bucureşti, sub egida Comisiei Interministeriale de Asistenţă Socială a Comisiei Guvernamentale Anti-Sărăcie
şi Promovare a Incluziunii Sociale şi a Reprezentanţei UNICEF în România.

120
*** Salvaţi Copii, Abuzul şi neglijarea copilului, manual 2000.
*** Salvaţi Copiii, Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, 2002.
*** Salvaţi Copiii, Ghidul lucrătorului social, Bucureşti, 1999.
***ANPCA, UNICEF, Abuzul şi exploatarea sexuală a copiilor, 2001.
***ANPCA, UNICEF, România şi Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului. Al doilea raport
periodic, Editura MarLink, Bucureşti, 2003.
***Ghid de informare în domeniul traficului de persoane. Prevenire. Combatere Asistenţă, Asociaţia
„Altenative Sociale”, Iaşi, 2006
***Ghid practic pentru Raportarea privind Munca Copiilor, Biroul Internaţional al Muncii, Geneva, Centrul
Internaţional de Instruire, ILO, Torino, 2006
***Manual privind Reabilitarea psiho-socială a copiilor retraşi din trafic şi alte forme grave de muncă.
Materia; elaborat pe baza experienţei şi datelor furnizate de organizaţii din Europa Centrală şi de Est,
ILO-IPEC Geneva, Editura Speed Promotion, Bucureşti, 2007
***Metodologie de lucru în Centrele de Asistenţă şi Protecţie a victimelor traficului de persoane, Asociaţia
„Altenative Sociale”, Iaşi, 2005
***Technical Papers, Psychologicalrehabilitation and Occupational Reintegration of Child Survivors of
Trafficking and Other WFCL – IPEC, vol II, Traficking in Children South-Asia, Kathmandu-Nepal, ILO,
2002
***Child Labour. A textbook for univeristy students, ILO, UK, 2004
***Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
***International Labor Office, Child Labour. A textbook for university students, International Programme on
the Elimination of Child Labour, Geneva, 2004

***

*** Codul Penal al României din 28/06/2004, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din 29/06/2004.
***Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, din 20/11/1989, Publicată în Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 109, din 28/09/ 1990 şi Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 314, din 13/06/2001.
*** Convenţia ILO, nr. 137/ 1973, privind vârsta minimă de încadrare în muncă
***Convenţia ILO, nr. 182/ 1999, privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea
imediată în vederea eliminării lor
***Convenţia ILO, nr. 184/ 2001, privind sănătatea şi siguranţa în agricultură
****Hotărâre nr. 1437 din 02/09/2004, privind organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei pentru
protecţia copilului, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 24/09/2004.
*** Hotărâre nr. 1434 din 02/09/2004, privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare
ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr.
869 din 23/09/2004.

121
*** Hotărâre nr. 1432 din 02/09/2004, privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din 23/09/2004.
*** Hotărâre nr. 1440 din 02/09/2004, privind condiţiile şi procedura de licenţiere şi de inspecţie a serviciilor
de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie specială a copilului lipsit
temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 873 din
24/09/2004.
*** Hotărâre nr. 217 din 9/ 04/1998, cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare
şi statutul asistentului maternal profesionist, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 152 din 16 aprilie
1998.
*** Legea 272/21/06/2004, privind protecţia si promovarea drepturilor copilului din 21/06/2004, Publicată
in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.
*** Legea 678/ 21/11/2001, privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, Publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 783 din 11/12/2001.
*** Legea nr. 217 din 22/05/003, pentru prevenirea si combaterea violentei in familie – consolidata, în
06.01.2005, publicată în Monitorul Oficial nr.13, din 08/01/2004.
***Legea 18 din 27/ 09/1990, pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului, Republicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 314 din 13/06/2001.
*** Ordin nr. 35 din 15/05/2003, privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea
protecţiei copilului la asistentul maternal profesionist şi a ghidului metodologic de implementare a acestor
standarde, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 359 din 27/05/2003.
*** Ordin nr. 80 din 25/06/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea planului de
servicii şi a Normelor metodologice privind întocmirea planului individualizat de protecţie, Publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 1008 din 02/11/2004.
*** Ordin nr. 177 din 16/12/2003, privind aprobarea standardelor minime obligatorii pentru telefonul
copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi
exploatat, precum şi a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru
prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 52 din
22/01/2004.
*** Ordin nr. 89 din 27/07/2004, pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de primire
în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 759
din 19/08/2004

122