LATINITATEA

LIMBII ROMANE

VELEA RALUCA MARIA

CLASA : a- VII -a B
 Limba română provine din latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman.
Face parte, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale
( italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna ), altele au rămas limbi regionale
( catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în Elveţia
) sau au dispărut ( dalmata ). La originea acestor limbi se alfă latina populară (vulgară).
Cel mai important argument ştiinţific privind latinitatea limbii române este cel
istoric. În anul 106 d. Hr., Dacia este cucerită de Imperiul Roman şi începe romanizarea
acesteia.
Romanizarea dacilor a fost un proces masiv şi organizat ce a avut ca scop
adoptarea tradiţiilor, obiceiurilor şi mai ales limbii latine.
În latinizarea poporului dac, un rol foarte important l-au jucat veteranii. După ce
soldaţii romani se pensionau, majoritatea veneau în Dacia, primind pământ, şi unii chiar
luau drept soţii femei dacice, învăţându-le latina populară. Alt factor important l-a jucat
administraţia care era în limba latină, deoarece Dacia devenise provincie romană de
rang imperial şi era condusă de un Legatus Augustin, titlu foarte înalt în imperiu. De
asemenea, coloniştii aduşi de romani vorbeau latina populară, accelerând procesul. Alţi
factori au fost urbanizarea şi religia.
În timp, limbile s-au modificat. Când s-au acumulat multe modificări fonetice,
gramaticale şi lexicale se poate vorbi de o limbă nouă, totuşi, transformările sunt un
fenomen continuu şi gradual. În genere, se consideră că procesul de constituire a
limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea. Pentru română, s-au propus mai
multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI – VII sau VIII – IX.
Începând din secolul al X-lea ( deoarece poporul român a fost înconjurat de
popoare care vorbeau limbi din alte familii – slavă, maghiară, turcă - şi având o
confesiune – ortodoxă – care nu utiliza latina în biserică ), vorbitorii de română nu au
mai avut, pentru multă vreme, contact cu celelalte limbi romanice şi au pierdut mai ales
legătura cu reperul latinei culte. În vreme ce franceza, italiana, spaniola etc. au preluat
permanent cuvinte, structuri sintactice şi modele stilistice din latina medievală, româna
s-a dezvoltat în afara acestei influenţe. Recuperarea fondului cultural latin s-a produs
masiv de abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
În Balcani au rămas grupuri de populaţie romanizată, vorbind dialecte romanice
provenind din „româna comună” – limba care circula ( la nord şi la sud de Dunăre ) în
secolele al VII-lea – al X-lea. Se consideră că româna are patru dialecte: dacoromâna
( cea pe care o desemnăm de obicei prin termenul de „română”, vorbită la nord de
Dunăre, pe un teritoriu care este, cu aproximaţie, cel al României de astăzi ), aromâna (
vorbită în anumite zne din Grecia, Macedonia, Albania şi Bulgaria ), meglenoromâna
( într-o zonă la nord de Salonic, împărţită între Grecia şi Macedonia ) şi istroromâna ( în
câteva localităţi din peninsula Istria, Croaţia ). Cele patru dialecte au trăsături
gramaticale şi lexicale asemănătoare, dar şi destule diferenţe. Dialectele din sudul
Dunării au fost influenţate de contactul cu limbile greacă, macedoneană, croată,
italiană, albaneză, bulgară, turcă.

1
 Pentru varietăţile regionale ale dacoromânei se foloseşte termenul subdialect
( muntenesc, moldvenesc, bănăţean, crişean, maramureşean ).
Elemente latine din structura limbii române: structura gramaticală şi vocabularul
de bază. În structura gramaticală româna conservă din latină clasele de declinare ale
substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10,
clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele
conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc
noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale ( relaţii de rudenie, părţi ale corpului
uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc. ) şi care sunt frecvente în
vorbire.
Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului
( limba vorbită de populaţiile cucerite ) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit
în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco
– geţilor, din familia limbilor trace ( indoeuropeană ), din care nu s-au consemnat
cuvinte în scris. Pentru reconstituirea elementelor de substrat, s-a recurs la comparaţia
cu albaneza ( exemple de cuvinte de origine traco - dacă: abur, barză, brad, a se
bucura, buză, căciulă, copac, moş, vatră, viezure ).
Influenţele altor limbi asupra limbii române :
1.Influenţele vechi: slavă, maghiară, greacă -latina dunăreană a primit o serie de
influenţe din greacă, chiar anterioare formării limbii române; ulterior, au intrat în română
unele cuvinte din greaca medie ( bizantină ), în genere prin intermediar slav. E foarte
probabil ca în fazele vechi limba română să fi primit unele influenţe germanice ( de la
populaţiile migratoare), dar acestea nu au putut fi clar dovedite.
Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă. S-a exercitat pe cale
populară – prin contacte cu populaţii slave, aşezate din sec. al VII-lea în estul Europei şi
convieţuind cu populaţia romanizată, dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba
bisericească şi a cancelariei în ţările române. Unele dintre împrumuturile slave populare
au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi,
muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă. Împrumuturile culte din slavonă au avut în
genere o circulaţie mai limitată ( în administraţie şi în biserică ), de aceea au fost
înlocuite de împrumuturi ( mai ales latino – romanice ). Cele mai multe s-au păstrat în
stilul bisericesc, predominant conservator, unde au căpătat ulterior şi valoare de mărci
distinctive ale limbajului bisericii ortodoxe faţă de cele ale altor biserici creştine.
Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi
al VIII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct
( arvună, catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale ) sau mai târziu, până în secolul al
XII-lea, prin intermediul limbii slave ( busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie, ).
2.Influenţele târzii: neogreacă, turcă- în secolul al XVIII-lea, în limba română
pătrund cele mai multe împrumuturi din turcă ( limba puterii politice externe, a cărei
dominaţie s-a accentuat ) şi din neogreacă ( limba domnitorilor fanarioţi şi a curţii lor ).
Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică măsură în
secolele ulterioare este cel legat de administraţie, de ceremoniile şi divertismentele
2
curţii. În textele epocii, se realizează o primă modernizare a vocabularului, prin
elemente greceşti culte, care stau la baza unei terminologii filozofice şi ştiinţifice
internaţionale, ca şi prin cuvinte latino-romanice. Aceasta este perioada în care se
poate vorbi despre formarea unei conştiinţe retorice şi literare: apar autori care scriu cu
intenţie estetic ( în fraze lungi, complicate, cu inversiuni şi construcţii simetrice ). Alţii
dezvoltă un stil narativ mai apropiat de vorbirea curentă şi, în ciuda particularităţilor
regionale, mai accesibil cititorului de azi.
După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin
unificare şi modernizare. Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape
( în 1828 Ion Heliade Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care
se adapta pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie în
care literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele oficiale din timpul
domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului latin, în 1860 în
Muntenia şi în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin
împrumuturi masive din limbile romanice ( în primul rând din franceză, dar şi din
italiană ) şi din latină. Aceste surse au determinat o sporire a componentei latino –
romanice a limbii – fenomen care a fost numit „relatinizare”, „reromanizare” sau
„occidentalizare romanică”.
Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana ( mai ales în
Transilvania ) şi rusa ( la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-
lea, în Moldova şi Ţara Românească. ).
În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură a cancelariei şi a bisericii a
fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte religioase, în
hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat texte redactate în slavonă
pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea ( cel mai vechi act păstrat datează din
1374 ). În unele dintre aceste texte apar cuvinte româneşti ( nume de familie, porecle,
toponime – pan Arbure, Bălaur vel logofăt, Roman Blândul etc. ).
În Transilvania, devenită parte a regatului maghiar, catolic, limba de cultură a
fost – din secolul al XII-lea – latina ( medievală ), păstrată în inscripţii şi documente.
Limba serviciului religios ortodox era însă tot slavona.
Cel mai vechi text românesc cu datare certă este o scrisoare de la 1521, a lui
Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi înainte, dar textele
nu s-au păstrat. După unii cercetători, câteva traduceri de texte religioase, păstrate în
manuscris, ar fi fost redactate înainte de 1521. Ele au fost descoperite în sec. al XIX-lea
şi au fost numite ( după loc sau după proprietar ) Codicele Voroneţean, Psaltirea
Voroneţeană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi. Acestea nu au putut fi datate şi
localizate cu mare certitudine ( după părerea celor mai mulţi filologi ar proveni, totuşi,
din Maramureş, de unde şi denumirea de „texte maramureşene” ). Le distinge o
particularitate fonetică, rotacismul ( transformarea lui n intervocalic în r - mână –
mâră ), de aceea sunt numte şi texte rotacizante.
3
 Din secolul al XVI-lea s-au păstrat destul de puţine texte româneşti. Este
importantă diferenţa dintre textele traduse ( scrieri religioase, manuscrise sau tipărite )
şi cele originale ( acte, scrisori şi documente manuscrise ): traducerile sunt, de obicei,
mai greoaie, pentru că sunt influenţate de originalul străin, în vreme ce textele originale
sunt mai accesibile şi se apropie mai mult de limba de astăzi ).
Prin textele scrise, s-a constituit treptat varianta cultă a limbii române: limba
literară, mai îngrijită, tinzând să devină unitară. Prin manuscrisele copiate şi recopiate,
dar mai ales prin tipărituri, anumite structuri lingvistice deveneau modele de exprimare
în română. Se consideră că limba română literară, chiar dacă a preluat elemente şi din
celelalte graiuri, are la bază graiul ( subdialectul ) muntenesc. Prestigiul variantei
regionale munteneşti a fost asigurat mai ales de cărţile bisericeşti tipărite – mai întâi de
Coresi la Braşov, apoi, în secolul al XVII-lea, de alţi tipografi în Ţara Românească ( la
Govora, Câmpulung, Mănăstirea Dealu ).
În sec. al XVII-lea se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii române,
apărând noi tipuri de texte, în afara celor religioase, a scrisorilor şi actelor. Acum sunt
tipărite importante coduri de legi, punându-se bazele limbajului juridic românesc ( în
Moldova, Carte românească de învăţătură sau Pravila lui Vasile Lupu, 1646, în
Muntenia – Îndreptarea legii sau Pravila lui Matei Basarab, 1652 ).
În aceeaşi perioadă se plasează începuturile istoriografiei în limba română, prin
cronicarul Grigore Ureche care este primul care demonstrează latinitatea limbii române
într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei
probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească” . Continuatorul lui, Miron
Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia să fie
Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba;
Tot aici, Miron Costin prezintă şi câteva obiceiuri romane, păstrate şi astăzi, cum ar fi
toastul la petreceri şi aniversări, precum şi ritualul îngropării mortului; unde era coelum,
avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas
chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus s-au mai
adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la
sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.” Miron Costin(„ Istorie în versuri polone
despre Moldova şi Ţara Românească”). Dimitrie Cantemir, în cultura noastră, este unul
dintre cei mai erudiţi umanişti. Lucrările lui atestă o bogată documentare în domeniul
ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare, cele mai valoroase lucrări ale
sale fiind cele cu caracter istoric. Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului
nostru, originea comună a tuturor românilor. Întreaga operă a lui Cantemir exprimă o
concepţie superioară despre istorie faţă de cea a cronicarilor. În timp ce cronicarii
explicau fenomenul istoric prin voinţa forţei divine, Cantemir interpretează istoria dând
atenţie cauzalităţii: “Nici un lucru fară pricină să se facă nu se poate”. El afirmă că
“sântem urmaşii unui popor care a creat o civilizaţie şi o cultură clasică”.

4
 Textele cronicarilor, care au circulat în numeroase copii manuscrise, sunt puncte
de pornire pentru dezvoltarea ulterioară atât a stilului expunerii şi argumentării, cât şi a
prozei narative.
În prefeţele unor traduceri din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea se pune
problema modernizării limbii prin împrumuturi. În Transilvania, în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, latinitatea limbii devine argument de afirmare a identităţii naţionale
( Şcoala Ardeleană ). Şcoala Ardeleană ,cele mai importante lucrări sunt: Istoria şi
întâmplările românilorde Samuil Micu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gh.
Şincai, Istoria pentru începutul românilor în Dachiade Petru Maior, Elementa linguae
daco-romanae siva valachicae . Istoricii Şcolii Ardelene au jucat un rol important în
acumularea dovezilor pentru susţinerea egalităţii în drepturi a românilor din Transilvania
cu celelalte naţii din Imperiul Habsbugic. Studiile de limbă urmăresc să dovedească
latinitatea limbii române. În această epocă s-a pus problema adoptării alfabetului latin în
locul celui chirilic. În ciuda unor idei exagerate (se propunea o ortografie etimologică şi
se cerea eliminarea elementelor nelatine din limbă) Şcoala Ardeleană are meritul de a fi
pus bazele cercetării ştiinţifice a limbii române.
În secolul al XIX-lea, trecerea oficială la alfabetul latin dă naştere unor dispute
aprinse în privinţa ortografiei, care vor continua, cu intermitenţe, mai bine de o sută de
ani. Principala confruntare este între adepţii ortografiei fonetice ( care cer o
corespondenţă cât mai riguroasă şi mai simplă între scriere şi pronunţare ) şi cei ai
ortografiei etimologizante ( impunând ca scrierea să reflecte în primul rând originea
cuvintelor ). În aceeaşi perioadă, au loc dispute asupra modernizării limbii şi asupra
neologismelor. Se manifestă diverse curente puriste – de la cei care vor să elimine din
limbă elementele slave populare, pentru a le înlocui cu termeni latini şi romanici, până la
cei care nu acceptă împrumuturile moderne, recomandând revalorificarea fondului
arhaic şi popular.
Disputele dialectale – pentru acceptarea sau respingerea unor forme regionale
din limba literară – nu au fost foarte aprinse, ideea dominantă fiind aceea a unităţii
limbii. Literatura dialectală a rămas un fenomen periferic şi anecdotic, cazurile celebre
( Creangă ) fiind trecute în categoria exponenţilor limbii populare.
Scriitorii au supus adesea limba unor evaluări subiective şi estetice. În secolul al
XIX-lea, la Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri, un criteriu de apreciere a limbii
era, de exemplu, adaptarea ei la poezie.
Latinitatea a fost un subiect de polemică cu implicaţii politice. În secolul al XX-
lea, mai ales între 1945 şi 1989, manipularea politică a ideilor lingvistice s-a manifestat
constant. Presiunea sovietică din anii ’50 a pus accent pe rolul influenţei slave,
minimalizând elementul latin. Revenirea naţionalistă a regimului din anii ’60 – ’80 a făcut
să se acorde atenţie fie componentei latine, fie celei traco – dacice. În acelaşi timp,
polemicile istorice şi politice cu Ungaria au determinat dezvoltarea excesivă a
argumentelor lingvistice ale continuităţii.