Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi -rezumat

„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”

Alexandru Lăpuşneanul revine în ţară, „întovărăşit de şepte mii spahii şi de vro
trei mii oaste de strânsură”, pentru a lua scaunul domniei de la Ştefan Tomşa. Mai
înainte fusese înlăturat din domnie şi înlocuit de către Iacob Eraclidul, cunoscut
sub numele Despot Vodă; acesta „perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa”
Lângă Tecuci, unde oastea face popas într-o dumbravă, patru boieri, Vornicul
Moţoc, Postelnicul Veveriţă, Spătarul Spancioc şi Stroici, sunt primiţi, la cererea
lor, de către
Lăpuşneanul în cort. Unde Moţoc comunică pretendentului la domnie că „obştia
ne- au trimis pre noi să- ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte”, însă „–
Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu, răspunde Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca
un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori
fără voia voastră”. Apoi viitorul domn întreabă, referindu-se la perioada cât a
condus ţara: „Cum a fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat? Care s-au întors
de la uşa mea, fără să câştige dreptate şi mângâiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu
mă iubiţi?”.
Pleacă Spancioc, Veveriţă şi Stroici dar Moţoc rămâne, propunându-i lui
Lăpuşneanul să renunţe la oştile turceşti, căci îl vor sprijini boierii cu oamenii lor în
lupta pentrutron. Ca răspuns, Lăpuşneanul îşi arată neîncrederea: „învechit în zile
rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vândut pre Despot, m- ai vândut şi pre
mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune- mi, n- aş fi un nătărău de frunte, când m- aş
încrede în tine?”. Dar îi făgăduieşte lui Moţoc să nu îl ucidă („sabia mea nu se va
mânji în sângele tău”) căci va avea nevoie de el „ca să mă uşurezi [completează
Lăpuşneanul] de blăstemurile norodului”.

II

„Ai să dai samă, doamnă!...”

Tomşa părăseşte tronul şi se refugiază în Valahia, în timp ce pe Lăpuşneanul
poporul „îl întâmpina cu bucurie şi cu nădejde, aducându- şi aminte de întâia lui
domnie, în care el nu avusese vreme a- şi dezvăli urâtul caracter”.
Noul domn pune să fie umplute cu lemne şi arde toate cetăţile Moldovei, cu
excepţia Hotinului, cetăţile fiind locuri de rezistenţă şi comploturi ale boierilor
împotriva domnitorului.
Pentru ca „să stârpească cuiburile feudalităţii, îi despoia pe boieri de averi sub
diferite pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau
ademeni şi corumpe pre norod”. În plus, execută boierii la „cea mai mică greşală
regătorească, la cea mai mică plângere ce i se arăta” iar capetele celor ucişi sunt
atârnate de poarta curţii domneşti.
În sala tronului intră Doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica lui Petru
Rareş („avea acea frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre femeile
României.”); soţul ei o ia „ca pe o pană” şi şi-o aşează pe genunchi. Ruxandra îşi
imploră soţul să cruţe pe boieri, spunându-i şi motivul ce a îndemnat-o să i se
adreseze: „– De- aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri, când voiam să întru,
o jupâneasă cu cinci copii s- au aruncat înaintea rădvanului meu şi m- au oprit
arătându- mi un cap ţintuit în poarta curţii. «Ai să dai seamă, doamnă, îmi zise, că
laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii... Uită- te, doamnă,
acesta- i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită- te!»”.
După ce Doamna îi cere să înceteze omorurile, Lăpuşneanul îi promite că îi va
îndeplini dorinţa „de poimâine”, zice el, după ce îi va da Doamnei, a doua zi „un
leac de frică”.
III

„Capul lui Moţoc vrem...”

Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde
era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prânzească la curte”.
După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându-le că îi pare rău
pentru că a „arătat asprime” faţă de ei, apoi îşi motivează actele crude prin
„dorinţa de a vedea contenind gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care ţinteau
la răsipa ţării şi la peirea mea”. Adăugând că vrea să trăiască alături de boieri „de
acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi”, îşi cere iertare de la ei şi de la norodul
adunat în biserică.
La cuvântarea „deşănţată” a domnitorului asistaseră Spancioc şi Stroici, care
decid că nu vor participa la masa oferită de domn, din neîncredere. Boierii sosind
la casa domnească, în număr de 47, observă prezenţa lefegiilor înarmaţi în curte,
şi a patru tunuri îndreptate spre poartă, dar nu dau atenţie faptului.
 Masa ce s-a servit era simplă, conform obiceiurilor vremii: „Cel mai mare ospăţ se
cuprindea în câteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mâncări
greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi, în sfârşit,
fripturile cosmopolite. Pânza mesii şi şervetele erau de filaliu ţesute în casă,
tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerele şi tipsiile erau de argint”.
Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar urând lui
Vodă ca să-l întărească Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai strica pe boieri şi a
bântui norodul...”. Sub pretextul că în urare s-ar ascunde o jignire adusă
domnitorului, armaşul ordonă uciderea boierilor care, „neavând nici o grijă,
surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi”, cu
excepţia unora dintre cei tineri – transformă în arme tacâmurile, vasele, scaunele.
Sunt ucise şi slugile boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă fugind peste ziduri
şi poartă vestea despre cele întâmplate.
În faţa porţii palatului domnesc se adună „tot oraşul” şi oamenii, întărâtaţi, încep
să lovească în poartă cu topoarele. Lăpuşneanul cere armaşului să-i întrebe ce
doresc, iar ca răspuns, după un moment de ezitare, gloata se hotărăşte: „– Capul
lui Moţoc vrem!”, arătând şi motivul, „–Am rămas săraci!/– N- avem bani!/– Ne
i- au luat toţi Moţoc!”.
Auzind cele transmise de armaş în legătură cu cererea mulţimii, vornicul Moţoc
solicită domnitorului să îl apere („Pune să deie cu tunurile într- înşii... Să moară
toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”) dar acesta refuză („Proşti, dar
mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”) şi vornicul este aruncat de pe zid
mulţimii, „care într-o clipală îl făcu bucăţi”,apoi „gloata”, „mulţămindu-se de
această jertfă, se împrăştie”.
Vodă ordonă să se reteze capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de ospăţ în
formă de piramidă, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe ale celor
mai mari deasupra”; o aduce pe DoamnaRuxandra ca să vadă priveliştea, care
leşină, ceea ce prilejuieşte un comentariu soţului: „– Femeia tot femeie, zise
Lăpuşneanul zâmbind”.
Trimişi să-i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung pe fugari
când tocmai treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui Lăpuşneanul
vorbă că îl vor „vedea păn-a nu muri”.
IV

„De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”

După patru ani de la uciderea celor 47 de boieri, Lăpuşneanul se mută în cetatea
Hotinului, pentru a-i putea supraveghea pe Spancioc şi Stroici, refugiaţi în Polonia.
Îi era teamă de faptul că cei doi vor veni cu oaste polonă în Moldova.
În acest timp îşi ţinuse promisiunea făcută Doamnei Ruxandra, în sensul că nu mai
omora, dar „Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”.
Îmbolnăvindu-se, cere mitropolitului, episcopilor şi boierilor pe care îi chemase
lângă el să îl călugărească, dacă îl vor vedea că se apropie de moarte. Deoarece
face o criză puternică, este călugărit şi primeşte numele de Paisie, doamna
Ruxandra este numită regentă iar fiul său, Bogdan, noul domn.
Sosesc Spancioc şi Stroici, ajung în faţa camerei unde se afla Lăpuşneanul bolnav
şi, ascultând la uşă, aud acuzele aduse de către acesta mitropolitului şi călugărilor
care se aflau acolo, ca urmare a călugăririi sale, precum şi ameninţarea rostită
(„M- aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”).
Deoarece Lăpuşneanul îşi ameninţase soţia şi fiul cu răzbunarea, Spancioc şi
Stroici o conving pe Doamna Ruxandra să pună otravă în apa cerută de
Lăpuşneanul, pentru a-şi salva fiul.
Intrând în camera fostului domn, care băuse deja din otravă, cei doi îl silesc să bea
şi resturile ei.
Alexandru Lăpuşneanul a murit în chinuri şi a fost îngropat, adaugă autorul, în
„monastirea Slatina, zidită de el”.
Constantin Negruzzi, biografie (1808 - 1868)
Constantin (Costache) Negruzzi (1808, satul Hermeziu, judeţul Iaşi – 24 august
1868) a fost un om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă.
Născut în Trifeştii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropiera Prutului, lângă Iaşi, este
fiul lui Dinu Negruzzi, de origine răzăşească, ajuns boiernaş în rang de paharnic, şi
al Sofiei Hermeziu. Şi-a început învăţătura în greaca cu unul din dascălii greci mai
cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o carte a lui Petru
Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat Cum am învăţat
româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor
întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face
cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un
emigrant francez de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această
perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în
anii 1821, 1822. Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel
viaţa politică, cum făceau toţi fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia
Elenei de Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de
scrierile patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi dădu la lumină Aprodul Purice
ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de
Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului
(alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei
liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi. Negruzzi nu
ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile statului,
reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi
apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi
ca epitrop la Sf. Spiridon.
Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Şalul negru după Alexandr Puşkin. Apoi
întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a
căutat să întrebuinţeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în
româneşte, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui
Ioan) şi pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o
românească curată. Dintre cele mai reuşite cităm Uriaşul. O altă traducere
importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseşte, făcută împreună cu
Alexandru Donici.
Negruzzi a scris şi poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită
din opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e
pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul şi calităţile poetice scad de la un
moment şi de aci încolo este numai o cronică rimată.
Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de
Păcatele tinereţelor (1857). În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri,
din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) şi O alergare de cai
(1840), nuvele în care intriga e bine condusă şi plină de interes, iar limba e
românească şi cu expresiuni nimerite. Fiziologia provinţialului reprezintă poate
cea mai bună fiziologie scrisă în limba română. Tot în această grupă intră şi
povestea Toderică, jucătorul de cărţi (1844), imitată cu destulă libertate după
Federico de Prosper Mérimée.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este
Alexandru Lăpuşneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de
referinţă ale literaturii române. A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează
Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În unele se găsesc observări critice şi satirice asupra
obiceiurilor societăţii; în alte notiţe despre diferiţi scriitori (Scavin, Alexandru
Donici), în alte amintiri personale sau povestiri din istoria ţării. Tonul este în
genere glumeţ, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase şi
tratează şi asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie şi la limbă.
Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru pe alb.
Negruzzi ia parte la discuţiile cu Ion Heliade Rădulescu şi cu ardelenii şi
înfăţişează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai
cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informaţii de tot felul, de care
nu se poate lipsi cel care voieşte să cunoască viaţa socială şi culturală a epocii
dintre 1838-39. Negruzzi s-a ocupat şi de teatru. Ştim că a fost unul din cei care au
pornit mişcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză şi a scris şi lucrări
originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii,
vodevil într-un act (1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să
ridiculizeze pe purişti şi neologişti.

Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din
Trifeştii Vechi.