Sensul vieţii

Sensul vieții presupune o direcţie, o orientare, un scop al existenței umane, o semnificaţie a

acesteia, care să confere omului un loc în lume și un ideal la care să se raporteze.
Căutarea sensului vieții determină individul să adopte principii după care îşi ghidează
deciziile, în vederea înfăptuirii scopului său. Complexitatea omului şi unicitatea sa, fac din
dezbaterea sensului existenţei sale o problematică, însuşi individualitatea ducând la opinii
diferite asupra acesteia. Unii privesc fericirea ca fiind un scop absolut, alţii consideră că viaţa nu
are un sens definit, dar trebuie trăită; unii consideră sinuciderea o evadare în neant din deruta
universului nostru, alţii consideră că deşi absurdul ne anulează şansele de a obţine fericirea,
putem regăsi totuşi plăcere în lucruri mici, totul pentru a supravieţui.

Albert Camus (1913-1960) a fost un romancier, dramaturg și filozof francez, reprezentant

al existențialismului*. „Mitul lui Sisif” aduce în atenţie un erou absurd, condamnat din cauza
pasiunilor sale. Pedeapsa sa, urcarea stâncii în vârful muntelui şi apoi aşteptarea acesteia la bază,
îl determină să îşi conştientizeze destinul şi să îi transforme chinul într-o victorie.  Viaţa şi chinul
lui Sisif sunt transformate într-o victorie, concentrându-se asupra libertăţii sale, asupra refuzului
de a spera şi asupra conştiinţei absurdului acestei situaţii. 
Absurdul este născut din confruntarea dintre chemarea omului şi tăcerea iraţională a lumii.
Omul trăieşte într-o lume căreia nu-i cunoşte sensul. Răspunsurile date de religie sunt irelevante
pentru omul absurd, el nu acceptă perspective divine. El vrea răspunsuri umane.
Posibilitatea de a găsi un sens existenţei este aceea a proiectului, scopurilor pe care omul şi
le stabileşte şi pentru care luptă. Dar, pentru omul absurd nu există viitor, ci doar un aici şi acum
generator, însă, de energie. Omul absurd nu renunţă, nu caută o rezolvare a situaţiei date, ci se
revoltă. Absurdul trebuie menţinut, nu rezolvat.
A te revolta înseamnă a recunoaşte absenţa unui sens al existenţei, absenţa oricărui rost
pentru orice („nimic nu foloseşte la ceva”), concomitent, însă cu înfruntarea acestui destin fatal.
Omul revoltat este omul liber căruia i se deschid o multitudine de posibilităţi şi care are
posibilitatea să se întâlnească cu semenii săi. Sensul oricărei revolte autentice este acel bine ce
depăşeşte destinul propriu, un bine comun, acea „măsura justă în cadrul posibilităţilor” de care
omul dispune.
Mitul lui Sisif se opune raţionalismului filosofiei clasice care caută adevăruri eterne şi
universale sau o ierarhie de valori fundamentată de către divinitate. Adevărul se poate găsi doar
printr-o intensitate subiectivă a pasiunii, iar individul este întotdeauna liber şi înconjurat de
opţiuni, oamenii existând în lume şi fiind legați în mod natural de aceasta. Sisif este un erou
absurd pentru că îşi conştientizează situaţia. El nu apelează nici la speranţă şi nici la vreun zeu
nesigur. Experienţa absurdului este dovada unicităţii omului şi fundamentul demnităţii şi
libertăţii sale. Albert Camus ne îndeamnă să ne gândim la Sisif ca la un om fericit, căci
determinarea sa, pasiunea sa pentru viață este suficientă pentru a învinge impulsul sinuciderii
cauzate de absurd.
 Emil Cioran (1911-1995) a fost un filosof și scriitor român, reprezentant al
trăirismului**. Preocupat de idea morții și a suferinței, este atras de idea sinuciderii ca idee care
ajută supraviețuirii.
Pentru Cioran, fericirea este realizabilă numai atunci când omul se mulțumeste cu
posibilitățile limitate ale clipei. Adevărata suferință reprezintă, prin înstrăinarea și însingurarea
absolută a individului și prin durerea provocată, o cale de purificare și ardere interioară, ce au ca
efect situarea acestuia pe un plan particular față de viață. El consideră că „a învăța să suferi este a
învăța să ierți”. Astfel, gânditorul stabilește existența a două tipuri de oameni în raport cu
suferința: omul normal sau mediocru, incapabil de a înțelege „stările maladive”, care nu poate
ierta nimic, dar pentru care surprizele vieții au un rol imperios necesar, și omul suferind, chiar și
lipsit de cultură. Pentru cel din urmă, filosoful argumentează că nu poate fi mediocru, întrucât a
suferi implică a avea un destin.
Cioran consideră că sensul vieții reprezintă un ideal irealizabil și imposibil de înțeles
pentru omul superior și afirmă că „toți căutătorii de sensuri sunt oameni iremediabil pierduți”,
susținând credința potrivit căreia „daca îți depășești limitele ești pedepsit” (Gabriel Liiceanu)
pentru că aceia ce au cercetat prea mult însemnătatea vieții au fost pedepsiți fie prin renunțare,
fie prin disperare. Numai în naivitate, argumentează filosoful, poate exista fericirea, doar atunci
când individul se mulțumeste cu limitele umane.
Spre a concluziona, în viziunea lui Emil Cioran, probabilitatea aflării sensului vieții este
imposibilă omului care suferă, întrucât suferința reprezintă o calitate a omului de geniu, ce nu
poate cunoaște plenaritatea vieții atât timp cât este îngrădit de un destin implacabil.

* Existențialismul este o doctrină filozofică și de acțiune. Este caracterizată printr-o

accentuare a individualității, propagarea libertății individuale și a subiectivității. Principalele
teme ale gândirii existențialiste sunt:
Contingența ființei umane. Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre noi ar
putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.
Neputința rațiunii. Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul.
Devenirea ființei umane. Omul trebuie să-și construiască viața prin efort, printr-o
transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.
Fragilitatea ființei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârșit, distrugerii mele ca
ființă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de
angoasă care ne însoțește existența.
Alienarea. Omul în perspectiva sfârșitului este înstrăinat de el însuși, nu mai are nici
stăpânirea, nici posesiunea sinelui.
Finitudinea și urgența morții. Filozofii existențialiști reacționează hotărât împotriva
tendinței noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența noastră e finită și se
îndreaptă către moarte.
Singurătatea și secretul. Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalți.
Neantul. Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el survine
din neant și se îndreaptă către el.
Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să opteze, să
aleagă în permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al celorlalți. Alegerea fiind o
necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea
conștientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalți.
 ** Trăirismul a fost un curent al filosofiei românești din perioada interbelică avându-l ca
principal reprezentant și inițiator pe Nae Ionescu. Acesta profesa o atitudine inspirată din
„filosofia vieții”. Pentru Nae Ionescu, sunt mai importante atitudinea mistică decât cea
intelectuală sau analitică, mântuirea decât idealurile culturale, practica duhovnicească decât
îndeletnicirile academice etc. Ideologia trăiristă proclamă o filosofie de factură „lirică”: nu există
filosofie științifică, nu există decât „filosofări” care nu trebuie neapărat să fie comensurabile sau
compatibile. Asemenea vieții, filosofia poate naște conflicte, iar paradigmele incompatibile sunt
prin natura lor opuse și nu pot conceda teoretic.