Autofinanțarea

Puskás Raymond-Tristan

Recurgerea la autofinanţare este o practică foarte răspândită a întreprinderilor în

vederea finanţării cheltuielilor în activele imobilizate (investiţiilor) şi ciclului de
exploatare.
Autofinanţarea – ca resursă internă principală de capitaluri – este constituită
din surplusul monetar degajat de ciclurile operaţiunilor financiare şi conservat de
întreprindere după distribuirea dividendelor.
Acesteia i se asimilează, ca resurse endogene de capitaluri, sumele rezultate
din valorificarea materialelor şi pieselor de schimb ca urmare a scoaterii din
funcţiune a mijloacelor fixe după deducerea cheltuielilor ocazionate de lichidarea
lor, precum şi alte sume rezultate din cesiunea activelor imobilizate.
Autofinanţarea ca sold rezidual, respectiv diferenţa dintre fluxurile
financiare de intrare şi cele de ieşire, se poate reflecta prin intermediul procedeului
adiţional pornind de la elementele contabile cuprinzând: profitul net al exerciţiului
(ce rezultă după distribuirea dividendelor către acţionari), la care se adaugă
cheltuielile calculate privind amortizarea activelor corporale şi necorporale şi
provizioanele neutilizate.
De asemenea, se poate utiliza procedeul deductiv în reflectarea autofinanţării, ca diferenţă
dintre intrările şi ieşirile de fonduri ale perioadei, pornind de la excedentul brut al
exploatării, influenţat cu mărimea celorlalte venituri şi cheltuieli.
Capacitatea de autofinanţare înainte de distribuirea dividendelor – ca flux de
trezorerie potenţial – este o rezultantă a performanţelor economico-financiare
degajate de activele existente în patrimoniul întreprinderii, având rolul de a indica
furnizorilor de capitaluri abilitatea firmei de a utiliza în mod eficient resursele
încredinţate, certificând posibilitatea de rambursare a fondurilor împrumutate, ca şi
nivelul riscului de neplată, fiind un puternic semnal al performanţelor firmei.
Autofinanţarea – ca element constituent al capacităţii de autofinanţare după
plata dividendelor – reprezintă resursă proprie la nivelul întreprinderii ce poate fi
utilizată pentru menţinerea sau creşterea viitoare.
Astfel, în primul rând, de nivelul acesteia depinde posibilitatea
întreprinderii de a asigura înfăptuirea reproducţiei simple şi, în măsura în care este
posibil reproducţia lărgită, respectiv creşterea capitalurilor economice prin noi
investiţii. Autofinanţarea globală (ca diferenţă între capacitatea de autofinanţare şi
dividendele distribuite acţionarilor) se constituie ca resursă internă destinată
acoperirii nevoilor de finanţare viitoare şi poate fi privită prin prisma a două
componente: autofinanţarea de menţinere şi cea netă.
Pe seama primei componente se pot realiza cheltuieli pentru menţinerea
potenţialului productiv al firmei (la nivelul atins de patrimoniu), respectiv pentru
reînnoirea mijloacelor de producţie aflate în funcţiune. Autofinanţarea de
menţinere are în componenţă amortizarea economică a mijloacelor fixe (aferentă
pierderii reale din valoarea activelor), la care se adaugă mărimea provizioanelor.
Cealaltă parte a autofinanţării globale o reprezintă autofinanţarea netă, constituită
din profitul net care rămâne la dispoziţia întreprinderii (după remunerarea
acţionarilor şi participarea salariaţilor la profit) şi, acea parte a fondului de
amortizare care depăşeşte deprecierea reală a imobilizărilor. Pe seama
autofinanţări nete se poate realiza o creştere a patrimoniului, asigurându-se
dezvoltarea proprie a întreprinderii fie prin extinderea capacităţilor de producţie,
fie prin realizarea de investiţii pe piaţa financiară.
În al doilea rând, existenţa şi mărimea autofinanţării este o condiţie
determinantă pentru obţinerea altor resurse de finanţare ale aceleiaşi investiţii în
care va fi şi aceasta angajată. În acest sens, din punctul de vedere al creditorilor,
autofinanţarea apare ca garanţie privind autonomia şi stabilitatea financiară a
firmei care solicită un credit. Astfel, autofinanţarea reprezintă o condiţie prealabilă
pentru contractarea de noi împrumuturi. Pe de altă parte, autofinanţarea se
constituie ca mijloc de rambursare a datoriilor contractate justificându-se, prin
urmare, rolul acesteia ca resursă de bază a oricărui plan de finanţare.
În afară de aceasta, posibilitatea de finanţare prin emisiunea de noi acţiuni
depinde de mărimea autofinanţării globale, reflectând nivelul de performanţă al
întreprinderii. În planul acestei dependenţe, o întreprindere ce prezintă capacitate
de autofinanţare nesatisfăcătoare nu poate efectua noi cheltuieli de investiţii şi nici
distribuirea de dividende acţionarilor săi, aflându-se în situaţia de a atrage mai
dificil noi aporturi la capitalul social pentru creşterea viitoare.
Fiind un mijloc sigur de finanţare, ca resursă independentă şi stabilă (având
în vedere situaţiile conjuncturale în care colectarea capitalurilor de pe pieţele
financiar-monetare se poate efectua cu dificultate), mărimea autofinanţării depinde
de arbitrajul realizat de întreprindere între apelul la capitalurile proprii sau
recurgerea la îndatorare. Pe de o parte, de mărimea valorică a autofinanţării
depinde rata îndatorării întreprinderii şi, pe de altă parte, condiţionează recurgerea
la îndatorare în funcţie de restricţiile impuse de împrumutător, ca datoria să nu
depăşească un anumit multiplu al capacităţii de autofinanţare sau al capitalului
propriu.
Deşi recurgerea la autofinanţare prezintă şi un alt avantaj ce provine din
independenţa firmei privind alegerea proiectelor din perspectiva volumului
cheltuielilor şi a riscurilor activităţilor astfel finanţate, nu este în beneficiul firmei
să se exagereze în această direcţie, pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa
financiară, oferindu-i totodată o mobilitate mai mare a capitalului care să-i permită
expunerea la rigorile pieţei. În acelaşi context, în condiţiile insuficienţei capacităţii
de autofinanţare faţă de nevoile de resurse, opţiunea preponderentă pentru
finanţarea internă este riscantă prin prisma dezvoltării prea lente a întreprinderii,
care o face să fie mai puţin competitivă în faţa concurenţilor săi.