Schema culorilor a negru-roșu-auriului și a negru-alb-roșului a jucat un rol important în istoria Germaniei și a avut diferite

semnificații. Culorile drapelului modern sunt asociate cu democrația republicană formată după Al Doilea Război Mondial și
reprezintă unitatea și libertatea germană: nu numai libertatea Germaniei, dar și cea personală a cetățenilor germani.

Statul cunoscut cu numele Germania a fost unificat ca stat-națiune modern în 1871, când Imperiul German a fost înființat
împreună cu Regatul Prusiei, ca element constitutiv. După înfrângerea francezilor în Războiul franco-prusac, Imperiul
German a fost proclamat la Versailles, în 18 ianuarie 1871. Dinastia Hohenzollern a Prusiei a guvernat noul imperiu, al cărui
capitală era Berlin. Imperiul era o unificare a tuturor statelor dezmembrate ale Germaniei, cu
excepția Austriei (Kleindeutsche Lösung sau „Germania de Jos”). Începând din 1884, Germania a început un proces de
colonizare a câtorva state în afara Europei.

Germania este o republică parlamentară federală cu un șef de guvern (cancelarul) și un șef de stat
(președintele), ale cărui puteri principale sunt în principal de reprezentare. Țara este formată din 16 state.
Fiecare dintre ele are propria constituție și este în mare parte autonom ca organizare internă. 3 dintre
acestea sunt orașe-stat: Bremen, Berlin și Hamburg

În prima parte a războiului Germania a avut succese militare, câștigând controlul asupra principalelor teritorii din Europa,
unei mari părți a URSS și nordului Africii. În 1941 naziștii au pus în aplicație Holocaustul ca politică de stat de ucidere în
masă, bazată pe argumente și pretexte rasiste, a milioane de evrei și alte naționalități. Între 1942-1943 balanța în război s-a
schimbat, succesele trecând de partea Aliaților împotriva Germaniei, printre care URSS, Marea Britanie și Statele Unite ale
Americii. În aprilie 1945 Hitler și-a recunoscut eșecul său total și s-a sinucis. La 8 mai 1945 Germania a capitulat fără
condiții. În urma războiului, Germania inclusiv Berlinul au fost împărțite în patru sectoare, controlate de
către Franța, URSS, Regatul Unit și Statele Unite. Această împărțire a culminat prin constituirea pe teritoriul Germaniei a
două state germane: partea de apus s-a numit Republica Federală Germania (RFG, Germania de Vest sau Bundesrepublik
Deutschland), iar partea de răsărit, orientată spre URSS, s-a numit Republica Democrată Germană (RDG, DDR, Germania
de Est sau de Răsărit).
Germania de vest și-a recuperat rapid nivelul de dinaintea războiului, devenind o putere economică importantă a Europei.
În 1990, după căderea comunismului în Europa, cele două state germane s-au reunificat, prin aceea că landurile fostei RDG
au aderat oficial la RFG, adoptând bine-înțeles și constituția RFG.

La începutul revoluției germane, Germania a fost proclamată republică, iar monarhia abolită. Cu toate acestea, lupta pentru
putere a continuat, comuniștii radicaliști de stânga ajungând la putere în Bavaria, dar eșuând să preia controlul din întreaga
Germanie. Revoluția s-a sfârșit în august 1919, când Republica de la Weimar a fost înființată oficial. La 11 august
1919, Constituția Weimar a intrat în vigoare odată cu semnarea acesteia de către președintele Friedrich Ebert.
Suferind din cauza crizei economice, a condițiilor aspre de pace dictate de Tratatul de la Versailles, precum și a succesiunii
unor guverne mai mult sau mai puțin stabile, poporul Germaniei s-au lipsit din ce în ce mai mult de identificarea cu sistemul
lor politic și cu „Înființarea Partidelor” în parlamentul lor democratic. Acest lucru a fost agravat pe scară largă de extrema
dreaptă (monarhism, völkisch și nazism) Dolchstoßlegende, care promova ideea că Germania a pierdut Primul Război
Mondial datorită eforturilor și influenței celor care doreau să răstoarne guvernul. Cea mai mare acuzație adusă guvernului de
la Weimar a fost trădarea națiunii germane, prin semnarea Tratatului de la Versailles, în timp ce comuniștii radicaliști de
stânga, precum Liga Spartakistă (Grupul Spartakist), doreau o revoluție având drept țintă principală
abolirea capitalismului în favoarea unui Räterepublik.
Cu toate acestea, nemulțumirea față de noul guvern de la Weimar a provocat creșterea Partidul Comunist din Germania.
Mulți conservatori au fost atrași de revoluționarea în spirit revanșard a dreptei politice, în special Partidul Muncitoresc
German Național-Socialist - Partidul nazist. Până în 1932, aceste două partide au controlat majoritatea parlamentului, (296
de scaune parlamentare până în iulie 1932). După câteva serii de cabinete de scurtă durată, președintele Paul von
Hindenburg a luat o decizie crucială: având puține alternative și presat de consilierii de dreapta, la 30 ianuarie 1933, von
Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei, îndeplinind cererea lui Hitler.

Germania Nazistă, Germania național-socialistă, Germania hitleristă sau Al Treilea Reich (Al Treilea Imperiu, Imperiul German 1933–1945) desemnează statul german în perioada anilor 1933–1945, când
țara a stat sub controlul ferm al partidului totalitar nazist NSDAP - Partidului Muncitoresc German Național-Socialist - și a fost condusă de regimul dictatorial al liderului nazist, Adolf Hitler, denumit de germani, în
acea perioadă, „der  Führer” („Conducătorul”).

În aproape toată această perioadă statul german a purtat denumirea oficială Deutsches Reich (Imperiul German);
denumirea colocvială a fost Drittes Reich (Al Treilea Reich) sau și Nazi-Deutschland (Germania nazistă).
La 27 februarie 1933, sediul Reichstagului (parlamentului german de pe atunci), aflat în clădirea numită și până
astăzi Reichstag, a fost incendiat, aceasta constituind pretextul pentru decretele de urgență ce au abrogat drepturile
cetățenești de bază.[24] O hotărâre a parlamentului i-a dat lui Hitler putere legislativă nerestricționată. Doar Partidul Social
Democrat SPD a votat împotriva acesteia, în timp ce membrii comuniști ai parlamentului au fost încarcerați. Folosindu-și
puterea de a distruge orice rezistență actuală sau potențială, în decurs de câteva luni, Hitler a pus bazele unui stat
centralizat totalitarist. Industria a fost revitalizată prin producția masivă de armament, de fapt, interzisă Germaniei după
pierderea Primului Război Mondial. În 1935 Germania a redobândit controlul asupra ținutului istoric Saar, iar în 1936
controlul militar al ținutului Rin, amândouă fiind pierdute în urma Tratatului de la Versailles. Susținând, în paralel, campania
agresivă a dezvoltării masive a producției de armament, politica externă a Germaniei a devenit mai agresivă și
expansionistă, împingând, voit, omenirea spre Al Doilea Război Mondial. În 1938 și 1939, Austria și Cehoslovacia au fost
aduse sub controlul Germaniei și a fost pregătită invazia Poloniei (Pactul Hitler-Stalin, Operațiunea Himmler). La 1
septembrie 1939 armata Germaniei a lansat războiul „fulger” (blitzkrieg) asupra Poloniei, care a fost rapid ocupată de
trupele Germaniei și de Armata Roșie Sovietică, marcând începutul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Regatul
Unit și Franța au declarat război Germaniei și, întrucât războiul s-a extins, Germania și aliații săi au căpătat controlul asupra
unei mari părți din Europa continentală.

Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al Doilea Război Mondial

La 22 iunie 1941, Germania a încălcat Pactul Hitler-Stalin și a invadat Uniunea Sovietică. În același an, Japonia a atacat
baza americană de la Pearl Harbor din Oceanul Pacific, iar Germania, în calitate de aliat al Japoniei, a declarat război
și Statelor Unite. Deși armata germană a avansat în Uniunea Sovietică destul de rapid, Bătălia de la Stalingrad a marcat
punctul de turnură al acestui război. În consecință, armata germană a început să se retragă de pe Frontul de Est. În
septembrie 1943, Italia, aliata Germaniei, a capitulat, obligând forțele Wehrmact-ului să deschidă un alt front pentru
păstrarea acestei regiuni nord-mediteraneene în sistemul de apărare german. Operațiunea Neptun a marcat un alt punct de
turnură în acest război, deschizând frontul vestic. La 6 iunie 1944, Forțele aliate anglo-americane au debarcat pe
Coasta Normandiei din Franța ocupată și s-au îndreptat spre teritoriul german, astfel că foarte curând, la 8 mai 1945, după
ce Armata Roșie a cucerit Berlinul, iar Hitler s-a sinucis în bunkerul său, Germania nazistă a fost silită să capituleze
necondiționat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au murit aproximativ 7 milioane de civili și soldați germani (inclusiv
etnicii germani din Europa de est).
În timpul celui de-al Treilea Reich, guvernul german nazist a aplicat politici împotriva minorităților și multor dizidenți, ceea ce,
mai târziu, avea să fie cunoscut sub denumirea de Holocaust. În timpul acestuia au fost uciși aproximativ 17 milioane de
oameni, inclusiv circa 6 milioane de evrei și un număr important de țigani, polonezi și alți slavi, prizonieri de război sovietici,
bolnavi mintali, homosexuali și membri ai opoziției politice. Cel de-al Doilea Război Mondial și genocidul nazist au fost
responsabili pentru mai mult de 40 de milioane de morți în Europa. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, s-au
desfășurat, la Nürnberg, procesele criminalilor de război germani.

Istoria modernă

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și kaustos, „ars”; în ebraică: Hașoa ‫השואה‬,

în idiș: Hurben ‫)חורבן‬, este un termen utilizat pentru a descrie uciderea a aproximativ șase milioane de evrei, de toate
vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei
evreiești”, programul de exterminare a evreilor, plănuit și executat de regimul național-socialist din Germania, condus
de Adolf Hitler și de colaboratorii acestuia.[1] Între victime, s-au numărat 1.5 milioane de copii(d), iar totalul lor a reprezentat
circa două treimi din cei nouă milioane de evrei care trăiau anterior în Europa continentală. O definiție mai largă a
Holocaustului cuprinde și victimele care nu erau evrei, cum ar fi romii, polonezii(d), alte grupuri etnice slave, și pacienți
ai Action T4(d) uciși deoarece erau bolnavi mintal sau aveau handicap fizic și persoane cu altă orientare sexuală non-
heteronormativă. O definiție și mai largă include cetățeni sovietici(d), prizonieri de război(d), homosexuali(d), martori ai lui
Iehova, negri(d), adversari politici ai naziștilor, și membri ai altor grupuri mai mici.
Între 1941 și 1945, evreii au fost uciși sistematic într-un genocid, parte a unui eveniment mai mare care a cuprins persecuția
și uciderea altor popoare europene. Sub coordonarea SS, cu îndrumări din partea conducerii Partidului Nazist, toate
ramurile birocrației de stat a Germaniei au fost implicate în logistica și în punerea în aplicare a acestei crime în masă.
Uciderile au fost comise în toată Europa ocupată de germani(d), precum și în Germania Nazistă propriu-zisă și în teritoriile
controlate de aliații acesteia. Circa 42.500 de centre de detenție au fost utilizate la concentrarea victimelor în scopul
comiterii de încălcări flagrante ale drepturilor omului. Peste 200.000 de oameni se estimează că au comis crime asociate
Holocaustului(d).
Persecuțiile au fost efectuate pe etape, culminând cu politica de exterminare denumită „Soluția Finală a problemei
evreiești(d)”. În urma accederii la putere a lui Hitler, guvernul german a adoptat legi prin care evreii erau excluși din societatea
civilă, cele mai cunoscute fiind Legile Nürnberg din 1935. Începând cu anul 1933, naziștii au început să pună la punct o
rețea de lagăre de concentrare. După izbucnirea războiului în 1939, evrei germani și străini au fost înghesuiți în ghetouri. În
1941, când Germania a început să se pregătească să cucerească noi teritorii înspre est, toate măsurile antievreiești s-au
radicalizat. Unități paramilitare specializate, denumite Einsatzgruppen, au omorât circa două milioane de evrei în execuții în
masă în mai puțin de un an. Până la jumătatea lui 1942, victimele erau transportate constant cu trenurile de
marfă în lagărele de exterminare. Majoritatea celor care supraviețuiau călătoriei erau uciși sistematic în camere de gazare(d).
Aceasta a continuat până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial în Europa în aprilie–mai 1945.