Resedintele Boieresti Din Tara Romaneasca Si Moldova in Secolele XIV-XVI - Cristian N. Apetrei

CRISTIAN NICOLAE APETREI
Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi

Moldova în secolele XIV-XVI
Coperta: IONEL CÂNDEA
Redactor: CRISTIAN LUCA
Tehnoredactare: CRISTIAN NICOLAE APETREI
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

APETREI, CRISTIAN NICOLAE
Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi
Moldova în secolele XIV-XVI / Cristian Nicolae Apetrei.-
Brăila : Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2009
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-1871-32-5
728.82:316.343.32(498.1+498.3)''13/15''
Coperta 1: Ruinele casei boiereşti de la Strehaia, după Cristian Moisescu,

Arhtectura epocii lui Matei Basarab, vol. I, Bucureşti, 2002
© Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate Muzeului Brăilei,

Editura Istros
CRISTIAN NICOLAE APETREI
Reşedinţele boiereşti din

Ţara Românească şi Moldova
în secolele XIV-XVI
MUZEUL BRĂILEI EDITURA ISTROS

BRĂILA, 2009
CUPRINS
O nouă contribuţie privind reşedinţele boiereşti medievale (Victor Spinei) ..... 7

INTRODUCERE ............................................................................................... 11
1. Însemnătatea temei ......................................................................................... 11
2. Obiectivele şi structura lucrării ...................................................................... 11
3. Precizări metodologice ................................................................................... 13
4. O clarificare conceptuală: ce înseamnă “boier”? ........................................... 15
5. Tabula gratulatoria ......................................................................................... 27
CAPITOLUL I. Izvoare şi istoriografie ............................................................. 29
1. Izvoarele ......................................................................................................... 29
1. 1. Izvoarele scrise .................................................................................... 29
1. 2. Izvoarele arheologice ........................................................................... 32
2. Istoriografia .................................................................................................... 36
2. 1. Studiile documentare ........................................................................... 36
2. 2. Studiile de istorie a artei ...................................................................... 41
2. 3. Bilanţul istoriografiei ........................................................................... 44
CAPITOLUL II. Terminologia reşedinţelor boiereşti reflectată în documentele
secolelor XIV-XVI ....................................................................... ..................... 47
1. Trăsături ale limbilor de cancelarie utilizate în secolele XIV-XVI ................... 47
2. Terminologia reşedinţelor boiereşti din secolele XIV-XVI ............................ 51
3. Reşedinţele boiereşti în accepţiunea contemporanilor ................................... 73
CAPITOLUL III. Locuinţele boiereşti .............................................................. 77
1. Locuinţe din lemn .......................................................................................... 77
1. 1. Locuinţe de suprafaţă cu un singur nivel ............................................. 77
1. 2. Locuinţe cu pivniţă .............................................................................. 79
1. 3. Locuinţe cu programe constructive incerte .......................................... 83
1. 4. Tehnici de construcţie .......................................................................... 85
2. Locuinţe construite în sistem mixt ................................................................. 89
3. Locuinţe de zid ............................................................................................... 93
3. 2. Locuinţe de tip turn .............................................................................. 95
3. 4. Locuinţe cu programe constructive incerte .......................................... 125
CAPITOLUL IV. Bisericile de curte ................................................................. 129
1. Biserici din lemn ............................................................................................ 129
2. Biserici de zid ................................................................................................ 133
2. 1. Biserici cu plan triconc ........................................................................ 133
2. 2. Biserici cu plan dreptunghiular ............................................................ 147
2. 3. Biserici cu plan mixt ............................................................................ 178
2. 4. Biserici cu plan în cruce greacă înscrisă .............................................. 200
3. Biserici de factură incertă .............................................................................. 208
4. Biserici ale unor schituri şi mănăstiri ............................................................. 217
CAPITOLUL V. Anexe utilitar–gospodăreşti ................................................... 221
1. Bucătăria ........................................................................................................ 222
2. Grajdul ........................................................................................................... 223
3. Spaţiile de depozitare ..................................................................................... 226
4. Spaţiile comerciale ......................................................................................... 228
5. Locuinţele robilor ........................................................................................... 230
6. Alte anexe cu caracter economic ................................................................... 232
CAPITOLUL VI. Elemente de fortificare ......................................................... 235
1. Reşedinţe nefortificate ................................................................................... 235
2. Reşedinţe fortificate ....................................................................................... 240
2. 1. Curţi întărite ......................................................................................... 240
2. 2. Cetăţi .................................................................................................... 245
3. Evoluţia fortificaţiilor şi ponderea acestora în mediul rezidenţial boieresc ... 250
CAPITOLUL VII. Formule de organizare a spaţiului reşedinţei boiereşti ........ 253
CONCLUZII ...................................................................................................... 259
ABSTRACT ....................................................................................................... 265
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ......................................................................... 277
1. Izvoare ............................................................................................................ 277
1. 1. Izvoare documentare ............................................................................ 277
1. 2. Izvoare narative .................................................................................... 280
1. 3. Izvoare epigrafice ................................................................................. 281
1. 4. Izvoare lingvistice ................................................................................ 281
1. 5. Izvoare arheologice .............................................................................. 283
2. Literatură de specialitate ................................................................................ 291
2. 1. Lucrări generale ................................................................................... 291
2. 2. Lucrări speciale .................................................................................... 292
ABREVIERI ...................................................................................................... 307
1. Lucrări ............................................................................................................ 307
2. Periodice ........................................................................................................ 309
3. Alte abrevieri ................................................................................................. 310
INDICE .............................................................................................................. 311
ANEXE .............................................................................................................. 329
1. Terminologia reşedinţelor boiereşti din Ţara Românească reflectată în
documentele din secolele XIV-XVI ................................................................... 331
2. Terminologia reşedinţelor boiereşti din Moldova reflectată în documentele din
secolele XIV-XVI ............................................................................................... 343
ILUSTRAŢII ...................................................................................................... 363
SURSELE ILUSTRAŢIILOR ............................................................................ 409
HĂRŢI
1. Reşedinţe boiereşti atestate în Ţara Românească în secolele XIV-XVI
2. Reşedinţe boiereşti atestate în Moldova în secolele XIV-XVI
O nouă contribuţie privind reşedinţele
boiereşti medievale
Problema reşedinţelor boiereşti medievale din Ţara Românească şi Moldova

a captat atenţia istoricilor români încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar
preocupări mai statornice în această direcţie s-au exteriorizat mai cu seamă în a
doua jumătate a veacului următor, când a fost elaborată o serie de lucrări care au
abordat aspecte de ordin social, arhitectural, terminologic, sociologic etc.
Perspective noi asupra temei în discuţie s-au conturat odată cu progresele
înregistrate în sfera arheologiei evului mediu, ceea ce a permis scoaterea la iveală
a numeroase edificii interpretate drept curţi boiereşti, prin aceasta reuşindu-se o
benefică juxtapunere a informaţiilor scrise cu realităţile palpabile proiectate prin
dezvelirea unor diverse vestigii cu ocazia săpăturilor metodice.
În pofida acestui substanţial aport documentar, chestiunea curţilor boierilor
munteni şi moldoveni nu a beneficiat până în prezent de o tratare cuprinzătoare,
multifaţetată, o excepţie constituind – în parte – lucrarea sintetică a Corinei
Nicolescu despre case, conace şi palate vechi româneşti, publicată în Capitală în
anul 1979, foarte importantă pentru că a surprins cu acuitate multe din
componentele specifice construcţiilor rezidenţiale ale claselor suprapuse şi a
încercat stabilirea unor conexiuni între documentaţia scrisă şi cea de natură
arheologică. Cum multe din aspectele dezbătute de reputata cercetătoare au
dobândit o tentă parţial desuetă, după scurgerea a circa trei decenii de la
publicarea monografiei amintite, prin fireasca acumulare a numeroase date noi, o
reabordare a lor într-o perspectivă mult mai largă era învederat necesară.
Acestui deziderat istoriografic a consimţit să-i ofere materializare tânărul
coleg Cristian Nicolae Apetrei de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi.
Fără să aibă preocupări speciale anterioare în direcţia temei în discuţie, domnia sa
s-a angajat cu multă ambiţie şi dăruire la realizarea ei, iniţial sub forma unei teze
de doctorat, susţinută în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza”
din vechea capitală a Moldovei la 22 noiembrie 2006. Faptul că bibliotecile din
oraşul său de reşedinţă erau departe de a-i asigura o documentaţie adecvată, l-a
obligat la mari eforturi pentru depăşirea acestei disfuncţionalităţi. Din păcate,
autorul, neavând pregătire de arheolog, nu a fost în măsură să exploreze personal
obiectivele aferente temei sale de cercetare, postură care de obicei diminuează
posibilităţile de percepţie a documentului arheologic. Intuind această carenţă,
Cristian Nicolae Apetrei s-a străduit să investigheze cu maximă atenţie rapoartele
de săpături şi observaţiile arhitecţilor, ceea ce l-a apropiat de latura strict
materială a categoriei de edificii cărora le-a dedicat prezentul volum.
Într-o secvenţă consacrată metodologiei de la începutul tomului suntem
informaţi asupra intenţiei de a se discerne semnificaţia socială a arhitecturii
locuinţei, a anexelor şi a fortificaţiilor acesteia, a bisericilor de curte, a obiectelor
din posesia proprietarilor, de natură să configureze mentalităţile specifice
trecutului medieval. Aşa cum se constată pe măsură ce se avansează în lectura
8 Victor Spinei
lucrării, autorul ei nu a rămas la un simplu enunţ programatic, ci s-a străduit să-l

materializeze.
În mod inspirat, a fost introdus un succint dar concentrat subcapitol despre
„criteriile de definire a boierimii române”, demers foarte util, cu atât mai mult cu
cât în literatura noastră de specialitate se ignoră adesea conceptele. Chiar dacă nu
s-a putut insista prea mult asupra acestei chestiuni, excursul bibliografic întreprins
a fost de natură să aducă precizări pertinente.
Unul din capitolele în care există contribuţii indubitabile priveşte
terminologia reşedinţelor boiereşti, fiind bazat pe prospectarea tuturor
documentelor cancelariei voievodale din Ţara Românească şi Moldova,
colectându-se termeni de origine diversă, precum curia, dom, domus, dvor, jilişte,
sălaş etc., cărora li se decriptează semnificaţia şi obârşia.
Un segment consistent al lucrării este alocat locuinţelor boiereşti, care, în
raport cu tehnicile şi cu materialele de construcţie, sunt divizate în trei categorii:
de lemn, în sistem mixt şi din piatră. Utilizându-se o bogată, dar nu întotdeauna
concludentă literatură arheologică, s-a încercat să se stabilească o tipologie a
edificiilor descoperite şi să li se surprindă notele comune şi particulare.
Găsim benefic faptul că autorul nu s-a mulţumit numai cu o prezentare
micromonografică a fiecărui complex, ci a căutat analogii în regiunile învecinate şi
uneori chiar în cele mai îndepărtate din Europa Centrală. De asemenea, au fost
binevenite comparaţiile cu edificiile voievodale şi cu locuinţele ţărăneşti, de aici
decurgând concluzii interesante.
O manieră de abordare comparatistă a fost adoptată şi în cazul capitolului
dedicat bisericilor de curte, ele fiind departajate în lăcaşuri de cult construite din
lemn şi din piatră. Acestea din urmă sunt împărţite în biserici cu plan triconc,
dreptunghiular, mixt şi în cruce greacă înscrisă.
Un ultim capitol al tomului se referă la anexele utilitar–gospodăreşti şi la
fortificaţii. Tratarea anexelor utilitar-gospodăreşti – în care s-au inclus bucătăria,
grajdul, spaţiile de depozitare şi comerciale, ca şi locuinţele slujitorilor şi ale
robilor etc. – se impunea cu atât mai mult cu cât în literatura de specialitate
românească de până în prezent acestea au fost de cele mai multe ori ignorate sau li
s-a conferit o atenţie subsidiară.
În palierul concluziv sunt formulate sintetic rezultatele la care s-a ajuns,
făcându-se paralele în special între realităţile româneşti şi acelea din Europa
Centrală şi Occidentală, dar avându-se în vedere şi spaţiul balcanic şi cel est-slav,
cu multe similitudini cu evul mediu carpato-dunărean.
O pondere însemnată în cadrul volumului o au şi anexele, care cuprind o
listă bibliografică, material ilustrativ şi hărţi. Foarte detaliat şi precis a fost
realizat tabelul referitor la terminologia reşedinţelor boiereşti din Ţara
Românească şi Moldova, extrasă din documentele slavo-române din secolele XIV-
XVI. Pe lângă numeroase figuri, cu planuri şi reconstituiri, tomul dispune de două
hărţi judicios întocmite, ce redau toate reşedinţele boiereşti din Ţara Românească
şi Moldova atestate documentar şi arheologic. Cartarea centrelor rezidenţiale ni se
pare sugestivă pentru multe aspecte de ordin demografic, economic şi social,
reflectând totodată instabilitatea politică din anumite teritorii periferice ale
voievodatelor româneşti.
O nouă contribuţie privind reşedinţele boiereşti medievale 9
La capătul expunerii noastre suntem în măsură să conchidem că sinteza lui

Cristian Nicolae Apetrei a fost întocmită cu deplină responsabilitate, beneficiind de
o documentaţie bogată, explorată cu discernământ, spirit critic şi subtilitate
interpretativă, ce pune în valoare o largă paletă problematică într-o manieră
originală. Lucrarea reflectă un remarcabil orizont istoriografic şi disponibilităţi de
sintetizare, reliefate prin formulări stilistice îngrijite.
Victor Spinei
INTRODUCERE
1. ÎNSEMNĂTATEA TEMEI
De-a lungul vremii, reşedinţele boierilor români au intrat în atenţia unui
număr mare de istorici, subiectul fiind abordat într-un fel sau altul încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea. Din discuţii a lipsit însă mult timp perspectiva
istoricului de artă, cauza fundamentală a acestei stări de fapt fiind nivelul foarte
redus al cunoştinţelor legate de materialitatea acestor ansambluri arhitectonice. În
consecinţă, tema s-a constituit iniţial într-o preocupare sporadică şi lipsită de
coerenţă. Fiind tratată exclusiv pe baze documentare, ea a dat naştere unui număr
redus de contribuţii, care s-au orientat mai mult către probleme generale, de natură
terminologică, economico-socială şi instituţională. O listă a multiplelor faţete pe
care le implică această direcţie de cercetare s-a conturat abia spre sfârşitul secolului
trecut, odată cu progresele semnificative înregistrate în sfera arheologiei medievale
româneşti. Numeroasele curţi, case şi biserici scoase la lumină în această perioadă
au atras atenţia asupra complexităţii subiectului, evidenţiind necesitatea întocmirii
unor studii speciale referitoare la aspectele funcţionale ale reşedinţelor boiereşti,
arhitectura locuinţelor şi a bisericilor de curte, varietatea structurală şi utilitară a
diverselor anexe gospodăreşti, eventuala prezenţă a elementelor de fortificare,
tipologia acestora din urmă şi chiar cu privire la modul în care se desfăşura viaţa
cotidiană în cadrul unor asemenea ansambluri rezidenţiale. Noile acumulări
cantitative şi calitative au ridicat însă şi problema unei reveniri asupra abordărilor
mai vechi, care să urmărească de această dată o necesară coroborare a izvoarelor
arheologice cu cele documentare. Până în prezent, acestor deziderate istoriografice
li s-a răspuns doar parţial, prin publicarea unor lucrări care privesc cu precădere
problematica arhitecturii locuinţei şi a bisericii de curte. Este vorba despre o serie
de studii, cu diverse limite cronologice şi geografice asumate, care nu au urmărit,
însă, ca problemă centrală, aspectele habitatului nobiliar, ci evoluţia generală a
arhitecturii medievale, în cadrul căreia, în mod firesc, îşi găsesc locul atât casele
boierilor, cât şi bisericile lor. În consecinţă, o abordare polivalentă a reşedinţelor
boiereşti din perspectiva inventarului complex de probleme implicate, care să
valorifice cele două mari categorii de izvoare istorice menţionate, a rămas încă un
demers necesar.
2. OBIECTIVELE ŞI STRUCTURA LUCRĂRII
Aceasta din urmă este sarcina pe care ne-am asumat-o prin lucrarea de faţă.
În continuarea contribuţiilor care ne-au precedat, ea vine cu două obiective majore,
menite să lărgească orizontul cercetării reşedinţelor boiereşti: reconstituirea
acestora din punct de vedere structural şi surprinderea multiplelor funcţii pe care
le-au îndeplinit. Prin urmare, nici demersul nostru nu s-a dorit a fi o abordare
exhaustivă a subiectului, ci, dimpotrivă, una limitată din punct de vedere tematic.
Din acest considerent, trebuie făcută precizarea că în afara preocupărilor lucrării au
rămas câteva aspecte importante pentru conturarea unei imagini de ansamblu asupra
12 Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI
habitatului nobilimii autohtone, aspecte de a căror abordare va depinde în viitor

adâncirea acestei direcţii de cercetare1.
Pentru a completa lista coordonatelor care încadrează problematica pusă în
discuţie, se mai impune a fi făcută o precizare în legătură cu limitele geografice şi
cronologice asumate, limite care, aşa cum o indică chiar titlul anunţat, vizează
primele trei veacuri de existenţă a statelor medievale româneşti de la sud şi est de
Carpaţi. Având în vedere aceste deziderate generale, demersul nostru a fost
conceput în şapte capitole, fiecare dintre ele concentrându-se asupra unei probleme
distincte, tratate din perspectiva unor obiective specifice.
Capitolul I a fost rezervat discutării categoriilor de izvoare istorice aflate la
dispoziţia cercetării, stabilirii valorii cognitive a acestora, precum şi prezentării
stadiului la care a ajuns cercetarea problemei în cadrul istoriografiei autohtone.
Capitolul II a vizat analizarea terminologiei utilizate în documentele epocii
pentru indicarea reşedinţelor boiereşti, principalul beneficiu al acestui demers fiind
surprinderea modului în care contemporanii le percepeau din punct de vedere
funcţional. Cercetarea întreprinsă a avut în vedere un lexic variat, prezent în actele
de cancelarie cu caracter public sau privat, consecinţă directă a diferitelor limbi în
care acestea au fost redactate: slavo-română, latină, poloneză şi română. Pentru a
ilustra această bogăţie lexicală, am considerat că este util să anexăm textului
analizei două tabele cu termenii pe care îi folosesc sursele scrise atunci când, într-
un fel sau altul, se raportează la reşedinţele boierilor din cele două ţări române.
Capitolul III a fost dedicat arhitecturii locuinţei boiereşti, analiza însuşindu-şi
ca principale sarcini stabilirea tipurilor ce au dominat activitatea constructivă în
acest domeniu, precum şi surprinderea liniilor generale care au marcat evoluţia
acestei activităţi în secolele XIV-XVI.
Capitolul IV a fost dedicat bisericilor de curte, lista obiectivelor avute în
vedere prezentând o structură asemănătoare celei urmărite în cazul locuinţei. Alături
de aspectele constructive, a fost prevăzută însă şi o componentă de analiză menită
să surprindă complexitatea funcţională a acestui gen de lăcaş de cult.
Capitolul V a încercat să reconstituie, atât din punct de vedere funcţional, cât
şi constructiv, structura anexelor utilitar-gospodăreşti, cele care, alături de locuinţă
şi biserică, intrau în alcătuirea oricărui ansamblu de tipul reşedinţei boiereşti.
Capitolul VI analizează problematica fortificaţiilor de care au dispus
reşedinţele nobilimii autohtone, constituindu-se într-o sinteză a datelor relative la
acest subiect oferite de sursele scrise, dar mai ales de izvoarele arheologice. Sinteza
şi-a propus să surprindă principalele etape care au marcat evoluţia amenajărilor
defensive boiereşti pe parcursul secolelor XIV-XVI, iar, în final, să stabilească
locul ocupat de curţile fortificate în peisajul rezidenţial boieresc.
Capitolul VII a urmărit să reconstituie aspectul general al unui ansamblu
arhitectonic de tipul reşedinţei boiereşti. În acest scop, a fost întreprinsă o
investigare a formulelor de organizare internă cunoscute, demersul permiţând
valorificarea datelor existente cu privire la raporturile spaţiale practicate între
diversele clădiri componente.
1
Pot fi menţionate aici: inventarierea şi cartarea reşedinţelor; studierea repartizării lor în funcţie
de formele de relief, căile de comunicaţii, centrele urbane şi sistemul defensiv al ţării; clarificarea
raporturilor spaţiale dintre reşedinţă şi aşezarea rurală în cuprinsul căreia se găsea amplasată, de
obicei; studierea personalului de deservire; întocmirea unor studii de viaţă cotidiană etc.
Introducere 13
3. PRECIZĂRI METODOLOGICE
Cercetarea unui domeniu precum cel abordat în paginile de faţă trebuie să
aibă în vedere două realităţi date, aflate în legătură una cu cealaltă, care acţionează
sub forma unor condiţionări obiective. Ignorarea acestora ar transforma orice
tentativă de abordare ştiinţifică a problemei într-un demers diletant. O primă astfel
de condiţionare, majoră prin implicaţiile sale, este dată de faptul că edificiile
rezidenţiale, o mare parte dintre bisericile de curte, dar şi unele dintre anexele
utilitar-gospodăreşti sau fortificaţiile care fac obiectul analizei noastre, sunt
cunoscute în mod predominant pe baza cercetărilor arheologice. Acest fapt este de
natură să limiteze drastic posibilităţile de analiză şi interpretare, mai ales din
perspectiva istoricului de artă, care se vede astfel constrâns la adoptarea aparatului
metodologic şi conceptual specific arheologiei2. Cel de-al doilea element la care
trebuie să se raporteze orice iniţiativă de acest fel derivă într-o mare măsură din
limitarea anterioară şi vizează adoptarea acelor metode de cercetare care să permită
realizarea unui demers cognitiv pertinent, având în vedere tocmai exiguitatea
izvoarelor aflate la dispoziţie.
Exigenţelor menţionate trebuie să li se adauge însă şi una cu caracter general,
proprie istoriei explicative, anume aceea de a opera, după caz, cu serii de fenomene,
obiecte, atitudini, comportamente etc. În acest fel, se ajunge la postularea unei
metode de cercetare relativ subiective, cea comparativă, al cărei nivel de empirism
nu poate fi transformat în veridicitate ştiinţifică decât prin utilizarea simultană a
unui număr cât mai mare de criterii de analiză, astfel încât să poată oferi tipologiei
descrise o imagine cât mai complexă. Urmărind acest raţionament, se ajunge la
necesitatea acceptării şi utilizării unui chestionar de investigare care să se adapteze
la specificul izvoarelor arheologice, pentru ca, în final, acestea din urmă să poată
oferi răspunsuri relevante. Iată de ce, încercând să se supună acestor exigenţe,
demersul de faţă a adoptat drept criterii de analiză toate detaliile materiale pe care
izvoarele arheologice ni le pun la dispoziţie: planimetria, programele constructive,
soluţiile de boltire a spaţiilor interioare, tehnicile şi materialele de construcţie3.
În altă ordine de idei, trebuie spus că discutarea acestor obiective
arhitectonice prin prisma apartenenţei lor sociale presupune, în mod implicit,
existenţa unei anumite relaţii între ele şi factorul social avut în vedere. Este de
presupus, în acest sens, că reşedinţele trebuiau să răspundă unor necesităţi de
complexitate diferită, în funcţie de originea comanditarilor. Acest gen de relaţie,
odată acceptat, se dovedeşte a fi foarte util într-o analiză precum cea de faţă,
întrucât poate fi folosit drept criteriu de atribuire socială. Din acest punct de
vedere, o atenţie specială trebuie acordată conceptului de program constructiv civil,
impus relativ recent în istoriografia românească4, mai ales ca urmare a creşterii
2
Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 25; Anca Brătuleanu, Curţi domneşti şi boiereşti în România.
Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1997, p. 2.
3
Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979, p. 33; aceleaşi
criterii sunt utilizate şi de cercetătorii din ţările vecine, care se confruntă cu probleme similare, vezi
Gordana Milošević, Становање у средњовековној Србији, Belgrad, 1997, p. 244.
4
Paul Petrescu, Consideraţii asupra raporturilor dintre arhitectura rurală şi cea urbană în sud-
estul Europei în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în SCIA–AP, 17, nr. 2, 1970, p. 224; Tereza
Sinigalia, Programul civil şi rolul comanditarului în arhitectura din Ţara Românească din secolul al
XVI-lea, în SCIA–AP, 40, 1993, p. 9-24; Eadem, Arhitectura civilă, p. 98-184; A. Brătuleanu, op. cit.,
p. 8.
numărului de edificii rezidenţiale cercetate arheologic. Înţeles ca modalitate

practică de organizare internă a spaţiului, programul constructiv a început să fie
studiat atât în relaţie cu arhitectura aulică domnească, cât şi cu cea boierească,
introducerea sa fiind rezultanta unei tendinţe recente care îşi propune să realizeze
radiografierea acestor obiective nu doar din perspectiva criteriilor materiale, ci şi
din punctul de vedere al însemnătăţii lor sociale. Privind astfel lucrurile, trebuie
acceptată ideea că, asemenea complexelor similare occidentale5, programul
constructiv al reşedinţei nobiliare autohtone a trebuit să satisfacă, pe lângă scopul
fundamental de factură rezidenţială, şi o funcţie de reprezentare6. Dacă ruinele de
astăzi nu lasă prea mult să se întrevadă acest fapt, totuşi o atare mentalitate,
transpusă în materialitatea edificiilor rezidenţiale boiereşti, este sugerată de alte
categorii de izvoare, care oglindesc un anumit stil de viaţă al boierimii, superior
celui tradiţional ţărănesc. Este vorba aici, în principal, despre marile averi
acumulate, cuprinzând bijuterii, argintărie, vestimentaţie de lux, covoare preţioase
etc., averi care sugerează “un gust de un anume rafinament căruia casa însăşi va fi
început la un moment dat să îi corespundă”7.
Fără a-i pretinde infailibilitatea, trebuie subliniată aici încă odată utilitatea
metodei comparative, singura care poate face diferenţa între programul civil
boieresc şi cel ţărănesc, mai ales atunci când, aşa cum, de asemenea, se întâmplă în
Occidentul medieval8, un material de construcţie precum lemnul nu constituia un
criteriu de diferenţiere socială, fiind deopotrivă utilizat de populaţia de rând şi de
către elite. Mergând pe acelaşi raţionament, în discuţie pot fi introduse şi
inventarele scoase la lumină de cercetările arheologice. În contextul în care
amploarea programului civil se reduce datorită unei condiţii economice modeste,
care îl apropie pe comanditar mai mult de ţăranul dependent decât de marele
dregător, astfel de inventare pot să marcheze o foarte utilă diferenţă specifică între
casa boierească şi cea ţărănească9.
Analiza şi evaluarea obiectivă a arhitecturii rezidenţiale boiereşti nu pot face
însă abstracţie de formele de manifestare ale mentalităţii specifice evului de mijloc,
forme legate într-o pondere covârşitoare de credinţele şi practicile religioase.
Mântuirea sufletului şi asigurarea vieţii de după moarte au constituit necesităţi
fundamentale pentru oamenii epocii, care, în plan arhitectural, au condus la
manifestarea unei preocupări permanente pentru ctitorirea aşezămintelor de cult10.
Consecinţa directă a acestui comportament a fost, cum bine se ştie, covârşitoarea
5
Georges Duby, Dominique Barthélemy, Charles de La Roncière, Viaţa privată în familiile
aristocrate din Franţa feudală, în Istoria vieţii private, vol. III, De la Europa feudală la Renaştere,
coord.: Philippe Ariès şi G. Duby, traducere de Maria Berza şi Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1995, p.
76; Jean–Marie Pesez, Castelul, în vol. Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental, coord.: Jacques
Le Goff şi Jean–Claude Schmitt, traducere de Mădălin Roşioru, Nadia Farcaş, Denisa Burducea, Gina
Puică, Iaşi, 2002, p. 89, p. 101.
6
Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 104-105; A. Brătuleanu, op. cit., p. 13; Voica Puşcaşu, Actul de
ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
Bucureşti, 2001, p. 63, cu referire la întreaga arhitectură de zid din Ţările Române.
7
Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 104.
8
D. Barthélemy, Philippe Contamine, G. Duby, Philippe Braunstein, Amenajările spaţiului
privat, în Istoria vieţii private, vol. IV, De la Europa feudală la Renaştere, coord.: Ph. Ariès şi G.
Duby, traducere de M. Berza şi M. Slăvescu, Bucureşti, 1995, p. 131.
9
Trimiterea, pentru comparaţie, la realităţile din Franţa feudală, cu valoare de etalon, ni se pare
din nou necesară, cercetările arheologilor francezi evidenţiind aspecte similare, vezi Ibidem.
10
V. Puşcaşu, op. cit., p. 205-210.
Introducere 15
preponderenţă a arhitecturii ecleziastice în raport cu programele civile11.

Constatarea, destul de pesimistă pentru cercetarea arhitecturii civile a Evului
Mediu, poate fi totuşi ameliorată dacă demersul porneşte de la premisa înţelegerii
corecte a modului de viaţă al omului medieval. În condiţiile în care acesta îşi
percepea existenţa într-un spaţiu profan, în care avea tendinţa de a se situa cât mai
aproape de manifestările pline de semnificaţii eshatologice ale sacrului, biserica şi
mănăstirea trebuie înţelese, din punct de vedere arhitectural, nu în antiteză cu
edificiile civile, ci dimpotrivă, într-o firească complementaritate. Putem desprinde
de aici o concluzie metodologică importantă pentru abordarea problematicii
reşedinţelor boiereşti, concluzie care se leagă de necesitatea studierii ansamblurilor
arhitectonice mixte, în care clădirile sacre se conjugă cu cele civile, ca formă de
manifestare plenară a modului de viaţă aflat în atenţia noastră.
Trăsăturile formulate aici caracterizează în special curtea şi mănăstirea, două
tipuri de ansambluri arhitectonice care, având drept model exemplul domnesc, au
fost adoptate şi de către nobilimea autohtonă, ca soluţii de amplasare a locuinţelor.
Dacă, pentru cazul curţii, funcţia rezidenţială este un truism, pentru cel al
mănăstirii, potenţialul rezidenţial a fost sesizat iniţial doar în cazul domniei12. În
ultima vreme, însă, el a început să fie observat şi în legătură cu boierimea,
exemplele de acest gen fiind furnizate în special de cercetările efectuate în Ţara
Românească13. În consecinţă, trebuie să acceptăm ideea că elita autohtonă, precum
feudalitatea occidentală14 sau cea bizantină 15, obişnuia să aleagă în anumite situaţii,
ca spaţiu rezidenţial, o ctitorie de familie, astfel încât, din perspectivă diacronică,
mănăstirea, ca ansamblu arhitectonic, trebuie privită ca o bogată sursă de informaţii
pentru cunoaşterea reşedinţelor boiereşti şi, în general, a stilului de viaţă al elitei
sociale autohtone.
Nu putem încheia acest scurt expozeu metodologic fără a remarca
numeroasele relaţii economice, politice, confesionale şi chiar matrimoniale pe care
boierimea le-a întreţinut cu elementele nobilimii balcanice, precum şi cu cele
central-europene. Această realitate istorică este de natură să pledeze în favoarea
introducerii în discuţie a unei alte direcţii de analiză a obiectivelor aflate în atenţie,
care să evidenţieze posibilele influenţe şi împrumuturi existente între aceste medii
pe tărâm arhitectural. În consecinţă, studierea unei problematici atât de complexe,
precum cea a reşedinţelor boiereşti, trebuie realizată printr-o raportare curentă a
realităţilor locale la cunoştinţele existente despre reşedinţele nobiliare europene, cu
atât mai mult cu cât Ţările Române s-au aflat într-o zonă de interferenţă culturală în
care s-au manifestat influenţe dintre cele mai diverse.
4. O CLARIFICARE CONCEPTUALĂ: CE ÎNSEAMNĂ “BOIER”?
Aşa cum arătam mai sus, studierea ansamblurilor rezidenţiale boiereşti
implică în mod necesar aducerea unei dimensiuni sociale în cadrul discuţiei, motiv
11
Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 100-101.
12
C. Nicolescu, Locuinţe domneşti în cuprinsul mănăstirilor în veacurile XV-XVI, în SCIA, I, nr.
3-4, 1954, p. 63-82; Eadem, Case, conace şi palate, p. 74-82.
13
T. Sinigalia, Programul civil şi rolul comanditarului, p. 14; A. Brătuleanu, op. cit., p. 2.
14
G. Duby, D. Barthélemy, Ch. de La Roncière, op. cit., p. 79-80, p. 86-87, cu sublinierea
asemănărilor existente între programele constructive ale mănăstirilor şi cele ale reşedinţelor nobiliare,
precum şi a similitudinilor funcţionale; J.–M. Pesez, op. cit., p. 98.
15
Evelyne Patlagean, Bizanţ, secolele X-XI, în Istoria vieţii private, vol. II, De la Imperiul Roman
la anul o mie, coord.: Ph. Ariès şi G. Duby, traducere de Ion Herdan, Bucureşti, 1994, p. 295.
pentru care, înainte de a aprofunda fondul problemei, se impune a fi precizat

conţinutul principalului concept social cu care vom opera pe parcursul întregii
lucrări: cel de “boier”.
Istoriografia naţională nu a formulat încă un răspuns general acceptat la
problema identificării unui criteriu de definirea a boierimii ca stare socială, această
situaţie datorându-se probabil faptului că în chiar sânul societăţii medievale
autohtone acest criteriu a rămas relativ imprecis16. Clarificarea acestui aspect are
însă o importanţă fundamentală pentru problematica aflată în discuţie în paginile de
faţă, întrucât volumul izvoarelor scrise apte să potenţeze analiza propusă depinde
tocmai de modul în care înţelegem statutul acestei clase sociale. Dacă în privinţa
celor care citează personaje purtătoare de titluri corespunzătoare unor dregătorii
lucrurile sunt clare – întrucât ele fac referire în mod evident la membri ai clasei
boiereşti –, în schimb se pune problema dacă poate fi utilizată în egală măsură o altă
grupare de surse, ce conţine informaţii despre diverse categorii de stăpâni de
pământuri (uneori şi de oameni), categorii pe care le găsim menţionate fără nici un
determinant de natură să ofere indicii cu privire la apartenenţa lor socială 17.
Aşezând problema criteriului de apartenenţă la clasa boierească în acest context
utilitar, devine evident, aşadar, faptul că orice tentativă de stabilire a acestui criteriu
trebuie să fie corelată cu un efort similar menit să clarifice statutul social pe care l-
au avut aceste din urmă categorii de stăpâni de ocini şi de oameni. Fără a avea
pretenţia de a găsi argumente peremptorii, vom încerca în cele ce urmează să oferim
un răspuns la această problemă.
Cel mai vechi criteriu folosit pentru caracterizarea clasei boiereşti este cel al
ocupării unei funcţii sau dregătorii la curtea domnească, el fiind regăsit în două
dintre cronicile datând din secolul al XVII-lea: Letopiseţul Ţării Moldovei, redactat
de Miron Costin18, şi Istoria domnilor Ţării Româneşti, întocmită de Radu Popescu
vornicul19. Acelaşi punct de vedere îl găsim şi la începutul secolului al XVIII-lea în
Oltenia austriacă. Aici autorităţile imperiale habsburgice au întreprins o adevărată
anchetă pentru a înţelege care era elementul definitoriu pentru clasa nobiliară
autohtonă, scopul final fiind acela de a-i asimila pe boieri cu nobilimea imperială.
Răspunsul obţinut nu a fost însă unul clar; românii invocau simultan mai multe
criterii de apartenenţă – vechimea şi nobleţea familiei, deţinerea unor dregătorii,
stăpânirea asupra pământului, a şerbilor şi a ţiganilor –, criterii care se întretăiau,
16
Vezi Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), ediţie îngrijită de
Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1998, p. 144; Bogdan Murgescu, Istorie românească – istorie universală
(600-1800), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1999, p. 56.
17
Problema formulată aici se ridică, de altfel, nu numai în legătură cu subiectul reşedinţelor
boiereşti, ci şi în raport cu celelalte direcţii de cercetare care au drept obiect de studiu boierimea,
indiferent de perspectiva din care aceasta din urmă este abordată (juridică, economică, fiscală, politică,
genealogică etc.).
18
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, în Idem, Opere, ediţie
critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti,
1958, p. 113: “domnii la domnii pre feciorii săi poftescŭ să-i vadză ieşiţi, boierii la boierii, slujitoriul
să bucură să-şi vadză de slujitorie pre ficiorul său harnic, pementeanul de hrana pământului pre
ficiorul său destoinicŭ pofteşte să-l vadză”.
19
Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ediţie critică de Const. Grecescu,
Bucureşti, 1963, p. 139: “luând domniea Antonie vodă de la Enişăr [...] au venit în ţară cu toţi boiarii
[...] şi au boerit boerii care dupe cum le-au venit rânduiala”; vezi şi Ibidem, p. 142: “au găsit ei această
socoteală, să o zică şi să o facă, pentru ca să depărteaze pă toţi boerii de lângă curte şi să le ia boieriile,
să le dea la ai lor”.
Introducere 17
fără a alcătui o explicaţie unitară20. Din textele redactate cu prilejul acestei anchete,
reiese totuşi că elementul considerat de români a fi cel mai important pentru
definirea boierimii era dregătoria21. În fine, un ultim argument în favoarea acestei
teze este furnizat de reformele fiscale şi sociale iniţiate de Constantin Mavrocordat,
atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, reforme care au consacrat principiul
potrivit căruia statutul de boier, însoţit de o seamă de privilegii fiscale, se leagă
indisolubil de exercitarea unei funcţii în cadrul aparatului de stat22. Argumentele
înfăţişate şi-au găsit ecou în literatura istorică, astfel încât teza potrivit căreia
boierimea română a fost o nobilime de slujbă a primit consacrarea ştiinţifică din
partea marelui istoric Nicolae Iorga23.
Astăzi, însă, aceste argumente nu mai pot fi acceptate: cronicile din secolul al
XVII-lea pot fi bănuite că reflectă doar parţial realităţile epocii pe care o descriau,
ele fiind scrise de pe poziţiile unui activism politic şi social care îi anima
neîndoielnic pe autori; punctul de vedere receptat de austrieci este doar o jumătate
de adevăr, pentru că ştim din alte izvoare că obţinerea unei dregătorii la curte era,
de regulă, condiţionată de stăpânirea unei moşii24; în vreme ce reforma lui
Constantin Mavrocordat reprezenta instituirea unei reguli noi, nicidecum
consacrarea juridică a unei vechi realităţi sociale. Un contraargument puternic vine
de altfel şi din textele vremii. În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir defineşte
boierimea ca fiind alcătuită din dregători25, dar tot el atrage atenţia că această
categorie reprezintă doar vârful elitei sociale autohtone; alături de ea, în
componenţa nobilimii din Moldova mai intrau şi alte segmente. Acestea erau în
principal curtenii, cei care posedau unul sau două sate moştenite de la părinţi, şi
călăraşii, cei care, în schimbul dreptului de folosinţă asupra pământului primit de la
domnie, îl însoţeau pe domn în războaie. Lor li s-ar putea adăuga însă şi o a treia
pătură, cea a răzeşilor, formată din mici proprietari devălmaşi; însă pentru că îşi
lucrau pământurile singuri sau cu ajutorul slugilor plătite, aceştia din urmă puteau fi
consideraţi mai curând ţărani liberi, decât nobili26. Prin urmare, dregătoria nu era
definitorie pentru întreaga clasă nobiliară, ci doar pentru o parte a acesteia, ceea ce
înseamnă că pentru încadrarea tuturor păturilor indicate trebuie luat în considerare
un criteriu diferit, mai cuprinzător. Dimitrie Cantemir nu ne mai indică acest
criteriu, însă judecând după modul în care sunt definiţi curtenii şi călăraşii, dar şi
după ezitarea manifestată faţă de răzeşi, acest criteriu ar putea fi stăpânirea asupra
pământului; el ar fi valabil şi în cazul dregătorilor, întrucât, după cum am văzut mai
sus, pentru a ajunge dregător trebuia să fi fost mai întâi proprietar. Cantemir a
revenit însă asupra chestiunii în Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman,
unde confirmă această posibilă interpretare, spunând că singurul semn de nobleţe
20
Constantin Giurescu, Despre boieri, în Idem, Studii de istorie, antologie, îngrijire de ediţie şi
introducere de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1993, p. 387-388; Ş. Papacostea, op. cit., p. 144-146.
21
Ibidem, p. 146-147.
22
Vezi C. Giurescu, op. cit., p. 388-390.
23
N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, 1992, p. 228; Idem, Istoria românilor
prin călători, ediţie îngrijită de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1981, p. 75; Idem, Istoria românilor,
vol. III, Ctitorii, ediţia a II-a, îngrijită de Victor Spinei, Bucureşti, 1993, p. 219, p. 225.
24
Ş. Papacostea, op. cit., p. 147-148.
25
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gheorghe Guţu,
introducere de Maria Holban, comentariu istoric de Nicolae Stoicescu, studiu cartografic de Vintilă
Mihăilescu, indice de Ioana Constantinescu, cu o notă asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, 1973,
p. 199-213.
26
Ibidem, p. 279-281.
pentru români era moşia părintească, cea care se transmitea din tată în fiu27.
Publicarea sistematică a izvoarelor interne şi externe a adus, în cele din urmă,
două argumente peremptorii împotriva tezei dregătoriei. Primul este acela că în
actele emise mai ales în primele două veacuri de existenţă a statelor medievale
româneşti sunt prezenţi numeroşi boieri, numiţi pani în Moldova şi jupani în Ţara
Românească, pe care autoritatea emitentă îi menţionează fără titluri corespunzătoare
unor dregătorii. Al doilea este acela că originile boierimii se plasează înaintea
momentului întemeierii statelor medievale româneşti, adică într-o epocă în care nu
existau dregătorii; prin urmare statutul ei social nu se putea lega de ocuparea
funcţiilor din aparatul de stat. Concluzia care rezultă de aici este foarte clară: nu toţi
boierii erau dregători; prin urmare apartenenţa la clasa boierească nu era definită de
prestarea unei slujbe în aparatul administrativ al ţării, ci de un alt element, care
poate fi găsit chiar şi în etapa prestatală din evoluţia neamului românesc. Acest
element este exercitarea dreptului de proprietate (stăpânire) asupra unei moşii.
Meritul de a fi realizat această demonstraţie îi revine lui A. D. Xenopol, cel
care considera că nobilimea autohtonă îşi datora statutul privilegiat funcţiei militare
pe care era chemată să o îndeplinească, prestarea slujbei militare atrăgând după sine
înzestrarea ei cu moşii de către domn. Legarea statutului nobiliar de dreptul de
proprietate este motivul pentru care boierimea română avea şi o altă caracteristică:
ea era o nobilime de sânge, întrucât elementul pe care se întemeia poziţia sa socială,
proprietatea, se transmitea din tată în fiu, pe cale ereditară aşadar28.
După demonstraţia făcută de Xenopol, întreaga istoriografie română – cu
excepţia notabilă a lui Nicolae Iorga, pe care am expus-o anterior – a fost de acord
că proprietatea este un element fundamental pentru definirea boierimii române.
Trebuie spus însă că Xenopol nu i-a acordat proprietăţii valoarea unui principiu
general valabil, ci i-a limitat în mod indirect sfera de aplicabilitate, introducând în
schema explicativă elaborată existenţa unei a doua categorii de proprietari29. Teza
care rezultă din afirmaţiile lui Xenopol este, prin urmare, aceea că toţi boierii sunt
proprietari, dar nu toţi proprietarii sunt boieri. Proprietarii care nu sunt boieri sunt
răzeşii şi moşnenii, consideraţi a fi ţărani liberi cu proprietăţi devălmaşe alodiale,
conform unei teze mai vechi, formulate de Nicolae Bălcescu30. Argumentele
invocate în favoarea admiterii acestei categorii sociale în trecutul românesc erau
cele furnizate de opera de căpătâi a lui Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei.
Din textul acesteia rezultă că în trei zone ale Moldovei, respectiv în Câmpulungul
Moldovenesc, în Vrancea şi în Codrul Tigheciului, au existat grupuri compacte de
sate care nu numai că nu au fost aservite faţă de boieri sau faţă de vreo mănăstire,
dar prezentau chiar un tip propriu de organizare internă care le asigura o anumită
autonomie în raport cu domnia 31. De aici, concluzia că după întemeiere o parte din
satele autohtone au rămas libere, supravieţuind procesului de aservire declanşat
înainte de constituirea statelor medievale şi continuat apoi pe parcursul secolelor
27
D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman: creşterea şi descreşterea lui, traducere de Iosif
Hodosiu, vol. II, Bucureşti, 1876, p. 624, nota 34.
28
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, De la întemeierea Ţărilor Române
până la moartea lui Petru Rareş, 1546, ediţia a IV-a, text stabilit de Nicolae Stoicescu şi Maria
Simionescu, note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de N. Stoicescu, Bucureşti, 1986, p. 174-194.
29
Ibidem, p. 162, p. 166.
30
Nicolae Bălcescu, Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în
deosebite timpuri, în Idem, Opere, Bucureşti, 1952, p. 147-150.
31
D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 301-303.
Introducere 19
XIV-XVIII. În sprijinul tezei lui Xenopol au fost aduse ulterior alte două
argumente, care i-au convins pe mulţi istorici de justeţea teoriei istoricului ieşean:
statistica răzeşilor întocmită în anul 1921 de inginerul Petru Poni şi rezultatele
cercetărilor întreprinse în Vrancea de şcoala sociologică condusă de Dimitrie Gusti.
Lucrarea lui Petru Poni ajungea la constatarea că în anumite zone ale ţării (în
special în cele subcarpatice) existau la începutul secolului al XX-lea grupuri
compacte de sate răzeşeşti, ceea ce poate fi interpretat drept o confirmare a faptului
că după întemeiere o parte importantă a ţărănimii autohtone şi-a păstrat libertatea şi
proprietăţile până în epoca modernă 32. De cealaltă parte, cercetările sociologice din
Vrancea păreau să aducă o nouă confirmare a afirmaţiilor lui Dimitrie Cantemir,
principalul autor al investigaţiilor, Henri H. Stahl, găsind aici urmele unei formule
de organizare a obştilor locale care seamănă cu cea sugerată de învăţatul domn33.
Postularea existenţei celor două categorii de proprietari a ridicat, însă, o mare
problemă pentru istoricii care au adoptat acest punct de vedere: afirmarea calităţii
de proprietari în cazul ţăranilor liberi conduce în mod necesar la concluzia că
aceştia din urmă se integrează şi ei în rândurile boierimii. În consecinţă, dacă nu
intervine un criteriu de diferenţiere, care să separe cele două tipuri de proprietari, nu
se mai poate vorbi despre două categorii sociale distincte, ci de una singură. Unii
dintre adepţii modelului social propus de A. D. Xenopol – Valeria Costăchel, A.
Cazacu34, Ştefan Ştefănescu35 – nu au sesizat problema de logică pe care o ridică
acest mecanism explicativ, ori au neglijat-o, prezentând în paralel existenţa celor
două categorii sociale fără să explice ce anume le diferenţia. Alţii însă au observat-o
şi au încercat să caute o serie de note suplimentare pe care să le adauge la definiţia
boierimii, astfel încât să o individualizeze în raport cu ţărănimea liberă. O primă
soluţie a fost formulată de Barbu Cîmpina, care a încercat să separe cele două
segmente sociale în funcţie de dimensiunile proprietăţilor pe care le deţineau.
Potrivit acestui criteriu suplimentar, ţărani liberi erau cei care stăpâneau sub o
cincime dintr-un sat; iar boieri, cei care posedau mai mult de o treime dintr-un sat36.
Criteriul a fost ales însă fără nici o bază documentară37, astfel încât el nu a convins
pe nimeni. O a doua soluţie a fost expusă de istoricul Petre P. Panaitescu38; în acest
caz diferenţierea ar avea la bază modul în care cele două categorii sociale îşi
exploatau proprietăţile: boierii cu ajutorul ţăranilor aflaţi în stare de dependenţă
personală, ţăranii liberi prin muncă proprie. Cu alte cuvinte, boierii erau nu numai
stăpâni de pământ, ci şi de oameni, în vreme ce ţăranii liberi erau doar stăpâni de
32
Petru Poni, Statistica răzeşilor, Bucureşti, 1921, p. 6-7, p. 10.
33
Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I, Confederaţii de ocol,
structuri teritoriale şi tehnici agricole, ediţia a II-a, revăzută, studiu introductiv şi ediţie îngrijită de
Paul H. Stahl, Bucureşti, 1998, p. 131-165.
34
Vezi Valeria Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi
Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957, p. 77-108 (capitolul Obştea sătească, întocmit de V.
Costăchel) şi p. 170-197 (subcapitolul Stăpânii de pământ, întocmit de A. Cazacu).
35
Ştefan Ştefănescu, Economie şi societate, în Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea
creştină la Europa “patriilor”, redactori responsabili: Ştefan Ştefănescu şi Camil Mureşanu, secretar:
Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2001, p. 113, p. 119-120.
36
Barbu T. Cîmpina, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ştefan cel Mare, în vol.
Studii cu privire la Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1956, p. 111.
37
Constantin Cihodaru, Recenzie la «Barbu T. Cîmpina, Cercetări cu privire la baza socială a
puterii lui Ştefan cel Mare», în SCŞI, Istorie, VII, nr. 1, 1956, p. 169-182.
38
P. P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală,
Bucureşti, 1964, p. 72.
pământ. De această dată, criteriul propus era unul pertinent. Fiind confirmat de o
parte a izvoarelor istorice, el a fost acceptat, astfel încât poate fi găsit în lucrările
unor reputaţi cercetători, precum: Henri H. Stahl39, Şerban Papacostea40, Vladimir
Hanga 41, Nicolae Stoicescu şi Valeriu Şotropa42.
În afara limitării sferei de aplicabilitate, criteriul proprietăţii, aşa cum reiese
din opera lui A. D. Xenopol, a mai avut o limitare, care viza de această dată
perioada de funcţionare. Mai precis, este vorba despre stabilirea secolului al XVII-
lea drept un veritabil terminus ante quem, urmând ca perioada scursă până la
începutul secolului al XIX-lea să fie caracterizată de aplicarea principiului
dregătoriei, aşa cum pare să reiasă din textele secolelor XVII-XVIII43. S-a obţinut
astfel o explicaţie dinamică a conceptului de boier, care încearcă să împace
realităţile târzii cu cele de la începuturile existenţei statelor medievale româneşti.
Afirmaţiile lui Xenopol în privinţa importanţei pe care a avut-o principiul deţinerii
dregătoriei în secolele XVII-XVIII au fost considerate însă prea radicale, istoricii
care i-au împărtăşit punctele de vedere căutând să reducă ponderea dregătoriei în
definiţiile date ulterior boierimii. În acest sens, Şerban Papacostea44, Petre Strihan şi
Nicolae Stoicescu45 au adus două noi precizări: că cele două principii au funcţionat
în paralel tot timpul – deci nici unul nu a avut caracter exclusiv – şi că, de fapt, ele
s-au potenţat reciproc. Ceea ce le-a despărţit a fost în realitate accentul mai mare
care a fost pus pe unul sau pe celălalt, de-a lungul timpului. Acest accent s-a
inversat, la un moment dat – în secolul al XVII-lea, după Nicolae Stoicescu46; în
secolul al XV-lea, după Paul Cernovodeanu47 şi Iolanda Ţighiliu48 –, el deplasându-
se treptat dinspre criteriul proprietăţii către cel al dregătoriei.
În paralel cu sistemul explicativ inaugurat de A. D. Xenopol – sistem
completat, cum am văzut, de istoricii care i-au împărtăşit viziunea –, s-a conturat un
alt curent de opinie, care, apelând tot la criteriul proprietăţii, a pus de această dată
semn de egalitate între noţiunile de proprietar (stăpân de pământ) şi boier. Cu alte
cuvinte: toţi proprietarii sunt boieri şi toţi boierii sunt proprietari.
O primă formulare a acestui punct de vedere îi aparţine lui Ioan Bogdan.
Potrivit marelui slavist, a fi boier, adică nobil, era identic cu a fi stăpân de pământ,
39
H. H. Stahl Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. III, Procesul de aservire
feudală a satelor devălmaşe, ediţia a II-a, revăzută, studiu introductiv şi ediţie îngrijită de P. H. Stahl,
40
Ş. Papacostea, op. cit., p. 213, nota 2.
41
Vladimir Hanga, Caracteristicile proprietăţii feudale asupra pământului, în Istoria dreptului
românesc, coord.: Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de vol.: Vl. Hanga, Bucureşti, 1980, p. 233.
42
N. Stoicescu, Valeriu Şotropa, Proprietatea feudală, în vol. Instituţii feudale româneşti.
Dicţionar, coord.: Ovid Sachelarie şi N. Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 388.
43
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, De la moartea lui Petru Rareş
până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, ediţia a IV-a, text stabilit de N. Stoicescu şi M. Simionescu,
note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de N. Stoicescu, Bucureşti, 1986, p. 412-413.
44
Ş. Papacostea, op. cit., p. 148.
45
Petre Strihan, N. Stoicescu, Boier, în vol. Instituţii feudale româneşti, p. 52.
46
N. Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-
XVII), Bucureşti, 1968, p. 37-38.
47
Paul Cernovodeanu, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Ţara Românească, secolele XV-XVII), în
AG, I (VI), nr. 1-2, 1991, p. 78.
48
Iolanda Ţighiliu, Boierimea din Ţara Românească (secolele XIV-XVII). Componenţă şi evoluţie
structurală, în Revista istorică, s. n., nr. 11-12, 1991, p. 651-665; Eadem, Societate şi mentalitate în
Ţara Românească şi Moldova. Secolele XV-XVII, Bucureşti, 1998, p. 146.
Introducere 21
întocmai ca în ţările vecine, Ungaria şi Polonia; boierii, în totalitatea lor, îşi datorau
însă dreptul de stăpânire domniei, de la care îl obţineau prin intermediul actelor de
danie49. Cu alte cuvinte: toţi boierii sunt proprietari şi toţi proprietarii au acte de
proprietate. Un prim argument în favoarea acestei afirmaţii se leagă de existenţa în
Ţările Române a concepţiei juridice a domeniului eminent, concepţie care fusese
schiţată de A. D. Xenopol50, apoi dezvoltată de Ion Tanoviceanu51. Potrivit acesteia,
domnul era stăpânul suprem al pământului ţării, motiv pentru care toate
transferurile de stăpâniri funciare erau condiţionate de acordul său. În consecinţă, în
Evul Mediu românesc nu au putut exista drepturi de stăpânire în absenţa unor acte
emise de cancelaria domnească. Un alt argument, adus în discuţie de Radu Rosetti52
şi Gheorghe Ghibănescu53, este acela că posesori ai actelor domneşti de proprietate
– mai ales de întărire – au fost atât marii boieri, cât şi stăpânii devălmaşi de ocini,
răzeşii, cei care, adesea, făceau dovada descendenţei lor biologice din vechile
familii boiereşti ale ţării; în raport cu boierimea, aceştia din urmă au avut o evoluţie
descendentă în ierarhia socială şi politico-administrativă a ţării şi s-au confruntat cu
un lent proces de pauperizare. În această formă, începând din perioada interbelică şi
până în contemporaneitatea recentă, teza boierului proprietar a fost îmbrăţişată şi
argumentată de numeroşi istorici, printre care găsim nume consacrate, precum: I. C.
Filitti54, Dinu C. Arion55, Ion Nistor 56, Alexandru Boldur 57, Nicolae Grigoraş58,
Dimitrie Ciurea59, Constantin Cihodaru60 şi Ştefan Sorin Gorovei61.
Identitatea dintre proprietari şi boieri a fost susţinută însă şi fără a face apel la
teoria domeniului eminent, ceea ce presupunea desfacerea legăturii dintre calitatea
49
Ioan Bogdan, Cultura veche română, Bucureşti, 1898, p. 44-49; Idem, Documentul Râzenilor
din 1484 şi organizarea armatei moldovene în sec. XV, în ARMSI, s. II, tom XXX, 1908, p. 368.
Trebuie spus, totuşi, că în studiul despre cnezii români (publicat în anul 1903), Ioan Bogdan contrazice
acest criteriu, afirmând existenţa satelor neaservite de ţărani liberi proprietari, vezi Idem, Despre
cnezii români, în Idem, Scrieri alese, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, prefaţă
de Emil Petrovici, Bucureşti, 1968, p. 200.
50
A. D. Xenopol Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, p. 166-167.
51
Ion Tanoviceanu, Formaţiunea proprietăţii fonciare în Moldova. Pământul gospod, în vol.
Prinos lui D. A. Sturdza la împlinirea celor şaptezeci de ani, Bucureşti, 1903, p. 413-433.
52
Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, Bucureşti, 1907, p. 137-144.
53
Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. V, p. III.
54
I. C. Filitti, Proprietarii solului în Principatele Române, extras din ARMSI, s. III, tom XVI,
1934, p. 3, p. 22; Idem, Proprietatea solului în Principatele Române, în Idem, Opere alese, cuvânt
înainte, text stabilit, bibliografie, tabel cronologic şi note de G. Penelea, Bucureşti, 1985, p. 251-286.
55
Dinu C. Arion, Două studii de istorie a dreptului românesc. Despre prerogativele marilor boieri
moldoveni înainte de Ştefan cel Mare. Ce înţeles au avut actele de donaţiuni domneşti de pământ la
începuturile voievodatelor, Bucureşti, 1942, p. 16; Idem, Caractere juridice şi sociale ale proprietăţii
rurale în voievodatele româneşti, în vol. În amintirea lui Constantin Giurescu la douăzeci şi cinci de
ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944, p. 114-115.
56
Ion I. Nistor, Clasele boiereşti din Moldova şi privilegiile lor, în ARMSI, s. III, tom XXVI,
1943-1944, p. 514-517; Idem, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 43.
57
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, Bucureşti, 1992, p. 187.
58
Nicolae Grigoraş, Contribuţii la cunoaşterea politicii domniei în Moldova faţă de proprietatea
funciară condiţionată (sec. XIV-XVII), în SCŞI, Istorie, XIII, nr. 1, 1962, p. 66.
59
D. Ciurea, Quelques considérations sur la noblesse féodale chez le Roumains, în Nouvelles
études d’histoire, IV, 1970, p. 83-90; Idem, Evoluţia şi rolul politic al clasei dominante din Moldova
în secolele XV-XVIII, în AIIAI, XVII, 1980, p. 186-190.
60
C. Cihodaru, Alexandru cel Bun, Iaşi, 1984, p. 83.
61
Ştefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova, secolele XV-XVII), în AG, I
(VI), nr. 1-2, 1991, p. 87.
de proprietar şi cea de posesor al unui act domnesc. Definiţia boierimii în acest caz
ar fi aceea că boierii sunt proprietari indiferent dacă au sau nu acte de proprietate.
Cel care a exprimat-o pentru prima dată a fost Gheorghe Panu. Pentru acesta,
boierul erau deţinătorul unui drept de proprietate constituit ab initio care nu avea
nimic de a face cu vreo danie domnească. Prin urmare, în clasa boierească intrau
toţi proprietarii, indiferent de dimensiunile bucăţii pământ asupra căreia îşi
exercitau acest drept62. Tot de la premisa absenţei unui drept de proprietate
superioară a domnului a plecat şi Constantin Giurescu în cunoscutul său studiu
despre boieri. Acesta a reuşit să demonstreze că boierimea secolelor XIV-XVII îi
includea nu numai pe marii proprietari, cu sau fără dregătorii, ci şi pe stăpânii
mărunţi de ocini, numiţi moşneni, megieşi, cnezi sau judeci, în ciuda faptului că
acestora din urmă actele de cancelarie nu le acordă întotdeauna calificativul de
boieri. Explicaţia pentru înlocuirea titlului nobiliar cu ceilalţi determinanţi mai sus
pomeniţi este dată de faptul că aceşti proprietari sunt indicaţi în documente în
funcţie de perspectiva din care au fost priviţi de către autorităţile emitente: ca vecini
de moşie, în acelaşi hotar sau în hotare diferite, ei erau megieşi; ca proprietari prin
moştenire ai ocinilor lor, erau moşteni sau moşneni; ca stăpâni ai ţăranilor
dependenţi, erau cnezi sau juzi; iar ca oameni liberi, erau cnezi şi judeci. Indiferent
însă de aceste denumiri, ei erau consideraţi boieri ori de câte ori, în virtutea calităţii
lor de proprietari, figurau ca martori, hotarnici, jurători sau beneficiari ai dreptului
de protimissis63. Teza boierilor proprietari în această variantă nu s-a bucurat, însă,
de aceeaşi susţinere de care a beneficiat varianta lui Ioan Bogdan, în favoarea ei
exprimându-se doar Constantin C. Giurescu64 şi Dinu C. Giurescu65.
Trebuie spus, totuşi, că unii dintre istoricii citaţi mai sus au acceptat ideea că
sensul de proprietar a fost însoţit în permanenţă 66 sau doar începând cu secolul al
XVII-lea67, iar apoi eclipsat, de sensul de dregător. A rezultat de aici un concept cu
două sensuri diferite: cel de proprietar şi cel de dregător. Cum însă dregător nu
puteai ajunge decât dacă erai proprietar, rezultă de aici că între cele două sensuri nu
exista un raport de contrarietate, ci de unul de subordonare: ca specie, dregătorii
făceau parte din genul proprietarilor68. Pentru cei de părere că sensul de dregător şi-
a făcut apariţia abia în secolul al XVII-lea, evoluţia descrisă s-a datorat creşterii
distanţei economice dintre extremele clasei boiereşti, acest din urmă fenomen
aducând cu sine nevoia introducerii unui criteriu de separare între proprietarii bogaţi
şi cei sărăciţi de presiunea fiscală a domniei. Un astfel de criteriu nu putea fi decât
funcţia deţinută în stat, cea care asigura în secolele XVII-XIX bunăstarea materială
şi accesul la diverse privilegii.
Din cele prezentate până aici credem se poate desprinde concluzia că
trăsătura fundamentală a boierimii române a fost întotdeauna dreptul medieval de
62
Gheorghe Panu, Cercetări asupra stării ţăranilor în veacurile trecute, vol. I, partea 1, Bucureşti,
1910, p. 94-98, p. 103, p. 108, p. 116, p. 141.
63
C. Giurescu, op. cit., p. 398-438.
64
Constantin C. Giurescu, Noi contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV şi XV,
Bucureşti, 1925, p. 28-29; Idem, Istoria românilor, vol. II, partea 2, ediţia a III-a, Bucureşti, 1940, p.
468; Idem, Cine era boier în vechime?, în Idem, Din trecut, Bucureşti, 1942, p. 172-181.
65
Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973, p. 266-269.
66
Al. Boldur, op. cit., p. 187.
67
C. Giurescu, op. cit., p. 439; I. C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române, p. 284.
68
O astfel de distincţie logică poate fi găsită la I. I. Nistor, Clasele boiereşti din Moldova şi
privilegiile lor, p. 515-517.
Introducere 23
proprietate, în fapt un drept de stăpânire, cel care deschidea oricui calea către o
funcţie în aparatul administrativ al statului. Dacă în privinţa acestei afirmaţii,
istoriografia română nu pare să mai aibă dubii, în schimb obiectul asupra căruia se
exercita acest drept rămâne încă în dezbatere: este vorba şi despre pământuri şi
despre oameni (ţărani dependenţi), sau numai despre pământuri? Cheia rezolvării
acestei probleme se află în precizarea statutului pe care l-au avut răzeşii şi
moşnenii: asimilarea lor cu o ţărănime liberă şi proprietară, care s-a conservat pe
parcursul întregului Ev Mediu, ar conduce în mod obligatoriu la reducerea clasei
boiereşti la nivelul acelor stăpâni de pământuri care exploatau munca ţăranilor
dependenţi; acceptarea ideii că răzeşii şi moşnenii sunt urmaşii sărăciţi ai boierimii
din primele veacuri de existenţă a statelor medievale româneşti ar echivala automat
cu afirmarea statutului nobiliar pentru toţi stăpânii de pământ, indiferent dacă aveau
sau nu ţărani dependenţi pe ocinile lor.
Argumentele şi contraargumentele istorice puse în discuţie până acum,
precum şi aşezarea structurilor sociale în lumina concluziilor la care a ajuns
cercetarea procesului de formare a statelor medievale româneşti ne determină să
dăm credit celei de-a doua variante.
a). În primul rând trebuie luată în calcul absenţa completă a obştilor libere din
izvoarele secolelor XIV-XV; primele atestări documentare ale răzeşilor intervin
abia la sfârşitul secolului al XVI-lea 69. Documentele de la cumpăna secolelor XVI-
XVII îi înfăţişează însă în postura de stăpâni de moşii şi de ţărani dependenţi,
posesori de privilegii domneşti, înrudiţi uneori cu persoane a căror apartenenţă la
clasa boierească este certă70. Realităţi de acest fel pot fi documentate nu numai
pentru Moldova, ci şi pentru Ţara Românească71, ele având ecou, de altfel, şi în
statistica lui Petru Poni. Este vorba aici despre situaţia satelor aşa numite “mixte”,
în care, alături de răzeşi, apar şi locuitori care, nefiind răzeşi, au fost împroprietăriţi
în anul 1864. Prin urmare, în momentul reformei agrare aceştia din urmă nu puteau
fi decât ţărani clăcaşi, ceea ce înseamnă automat că ei erau urmaşii vecinilor şi
rumânilor din veacurile anterioare, care trăiau în acelaşi sat cu urmaşii foştilor
stăpâni, răzeşii. Mai mult decât atât, analizate critic, datele referitoare la Moldova
conduc la concluzia că aceste sate mixte au fost majoritare, în vreme ce satele
populate numai de răzeşi erau foarte rare72. O analiză similară nu s-a făcut în
legătură cu Ţara Românească, dar e posibil ca şi aici să avem aceeaşi situaţie.
b). Unele zone în care sunt înregistraţi răzeşii şi moşnenii în secolul al XIX-
lea, se aflau sub stăpânire boierească în secolele XV-XVI73; prin urmare nu poate fi
vorba despre supravieţuirea aici a unor obşti libere neaservite, ci despre urmaşi ai
vechilor familiilor boiereşti din zonă. Afirmaţia este valabilă şi în cazul Vrancei,
69
Vezi demonstraţiile lui C. Cihodaru, Câteva constatări în legătură cu proprietatea feudală şi
situaţia ţărănimii din Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în SCŞI, Istorie, XII, nr. 1,
1961, p. 48; D. Ciurea, Evoluţia şi rolul politic al clasei dominante, p. 197-199.
70
DIR, A, veac XVI, vol. 4, p. 164, nr. 221; DIR, A, veac XVII, vol. 2, p. 202, nr. 267; DIR, A,
veac XVII, vol. 4, p. 488, nr. 620. Această realitate este acceptată chiar şi de către unii dintre
adversarii acestei teze, care consideră, însă, că suntem în faţa unor cazuri excepţionale, vezi Ş.
Papacostea, op. cit., p. 213, nota 2.
71
Vezi DRH, B, vol. XI, p. 437-438, nr. 321; DIR, B, veac XVII, vol. 2, p. 80-81, nr. 83; DIR, B,
veac XVII, vol. 3, p. 126, nr. 103.
72
C. Cihodaru, Câteva constatări în legătură cu proprietatea feudală, p. 46-47.
73
Ibidem, p. 37-46.
aşa cum au demonstrat cele mai recente cercetări asupra acestei zone74. În privinţa
rezultatelor la care au ajuns cercetările sociologice din Vrancea, trebuie spus foarte
clar că ele nu reflectă decât o etapă târzie din evoluţia societăţii locale şi că, din
punct de vedere metodologic, proiectarea lor în trecut nu poate fi acceptată atâta
vreme cât avem la dispoziţie izvoare contemporane, referitoare la secolele XV-
XVII75. Dacă este să trecem în revistă şi situaţia celorlalte “republici” ale lui
Dimitrie Cantemir, trebuie spus că în cazul Câmpulungului avem de-a face cu un
ocol domnesc, adică o entitate administrativă cu sate domneşti din care domnia a
făcut uneori danii boierilor76. Locuitorii din aşezările rămase nedonate au beneficiat
într-adevăr de statutul de oameni liberi, dar nu au fost proprietari, ci uzufructuari ai
moşiei domneşti77. La această situaţie privilegiată au contribuit poziţia geografică a
satelor respective (fiind aşezate la graniţe, ele au primit însărcinări militare78) şi
specificul economic al zonei (aici nu se trăia din agricultură, ci mai ales de pe urma
păstoritului, astfel încât legarea de glie, foarte probabil, nu a putut fi aplicată). În
cazul Codrului Tigheciului, lucrurile sunt ceva mai simple, întrucât ele au fost
clarificate chiar de către Dimitrie Cantemir: locuitorii de aici erau călăraşi79, iar
potrivit definiţiei date de acelaşi Cantemir 80, aceştia erau soldaţi aşezaţi pe moşie
domnească, cu drept de folosinţă. Prin urmare, situaţia lor trebuie să fi fost foarte
asemănătoare cu cea a locuitorilor din ocolul Câmpulungului.
c). Perspectiva comparativă infirmă şi ea teza obştilor libere. În jurul Ţărilor
Române, atât în Ungaria şi Polonia, cât şi în Balcani, s-a aplicat principiul juridic
potrivit căruia nici un pământ aflat între graniţele statului nu rămâne fără stăpân81;
în acest context, este greu de crezut că spaţiul românesc a constituit o excepţie,
astfel încât să avem create premisele pentru supravieţuirea unor obşti neaservite.
Prin urmare, pentru zona din care fac parte cele două state medievale româneşti,
caracter excepţional ar avea de fapt fenomenul de supravieţuire a ţărănimii libere şi
proprietare, după cum recunoaşte, de altfel, chiar unul dintre istoricii care au
îmbrăţişat teza obştilor libere82. Pe de altă parte, dacă prin ţărănime liberă înţelegem
păturile inferioare ale boierimii ajunse la un nivel de trai similar cu cel al ţărănimii
dependente, adică o nobilime sărăcită, avem de-a face cu o integrare perfectă în
peisajul social al zonei din care au făcut parte Ţările Române, întrucât fenomene
74
Vezi C. Constantinescu–Mirceşti, Vrancea arhaică. Evoluţia şi problemele ei, Bucureşti, 1985,
p. 34-36; Anton Paragină, Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaţilor în secolele X-XV,
Brăila, 2002, p. 114.
75
Unele dintre ele au fost socotite suspecte, pe considerentul că satele donate la care se referă au
fost dintotdeauna răzeşeşti, însă afirmaţiile nu au fost dovedite documentar.
76
Vezi Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1960, p. 121-134,
cu cazurile satelor Putila şi Răstoace.
77
Ibidem, p. 34-39, p. 119-120.
78
Ibidem, p. 97, p. 105-111; la începutul secolului al XIX-lea, în plină epocă de schimbări
conceptuale, dreptul de folosinţă asupra locurilor domneşti a fost asimilat cu cel modern de
proprietate, ceea ce a creat confuzie cu privire la natura drepturilor deţinute anterior de câmpulungeni.
Situaţii similare sunt înregistrate şi în Ţara Românească, acolo unde urmaşii călăraşilor au beneficiat
de aceeaşi soluţie juridică venită din partea aceloraşi domni fanarioţi, vezi N. Stoicescu, Curteni şi
slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Bucureşti, 1968, p. 77-85.
79
D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 303.
80
Ibidem, p. 281.
81
Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti,
1995, p. 39; vezi şi DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 150, nr. 142: “pre acele părţi n-a avut nime nici un
dres şi s-au venitu al nostru dreptu domnescu acele părţi”.
82
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 84.
Introducere 25
sociale similare au caracterizat în Evul Mediu atât Ungaria83, cât şi Polonia 84.
d). Specificul nobilimii prestatale, coroborat cu rezultatele la care a ajuns
studierea procesului de formare a statelor medievale româneşti, infirmă, de
asemenea, teza supravieţuirii obştilor libere după întemeiere. Trebuie spus aici că
cele două direcţii de cercetare au făcut progrese semnificative în special după
publicarea de către arheologul Radu Popa a monografiei închinate Ţării
Maramureşului, lucrare care a reuşit să surprindă stadiul la care ajunsese evoluţia
societăţii locale româneşti înaintea implantării aici a unor instituţii alogene85.
Importanţa acestui studiu este fundamentală pentru istoria socială, instituţională şi
politică a românilor. Beneficiind de un fond documentar bogat, de care nu
dispunem pentru celelalte spaţii locuite de români, cercetarea a reuşit să ofere
istoricilor o mostră despre cum trebuie să fi arătat întreaga societate autohtonă la
cumpăna secolelor XIII-XIV, adică atunci când luau naştere Ţările Române
extracarpatice. Plecând de la exemplul Ţării Maramureşului, s-a ajuns ulterior la
concluzia că atât în cazul Moldovei, cât şi în cel al Ţării Româneşti, apariţia statului
a avut loc în momentul în care entităţile social-politice prestatale au fost reunite sub
o singură autoritate; ceea ce înseamnă că voievozii şi cnezii de vale aflaţi în fruntea
voievodatelor şi cnezatelor din zona geografică a viitoarelor ţări române au acceptat
supremaţia unuia dintre ei, recunoscându-l drept stăpân sau domn (dominus, în
limba latină)86. Autoritatea pe care cnezii o exercitaseră în trecut faţă de satele aflate
în componenţa formaţiunilor lor politice fusese însă tot un drept de stăpânire87, şi
nu o “preşedinţie” exercitată asupra uneia sau mai multor uniuni de obşti
confederate. Prin urmare, după întemeiere, locuitorii satelor respective nu se poate
să fi fost proprietari liberi recunoscuţi ca atare de către domn, ci ţărani aflaţi în stare
de dependenţă, fie faţă de cnezii lor, dacă aceştia din urmă au făcut parte dintre
aliaţii domnului şi au primit ulterior întărirea acestui drept; fie faţă de domn, dacă
satele îi aparţinuseră acestuia din urmă în calitatea sa iniţială de cneaz, ori fuseseră
confiscate de la cnezii care făcuseră parte din rândurile adversarilor (ultima situaţie
caracterizează mai ales Moldova, unde întemeierea a fost o acţiune de cucerire).
Trebuie subliniat aici faptul că această concluzie este confirmată odată de
cazul Ţării Maramureşului, iar, relativ recent, ea a fost confirmată a doua oară de
rezultatele unei cercetări similare, care a avut drept obiect Ţara Făgăraşului. În
ambele cazuri avem de-a face cu voievodate sau ţări, alcătuite din mai multe
cnezate de vale – aşadar, entităţi social-politice similare celor care au stat la baza
procesului de întemeiere a ţărilor române extracarpatice –, în structura cărora toate
satele se aflau în stare de dependenţă88.
83
Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale, 895-1526, Cluj-Napoca, 2006,
p. 111.
84
D. Ciurea, Evoluţia şi rolul politic al clasei dominante, p. 198.
85
Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ediţia a II-a, îngrijită de Adrian Ioniţă,
Bucureşti, 1997, îndeosebi p. 129-160.
86
Vezi Idem, Premisele cristalizării vieţii statale româneşti, în vol. Constituirea statelor
medievale româneşti, redactor coord.: N. Stoicescu, Bucureşti, 1980, p. 25-39; Victor Spinei, Moldova
în secolele X-XIV, ediţia a III-a, Chişinău, 1994, p. 342-343; Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-
lea. Între cruciată şi Imperiu mongol, Bucureşti, 1993, p. 168-169; Şt. S. Gorovei, Întemeierea
Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 42.
87
Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 58: “cnezatul–ţară [subl. autorului, Ş.
Papacostea] e potenţarea politică a stăpânirii pământului cu titlu feudal”.
88
R. Popa, op. cit., p. 132; Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII-XVI),
Procesul de aservire a fost, aşadar, unul general, afectând cea mai mare parte
a obştilor existente într-o zonă unitară din punct de vedere geografic. Afirmaţia
poate fi generalizată însă la nivelul întregului spaţiu românesc întrucât o nobilime
prestatală a existat în toate zonele locuite de români89. Pentru ea există, de altfel, şi
o explicaţie logică: în măsura în care unele obşti au rămas dintr-un motiv sau altul
fără o conducere militară proprie, adică fără stăpâni ridicaţi din interior, ele nu ar fi
putut rămâne prea mult timp independente; fiind lipsite de apărare, obştile
respective s-ar fi subordonat din proprie iniţiativă faţă de stăpâni proveniţi din
exterior sau ar fi fost subordonate de către aceştia din urmă, ca urmare a situaţiei lor
vulnerabile90. Prin urmare, este foarte greu de acceptat ideea că după apariţia
statului ar mai fi putut supravieţui sate libere.
Trebuie subliniat însă că procesul derulat în secolul întemeierii a mai fost
parcurs odată, la o scară redusă, regională, atunci când nobilimea aflată în fruntea
obştilor (cnezii săteşti) a recunoscut stăpânirea superioară a cnezilor de vale, dând
naştere astfel primelor entităţilor social-politice româneşti: cnezatele de vale. Astfel
se explică şi componenţa aparatului militar de care, potrivit izvoarelor epocii91,
dispuneau conducătorii acestor entităţi: acesta era alcătuit din familii de cnezi
săteşti care, în schimbul recunoaşterii cneazului de vale în calitate de stăpân,
primiseră din partea acestuia recunoaşterea calităţii de stăpâni asupra obştilor de
origine. În consecinţă, întemeierea nu a adus de fapt nici o schimbare de regim
juridic în privinţa obştilor, pentru că procesul de aservire avusese loc cu câteva
secole în urmă, când din rândurile membrilor obştilor s-au ridicat cnezii săteşti, cei
care au reuşit să se instaleze la conducerea lor.
Concluzia pe care o desprindem în urma trecerii în revistă a tuturor acestor
argumente este, aşadar, aceea că după întemeiere nu au putut supravieţui obşti de
ţărani liberi şi proprietari. În ceea ce-i priveşte pe răzeşi şi pe moşneni, aceştia nu
sunt altceva decât urmaşi decăzuţi din punct de vedere economic ai vechii boierimi
din primele două secole de după întemeiere. Prin urmare, toţi stăpânii de pământ
din Ţările Române au fost boieri, indiferent dacă moşiile lor erau mari sau mici, ori
dacă pe aceste moşii lucrau ei înşişi sau ţăranii dependenţi.
O ultimă precizare se impune a fi făcută pe marginea legăturii dintre hrisovul
domnesc şi statutul de boier. Deţinerea unui act de danie sau de întărire credem că
nu poate fi privită ca o condiţie pentru această calitate, ci doar ca o trăsătură pe care
a avut-o majoritatea boierilor. În ciuda doctrinei juridice a domeniului eminent, care
este evident că a funcţionat în cele două Ţări Române, nu credem că toţi proprietarii
au avut înscrisuri domneşti pentru proprietăţile lor; foarte probabil au existat şi
cnezi care, devenind boieri după întemeiere, au continuat să stăpânească în
conformitate cu legea ţării, beneficiind de o confirmare tacită venită din partea
domnului, aşa cum se întâmplase şi în trecut. Judecând după izvoarele aflate la
dispoziţie, credem că această realitate a fost specifică mai ales în cazul Ţării
Româneşti, întrucât aici proprietăţile s-au format înainte de momentul întemeierii;
în Moldova ea a fost mult mai redusă ca amploare, întrucât aici, în marea lor
89
Priviri de ansamblu asupra problemei, la P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii
româneşti. Problemele istoriografiei române, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Dan Horia
Mazilu, Bucureşti, 2000, p. 166-169; Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările
cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p. 36-57.
90
B. Murgescu, op. cit., p. 55.
91
Avem aici în vedere acel apparatu bellico de care dispuneau cnezii menţionaţi în diploma
Cavalerilor Ioaniţi, vezi DRH, B, vol. I, p. 4, nr. 1.
Introducere 27
majoritate, proprietăţile s-au născut după întemeiere, prin donaţii stipulate în textele
unor acte domneşti.
Mai trebuie adăugat că pentru a putea condiţiona calitatea de proprietar de
existenţa actului domnesc ar trebui să avem confirmarea faptului că absenţa acestuia
din urmă atrăgea după sine anularea calităţii de proprietar. Instrumentul cu care se
poate face o astfel de verificare este procedura de judecată pe care o puneau în
aplicare domnii, în cazurile litigiilor de proprietate. Trecând în revistă aceste litigii,
se poate remarca foarte clar faptul că domnia nu condiţiona recunoaşterea dreptului
de stăpânire de existenţa actelor de donaţie sau de confirmare, iar absenţa acestor
acte nu atrăgea după sine desfiinţarea dreptului respectiv, ci utilizarea unei
proceduri cutumiare de validare: jurământul boierilor adeveritori92. Prin urmare, în
afara stăpânilor de pământ pe care îi găsim în calitate de titulari ai unor acte
domneşti de proprietate, Ţările Române au avut şi proprietari ale căror drepturi s-au
exercitat în afara unor astfel de înscrisuri. Acesta este motivul pentru care principiul
pe care ne vom baza mai departe în cadrul demersului nostru va fi cel formulat de
Constantin Giurescu.
5. TABULA GRATULATORIA
Înainte de a pune capăt consideraţiilor cu caracter preliminar, suntem datori
să facem câteva precizări în legătură cu modul în care s-a configurat acest volum şi
a le aduce mulţumiri celor care, prin sprijinul acordat cu generozitate, au făcut
posibile realizarea şi publicarea sa.
Lucrarea de faţă reprezintă teza de doctorat a autorului, întocmită şi susţinută
sub îndrumarea d-lui prof. univ. dr. Victor Spinei, membru corespondent al
Academiei Române. Iată de ce, se cuvine ca primele cuvinte de recunoştinţă să i le
adresăm domniei sale. Îi mulţumim pentru deschiderea arătată faţă de subiectul
propus, pentru contribuţia importantă avută în procesul de elaborare a structurii
lucrării, precum şi pentru încrederea pe care ne-a insuflat-o pe parcursul tuturor
etapelor care au marcat elaborarea acesteia.
O profundă recunoştinţă îi datorăm şi d-nului prof. univ. dr. Ionel Cândea.
Sprijinul domniei sale, atât moral, cât şi material, ne-a privilegiat în mod constant,
începând chiar cu anii studenţiei; acest sprijin a continuat cu iniţierea noastră în
arheologia medievală şi culminează în prezent cu publicarea lucrării la Editura
Istros a Muzeului Brăilei. Calde mulţumiri se îndreaptă, de asemenea, către
prietenul şi colegul dr. Cristian Luca, cel care, cu o deosebită generozitate, şi-a pus
la dispoziţie propriul cămin pentru a ne facilita accesul la bibliotecile şi arhivele
bucureştene. Tot generozităţii sale îi datoram multe dintre volumele, extrasele şi
fotocopiile necesare întregirii bibliografiei temei, o parte importantă din aceste
materiale fiind de negăsit în bibliotecile româneşti.
Integral sau parţial, lucrarea a fost parcursă, înainte de a ajunge sub ochii
redactorului, de d-na dr. Anca Păunescu, d-nul prof. univ. dr. Florin Platon şi d-nul
prof. univ. dr. Ioan Caproşu. Domniilor lor le aducem mulţumiri pentru sugestiile şi
observaţiile exprimate, multe dintre acestea ajutându-ne să îndreptăm unele
92
Iată câteva cazuri din Moldova, unde, de regulă, se judeca după înscrisuri: DIR, A, veac XVI,
vol. 3, p. 26, nr. 33; Ibidem, vol. 4, p. 13, nr. 15, p. 14, nr. 17, p. 84, nr. 105; DRH, A, vol. I, p. 62, nr.
42; Ibidem, vol. II, p. 132, nr. 92, p. 175, nr. 122; Ibidem, vol. XXII, p. 46-47, nr. 43, p. 300, nr. 268,
p. 301-302, nr. 269; Ibidem, vol. XXIII, p. 271-272, nr. 230. În Ţara Românească, judecarea litigiilor
de proprietate se făcea de regulă prin intermediul boierilor jurători, procedura fiind utilizată uneori
chiar şi atunci când existau înscrisuri, vezi DRH, B, vol. I-XI, passim.
inadvertenţe şi erori inerente din versiunea iniţială a textului.

Ţinem, de asemenea, să ne exprimăm gratitudinea faţă de colegii mai
vârstnici sau mai tineri de la Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi şi de la
instituţiile muzeale din Galaţi, Brăila şi Piteşti, cei care, într-un fel sau altul, ne-au
sprijinit în procesul de elaborare a lucrării. Se cuvine să-i menţionăm aici pe d-nii
prof. univ. dr. Vasile Lica, prof. univ. dr. Dan Râpă–Buicliu, conf. univ. dr. Viorel
Mircea, dr. Valeriu Sîrbu, dr. Stănică Pandrea, dr. Spiridon Cristocea, dr. Dragoş
Măndescu, dr. Constantin Ardeleanu, dr. Aurel Iacob, Costin Croitoru, precum şi
pe d-na Niculina Dinu. Tot aici, avem datoria morală a-i aminti pe reputatul istoric
gălăţean dr. Paul Păltănea şi pe colegul Marian Ghiţă, doi căutători ai adevărului
istoric plini de pasiune şi de abnegaţie, care, din păcate, nu se mai află printre noi.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, trebuie să le mulţumim membrilor familiei,
în special mamei şi Silviei, întrucât au consimţit cu stoicism la diverse privaţiuni şi
ne-au asigurat de-a lungul întregii perioade de redactare a lucrării sprijinul
sufletesc atât de necesar pentru finalizarea acesteia.
CAPITOLUL I
IZVOARE ŞI ISTORIOGRAFIE
1. IZVOARELE
O reconstituire cât mai apropiată de adevărul istoric a principalelor trăsături
pe care le-au avut reşedinţele boiereşti în secolele XIV-XVI impune utilizarea unei
mari varietăţi de izvoare istorice. Este vorba aici despre o necesitate reală,
reclamată de constatarea că nici una dintre categoriile de izvoare aflate la îndemână
nu este în măsură să conducă de una singură la clarificarea tuturor aspectelor pe
care le ridică subiectul aflat în atenţie.
În încercarea de a ordona această varietate vom opera cu sistemul bine
cunoscut literaturii de specialitate, care distinge între cele două mari subdiviziuni
ale izvoarele istorice: cele scrise şi cele arheologice. Trebuie remarcat însă că
distincţia nu este una absolută, izvoarele epigrafice la care vom face numeroase
trimiteri în cele ce urmează, încadrându-se atât în categoria celor scrise, cât şi în
aceea a izvoarelor arheologice.
1. 1. Izvoarele scrise
Izvoarele scrise care, prin informaţia furnizată, prezintă utilitate în economia
lucrării de faţă, sunt destul de variate, în această categorie intrând sursele narative,
cele diplomatice, corespondenţa, izvoarele epigrafice şi însemnările de pe
manuscrise. Ele au un rol însemnat pentru reconstituirea înfăţişării reşedinţelor
boiereşti din perioada analizată, precum şi pentru înţelegerea resorturilor
funcţionale pe care le-au înregistrat aceste complexe.
Izvoarele narative sunt reprezentate de cronicile interne şi de relatările de
călătorie ale diverşilor diplomaţi, pelerini, misionari, călători, militari sau
aventurieri aflaţi în trecere prin Ţările Române, reuniţi cu toţii sub sintagma
“călătorilor străini”1.
Cronicile interne sunt extrem de sărace în informaţii despre casele şi curţile
boierilor români din secolele XIV-XVI, trecerea în revistă a celor mai vechi dintre
ele, respectiv cele redactate în limba slavonă2, prilejuind constatarea unei tăceri
totale. Utilitatea acestor surse narative este dată în schimb de prezenţa câtorva
menţiuni referitoare la reşedinţele domneşti, termenii prin care acestea sunt
indicate, coroboraţi cu descrierile arheologice, constituind un foarte util material
pentru analize comparative.
Conţinutul cronicilor redactate în limba română în cursul secolului al XVII-
lea nu diferă foarte mult din punctul de vedere al calităţii şi al cantităţii
informaţiilor disponibile, explicaţia acestei constatări fiind aceea că, în mare parte,
ele sunt tributare celor scrise în perioada anterioară, a secolelor XV-XVI. Punctual
1
Despre conţinutul acestei sintagme, vezi Maria Holban, Cuvânt înainte, în Călători străini, vol. I,
p. XIII-XIV.
2
Cronicile slavo-române publicate de I. Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu,
Bucureşti, 1959.
însă, atât cronicile muntene3, cât şi cele moldoveneşti4 evocă unele frânturi de viaţă
cotidiană care pot fi puse în contextul celorlalte tipuri de izvoare, confirmând şi
completând datele furnizate de acestea din urmă.
În mod paradoxal, descrierile lăsate de călătorii străini sunt ceva mai
consistente, în acest caz existând chiar posibilitatea de a distinge între mai multe
tipuri de informaţii. Trebuie remarcate în primul rând relatările care se referă în
mod direct la obiectivele analizate. Acestea ne facilitează identificarea unor
reşedinţe boiereşti necunoscute altor categorii de izvoare, precum şi reconstituirea
unor scene de viaţă cotidiană, aşa cum este, de exemplu, jurnalul campaniei din
1595 al armatei poloneze, care descrie, printre altele, vizitele cancelarului Jan
Zamoyski la curţile din Iaşi ale fraţilor Stroici5. De cealaltă parte se situează datele
cu caracter general, referitoare la infrastructura edilitară a Ţărilor Române, şi
diversele comentarii cu privire la activităţile boierimii autohtone, făcute de
observatori precum Franco Sivori6 sau Pierre Lescalopier 7. Trebuie spus însă că
această din urmă grupare de referinţe poate fi valorificată mai ales prin raportare la
datele concrete extrase din analiza celorlalte genuri de izvoare existente.
Izvoarele diplomatice constituie cea mai bogată sursă de informare pentru
studierea reşedinţelor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, referinţe
valoroase putând fi găsite atât în actele interne de cancelarie (cu caracter public şi
privat), cât şi în sursele diplomatice externe, cele care reflectă relaţiile Ţărilor
Române cu statele din vecinătate. Documentele cu caracter intern – acte de danie şi
de întărire, porunci domneşti, acte de vânzare/cumpărare, cărţi de judecată etc. – au
beneficiat de o atenţie susţinută, pentru perioada aflată în atenţie fiind publicate atât
colecţii de documente în traducere românească, cât şi ediţii bilingve, cu text slav
însoţit de traducere. Volumul materialului documentar este impresionant, colecţiilor
bilingve de acte interne publicate de Ioan Bogdan8, Mihai Costăchescu9, Gheorghe
Nandriş10, Gheorghe Ghibănescu11, Alexandru Ştefulescu12, Teodor Bălan13 şi Ioan
Caproşu14, adăugându-li-se monumentalele serii Documente privind istoria
României şi Documenta Romaniae Historica, publicate sub egida Academiei
Române, precum şi colecţia similară a cercetătorilor basarabeni, Moldova în epoca
3
Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C.
Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960; Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării
Româneşti, ediţie critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963.
4
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărîi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de
P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955; Miron Costin, Letopiseţul Ţărîi Moldovei de la Aron Vodă încoace,
în Idem, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note comentarii, variante, indice şi note de P. P.
Panaitescu, Bucureşti, 1958.
5
Călători străini, vol. III, p. 643-653.
6
Ibidem, p. 6-70.
7
Ibidem, vol. II, p. 420-445.
8
Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I-II, Bucureşti, 1913.
9
Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. I-II; Idem, Documente Bogdan; Idem,
Documente Ştefăniţă.
10
Grigore Nandriş, Documente slavo-române din Mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658),
Bucureşti, 1936.
11
Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. I, partea 1, Documente slavo-române, 1400-1600, Iaşi,
1906; Idem, Surete şi izvoade, vol. I-XII.
12
Al. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj (1406-1665), Târgu Jiu, 1905.
13
Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. I-VI, Cernăuţi, 1933-1942.
14
Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, Acte
interne (1408-1660), Iaşi, 1999.
Izvoare şi istoriografie 31
feudalismului15. Din perspectiva unei investigaţii cât mai riguroase, ediţiile bilingve
prezintă o utilitate comparativ superioară, publicarea textelor originale în limbile
slavonă şi latină permiţând urmărirea evoluţiei semantice a termenilor utilizaţi în
cancelariile Ţărilor Române pentru indicarea reşedinţelor boiereşti şi, pornind de la
acestea, formularea unor utile şi necesare comparaţii lexicale cu realităţile similare
din ţările vecine. Indiferent însă de forma publicării, actele interne constituie
principalul instrument pentru localizarea caselor şi curţilor boiereşti, pentru datarea
lor, precum şi pentru identificarea stăpânilor acestora. Un rol foarte important
revine acestei categorii de izvoare şi din perspectiva tentativei de reconstituire a
componentelor funcţionale, numeroase astfel de documente făcând referire la
existenţa capelelor, a anexelor utilitar-gospodăreşti, precum şi a diverselor instalaţii
tehnice care intrau în alcătuirea unui complex rezidenţial boieresc.
Izvoarele diplomatice externe, publicate în seria iniţiată de Eudoxiu
Hurmuzaki sau în diverse alte colecţii mai recente, constituie o altă sursă valoroasă
de informaţii, actele de politică externă conţinând uneori date a căror calitate o
egalează pe aceea a documentelor interne. Un exemplu grăitor în acest sens îl
constituie cazul tratatelor16 încheiate în anul 1595 de principele transilvănean
Sigismund Báthory cu boierii lui Mihai Viteazul şi cu domnul Moldovei, Ştefan
Răzvan, cele două documente permiţând desprinderea unor interesante concluzii cu
caracter general, privitoare la capacităţile defensive ale reşedinţelor boierilor
români. Majoritatea actelor de acest fel sunt, însă, utile în demersurile de localizare
a curţilor boiereşti, din această ultimă perspectivă fiind revelator actul din 19
septembrie 1436, prin care boierii moldoveni întăresc jurământul de credinţă depus
de Ilie voievod faţă de regele Poloniei17, act în cuprinsul căruia pot fi găsite indicaţii
pentru identificarea a nu mai puţin de 20 de reşedinţe.
Corespondenţa diplomatică sau privată a domnilor şi boierilor din cele două
ţări române conţine şi ea informaţii utile despre trecutul reşedinţelor boiereşti.
Colecţiile publicate de Nicolae Iorga18, Grigore Tocilescu19, Stoica Nicolaescu 20,
Ioan Bogdan21, Petre P. Panaitescu22, Andrei Veress23, Ilie Corfus24 şi alţii,
15
Moldova în epoca feudalismului, vol. I, Documente slavo-moldoveneşti (veacul XV–întâiul
pătrar al veacului XVII), întocmit de P. G. Dmitriev, D. M. Dragnev, E. M. Russev, P. V. Sovetov,
Chişinău, 1961; Ibidem, vol. II, Veacurile XV-XVI, întocmit de D. M. Dragnev, A. N. Nichitici, L. I.
Svetlicinaia, P. V. Sovetov, Chişinău, 1978.
16
Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, p. 475, nr. XL; Ibidem, p. 479, nr. XLII.
17
Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. II, p. 702-703.
18
Hurmuzaki, Documente, vol. XV, partea 1; N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ediţie
îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, 1999.
19
Gr. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova
privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931.
20
Stoica Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţărei Româneşti şi Moldovei
cu Ardealul în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905.
21
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara
Ungurească în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905.
22
P. P. Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu (1470-1635), Bucureşti, 1938; Idem,
Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1943.
23
Andrei Veress, Fontes Rerum Transylvanicarum, IV, Acta et epistolae relationum Transylvaniae
Hungarieque cum Moldavia et Valachia, vol. I, Budapesta, 1914; Idem, Documente privitoare la
istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I-VII, Bucureşti, 1929-1934.
24
Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al
XVI-lea, Bucureşti, 1979; Idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.
Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ediţie îngrijită de Vasile Matei, Bucureşti, 2001.
furnizează date despre viaţa cotidiană la curţile boierilor români şi despre structura
gospodăriei boiereşti, permiţând în plus localizarea unor astfel de reşedinţe, datarea
lor, precum şi identificarea stăpânilor acestora.
Izvoarele epigrafice sunt reprezentate în principal din pisanii şi inscripţii
funerare; ele au o contribuţie fundamentală în documentarea problematicii abordate,
informaţiile acestora evocând mai ales trecutul lăcaşurilor de cult ridicate pe lângă
curţile boiereşti. Editate în cuprinsul unor valoroase colecţii, cum sunt cele îngrijite
sau coordonate de Nicolae Iorga25, Alexandru Elian26, Constantin Bălan27, Radu
Gioglovan şi Mihai Oproiu28; răspândite în diverse micro-monografii, lucrări de
sinteză, repertorii de monumente sau chiar publicate izolat în diverse periodice,
sursele epigrafice contribuie în mod esenţial la elucidarea evoluţiilor care au marcat
aceste edificii, având un rol important în reconstituirea trecutului reşedinţelor din
care au făcut parte. Structura de conţinut a datelor extrase din aceste izvoare este
foarte bogată, cuprinzând elemente de datare, indicaţii cu privire la trăsăturile
funcţionale ale monumentelor respective, date cu privire la ctitorii şi stăpânii
acestora, indicaţii genealogice şi chiar material lexical pentru analize semantice.
Însemnările de pe manuscrise alcătuiesc o categorie distinctă de surse, care,
din punctul de vedere al conţinutului informaţional, se alătură izvoarelor epigrafice
în sarcina de evidenţiere, în principal, a trecutului monumentelor de cult. Eforturilor
de editare a acestui tip de izvoare29, asumate în principal de Emil Turdeanu30 şi
Petre P. Panaitescu31, li se datorează cunoaşterea unor biserici de curte astăzi
dispărute, datarea acestora, amănunte notabile despre ctitori, familiile şi urmaşii
acestora, precum şi unele informaţii valoroase despre viaţa de zi cu zi la curţile lor.
1. 2. Izvoarele arheologice
Privind structura de conţinut a informaţiilor prezente în textele scrise se poate
lesne observa că, de cele mai multe ori, acestea “uită” să ne spună cum arătau
reşedinţele boiereşti. Iată de ce, materialitatea acestor complexe rămâne exclusiv în
sarcina arheologiei, singura în măsură să ne ofere date despre planimetria caselor, a
25
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I-II, Bucureşti, 1905-1908.
26
Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, 1395-1800, vol. întocmit de Alexandru
Elian (redactor responsabil), Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Bucureşti,
1965.
27
Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848),
vol. întocmit de Constantin Bălan, Bucureşti, 1994; Inscripţii medievale şi din epoca modernă a
României. Judeţul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), vol. întocmit de Constantin Bălan (coordonator),
Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Laurenţiu Ene, Pavel Mircea Florea, Ioana Iancovescu,
Ioana Ene şi Ligia Rizea, Bucureşti, 2005.
28
Radu Gioglovan, Mihai Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol. I, Municipiul
Târgovişte, Târgovişte, 1975; M. Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol. II,
Târgovişte, 2003; Ibidem, vol. III, Târgovişte, 2004; Ibidem, vol. IV-V, Târgovişte, 2004.
29
Avem în vedere aici lucrările care au pus în valoare însemnări din secolele XV-XVI, utile din
perspectiva subiectului abordat în lucrarea de faţă. Pentru o privire de ansamblu asupra preocupărilor
de publicare a acestei categorii de izvoare, vezi I. Caproşu, E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise
şi cărţi vechi. Un corpus, vol. I (1429–1750 ), Iaşi, 2008, p. VII-XXVIII.
30
Emil Turdeanu, Oameni şi cărţi de altădată, ediţie îngrijită de Ştefan S. Gorovei şi Maria
Magdalena Székely, Bucureşti, 1997.
31
P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei Române, vol. I, Bucureşti, 1959;
Idem, Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din Biblioteca Academiei Române, vol. II, ediţie
îngrijită de Dalila–Lucia Aramă şi revizuită de Gheorghe Mihăilă, cu o prefaţă de Gabriel Ştrempel,
Bucureşti, 2003.
bisericilor şi a celorlalte clădiri componente, despre programele lor constructive,

precum şi despre materialele şi tehnicile de construcţie utilizate. Tot arheologia este
chemată să precizeze dacă reşedinţele boierilor români au fost fortificate, asemenea
celor occidentale, şi să furnizeze detalii cu privire la structura şi eficienţa
eventualelor fortificaţii. În plus, investigarea bisericilor de curte şi a necropolelor
aferente ne poate sugera o serie de concluzii valoroase cu privire la relaţiile
existente între reşedinţa boierească şi stăpânii săi, pe de o parte, respectiv
comunitatea sătească aflată în apropiere, de cealaltă parte.
Din perspectiva rezultatelor obţinute, cercetările întreprinse până în prezent
prezintă mari diferenţe calitative şi cantitative, informaţiile istorice aduse în atenţie
diferenţiindu-se de la caz la caz, în funcţie de particularităţile specifice fiecărui sit.
Cele mai valoroase sunt cercetările cu caracter sistematic, concretizate prin
scoaterea la lumină a multiplelor componente ale unui astfel de obiectiv: locuinţă,
biserică, necropolă, anexe gospodăreşti şi eventuale fortificaţii. Astfel de cazuri
fericite sunt, însă, destul de rare, în această categorie putând fi clasificate doar
câteva situri: Suslăneşti (com. Mioarele, jud. Argeş)32, Cernica (com. Cernica, jud.
Ilfov)33, Cătălui (com. Căscioarele, jud. Călăraşi)34, Haleş (com. Tisău, jud.
Buzău)35, Comana (com. Comana, jud. Giurgiu)36, din Ţara Românească, precum şi
cel de la Netezi (com. Grumăzeşti, jud. Neamţ)37, din spaţiul Moldovei.
Uneori, însă, chiar dacă investigaţiile şi-au propus o astfel de exigenţă,
motive de natură obiectivă au făcut ca rezultatele să fie în cele din urmă incomplete.
Astfel, la Vornicenii Mari (com. Moara, jud. Suceava)38 şi la Giuleşti (com.
Boroaia, jud. Suceava)39 au putut fi cercetate bisericile şi necropolele, însă
dificultăţile create de specificul terenurilor pe care au fost descoperite locuinţele au
făcut ca acestea din urmă să rămână doar parţial investigate, singurele amănunte
cunoscute fiind cele legate de tehnica şi materialele de construcţie utilizate. O
situaţie asemănătoare a fost înregistrată şi în cazul săpăturilor desfăşurate la
32
Dinu V. Rosetti, Vestigiile feudale de la Suslăneşti (jud. Argeş), în BMI, XLI, nr. 2, 1972,
p. 27-39.
33
Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene în lumina
cercetărilor arheologice de la Cernica, în SCIV, XIV, nr. 2, 1963, p. 361-387; Gh. Cantacuzino,
George Trohani, Cercetările arheologice de la Cernica–mănăstire, în CA, IV, 1981, p. 200-239.
34
Gh. Cantacuzino, C. Bălan, Date noi pe marginea cercetărilor istorico-arheologice de la
mănăstirea Cătălui, în RMMM, V, nr. 6, 1968, p. 547-553; Gheorghe I. Cantacuzino, George Trohani,
Săpăturile arheologice de la Cătălui–Căscioarele, jud. Ilfov, în CA, III, 1979, p. 261-328.
35
Constanţa Modoran, Ion Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mănăstirea Bradu, în BOR, XCV,
nr. 9-12, 1976, p. 994-1003; I. Chicideanu, O aşezare din secolele XIV-XV la Bradu, jud. Buzău, în
CA, III, 1979, p. 421-433; I. Chicideanu, C. Modoran, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări
arheologice, în Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, sub îngrijirea dr. Antonie
Plămădeală, Bucureşti, 1983, p. 188-205.
36
Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în lumina
cercetărilor arheologice, în RMMMIA, V, nr. 1, 1974, p. 16-32.
37
Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982; Bătrâna, Netezi, 1985.
38
Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Cercetările din bazinul superior al Şomuzului Mare.
Săpăturile arheologice de la Vornicenii Mari (Tulova), în MCA, XIV, 1980, p. 550-557; Idem,
Habitatul medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare (secolele XI-XVII),
Bucureşti, 1982, p. 104-153; Idem, O ctitorie din secolul al XIV-lea a vornicului Oană de la Tulova, în
SCIA–AP, 32, 1985, p. 3-13.
39
Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1983; Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984; Bătrâna,
Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1986.
Fântâna Mare–Spătăreşti (com. Vadu Moldovei, jud. Suceava)40, unde au fost

investigate doar biserica şi necropola aferentă, locuinţa boierească rămânând
necercetată. Tot aici pot fi incluse, deocamdată, şi siturile de la Bucecea (com.
Bucecea, jud. Botoşani)41 şi Cumpărătura (com. Bosanci, jud. Suceava)42, unde
cercetările se află încă în desfăşurare, primele rezultate obţinute limitându-se la
degajarea ruinelor bisericilor aparţinând celor două reşedinţe.
În alte cazuri însă, locuinţa a fost cea descoperită, uneori împreună cu diverse
anexe gospodăreşti, în vreme ce biserica şi necropola aferentă au rămas necercetate.
Astfel de situaţii sunt ilustrate de săpăturile de la Strehaia (jud. Mehedinţi)43, Polata
(com. Bârseşti, jud. Gorj)44, Vadu Anei (com. Brăneşti, jud. Ilfov)45 şi Liteni (com.
Moara, jud. Suceava)46. În ultimele două cazuri menţionate, trebuie remarcat faptul
că, în afara locuinţelor, cercetările au scos la suprafaţă părţi din vetrele celor două
sate şi chiar au reuşit să sondeze necropolele aşezărilor respective.
Cea de-a doua categorie o constituie investigaţiile cu obiective limitate,
concentrate asupra unei singure componente a unui astfel de ansamblu rezidenţial,
tot aici regăsindu-se săpăturile de salvare şi diversele sondaje. Cercetările de acest
fel sunt mai numeroase, obiectivele avute în vedere fiind, de regulă, bisericile şi
necropolele acestora, conservate mai bine în raport cu edificiile laice. Din această
din urmă categorie fac parte cercetările arheologice, de la Lereşti (com. Lereşti,
jud. Argeş)47, Retevoieşti (com. Pietroşani, jud. Argeş)48, Stăneşti (com. Lungeşti,
jud. Vâlcea)49, Cepari (com. Cepari, jud. Argeş)50, Brâncoveni (com. Brâncoveni,
40
Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1984; Idem, Fântâna Mare, 1986.
41
Eduard Gheorghe Setnic, Paul Şadurschi, Costică Asăvoaie, în CCA, 2002, nr. 41, p. 66-67; E.
Gh. Setnic, în CCA, 2005, nr. 51, p. 74-76.
42
Florin Hău, Ion Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut: biserica satului (dispărut)
Nemirceni, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 326-336; Idem, în CCA, 2002, nr. 80, p. 115-117; Fl.
Hău, Ştefan Dejan, în CCA, 2006, nr. 69, p. 74-76.
43
Voica Maria Puşcaşu, Date noi cu privire la evoluţia ansamblului de arhitectură de la Strehaia,
în BMI, XXXIX, nr. 3, 1970, p. 27-36.
44
Venera Rădulescu, Gheorghe Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA,
V, 1982, p. 119-127; Idem, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA, VI, 1983, p. 133-
139; V. Rădulescu, Iulian Cămui, O locuinţă cu pivniţă de piatră din sec. XIV-XV la Polata, jud. Gorj,
în CA, VIII, 1986, p. 101-111; V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata (jud.
Gorj), în MCA (A XVI-a Sesiune anuală de rapoarte, Vaslui, 1982), Bucureşti, 1986, p. 294-299; V.
Rădulescu, în CCA, 1996, nr. 155, p. 127-128; Eadem, în Situri arheologice cercetate în perioada
1983-1992, Brăila, 1996, nr. 264, p. 114; Eadem, în CCA, 1997, nr. 74, p. 109-111; Eadem, Date
arheologice referitoare la aşezarea medievală de la Polata, municipiul Tg. Jiu, jud. Gorj, în CA, X,
1997, p. 249-255.
45
Anca Păunescu, Eugen S. Teodor, L’établissement rural médiéval des XVI-XVII siècles de
Brăneşti–Vadu Anei, în CA, XII, 2003, p.249-271; Idem, La nécropole de Brăneşti–Vadu Anei (le XVIe
siècle), în CA, XIII, 2006, p. 275-307.
46
M. D. Matei, Em. I. Emandi, O. Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul medieval
rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele XIV-XVII), Suceava, 1982, p.
43-89.
47
Flaminiu Mîrţu, Un tezaur al istoriei şi culturii locale: biserica necunoscută din secolul al XV-
lea descoperită la Lereşti–Muscel, în BOR, LXXXVI, nr. 3-5, 1968, p. 446-454.
48
Dorin Popescu, D. V. Rosetti, Săpăturile arheologice de la Retevoieşti (r. Curtea de Argeş, reg.
Piteşti), în MCA, VI, 1959, p. 703-715.
49
I. Barnea, Sondajul de la Stăneşti, în MCA, IX, 1970, p. 345-350.
50
Spiridon Cristocea, Romeo Maschio, Cercetările arheologice de la ctitoria boierilor din Cepari,
judeţul Argeş, în Argessis, XI, 2002, p. 183-194.
jud. Olt)51, Târgovişte52 şi Bucureşti53, în Ţara Românească, precum şi cele de la

Rădăuţi54, Volovăţ (com. Volovăţ, jud. Suceava)55 şi Drăgoieşti (com. Drăgoieşti,
jud. Suceava)56, în Moldova. Tot aici trebuie adăugate rezultatele obţinute la
Domneşti (com. Domneşti, jud. Argeş)57, unde au fost investigate atât lăcaşul de
cult, cât şi locuinţa boierească aflată în apropiere, dezvelirea acesteia rămânând însă
parţială. În egală măsură, pot fi amintite situaţiile de la Piscani (com. Dărmăneşti,
jud. Argeş)58 şi Mironeşti (com. Goştinari, jud. Giurgiu)59, în cazul cărora a fost
avută în vedere numai locuinţa boierească, celelalte eventuale componente ale
ansamblurilor rezidenţiale respective rămânând necercetate. O ultimă menţiune
trebuie făcută în legătură cu sondajele de la Râmnicu Vâlcea 60, Runcu (com. Runcu,
jud. Gorj)61, din Ţara Românească, respectiv Todireşti (com. Todireşti, jud.
Suceava)62, Iveşti (com. Iveşti, jud. Vaslui)63 şi Corni (com. Bodeşti, jud. Neamţ)64,
din Moldova, unde au fost descoperite şi cercetate parţial edificii civile care au
funcţionat în cadrul unor astfel de complexe aulice.
Tot la capitolul sondajelor trebuie incluse şi investigaţiile punctuale
desfăşurate în cuprinsul unor monumente care s-au conservat, într-o formă sau alta,
până astăzi, în marea majoritate a cazurilor fiind vorba despre biserici ale unor foste
reşedinţe. Pot fi menţionate aici cercetările întreprinse în Dobrogea şi în spaţiul
muntean, la Niculiţel (com. Niculiţel, jud. Tulcea)65 şi Runcu (com. Grădinari, jud.
51
Mariana Beldie, Cronica săpăturilor arheologice. Biserica Sf. Nicolae din Brâncoveni (judeţul
Olt), în RMMMIA, V, nr. 2, 1974, p. 95.
52
Petru Diaconescu, Gheorghe Olteanu, în CCA, 2003, nr. 200, p. 318-321; Ibidem, nr. 200, p.
321-323; Gh. Olteanu, P. Diaconescu, M. D. Matei, Denis Căprăroiu, Petrică Florin, Ionuţ Iurea, în
CCA, 2004, nr. 193, p. 340-341.
53
Gheorghe Mănucu–Adameşteanu, Dan D. Ionescu, în CCA, 2005, nr. 58, p. 90-93.
54
L. Bătrâna, A. Bătrâna, O mărturie arheologică despre relaţiile internaţionale ale Moldovei în
vremea lui Bogdan I, în SCIVA, 34, nr. 4, 1983, p. 326-333; Idem, Reşedinţa feudală de la Rădăuţi din
secolele XIII-XIV, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1984, p.
69-77.
55
Alexandru Artimon, Câteva consideraţii istorico-arheologice asupra bisericii din secolul al
XIV-lea descoperită la Volovăţ (judeţul Suceava), în SCIVA, 32, nr. 3, 1981, p. 383-405.
56
A. Bătrâna, Em. I. Emandi, Cercetările arheologice de la Drăgoieşti (Suceava), în SAMJ, V,
1978, p. 197-203; A. Bătrâna, O biserică de curte feudală (sec. XVI) descoperită la Drăgoieşti (jud.
Suceava), în BOR, XCVII, nr. 1-2, 1979, p. 177-183.
57
Sp. Cristocea, R. Maschio, Teodor Mavrodin, Cercetările arheologice de la Domneşti, judeţul
Argeş, în Studii şi comunicări. Muzeul Câmpulung Muscel, IV, 1987, p. 15-30.
58
Sp. Cristocea, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, nr. 200; Sp.
Cristocea, R. Maschio, Cercetările arheologice de la Piscani, judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p.
127-130.
59
Gh. I Cantacuzino, Gh. Sion, Ruinele curţii feudale de la Coiani–Mironeşti (judeţul Giurgiu).
Date arheologice şi arhitectonice, în BCMI, s. n., I, nr. 1, 1990, p. 62-69.
60
Elena Busuioc, Petre Beşliu, Descoperirea unei curţi feudale româneşti la Hinăteşti, în Studii
vâlcene, 5, 1982, p. 37-40; E. Busuioc, Curtea feudală de la Hinăteşti, în Documente recent
descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1982, p. 48-52.
61
V. Rădulescu, Săpăturile arheologice de la Runcu, jud. Gorj, în CA, VII, 1984, p. 175-179.
62
Mugur Andronic, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ, din Paleolitic până
la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 33-35.
63
Mircea Mamalaucă, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, p. 63.
64
Ioan Vatamanu, Elena Ciubotaru, Ştefan Scorţanu, Sondajul arheologic de la Corni–Strâmbi,
comuna Bodeşti, jud. Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997, p. 253-263.
65
L. Bătrâna, A. Bătrâna, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii medievale din Dobrogea:
biserica “Sf. Atanasie” din Niculiţel (jud. Tulcea), în SCIVA, 28, nr. 4, 1977, p. 531-551.
Olt)66, respectiv cele de la Stroieşti (com. Todireşti, jud. Iaşi)67 şi Bălineşti (com.
Grămeşti, jud. Suceava)68, în spaţiul moldovenesc, precum şi sondajul executat în
jurul casei “Brăiloiu” din Târgu Jiu–Vădeni69, singurul exemplu de casă boierească
de secol XVI care s-a păstrat până astăzi.
2. ISTORIOGRAFIA
În evoluţia sa, cercetarea trecutului reşedinţelor nobiliare autohtone a trebuit
să ţină cont de o realitate specifică, care o deosebeşte de majoritatea demersurilor
similare din cadrul istoriografiilor naţionale europene. Este vorba despre
constatarea dureroasă a faptului că vicisitudinile istorice au făcut, pe de o parte, ca
nici un astfel de obiectiv din secolele XIV-XVI să nu se conserve integral până în
zilele noastre, iar de cealaltă, ca nici măcar o descriere completă a unui astfel de
complex să nu fie consemnată în izvoarele scrise ajunse până la noi. Iată de ce, în
pofida aplecării istoricilor români asupra acestei problematici încă de la cumpăna
secolelor XIX-XX, se poate constata faptul că din dezbatere au lipsit multă vreme
datele legate de înfăţişarea şi structura acestora, adică elementele fundamentale
pentru cunoaşterea şi înţelegerea unor realităţi arhitectonice. Singura posibilitate
viabilă pentru a umple acest gol istoriografic a rămas, aşadar, investigaţia de tip
arheologic, rezultatele acesteia făcându-şi apariţia abia în a doua jumătate a
secolului trecut, odată cu dezvoltarea şcolii româneşti de arheologie medievală.
Abordarea problemei în literatura de specialitate a fost, prin urmare, divizată
în două mari categorii de contribuţii, separate în funcţie de natura izvoarelor care le-
au servit drept argumente:
a). studiile documentare, cele care au îmbrăţişat un spectru de probleme
limitat la posibilităţile de interpretare a surselor scrise existente;
b). studiile de istorie a artei, dedicate sistematizării şi valorificării
interpretative a datelor obţinute în urma cercetărilor arheologice.
2. 1. Studiile documentare
Primele observaţii pe marginea subiectului reşedinţelor boiereşti s-au
concentrat în jurul semnificaţiilor sociale, economice şi instituţionale pe care le
presupunea existenţa acestora, unica sursă constituind-o corpusul documentelor
interne şi externe de cancelarie. Volumul mare de menţiuni documentare referitoare
la casele şi curţile boierilor autohtoni nu a putut furniza însă un sprijin argumentativ
foarte solid, întrucât informaţia pusă la dispoziţie trece rareori de stadiul unei
simple semnalări a prezenţei într-un anumit loc a unui astfel de complex. În acest
fel, discuţiile au alunecat adesea către studierea comparată a fenomenului, plecând
de la prezenţa unei terminologii locale care îşi găseşte numeroase analogii în
spaţiile de cultură şi civilizaţie învecinate.
66
N. Constantinescu, Sondajele de la Runcu–Grădinari (r. Drăgăşani, reg. Piteşti), în MCA, VI,
1959, p. 719-725.
67
V. M. Puşcaşu, Elena Gherman, Cercetările arheologice efectuate la biserica “Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavril”, sat Stroieşti, com. Todireşti, jud. Iaşi, în CI, s. n., XVI, 1997, p. 15-29.
68
V. M. Puşcaşu, Biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti. Campania din anul 2002, în vol. In
memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, coord.: Daniela Marcu
Istrate, Anghel Istrate, Corneliu Gaiu, Cluj Napoca, 2003, p. 469-479; Eadem, Rezultatele cercetărilor
arheologice efectuate la biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti, în RMI, LXXIV, nr. 1-2, 2005, p. 5-25.
69
Adrian Corvătescu, Casa Brăiloiu din Vădeni. Cercetări de arhitectură, în RMMMIA, XII, nr.
1, 1982, p. 44-49.
Trebuie făcută totuşi precizarea că, pentru mult timp, absenţa unui corpus
unitar de izvoare interne70 a făcut dificil chiar şi un astfel de demers. Din acest
motiv, analizând istoriografia de la cumpăna secolelor XIX-XX, se poate constata
că reprezentanţii săi s-au rezumat doar la sublinierea prezenţei constante a
termenilor äîìú şi äâîðú în actele cancelariei Moldovei, din secolul al XV-lea şi
din prima jumătate a secolului al XVI-lea, unde aceştia pot fi regăsiţi adesea în
cadrul unor expresii stereotipe, precum ãäå ìu åñò äîìú (äâîðú) şi ãäå áûë
äîìú (äâîðú). Interpretările oferite acestor realităţi documentare au fost relativ
unitare, istoricii Ioan Bogdan71, Gheorghe Ghibănescu72, A. D. Xenopol73, I. C.
Filitti74 şi Mihai Costăchescu75 fiind de părere că termenii menţionaţi fac trimitere
la existenţa unor case şi curţi boiereşti. Singurul punct de vedere diferit, care vine
din epocă, îi aparţine lui Nicolae Iorga76, acesta considerând că terminologia
respectivă are mai curând legătură cu locuinţele întemeietorilor de sate, rămase în
memoria colectivă şi utilizate ca mijloc de identificare a comunităţilor respective de
către cancelaria domnească.
După cel de-al doilea război mondial, valorificarea colecţiilor documentare
publicate în perioada anterioară, precum şi a monumentalelor serii Documente
privind istoria României şi Documenta Romaniae Historica a permis istoriografiei
să acorde o atenţie mai mare studierii aspectelor terminologice, fapt ce a condus la
cristalizarea unui prim set de cunoştinţe legate în special de resorturile funcţionale
ale reşedinţelor boiereşti.
Seria preocupărilor de acest fel a fost deschisă de către Valeria Costăchel, ale
cărei contribuţii77 au introdus problema terminologiei reşedinţelor boiereşti din
Moldova în cadrul mai larg al discuţiilor privitoare la instituţiile medievale
româneşti. Atenţia reputatei cercetătoare s-a canalizat în principal asupra termenului
äîìú, termen care a fost pus în legătură cu existenţa instituţiei beneficiului. Plecând
de aici, expresiile ãäå ìu åñò äîì(ú) şi ãäå áûë äîì(ú) au fost interpretate ca
70
Importanţa acestora a fost circumscrisă de Ioan Bogdan (Idem, Istoriografia română şi
problemele ei actuale, în Idem, Scrieri alese, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă,
prefaţă de Emil Petrovici, Bucureşti, 1968, p. 109-110): “dintre izvoarele istoriei noastre, acestea sunt
cele mai împrăştiate şi cele mai greu de adunat; importanţa lor constă mai ales în precizarea datelor
cronologice din istoria domnilor şi a celor biografice şi genealogice din istoria boierilor şi a celorlalţi
dignitari ai ţărilor. Ele ne dau un material interesant şi pentru studiul paleografiei şi al artelor
decorative”.
71
Idem, Despre cnejii români, în Idem, Scrieri alese, p. 187.
72
Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XVIII, editat de Gh. Ghibănescu, Iaşi, 1892, p. 141;
Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. II, p. 11, p. 167.
73
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, De la întemeierea Ţărilor Române
până la moartea lui Petru Rareş, 1546, ediţia a IV-a, text stabilit, note, comentarii, prefaţă, indice,
ilustraţie şi glosar de Nicolae Stoicescu şi Maria Simionescu, Bucureşti, 1986, p. 163.
74
I. C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române până la 1864, în Idem, Opere alese,
cuvânt înainte, text stabilit, bibliografie, tabel cronologic şi note de G. Penelea, Bucureşti, 1985, p.
266.
75
Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. I, p. 180, p. 198, p. 283, p. 370, p. 471-472 etc.
76
N. Iorga, Ostaşii de la Prut, cu un nou act de la Alexandru cel Bun. Răzeşii romaşcani, în
ARMSI, s. II, tom XXXVI, 1913-1914, p. 133.
77
Valeria Costăchel, La formation du bénéfice en Moldavie, în Revue historique du Sud-Est
européen, XXIII, 1946, p. 118-128; Eadem, Termenul Äîì (Dom) în actele slavo-române, în Studii, I,
nr. 6, 1953, p. 244-247; Eadem, Domeniul feudal, în V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa
feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957, p. 257.
făcând referire la o danie iniţială a domnului (beneficiu), acordată unui slujitor

pentru credincioasa lui slujbă, având menirea să indice gospodăria beneficiarului
daniei. Cât priveşte termenul äâîðú, potrivit autoarei citate, acesta a fost
întrebuinţat, atât în documentele moldoveneşti, cât şi în cele muntene, pentru
desemnarea reşedinţelor impozante ale marilor boieri. Concluzia referitoare la
sensul de “gospodărie” conferit termenului äîìú de documentele slavo-române din
Moldova se va impune, ea urmând să fie însuşită şi de către alţi cercetători ai
realităţilor Evului Mediu românesc78.
O nouă perspectivă asupra rolului reşedinţelor boiereşti în societatea
medievală românească a fost adusă în discuţie de eruditul istoric Petre P.
Panaitescu, cel care a atras atenţia pentru prima dată asupra unor posibile funcţii
militare ce reveneau acestor complexe. Punctul de pornire al discuţiei l-a constituit
termenul curte, care ar indica în limba română veche centrul fortificat al unui
domeniu feudal, sens obţinut ca rezultat al calchierii slavului äâîðú79. Explicaţia
oferită transferului semantic se leagă de prezenţa acestui din urmă termen în
diplomatica medievală românească, acolo unde, în foarte multe dintre situaţiile
înregistrate, apare întrebuinţat pentru desemnarea reşedinţelor nobilimii autohtone.
Deşi neconfirmat încă de alte categorii de izvoare, caracterul de fortificaţie al
acestor complexe rezidenţiale constituia, în viziunea lui Petre P. Panaitescu, o
realitate certă. Ea se baza în principal pe similitudinile lexico-semantice existente
între monumentele literare redactate în slavona românească şi cele aparţinând altor
redacţii ale limbii slavone, precum şi pe utilizarea în epocă a unor termeni a căror
asociere cu prezenţa fortificaţiilor boiereşti părea a fi ceva evident, aşa cum este
cazul lui ãîðîä, înţeles ca având sensul de “cetate”80.
Acelaşi punct de vedere a fost adoptat şi de către arheologul Gheorghe
Diaconu în bine cunoscutul său studiu cu privire la rolul jucat de curţile boiereşti în
organizarea militară a Moldovei. Plecând de la postulatul echivalenţei äâîðú –
fortificaţie, acesta şi-a propus plasarea reşedinţelor moldoveneşti în contextul
teoriei marxiste a centralizării statelor medievale româneşti81, teorie care tocmai îşi
făcea loc în istoriografia naţională. Studiul punea alături o statistică a curţilor
atestate documentar în secolele XIV-XV şi evoluţia raporturilor dintre domnie şi
boierime în cadrul aceleiaşi perioade. Constatând faptul că incidenţa menţiunilor
este mai mare în perioadele de instabilitate politică internă şi invers, autorul
concluziona că între cele două realităţi a existat o legătură directă: pe fondul
domniilor lipsite de autoritate, curţile s-au proliferat, contribuind la escaladarea
luptelor interne dintre partidele boiereşti, în vreme ce în timpul domniilor
autoritare, numărul lor a scăzut, demonstrând astfel determinarea cu care unii domni
78
Vezi Constantin Cihodaru, Forme de proprietate feudală în Moldova, în SCŞI, Istorie, VI, nr. 3-
4, 1955, p. 8; Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, Bucureşti, 1969, p. 249-250.
79
P. P. Panaitescu, Influenţe semantice latine medievale în limba română, în Studii şi cercetări
lingvistice, I, nr. 2, 1950, p. 238-242.
80
Idem, Producţia şi viaţa economică, în V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, op. cit., p. 59;
P. P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti,
1964, p. 82.
81
Teza a fost introdusă şi impusă în circuitul ştiinţific de Barbu Cîmpina, Dezvoltarea economiei
feudale şi începuturile luptei pentru centralizarea statului în a doua jumătate a secolului al XV-lea în
Moldova şi Ţara Românească, extras din Lucrările Sesiunii Generale Ştiinţifice a Academiei R. P. R.
din 2-12 iunie 1950, Bucureşti, 1950, p. 5-37.
ai Moldovei, precum Ştefan cel Mare şi nepotul său Ştefăniţă, s-au implicat în
procesul de centralizare politică a statului. În acest context, evoluţia istorică a
curţilor ar fi cuprins o primă etapă a secolelor XIV-XV marcată de prezenţa unor
fortificaţii puternice, urmată de o a doua, inaugurată odată cu secolul al XVI-lea, în
cursul căreia reşedinţele boierilor s-au transformat în somptuoase palate lipsite de
întărituri82.
Studierea reşedinţelor boiereşti a înregistrat un progres semnificativ pe
tărâmul analizelor lexico-semantice odată cu intrarea în dezbatere a lingviştilor. Un
demers deosebit de util în acest sens a fost pus în practică de cercetătoarea Lucia
Djamo, căreia îi datorăm un foarte competent studiu pe marginea terminologiei
slavo-române a locuinţei, având ca bază documentară actele emise de cancelariile
Ţării Româneşti şi Moldovei în secolele XIV-XV şi la începutul secolului al XVI-
lea83. Făcând parte dintr-o serie mai amplă de contribuţii în domeniul cercetării
lexicului documentelor şi al cronicilor slavo-române84, discuţia are meritul de a fi
reuşit să surprindă marea varietate terminologică la care apelează documentele
emise de cancelariile Ţării Româneşti şi Moldovei pentru desemnarea locuinţelor
autohtone, în general, şi a celor boiereşti în mod special. În acest fel, în atenţia
istoricilor au fost aduşi numeroşi termeni din al căror registru semantic lipseau
valenţele defensive, oferind astfel un puternic argument în sensul abordării cu
prudenţă metodologică a problematicii reşedinţelor boiereşti.
Din păcate, însă, concluziile acestui studiu au trecut neobservate85 sau pur şi
simplu au fost ignorate din motive ideologice, astfel încât sinteza de istorie a
României publicată la începutul deceniului şapte al secolului trecut a adoptat
concluziile formulate de Petre P. Panaitescu şi Gheorghe Diaconu, prezentând
curţile boiereşti drept complexe rezidenţiale fortificate, asimilate castelelor feudale
din Europa Occidentală 86. În mod firesc, această viziune asupra reşedinţelor
boiereşti, odată consacrată, şi-a găsit reflectarea în lucrările care au fost elaborate în
perioada imediat următoare, exemplul peremptoriu în acest sens constituindu-l
demersul de explicare a realităţilor constructive ale epocii ştefaniene datorat
82
Gh. Diaconu, Despre rolul curţilor boiereşti în organizarea militară a Moldovei în veacurile
XIV-XV, în Studii şi referate privind istoria României, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 551-571.
83
Lucia Djamo, Contribuţii la studiul lexicului documentelor slavo-române, în Romanoslavica,
VIII, 1963, p. 137-154.
84
Eadem, Terminologia economică şi comercială din documentele slavo-române din secolele XIV-
XV, în Analele Universităţii Bucureşti, Filologie, IX, nr. 18, 1960, p. 363-390; Eadem, Terminologia
comercială a documentelor slavo-române din secolele XIV şi XV (Termeni pentru produse de import),
în Analele Universităţii Bucureşti, Filologie, X, nr. 23, 1961, p. 581-618; L. Djamo, Olga Stoicovici,
Din terminologia socială a documentelor slavo-române din secolele XIV şi XV, în Romanoslavica, VI,
1962, p. 61-92; L. Djamo, Din terminologia comercială a documentelor slavo-române din secolul XV
(Termeni pentru produse de export), în Analele Universităţii Bucureşti, Filologie, XIII, nr. 26, 1964,
p. 233-246; Eadem, Terminologia militară în cronicile slavo-române şi în Învăţăturile lui Neagoe
Basarab, în Analele Universităţii Bucureşti, Filologie, XIV, nr. 27, 1965, p. 263-282; Eadem,
Contribuţii la studiul terminologiei social-politice a slavonei româneşti (Termeni şi sensuri specifice
cronicilor), în Romanoslavica, Filologie, XII, 1965, p. 91-108.
85
Vezi Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973, p. 245-246,
care se referă exclusiv la termenul “curte”.
86
B. Cîmpina, Damaschin Mioc, Mihai Berza, Ştefan Ştefănescu, N. Stoicescu, Fărâmiţarea
feudală în Ţara Românească şi Moldova în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-
lea, în Istoria României, vol. II, redactor responsabil: Andrei Oţetea, redactori responsabili adjuncţi:
M. Berza, B. Cîmpina şi Ştefan Pascu, secretar: Şt. Ştefănescu, Bucureşti, 1962, p. 316.
istoricului de artă Corina Nicolescu87.

Dacă în cazul arhitecturii civile domneşti, autoarea avea la dispoziţie câteva
edificii cunoscute graţie investigaţiilor arheologice de amploare aflate încă în
desfăşurare, în schimb, lipsa oricăror date de natură arhitectonică sau arheologică
referitoare la complexele rezidenţiale boiereşti a condus la deplasarea centrului de
greutate al demersului său spre o nouă analiză terminologică. Din aceste
considerente, pentru explicarea realităţilor constructive boiereşti ale epocii de
referinţă a fost urmărită clarificarea relaţiei semantice existente între termenii äîìú
şi äâîðú. Astfel, în vreme ce primul dintre aceştia era înţeles ca făcând referire la o
serie de sisteme de apărare de amploare, cel de-al doilea era explicat ca avându-şi
corespondent în realitatea materială a unor reşedinţe de mici proporţii, cu
posibilităţi defensive reduse. Conform acestui raport, casa (äîìú) constituia doar o
parte componentă a unui ansamblu de tipul curţii (äâîðú), respectiv un edificiu de
sine stătător în raport cu aceasta din urmă88.
După cum se poate observa, preocupările medieviştilor din primele două
decenii postbelice faţă de subiectul reşedinţelor boiereşti s-au legat predominant de
aspecte de ordin militar, opinia majoritară, oficializată prin chiar lucrarea de
referinţă a istoriografiei acestei perioade, conferindu-le un rol important în sistemul
defensiv al Ţărilor Române. Explicaţia acestei orientări se află în climatul ideologic
al vremii, cel care influenţa în mod decisiv rescrierea istoriei naţionale. Discuţia îşi
avea de fapt un loc bine determinat în cadrul teoriilor marxiste referitoare la
“fărâmiţarea feudală” şi “lupta de clasă”, teorii potrivit cărora, în societatea
medievală, nobilimea a acţionat într-o manieră centrifugă în relaţie cu instituţia
monarhică şi asupritoare în raport cu ţărănimea, beneficiind de forţa militară
furnizată de propriile reşedinţe fortificate.
Relaxarea politico-ideologică intervenită în societatea românească la mijlocul
anilor ‘60 a adus, printre alte efecte benefice, şi o schimbare a modului în care erau
percepute reşedinţele nobilimii autohtone. Lucrările publicate în perioada care a
urmat au adoptat o atitudine critică în raport cu teza curţilor boiereşti fortificate,
punctele de vedere exprimate fundamentându-şi argumentele în special pe izvoarele
scrise ignorate în trecut sau trecute sub tăcere. O primă astfel de abordare poate fi
găsită în analiza critică întreprinsă de sociologul Henri H. Stahl pe marginea
principalelor problemele controversate din istoria socială a Evului Mediu românesc.
Aici se atrage atenţia pentru prima dată asupra capacităţilor defensive limitate de
care puteau dispune reşedinţele boiereşti, rolul atribuit fortificaţiilor fiind acela de
oferi protecţie faţă de ţăranii răsculaţi, raziile armatelor străine şi atacurile izolate
ale hoţilor sau tâlharilor89. O caracterizare apropiată se găseşte şi în studiul
istoricului Dinu C. Giurescu referitor la evoluţia Ţării Româneşti în secolele XIV-
XV, unde se afirmă că întăriturile de care dispuneau curţile boiereşti se limitau la
prezenţa unor împrejmuiri mai înalte din lemn, motiv pentru care ele nu pot fi
asemuite cu fortificaţiile nobilimii occidentale90. Tot în această categorie, trebuie
87
Corina Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în timpul
lui Ştefan cel Mare, culegere de studii îngrijită de M. Berza, Bucureşti, 1964, p. 259-362.
88
Ibidem, p. 282-284.
89
H. H. Stahl, op. cit., p. 83-84; vezi şi Idem, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti,
vol. III, Procesul de aservire feudală a satelor devălmaşe, ediţia a II-a, revăzută, studiu introductiv şi
ediţie îngrijită de Paul H. Stahl, Bucureşti, 1998, p. 263-265.
90
D. C. Giurescu, op. cit., p. 245-246.
încadrat şi demersul critic întreprins de cercetătorul Manole Neagoe la adresa

teoriei centralizării statelor medievale româneşti. Reşedinţele boiereşti sunt
prezentate aici în special din perspectiva importanţei avute în administrarea
domeniilor, funcţionalităţile de natură defensivă fiind considerate ca având un rol
limitat la asigurarea apărării în faţa tentativelor de jefuire91.
În cele din urmă, progresele înregistrate de arheologie în cursul ultimelor
decenii ale secolului trecut i-au convins pe istoricii implicaţi în dezbatere că o
continuare a acesteia în absenţa datelor arheologice ar fi un demers steril. În
consecinţă, pentru câteva decenii, întreaga problematică a fost lăsată pe seama
arheologilor şi a istoricilor de artă. Lipsa unei lucrări de sinteză din partea acestora
din urmă, a făcut însă ca în ultimii ani să asistăm la o adevărată revenire a vechiului
mod de a privi reşedinţele boiereşti. Acesta poate fi observat foarte bine în noul
tratat de istorie a românilor, unde se insistă exclusiv asupra funcţiilor defensive pe
care le-ar fi avut aceste complexe, revenindu-se chiar şi asupra comparaţiilor cu
castelele occidentale92. El poate fi găsit de asemenea în paginile unei recente lucrări
de istorie a arhitecturii de apărare, semnate de cercetătorul Dan Floareş. Renunţând
la argumentaţia de inspiraţie marxistă, lucrarea reia teza introdusă de Gheorghe
Diaconu cu privire la evoluţia curţilor boiereşti din Moldova, afirmând în pofida
absenţei unor dovezi arheologice concludente, existenţa fortificaţiilor boiereşti încă
din prima jumătate a secolului al XV-lea 93.
2. 2. Studiile de istorie a artei
Pentru vechile cercetări de istorie a artei medievale româneşti, reşedinţele
boiereşti nu au reprezentat o direcţie de cercetare. O demonstrează lucrările de
sinteză semnate de Gheorghe Balş94, Nicolae Ghika Budeşti95, Grigore Ionescu96 şi
Virgil Vătăşianu97, care au abordat doar rareori problematica arhitecturii civile,
puţinele obiective cunoscute provenind în special din mediul rezidenţial domnesc.
În schimb, subiectul a început să se bucure de atenţie după cel de-al doilea război
mondial, odată cu demararea şantierelor arheologice sistematice, cele care au adus
în atenţie numeroase date generale şi detalii tehnice legate de complexele
rezidenţiale domneşti şi boiereşti.
Reflectarea acestor noi realităţi istoriografice poate fi observată în paginile
tratatului de istorie a artelor plastice româneşti editat sub egida Academiei
91
Manole Neagoe, Problema centralizării statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara
Românească, Craiova, 1977, p. 67-77.
92
Şt. Ştefănescu, Economie şi societate, în Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea
creştină la Europa “patriilor”, redactori responsabili: Şt. Ştefănescu şi Camil Mureşanu, secretar:
Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2001, p. 125-126.
93
Dan Floareş, Fortificaţiile Ţării Moldovei din secolele XIV-XVII, Iaşi, 2005, p. 59; afirmaţii
similare pot fi regăsite şi într-un studiu mai vechi, al aceluiaşi autor, vezi Idem, Spaţiu aulic şi
ideologie în Evul Mediu românesc. Observaţii, în Arheologia medievală, IV, 2002, p. 70, p. 73-74.
94
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, XVIII, 1925; Idem, Bisericile şi mănăstirile
moldoveneşti din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXI, 1928.
95
N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. I, Originile şi înrâuririle străine până
la Neagoe Basarab, în BCMI, XX, 1927; Idem, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. II, Vechiul stil
românesc din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXIII, 1930.
96
Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii româneşti, Bucureşti, 1937; Idem, Istoria arhitecturii în
România, vol. I, De la orânduirea comunei primitive până la sfârşitul veacului al XVI-lea, Bucureşti,
1963; Idem, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1982.
97
Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Arta în perioada de dezvoltare
a feudalismului, Bucureşti, 1959.
Române98, unde îşi fac apariţia primele preocupări pentru studierea diferenţiată, din
perspectivă socială, a arhitecturii civile99. Aici, curtea se individualizează ca un
subiect complex de cercetare, care presupune investigarea nu doar a locuinţelor
nobiliare, ci şi a bisericilor de curte, precum şi a tuturor celorlalte clădiri care intrau
în mod obişnuit în alcătuirea unui ansamblu rezidenţial, domnesc sau boieresc 100.
Noile preocupări în domeniu s-au materializat şi prin publicarea de către
cercetătoarea Corina Nicolescu101 a unei prime lucrări de sinteză asupra trecutului
arhitecturii civile din spaţiul extracarpatic. Cu toate că în privinţa caselor şi curţilor
boiereşti din secolele XIV-XVI nu au fost aduse prea multe elemente de noutate102,
studiul poate fi considerat totuşi un moment de cotitură în istoriografia artei
medievale româneşti, întrucât a reuşit să-i confere arhitecturii rezidenţiale boiereşti
consistenţa unui program distinct de cercetare; iar graţie cunoaşterii excelente a
izvoarelor istorice, a putut să demonstreze avantajele cognitive ale corelării surselor
scrise cu datele arheologice în acest domeniu103.
Clarificărilor conceptuale şi metodologice intervenite în abordarea
arhitecturii civile boiereşti li se adaugă, începând cu sfârşitul deceniului al VII-lea,
apariţia unor preocupări speciale orientate către studierea bisericilor de curte ca
grup funcţional distinct în cadrul arhitecturii ecleziastice a Evului Mediu românesc.
Primul pas a fost făcut de istoricul Ştefan Andreescu104. Plecând de la dezideratul
valorificării ştiinţifice a unor edificii de cult mai puţin cunoscute, acesta a formulat
o serie de concluzii privitoare la existenţa unei tipologii a bisericilor care au
funcţionat pe lângă curţile boierilor munteni din secolele XV-XVI. În viziunea sa
era vorba despre lăcaşuri de cult care, în marea majoritate a cazurilor, dezvoltau
planuri dreptunghiulare acoperite cu bolţi semicilindrice. Asupra aceleiaşi probleme
şi-a îndreptat atenţia şi istoricul de artă Cornelia Pillat105, de al cărei nume se leagă
aducerea în dezbatere a unor cazuri noi, databile în secolele XVI-XVII. Contribuţia
sa a permis lărgirea bazei de discuţie pe marginea acestei categorii de edificii,
atrăgând atenţia, în acelaşi timp, asupra existenţei unor biserici de curte a căror
planimetrie iese din acest tipar, aşa cum este situaţia celor de plan dreptunghiular,
98
Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti,
1968.
99
Emil Lăzărescu, Arhitectura, în Ibidem, p. 148; Năstase, Arhitectura, în Ibidem, p. 180.
100
Em. Lăzărescu, op. cit., p. 236.
101
Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979.
102
Absenţa izvoarelor arheologice pentru acest interval cronologic a determinat-o însă pe autoare
să revină asupra concluziilor sale mai vechi, fundamentate pe analize lexico-semantice, vezi Ibidem,
p. 15-16.
103
Importantă din punct de vedere metodologic, discuţia a fost reluată ulterior şi aprofundată de
Victor Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi
turanici, Iaşi, 1985, p. 103; Vasile Neamţu, Bordei şi semibordei. Mod de locuire în vremea
feudalismului timpuriu, în Civilizaţie medievală românească. Studii istorice, vol. îngrijit de Nicolae
Edroiu, Aurel Răduţiu şi Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p. 64-70, republicat în limba franceză
în AIIAI, XXIV, nr. 1, 1987, p. 9-16, şi Dumitru Ţeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timişoara,
1998, p. 102.
104
Ştefan Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea: Dragomireştii, în Glasul Bisericii,
XXVIII, nr. 1-2, 1969, p. 149-158; Idem, Din nou despre bisericile de curte din veacurile XIV-XVI, în
SCIA–AP, 20, nr. 1, 1973, p. 164-167. Ambele studii au fost republicate în Idem, Perspective
medievale, Bucureşti, 2002.
105
Cornelia Pillat, Biserici de plan dreptunghiular din Ţara Românească în secolul al XVI-lea, în
SCIA–AP, 18, nr. 2, 1971, p. 223-234.
boltite cu serii de calote dispuse în filă. Tot aici trebuie amintite câteva dintre
studiile de istorie a artei ecleziastice datorate istoricului Răzvan Theodorescu 106.
Acestea gravitează în jurul ipotezei potrivit căreia alegerea unei structuri
planimetrice de către comanditar a fost determinată de însăşi destinaţia lăcaşului de
cult ce urma a fi ridicat, cazul particular al bisericilor de curte fiind legat de formula
constructivă a planului dreptunghiular.
Atrăgând atenţia asupra locului care îi revenea edificiului de cult în
angrenajul reşedinţei boiereşti, lucrările ultimilor trei istorici menţionaţi au şi un alt
merit, anume acela de a fi pus într-o lumină nouă câteva valoroase studii
micromonografice dedicate unor monumente care se dovedesc a fi aparţinut
grupului funcţional al bisericilor de curte. În acest fel, contribuţii mai vechi sau
contemporane, precum cele semnate de Nicolae Ghika Budeşti107, Gheorghe Balş108,
Nicolae Grămadă109, Nicolae Grigoraş110, Ioan Caproşu111, Carmen Laura
Dumitrescu112, Ştefan S. Gorovei113, Bogdana Irimia 114, Cristian Moisescu115 şi
Corina Popa 116, au fost practic introduse în sfera cercetării trecutului reşedinţelor
boiereşti.
Noile sinteze de istorie a arhitecturii şi a artei medievale româneşti, apărute la
începutul deceniului nouă al secolului trecut, sinteze semnate de Grigore Ionescu117
şi Vasile Drăguţ118, nu au adus elemente inedite în discuţie, datele şi evaluările cu
privire la arhitectura civilă încadrându-se în liniile generale stabilite de lucrarea
Corinei Nicolescu, în vreme ce problematica curţilor boiereşti îşi află încă un loc
modest în cuprinsul capitolelor de arhitectură laică.
Etapa decisivă pentru cunoaşterea mediului rezidenţial boieresc din spaţiul
extracarpatic a fost reprezentată de ultimele două decenii ale secolului trecut, când
au fost depuse ample eforturi pentru scoaterea la lumină şi publicarea unui număr
cât mai mare de obiective rezidenţiale boiereşti. Deşi cunoscute inegal – de multe
106
Răzvan Theodorescu, Artă şi societate în Ţara Românească a veacului al XIV-lea, în SCIA–AP,
19, nr. 1, 1972, p. 3-34; Idem, Despre planul triconc în arhitectura medievală timpurie a Sud-Estului
european, în SCIA–AP, 20, nr. 2, 1973, p. 211-225; Idem, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile
culturii medievale româneşti (secolele X-XIV), Bucureşti, 1974, p. 268-318.
107
N. Ghika Budeşti, Biserica logofătului Tăutul, în BCMI, IV, 1911, p. 200-211; Idem, Biserica
din Hârtieşti–Muscel, în BCMI, XXVII, 1934, p. 19-24.
108
G. Balş, Biserica din Lujeni, II, Introducerea pridvorului în planul bisericilor moldoveneşti, în
ARMSI, s. III, tom XI, mem. 3, 1930, p. 35-43.
109
Nicolae Grămadă, Biserica din Părhăuţi, în MMS, XXXV, nr. 9-12, 1959, p. 623-626.
110
Nicolae Grigoraş, Date şi observaţii asupra unui vechi monument de artă feudală din Moldova
(Dolheştii Mari), în BMI, XLI, nr. 1, 1972, p. 40-44; Idem, Biserica Părhăuţi, ctitoria marelui logofăt
Gavriil Trotuşan, în MMS, LII, nr. 5-6, 1976, p. 401-410.
111
I. Caproşu, Biserica Arbure, Bucureşti, 1967; Idem, Biserica Arbure, în MMS, L, nr. 5-6, 1974,
p. 404-419.
112
Carmen Laura Dumitrescu, O reconsiderare a picturii bisericii din Stăneşti–Vâlcea, în Pagini
de veche artă românească, vol. II, Bucureşti, 1972, p. 155-253.
113
Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, în MMS, LII, nr. 1-2, 1976, p. 108-119.
114
Bogdana Irimia, Importanţa bisericii din Drăgoeşti–Vâlcea pentru arhitectura românească din
secolul al XVI-lea, în BOR, XCIV, nr. 9-12, 1976, p. 1042-1052.
115
Cristian Moisescu, Un monument féodale inconnu de Dobroudja, în Revue Roumaine
d’Histoire, XV, nr. 3, 1976, p. 493-498.
116
Corina Popa, Bălineşti, Bucureşti, 1981.
117
Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 157, p. 213.
118
Vasile Drăguţ, Arta românească. Preistorie, Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc,
Bucureşti, 1982, p. 226-227.
ori, aşa cum am văzut, din cauza condiţiilor improprii unei investigaţii sistematice
–, totuşi cercetările arheologice desfăşurate în această perioadă au reuşit să aducă în
circuitul ştiinţific date deosebit de preţioase cu privire la programele constructive,
materialele şi tehnicile de construcţie, amenajările interioare şi, în general, la stilul
de viaţă specific boierimii autohtone. Imaginea standard a reşedinţei boiereşti se
configurează acum ca un complex de clădiri alcătuit din locuinţă, biserică–paraclis
şi anexe utilitar-gospodăreşti, în care elementele defensive trebuie evaluate obiectiv,
de la caz la caz, aşa cum putem constata în primele încercări de sintetizare a
rezultatelor acestor investigaţii, datorate arheologilor Lia Bătrâna şi Adrian
Bătrâna119, precum şi arhitectului Teodor Octavian Gheorghiu120.
În ultimii ani, istoriografia autohtonă a aprofundat doar două dintre aceste
direcţii de cercetare, atenţia sa fiind orientată cu precădere spre aspectele ridicate de
arhitectura locuinţelor şi a bisericilor de curte. Un prim astfel de efort aparţine
cercetătoarei Tereza Sinigalia, ale cărei preocupări au avut în vedere problematica
generală a arhitecturii civile de zid din Ţara Românească, raportată la secolele XIV-
XVIII. Aici, în capitolele dedicate secolelor XIV-XVI, alături de edificiile
rezidenţiale domneşti, au fost luate în discuţie numeroase cazuri de locuinţe
boiereşti, care au fost analizate atât din perspectivă tipologic-evolutivă, cât şi din
punctul de vedere al semnificaţiilor sociale pe care acestea le-au avut121.
Direcţiile amintite mai sus sunt, însă, mai bine ilustrate de primul volum al
unei noi sinteze de istorie a arhitecturii medievale româneşti, datorate arhitectului
Cristian Moisescu122. Deşi lucrarea nu are pretenţii declarate de exhaustivitate,
totuşi preocuparea autorului pentru surprinderea fenomenului constructiv la nivelul
întregului spaţiu extracarpatic din secolele XIV-XV, l-a pus pe acesta în situaţia de
a analiza majoritatea reşedinţelor boiereşti cunoscute în prezent. Aici pot fi regăsite
locuinţele din lemn şi pământ, locuinţele de zid, precum şi bisericile din lemn sau
zidărie care au funcţionat în cuprinsul ansamblurilor rezidenţiale boiereşti, pentru
prima dată într-o astfel de discuţie fiind aduse obiective provenind atât din Ţara
Românească, cât şi din Moldova.
2. 3. Bilanţul istoriografiei
Privind în ansamblu istoriografia reşedinţelor boiereşti din secolele XIV-
XVI, trebuie să remarcăm, aşadar, contribuţia decisivă pe care aceasta şi-a adus-o
la conturarea temei de cercetare, la acumularea datelor necesare demarării
dezbaterilor, precum şi la formularea unui prim set de concluzii bine argumentate.
Studiilor documentare le revine, în primul rând, meritul de a fi atras atenţia
asupra importanţei subiectului şi asupra necesităţii discutării lui în cadrul
istoriografiei. Cu toate că problematica abordată a fost dominată în mare parte de
discuţii sterile, polarizate în jurul unei prezumtive destinaţii militare greu de
demonstrat fără aportul izvoarelor arheologice, trebuie remarcat totuşi faptul că
această categorie de contribuţii a reuşit să sublinieze importanţa cercetărilor lexico-
semantice pentru clarificarea aspectelor funcţionale şi să formuleze primele
119
L. Bătrâna, A. Bătrâna, Curţi boiereşti în Moldova medievală, în Magazin istoric, XVI, nr. 12,
1982, p. 17-19.
120
Teodor Octavian Gheorghiu, Arhitectura medievală de apărare din România, Bucureşti, 1985,
p. 142-143, p. 147-148, p. 203-204, cu afirmarea necesităţii discutării problemei în termenii
argumentelor oferite de izvoarele arheologice.
121
122
Moisescu, Arhitectura, p. 71-190.
încheieri pertinente legate de rosturile economice ale reşedinţelor boiereşti.

Cercetărilor arheologice şi studiilor de istorie a artei le datorăm, în schimb,
cristalizarea principalelor concepte de lucru, clarificarea metodelor de cercetare,
definirea principalelor direcţii de studiu şi, de asemenea, progresele semnificative
înregistrate prin adâncirea unora dintre aceste direcţii, progrese ilustrate în special
de cercetările privitoare la arhitectura locuinţelor şi a bisericilor de curte.
CAPITOLUL II
TERMINOLOGIA REŞEDINŢELOR BOIEREŞTI
REFLECTATĂ ÎN DOCUMENTELE SECOLELOR XIV-XVI1
1. TRĂSĂTURI ALE LIMBILOR DE CANCELARIE

UTILIZATE ÎN SECOLELE XIV-XVI
În Ţările Române, cancelaria domnească a constituit un serviciu aflat în
strânsă legătură cu instituţiile centrale pe lângă care a funcţionat (Domnia şi Sfatul
domnesc), având ca domeniu fundamental de activitate înscrierea în acte a
hotărârilor luate de acestea 2. Limba pe care cancelaria a utilizat-o, atât în redactarea
actelor cu caracter intern, cât şi a celor cu caracter extern, a fost preponderent cea
slavă, introdusă iniţial ca limbă de cult în biserică. Ulterior, începând cu secolul al
XIV-lea, aceasta s-a impus în varianta sa mai nouă, medio-bulgară, pe care Ţările
Române au adoptat-o ca urmare a influenţelor culturale inerente, rezultate din
vecinătatea imediată cu vastele spaţii geo-politice de cultură slavă3.
Slavona utilizată în cancelariile autohtone4 reflectă din plin realităţile interne
româneşti, trăsăturile sale prezentând o multitudine de elemente eterogene care o
individualizează în raport cu producţiile similare din ţările slave5. Până la
impunerea limbii române în viaţa culturală şi cea politică, limba slavă a fost limba
cultă a societăţii medievale româneşti, specifică bisericii, creaţiilor literare şi
relaţiilor externe, utilizarea ei reprezentând unul dintre elementele fundamentale de
diferenţiere a elitelor în raport cu restul populaţiei. Din această perspectivă, se poate
afirma că, în spaţiul autohton, limba slavă a jucat un rol similar celui avut de limba
1
O primă variantă a acestui capitol a fost publicată sub titlul: Cristian Nicolae Apetrei,
Terminologia reşedinţelor boiereşti în documentele din Ţările Române, în secolele XIV-XVI, în
Arheologia Moldovei, XXVII, 2004, p. 183-224.
2
Leon Şimanschi, Georgeta Ignat, Constituirea cancelariei statului feudal moldovenesc (I), în
AIIAI, IX, 1972, p. 107-108; Ibidem (II), în AIIAI, X, 1973, p. 146-148; Constantin Cihodaru,
Începuturile cancelariei domneşti în Moldova, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească.
Studii istorice, Cluj Napoca, 1985, p. 191-192.
3
Nicolae Grămadă, Cancelaria domnească în Moldova până la domnia lui Constantin
Mavrocordat, în Codrul Cosminului, IX, 1935, p. 131; P. P. Panaitescu, “Perioada slavonă” la
români şi ruperea de cultura Apusului, în Idem, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi
socială, ediţia a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely,
Bucureşti, 1994, p. 20-21.
4
Prima caracterizare a vechilor texte româneşti o datorăm lui Ioan Bogdan, cel care le-a numit
“slavo-române”, întrucât au fost scrise pe teritoriul Ţărilor Române, în redacţiile târzii ale limbii
slavone (Idem, Câteva manuscripte slavo-române din Biblioteca Imperială de la Viena, extras din
ARMSI, s. II, tom XI, 1889, p. 1-2). Sintagma a fost adoptată şi s-a impus ulterior ca parte a aparatului
conceptual al cercetării în domeniul slavisticii mondiale (vezi Damian P. Bogdan, Din paleografia
slavo-română, în DIR, Introducere, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 81; G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi
istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1973, p. 118).
5
Ilie Bărbulescu, Curente literare la români în perioada slavonismului cultural, Bucureşti, 1928.
p. 353-358; Olga Stoicovici, Limba documentelor slavone din Moldova (sec. al XIV-lea şi prima
jumătate a sec. al XV-lea). Morfologia, Bucureşti, 1978, p. 2.
latină în evoluţia popoarelor din Europa Centrală şi Occidentală, care au adoptat

creştinismul de rit catolic6.
Din punct de vedere structural, slavona cancelariilor române este
caracterizată de întrepătrunderea formelor fonetice, morfologice şi lexicale ale
slavei vechi cu cele medio-bulgare, sârbo-croate, ruso-ucrainene (în proporţii
diferite, în funcţie de caracterul textelor, de regiunea în care au fost scrise şi de
epocă) şi, bineînţeles, cu cele româneşti7. În ceea ce priveşte limba română, aceasta
a constituit un factor determinant de influenţă, efectele sale fiind regăsite în special
la nivelul limbii documentelor interne de cancelarie. Domeniul principal în care s-
au materializat aceste influenţe l-a constituit lexicul, acesta receptând numeroase
elemente venite dinspre limba vie, vorbită de populaţia Ţărilor Române8. În acest
fel se explică prezenţa în textele slavone a unui mare număr de termeni româneşti
utilizaţi cu flexiune slavă sau chiar cu flexiune românească9.
Numeroşi cercetători ai limbii documentelor de cancelarie au remarcat însă
că între scrierile din Ţara Românească şi cele din Moldova există diferenţe notabile,
unii dintre ei fiind chiar de părere că cele două corpusuri de texte ar aparţine unor
dialecte diferite10. Cercetările lingvistice din ultima vreme au arătat însă că
elementele eterogene care, în redacţia românească, s-au suprapus peste baza medio-
bulgară a slavonei au condus de fapt la conturarea a trei subtipuri cu trăsături
6
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească
în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. XXXI-XXXIV; D. P. Bogdan, Diplomatica slavo-română, în
DIR, Introducere, vol. II, Bucureşti, 1956, p. 66-67; Eugen Stănescu, Cultura scrisă moldovenească în
vremea lui Ştefan cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, culegere de
studii îngrijită de Mihai Berza, Bucureşti, 1964, p. 12-13; P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa
scrisului în limba română, Bucureşti, 1965, p. 18; Lucia Djamo Diaconiţă, Limba documentelor slavo-
române emise în Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1971, p. 10, p. 377; G. Mihăilă,
Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972, p. 18; Nicolae Cartojan,
Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980, p. 25-26.
7
D. P. Bogdan, Caracterul limbii textelor slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 43; P. P. Panaitescu,
Începuturile şi biruinţa scrisului, p. 16; L. Djamo Diaconiţă, op. cit., p. 107; G. Mihăilă, Studii de
lexicologie, p. 118; O. Stoicovici, op. cit., p. 2-3.
8
Gh. Ghibănescu, Prefaţă la Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XVIII, Iaşi, 1892, p. VI-VII;
Nicolae Iorga, Notes de diplomatique roumaine, extras din Académie Roumaine. Bulletin de la Section
Historique, XVII, 1930, p. 5-6; Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. I, p. V; Margareta
Ştefănescu, Urme de limbă românească în documentele româno-slave (moldo şi valaho-slave) din
secolele XIV şi XV-lea, în Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, XXXVIII, 1931, p. 609-642;
Grigore Nandriş, Documente slavo-române din Mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658), Bucureşti,
1936, p. 11; Ştefan Ciobanu, Începuturile scrisului în limba românească, în Academia Română.
Memoriile Secţiunii Literare, s. III, tom X, 1940-1941, p. 25-31; D. P. Bogdan, Caracterul limbii
textelor slavo-române, p. 7, p. 14-43; I. D. Negrescu, Limba slavă veche, Bucureşti, 1961, p. 101-115;
Al. Rosetti, Slavo-romanica. Despre limba slavă a hrisoavelor munteneşti din sec. al XIV-lea, în
Studii şi cercetări lingvistice, XII, nr. 1, 1961, p. 91-93; L. Djamo Diaconiţă, op. cit., p. 359; O.
Stoicovici, op. cit., p. 213-242.
9
Vezi B. P. Haşdeu, Cuvente den bătrâni, tom I, Limba română vorbită între 1550-1600, ediţie
îngrijită de G. Mihăilă, Bucureşti, 1983, p. 240-297, cu un glosar de termeni româneşti; I. Bogdan,
Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 595-611, cu liste de termeni şi forme
gramaticale româneşti; D. P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române,
Bucureşti, 1946; G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul secolului al X-lea–începutul
secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1974, p. 31-50, cu un istoric al contribuţiilor la studierea problemei
lexicului românesc din documentele slavo-române; Dicţionarul elementelor româneşti din
documentele slavo-române, redactor responsabil: Gheorghe Bolocan, Bucureşti, 1981, passim.
10
D. P. Bogdan, Textele slavo-române în lumina cercetărilor ruseşti, III, Studii de limbă şi
ortografie, în Analele româno-sovietice, Istorie, nr. 3-4, 1957, p. 63.
Terminologia reşedinţelor boiereşti 49
regionale, subtipuri numite: moldovean, muntean şi transilvănean11. Dat fiind faptul

că obiectul interesului nostru îl constituie textele redactate în cancelariile celor două
ţări române extracarpatice, în cele ce urmează ne vom opri atenţia doar asupra
primelor două dintre acestea.
În ceea ce priveşte subtipul moldovean, analizele mai vechi converg spre
concluzia că marea majoritate a documentelor s-a aflat sub influenţa limbilor slave
răsăritene. O primă categorie de cercetători a considerat ca fiind fundamentală
influenţa întregului grup de limbi slave răsăritene12. Pe lângă aceasta şi-a făcut
apariţia şi o a doua categorie, care a adus în discuţie doar înrâurirea uneia dintre
aceste limbi, accentul fiind aşezat în mod diferit: pe limba rusă13, pe dialectul sudic
al limbii ruse14 sau pe dialectul bielorus15. Potrivit însă unei a treia categorii de
învăţaţi, ar fi vorba despre limba slavă veche, în redacţia medio-bulgară, peste care
s-au suprapus diferite elemente: ruso-apusene16, slave răsăritene (ruseşti, ucrainene
şi bieloruse)17, rutene şi polone18, respectiv sârbeşti şi ruseşti19. Cercetările recente
au ajuns la o concluzie apropiată de acest ultim punct de vedere, anume la aceea că
limba documentelor slavo-române din Moldova este reprezentată de redacţia medio-
bulgară a paleoslavei, care a asimilat influenţe predominant ruso-ucrainene, precum
şi unele de factură poloneză20. Trebuie remarcat, însă, că limba documentelor, aşa
cum a fost ea caracterizată de lingvişti, este diferită de cea utilizată în scrierile cu
caracter literar, în general, şi de cea a producţiilor cu caracter religios şi istoric, în
mod special21. Şi tot aici mai trebuie adăugată observaţia că între piesele care
alcătuiesc corpus-ul actelor de cancelarie există deosebiri notabile, rezultat al unei
influenţe mai accentuate a limbii române asupra celor cu caracter intern, respectiv al
unei influenţe mai consistente a limbii poloneze asupra documentelor externe, mai
ales la nivelul celor care ilustrează relaţiile Moldovei cu Polonia şi Lituania 22.
11
Vezi P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R. P. R., vol. I, Bucureşti,
1959, p. X-XI; I. D. Negrescu, op. cit., p. 271; L. Djamo, Redacţiile slavonei, în vol. Slava veche şi
slavona românească, coord.: Pandele Olteanu, Bucureşti, 1975, p. 263-264.
12
D. P. Bogdan, Textele slavo-române, p. 82.
13
I. Bogdan, Despre limba celor mai vechi documente moldoveneşti, în Idem, Scrieri alese, ediţie
îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, prefaţă de Emil Petrovici, Bucureşti, 1968, p. 570-
574, cu o prezentare a principalelor puncte de vedere convergente, exprimate până la momentul
apariţiei studiului său.
14
I. Bărbulescu, op. cit., p. 331; D. P. Bogdan, Textele slavo-române, p. 63.
15
Ibidem, p. 64, p. 70-71.
16
I. Bărbulescu, op. cit., p. 332; D. P. Bogdan, Textele slavo-române, p. 76.
17
Gr. Nandriş, op. cit., p. 12-13; P. P. Panaitescu, Ioan Bogdan şi studiile de istorie slavă la
români, extras din Buletinul Comisiei Istorice a României, VII, 1928, p. 8.
18
Gh. Ghibănescu, Permanenţa limbei slavone în Ţările Române ca raţiune juridică de stat, în
Anuarul Şcolii Normale “Vasile Lupu” din Iaşi, nr. 3, 1927-1928, p. 52.
19
I. Bărbulescu, op. cit., p. 346; în viziunea acestuia din urmă, fondul comun Moldovei şi Ţării
Româneşti îl constituie nu medio-bulgara, ci macedo-slava, limba vorbită în nordul şi centrul
Macedoniei, cu trăsături apropiate mai curând de limba sârbă (Ibidem, p. 300-301). Vezi şi D. P.
Bogdan, Contribuţiuni la studiul diplomaticei vechi moldoveneşti, extras din Revista istorică română,
III, nr. 1-4, 1934, p. 11.
20
O. Stoicovici, op. cit., p. 241.
21
A fost definită ca medio-bulgară, de I. Bărbulescu (Idem, op. cit., p. 259); bulgară medie şi sârbă
medie, de D. P. Bogdan (Idem, Caracterul limbii textelor slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 7); o
limbă mai apropiată de slava bisericească, de către P. P. Panaitescu (Idem, Începuturile şi biruinţa
scrisului, p. 15).
22
Vezi Mihai Mitu, Termeni de origine poloneză în documentele slavo-moldoveneşti, în
Romanoslavica, VIII, 1963, p. 168, 220.
În privinţa subtipului muntean, părerile specialiştilor au caracter unitar, toţi

fiind de acord că acesta prezintă trăsăturile de bază ale medio-bulgarei, continuând
în parte pe cele slave vechi, peste care s-au suprapus elemente sârbo-croate23.
Scrierea în limba latină, utilizată într-o măsură mai restrânsă decât cea în
limba slavă, a răspuns atât nevoilor interne, cât mai ales celor de factură externă.
Dacă pentru necesităţile interne a fost folosită mai ales de către biserica catolică şi
de către târgoveţii germani, pentru cele externe, limba latină a fost întrebuinţată
într-o măsură mult mai mare de cancelariile domneşti şi boiereşti, aşa cum o arată
bogatul fond documentar care s-a păstrat24. Ca urmare a multiplelor legături de
natură politică, economică şi culturală pe care Ţara Românească şi Moldova le-au
dezvoltat pe parcursul întregului Ev Mediu cu Ungaria, Polonia, Sf. Scaun, Curtea
habsburgică şi cu oraşele transilvănene, documentele latine româneşti au adoptat un
formular diplomatic de inspiraţie occidentală. Trebuie adăugat, însă, că acest
formular s-a individualizat în cursul secolelor XV-XVI, el suferind influenţe din
partea limbii vorbite foarte asemănătoare cu cele sesizate în cazul documentelor
slavo-române25. Privite din perspectiva impactului pe care l-a avut lexicul limbii
române asupra scrierii latine, cele mai caracteristice texte, ca de altfel şi cele mai
numeroase, sunt scrisorile adresate de domni, dregători, autorităţi orăşeneşti şi
persoane particulare sfaturilor municipale din Braşov, Sibiu şi Bistriţa26.
În afara latinei, pentru redactarea corespondenţei externe, cancelariile celor
două ţări române extracarpatice încep să utilizeze în cursul secolului al XVI-lea şi
alte limbi – poloneză 27, maghiară28, greacă29 şi turcă30 –, autorităţile emitente
preocupându-se în acest scop de recrutarea unor dieci specializaţi. Un loc important,
în acest context, îi va reveni de acum înainte limbii poloneze, care va fi utilizată cu
precădere în Moldova, pentru redactarea corespondenţei cu caracter oficial şi privat,
în cadrul strânselor relaţii întreţinute cu Uniunea polono-lituană31.
23
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. XXX-XXXIV; I. Bărbulescu,
op. cit., p. 269-270, p. 325, cu o prezentare a istoricului cercetărilor, în care a fost subliniată influenţa
exclusivă a limbii bulgare; Gr. Nandriş, op. cit., p. 9-10; D. P. Bogdan, Caracterul limbii textelor
slavo-române, p. 6-7; Idem, Diplomatica slavo-română, p. 67-68, adaugă elemente ale limbii
neobulgare; I. D. Negrescu, op. cit., p. 286-287; L. Djamo Diaconiţă, Limba documentelor slavo-
române, p. 377; G. Mihăilă, Studii de lexicologie, p. 118.
24
Radu Manolescu, Scrierea latină în Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, în Revista
Arhivelor, IX, nr. 2, 1966, p. 67-68; Sigismund Jakó, R. Manolescu, Scrierea latină în Evul Mediu,
Bucureşti, 1971, p. 134-135; L. Şimanschi, G. Ignat, op. cit. (I), p. 112-113. Este probabil ca în
primele decenii de existenţă a statelor medievale româneşti limba latină să fi manifestat o ascendenţă
asupra celei slave, raportul fiind răsturnat odată cu înfiinţarea mitropoliilor, sub autoritatea canonică
constantinopolitană, vezi Ibidem, p. 122.
25
N. Grămadă, op. cit., p. 154, p. 183; D. Ciurea Observaţii pe marginea documentelor latine
româneşti, în Apulum, II, 1943-1945, p. 219, p. 249; Idem, Diplomatica latină în Ţările Române. Noi
contribuţii, în AIIAI, VIII, 1971, p. 18.
26
Maria Holban, Accente personale şi influenţe locale în unele scrisori latineşti ale domnilor
români, în Revista istorică, XXIX, nr. 1-6, 1943, p. 51-86.
27
N. Grămadă, op. cit., p. 183-187.
28
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi
scrisori, vol. III, 1585-1592, Bucureşti, 1931, p. VII.
29
Alexandru Elian, Elemente de paleografie greco-română, în DIR, Introducere, vol. I, Bucureşti,
1956, p. 365, pentru documentele redactate în limba greacă.
30
Mustafa Ali Mehmed, Documente turceşti privind istoria României, vol. I, 1455-1774,
Bucureşti, 1976, p. XVII.
31
D. Ciurea, op. cit., p. 232.
În ceea ce priveşte limba română, trebuie spus că aceasta şi-a făcut apariţia
în actele de cancelarie foarte probabil încă de la finele secolului al XV-lea32. Cele
mai vechi texte ajunse până la noi datează însă din secolul al XVI-lea şi îmbracă
două forme: texte laice, cu caracter public şi privat, şi texte religioase, reprezentând
traduceri din limba slavă. Spre deosebire de textele religioase traduse, în cazul
cărora s-au admis influenţe străine, mai mult sau mai puţin determinante33, în cazul
textelor cu caracter laic, începuturile îşi au explicaţia într-o serie întreagă de
transformări interne de factură economico-socială, pe care societatea românească
le-a parcurs la începutul secolului al XVI-lea 34.
Deşi, în trecut, importanţa textelor laice (scrisori, zapise de vânzare-
cumpărare, acte de danie, testamente etc.) a fost uneori ignorată în beneficiul celor
cu caracter religios35, astăzi, totuşi, majoritatea cercetătorilor consideră că cele două
tipuri de texte prezintă o valoare deosebită pentru studierea istoriei limbii române,
ele fiind în măsură să evidenţieze stadiul de evoluţie al acesteia corespunzător
secolului al XVI-lea 36.
2. TERMINOLOGIA REŞEDINŢELOR BOIEREŞTI
DIN SECOLELE XIV-XVI
Dată fiind diversitatea lingvistică practicată de cancelariile celor două ţări
române, lexicul referitor la reşedinţele boierimii autohtone a fost şi el, în mod
firesc, unul variat, cuprinzând termeni proveniţi din limbile slavonă (äîìú, äâîðú,
æèëèøòå, ê•øòà), maghiară (ñàëàø, ëàêàø), latină (domus, curia), poloneză (dom,
dwor) şi română (casă, curte, polată).
32
Vezi T. Palade, Când s-a scris întâi româneşte?, în Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din
Iaşi, XXVI, 1915, p. 191; N. Iorga, Locul românilor în istoria universală, ediţie îngrijită de Radu
Constantinescu, Bucureşti, 1985, p. 182; Şt. Ciobanu, op. cit., p. 31-32, p. 39; D. P. Bogdan,
Caracterul limbii textelor slavo-române, p. 43, care presupune utilizarea limbii române în
brouilloanele după care se traduceau în limba slavă actele de cancelarie din secolele XIV-XV; P. P.
Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului, p. 62-65; N. Cartojan, op. cit., p. 81; G. Ivănescu, Istoria
limbii române, Bucureşti, 1980, p. 499-505; Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche,
ediţie îngrijită de M. Vulpe, Bucureşti, 1987, p. 50-51; Ion Gheţie, Alexandru Mareş, Originile
scrisului în limba română, Bucureşti, 1985, p. 54, p. 162-164. În istoriografia problemei au fost
formulate, însă, şi alte opinii, care plasează începuturile scrierii în limba română înaintea acestei date
(vezi I. Bogdan, De la cine şi când au împrumutat românii alfabetul chirilic?, în vol. Lui Titu
Maiorescu omagiu, Bucureşti, 1900, p. 594; P. Cancel, Când au împrumutat românii alfabetul
chirilic?, în vol. Lui Nicolae Iorga omagiu, Craiova, [1921], p. 67-70; I. Minea, Din istoria scrisului
românesc, în CI, XIII-XVI, nr. 1-2, 1940, p. 712; Ovid Densuşianu, Istoria limbii române, vol. II,
Secolul XVI, ediţie îngrijită de J. Byck, Bucureşti, 1961, p. 9; Alexandru Rosetti, Istoria limbii române
de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1968, p. 468).
33
Istoriografia română a acordat o atenţie deosebită primelor texte religioase traduse în limba
română, fiind elaborate mai multe teorii cu privire la posibilele influenţe externe care au stat la baza
acestora; pentru istoricul preocupărilor şi discutarea principalelor aspecte ale problemei, vezi I. Gheţie,
Al. Mareş, op. cit., p. 23-65, cu întreaga bibliografie.
34
O. Densuşianu, op. cit., vol. II, p. 9; P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului, p. 6-7,
p. 43-54, p. 168-171; G. Ivănescu, op. cit., p. 511; I. Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 54, p. 68.
35
Vezi I. Bărbulescu, op. cit., p. 54-59, p. 369-393; Şt. Ciobanu, op. cit., p. 31-75; N. Cartojan, op.
cit., p. 81-85; G. Ivănescu, op. cit., p. 499-507, care discută exclusiv problemele traducerilor
religioase.
36
Potrivit specialiştilor, în această etapă, limba română încă nu avea capacitatea de a exprima cu
claritate noţiuni şi sentimente superioare, motiv pentru care nu putea avea acces la diversele
compartimente ale culturii, vezi O. Densuşianu, op. cit., vol. II, p. 14-15; P. P. Panaitescu, Începuturile
şi biruinţa scrisului, p. 62-65; A. Rosetti, op. cit., p. 584; G. Ivănescu, op. cit., p. 511-513; I. Gheţie,
Al. Mareş, op. cit., p. 67-68.
În ceea ce priveşte redacţia românească a slavonei, trebuie spus că termenii

äîìú şi äâîðú, deşi sunt comuni ambelor cancelarii, înregistrează totuşi o prezenţă
sporadică în documentele muntene; în vreme ce, în actele moldoveneşti, aceştia,
dimpotrivă, deţin practic un monopol absolut asupra resurselor lexicale utilizate
pentru exprimarea noţiunii de reşedinţă boierească. >èëèøòå şi ê•øòà sunt, în
schimb, termeni specifici exclusiv actelor emise de cancelaria Ţării Româneşti,
ê•øòà fiind adesea întâlnit în varianta fonetică ê%êÿ, rezultat al influenţei redacţiei
sârbe asupra subtipului muntean al redacţiei româneşti.
Termenul äîìú provine din limba slavă comună37, având în textele
paleoslave sensul fundamental de “casă”38, precum şi multiple sensuri derivate, cum
sunt cele de “familie”, “slujitori”, “avere”, “biserică”39.
În limba bulgară, äîìú are accepţiunile de “locuinţă” şi “familie”40, în vreme
ce în documentele emise de cancelariile ţarilor bulgari, păstrate, din păcate, puţine
la număr, poate fi întâlnit cu sensul de “biserică” sau “casă a Domnului”41.
În limba sârbo-croată, termenul înregistrează sensurile de “locuinţă”,
“familie” şi “patrie”42, însă monumentele literare medievale sârbo-croate îl
utilizează în special cu accepţiunea de hram al unei mănăstiri sau biserici43 şi cu
aceea de “locuinţă”44. În asociere cu elita societăţii sârbo-croate, termenul este
utilizat atât cu înţelesul de “locuinţă”, regală45 sau nobiliară46, cât şi cu acela de
“domeniu feudal”, complex economic sau “gospodărie”, menit să-i asigure acesteia
mijloacele de trai necesare47.
37
L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului documentelor slavo-române, în Romanoslavica,
VIII, 1963, p. 139.
38
Franz Miklosich, Etymologisches Wörterbuch der slavischen Sprachen, Viena, 1886, p. 48;
Erich Berneker, Slavische Chrestomathie mit Glossaren, Strassburg, 1902, p. 44; Idem, Slavische
etymologisches Wörterbuch, vol. I, Heidelberg, 1924, p. 210; A. Leskien, Handbuch der
altbulgarische Sprache, Weimar, 1910, p. 284; A. Vaillant, Manuel du vieux slave, vol. I, Paris, 1948,
p. 90; Ibidem, vol. II, p. 93; Max Vasmer, Russisches etymologisches Wörterbuch, vol. I, Heidelberg,
1953, p. 361; L. Sadnik, R. Aitzetmüller, Handwörterbuch zu den altkirchenslavischen Texten,
Heidelberg, 1955, p. 157.
39
Fr. Miklosich, Lexicon Palaeoslovenico-Graeco-Latinum, Viena, 1862-1865, p. 171; Slovnik
jazyka staroslověnskéno. Lexicon Linguae Palaeoslovenicae, fasc. 9, Praga, 1965, p. 505-506.
40
E. Berneker, Slavische etymologisches Wörterbuch, vol. I, p. 210.
41
G. A. Ilinskij, Грамоты болгарскихъ царей, Mоscova, 1911, p. 133.
42
E. Berneker, Slavische etymologisches Wörterbuch, vol. I, p. 210.
43
Fr. Miklosich, Monumenta Serbica Spectantia Historiam Serbiae, Bosnae, Ragusii, Viena,
1858, p. 212, nr. CXCVIII: ïèñà ñå ïîâåëýíû4ìü ãîñïîäèíà Âëüêà âü äîìó ñâåòûõü
àðüõûñòðàòèãü Ìèõàèëà, “a scris această poruncă domnul Vîlc în casa Sfântului Arhanghel
Mihail”.
44
Hurmuzaki, Documente, vol. I, partea 2, p. 778, nr. DCXXXVII: è ïî íàêàçàíè âñàêè ìóæü,
êîè áóäåòü ïóñòèëü æåíó äà þ âüçâðàòè âü äîìü ñâîè, “şi orice bărbat care îşi repudiază, ca
pedeapsă, soţia decăzută, să o ducă la casa [părinţilor] ei”.
45
Fr. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 100, nr. LXXXIII: õðóñîâóëó çàïèñàâà4ìîìó âü
äîìó êðàë4âñòâà ìè, “hrisovul pe care îl scriem în casa domniei mele”.
46
Ion Peretz, Zakonicul lui Ştefan Duşan, ţarul Serbiei (1349-1354), comparat cu legiuirile
bizantine, slave şi române, vol. I, Bucureşti, 1905, p. 23, art. 61: êúäè ïðéèäå âëàñòýëèü ñü âîèñêå
äîìîìü (…) àêî ãà êòî ïîçûâà íà ñóäü? äà áóäý äîìà .ã. íåäåë4 òó-çè ä ãðåäå íà ñóäü, “când
vine un vlastelin cu armata acasă [...] dacă îl cheamă cineva la judecată; să fie acasă 3 săptămâni, apoi
să vină la judecată”.
47
V. Costăchel, Termenul Äîì (Dom) în actele slavo-române, în Studii, I, nr. 6, 1953, p. 246-
247.
Sensurile de “biserică”, “familie”, “neam”48 şi “gospodărie”, nobiliară sau

ţărănească49, sunt regăsite şi în izvoarele medievale ruseşti, acestea menţinându-se
inclusiv în limba rusă modernă. În privinţa accepţiunii de construcţie destinată
locuirii, respectiv “locuinţă”50, trebuie subliniat faptul că termenul se aplică
întregului spectru social, desemnând atât reşedinţele cneazului şi ale boierilor, cât şi
bordeiele ţărăneşti51.
Cu sensul de “reşedinţă” boierească, termenul este întâlnit în documentele
Ţării Româneşti într-un număr restrâns de situaţii. Un prim caz de acest fel este
reprezentat de o scrisoare adresată de jupanul Dragomir Udrişte autorităţilor
braşovene, cândva la sfârşitul secolului al XV-lea, în care acesta preciza că: ïîíåæå
ïðèèäîø(å) åäèí ÷ëîâýêú çëú, åäèí âëúõâ%, âú äîì ìîè % Á%êîâ52, “a venit un om
rău, un hoţ, la casa mea din Bucov”. În aceeaşi ordine de idei, un act emis de
cancelaria domnului Alexandru II Mircea menţionează: äîìå æ%ïàí Äîáðîìèðîâ
áèâøå âåëèêè áàí%53, “casele jupanului Dobromir fost mare ban”. Un alt act, privat
de această dată, redactat în anul 1573, care consemnează o înfrăţire de ocină în
mediul boierimii mici de ţară, demonstrează faptul că termenul putea avea şi sensul
de “gospodărie”: òàæå Äðúã%øèí, 8í åùå %ëîæèøå % äîì Ôúò%ëîâ .â8. àñïðè
ãîòîâè è .à. êîí è .ä. âîëîâè54, “astfel Drăguşin, el încă a aşezat în casa lui Fătul
2800 de aspri gata şi un cal şi patru boi”.
Prezenţa acestui din urmă sens este confirmată şi de situaţiile în care äîìú
este utilizat cu referire la “casa domnească”, situaţii în care, cel mai adesea,
termenul are sensul de “domeniu” domnesc sau de “gospodărie” domnească55. În
această direcţie se exprimă, de exemplu, un document de la Vladislav I, în care se
vorbeşte despre o danie de: õèëéàäà ïåðïèðú 8ò äîìà ãîñïîäñòâà ìè56, “o mie de
perperi din casa domniei mele”. Termenul, având accepţiunea de locuinţă, poate
face referire şi la alte segmente sociale, cum ar fi: săracii: í• ñèðàöé ëþäé [...] à âèå
èõ äîìà èì ïëýí%åòå57, “dar oamenilor săraci […] voi le prădaţi casele”; slugile
domneşti: à ñåçè ÷ëîâýêú, øòî ùå äîíåñòú ñèŸçè êíèãà, à âèå äà ãà 8ñòàâåòå äà
8òèäå äîìà ñè58, “iar pe omul care va duce această carte să-l lăsaţi să se ducă la
casa lui”; slugile boiereşti: òàêî ãîâîðèì ãîñïîäñòâî âè, äà íå íåì%÷èòå íàøåãà
÷ëîâåêà % òåìíèö%, åðå íå íè ñå ìíèò äîáðî, à í% äà ãà °ñëîáîäíèòå, äà ñè äîèòèò
äîìà ñè59, “aşa vă spun domniei voastre, să nu mai munciţi pe omul nostru în
48
I. I. Sreznevskij, Материалы для словаря древне-русскаго языка по письменнымъ
памятникамъ, vol. I, Sankt Peterburg, 1893, col. 700-701; Vladimir Dal’, Толковый словар живого
русского языка, vol. I, Sankt Peterburg–Moscova, 1957, p. 466.
49
I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 700; Vl. Dal’, op. cit., vol. I, p. 466; B. D. Grecov, Ţăranii
în Rusia din timpurile cele mai vechi şi până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1952, p. 121; V.
Costăchel, op. cit., p. 247.
50
E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 113.
51
I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 699-700; Vl. Dal’, op. cit., vol. I, p. 465.
52
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 295, nr. CCXL.
53
DRH, B, vol. VII, p. 186, nr. 141.
54
Ibidem, p. 168, nr. 128.
55
V. Costăchel, op. cit., p. 248.
56
DRH, B, vol. I, p. 18, nr. 6; V. Costăchel, op. cit., p. 244-245.
57
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 250, nr. CCX.
58
Ibidem, p. 95, nr. LXXIII.
59
privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 416, nr. 416.
temniţă, căci nouă nu ni se pare bine, ci să-l sloboziţi să vină la casa lui”; sau
târgoveţii: à âè äà 8ñòàâèòå 8íèçè Ñàñè 8ò Áðàøîâ, äà èäå äîìîì ñè60, “să lăsaţi
pe acei saşi din Braşov să se ducă la casele lor”.
În documentele moldoveneşti, termenul apare, mai ales în secolul al XV-lea
şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, în dispoziţia actelor de danie sau de
întărire a ocinilor, ca o dovadă a faptului că ocinile aparţin acelora cărora li se
întăreşte sau unor urmaşi ai acestora, deoarece unul dintre aceştia a avut sau are
locuinţa în locul respectiv: è äàëèè åñìû åì% (...) òðè ñåëà: åäíî ñåëî íà Êîáûëý
ãäå ì% åñò(ü) äîìü (...) à òðåòéå ñåëî íà Áðúëàäý, ãäå ì% åñò(ü) äð%ãû äîìü61, “şi
i-am dat […] trei sate: un sat la Cobâla, unde este casa lui, […] iar al treilea sat pe
Bârlad unde este altă casă a lui”; äàëè è ïîäâðúäèëè åñìè èìü (...) åäíî ñåëî (...)
Ôîëåùè ãäå áû(ë) ä8(ì) äýäà è(õ), ùåôàíà ôîàëå62, “le-am dat şi le-am întărit
[…] un sat […] Foleşti, unde a fost casa bunicului lor Ştefan Foale”.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când aceste formule de cancelarie
se estompează, termenul äîìú continuă să indice locuinţele boierilor moldoveni: è
äàë èì ñâîè ÷àñò 8ò Çàõîðýíè % âîëîñò žðõåèñêîè ãäå ñ%ò èì äîìîâå63, “şi le-a
dat partea sa din Zahoreni în ţinutul Orheiului, unde le sunt casele”; è òàêîæäåðå
äàëà ñâîí äîìîâå 8ò òðúã Ñ%÷àâý64, “şi de asemenea i-a dat casele sale din târgul
Sucevei”.
Tot prin intermediul lui äîìú sunt indicate în epocă şi locuinţele domneşti.
Astfel, un act de la Alexandru cel Bun precizează în legătură cu nişte meşteri
zugravi contractaţi de domnie: à 8íû èìàþòü ïèñàòè íàìü çà òû™ äâà ñåëà äâý
öð(ú)ê(î)âû (…) èëè åäèíü äîìü èëè ïð%ñò(ü)65, “iar ei ne vor zugrăvi pentru
aceste două sate, două biserici […] sau o casă sau un pridvor”. Trebuie adăugat însă
că termenul este întâlnit cu acest sens şi atunci când se referă la alte categorii
sociale. Cercetate cu atenţie, documentele de cancelarie fac dovada că prin
intermediul aceluiaşi termen erau desemnate locuinţele negustorilor: åñìè äàëè
Ëèâîâ÷àíîì àáû äåðæàëè ñîáû 8äèí äîì òîðãîâñêûì 8áû÷àåì ó Ñó÷àâý66,
“am dat voie liovenilor să-şi ţină o casă în Suceava după obiceiul neguţătorilor”; şi
chiar cele ale ţăranilor: à õîòàð òîì& ñåë& äà åñòü êîëèêî &æìîæåòú îæèâàòè
åäíî ñåëî íà äâà äåñýòú äîìè îñûòú67, “iar hotarul acelui sat să fie cât vor putea
să folosească 20 de case”.
Pe lângă sensul de “locuinţă”, äîìú putea avea şi accepţiunea de “neam” sau
“familie” boierească, aşa cum rezultă dintr-un alt act emis de cancelaria lui
60
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 286, nr. CCXXXI; L. Djamo,
Contribuţii la studiul lexicului, p. 139.
61
DRH, A, vol. I, p. 52, nr. 37.
62
Costăchescu, Documente Bogdan, p. 76, nr. 10.
63
Moldova în epoca feudalismului. Documente slavo-moldoveneşti, vol. I, Veacul XV–întâiul
pătrar al veacului XVII, întocmit de P. G. Dmitriev, D. M. Dragnev, E. M. Russev, P. V. Sovetov,
Chişinău, 1961, p. 130, nr. 53.
64
Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XIX, p. 169.
65
DRH, A, I, p. 56, nr. 39; vezi şi Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui
Ştefan cel Mare, coord.: Mihai Berza, Bucureşti, 1958, p. 234: É8 Ñòåôàí âîå(âîäà) (...) ñúòâîðè
ñéè äîìîâå, “Io Ştefan voievod […] a făcut aceste case”; Corina Nicolescu, Arta în epoca lui Ştefan
cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, p. 283-284.
66
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 276, nr. 128.
67
DRH, A, vol. III, p. 475, nr. 265; V. Costăchel, op. cit., p. 247-248.
Alexandru cel Bun, în care se spune: è ìû> òîå <âúñå äàëè åñìû Êðà÷&íîâè äà
á%äåòú> åì% óðèêú, ñú âúñåìú äîõîäîìú, åì%, è äýòåìú åãî, è óí%÷àòîìú
åãî, è ïðàóí%÷àòîì åãî, è ïðàù%ð0òîìú åãî è âúñåì% ðîä% åãî, êòî ñ0 èçáåðåòú
8ò(ú) åãî äîì% íàèáëèæíéè, íåïîð%øåíî íèêîëèæå, íà âýêû68, “şi noi toate>
acestea <le-am dat lui, Crăciun să-i fie> lui uric cu tot venitul, lui, şi copiilor lui şi
nepoţilor şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi întregului lui neam, cine i se va
alege din casa lui cel mai apropiat, neclintit niciodată în veci”.
Un interesant document emis de cancelaria domnitorului Ieremia Movilă ne
demonstrează că, cel puţin pentru o parte a perioadei analizate, respectiv în secolul
al XVI-lea, termenul äîìú era utilizat în Moldova şi cu sensul de “familiari” sau
“slugi”, în acest caz, aparţinând domnului: ðàäé âúñåì& äîì è ÷™ëåäéà
ã(î)ñï(î)äñòâ(à) ìè69, “pentru toată casa şi slujitorimea domniei mele”.
Termenul äîìú mai poate fi întâlnit în cronica lui Azarie, unde este folosit
cu sensul de “cameră” a vistieriei: âîåâîäà æå èçûñêàâü âúñ™ ä8ìû
çëàòîõðàí™ù™™ è âèäýâü âñ™ ïðàçäíû è èè÷üñîæå èì™ù™70, “iar voievodul a
cercetat toate casele în care se păstra aur, şi le-a văzut goale”; precum şi în
lexiconul lui Mardarie Cozianul, care îl întrebuinţează în cadrul termenului compus
äîìîñòðîèòåëñòâî71, tradus de acesta prin expresia “tocmire de case”.
Provenit din slava comună72, äâîðú este un termen care, în textele paleoslave,
are accepţiunile de “curte”73, “casă”, “locuinţă”74, “îngrăditură”75 sau “curte”
dispusă în jurul casei nobiliare, “gospodărie” şi “domeniu” feudal76.
În limbile bulgară şi sârbo-croată, termenul este întâlnit atât cu sensul de
“curte”77, cât mai ales cu cel de “palat”78, indicând, aşadar, un tip de reşedinţă
specific elitelor sociale balcanice. Pentru cazul Bulgariei, relevantă în această
privinţă este traducerea medio-bulgară a unei versiuni a Iliadei, în care termenul
desemnează ansamblul reşedinţei regelui Menelaos79. Pentru cel al Serbiei, pot fi
aduse în discuţie ceva mai multe elemente. Astfel, într-un act din 1391, emis de
voievodul Radič, termenul apare desemnând reşedinţa acestuia din urmă, unde a
68
DRH, A, vol. I, p. 121, nr. 82.
69
Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, Acte
interne (1408-1660), Iaşi, 1999, p. 75, nr. 51.
70
Cronicile slavo-române publicate de I. Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P.
Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 130.
71
Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi tâlcuirea numelor din 1649, publicate cu studiu
introductiv, note şi indicele cuvintelor româneşti de Gr. Creţu, Bucureşti, 1900, p. 161.
72
L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 141.
73
E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 44; A. Leskien, op. cit., p. 283.
74
Fr. Miklosich, Etymologisches Wörterbuch, p. 53.
75
Idem, Lexicon, p. 156.
76
Slovnik jazyka staroslověnskéno, fasc. 11, Praga, 1965, p. 470.
77
E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 236, pentru cazul sârbo-croatei.
78
Idem, Slavische etymologisches Wörterbuch, p. 241; în documentele de cancelarie ale ţarilor
bulgari, termenul este prezent însă cu sensul de “casă”, un document din 21 septembrie 1378
utilizându-l cu referire la ţăranii mănăstirii Rila, vezi G. A. Ilinskij, op. cit., p. 27, nr. 5; p. 132.
79
Thomas Butler, Monumenta Serbocroatica. A bilingual anthology of Serbian and Croatian texts
from the 12th to the 19th century, Michigan, 1980, p. 305: 8òðèí• ñ™ âú ìîðå, è îòèäå âú Ãðúêû, è
ïðèñòà ïîä äâîðú Ìåíåëóøåâú, “ieşi de pe mare, şi trimise după greci, şi ancoră în faţa curţii lui
Menelaos”. Referindu-se la aceeaşi reşedinţă, textul utilizează şi termenul ïîëàòà, de unde concluzia
că, pentru autor, cei doi termeni erau sinonimi.
fost redactat documentul în cauză80, în vreme ce unele articole ale Codului de legi
din Vinodol utilizează termenul pentru indicarea anturajului contelui de Krk81,
precum şi a scaunului de judecată al acestuia82.
În limba rusă, termenul indică realităţi similare83. Izvoarele de limbă rusă
veche reliefează sensurile de “locuinţă”, “casă”84 şi “gospodărie”85, care erau
utilizate atât în cazul locuitorilor de rând, cât şi în cazul reprezentanţilor elitei
sociale: cneazul, înalţii prelaţi sau boierii. Trebuie remarcat, tot aici, faptul că atunci
când este utilizat în raport cu respectivele elite, termenul poate face trimitere şi la
personalul de deservire de la reşedinţele acestora, personal cu rosturi militare în
timp de război86, în fruntea căruia se afla un majordom, numit дворецкий –
дворский, de la care acesta din urmă îşi trage, de altfel, numele87.
În actele cancelariei Ţării Româneşti, termenul face foarte rar trimitere la
prezenţa unor reşedinţe boiereşti. Îl regăsim cu această accepţiune în doar două
cazuri. Primul este un act de la Mircea cel Bătrân, care vorbeşte despre: äâýð íà
ìåñòå Õèíàòåùñêîì, èæå ïðèëîæè Òàò%ë öðúêâè88, “curtea de pe locul Hinăteştilor
pe care a dat-o Tatul bisericii”; al doilea este un document emis de marele ban
Dobromir, care menţionează printre martorii unei tranzacţii pe: Íýãîå âàòàõ
âåëèêîì% áàí 8ò äâîðà89, “Neagoe vătaful marelui ban de la curte”.
Termenul se întâlneşte şi cu accepţiunea de “îngrăditură” dispusă în jurul
casei boiereşti: Ÿàêîæå äà èì åñò % Ìèõúåùè ñåäýëî 8ò ê%êþ è ñúñ äâîð è ñúñ
ãðàäèíå 8êîëî90, “ca să-i fie în Mihăeşti vatră de casă şi cu curte şi cu grădină
împrejur”; êåëòîâàíèå ÷òî åñò 8í êåëòîâàò ïî ê%êå ÷òî %÷åíèë è ïî äâîð 8ò
80
Fr. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 220, nr. CCV: % ìîèõü äâîðèõü % Çàáîðàõü, “la curţile
mele din Zabora”; vezi şi cazul reşedinţei patriarhului, la Th. Butler, Monumenta Serbocroatica, art.
113, p. 102: êîí ñóæüíü äðüæéè ó äâîðó öàðñòâà ìè, òåðå óòå÷å íà äâîðü ïàòðéàðüøü äà åñò
ñâîáîäüíü í òàêîæäå íà äâîðü öàðåâü äà åñò ñâîáîäü(íü), “oricare dintre captivi este ţinut la curtea
domniei mele, apoi fuge la curtea patriarhului, să fie liber iar dacă fuge la curtea împăratului, să fie
liber”.
81
Fr. Miklosich, Monumenta Serbocroatica, p. 85, art. 5: nistar manie za ne imaju platit
g(ospo)d(i)n knez gdi se koli i mogu od svoih perman činit ĕti za se i za svoju obitel i za vas dvor ot
naibližnago skota te i ste opcine budući kog godi zgora imenovanih, “prin acelaşi mijloc domnia sa
cneazul trebuie să plătească pentru ele când are pe unii dintre oamenii săi trimişi să le aducă pentru
sine sau pentru întreaga sa curte, din cele mai apropiate vite ale aceleiaşi comunităţi, de la oricare
dintre oamenii mai sus menţionaţi”; vezi şi I. Peretz, op. cit., p. 32, art. 106, unde anturajul
vlastelinilor apare desemnat prin expresia: äâîðàíý âëàñòýîñêû.
82
Th. Butler, Monumenta Serbocroatica, art. 27, p. 88: da ako ževa zěni sverže pokrivaču više
rečem: plaća 2 libre dvoru, a onoi 2 ovci, “dacă o femeie trage o altă femeie de mai sus menţionatul
acoperământ al capului, trebuie să plătească curţii două libre, iar femeii două oi”.
83
M. Vasmer, op. cit., vol. I, p. 331-332; Vl. Dal’, op. cit., vol. I, p. 422-423.
84
85
I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 642-644; B. D. Grecov, op. cit., p. 121, p. 526-528. E.
Berneker, Slavische etymologisches Wörterbuch, p. 241, îl indică şi pe cel de “palat”, care, în mod
evident, nu poate fi corelat decât cu locuinţe aparţinând vârfurilor societăţii medievale ruseşti.
86
I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 644; Vl. Dal’, op. cit., vol. I, p. 423.
87
Teodor Bălan, Vornicia în Moldova, în Codrul Cosminului, VII, 1931-1932, p. 75; B. D.
Grecov, op. cit., p. 484-487, p. 528.
88
DRH, B, vol. I, p. 26, nr. 9.
89
Ibidem, vol. VI, p. 192, nr. 157; despre dregătorii de la curtea marelui ban, vezi Ştefan
Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, p. 171-173.
90
DRH, B, vol. IV, p. 20, nr. 17.
êðúñòú ê%êåâ91, “cheltuiala pe care a cheltuit-o el pe casa care a făcut-o şi pe curtea

din jurul casei”.
Utilizat în raport cu instituţia domniei, termenul are sensul general de
“reşedinţă”: äà ñå äàâàþò èç äâîðà äâå ñë%ãå ãîäñïîäñêå92, “să se dea de la curte
două slugi domneşti”; sensul de “domeniu” sau “gospodărie”93: ò%êà åñò ïîìåæä%
âàñ Ñòàí÷%ë è Òàò%ë è Âàñèë è Óëàí, äà ñ•ò âçåëè êîíè èç ìîåãà äâîðà94, “acolo
în mijlocul vostru se află Stanciul şi Tatul şi Vasile şi Ulan, care au luat caii din
curtea mea”; iar într-un număr mare de cazuri, vizează persoanele din anturajul
domnului95: 8ò ïðåä âúñåì äâîðà ãîñïîäñòâà ìè96, “dinaintea întregii curţi a
domniei mele”; íåêîëèêî ïîñòàâ, ùî ìí åñò îñòàëî äà ðàçäåëèì äâîð%
ãîñïîäñòâà ìè97, “nişte postav ce mi-a rămas să împart curţii mele”. Deosebit de
sugestiv, pentru această din urmă valenţă semantică, este şi faptul că “slujba” pe
care aceste personaje o prestau la Curtea domnească, era desemnată în scrierile
epocii prin intermediul termenului derivat äâîðüáà98.
Asemenea lui äîìú, äâîðú este prezent în Moldova, în dispoziţiile actelor de
danie sau de întărire a ocinilor, mai ales în secolul al XV-lea şi la începutul
secolului al XVI-lea, ca o dovadă a faptului că ocina aparţine aceluia căruia i se
întăreşte sau unui urmaş al acestuia, deoarece unul dintre aceştia a avut sau are
reşedinţa în satul care face obiectul actului domnesc: è äàëè åñìû èìú, ó íàøåè
çåìëè, ñåëà èõ(ú), íà èì™: íà Ò&ëîâý, ãäå åñò(ú) äâîðú èõ(ú) (…) è íà žðáèê%,
Ñåëèùå, ãäå åñò(ú) äâîðú èõ(ú)99, “şi le-am dat lor, în ţara noastră, satele lor anume:
la Tulova unde este curtea lor […] şi pe Orbic, Seliştea, unde este curtea lor”; è
äàëè åñìè åì& è ïîòâðúäèëè åã(î) ïðàâîâýðíîå âûñë&æåíéå, ñåëà íà èìý: äâîðú
åãî, íà Ñåðåòý, ùî áûë Íýãîåâà100, “şi i-am dat şi i-am întărit dreptcredincioasa lui
vislujenie, satele anume: curtea lui de pe Siret, care a fost a lui Neagoe”.
Termenul continuă să desemneze reşedinţele boiereşti şi în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, când respectiva formulă stereotipă încetează a mai fi utilizată.
Astfel, un oarecare boier Lucoci lasă scris în testamentul său: ÿêî äà ïðéèäåò
êàëîãåðè íà ìîè äâ8ð, äà ïðèâåñòú ò™ëî ìîè íà ñ(â™)ò(î)ìó ìîíàñòèðè101, “ca
să vină călugării la curtea mea, şi să ducă trupul meu la sfânta mănăstire”; în vreme
91
DRH, B, vol. VIII, p. 120, nr. 73.
92
Ibidem, vol. I, p. 330, nr. 205.
93
Vezi C. Nicolescu, op. cit., p. 284, care afirmă acest sens cu referire la Moldova.
94
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 45, nr. 24.
95
Vezi şi V. Costăchel, op. cit., p. 247, care consideră însă că, aici, este vorba despre ostaşii din
preajma domnului.
96
DRH, B, vol. VII, p. 206, nr. 155.
97
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 242, nr. CCIII.
98
Fr. Miklosich, Lexicon, p. 156; T. Bălan, op. cit., p. 72-73; Al. Grecu [P. P. Panaitescu], Urme
din vremea orânduirii feudale în vocabularul limbii române, în Studii şi cercetări lingvistice, XI, nr. 2,
1958, p. 170.
99
DRH, A, vol. I, p. 134, nr. 90; existenţa reşedinţei a fost confirmată de investigaţiile arheologice
întreprinse la Tulova, aici fiind descoperită o locuinţă de mari dimensiuni, pe care elementele de
cultură materială o indică a fi specifică boierimii, vezi Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Habitatul
medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare (secolele XI-XVII), Bucureşti, 1982,
p. 108-114. Vezi şi infra, p. 83-85.
100
DRH, A, vol. II, p. 67, nr. 48.
101
I. Caproşu, P. Zahariuc, op. cit., vol. I, p. 45, nr. 29.
ce un act domnesc menţionează, în legătură cu marele logofăt Toader Bubuiog: ñåëî

ï8 èìå Ê8ð÷åùè, íà Ê8çàí÷è, ãäå äâîðú åã8 áûëú102, “satul anume Corceşti, pe
Cozancea, unde a fost curtea lui”.
În documentele referitoare la instituţia domniei, termenul scoate în relief
sensul general de “reşedinţă”: ñú áîëýðè è âîèíè 8ò Äâîð ã(îñïîäñò)âà ìè103, “cu
boieri şi oşteni de la curtea domniei mele”; şi îl consacră pe cel de centru
administrativ-judecătoresc: è èíú ñóäåöú äà íå èìàþòú, ðàçáý äà äðúæ™òú
8ò(ú) íàøåâî äâîðà 8ò(ú) ˜ñú104, “şi alt judecător să nu aibă, ci să ţină numai de
curtea noastră din Iaşi”; ùî òîòî ñåëî Á&ðåùéè ïðèñë&øíî áý êú Áàêîâñêèõ(ú)
äâîðîâ(ú)105, “care acel sat Bureştii a fost ascultător de curţile de la Bacău”.
Termenul este întâlnit şi cu sensul de “familie”, interesant fiind faptul că
această accepţiune este asociată în special cu robii tătari din Moldova: à 8ò(ú) òîãî
ñåëà (…) óç™ëè åñìú ï™òü äâîðû òàòàðú i dali esmy ih] monastirevi106, “şi
din acest sat […] am luat cinci curţi de tătari şi le-am dat mănăstirii”.
În documentele slavo-române din Moldova, äâîðú putea avea, se pare, şi
sensul de “locuinţă” sau “casă”, asemenea lui äîìú107, sens care, aşa cum am
arătat, se regăseşte atât în limba paleoslavă, cât şi în redacţiile ulterioare ale
acesteia. Concluzia ne este sugerată de existenţa a două documente succesive, în
textele cărora reşedinţa unuia dintre boierii lui Ştefan cel Mare, panul Şteful Cernat
(Cernătescul), apare desemnată iniţial sub forma dâîðà ×åðíàòîâà108, “curtea lui
Cernat”, pentru ca ulterior să fie menţionată sub forma äîìú, în cadrul bine
cunoscutei expresii ãäå åñò(ü) åì% äîì(ú)109.
Se constată, însă, că acelaşi termen este utilizat şi în asociere cu unele surse
de venit ale mănăstirilor: Ÿêî äà %òâðúäèì(ú) öð(ú)ê(î)âú ìîíàñòè<ðþ> 8ò(ú)
Áûñòðèöè (…) &ñè ïàñèêè åëèêî ñ&ò(ú) % òîì(ú) õîòàðè, % èõ(ú) õîòàðú, è äâà
äâîðû, è ñú ìèòîì(ú) è ïî ñ&õ& è ïî âîäý110, “întărim bisericii şi mănăstirii de la
Bistriţa […] toate prisăcile câte sunt în acest hotar, în hotarul lor, şi două curţi, şi cu
vama şi pe uscat şi pe apă”; de unde concluzia că termenul putea avea şi sensul de
“gospodărie” sau “complex economic”111, evidenţiat anterior în cazul lui äîìú.
Încheierea vine, aşadar, să întărească odată în plus afirmaţiile de mai sus, privitoare
la raportul de sinonimie existent între cei doi termeni.
În Cronica lui Macarie, termenul este întâlnit cu accepţiunea de reşedinţă
domnească: 8òñý÷å Ñòåôàí âîåâîäà ãëàâ• õàòìàíà ñâîåãî, ê%ïíî æå è
ïðúâîêàçàòåëý ñâîåâî íàðèöàåìàãî Àðá%ðå, ìýñ™öà Àï<ðèëéå> âú Õðúë8âñêûõ
102
Moldova în epoca feudalismului. Documente slavo-moldoveneşti, vol. II, Veacurile XV-XVI,
întocmit de D. M. Dragnev, A. N. Nichitici, L. I. Svetlicinaia, P. V. Sovetov, Chişinău, 1978, p. 294,
nr. 94.
103
I. Caproşu, P. Zahariuc, op. cit., vol. I, p. 31, nr. 21.
104
DRH, A, vol. I, p. 187, nr. 134.
105
Ibidem, vol. III, p. 185, nr. 93.
106
Ibidem, vol. I, p. 42-43, nr. 30; Ibidem, p. 44, nr. 31; Ibidem, p. 171, nr. 119. Alţi istorici
consideră, însă, că termenul indică locuinţele acestor robi, vezi N. Grigoraş, Robia în Moldova (de la
întemeierea statului până la mijlocul secolului al XVIII-lea) (I), în AIIAI, IV, 1967, p. 40.
107
108
DRH, A, vol. II, p. 165, nr. 115.
109
Ibidem, p. 225, nr. 154.
110
Ibidem, p. 101, nr. 69.
111
C. Nicolescu, op. cit., p. 282.
öàðñêûõ äâîðýõ112, “a tăiat Ştefan voevod capul hatmanului său şi totodată întâiul
său sfetnic, numit Arbure, în luna aprilie, la curţile domneşti de la Hârlău”; acelaşi
sens fiind prezent şi în cadrul naraţiunilor despre Vlad Ţepeş: ñëó÷è ñ™ íýêîåìó
çëîäýþ óèòè íà åãî äâîðú è ñúõðàíè ñ™113, “s-a întâmplat unui oarecare
răufăcător să intre la curtea lui”. În lexiconul său, Mardarie Cozianul îl traduce114 şi
el pe äâîðú tot prin “curte”.
Termenul æèëèøòå, un derivat al verbului æèòè, obţinut prin adăugarea
sufixului -ëèøòå115, a avut în vechile texte slave accepţiunile de “domiciliu”,
“casă”, “locuinţă”, “cort”116. Cu sensurile de “domiciliu” şi “locuinţă” se regăseşte
de asemenea în textele medio-bulgare117, precum şi în scrierile medievale ruseşti118.
În actele redactate de cancelariile Ţărilor Române, se întâlneşte rar şi cu
exclusivitate în documentele din Ţara Românească. Cu sensul de “locuinţă”
boierească, termenul apare într-un document din 1510, care face referire la una
dintre reşedinţele boierului Neagoe, vlastelin al voievodului Vlad cel Tânăr: è
Ê•ìïèíýíè 8ò Ä•ìáü ñú î÷èí% ñè è æèëèùý119, “şi Câmpineanii de la Dâmb cu
ocina sa şi cu locuinţa”. Constatarea că acest document este, deocamdată, singurul
cunoscut până astăzi care îl foloseşte cu această valenţă semantică, ne îndeamnă să
credem că avem de-a face cu un caz accidental, care nu reflectă o caracteristică a
terminologiei referitoare la reşedinţele boiereşti din Ţara Românească. În cuprinsul
altor acte muntene, termenul mai prezintă şi un alt înţeles, acela de “aşezare
umană”, “selişte” sau “sat”: ÿêî äà èì ñ•ò ñåëà çàâîìàà […] Áðúñåùè è ñú
æèëèùåì íà Áèáàðñå120, “ca să le fie satele: […] Bârseşti şi cu seliştea pe Bibarsa”.
Cu acest din urmă sens, æèëèøòå este prezent şi în limba rusă121.
Deşi neutilizat în actele moldoveneşti de cancelarie, termenul este atestat în
Cronica lui Macarie, unde apare cu sensul general de “locuinţă” sau “casă”:
æèëèøòà âúñõûøòààõ• è î ïëýèýõ âåñåë0øòå ñ0122, “prădând casele şi
înveselindu-se cu prăzi”, sens pe care îl consemnează şi Mardarie Cozianul123.
Termenul ê•øòà, prezent şi în variantele êúøòà sau ê%øòà, a fost
întrebuinţat în textele paleoslave cu accepţiunile de “cort”, “colibă”, “bordei”124,
acestea fiind păstrate în limbile bulgară şi sârbo-croată125.
112
Cronicile slavo-române, p. 80.
113
Ibidem, p. 206.
114
Mardarie Cozianul, op. cit., p. 136.
115
A. Vaillant, op. cit., vol. I, p. 197; L. Sadnik, R. Aitzetmüller, op. cit., p. 339-340.
116
Fr. Miklosich, Lexicon, p. 198; E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 45; A. Vaillant, op.
cit., vol. II, p. 94; Slovnik jazyka staroslověnskéno, fasc. 11, Praga, 1965, p. 607; L. Sadnik, R.
Aitzetmüller, op. cit., p. 169.
117
118
I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 874.
119
DRH, B, vol. II, p. 157, nr. 74.
120
121
Vl. Dal’, op. cit., vol. I, p. 542.
122
123
Mardarie Cozianul, op. cit., p. 161.
124
Fr. Miklosich, Lexicon, p. 330; Slovnik jazyka staroslověnskéno, fasc. 16, Praga, 1967, p. 99.
125
Fr. Miklosich, Etymologisches Wörterbuch, p. 128; E. Berneker, Slavische etymologisches
Wörterbuch, p. 603; L. Sadnik, R. Aitzetmüller, op. cit., p. 253. Deşi este atestat în monumentele
literare medievale ruseşti cu sensuri similare (vezi I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. I, col. 1384), totuşi
termenul nu are trăsăturile specifice limbii ruse, fiind un element slav cărturăresc, vezi L. Djamo,
Contribuţii la studiul lexicului, p. 140, nota 2.
În vechile texte bulgare termenul este prezent mai ales cu sensurile de

“colibă” şi “bordei”, acesta fiind probabil motivul pentru care nu îl găsim asociat cu
reşedinţele nobiliare126. În textele medievale sârbo-croate este foarte des întâlnit
termenul ê%êÿ, cel care reproduce paleoslavul ê•øòà în conformitate cu fonetica
limbii sârbe127. Acestea îl întrebuinţează cu sensul general de “casă” sau
“locuinţă”128, folosindu-l pentru indicarea locuinţelor oamenilor de rând129, dar şi
pentru “reşedinţele”130 şi “gospodăriile”131 marii nobilimi ori ale monarhului132.
În Ţara Românească, termenul are o largă utilizare. Cu sensul de “locuinţă”
boierească, îl întâlnim în numeroase acte de cancelarie: äàâàò ãîñïîäñòâî ìè ñéå
ïîâåëýíéå ãîñïîäñòâà <ìè>…<Ñòîèêúâ> ë8ã8ôåò (…) ÿêîæå äà ì% åñò %
Âëú÷àëå 8÷èí% êîä êúùè å<ãî>133, “dă domnia mea această poruncă … <lui
Stoica> logofăt […] să-i fie în Vâlcele ocină lângă casele <lui>”; íèõòî äà íýñò
âîëåè èçâàäéòè ìàòè åãî 8ò íàä êîìàòè è ê%êþ Ìèõíåâ% ïîñòåëíèê134, “nimeni să
nu fie volnic să scoată pe mama lui de peste averi şi din casa lui Mihnea postelnic”;
dar şi în scrisori, aşa cum este exemplul celei adresate de marele vornic Calotă
autorităţilor braşovene, pentru a le anunţa nunta fiicei sale ce urma a avea loc: íà
ìîþ ê%êþ % Òðúãîâèùå135, “la casa mea în Târgovişte”.
126
Se cuvine să îndreptăm aici o eroare pe care am făcut-o în varianta publicată a prezentului
capitol. Afirmam acolo (Cr. N. Apetrei, op. cit., p. 202) că în limba bulgară, ê•øòà reprezintă
etimonul cuvântului êúòà, iar că acesta din urmă ar avea înţelesul de “supraveghere” sau “păstrare”.
Trebuie spus că dacă prima parte a afirmaţiei rămâne valabilă (vezi Fr. Miklosich, Lexicon, p. 330), în
schimb, partea a doua este greşită, întrucât, în limba bulgară, verbul êúòà are de fapt sensul de “a
piti”, “a ascunde” (vezi Tiberiu Iovan, Dicţionar bulgar-român, Bucureşti, 1994, p. 254). Pe cale de
consecinţă, trebuie să renunţăm la concluzia pe care o desprindeam din afirmaţia respectivă, aceea că
termenul s-ar fi aflat în legătură cu locuinţele boierimii bulgare.
127
I. Bărbulescu, op. cit., p. 279; L. Djamo, Contribuţii la studiul lexicului, p. 139.
128
129
I. Peretz, op. cit., p. 13, art. 16: è .íà. êóêü äà ñå õðàíè ó ìàíàñòèðýõü .í. êàëóã4ðü, “şi de
la o mie de case să se hrănească la mănăstiri 50 de călugări”; vezi şi V. Costăchel, op. cit., p. 246-247.
130
I. Peretz, op. cit., p. 42, art. 144: àêî ñå îáðýòå âëàñòýëèíü, èëè âëàñòýëè÷èêü ïîáýãëüöü, è
èíü êòî ëþáî öàðñòâà ìè, òåðå óñòàíó íà ãðàáë4íéå îêîë'íÿ ñåëà è æóïà íà í4ãîâó êóêþ è íà
åãîâú äîáèòüêü øòî áóäý îñòàâèëü? îíèçéè êîè òî-çè ó÷èíå äà ñå êàæó êàêî íåâýðíèöéè öàðñòâà
ìè, “dacă se găseşte un boier sau boiernaş fugar, şi altcineva oricine al domniei mele, şi sar la jefuit
satele dimprejur şi judeţul asupra casei lui şi asupra venitului lui ce va fi lăsat; aceia care fac astfel, să
se pedepsească ca necredincioşii domniei mele”; vezi şi Fr. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 176, nr.
CLIX: ìè Òâðüòêî, ìèëîñòèþ áîæè8ìü áàíü Áîñíüñêè (…) % íàø% ê%5% % ãðàäü Ä%áðîâíèêü, “eu
Tvertko, din mila lui Dumnezeu, ban al Bosniei […] în casa noastră din oraşul Dubrovnik”.
131
Vezi actul din 24 aprilie 1385 prin care Balša, ducele de Dyrrachium, confirmă privilegiile
raguzanilor obţinute anterior de la ţarul Ştefan şi de la fratele acestuia, Gheorghe, la Fr. Miklosich,
Monumenta Serbica, p. 202, nr. CXCII, publicat şi de Th. Butler, Monumenta Serbocroatica, p. 107: è
àêî(èìü) êòî %çìå ùî ëþáî ñèëîìü, ÿ äà ïëàêþ 8äü ìîå ê%ê4, à ÿ äà èù% <êðèâöà>, “iar dacă
cineva ia ceva [de la ei] cu forţa, voi plăti din casa mea, şi îl voi căuta [pe cel vinovat]”.
132
Pentru sensul de “locuinţă”, vezi I. Peretz, op. cit., p. 52, art. 177: êîè âëàñòýàå ñòî4 ó êóêû
öàðñòâà ìè âúñåãäà? àêî èõü êòî ïðè, ïðýäü ñóäèîìü äâîð'ñêûìü, à èíü íèêòî äà èìü íå ñóäè,
“care boieri stau în casa domniei mele totdeauna; dacă cineva îi prigoneşte, să îi prigonească înaintea
judecătorilor de la curte, şi alt nimeni să nu îi judece”. Pentru sensul de “domeniu” sau “gospodărie”
regală, vezi privilegiul dat de regele Ştefan Uroš, la 26 martie 1326, negustorilor raguzani, la Fr.
Miklosich, Monumenta Serbica, p. 85, nr. LXXXI: äà èìü ïëàòè êðàëåâüñòâî ìè èç ìî4 ê%ê4, “le va
plăti domnia mea din casa noastră”.
133
DRH, B, vol. VI, p. 292, nr. 237.
134
Ibidem, vol. III, p. 357, nr. 213.
135
Gr. Tocilescu, op. cit., p. 420, nr. 421.
În documentele referitoare la boierimea munteană, ê%êÿ are şi înţelesul de

“gospodărie”, aşa cum se poate deduce dintr-un document de la Mihai Viteazul,
prin care se întăreşte o înfrăţire de ocină: à ïîòîì, Ñòàí 8í åñò âúëú(æ)àåò % ê%êå
Ñòàíêîâ êðàâå .âé. è êîíè .â. è ìíîãî êåëòîâàë åñò Ñòàí ïî áèð Ñòàíêîâ136, “iar
apoi, Stan el a adus la casa lui Staico 12 vaci şi 2 cai şi a cheltuit mult Stan pentru
birul lui Staico”.
În actele care se referă la “casa domnească”, termenul este întrebuinţat în
special cu sensul de “domeniu” sau “gospodărie”: ï8íåæå ïðýäàâàò ãîñïîäñòâî ìè
8ò ñàìîâî ê%ùè ãîñïîäñòâî ìè137, “a dat domnia mea din însăşi casa domniei
mele”; precum şi cu cel de “familie” sau “familiari” ai domnului: äàâàò ãîñïîäñòâî
ìè ñéþ ïîâåëåíéþ ãîñïîäñòâà ìè ïî÷òåíèìè âëàñòåëåíéìè è ïðàâèòåëìè
ñúâåòíèöè, ïà÷åæå èñ êúùî ãîñïîäñòâà ìè æ%ïàí Èâàøêî âåëèêè ë8ã8ôåò è
æ%ïàí Àëá%ë âåë êëþ÷àð138, “dă domnia mea această poruncă a domniei mele
cinstiţilor vlastelini şi dregători sfetnici, încă şi din casa domniei mele, jupan Ivaşco
mare logofăt şi jupan Albul mare clucer”.
În egală măsură, însă, ê•øòà poate să indice locuinţele negustorilor: âàðå åñò
èìåë, âàðå íåñò èìåë, 8í ñè åñò äàë è êúùå è âèíîãðàäéå139, “a avut ori n-a avut, el
şi-a vândut casele şi viile”; sau pe cele ale ţăranilor dependenţi: ï8íåæå ïðýäàâàò
ãîñïîäñòâà ìè (…) è 8ò ñàìàâî 8ðàøà ãîñïîäñòâà ìè (…) ïðýäàâàì .é. ê%ùè140,
“a dat domnia mea […] şi din însuşi oraşul domniei mele […] dau zece case”.
În Moldova, termenul nu este menţionat documentar, însă poate fi găsit în
primul Letopiseţ de la Putna, unde face referire la locuinţele din oraşul Baia, scenă
a bătăliei din anul 1467: è ïîñý÷åíè áûøà ìíîãî ìíîæüñòâî, äðó7éè æå âú
ê•ùåõü çàïàëåíè áûøà ïî ñòú<ã>íè òðúãà141, “şi au fost tăiaţi mare mulţime, iar
alţii au fost arşi în case pe străzile târgului”; ceea ce conduce la concluzia că acesta
a circulat şi în Moldova, cel puţin ca termen cărturăresc142.
În cuprinsul documentelor slavo-române redactate de cancelariile muntene în
relaţie cu autorităţile din Transilvania se remarcă şi prezenţa unor termeni de
origine maghiară, precum ñàëàø şi ëàêàø, termeni care, foarte probabil, au pătruns
în lexicul slavonei autohtone ca rezultat al unui aport lexical datorat limbii române.
Termenul ñàëàø, întâlnit exclusiv în documentele privitoare la relaţiile Ţării
Româneşti cu Braşovul, provine din cuvântul maghiar szállás, cel care are la origine
sensurile de “adăpost”, “locuinţă”, “cameră”143. Termenul a pătruns în limbile slave,
unde a păstrat semnificaţii apropiate, precum: “colibă din lemn”, “casă” sau
“gospodărie ţărănească”, “baracă”144. Sub forma sălaş, a fost însuşit şi de către
136
DRH, B, vol. XI, p. 121, nr. 88.
137
138
Ibidem, vol. VI, p. 304, nr. 249.
139
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 234, nr. 195.
140
DRH, B, vol. I, p. 83, nr. 39.
141
142
143
Gregor Dankovsky, Critisch etymologisches Wörterbuch der magyarischen Sprache,
Pressburg, 1833, p. 830; Aurélien Sauvageot, Dictionnaire général français-hongrois et hongrois-
français, vol. II, Budapesta, 1937, p. 1055; Laszlo Ország, A concise Hungarian-English dictionary,
ediţia a IV-a, Budapesta, 1967, p. 956.
144
Vl. Dal’, op. cit., vol. IV, p. 619; M. Vasmer, op. cit., vol. III, p. 367; L. Djamo, Contribuţii la
studiul lexicului, p. 143.
lexicul limbii române145, care i-a conferit, de asemenea, multiple accepţiuni:

“locuinţă modestă”, “reşedinţă”, “adăpost”, “refugiu”, “lăcaş de cult”, “sicriu”146.
În cadrul documentar menţionat anterior, ñàëàø este utilizat într-o scrisoare a
boierului Neagu, fost vornic, prin care acesta atrage atenţia autorităţilor braşovene
asupra prezenţei în Transilvania a unor boieri pribegi, prezenţă care provoca
nemulţumirea domnului său: íåêàèòå ñúâåòîâàòè ñú âðàøìàøè ãîñïîäèí% ìè è
íåêàèòå èõ äðúæàòè ïî âàøåõ ìåñòà è ïî âàø% äðúæàâ%, è íåêàèòå èì äàòè
ñàëàø147, “nu vă mai sfătuiţi cu vrăjmaşii domnului meu şi nu-i mai ţineţi prin
locurile voastre şi prin ţinutul vostru, şi nu le mai daţi sălaş”. Într-o altă scrisoare,
redactată de această dată de unii dintre boierii lui Radu cel Mare, se solicită
aceloraşi autorităţi braşovene: à ìè äà èìàìî ìåñòî í ëàêàø % ãîñïîäñòâà âí, è
ìè è íàøè ÷ëîâýö, êîè òå áèòè ñú íàìè148, “să avem sălaş şi locaş la domnia
voastră, şi noi şi oamenii noştri care vor fi cu noi”.
Aşa cum se poate observa din fragmentul citat, scrisoarea redactată de boierii
lui Radu cel Mare întrebuinţează şi un al doilea termen maghiar, ëàêàø, cel care are
la origine cuvântul lakás, cu înţeles de “locuinţă”, “reşedinţă”, “domiciliu”,
“adăpost”, “cartier de locuinţe”149. Cuvântul a pătruns şi în limba română150, unde
şi-a păstrat sensurile151 iniţiale conferite de limba originară. La momentul redactării
scrisorilor respective, termenii de origine maghiară ëàêàø şi ñàëàø erau, după toate
probabilităţile, cuvinte asimilate deja de vocabularul limbii române, care, astfel, au
putut pătrunde şi în lexicul documentelor slavo-române152.
Spre deosebire de actele redactate în limba latină de către cancelariile
apusene, în cazul cărora se regăseşte un lexic variat şi nuanţat pentru desemnarea
reşedinţelor nobiliare, în cuprinsul documentelor latine redactate în Ţara
Românească şi Moldova, sunt utilizaţi doar doi termeni pentru indicarea curţilor
boiereşti: domus şi curia.
Termenul domus, având în latina clasică sensurile de “casă” şi “locuinţă”153, a
avut o largă utilizare în Occidentul medieval. Actele de cancelarie şi cronicile îi
145
Alexandru Ciorănescu, Dicţionar etimologic al limbii române, Bucureşti, 2001, p. 678.
146
Dicţionarul limbii române, serie nouă, redactori responsabili: Iorgu Iordan, Alexandru Graur şi
Ion Coteanu, tom X, partea 1, Bucureşti, 1986, p. 144-147; H. Tiktin, Rumänisch-deutsches
Wörterbuch, vol. III, ediţia a II-a, revăzută şi completată de Paul Miron, Wiesbaden, 1989, p. 358;
Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, ediţie îngrijită de Al. Dobrescu, I. Oprea,
Carmen Galeş–Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Magda Center, Chişinău, 1998, p. 807;
Dicţionarul explicativ al limbii române, coord.: I. Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, ediţia a II-a,
147
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 274, nr. CCXXIV.
148
Ibidem, p. 305, nr. CCL.
149
Gr. Dankovsky, op. cit., p. 617; Ludwig Podhorsky, Etymologisches Wörterbuch der
magyarischen Sprache, Paris, 1877, p. 224; Aurélien Sauvageot, op. cit., p. 708; L. Ország, op. cit.,
p. 593.
150
Dicţionarul limbii române, redactori responsabili: S. Puşcariu şi Dumitru Evolceanu, tom II,
partea 2, fasc. III, Bucureşti, 1948, p. 232; Al. Ciorănescu, op. cit., p. 474.
151
H. Tiktin, op. cit., vol. II, p. 571; Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 579; L. Şăineanu,
op. cit., p. 472.
152
153
Alois Walde, Lateinisches etymologisches Wörtebuch, vol. I, ediţia a III-a, Heidelberg, 1938, p.
369-370; W. Meyer–Lübke, Romanisches etymologisches Wörtebuch, ediţia a III-a, Heidelberg, 1935,
p. 246.
conferă accepţiunea de “locuinţă”, utilizată în legătură cu populaţia de rând,

nobilimea sau suveranul, precum şi sensurile conexe de “gospodărie”, “fermă” şi
“biserică”154. Cu înţelesul de “locuinţă”, domus se regăseşte şi în documentele de
limbă latină emise de cancelariile statelor aflate în vecinătatea spaţiului românesc.
Astfel, în Serbia, termenul era folosit pentru a desemna locuinţa ţărănească155, pe
cea nobiliară şi pe cea regală 156; în regatul maghiar, pentru indicarea casei
ţărăneşti157, a celei nobiliare158 sau a celei regale159; iar în Polonia, pentru locuinţele
ţăranilor160, casele orăşenilor 161, cele ale nobilimii162 şi cele ale monarhului163.
Orientarea predilectă a documentelor româneşti de limbă latină spre
domeniul relaţiilor externe a făcut ca puţinele informaţii existente despre locuinţele
medievale româneşti să se refere în special la reşedinţele domniei, cea care a
deţinut, de altfel, quasi-monopolul emiterii acestui gen de acte. Din aceste motive,
inventarierea termenilor referitori la locuinţa boierească şi surprinderea
particularităţilor semantice ale acestora fac necesar recursul şi la documentele emise
de cancelariile statelor cu care Ţările Române au întreţinut relaţii mai strânse.
Pe această coordonată se înscrie tratatul încheiat de Ştefan Răzvan, domnul
Moldovei, cu principele ardelean Sigismund Báthory, în anul 1595, tratat care, într-
unul dintre articolele sale, precizează: qui contra ius et fas Boeronum domos et
curias violenter invaserit poenam Capitis incurrat164, “cine, împotriva legii şi a
dreptăţii, ar năvăli cu forţa în casele şi curţile boierilor va fi pedepsit cu moartea”.
Termenul este folosit şi atunci când este vorba despre locuinţele boierilor pribegi
care se aflau refugiaţi în ţările vecine, aşa cum este cazul unei domunculam […]
cum exceptione et nobilitatione, “căsuţe nobiliare scutite de toate dările”, dăruite
154
Charles du Fresne, sieur du Cange, Glossarium mediae et infimae Latinitatis, vol. III, ediţia L.
Favre, Niort, 1884, p. 177; J. F. Niermeyer, Mediae Latinitatis lexicon minus. Lexique latin-medieval-
français, anglais, fasc. 4, Leiden, 1956, p. 354-355.
155
Marko Kostrencić, Gortan Veljko, Herkov Zlatko, Lexicon Latinitatis medii aevi Iugoslaviae,
fasc. 2, Zagreb, 1971, p. 331.
156
Ibidem, fasc. 1, p. 191.
157
DRH, C, vol. XIII, p. 217, nr. 116: domus lapideea extra predictam curiam, “casa din piatră
aflată în afara numitei curţi”, aparţinând comitelui Mihail de Sighişoara. Pentru situaţii similare, vezi
Ibidem, vol. XIV, p. 12, nr. 14; Ibidem, p. 378, nr. 253 etc.
158
Antonius Bartal, Glossarium mediae et infimae Latinitatis regni Hungariae, Leipzig–
Budapesta, 1901, p. 228; pentru situaţii similare, vezi DRH, C, vol. X, p. 91, nr. 86; Ibidem, vol. XI, p.
184, nr. 192; Ibidem, vol. XIII, p. 341, nr. 218; Ibidem, vol. XIX, p. 1, nr. 1.
159
Ibidem, vol. XIV, p. 473, nr. 331: preterea scire vos facimus quod nos de quadam nobili
domina, annosa, cognata vestra quam in domo nostra habere vellemus, “afară de aceasta, vă facem
cunoscut că noi vă pomenisem despre o nobilă doamnă încărcată de ani, ruda noastră, pe care am dori
să o avem în casa noastră”, act emis, probabil în anul 1374, de regele Ludovic I.
160
B. D. Grecov, op. cit., p. 311.
161
Codex Diplomaticus Maioris Poloniae, vol. III, Poznan, 1879, p. 458, nr. 1737: duos mansos
agrorum seu terre proprias suos cum domos et area una ibidem in Msczonov, “două gospodării şi
propriile sale terenuri cu case şi un loc în acelaşi Msczonov”, dăruite, în anul 1377, de târgoveţul
Prandotha, unei biserici parohiale din acelaşi oraş.
162
Ibidem, p. 37, nr. 1326: actum Vrankenvord in domo habitacionis nostre, anno 1354, “act dat
din Vrankenvord, din casa noastră în anul 1354”, de către episcopul de Lublin.
163
Ibidem, p. 679, nr. 1958: domum nostram seu domus aream una cum structuris et aedificiis in
eadem area nunc existentibus, “casa noastră şi locul casei împreună cu celelalte clădiri şi anexe care se
află acum pe acel loc”, dăruite castelanului de Naklen, Vincentio de Granow, în anul 1395, de către
regele Wladislaw Jagello.
164
Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, p. 479, nr. XLII.
boierului muntean Ioan Gavra, în 1569, de către regele Ungariei, Maximilian II165.
Surse de provenienţă similară utilizează termenul şi atunci când se referă la
reşedinţele nobilimii române din Transilvania: domus Ioannis Mogyorosdi Kanesii
nostri166, “casa cneazului nostru, Ioan Mogyoroş”. În actele şi relatările străine
referitoare la Ţara Românească şi Moldova, termenul este întâlnit şi cu sensul de
casă ţărănească: domos agrestes167.
În cadrul producţiei de documente redactate în limba latină de către
cancelariile Ţărilor Române, domus apare cu sensul de locuinţă boierească într-un
număr redus de situaţii. Foarte importantă pentru problema aflată în discuţie este o
scrisoare trimisă de domnitorul Vlad Vintilă voievodului Transilvaniei Ştefan
Báthory, care, în protocolul final, face precizarea: datum in domo nostra Fwresth168,
“scris în casa noastră din Fureşti”. Trebuie spus aici că locuinţa din Fureşti (Izvorul
Dulce, jud. Buzău)169, la care se referă actul citat, nu aparţinea unei curţi domneşti,
ci foarte probabil unei reşedinţe pe care voievodul muntean o deţinuse în calitate de
boier, înainte de a accede la tron. Satul făcea parte dintr-un domeniu impresionant,
pe care viitorul domn îl stăpânea în judeţul Buzău încă din vremea în care fusese
portar170, iar unele izvoare târzii pretind chiar că acesta s-ar fi născut în Fureşti171.
Un alt document relevant, emis de voievodul Ştefan I, arată de această dată
uzanţa întrebuinţării acestui termen pentru indicarea reşedinţelor domneşti şi a celor
nobiliare, în general, de către cancelaria moldovenească: “Stephanus woy(wo)da
Moldauiensis universis et singulis quibus expedit tenore presenciam recognoscimus
publice per presentes, quod dominum Spythkonem, podoliensem palatinum,
capitaneum cracoviensem, ad domum nostram invitavimus et presentibus invitamus,
unde eidem domino Spythkoni ad domum nostram veniendi, standi, morandi,
tractandi et disponendi nibiscum omnia facta, quamdiu necesse fuerit, et a nobis ad
domum suam quo sibi placuerit cum omnibus suis hominibus quos secum habuierit
veniendi secure et libere damus”172, “Ştefan voievod al Moldovei facem cunoscut
prin aceasta tuturor şi fiecăruia în parte, cărora li se cuvine să ştie aceasta, că am
chemat în ţara noastră pe domnul Spytco, palatin de Podolia, căpitan de Cracovia şi
prin aceasta îl chemăm pe acelaşi domn Spytco, să vină în casa noastră, să stea, să
rămână să trateze şi să rânduiască cu noi toate faptele, atâta vreme cât va fi nevoie,
şi de la noi să plece la casa sa, când îi va fi voia, cu toţi oamenii săi, pe care i-ar
avea cu el, slobod şi fără grijă”.
165
A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi
scrisori, vol. I, 1527-1572, Bucureşti, 1929, p. 277, nr. 335; pentru cazul boierului Ioan Gavra şi al
grupului său refugiat în Ungaria, vezi Ibidem, p. 307, nr. 367.
166
Ibidem, vol. V, p. 76, nr. 50; Ibidem, p. 143, nr. 87; Ibidem, p. 154, nr. 91; Ibidem, p. 172, nr.
108; Ibidem, p. 290, nr. 203.
167
Călători străini, vol. I, p. 404, nota 55.
168
A. Veress, Fontes Rerum Transylvanicarum, IV, Acta et epistolae relationum Transylvaniae
Hungarieque cum Moldavia et Valachia, vol. I, Budapesta, 1914, p. 236, nr. 196.
169
Pentru localizarea satului, vezi DRH, B, vol. III, Indice onomastic, p. 384.
170
Aurel Decei, Aloisio Gritti în slujba sultanului Soliman Kanunî, după unele documente turceşti
inedite (1533-1534), în SMIM, VII, 1974, p. 126, p. 152; Constantin Rezachevici, Cronologia critică a
domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 187.
171
Dumitru Botar, O domnie mai puţin cunoscută: Vlad Vintilă de la Slatina, în Magazin istoric,
XIX, nr. 3, 1985, p. 28.
172
Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. II, p. 616.
Cele două documente autohtone aduse în discuţie constituie, aşadar,

confirmarea faptului că serviciile de cancelarie din Ţările Române îl utilizau pe
domus pentru a indica reşedinţele nobiliare, asemenea oricărei alte cancelarii din
Europa Centrală sau Occidentală.
Pentru a completa discuţia, putem utiliza, însă, şi documente (mult mai
numeroase, după cum am arătat anterior) care întrebuinţează termenul cu referire la
“locuinţele” domneşti. Un astfel de exemplu îl constituie o scrisoare din 17
noiembrie 1476, adresată autorităţilor braşovene, în numele voievodului Vlad
Ţepeş, de către pârcălabul Cârstian. Prin intermediul ei, dregătorul solicita
trimiterea în Ţara Românească a doi zidari, însoţiţi de trei lucrători, pentru a ridica
o locuinţă domnească în Târgovişte: ultra eos ducet solum in Tergowistia, mittet
edificare domum173, “îi vom aduce dincoace în ţara, la Târgovişte, pentru a zidi o
casă”. Termenul face referire şi la alte case aflate, într-un fel sau altul, în posesia
domniei. Exemple în acest sens sunt hanul174 construit la Câmpulung de domnitorul
Alexandru Lăpuşneanu şi casa zidarului Ion din Bistriţa, obţinută în compensaţie de
către Petru Rareş175 pentru o biserică ridicată în Suceava de respectivul meşter, care
însă se prăbuşise176.
În documentele româneşti redactate în limba latină, domus mai poate face
trimitere şi la “familiarii” sau slugile domnului, această accepţiune reflectând o
caracteristică a sistemului feudal apusean177 pe care am văzut-o atestată şi în cazul
termenului paleoslav äîìú. Proba materială pentru situaţia lui domus este prezentă
într-o scrisoare din 11 iunie 1467, prin care voievodul Radu cel Frumos cerea
autorităţilor sibiene să permită trecerea liberă prin oraşul lor unei slugi domneşti
numite Mancea, împreună cu familia şi întreaga sa averea: “quia idem Mancha est
in domo nostra, die ac nocte studet nobis exibere servitia fidellisima”178, “pentru că
acelaşi Mancea este din casa noastră, [şi] de dimineaţă şi până seara caută să ne
arate credincioasă slujbă”.
În Ţara Românească serviciul cancelarial domnesc folosea termenul domus şi
cu înţelesul de “gospodărie”. Astfel, într-o scrisoare din 27 iunie 1493, voievodul
Vlad Călugărul informează autorităţile braşovene că: nos autem destinavimus
aliquam quantitatem piperum et alias res ad comparandum pannorum ad
necessitatem domus nostri179, “noi însă am hotărât [să luăm] nişte piper şi alte
lucruri, precum şi nişte stofe de care avem nevoie pentru casa noastră”.
Similitudinea terminologică constatată între documentele care privesc
domnia şi cele referitoare la boierime, precum şi stilul de viaţă al acesteia din urmă,
apropiat, mai ales în straturile sale superioare, de cel al domnilor, credem că
justifică insistenţa asupra multiplelor sensuri pe care le are domus în documentele
173
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 358, nr. CCCXII; vezi şi
Ibidem, p. 315, nr. CCLVI; Hurmuzaki, Documente, vol. XV, partea 1, p. 84, nr. CXLVI.
174
Ibidem, p. 527, nr. DCCCCLIV.
175
Ibidem, p. 471, nr. DCCCLXXIV.
176
Alexandru Lapedatu, Ion zidarul lui Petru-Vodă Rareş, în BCMI, V, 1912, p. 83-86.
177
A. Cazacu, Patronatul şi domnia, în Revista istorică, XXXI, 1945, p. 109; A. Bartal, op. cit., p.
228, s. v. domus personale; vezi şi J. F. Niermeyer, op. cit., fasc. 4, p. 354-355, care consemnează
doar sensul apropiat de “dinastie”.
178
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 327, nr. CCLXX.
179
Ibidem, p. 341, nr. CCXCIII.
româneşti de limbă latină, şi, de asemenea, ne permite să extrapolăm valenţele

semantice constatate în situaţia “casei domneşti” la nivelul celei boiereşti.
Termenul curia a avut în latina clasică sensul iniţial de diviziune sau parte
componentă a poporului roman, termenul ajungând ulterior să desemneze locul de
adunare a acestuia, precum şi clădirile cu funcţionalitate publică180. În izvoarele
latine medievale, curia a avut de asemenea sensuri multiple, între care trebuie
remarcat cel de “reşedinţă” regală sau nobiliară, precum şi cel de “grup de
persoane” prezente relativ constant în cuprinsul acestor reşedinţe181. Cu sensul de
“reşedinţă” nobiliară, este utilizat pe scară largă şi în documentele de limbă latină
redactate în cancelariile ţărilor vecine: Serbia182, Ungaria183 şi Polonia184.
Raportat la izvoarele externe ale istoriei românilor, curia este prezent cu
sensul de reşedinţă boierească în textele celor două tratate încheiate în anul 1595 de
principele transilvănean Sigismund Báthory cu boierii lui Mihai Viteazul şi cu
domnul Moldovei, Ştefan Răzvan. Tratatul munteano-ardelean specifică: qui vero
Bojeronum personas et curias violenter invaserit contra ius et fas poenam capitis
incurrat185, “cine, împotriva legii şi a dreptăţii, ar năvăli cu forţa în curţile boierilor
va fi pedepsit cu moartea”; în vreme ce exemplarul moldo-ardelean precizează la
rândul său: qui contra ius et fas Boeronum domos et curias violenter invaserit
poenam Capitis incurrat186, “cine, împotriva legii şi a dreptăţii, ar năvăli cu forţa în
casele şi curţile boierilor va fi pedepsit cu moartea”. În mod identic sunt desemnate
şi reşedinţele boierimii române din Transilvania, aflate în atenţia aceleiaşi cancelarii
de limbă latină a principilor ardeleni187. Un astfel de exemplu este cel al nobilului
Ioan Boer, care, la 25 noiembrie 1599, primea întărire din partea lui Mihai Viteazul
pentru un act de danie anterior, privitor la: totalem et integram domum ac curiam
nobilitarem, in theatro oppidi Thorda188, “casa în întregime şi curtea nobiliară, din
mijlocul târgului Turda”.
Termenul a mai fost folosit pentru a desemna “reşedinţa” domnească: arces
omnes et curias arque oppida in manibus suis haberet189, “are în mâinile sale toate
180
A. Walde, op. cit., vol. I, p. 314-315.
181
Ch. du Fresne, sieur du Cange, op. cit., vol. II, p. 667-668; J. F. Niermeyer, op. cit., fasc. 3-4,
p. 288-289.
182
M. Kostrencić, G. Veljko, H. Zlatko, op. cit., fasc. 2, p. 328; Ibidem, fasc. 4, p. 763.
183
DRH, C, vol. X, p. 385, nr. 359: curia eiusdem domini episcopi in partibus Transilvanis et in
civitate Koluswar, in loco fori habito, edificiis lapideis et ligneis decoratto, “curtea domnului episcop
din părţile Transilvaniei, aflată în piaţa oraşului Cluj, înzestrată cu clădiri de piatră şi lemn”; vezi şi
Ibidem, vol. XIII, p. 341, nr. 218; Hurmuzaki, Documente, vol. I, partea 2, p. 763, nr. DCXXXII; A.
Bartal, op. cit., p. 189.
184
Codex Diplomaticus Maioris Poloniae, vol. III, Poznan, 1879, p. 598, nr. 1872: actum datum in
Warsszovia […] per manus Dominici capellani et cancelarii curie nostre, “act dat în Varşovia […] cu
mâna lui Dominic, capelan şi secretar al curţii noastre”, act emis de ducele de Mazovia; vezi şi Ibidem,
p. 113, nr. 1385; Ibidem, p. 349, nr. 1631; T. Bălan, Vornicia în Moldova, în Codrul Cosminului, VII,
1931-1932, p. 77-78.
185
Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, p. 475, nr. XL.
186
Ibidem, p. 479, nr. XLII.
187
Vezi Adrian Andrei Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999,
p. 285-287, care încearcă să stabilească o corelaţie între terminologia acestor reşedinţe şi realităţile
evidenţiate de cercetarea arheologică.
188
scrisori, vol. V, 1596-1599, Bucureşti, 1932, p. 290, nr. 203.
189
Ibidem, vol. I, p. 202.
cetăţile şi curţile şi târgurile”; “curtea”, ca îngrăditură ridicată în jurul oricărei case:

Turcae Janicharii in armis Persicis […] posuerat intra domos et curias
possesioni”190, “ieniceri turci cu arme persane […] i-a aşezat între casele şi curţile
oraşului”; precum şi personalul Curţii domneşti, sens sugerat de expresia iudex
curiae Transalpiniensis191, “judecătorul curţii transalpine”, utilizată de braşoveni
pentru desemnarea marelui vornic muntean192.
În circumstanţe similare, îl utilizează şi documentele redactate de cancelariile
autohtone. Cu sensul de “reşedinţă” boierească, termenul figurează în cunoscutul
act de danie referitor la venitul vămii din târgul Siret, act emis de cancelaria
voievodului Petru I în beneficiul bisericii “Sf. Ioan Botezătorul”. Aici, formula
eschatocolului precizează ca loc al redactării: villa Horleganoio, in curia matris
nostre carrisime193, “satul Horlăceni, la curtea mamei noastre preaiubite”. În
majoritatea documentelor, curia face însă referire la “Curtea domnească”, având
accepţiunile de “reşedinţă” a domnului: data ex Curia nostra iasiensi194, “dat din
Curtea noastră din Iaşi”; ad curiam et domum nostram in Tergovistia195, “la curtea
şi casa noastră, în Târgovişte”; “gospodărie” a domnului: certas res in usum Curie
nostri196, “câteva lucruri necesare Curţii noastre”; “anturaj” al domnului sau
“personal” al Curţii domneşti: iudex et Palatinus Curie nostre197, “judecător şi
palatin al Curţii noastre”, toate aceste accepţiuni fiind similare celor regăsite în
documentele occidentale198. Având în vedere aceleaşi considerente invocate în cazul
lui domus, credem că sensuri similare pot fi afirmate şi în legătură cu mai sus
menţionatele bojeronum curias, suficient de numeroase la sfârşitul secolului al
XVI-lea pentru a li se rezerva clauze speciale în tratatele din 1595.
Conţinutul corespondenţei oficiale sau private în limba polonă pe care domnii
şi boierii români au întreţinut-o cu reprezentanţii statului polon face rareori
trimitere la existenţa reşedinţelor boiereşti, cauza acestei stări de fapt fiind aceea că
principalul emitent al actelor de acest tip este, ca şi în cazul celor de limbă latină,
cancelaria domnească. În puţinele ocazii în care curţile nobilimii autohtone intră în
atenţia acestui tip de documente, cancelariile întrebuinţează termenii dom şi dwor,
foarte apropiaţi din punct de vedere semantic de realităţile locale redate prin
intermediul binomului äîìú-äâîðú, specific diplomaticii moldoveneşti.
190
Ibidem, p. 203.
191
Hurmuzaki, Documente, vol. II, partea 4, p. 205, nr. CXVI.
192
Despre atribuţiile judecătoreşti ale marelui vornic, vezi Constantin C. Giurescu, Contribuţiuni
la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV, Vălenii de Munte, 1926, p. 67 şi urm.; Nicolae
Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII),
Bucureşti, 1968, p. 185 şi urm.
193
DRH, A, vol. I, p. 1, nr. 1; vezi şi Ibidem, p. 512, unde editorii afirmă că actul se referă la o
Curte domnească. Formula prin care se exprimă locul emiterii actului este însă categorică, arătând că
este vorba despre curtea mamei domnului şi nu despre o curte domnească (vezi şi Stela Cheptea, Un
oraş medieval: Hârlău, Iaşi, 2000, p. 30). Pentru identificarea şi localizarea satului menţionat, vezi
Ibidem, p. 30-31, unde sunt inventariate diferitele puncte de vedere exprimate în istoriografie pe
marginea acestei probleme.
194
Hurmuzaki, Documente, vol. XV, partea 1, p. 667, nr. MCCXXXV.
195
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 315, nr. CCLVI.
196
Hurmuzaki, Documente, vol. XV, partea 1, p. 360, nr. DCLXXII.
197
Ibidem, p. 8, nr. X.
198
Ch. du Fresne, sieur du Cange, op. cit., vol. II, p. 668, p. 670; J. F. Niermeyer, op. cit., fasc.
3-4, p. 288-289.
Termenul dom este întrebuinţat în limba polonă cu sensul de “locuinţă” sau

“casă”199, actele medievale conferindu-i accepţiunile de “locuinţă” în general200,
“locuinţă nobiliară”201 şi “familie”202. La rândul lor, documentele româneşti îl
utilizează cu accepţiuni asemănătoare. Dată fiind mai sus menţionata structură de
conţinut a documentelor româneşti de limbă polonă, pentru discuţia de faţă relevant
este în primul rând sensul de “familie”, specific evului de mijloc, având înţelesul de
totalitate a familiarilor unui nobil. O atare accepţiune a termenului este întrebuinţată
într-o scrisoare din 1599, adresată de pârcălabul de Hotin, Gheorghe Lozonschi
(din Lozna), cancelarului Jan Zamoyski, în care se spune: nye pomalum yest s tego
poczyesson panu Bogu dzyekuyacz ze wssistkym domem mim zem, o dobrim
zdrowyu y zaczney familyey domu wm mego m. pana203, “nu puţin m-am bucurat,
mulţumind cu toată casa mea domnului Dumnezeu, că am auzit despre buna
sănătate a domniei tale şi a distinsei familii a casei domniei tale”. Cu sensul de
“locuinţă”, termenul este întrebuinţat la modul general, dovadă a faptului că nu era
asociat exclusiv cu o anumită categorie socială: Syenko, ktorj my wzyal nyemalo
skarbu y pokupyl sobye moym skarbem domj kamyenne we Lwowye204, “Syenko
care mi-a luat un tezaur mare şi şi-a cumpărat cu tezaurul meu case de piatră în
Lwów”. Semnificativă în acest sens este constatarea că el putea indica, de exemplu,
locuinţele ţăranilor: i wielkie niepospolite skodi czinili, szescz wszi na glowe
zwoiowali, chiba iedno domi poostawiali205, “şi au făcut mari şi nemaipomenite
stricăciuni, au distrus şase sate, din care au mai rămas numai casele”.
Utilizarea termenului cu sensul de “familie” boierească, simultan cu cel de
“locuinţă” în general, ne îndreptăţeşte să credem că dom a putut fi utilizat în
documentele româneşti de limbă polonă şi cu accepţiunea de “locuinţă boierească”,
urmând ca eventuale noi descoperiri arhivistice să confirme această supoziţie.
Termenul dwor este întrebuinţat în documentele polone din secolul al XVI-
lea cu accepţiunile de “curte”206 şi de “locuinţă” în general207, acestea aplicându-l
199
E. Berneker, Slavische etymologisches Wörterbuch, p. 210; Max Vasmer, op. cit., vol. I, p. 361.
200
E. Berneker, Slavische Chrestomathie, p. 416; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria
României culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Bucureşti, 2001, p. 24, nr. 13:
dom we Lwowie aby był podan tym, ktoryn wedle zapisow nalezey, rozkaże j. k. mość i listy swe
rozkazać dać będzie raczył, “casa din Lwów, ca să fie dată aceluia, căruia-i aparţine după zapise,
majestatea sa regele va porunci şi va binevoi să dea scrisorile sale pentru aceasta”.
201
Idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea,
Bucureşti, 1979, p. 300, nr. 153: spomniecz szie tez tu muschą Dimideczczy uczcziwy sliachcziczy
ktorzy przez iego liudzi za naiachanim w domy ich wlaszne są okruthnie zomorodowany, “trebuie să se
amintească aici şi de nobilii Dymidecki, nobili cinstiţi, care au fost ucişi cu cruzime de oamenii săi cu
prilejul năvălirii lor în propria lor casă”; vezi şi Ibidem, p. 312, nr. 157; Ibidem, p. 36, nr. 195; Ibidem,
p. 376, nr. 198; A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti.
Acte şi scrisori, vol. I, p. 108, nr. 103.
202
I. Corfus, Documente ... Secolul al XVI-lea, p. 393, nr. 204: a ze ta iego małzonka po oicu
swem Orzechowskim powinowactwo z domu Fredrowego ma tez ze mną, cokolwiek chęci onemu
pokarzyc wm raczy spolem odslugowac wm powinien będę, “iar fiindcă această soţie a sa este înrudită,
după tatăl ei, Orzechowscki din casa Fredo, şi cu mine orice bunăvoinţă binevoieşte milostivirea ta să-
i arate lui, va fi dator s-o răsplătesc, împreună cu el, milostivirii tale”.
203
Ibidem, p. 400, nr. 210; Ibidem, p. 390, nr. 202; acelaşi sens se regăseşte într-o scrisoare din 30
septembrie 1599, adresată aceluiaşi cancelar Zamoyski de către boierul Luca Stroici, vezi Hurmuzaki,
Documente, vol. I, Supliment 2, p. 549, nr. CCXC.
204
I. Corfus, Documente ... Secolul al XVI-lea, p. 58, nr. 39.
205
Ibidem, p. 129, nr. 65.
206
207
Idem, Slavische etymologisches Wörterbuch, p. 241; M. Vasmer, op. cit., vol. I, p. 332.
atât în raport cu regele208 şi nobilimea209, cât şi cu ţărănimea 210. În Polonia, termenul

putea exprima de asemenea noţiunea de “gospodărie” sau “economie domenială”,
noţiune asociată de documente în mod special cu reşedinţele nobiliare211.
Actele moldoveneşti şi transilvănene îl folosesc pe dwor cu accepţiunea de
“reşedinţă” boierească mai ales în cadrul corespondenţei diplomatice. În acest sens,
poate fi menţionată o scrisoare trimisă de domnitorul Ieremia Movilă voievodului
de Belz, Stanislav Wlodco, în care se spune: dnia wczorayszego, straz iego z
Totrusza do Bakow prziszła, idac pustosza, palia dwory slachechie, mianowicie
thych na ktorych was ni maia212, “ieri straja lui a pornit de la Trotuş la Bacău,
pustiind, arzând curţile boiereşti, anume pe acelea unde nu sunt ai voştri”. Un sens
similar îl aflăm şi într-o scrisoare a nobililor maghiari adresată boierilor moldoveni,
în care se arată că: dwery waszy ohniem popaleni, iakoz y naszych ziemli
Ukorskoie213, “curţile voastre sunt arse cu foc, ca şi în ţara noastră ungurească”.
În documentele româneşti, dwor este utilizat şi pentru indicarea reşedinţelor
domneşti. Concluzia ne este prilejuită de textul unei alte scrisori trimise de Ieremia
Movilă, de această dată cancelarului polon Jan Zamoyski, în care domnul
moldovean, descriind retragerea lui Mihai Viteazul din faţa tătarilor, spune că:
przedtem nizli do Targowiska przybył, zapalily mu się wszytkie prochy, dwor
rozmiathali y czesć miasta zgozała, ludzie do sta y kilkadziesciach zgineło, konie
wszytkie czo tam miał pogorzały214, “înainte de a ajunge la Târgovişte i s-a aprins
tot praful de puşcă, care a măturat curtea şi a ars o parte din oraş”.
Ultima categorie de termeni prezenţi în documentele secolelor XIV-XVI este
reprezentată de cei de origine autohtonă. Deşi limba română în această perioadă nu
este încă o limbă de cancelarie, totuşi influenţele acesteia îşi fac simţită prezenţa în
cadrul producţiei de documente interne, termeni precum casă, curte şi polată fiind
regăsiţi atât în conţinutul primelor acte româneşti de cancelarie, cât şi în textele
slavo-române, ca influenţă lexicală receptată din partea limbii vorbite.
Termenul românesc casă provine din latinescul casa, -am215. Acesta a avut
în latina clasică sensurile de “colibă”, “bordei”, “baracă”216, în limba română
208
I. Corfus, Documente ... Secolul al XVI-lea, p. 104, nr. 55: stal sie przed rokiem naiazd na dwor
iego kroliewska milosczi sniatinski, ktora rzecz tak barzo iego kroliewska miloscz obrazila, iz
obszaczowana zadniemi pieniadzmi byc nie moze, “înainte cu un an a avut loc o năvălire asupra curţii
din Sniatin a majestăţii sale regelui, lucru care a jignit pe măria sa atât de mult încât nu poate fi preţuit
cu nici un ban”.
209
Ibidem, p. 132, nr. 66: iako insi starostowie mieskawali wszitko na zamku, a ten starosta
wszitko iezdi po swoich dworzech, “cum alţi staroşti locuiesc mereu în cetate, acest staroste călătoreşte
mereu pe la curţile sale”; T. Bălan, op. cit., p. 79; B. D. Grecov, op. cit., p. 371.
210
Ibidem, p. 311; vezi şi T. Bălan, op. cit., p. 78-79, care insistă asupra derivatului äâîðèùå,
utilizat pentru a desemna locuinţa ţărănească în provinciile poloneze care au aparţinut altădată statului
halician.
211
B. D. Grecov, op. cit., p. 351.
212
P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 105,
nr. 43.
213
Ibidem, p. 130, nr. 55.
214
I. Corfus, Documente ... Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, p. 112, nr. 51.
215
I. A. Candrea, O. Densuşianu, Dicţionar etimologic al limbii române. Elementele latine,
Bucureşti, 1914, p. 42; S. Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänisches Sprache,
Heidelberg, 1975, p. 26; Al. Ciorănescu, op. cit., p. 154.
216
A. Walde, op. cit., vol. I, p. 175-176; H. Mihăescu, La romanité dans le Sud-Est de l’Europe,
primindu-le şi pe cele de “locuinţă”, “familie”, “neam”, “gospodărie”, “căsnicie”217.

Termenul apare în documentele slavo-române sub forma diminutivală căşcioare,
desemnând unele toponime precum Êúø÷îðåëå, în Moldova218, şi Ê1ø÷îðåëå, în
Ţara Românească219. În însemnările şi documentele româneşti din secolul al XVI-
lea, termenul este întâlnit cu sensul general de “locuinţă”: înţelepciun<ea> au zidit
şi e casă220; sau cu cel de “familie”, “neam”: iaste neguţător mare şi cu avuţie
multă şi de casâ mare de la Raguza221.
Utilizarea acestui termen pentru indicarea locuinţelor boiereşti este pusă în
evidenţă de un zapis din 15 februarie 1571, care menţionează ca loc al redactării
actului locuinţa din Bucureşti a boierului Dobromir, marele ban al Ţării Româneşti:
am scris eu logofetul, în casa banului Dobromir ot Bucurişti222. Cu accepţiunea de
“locuinţă” boierească, casă se întâlneşte şi într-un act moldovenesc din aceeaşi
epocă: aşia că, după mila sa, mulţi au slobozit den robie: némiş<i> şi nemişoae s-
au întorsu slobodzi la casili şi la oamenii săi223.
Un izvor interesant, nu numai pentru aspectele lingvistice ale cercetării
reşedinţelor boiereşti, dar şi pentru modul de organizare a acestora, este un
document emis de cancelaria împăratului Rudolf II, prin care boierului muntean
Aga Leca i se atribuia o pensie lunară de 100 de taleri. Actul în cauză este însoţit de
o însemnare autografă a beneficiarului, care stabileşte că destinaţia ce urma a fi dată
sumei respective era: camara de caşa224.
Un zapis de la începutul secolului al XVII-lea, referitor la o tranzacţie
efectuată în mediul boierimii mici din Ţara Românească, scoate în evidenţă şi
accepţiunea de “gospodărie” pe care cuvântul o căpătase deja în limba vorbită:
toate slujbele câte trebuie scoase la moartea omului, 6 suflete. Şi au făcut din casa
lui şi di<n> bucatele lui225.
Termenul românesc curte provine din latinescul curtis, -em, ca derivat al lui
cohors, -em, prin transformarea fonetică a lui o în u226. În latina clasică, cohors
desemna iniţial o unitate militară care se afla încartiruită într-o tabără fortificată,
pentru ca ulterior termenul să ajungă să indice inclusiv tabăra unităţii militare227. În
latina medievală, curtis şi-a menţinut accepţiunea de tabără militară sau loc
217
I. A. Candrea, Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, Bucureşti, 1931, p. 228-229;
Dicţionarul limbii române, redactori responsabili: S. Puşcariu şi D. Evolceanu, tom I, partea 2,
Bucureşti, 1940, p. 170-173; H. Tiktin, op. cit., vol. I, p. 448-449; L. Şăineanu, op. cit., p. 137-138;
Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 142.
218
DRH, A, vol. II, p. 230, nr. 156.
219
DRH, B, vol. II, p. 157, nr. 160.
220
Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de Gheorghe
Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş, Alexandra Roman–Moraru,
221
DIR, A, veac XVI, vol. 4, p. 74, nr. 94.
222
DRH, B, vol. VII, p. 10, nr. 9.
223
224
scrisori, vol. VI, 1600-1601, Bucureşti, 1933, p. 344, nr. 324.
225
DRH, B, vol. XI, p. 571, nr. 421.
226
I. A. Candrea, O. Densuşianu, op. cit., p. 73; S. Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch, p.
40-41; H. Mihăescu, op. cit., p. 286-287; Al. Ciorănescu op. cit., p. 272.
227
A. Walde, op. cit., vol. I, p. 242-243; P. P. Panaitescu, Influenţe semantice latine medievale în
limba română, în Studii şi cercetări lingvistice, I, nr. 2, 1950, p. 239.
îngrădit, desemnând reşedinţa feudală, laică sau ecleziastică, cu locuinţa şi anexele

concentrate în jurul acesteia, precum şi cu domeniul feudal care ţinea de aceasta228.
Sensurile stabilite în latina medievală se întâlnesc şi în limba română, unde
curte are accepţiuni asemănătoare: “casă” sau “palat”, “reşedinţă”229 a boierimii sau
a domnului, totalitate a persoanelor care alcătuiesc suitele acestora, dar şi
“gospodărie” înstărită, bogată230.
În documentele şi însemnările româneşti redactate pe parcursul secolelor XV-
XVI (cele care s-au păstrat până astăzi), termenul nu este regăsit cu semnificaţia de
reşedinţă boierească. Îl aflăm totuşi în textul unui document întocmit la sfârşitul
secolului al XVI-lea, care îl utilizează pentru a desemna reşedinţa domnească: în
Moldova lăcuiia la curtia domniascâ231.
Accepţiunea de reşedinţă boierească poate fi totuşi documentată în raport cu
perioada secolelor XIV-XVI, prin intermediul documentelor slavo-române. Acestea
din urmă îl exprimă sub forma toponimelor Ê%ðòå232 şi Ê%ðòý Âëúêàíîâà233,
rep rezentn dd o uă denumiri date uneia şi aceleiaşi aşezări. Este vorba despre satul
“Curtea lui Vîlcan”, aşa cum este numit el la sfârşitul secolului al XV-lea 234, un sat
a cărui denumire evocă foarte probabil prezenţa unei vechi reşedinţe boiereşti
dispărute cu ceva timp în urmă235.
Pe parcursul secolelor XV-XVI, documentele slavo-române menţionează şi
alte toponime asemănătoare, de această dată sub forma diminutivală curtişoara,
desemnând sate distincte din judeţele Olt236 şi Gorj237. Dacă avem în vedere faptul
228
Ch. du Fresne, sieur du Cange, op. cit., vol. II, p. 585; A. Bartal, op. cit., p. 189, p. 191; J. F.
Niermeyer, op. cit., fasc. 4, p. 296. P. P. Panaitescu, Influenţe semantice latine medievale, p. 239,
susţine că evoluţia semantică respectivă a avut la bază un element comun atât clasicului cohors, cât şi
medievalului curtis, acesta fiind sensul de corp militar aflat într-o tabără întărită. Raţionamentul, însă,
nu ni se pare a fi valid, pentru că, în latina medievală, termenul curtis era întrebuinţat şi cu sensul de
“gospodărie” ţărănească, cu casă, anexe gospodăreşti şi loturi de pământ (vezi Ch. du Fresne, sieur du
Cange, op. cit., vol. II, p. 585; J. F. Niermeyer, op. cit., fasc. 4, p. 295; M. Kostrencić, G. Veljko, H.
Zlatko, op. cit., fasc. 2, p. 330-331), iar în acest caz nu se poate pune problema prezenţei unui corp
militar. Din acest motiv, credem că elementul semantic comun a fost cel de “îngrăditură”, aflată
împrejurul casei, atât în cazul reşedinţei feudale, cât şi în cel al gospodăriei ţărăneşti. Vezi şi Lexicon
Valachico-Latino-Hungarico-Germanicum, Buda, 1825, p. 158, unde cors, chors, cohors sunt traduse
prin “orice ogradă îngrădită”.
229
I. A. Candrea, op. cit., p. 374-375; H. Tiktin, op. cit., vol. I, p. 714-715; L. Şăineanu, op. cit., p.
219; Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 253.
230
Dicţionarul limbii române, tom I, partea 2, Bucureşti, 1940, p. 1034-1035.
231
232
DRH, B, vol. I, p. 313, nr. 194.
233
Ibidem, vol. II, p. 35, nr. 13; D. P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele
slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 151; Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-
române, redactor responsabil: Gheorghe Bolocan, Bucureşti, 1981, p. 62.
234
Pentru identificarea satului, vezi DRH, B, vol. I, Indice onomastic, p. 542, s. v. Curtea lui
Vîlcan; Ibidem, vol. II, Indice onomastic, p. 505, s. v. Curtişoara.
235
Vezi P. P. Panaitescu, Influenţe semantice latine medievale, p. 239, care afirmă că expresia
trebuie tradusă prin: “curtea (boierului) Vîlcan”; Ştefan Andreescu, Din nou despre bisericile de curte
din veacurile XIV-XVI, în SCIA–AP, 20, nr. 1, 1973, p. 167. Vezi şi Melentina Bâzgan, Judeţele Ţării
Româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2004, p. 19-20, care este de părere că
reşedinţa a aparţinut unui cneaz mărunt.
236
DRH, B, vol. II, p. 46, nr. 15; Ibidem, vol. III, p. 89, nr. 53.
237
Ibidem, vol. VII, p. 283, nr. 210.
că astăzi satul Curtea lui Vîlcan se numeşte tot Curtişoara (com. Bumbeşti Jiu, jud.
Gorj)238, atunci nu trebuie să excludem deloc posibilitatea ca şi în celelalte sate
omonime să fi existat la un moment dat curţi boiereşti239, iar amintirea lor să fi
rămas ulterior consemnată în toponimia locală.
În privinţa altor posibile sensuri pe care termenul curte le-a avut în perioada
analizată, trebuie spus că absenţa izvoarelor ne împinge pe tărâmul ipotezelor.
Ţinând cont de faptul că informaţiile târzii, extrase din textele româneşti redactate
în veacurile XVII-XVIII, au consemnat sensurile de “suită” şi “gospodărie”, pe care
le-am văzut conservate în lexicul limbii române până în zilele noastre, şi că termenii
echivalenţi äâîðú şi curia au avut accepţiuni similare în documentele autohtone,
credem că cele două valenţe semantice pot fi puse şi pe seama secolelor anterioare.
Un loc aparte în terminologia reşedinţelor boiereşti din secolele XIV-XVI
revine termenului polată. Provenind din latinescul palatium, acesta a pătruns în
lexicul paleoslav cu sensurile de “palat”, “casă”, “odaie” şi “cort”240. De aici,
probabil prin intermediul medio-bulgarei, a intrat şi în vocabularul limbii române,
care a preluat sensul de “palat”, acestuia adăugându-i-se, însă, şi unele accepţiuni
regionale, precum cele de “chiler”, “şopron” şi “streaşină”241.
În izvoarele literare medio-bulgare, polata este utilizat cu precădere pentru
indicarea reşedinţelor suveranului242. Cu acelaşi sens, termenul este prezent şi în
izvoarele sârbo-croate243, în situaţia acestora din urmă el putând fi documentat şi cu
referire la locuinţele nobilimii244. Vechile texte ruseşti conferă şi ele termenului
238
G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul secolului al X-lea–începutul secolului al
XVI-lea), Bucureşti, 1974, p. 94.
239
Nu este exclus ca în apropierea localităţilor cu numele Curtişoara să fi existat, la un moment
dat, şi alte localităţi numite Curte, -a, denumirea primelor făcându-se în corelaţie cu a celor din urmă.
Faptul s-ar explica din punct de vedere lingvistic prin necesitatea diferenţierii unor obiecte sau realităţi
asemănătoare (vezi I. Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 446), ceea ce pare a se fi
întâmplat cu toponimul Curtişoara din jud. Gorj, în apropierea căruia documentele din secolul al
XVII-lea menţionează pe cel de Curte (I. Donat, S. Caracaş, N. Ghinea, M. Kandel, Documente
privind istoria României, B, Ţara Românească, veacul XVII. Indicele numelor de locuri, Bucureşti,
1960, p. 50). Din aceste considerente, cel puţin în cazul discutat, este de presupus existenţa unei astfel
de curţi şi la nivelul toponimul primar Curte, de la care s-a format varianta diminutivală Curtişoara.
240
Fr. Miklosich, Lexicon, p. 613; Slovnik jazyka staroslověnskéno, fasc. 27, Praga, 1974, p. 134;
H. Mihăescu, op. cit., p. 455; vezi însă M. Vasmer, op. cit., vol. II, p. 391, care presupune că a fost
preluat în limbile slave prin intermediul termenului bizantin παλάτιον, punct de vedere adoptat şi de L.
Sadnik, R. Aitzetmüller, op. cit., p. 287.
241
I. A. Candrea, op. cit., p. 966-967; L. Şăineanu, op. cit., p. 675; Dicţionarul limbii române,
serie nouă, redactori responsabili: I. Iordan, Al. Graur şi I. Coteanu, tom VIII, partea 4, Bucureşti,
1980, p. 961; H. Tiktin, op. cit., vol. III, p. 136; Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 817.
242
Vezi Th. Butler, Monumenta Bulgarica. A bilingual anthology of Bulgarian texts from the 9th to
19 th century, Michigan, 1996, p. 256, unde patriarhul Euthemios, în Viaţa Sf. Ioan din Rila, face
referire la reşedinţa ţarului, astfel: äà èñõ8ä™ò íèùéè ðàä8ñòíè 8ò òâîå• ïîëàòû êí™7è æå òâî™
ïîõâàëû íà ™çûöýõ äà è8ñ™ò, ”săracii să plece fericiţi din palatul tău, iar limbile nobililor tăi să
poarte laude”.
243
Vezi Idem, Monumenta Serbocroatica, p. 156, cu textul Romanului lui Alexandru cel Mare,
care menţionează palatul regelui Darius: âüñà æå ïîëàòà îòü çëàòà ñâýò'ëà ñüòâîðåí'íà áýøå, è ÿêî
ëèöà àããåë'ñêàà òîìó ÿêî áîãó ïðýäñòîÿõó, “întreg palatul era făcut din aur strălucitor, iar ei
stăteau în faţa lui ca nişte îngeri în faţa lui Dumnezeu”.
244
Fr. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 285, nr. CCLXII: äàðîâàøå ïîëà÷% % ãðàä Ä%áðîâíèê% ñ
ìýñòîìü, êîÿ 4 ïîëà÷à ïðüâî áèëà íàøýõü âëàñòå8 â%êàñîâè5ü, “îi dăruim palatul din oraşul
Dubrovnik cu locul, care palat a fost mai întâi al nobilului nostru Vucaşovici”; vezi şi Ibidem, p. 238,
nr. CCXXVII; Ibidem, p. 302, nr. CCLXVII.
sensurile de “casă”, “castel” şi “palat”, pe care le asociază cu personajele de vază

ale societăţii: cneazul, înalţii prelaţi şi boierii245.
Pe parcursul secolelor XIV-XVI, termenul lipseşte din documentele redactate
în limba română, în schimb, îl găsim menţionat sub forma derivată Pîëàòèùý246, în
textul unui document de limbă slavonă, emis de cancelaria Ţării Româneşti în anul
1540. Aici, termenul indică un munte aflat în hotarul satului medieval Vădenii de
Sus, astăzi cartierul Vădeni din oraşul Târgu Jiu. Muntele în cauză poate fi
identificat cu dealul aflat la vest de oraş, peste apa Jiului, cel care, în prezent, se
numeşte Dealul Târgului. La începutul secolului al XX-lea, dealul respectiv se
numea însă Polata, iar la poalele sale era semnalată existenţa unor ruine
medievale247. Ulterior, numele său a ajuns să se răsfrângă asupra întregii zone
adiacente, astfel încât denumirea a fost însuşită de aşezarea dezvoltată la mică
distanţă de dealul aflat în discuţie. În răstimpul 1981-1996, la Polata au fost
întreprinse săpături arheologice menite să scoată la lumină vestigiile semnalate.
Cercetările desfăşurate aici au condus la descoperirea unui număr de patru locuinţe
din zid, de mari dimensiuni, pe care arheologii nu ezită să le pună în legătură cu
prezenţa unor stăpâniri boiereşti248. Concluzia care se desprinde de aici nu poate fi
decât aceea că notorietatea în epocă a complexului rezidenţial a făcut ca termenul
prin care acesta era desemnat să pătrundă în toponimia locală şi să se conserve până
în zilele noastre. Avem aici, aşadar, o dovadă incontestabilă a faptului că termenul
polata, adoptat de populaţia autohtonă sub influenţa slavilor sud-dunăreni, a păstrat
în limba română sensurile iniţiale conferite de limba paleoslavă, ajungând să fie
asociat cu existenţa unor reşedinţe nobiliare autohtone.
3. REŞEDINŢELE BOIEREŞTI
ÎN ACCEPŢIUNEA CONTEMPORANILOR
Fondul lexical întrebuinţat pentru desemnarea reşedinţelor boiereşti în
documentele autohtone, deşi variat, ca urmare a diverselor limbi în care acestea au
fost redactate, se prezintă, totuşi, unitar din punct de vedere semantic. Cercetat în
mod sistematic, acest fond pune în evidenţă existenţa câtorva sensuri care sunt
comune majorităţii termenilor utilizaţi în epocă. Este vorba în primul rând despre
sensul fundamental de “locuinţă”, dar şi de prezenţa a două sensuri derivate, care
ilustrează foarte sugestiv modul în care contemporanii secolelor XIV-XVI
concepeau aceste complexe din punct de vedere funcţional.
Primul dintre aceste două sensuri derivate este cel de “gospodărie”. El scoate
în relief dimensiunea economică a reşedinţei boiereşti, demonstrând faptul că
autorii textelor analizate vedeau în acest tip de ansamblu o unitate de producţie
capabilă să-i furnizeze stăpânului rezident diverse categorii de bunuri şi servicii.
Sensul de “gospodărie” este întâlnit mai ales în cazul termenilor paleoslavi äîìú şi
äâîðú, a sârbo-croatului ê%êÿ, precum şi a românescului casă. În consens cu
semantica latinei medievale apusene, această valenţă poate fi afirmată şi în cazurile
245
I. I. Sreznevskij, op. cit., vol. II, col. 1122; Vl. Dal’, op. cit., vol. III, p. 10.
246
DRH, B, vol. IV, p. 126, nr. 98.
247
Al. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Târgu Jiu, 1904, p. 285-286.
248
Venera Rădulescu, Gheorghe Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA,
V, 1982, p. 119-126; Idem, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA, VI, 1983, p. 133-
139; V. Rădulescu, Iulian Cămui, O locuinţă cu pivniţă de piatră din sec. XIV-XV la Polata, jud. Gorj,
în CA, VIII, 1986, p. 101-111; V. Rădulescu, Date arheologice referitoare la aşezarea medievală de
la Polata, municipiul Tg. Jiu, jud. Gorj, în CA, X, 1997, p. 249-253.
lui domus, respectiv curia, în ciuda faptului că sursele existente îi asociază în

această accepţiune doar cu reşedinţele domneşti.
Cel de-al doilea sens derivat pe care îl pun în evidenţă documentele de
cancelarie este cel de “familie”, regăsit preponderent în legătură cu instituţia
domniei. Acesta din urmă trebuie înţeles atât în accepţiunea fundamentală de
totalitate a rudelor domnului, cât şi în aceea de totalitate a “familiarilor”, cu referire
la slugile şi boierii aflaţi în legătură personală cu titularul tronului, pe lângă care
prestau slujbă credincioasă249. Documentele utilizează cu acest sens termenii domus
şi êúøòà – corespondentul lui domus în slava veche –, în vreme ce curia şi decalcul
său slavo-român, äâîðú, păstrează doar nuanţa de “suită” sau grup de persoane
aflate în preajma domnului, indicând, prin urmare, mai curând o relaţie cu caracter
public decât una privată250. Dovada peremptorie pentru utilizarea acestei accepţiuni
în raport cu reşedinţele boierimii vine din partea actelor româneşti redactate în
limba polonă, acte în care termenul dom este folosit cu acest sens chiar de către
reprezentanţi ai clasei boiereşti.
Asocierea sensului de “familie” cu termenii prin care sunt indicate reşedinţele
nobiliare autohtone ne dezvăluie însă şi alte dimensiuni funcţionale pe care le
percepeau contemporanii secolelor XIV-XVI. Este vorba aici, în primul rând,
despre o dimensiune socială, dată de utilizarea reşedinţei ca loc de adunare pentru
membrii familiei boiereşti şi pentru slugilor acestora; apoi despre o dimensiune
administrativă, în măsura în care prezenţa slugilor avea drept scop principal
strângerea veniturilor furnizate de satele aflate pe domeniul familiei251; dar şi despre
o posibilă valenţă defensivă, justificată prin activităţile de pază pe care aceleaşi
slugi este de crezut că le îndeplineau pe lângă reşedinţele stăpânilor252.
249
Pentru evidenţierea acestor realităţi din Ţările Române, vezi A. Cazacu, op. cit., p. 99 şi urm.;
N. Stoicescu, op. cit., p. 38-39. Vezi, de asemenea, Dan Horia Mazilu, Voievodul dincolo de sala
tronului. Scene din viaţa privată, Iaşi, 2003, p. 95-101, care evidenţiază bogăţia semantică a
termenului românesc “casă”, utilizând în special texte redactate în secolul al XVII-lea.
250
Elocventă în acest sens este o scrisoare a lui Radu cel Mare către braşoveni, în care se spune: è
ïàê ÷å ê%ïèòè íåêîè êîæ%ñè, ùî ìè òðåá%þò % õèæ% ãîäñïîäñò% ìè, è íåêîëèêî ïîñòàâ, ùî ìè åñò
8ñòàëî äà ðàçäåëèì äâîð% ãîñïîäñòâà ìè, “şi apoi are să cumpere nişte cojoace ce-mi trebuiesc
pentru casa domniei mele şi nişte postav ce mi-a rămas să împart curţii domniei mele” (I. Bogdan,
Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti, p. 242, nr. CCIII). Situaţia atipică în care un alt
termen decât cei consacraţi (äîìú şi êúøòà) apare în relaţie cu domnia, se explică prin utilizarea unui
bruillon românesc al scrisorii, în care figura cuvântul “casă”, acesta din urmă fiind tradus prin
intermediul lui õèæà, cel care, pe lângă sensul primar de “colibă”, îl are şi pe cel de “casă”, vezi Fr.
Miklosich, Lexicon, p. 1102; L. Sadnik, R. Aitzetmüller, op. cit., p. 245; L. Djamo, Contribuţii la
studiul lexicului, p. 140.
251
Vezi N. Stoicescu, Despre subalternii marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova
(sec. XV–mijlocul sec. XVIII), în SMIM, VI, 1973, p. 64; Manole Neagoe, Din vechea organizare
militară a Ţărilor Române. Cetele boiereşti, în AIIAI, X, 1973, p. 158; Idem, Problema centralizării
statelor feudale româneşti, Moldova şi Ţara Românească, Craiova, 1977, p. 62.
252
Elocvent în acest sens este un act moldovenesc, din 27 ianuarie 1587, prin care diacului Ieremia
Chiceră şi fraţilor săi le este întărit satul Ilişani, pentru că “privilegiul ce l-au avut ei de schimb cu
Alexandu voievod pe satul Ilişanii, el l-a pierdut, când i-au jefuit casa şi i-au luat multă îmbrăcăminte
şi argint şi bani şi i-au ucis o slugă [subl. n.]”, vezi DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 336. nr. 409. Prezenţa
slugilor pe lângă curţile boiereşti este menţionată şi în izvoarele din Ţara Românească; referindu-se la
represaliile declanşate de Mihnea cel Rău împotriva boierilor Craioveşti, cronica lui Radu Popescu
spune că “până a să mazili, dacă pribegiră boierii, au trimis de le-a prădat casele; şi le-a sfărâmat până
în pământ şi nu numai casele ci şi bisearicile şi mănăstirile lor şi slugile şi egumenii erau sluţiţi de
dânsul şi căzniţi [subl. n.]”, vezi Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ediţie
critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 27.
O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu paleoslavul äâîðú, cel care,

pe lângă accepţiunile de “locuinţă” şi “gospodărie”, am văzut că a păstrat în slavona
românească şi sensul de “îngrăditură” dispusă în jurul locuinţei. Rezultă de aici că
ne aflăm în faţa utilizării în mod simultan a trei câmpuri semantice; iar mai departe,
că prezenţa termenului în actele de cancelarie nu se asocia în mod exclusiv cu nici
unul dintre acestea. Acesta înseamnă că echivalenţa äâîðú = fortificaţie, afirmată
destul de frecvent în istoriografia mai veche, nu corespunde întrutotul realităţii
istorice; prin urmare caracterizarea unei reşedinţe boiereşti ca fiind întărită sau
fortificată trebuie să se bazeze pe dovezi mult mai concludente decât simpla
menţionare documentară a acestui din urmă termen.
CAPITOLUL III
LOCUINŢELE BOIEREŞTI
În ciuda neajunsurilor legate de volumul restrâns al informaţiilor existente cu

privire la arhitectura caselor boiereşti din secolele XIV-XVI, precum şi de calitatea
precară a unora dintre aceste informaţii, rezultatele la care au ajuns cercetările
arheologice întreprinse până în prezent lasă totuşi să se întrevadă prezenţa unui
fenomen constructiv relativ complex, caracterizat de o anumită diversitate a
soluţiilor puse în practică. Complexitatea acestui fenomen îşi găseşte explicaţia în
utilizarea simultană a doi parametri tehnici diferiţi, în condiţiile în care fiecare
dintre aceştia a introdus în ecuaţie o tipologie constructivă proprie. Avem în vedere
aici, pe de o parte, materialele şi tehnicile de construcţie utilizate (lemnul, sistemul
mixt şi zidăria), iar de cealaltă parte, programele constructive dezvoltate cu ajutorul
acestora (locuinţele de suprafaţă cu un singur nivel, locuinţele de tip turn şi
locuinţele cu pivniţă), combinarea celor două conducând în final la conturarea unei
tipologii care îşi găseşte numeroase analogii pe plan local, în mediile rezidenţiale
domneşti, mănăstireşti şi urbane, dar şi în exterior, în Europa Centrală şi în zona
Balcanilor.
1. LOCUINŢE DIN LEMN
În încercarea de a scoate în evidenţă existenţa unei serii de locuinţe ridicate
din lemn, precum şi în tentativa de desprindere a prezumtivelor elemente comune
ale acestora, avem la dispoziţie doar câteva cazuri documentate arheologic. În
legătură cu spaţiul moldovenesc, pot fi aduse în discuţie reşedinţele de la Vornicenii
Mari şi Liteni, ambele în jud. Suceava, la acestea adăugându-se numeroasele
locuinţe cu posibilă apartenenţă boierească descoperite la Suceava, în apropierea
Curţii domneşti, şi la Bârlad, în incinta cetăţii de pământ. În cazul Ţării Româneşti,
ponderea cercetărilor arheologice soldate cu descoperirea unor locuinţe boiereşti din
lemn este chiar mai redusă, astfel de situaţii fiind cunoscute până în prezent doar la
Vadu Anei (jud. Ilfov), Măicăneşti (jud. Ilfov) şi Haleş (jud. Buzău).
Din punctul de vedere al programelor constructive adoptate, trebuie remarcat
însă că numărul redus al cazurilor atestate până acum face ca, de fapt, aproape
fiecare astfel de edificiu să evidenţieze un tip distinct de locuinţă. Cele mai multe
dintre aceste locuinţe îşi găsesc totuşi analogii în celelalte medii constructive
(domneşti, urbane sau ţărăneşti), astfel încât putem vorbi despre existenţa unor
tipuri în sensul propriu al cuvântului.
1. 1. Locuinţe de suprafaţă cu un singur nivel
Unul dintre cele mai vechi programe constructive puse în practică cu ajutorul
lemnului este cel al locuinţelor de suprafaţă cu un singur nivel. Acesta poate fi
ilustrat foarte bine prin intermediul locuinţei ridicate lângă Liteni (fig. 1), la
cumpăna secolelor XIV-XV. De dimensiuni mari (7,75 m x 4,70 m) în comparaţie
cu locuinţele din mediul rural contemporan, construcţia contrasta cu acestea din
urmă şi în ceea ce priveşte tehnica de construcţie utilizată sau dotările interioare,
aceste constatări fiind de natură să îndreptăţească supoziţia autorilor descoperirii,

potrivit căreia ne aflăm în faţa unei case boiereşti.
Edificiul folosea ca structură de rezistenţă două reţele de bârne (una verticală
şi una orizontală), îmbinate probabil prin intermediul cheutorilor, cadrul astfel
obţinut fiind îngropat în şanţuri săpate de-a lungul întregului perimetru al
construcţiei. Judecând după fragmentele de chirpic ars descoperite în umplutura sa,
se pare că pereţii au fost obţinuţi din nuiele împletite, peste care s-a adăugat un strat
gros de lut amestecat cu paie şi pleavă. Spaţiul locuibil era divizat în două camere
cu dimensiuni diferite, ambele având podelele amenajate sub forma unor pardoseli
din scânduri. Lipit de peretele vestic al camerei mai mari, a fost descoperit
postamentul unei sobe din cărămidă, prezenţa acesteia din urmă venind să
întregească, aşadar, imaginea de ansamblu asupra standardului de confort pe care
construcţia îl putea oferi rezidenţilor săi1. Adăugând la aceste preţioase precizări
faptul că edificiul se afla în centrul unui complex, din care mai făceau parte alte
două locuinţe adâncite, de mici dimensiuni, precum şi o amenajare care poate fi
identificată cu un adăpost pentru animale, se poate concluziona că situl a
reprezentat, foarte probabil, o curte boierească. Având în vedere materialul ceramic
descoperit, aceasta ar putea fi plasată în intervalul de timp cuprins între domnia lui
Petru Muşat şi primele trei decenii ale secolului al XV-lea2.
Foarte interesant este faptul că cea mai veche atestare documentară a aşezării
de la Liteni datează exact din această perioadă, un act emis de cancelaria
voievodului Alexandru cel Bun, la 3 iunie 1429, întărind satul, menţionat sub forma
“Litanăuţi”, panilor Lazor, Stanciul şi Costea, fiii vornicului Oană de la Tulova3. Cu
această ocazie, autoritatea emitentă ţinea să precizeze că, asemenea tuturor
celorlalte sate citate în document, Litenii reprezentau “drept credincioasa
vislujenie”4 a tatălui celor trei beneficiari ai actului de întărire, ceea ce înseamnă că
satul intrase în patrimoniul familiei încă din timpul vieţii vornicului, sub forma unei
danii domneşti. Prin urmare, ansamblul rezidenţial descoperit la Liteni reprezintă
una dintre reşedinţele familiei vornicului Oană de la Tulova5, reşedinţă care, după
câte se pare, a fost folosită de către mezinul familiei, panul Costea. Acesta din urmă
era cunoscut la începutul secolului al XVI-lea drept “Costea Liteanul”, nepoţii săi
Bilca, Rusta, One şi Daniul beneficiind la 18 decembrie 1515 de un act de întărire,
acordat de voievodul Bogdan III în temeiul unui vechi privilegiu emis de cancelaria
lui Alexandru cel Bun, pe care cei patru îl moşteniseră de la înaintaşul lor6.
Câteva locuinţe similare cu cea de la Liteni au fost descoperite cu ocazia
cercetărilor efectuate în incinta cetăţii de pământ de la Bârlad. Investigaţiile
întreprinse aici au identificat nu mai puţin de 18 astfel de construcţii de suprafaţă,
aşezate pe trei rânduri şi încadrate din toate direcţiile de alte 17 locuinţe modeste,
1
Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Octav Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul
medieval rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele XIV-XVII), Suceava,
1982, p. 54-57, p. 148, fig. 6; Moisescu, Arhitectura, p. 93, fig. 109.
2
M. D. Matei, Em. I. Emandi, O. Monoranu, op. cit., p. 61-62.
3
DRH, A, vol. I, p. 135, nr. 90.
4
Despre conţinutul juridic al acestei instituţii, vezi Dan Amedeu Lăzărescu, Vislujenie, în vol.
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord.: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu,
5
Potrivit autorilor investigaţiilor arheologice, “ne aflăm în faţa curţii unui mic feudal”, vezi M.
D. Matei, Em. I. Emandi, O. Monoranu, op. cit., p. 62.
6
Costăchescu, Documente Bogdan, p. 382, nr. 61.
Locuinţele boiereşti 79
de tip bordei. Concluzia arheologilor este aceea că prezenţa simultană a celor două
tipuri de construcţii reflectă existenţa unor diferenţe de ordin social între posesorii
acestora, edificiile de suprafaţă aparţinând boierilor aflaţi la conducerea
garnizoanei, în vreme ce bordeiele vor fi aparţinut soldaţilor de rând7.
Edificiile de suprafaţă aveau dimensiuni mai mari, comparativ cu cele
îngropate, fiind monocelulare sau divizate în câte două sau trei camere (fig. 2-3).
Construcţiile aveau la bază aceeaşi structură de rezistenţă întâlnită în cazul
locuinţei de la Liteni: stâlpi de lemn fixaţi în tălpi îngropate, spaţiul dintre stâlpi
fiind completat cu împletituri de nuiele, lipite cu lut gros8. În mod obişnuit,
podelele locuinţelor de la Bârlad erau reprezentate de nivelul de călcare al epocii,
bine bătătorit, doar o singură locuinţă de suprafaţă prezentând urme ale unei podele
lutuite9. Imaginea de ansamblu asupra clădirilor de suprafaţă de la Bârlad se
completează cu prezenţa generalizată a cuptoarelor destinate preparării hranei.
Acestea aveau formă de potcoavă şi era amplasate de regulă în colţurile camerelor,
cu gura dispusă pe diagonala încăperilor care le găzduiau10.
Seria locuinţelor descoperite la Liteni şi la Bârlad ne sugerează în final
concluzia că edificiile de acest tip au înregistrat un anumit grad de răspândire în
mediul boierimii din Moldova secolului al XV-lea. Acesta va fi conturat, probabil
cu mai multă precizie, de cercetările arheologice viitoare.
1. 2. Locuinţe cu pivniţă
Construirea reşedinţelor domneşti şi, implicit, obţinerea statutului de capitală
de către oraşele care găzduiau astfel de complexe, au făcut necesară prezenţa
temporară sau permanentă la curţile domneşti a unui număr destul de mare de
persoane provenind din vârful ierarhiei sociale, persoane aflate în legătură cu
diverse sarcini de natură politică, administrativă şi militară11. Este foarte probabil
că unele dintre aceste personaje, în special marii boieri, vor fi locuit temporar în
cadrul complexelor rezidenţiale domneşti. Totuşi, disponibilităţile de găzduire ale
acestor complexe trebuie să fi fost limitate, motiv pentru care, cu siguranţă, a fost
nevoie şi de alte soluţii. O primă variantă posibilă, atestată, de altfel, de izvoarele
scrise mai târzii, trebuie să fi fost aceea a închirierii de locuinţe pentru perioada
slujbei prestate la Curtea domnească12. Cea mai mare parte a personalului este însă
de bănuit că va fi locuit în locuinţe proprii13, grupate într-un cartier învecinat cu
reşedinţa domnească, aşa cum se întâmpla şi în alte oraşe de reşedinţă din zona
7
M. D. Matei, Lucian N. Chiţescu, Cetatea de pământ de la Bârlad. Monografie arheologică,
Târgovişte, 2002, p. 34-35.
8
Ibidem, p. 59.
9
M. D. Matei, Săpăturile de salvare din cetatea de pământ de la Bârlad, în MCA, VII, 1961,
p. 649-650.
10
M. D. Matei, L. N. Chiţescu, op. cit., p. 60.
11
Despre dimensiunile şi complexitatea aparatului Curţii domneşti, vezi N. Stoicescu, Sfatul
domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (secolele XIV-XVII), Bucureşti, 1968.
12
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărîi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar
de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 208: “Oprea armaşul, după învăţătura lui Aron vodă, de olac
au venit şi seara au întrat în Iaşi, nici aiurea au mersu în gazdă, ci la odăile dorobanţilor celor
ungureşti în curte au mersu. Şi noaptea au venit la gazda lui Ureche logofătul, pre carile îl lăsase Aron
vodă să păzască scaunul şi i-au arătat porunca dumnu-său”; Constantin Cihodaru, Măsuri edilitare.
Salubritate, în Istoria oraşului Iaşi, vol. I, redactori responsabili: C. Cihodaru şi Gheorghe Platon,
Iaşi, 1980, p. 192.
13
Stoicescu, Bibliografia, vol. II, p. 638; Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi
româneşti, Bucureşti, 1979, p. 27.
balcanică14. Această realitate pare a fi sugerată în cazul românesc de rezultatele

cercetărilor întreprinse în vatra istorică a oraşului Suceava, acolo unde, în
proximitatea Curţii domneşti, au fost descoperite numeroase locuinţe cu un ridicat
standard de confort, neegalat de cele aflate în alte zone ale aşezării15.
Materialele arheologice care alcătuiesc inventarul caselor din această zonă
nu permit atribuiri sociale certe, cea mai îndreptăţită ipoteză fiind aceea a locuirii
lor de către unii reprezentanţi ai patriciatului sucevean16. Pe de altă parte, însă,
trebuie acceptată ideea că aceste locuinţe pot fi atribuite în egală măsură şi
boierimii. În sprijinul acestei afirmaţii stă, pe de o parte, argumentul că edificii cu
program constructiv, materiale şi tehnică de construcţie similare au fost utilizate în
scopuri rezidenţiale şi reprezentative de către domnie17, iar de cealaltă parte,
constatarea că locuinţe asemănătoare pot fi întâlnite şi în alte medii nobiliare
româneşti, aşa cum sunt cele din spaţiul transilvănean18.
Construcţiile sucevene avute în vedere aici sunt specifice atât secolului al
XV-lea, cât şi primei jumătăţi a veacului următor. Este vorba despre locuinţe de
dimensiuni mari pentru perioada respectivă, compuse dintr-un parter înalt, divizat
în cel puţin două camere, şi o pivniţă accesibilă prin intermediul unui gârlici în
pantă, dispus perpendicular pe una dintre laturile clădirii19 (fig. 4).
Dat fiind faptul că ceea ce s-a conservat în solul medieval a fost întotdeauna
pivniţa, singurele afirmaţii certe privitoare la tehnica de construcţie vizează
exclusiv această parte a clădirilor20. Din această perspectivă, se poate spune că
meşterii constructori utilizau drept structură de rezistenţă un cadru din lemn
alcătuit din stâlpi verticali şi tălpi dispuse perimetral în fosa locuinţei. Cadrul era
completat ulterior cu loazbe aşezate orizontal, care se sprijineau pe stâlpii de
rezistenţă ai construcţiei (fig. 5). De cele mai multe ori, faţetele interioare ale
14
Vezi descrierea reşedinţei ţarilor bulgari de la Târnovo, cu amplasarea reşedinţelor boiereşti la
poalele dealului pe care se afla situat castelul, la Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 50-51.
15
Gheorghe Diaconu, Observaţii cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în vremea marilor
asedii otomane şi polone din veacul al XV-lea, în SMIM, I, 1956, p. 274-277; M. D. Matei, Civilizaţie
urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea),
Bucureşti, 1989, p. 83, p. 114, p. 159, p. 161; C. Nicolescu, op. cit., p. 27; Ioan Caproşu, Vechea
Catedrală Mitropolitană din Suceava. Biserica Sfântul Ioan cel Nou, Iaşi, 1980, p. 19.
16
Vezi M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 95-96, unde este ilustrat cazul elocvent al
unei locuinţe de meşteşugar specializat în producţia de cahle, care, după toate probabilităţile, deservea
Curtea domnească; Em. I. Emandi, Mihai Ştefan Ceauşu, Contribuţii de morfologie urbană la
cunoaşterea istoriei oraşului Suceava, 1388-1988, în SAMJ, XV, 1988, p. 143.
17
Despre prima locuinţă din lemn a Curţii domneşti, vezi L. Chiţescu, Cercetări arheologice la
Curtea domnească din Suceava, în CA, I, 1975, p. 246; C. Nicolescu, op. cit., p. 30-32; M. D. Matei,
Em. I. Emandi, Cetatea de scaun şi Curtea domnească din Suceava, Bucureşti, 1988, p. 132; M. D.
Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 74-76; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 157-159.
18
Radu Popa, Mircea Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un centru voievodal din veacul al
XIV-lea, Baia Mare, 1966, p. 13-18; Viktor Eskenasy, O nouă fortificaţie românească din Ţara
Făgăraşului. Cetatea Comanei (secolele XIII-XIV), în RMMMIA, XI, nr. 1, 1981, p. 37-38; R. Popa,
Dan Căpăţână, Antal Lukács, Cercetările arheologice de la Voievozi. Contribuţii la istoria Bihorului
în secolele XII-XV, în Crisia, XVII, 1987, p. 73-76.
19
Bucur Mitrea et alii, Şantierul Suceava, în SCIV, IV, nr. 1-2, 1953, p. 346-347; Ioan Nestor et
alii, Şantierul arheologic Suceava (r. şi reg. Suceava), în MCA, V, 1959, p. 599-602; Ioan Nestor et
alii, Şantierul arheologic Suceava. Campania 1957, în MCA, VI, 1959, p. 679-685; Mircea D. Matei
et alii, Şantierul arheologic Suceava, în MCA, VIII, 1962, p. 744-745.
20
M. D. Matei, Em. I. Emandi, O casă de orăşean din secolul al XV-lea de la Suceava, în SCIVA,
28, nr. 4, 1977, p. 553.
pereţilor erau acoperite cu lut21; existau însă şi cazuri în care se apela la o variantă
mai complexă de structurare a pereţilor interiori, aceştia din urmă fiind amenajaţi
sub forma unor împletituri de nuiele lipite cu lut22 care veneau să dubleze peretele
exterior obţinut din loazbe. Scopul acestei din urmă variante era, în mod evident,
obţinerea unei izolaţii termice cât mai eficiente. Tavanul pivniţelor se prezenta sub
forma unui pod obţinut din bârne orizontale, fixate la capul stâlpilor verticali ai
pereţilor, peste care erau aşezate scândurile duşumelei23.
În câteva cazuri s-au putut face observaţii in situ şi cu privire la modul de
construire a parterului. Acesta din urmă folosea, foarte probabil, structura de
rezistenţă a pivniţei24, pereţii fiind obţinuţi din aceleaşi bârne de lemn lipite cu lut
la interior 25 şi la exterior26. Necesitatea asigurării unei ventilaţii naturale a nivelului
inferior face probabilă ridicarea lui cu câteva trepte deasupra nivelului medieval de
călcare, înălţimea pivniţei putând ajunge astfel până la 4 m27. Cu privire la dotările
de care dispunea acest gen de locuinţă, notabilă este prezenţa regulată a sobelor de
cahle28, un indicator obiectiv atât pentru gradul de confort asigurat rezidenţilor, cât
şi pentru starea materială a acestora29.
Construcţii asemănătoare au fost ridicate în scopuri rezidenţiale şi de către
boierimea de la sud de Carpaţi. Ne-o demonstrează rezultatele obţinute de
investigaţiile arheologice desfăşurate la Vadu Anei, unde au fost scoase la lumină
vestigiile satului medieval Crăsani. Cercetările desfăşurate în zona de nord-vest a
aşezării au prilejuit descoperirea resturilor materiale ale unei locuinţe care a fost
ridicată după acelaşi program constructiv pe care l-am întâlnit în cazul locuinţelor
de la Suceava. Este vorba despre o pivniţă (5,90 m x 4,10 m), săpată până la cca. 1
m sub nivelul de călcare al epocii, deasupra căreia se ridica nivelul parterului
(probabil supraînălţat, dată fiind adâncimea redusă a fosei pivniţei), fiecare dintre
21
B. Mitrea et alii, Şantierul arheologic Suceava–Cetatea Neamţului, în SCIV, VI, nr. 3-4, 1955,
p. 785; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 75.
22
Ibidem, p. 123; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 158.
23
Pentru o descriere completă a locuinţei orăşeneşti specifice Sucevei secolelor XV-XVI, vezi
Ibidem, p. 140-141.
24
Reconstituirea avansată de R. Popa şi Monica Mărgineanu–Cârstoiu (Idem, Mărturii de
civilizaţie medievală românească. O casă şi o sobă monumentală de la Suceava din vremea lui Ştefan
cel Mare, Bucureşti, 1979, p. 21), potrivit căreia parterul ar fi avut un sistem propriu de susţinere,
alcătuit de stâlpi îngropaţi în afara perimetrului pivniţei, nu poate fi generalizată, întrucât o astfel de
structură este probată (cel puţin deocamdată) numai de cazul aşa-zisei “case domneşti” descoperite pe
platoul din faţa Cetăţii de Scaun, vezi M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 75, nota 75.
25
M. D. Matei, Em. I. Emandi, O casă de orăşean din secolul al XV-lea, p. 555.
26
V. Vătăşianu et alii, Şantierul arheologic Suceava, în MCA, VII, 1961, p. 623; R. Popa, O casă
domnească din secolul al XV-lea lângă Cetatea Sucevei, în SCIV, 20, nr. 1, 1969, p. 52.
27
R. Popa, M. Mărgineanu–Cârstoiu, op. cit., p. 19; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală,
p. 95; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 158.
28
R. Popa, M. Mărgineanu–Cârstoiu, op. cit., p. 41 şi urm. Despre importanţa cahlelor ca element
de diferenţiere economico-socială în spaţiul extracarpatic, vezi M. D. Matei, Civilizaţie urbană
medievală, p. 94, nota 32; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 158; Paraschiva–Victoria
Batariuc, Sobe din cahle în locuinţe de orăşeni la Suceava, în Historia Urbana, VII, nr. 1-2, 1999,
p. 37-66.
29
Trebuie adăugat însă că cercetările arheologice din ultimii ani au evidenţiat prezenţa cahlelor şi
în inventarul unor locuinţe modeste, specifice ţărănimii, constatarea fiind de natură să îndemne la
prudenţă, mai ales atunci când acestea sunt singurele argumente folosite pentru a face atribuiri sociale
unor complexe arheologice, vezi Eadem, Instalaţii de încălzit în locuinţe din mediul rural din
Moldova. Secolele XIV-XVII, în Arheologia Moldovei, XXI, 1998, p. 161-162.
cele două nivele ale clădirii avându-şi propriul sistem de acces. Dacă în cazul
parterului, intrarea se făcea probabil prin intermediul unor trepte exterioare, în
cazul pivniţei aceasta a fost amenajată sub forma unui gârlici de dimensiuni
modeste (1 m x 2 m), poziţionat în colţul sud-estic al clădirii. Sistemul constructiv
utilizat prezintă de asemenea similitudini cu locuinţele sucevene, acesta fiind
structurat din bârne groase îmbinate în “sistemul amnarelor” şi întărite cu ajutorul
unor cuie lungi, cu secţiunea pătrată30.
Edificiul a funcţionat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi fost distrus
în cursul unui incendiu puternic. Urmare a acestui eveniment, nivelul parterului s-a
prăbuşit în groapa pivniţei, antrenând cu sine o parte din inventar. Cele mai
importante piese descoperite în umplutura fosei sunt cahlele, unele dintre ele
smălţuite, precum şi soclul instalaţiei de încălzit din care acestea au făcut parte31.
Având în vedere dimensiunile clădirii (cele care o fac să fie cel mai mare
edificiu din sat), complexitatea programului constructiv, precum şi dotările de care
a beneficiat, este foarte probabil că ne aflăm în faţa locuinţei unui reprezentant al
boierimii locale, aşa cum opinează chiar autorii descoperirii32.
În sprijinul acestei concluzii vin şi izvoarele scrise, care îi menţionează în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea pe câţiva dintre posibilii stăpâni ai reşedinţei.
Un act de cancelarie, datat 9 septembrie 1579, aminteşte un schimb de ocini care a
avut loc între Dan şi Fiera din Crăsani, pe de o parte, şi unchiul lor, Stan logofătul,
de cealaltă parte, primii renunţând la ocina lor din Stoeneşti în schimbul unei ocini
din Crăsani a logofătului33. Două luni mai târziu, la 10 noiembrie 1579, un alt
document ne înfăţişează o tranzacţie similară petrecută între acelaşi logofăt Stan şi
sora acestuia, jupaniţa Voica, primul obţinând o nouă ocină în Stoeneşti în
schimbul unei alte ocini din Crăsani34. Trebuie precizat, însă, că cele două
tranzacţii avuseseră loc cu ceva timp în urmă, evocarea lor aflându-se în legătură
cu moartea de dată recentă a logofătului, când averea acestuia devenise deja subiect
de dispută între moştenitori.
Având în vedere informaţia oferită de sursele documentare şi datarea
materialului arheologic descoperit în umplutura locuinţei, se poate trage concluzia
că posesorul locuinţei ar putea fi oricare dintre cele patru personaje menţionate.
În vatra satului medieval Măicăneşti au fost cercetate vestigiile unei alte
locuinţe de suprafaţă, care, din punctul de vedere al programului constructiv şi al
structurii de rezistenţă, manifestă şi ea similitudini în raport cu cele de la Suceava.
Prin dimensiuni şi inventar, aceasta se individualiza net în raport cu celelalte
locuinţe contemporane din cadrul aşezării, constatarea fiind de natură să
îndreptăţească prezumţia că şi în acest caz avem de-a face cu o casă boierească.
Construcţia, notată convenţional L 67 şi datată în secolul al XVI-lea, a fost
ridicată în întregime deasupra unui beci, adâncit cu 1,5 m în raport cu nivelul
medieval de călcare, şi acoperea o suprafaţă de 22 m2.
Structura de rezistenţă avea la bază o reţea de stâlpi din lemn, fixaţi direct în
sol; spaţiile dintre aceştia au fost umplute apoi cu scânduri, peste care a fost aşezat
30
Anca Păunescu, Eugen S. Teodor, L’établissement rural médiéval des XVI-XVII siècles de
Brăneşti–Vadu Anei, în CA, XII, 2003, p. 252-253.
31
Ibidem, p. 253.
32
Ibidem, p. 259.
33
34
Ibidem, p. 416, nr. 259.
un strat de chirpici gros de 12-14 cm. Tot din scânduri a fost structurat şi tavanul
pivniţei, în vreme ce podeaua acesteia a fost amenajată sub forma unui strat gros de
pietriş. Accesul în pivniţă se făcea din interior, probabil prin intermediul unei scări
mobile. Acoperişul locuinţei a fost obţinut din scânduri late de 14 cm şi groase de 7
cm, peste care a fost aşezată probabil o învelitoare din papură35. O menţiune
specială trebuie făcută cu privire la materialul arheologic descoperit în fosa
beciului, material alcătuit din bucăţi de cărămidă şi cahle plate. Prezenţa acestora
sugerează concluzia că locuinţa a dispus de o sobă de cărămidă decorată cu
teracote, cazul său fiind, astfel, singular în cadrul aşezării de la Măicăneşti36.
Tot în această categorie de locuinţe poate fi inclus şi cazul unei case
boiereşti atestate documentar în satul Cârpeşti, din Ţara Românească, despre care
un act de cancelarie din 4 septembrie 1585 ne spune că era o construcţie cu pivniţă.
Documentul reprezintă o întărire dată Episcopiei din Buzău de domnul muntean
Mihnea Turcitul şi avea ca obiect, printre altele, satul Cârpeşti al marelui postelnic
Stoica, casele acestuia, “care sunt pe pivniţă”, precum şi două sălaşe de ţigani,
toate reprezentând o danie făcută de dregător înaintea morţii sale37. Casele din
Cârpeşti sunt menţionate şi într-un alt document, emis la 21 iunie 1586 de
cancelaria aceluiaşi Mihnea Turcitul, care vine să ne lămurească acum şi cu privire
la materialul de construcţie din care fuseseră ridicate. De această dată, Episcopia
primeşte întărire din partea domnului pentru dreptul de stăpânire asupra satului şi,
fapt foarte interesant, pentru nişte prăvălii aflate în oraşul Buzău. Explicaţia
înlocuirii caselor boiereşti din Cârpeşti cu prăvăliile din Buzău ne-o oferă acelaşi
act domnesc, care precizează mai departe că, după moartea marelui dregător,
locuinţa a fost mutată în Buzău de către un nepot al acestuia38, care o folosea drept
prăvălie. Insolita întâmplare ne conduce în final la o singură concluzie posibilă şi
anume aceea că marele postelnic Stoica rezidase într-o casă din lemn, care a putut
fi demontată şi, ulterior, reasamblată pe un alt amplasament.
1. 3. Locuinţe cu programe constructive incerte
Înainte de a trece la discutarea tehnicilor de construcţie folosite pentru
ridicarea locuinţelor din lemn prezentate în rândurile anterioare, mai trebuie
amintite două edificii, cu planimetrii şi programe constructive rămase incerte, care
merită totuşi atenţie, întrucât existenţa lor vine să completeze imaginea de ansamblu
pe care încercăm să o schiţăm aici, în legătură cu amploarea fenomenului
constructiv analizat.
Prima situaţie de acest fel este cea pusă în evidenţă de cercetările arheologice
desfăşurate la Vornicenii Mari, în vatra satului medieval Tulova. Locuinţa de aici
a aparţinut unei reşedinţe menţionate documentar încă de la începutul secolului al
XV-lea şi s-a aflat în stăpânirea unuia dintre cei mai puternici boieri moldoveni ai
epocii, vornicul Oană de la Tulova39.
35
Panait I. Panait, Vatra satelor din jurul Bucureştilor în lumina cercetărilor arheologice
(secolele XIV-XVI), în Cercetări arheologice în Bucureşti, IV, 1992, p. 80-81.
36
Pentru comparaţie, sunt utile şi statisticile autorului, care evidenţiază predominanţa bordeiului
(71%) în raport cu locuinţele de suprafaţă (29%), precum şi dimensiunile reduse ale celorlalte locuinţe
de suprafaţă, care acopereau între 6 m2 şi 16 m2, vezi Ibidem, p. 76-80.
37
DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 200, nr. 213.
38
Ibidem, p. 244, nr. 258.
39
DRH, A, vol. I, p. 135, nr. 90. Despre personalitatea acestui mare boier moldovean, vezi Mihai
Costăchescu, Neamul lui Oană, dvornic de Suceava şi satele lui, în CI, V-VII, 1929-1931, p. 41-79.
Complexul aflat în atenţie cuprindea un nucleu de construcţii civile cu rosturi

rezidenţiale, precum şi o biserică paraclis, ridicată în apropiere, la distanţă de câteva
sute de metri40. Cercetarea sitului, realizată în condiţii deosebit de dificile, nu a
putut furniza indicii cu privire la planimetria sau programul constructiv al clădirilor
civile, singurele rezultatele concrete obţinute fiind legate de materialele şi tehnica
de construcţie utilizate. Locuinţele aveau structura de rezistenţă alcătuită din stâlpi
de lemn înfipţi direct în pământ, în vreme ce pereţii erau ridicaţi în tehnica paiantei,
din carcase de nuiele împletite şi lipite cu lut. Componenta laică a reşedinţei
cuprindea, se pare, două concentrări cu construcţii de suprafaţă, care se întindeau pe
o lungime de aproximativ 45-50 m41.
În ceea ce priveşte datarea ansamblului de clădiri laice, trebuie spus că
autorii cercetărilor, luând în considerare materialul ceramic descoperit, sunt de
părere că acesta a fost ridicat la sfârşitul secolului al XIII-lea sau cel târziu la
începutul secolului al XIV-lea 42. Potrivit altor arheologi, însă, ceramica discutată
este mult mai recentă, datând cel mai devreme din a doua jumătate a secolului al
XIV-lea 43. Aceasta ar conduce la plasarea momentului construirii locuinţei către
sfârşitul acestui secol, adică într-un raport de relativă contemporaneitate cu biserica
paraclis, despre care ştim cu certitudine că a fost ridicată în ultima treime a
secolului al XIV-lea 44.
De altfel, autorii cercetărilor de la Vornicenii Mari–Tulova se pare că au
întâmpinat dificultăţi similare şi în stabilirea cronologiei celei de-a treia
componente a sitului respectiv, necropola din jurul bisericii, considerând că aceasta
se încadrează în perioada secolelor XI-XII45, în vreme ce o analiză în context
tipologic a materialului descoperit pledează mai curând pentru datarea acesteia în
cursul secolelor XIII-XIV46.
Date fiind aceste incertitudini, concluzia pe care o socotim cea mai plauzibilă
este aceea că întregul complex rezidenţial, alcătuit din locuinţe şi biserică, a
funcţionat între ultima treime a secolului al XIV-lea 47 şi finele deceniului trei al
secolului al XV-lea. În acest fel, eliminând din evoluţia aşezării o presupusă cezură
reprezentată de intervalul secolelor XII-XIII, se ajunge la concluzia unei
continuităţi de locuire, de-a lungul căreia s-au succedat mai multe etape. Prima
dintre acestea a debutat cu întemeierea aşezării în cursul secolului al XIII-lea şi a
40
M. D. Matei, Em. I. Emandi, O ctitorie din secolul al XIV-lea a vornicului Oană de la Tulova, în
SCIA–AP, 32, 1985, p. 3-12.
41
Idem, Habitatul medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare (secolele XI-
XVII), Bucureşti, 1982, p. 108-109.
42
Idem, Cercetările din bazinul superior al Şomuzului Mare. Săpăturile arheologice de la
Vornicenii Mari (Tulova), în MCA, XIV, 1980, p. 549.
43
Acest punct de vedere ne-a fost împărtăşit de arheologii Victor Spinei şi Anca Păunescu, cărora
le mulţumim şi pe această cale.
44
M. D. Matei, Em. I. Emandi, O ctitorie din secolul al XIV-lea, p. 10.
45
Idem, Habitatul medieval rural, p. 117.
46
Vezi V. Spinei, Rodica Popovici, Săpăturile arheologice din necropola medievală de la Hudum
(1987), în Arheologia Moldovei, XII, 1988, p. 241, nota 10; V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV,
ediţia a III-a, Chişinău, 1994, p. 235-236.
47
Vezi şi P.–V. Batariuc, Ceramica monumentală descoperită la curţi boiereşti din judeţul
Suceava, în SCIVA, 45, nr. 1, 1994, p. 71, care consideră, de asemenea, că reşedinţa de la Vornicenii
Mari–Tulova a fost construită la sfârşitul secolului al XIV-lea.
fost urmată de evoluţia firească a comunităţii locale până în momentului întemeierii

Ţării Moldovei. Noile instituţii introduse odată cu apariţia statului moldovenesc au
marcat începutul unei noi etape din istoria Tulovei, întrucât satul a intrat în
stăpânirea domniei şi, probabil, a fost dăruit unuia dintre membrii elitei sociale
locale, care şi-a stabilit aici reşedinţa. În acest context, a avut loc construirea
ansamblului de clădiri civile, iar în paralel, ctitorirea unei biserici de zid, care, deloc
întâmplător, a fost amplasată în spaţiul cimitirului din Tulova, cu scopul foarte
probabil de a înlocui vechiul lăcaş de cult al aşezării.
O situaţie similară cu cea de la Vornicenii Mari a rezultat în urma
cercetărilor desfăşurate la Haleş, în vatra satului medieval Bădeni, din Ţara
Românească, acolo unde a fost descoperit un alt complex rezidenţial boieresc în
componenţa căruia atât locuinţa, cât şi biserica paraclis au fost ridicate din lemn.
De această dată, locuinţele nu au putut fi studiate în detaliu întrucât au fost
suprapuse de construcţiile de zid aparţinând unei reşedinţe boiereşti mai recente. În
ciuda acestui impediment, resturile materiale găsite le-au permis totuşi autorilor
cercetării să concluzioneze că reşedinţa avea una sau mai multe locuinţe de
suprafaţă înzestrate cu sobe de cahle. Locuinţele împreună cu biserica, aflată la
nord de acestea, au fost construite în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi au
funcţionat până în primele două decenii ale secolului al XVI-lea. Întregul complex
se pare că a aparţinut familiei spătarului Vlad, vlastelin din “casa” voievodului
Vlad Călugărul, familia acestui boier aflându-se, în intervalul cronologic
menţionat, în stăpânirea câtorva părţi din satul Bădeni48.
1. 4. Tehnici de construcţie
În marea lor majoritate, locuinţele analizate se încadrează din punct de
vedere tehnic în sistemul constructiv al “furcilor”, unul foarte răspândit la nivel
european49. Numele lui se leagă de soluţia adoptată pentru ridicarea structurii de
rezistenţă a clădirilor, soluţie care avea la bază o reţea de stâlpi sau “furci” înfipte
vertical în pământ. În ceea ce priveşte structura pereţilor, sistemul a înregistrat o
mare varietate de formule constructive, care mergea de la împletituri din nuiele,
chirpici şi pământ bătut, până la piatră şi cărămidă. Un alt factor care a contribuit la
diversificarea registrului de variante în care se prezenta acest sistem, a fost modul
de fixare a structurii de rezistenţă. În afara soluţiei simple a furcilor înfipte direct în
pământ, sistemul putea utiliza şi alternativa prinderii stâlpilor într-o reţea de tălpi,
îngropate sau aşezate pe sol (“tehnica amnarelor” sau Fachwerk), această din urmă
rezolvare tehnică putând fi completată, la rândul ei, cu oricare dintre variantele de
umplere a carcasei enunţate mai sus. În consecinţă, putem discuta despre un spectru
larg al formulelor constructive existente, spectru la care se dovedeşte că a apelat şi
nobilimea autohtonă.
Locuinţele ridicate în sistemul “furcilor”, exemplificate prin situaţiile de la
Vornicenii Mari şi Măicăneşti, aparţin unui tip constructiv răspândit în spaţiul
48
Constanţa Modoran, Ion Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mânăstirea Bradu, în BOR, XCV,
nr. 9-12, 1976, p. 997; Idem, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări arheologice, în Spiritualitate
şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Bucureşti, 1983,
p. 194-195.
49
Paul Petrescu, Arta populară, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil:
George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 15.
românesc atât în mediul rural50, cât şi în cel urban51, dar care, în egală măsură, se
întâlneşte şi în regiunile învecinate, în Bulgaria52 şi în Serbia53. Ceea ce le
diferenţiază pe acestea de marea majoritate a locuinţelor ţărăneşti autohtone este
programul constructiv, care în cazurile analizate aici capătă o amploare uşor de
sesizat. Astfel, dacă la Vornicenii Mari avem de-a face cu un complex de clădiri
desfăşurat pe o mare suprafaţă de teren, la Măicăneşti se poate observa o dezvoltare
pe verticală a locuinţei, pentru a răspunde simultan atât exigenţelor rezidenţiale
propriu-zise, cât şi diverselor nevoi gospodăreşti. În acest din urmă caz, diferenţa
în raport cu celelalte locuinţe este dată nu numai de dimensiunile construcţiei, ci şi
de prezenţa spaţiului funcţional al beciului, menit să înlocuiască modestele gropi de
provizii ţărăneşti54.
Ridicate în sistemul “amnarelor”, construcţiile de la Liteni, Bârlad, Suceava
şi Vadu Anei constituie un alt grup unitar.
Casele boiereşti de la Liteni şi Bârlad fac parte dintr-un tip de construcţie
întâlnit şi în alte zone ale arealului locuit de români, construcţii ridicate în aceeaşi
tehnică, după programe constructive apropiate, fiind atestate în special în mediul
urban, la Baia55 şi Târgul de Floci56. Apropiat de această serie poate fi considerat şi
numerosul grup al locuinţelor cu prispă naturală continuă, descoperite la Baia 57,
Hârlău58 şi Orhei59, locuinţe care au fost ridicate în aceeaşi tehnică a “amnarelor”.
Casele descoperite la Vadu Anei şi în apropierea Curţii domneşti de la
Suceava prezintă un program constructiv ceva mai complex, bazat pe juxtapunerea
a două niveluri de locuire, cu funcţionalităţi diferite: pivniţa şi parterul. Acest gen
de clădire prezintă o mare răspândire în spaţiul românesc, fiind semnalat în mediul
50
V. Spinei, Dan Monah, Şantierul arheologic Braşăuţi, jud. Neamţ (1969), în MCA, X, 1973, p.
264-269; Maria Comşa, Types de habitations de caractère rural de la région comprise entre les
Carpates Méridionales et le Danube aux XIIIe–XVIIe siècles, în Dacia, N. S., XXI, 1977, p. 309; P. I.
Panait, op. cit., p. 80-81.
51
Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVI,
vol. II, Cercetările arheologice din anii 1977-1980, Iaşi, 1984, p. 26; Gh. I. Cantacuzino, Petru
Diaconescu, Gabriel Mihăescu, Date arheologice asupra unor vestigii medievale din zona centrală a
oraşului Târgovişte, în RMMMIA, XV, nr. 2, 1984, p. 36-37; Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Cercetări
arheologice efectuate în anul 1979 în cuprinsul aşezării Curtea de Argeş, jud. Argeş, în CA, IV, 1981,
p. 147, fig. 2.
52
Boris D. Borisov, A study on the mediaeval house from the 11th-12th centuries in South-eastern
Bulgaria, în Archaeologia Bulgarica, III, 1999, 2, p. 86-87.
53
Gordana Milošević, Становање у средњовековној Србији, Belgrad, 1997, p. 205, p. 248-249,
fig. 212 a-b. Sistemul este răspândit, de altfel, în întreaga lume slavă, vezi Lubor Niederle, Manuel de
l’antiquité slave, vol. II, La civilisation, Paris, 1926, p. 113-114; Ewald Schuldt, Der Holtzbau bei
den nordwestslawischen Stämmen vom 8. bis 12. Jahrhundert, Berlin, 1988, p. 60-65, fig. 63-66.
54
M. Comşa, op. cit., p. 12; P. I. Panait, Cercetarea arheologică a culturii materiale din Ţara
Românească în secolul al XIV-lea, în SCIV, 22, nr. 2, 1971, p. 249.
55
E. Neamţu, V. Neamţu, S. Cheptea, op. cit., vol. II, p. 16-17.
56
A. Păunescu, Dana Mihai, Tipuri de locuinţe documentate arheologic la Oraşul de Floci, com.
Giurgeni, jud. Ialomiţa, în Ialomiţa. Studii şi comunicări de istorie, arheologie, etnografie, III,
2000, p. 86.
57
E. Neamţu, V. Neamţu, S. Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII, vol. I,
Cercetările arheologice din anii 1967-1976, Iaşi, 1980, p. 21-32; Ibidem, vol. II, Cercetările
arheologice din anii 1977-1980, p. 17-42.
58
S. Cheptea, Un oraş medieval: Hârlău, Iaşi, 2000, p. 45-47.
59
E. N. Abâzova, P. P. Bârnea, A. A. Nudel’man, Древности Старого Орхея.
Залотоордынский период, Chişinău, 1981, p. 14 şi urm., fig. 4, 7, 9.
urban extracarpatic, la Baia60, Orhei61, Târgovişte62, Curtea de Argeş63 şi Râmnicu

Vâlcea64, dar şi în mediul nobilimii române din Transilvania65. Dacă la aceste
multiple cazuri adăugăm şi un exemplu de casă domnească, aşa cum este cazul
celei descoperite în incinta Curţii domneşti de la Suceava66, atunci putem lesne
observa că întreaga discuţia vizează de fapt un tip de locuinţă comun întregii elite
sociale româneşti de la sud şi est de Carpaţi67.
Trebuie făcută totuşi precizarea că dacă acest din urmă tip de locuinţă este
comun tuturor elitelor locale, în schimb el nu le aparţine acestora în exclusivitate,
întrucât, aşa cum o demonstrează câteva dintre bordeiele descoperite în cadrul
aşezărilor de la Coconi68 şi Vădastra69, sistemul “amnarelor” este prezent uneori şi
în mediile constructive ţărăneşti.
Cum cercetările cu caracter etnografic au stabilit că sistemul s-a generalizat
la noi abia pe parcursul secolelor XVIII-XIX70, înseamnă că prezenţa lui în
repertoriul tehnicilor de construcţie ale ţărănimii din secolele XIV-XVII trebuie să
fi fost de fapt una sporadică. Prin urmare, această prezenţă vine să sugereze
existenţa unor influenţe pe care arhitectura urbană şi cea boierească le-au exercitat
asupra celei ţărăneşti71, influenţe care au devenit din ce în ce mai accentuate pe
măsura înaintării în timp a societăţii autohtone72. Din acest punct de vedere, situaţia
spaţiului românesc se aseamănă cu cea din Serbia73 şi Bulgaria74, unde vechiul
60
E. Neamţu, V. Neamţu, S. Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. I, p. 32-33.
61
Pavel Bârnea, Tatiana Reaboi, Anexele gospodăreşti de la Orheiul Vechi din secolul al XV-lea
şi de la începutul secolului al XVI-lea, în Arheologia medievală, III, 2000, p. 85-86.
62
Nicolae Constantinescu, Corneliu Ionescu, Asupra habitatului urban de la Târgovişte înainte
de 1394. Repere din vatra Curţii domneşti, în SCIVA, 31, nr. 1, 1980, p. 57-61; C. Ionescu,
Consideraţii asupra arhitecturii şi urbanismului oraşului Târgovişte în a doua jumătate a veacului al
XIV-lea, în RMMMIA, XIV, nr. 2, 1983, p. 67, fig. 4.
63
L. Bătrâna, A. Bătrâna, op. cit., p. 151-153, fig. 5.
64
Elena Busuioc, Vestigii feudale de la Râmnicu Vâlcea, în Buridava, III, 1979, 24-28; Eadem, O
casă de orăşean şi documente materiale din sec. XIV-XV la Râmnicu Vâlcea, în SCIVA, 29, nr. 2,
1988, p. 119-126.
65
R. Popa, M. Zdroba, op. cit., p. 13-18; V. Eskenasy, op. cit., p. 37-38; R. Popa, D. Căpăţână, A.
Lukács, op. cit., p. 73-76.
66
L. Chiţescu, Cercetări arheologice la Curtea domnească din Suceava, p. 246; C. Nicolescu, op.
cit., p. 30-32; M. D. Matei, Em. I. Emandi, Cetatea de scaun şi Curtea domnească din Suceava,
Bucureşti, 1988, p. 132; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 74-76; Em. I. Emandi, M. Şt.
Ceauşu, op. cit., p. 157-159.
67
R. Popa, M. Mărgineanu–Cârstoiu, op. cit., p. 34.
68
N. Constantinescu, Coconi. Un sat de câmpie în epoca lui Mircea cel Bătrân. Studiu arheologic
şi istoric, Bucureşti, 1972, p. 35-41; M. Comşa, op. cit., p. 304.
69
Ibidem, p. 308.
70
P. Petrescu, Arhitectura, în vol. Arta populară românească, redactori responsabili: Florea Bobu
Florescu şi P. Petrescu, Bucureşti, 1969, p. 96; Valer Butură, Etnografia poporului român. Cultura
materială, Cluj Napoca, 1978, p. 101.
71
P. Petrescu, Arta populară, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, p. 17.
72
Despre influenţa oraşului asupra satului medieval românesc, reflectată în domeniul culturii
materiale, vezi M. D. Matei, Observaţii în legătură cu raporturile economice dintre oraşele medievale
şi satele situate în împrejurimile acestora (Realităţi din Ţara Românească şi Moldova), în SCIVA, 29,
nr. 3, 1978, p. 380; Aristide Ştefănescu, Em. I. Emandi, Alexandru Artimon, Oraşul de reşedinţă şi
zona sa înconjurătoare din Ţara Românească şi Moldova, în RMMM, XXV, nr. 1, 1986, p. 58-60.
73
Aici sistemul este utilizat în paralel cu cel al cununilor orizontale (Blockbau), vezi Gordana
Milošević, op. cit., p. 205, p. 248-249, fig. 212 a-b.
74
B. D. Borisov, op. cit., p. 86-87.
sistem folosit pentru ridicarea locuinţelor de rând era cel al “furcilor”, urmând ca
abia în vremuri mai recente să se generalizeze cel al “amnarelor”75.
Prezenţa sistemului în spaţiul românesc, încă din epoca întemeierii, pare a fi
legată de realităţile constructive din Ungaria, unde a înregistrat o utilizare constantă
pe parcursul întregului Ev Mediu76. Trebuie remarcate aici şi asemănările existente
între programele constructive puse în practică prin intermediul acestei tehnici.
Astfel, aşa numita “locuinţă maghiară de câmpie”77 (fig. 7-8) manifestă similitudini
evidente cu cele descoperite la Liteni şi Bârlad, în vreme ce locuinţele autohtone cu
pivniţă îşi găsesc analogii în mediul săsesc din Transilvania, unde astfel de case
sunt atestate încă din secolul al XIII-lea 78.
Se poate concluziona, prin urmare, că atât tehnica de lucru, cât şi programele
constructive prezente în formula acestor locuinţe au ca sursă de provenienţă spaţiul
regatului maghiar79. Drept aporturi autohtone, pot fi considerate doar împletiturile
de nuiele din structura pereţilor şi dispunerea pe orizontală a bârnelor în cadrul
aceloraşi pereţi, elemente, în mod evident, străine de structura caselor maghiare şi
săseşti, în care pereţii erau structuraţi din bârne verticale (fig. 9-10).
Pătrunderea sistemului “amnarelor” la sud şi est de Carpaţi nu trebuie legată
însă exclusiv de imigrarea elementelor etnice germane, aşa cum s-a procedat
uneori80, întrucât un factor important de colportare l-a constituit, probabil, chiar
populaţia românească din Transilvania. Dovada cea mai bună în acest sens o
constituie prezenţa locuinţelor de această factură în cadrul complexelor rezidenţiale
ridicate de cnezii români transilvăneni. Pătrunderea acestor construcţii la sud şi est
de Carpaţi ajunge să fie şi mai uşor de înţeles dacă vom observa că respectivele
reşedinţe sunt anterioare sau chiar contemporane cu momentele în care avem
informaţii documentare despre existenţa unor formaţiuni prestatale româneşti
dispuse de o parte şi de alta a Carpaţilor, sau despre mişcările demografice produse
dinspre interiorul arcului carpatic către spaţiul viitoarelor state medievale
româneşti81. Printre cei emigraţi, ştim astăzi cu siguranţă că au fost şi reprezentanţi
75
P. Petrescu, Consideraţii asupra raporturilor dintre arhitectura rurală şi cea urbană în sud-
estul Europei în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în SCIA–AP, 17, nr. 2, 1970, p. 228; M. Comşa,
op. cit., p. 313-314.
76
András Pálóczi–Horváth, Development of the late-medieval house in Hungary, în Památky
Arheologické, Supplementum 15, Ruralia IV, The rural house from the migration period to the oldest
still standing buildings, Bad Bederkesa, 2001, p. 309-310, fig. 1-4.
77
Ibidem, p. 309-312.
78
R. Popa, Gheorghe Baltag, Documente de cultură materială orăşenească în Transilvania din a
doua jumătate a secolului al XIII-lea, în SCIVA, 31, nr. 1, 1980, 1, p. 37-42, fig. 2. Astfel de locuinţe
sunt aduse la lumină, în număr din ce în ce mai mare, de cercetările arheologice întreprinse în oraşele
germane, aşa cum este, de exemplu, cazul Lübeck-ului; vezi Manfred Gläser, Hochmittelalterliche
Ständerbauten in Lübeck, în Archäologisches Korrespondenzblatt, 16, 1986, p. 215-222; Gabriele
Legant–Karau, Mittelalterlicher Holzbau in Lübeck an der Schwelle vom ländlichen zum städtischen
Siedlungsgefüge, în Archäologisches Korrespondenzblatt, 24, 1994, p. 333-344, fig. 6-13; Ingrid
Schalies, Neue Befunde hochmittelalterlicher Holzbauten in Lübeck Gründungsviertel, în
Archäologisches Korrespondenzblatt, 29, 1999, p. 125-134, fig. 3-5.
79
Situaţia spaţiului românesc poate fi comparată din acest punct de vedere cu cea a Serbiei
medievale, unde locuinţele de această factură se concentrează în jurul Belgradului, zonă de influenţă
maghiară, vezi G. Milošević, op. cit., p. 205, p. 248.
80
V. Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi, 1997, p. 159.
81
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Bucureşti, 1977, p. 71-79; Şerban Papacostea, Românii în secolul XIII. Între cruciată şi
Imperiul mongol, Bucureşti, 1993, p. 164-173.
ai elitelor sociale, care, în cazul Moldovei, au dat naştere unei formule proprii de
organizare politico-administrativă, întemeind o dinastie domnitoare aşezată în
fruntea ierarhiei locale82. Aşadar, nu este deloc întâmplător faptul că întemeietorul
statului rezidase în Maramureşul natal într-un edificiu ridicat în aceeaşi tehnică
constructivă pe care o vom găsi utilizată, câteva decenii mai târziu, în structura
primei case domneşti de la Suceava, cea care, mai departe, va servi, probabil, drept
model pentru vârfurile societăţii moldoveneşti.
2. LOCUINŢE CONSTRUITE ÎN SISTEM MIXT
O fază intermediară între arhitectura de lemn şi cea de zid este reprezentată,
în sens genetic, de construcţiile ridicate în sistem mixt, în care fundaţiile sau
temeliile din zidărie se combinau cu elevaţiile din lemn. Acest sistem constructiv,
folosit în numeroase situaţii pe parcursul secolelor XIV-XVI la ridicarea lăcaşurilor
de cult83, era de aşteptat să capete întrebuinţare şi în cadrul arhitecturii civile.
Cercetările arheologice întreprinse în ultimele decenii sunt astăzi în măsură să
confirme această ipoteză de lucru, oferindu-ne până acum câteva astfel de exemple,
între care pot fi regăsite şi locuinţe boiereşti. Numărul acestora din urmă se rezumă
deocamdată la două cazuri, însă fiecare dintre ele ilustrează un tip de program
constructiv care îşi găseşte analogii în alte medii constructive.
Pentru sistemul mixt de construcţie, clădirile de suprafaţă cu un singur nivel
reprezintă programul constructiv cel mai uşor de pus în practică. Acesta este
probabil motivul pentru care prima atestare a unei astfel de case o avem încă din
secolul al XIII-lea, când a fost datată prezumtiva locuinţă a voievodului Seneslau
de la Cetăţeni (jud. Argeş), un edificiu care folosea drept fundaţie o platformă din
piatră legată în tehnica zidăriei uscate, iar ca elevaţie, o suprastructură din lemn84.
Nu ştim care va fi fost gradul de răspândire a acestui program constructiv după
întemeiere, însă, cu certitudine, el a rămas o opţiune viabilă pentru elitele
autohtone. Veridicitatea acestei afirmaţii se verifică cu ajutorul unei case boiereşti
descoperite la Corni (jud. Neamţ), în vatra satului medieval Strâmbi (fig. 6).
Cercetările desfăşurate aici au avut ca obiectiv principal dezvelirea ruinelor unui
conac boieresc târziu (numit L1), dar secţiunile trasate în zona sudică a clădirii au
interceptat şi resturile unei alte construcţii de mari dimensiuni, ce pare a fi mai
veche (numită L2). Este vorba despre o locuinţă din lemn, ridicată pe fundaţii din
piatră legată cu lut, din structura căreia au fost dezvelite trei ziduri de temelie,
groase de 0,60 m. Lipsa materialelor arheologice care să permită o încadrare
cronologică precisă i-a determinat pe autorii investigaţiei să dateze ceva mai larg
construcţia respectivă, în secolele XVI-XVII85. Clădirea prezintă însă evidente
similitudini constructive şi planimetrice cu o serie de locuinţe atestate pe cale
arheologică la Suceava, în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi pe parcursul
82
Pentru aspectele legate de modul în care s-a format statul medieval moldovenesc, vezi Ştefan S.
Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, cu bibliografia problemei.
83
D. Mihai, Materiale şi tehnici de construcţie documentate arheologic în grupa monumentelor
religioase şi civile din Ţara Românească. Secolele XVI-XVII, în BCMI, s. n., X, nr. 1-4, 1999, p. 32.
84
L. Chiţescu, A. Păunescu, Cercetările arheologice efectuate la complexul de monumente
feudale de la Cetăţeni, judeţul Argeş. Locuinţa voievodală, în CA, VIII, 1986, p. 73.
85
Ioan Vatamanu, Elena Ciubotaru, Ştefan Scorţanu, Sondajul arheologic de la Corni–Strâmbi,
comuna Bodeşti, judeţul Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997, p. 255.
secolului al XVI-lea 86, precum şi cu o locuinţă descoperită la Vornicenii Mari, în

punctul “Dealul Velniţei”, construită la sfârşitul secolului al XVI-lea sau la
începutul secolului următor87. Analogiile tipologice existente pledează, aşadar,
pentru o cronologie care coboară chiar până în a doua jumătate a secolului al XV-
lea şi merge până la începutul secolului al XVII-lea.
În ceea ce-i priveşte pe stăpânii acestei locuinţe, în favoarea originii lor
boiereşti pledează două argumente. Trebuie remarcate, pe de o parte, dimensiunile
considerabile pe care le aveau două din cele trei ziduri descoperite (cca. 6 m x cca.
9 m)88, dimensiuni care clasifică locuinţa printre cele mai mari clădiri din mediul
rural moldovenesc, iar pe de altă parte apropierea de conacul boieresc investigat la
nord de aceasta, databil în secolele XVII-XVIII89. Ambele elemente sugerează,
aşadar, o posibilă continuitate de locuire boierească în zona respectivă.
Sursele scrise par să confirme şi ele această concluzie. Satul Strâmbi este
menţionat documentar pentru prima dată la 2 aprilie 1428, când voievodul
Alexandru cel Bun îl întăreşte împreună cu aşezarea învecinată, Corni, în
stăpânirea panului Dragomir 90. El reapare în documente la 2 aprilie 1579, când
domnitorul Petru Şchiopul îl întăreşte jitnicerului Ilea, cel care îl cumpărase de la
“Mariica, fiica lui Drăghici vistier, nepoata lui Stârcea, strănepoata lui Drăgoiu,
răstrănepoata lui Dragomir”91. Pe lângă aceste informaţii, documentul din 1579 mai
aduce o precizare importantă, aceea că Mariica moştenise, odată cu satul, un
privilegiu de întărire primit de panul Dragomir de la Ilie şi Ştefan voievozi, dar şi
un altul, de care beneficiase străbunicul său, Drăgoiu, fiul lui Dragomir, din partea
lui Ştefan cel Mare92. Prin urmare, între jumătatea secolului al XV-lea şi sfârşitul
secolului al XVI-lea, satul s-a aflat în stăpânirea urmaşilor panului Dragomir, care
au primit pentru el întăriri succesive din partea domnilor moldoveni.
86
B. Mitrea et alii, Şantierul Suceava, în SCIV, IV, nr. 1-2, 1953, p. 348-349; B. Mitrea et alii,
Şantierul arheologic Suceava–Cetatea Neamţului (r. Suceava, reg. Suceava), în SCIV, V, nr. 1-2,
1954, p. 292-293; B. Mitrea et alii, Şantierul arheologic Suceava–Cetatea Neamţului, în SCIV, VI, nr.
3-4, 1955, p. 776; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 116, p. 120.
87
M. D. Matei, Em. I. Emandi, Habitatul medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul
Şomuzului Mare (secolele XI-XVII), Bucureşti, 1982, p. 144-145; locuinţa, de dimensiuni neobişnuit
de mari pentru mediul rural moldovenesc, era divizată în trei camere dispuse în filă, prezentând
particularitatea unor temelii cu lăţimea de 0,65 m, realizate din lespezi de piatră legate cu humus
local. Importantă este şi descoperirea unor bucăţi de chirpic imprimate cu loazbe late, fapt ce le-a
permis autorilor să reconstituie partea superioară a construcţiei, formată din şiruri orizontale de
loazbe, lipite pe ambele părţi cu lut.
88
Calcularea dimensiunilor s-a făcut în conformitate cu planul săpăturilor publicat de autori, vezi
I. Vatamanu, E. Ciubotaru, Şt. Scorţanu, op. cit., p. 256, fig. 1.
89
Datarea acestei construcţii în secolele XVIII-XIX, propusă de autorii investigaţiei pe baza unor
analogii nespecificate în raportul publicat, nu poate fi acceptată. Analogiile cele mai apropiate care
pot fi invocate în legătură cu acest monument, atât din punct de vedere geografic, cât şi planimetric,
privesc hanul domnesc de la Suceava şi conacul boieresc de la Şerbeşti (ambele datate în secolul al
XVII-lea) şi au în vedere dispunerea camerelor, la nivelul parterului, de o parte şi de alta a unui
coridor central, care, la rândul său, comunică cu exteriorul prin intermediul unui pridvor, vezi Mihai
Ispir, Conace din judeţul Neamţ, în SCIA–AP, 26, 1979, p. 158-159, fig. 2-3; Em. I. Emandi, M. Şt.
Ceauşu, op. cit., p. 151-152, fig. 53. De menţionat este şi faptul că, în raportul iniţial de săpătură,
publicat în vol. Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, p. 35, complexul
celor două locuinţe fusese datat mai plauzibil, în secolele XVII-XVIII.
90
DRH, A, vol. I, p. 105, nr. 71.
91
92
Ibidem.
În posesia jitnicerului Ilea a rămas însă pentru puţin timp; la 2 aprilie 1585,
Petru Şchiopul întărea satul marelui stolnic Gligorie Cocorea, după ce acesta îl
cumpărase de la Ilea, devenit între timp fost jitnicer93. După această dată, satul
dispare din nou din izvoarele scrise, pentru a reintra în atenţie lor la jumătatea
secolului al XVII-lea. Trei documente din anii 1645-1646 îl menţionează în
stăpânirea clucerului Ştefan Boul, care se afla în dispută pentru hotarul lui cu
locuitorii satului vecin Negoeşti94. Câţiva ani mai târziu, mai precis la 5 februarie
1654, a noua parte din Strâmbi apare menţionată în stăpânirea Loghinei, a fiului ei,
Ionaşco, precum şi a lui Ionaşco Bădorel, ocazie cu care cei trei vând partea
respectivă clucerului Ştefan Boul95. Se pare deci că, între 1585 şi 1654, satul a fost
divizat în nouă părţi egale, corespunzătoare unui număr echivalent de rude care şi-
au împărţit o moştenire de familie. Cei nouă sunt probabil urmaşii marelui stolnic
Gligorie Cocorea 96, care, spre mijlocul secolului al XVII-lea, ajung să îşi vândă
părţile de sat clucerului Ştefan Boul, probabil o rudă de-a lor mai îndepărtată.
În contextul acestor informaţii documentare, succesiunea familiilor care au
stăpânit satul Strâmbi devine ceva mai clară, iar odată cu aceasta ajungem să
înţelegem cine sunt comanditarii celor două case boiereşti. Prima dintre ele trebuie
pusă, aşadar, pe seama descendenţilor jupanului Dragomir, cei care am văzut că au
stăpânit satul în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în cea mai mare parte a
secolului al XVI-lea, adică în perioada pentru care L2 îşi găseşte analogii în restul
ţării. Locuinţa a fost folosită, probabil, şi de către familia marelui stolnic Gligorie
Cocorea, dezafectarea ei putând avea loc cândva în prima jumătate a secolului al
XVII-lea. În ceea ce priveşte conacul aflat mai spre nord, acesta îi aparţine, foarte
probabil, clucerului Ştefan Boul, ginerele lui Ştefan Tomşa al II-lea şi cumnatul
domnitorului Gheorghe Ştefan97, cel care stăpânea satul la mijlocul secolului al
XVII-lea. Numai un astfel de personaj putea avea suficientă forţă financiară pentru
a-şi ridica un gen de construcţie, care, la vremea respectivă, reprezenta tot ceea ce
putea fi mai impozant în materie de case nobiliare.
Construcţiile de tipul celor de la Cetăţeni şi Strâmbi îşi găsesc analogii şi în
afara hotarelor Ţărilor Române. Aşa cum bine se ştie, sistemul fundaţiilor din
piatră de râu legată cu pământ sau lut este unul foarte familiar practicii constructive
bizantine, el fiind larg răspândit atât în arhitectura militară, cât şi în cea civilă98.
Clădiri similare întâlnim însă şi în ţările Europei Centrale. Un astfel de exemplu
este cazul Austriei Inferioare, unde suprastructura din lemn ridicată în sistem
Blockbau suprapunea, de obicei, fundaţiile de zid uscat ale locuinţelor, conducând
astfel la obţinerea unor case cu un singur nivel, compartimentate în mai multe
camere dispuse în filă99. Locuinţe asemănătoare sunt atestate şi în Slovacia vecină,
93
Ibidem, p. 272-273, nr. 331.
94
Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a Statului, vol. II, 1621-1652,
întocmit de Mihai Regleanu, Iulia Gheorghian, Veronica Vasilescu şi Doina Duca, Bucureşti, 1959,
p. 385, nr. 1806, p. 370-371, nr. 1887, p. 371, nr. 1888.
95
Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653-1658), Iaşi,
2003, p. 413.
96
Deocamdată, nu ne este cunoscut decât un singur fiu, Ionaşco Cocorea, mare vătaf de Iaşi în
1616, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 300; nu este, însă, exclus ca Loghina din 1654 să fie o fiică a
acestuia din urmă, iar cei doi Ionaşcu să-i fie nepoţi, botezaţi astfel după numele bunicului matern.
97
Stoicescu, Dicţionar, p. 352; P. Zahariuc, op. cit., p. 413.
98
C. Nicolescu, Moştenirea artei bizantine în România, Bucureşti, 1971, p. 56.
99
Sabine Felgenhauer–Schmiedt, Die Bauerhäuser der Wüstung Hard, Nieder-österreich.
Überlegungen zum dreiteiligen Haus, în vol. The rural house, p. 257-263, fig. 2.
aici fiind cunoscute şi situaţii în care cununile orizontale erau ridicate deasupra
unor socluri din zidărie de piatră legată cu mortar100.
Cel de-al doilea tip de casă nobiliară ridicată în sistem mixt este reprezentat
de programul constructiv al locuinţelor cu pivniţă, atestat deocamdată prin
intermediul unui singur exemplu, descoperit la Suceava. Este vorba despre o
clădire înzestrată cu sobă de cahle, pe care dimensiunile (11,75 m x cca. 4,50 m) o
situează printre cele mai mari construcţii de piatră ale Sucevei medievale. Pivniţa,
adâncită până la 2,30 m în raport cu nivelul de călcare al epocii, era ridicată din
lespezi de piatră legate cu un amestec de lut şi nisip fin şi sprijinea o suprastructură
pe care resturile găsite în umplutura sa o indică a fi fost din lemn. Prin poziţia sa
apropiată, pe de o parte, de Curtea domnească, iar pe de altă parte, de biserica
Mirăuţilor, unde la începutul secolului al XV-lea a fost stabilit sediul recent
înfiinţatei Mitropolii autocefale a Moldovei, se poate bănui că impunătoarea clădire
va fi servit drept reşedinţă pentru mitropoliţii moldoveni în intervalul cuprins între
sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XVI-lea 101.
Locuinţa de la Suceava îşi găseşte analogii în mediul constructiv al
patriciatului urban din Moldova şi îndeosebi printre casele orăşenilor din Târgu
Trotuş. Cercetările arheologice întreprinse aici au scos la iveală câteva locuinţe
foarte asemănătoare, aparţinând secolului al XVI-lea, în alcătuirea cărora intrau
aceeaşi pivniţă din piatră legată cu lut şi aceeaşi suprastructură din lemn102.
Prezenţa acestor similitudini merită a fi subliniată aici, întrucât ea pare a îndreptăţi
concluzia că nu discutăm despre exemple izolate, ci foarte probabil avem de-a face
cu un tip de locuinţă destul de răspândit în rândul elitelor autohtone.
Originile sale trebuie căutate în primul rând la sudul Dunării, unde analogiile
existente aparţin aceluiaşi mediu urban. Programele constructive de aici
presupuneau unul sau mai multe nivele, fiecare având propria-i funcţionalitate: cele
inferioare, construite din zidărie, serveau drept spaţii gospodăreşti (grajduri,
pivniţe, ateliere, magazii etc.), iar cele superioare, ridicate din lemn, erau afectate
locuinţelor propriu zise103.
100
Matej Ruttkay, Der ländliche Hausbau des 5. bis 15. Jh im nördlichen Karpaten-becken
(Slowakei), în vol. The rural house, p. 269-271, fig. 6.
101
M. D. Matei, Em. I. Emandi, Gh. Sion, A avut mitropolitul Iosif un palat, în Suceava, în
secolul al XIV-lea?, în RMI, LXII-LXIII, nr. 1-2, 1993–nr. 1-2, 1994, p. 102-107.
102
Al. Artimon, Descoperirile arheologice de la Tg. Trotuş din anii 1983-1986, în Carpica,
XVIII-XIX, 1986-1987, p. 329, p. 331; Idem, Cercetările arheologice de la Tg. Trotuş din anii 1987-
1989, în Carpica, XX, 1989, p. 227-229, cu preţioase precizări privitoare la locuinţa nr. 29, în
umplutura căreia s-au găsit resturi de lemn carbonizat, precum şi negative în lut ale loazbelor,
permiţând astfel reconstituirea structurii lemnoase a nivelului care suprapunea pivniţa; Idem,
Consideraţii istorico-arheologice privind geneza şi evoluţia oraşelor medievale din sud-vestul
Moldovei, în Carpica, XXIV, 1993, p. 77.
103
P. Petrescu, Consideraţii asupra raporturilor dintre arhitectura rurală şi cea urbană, p. 237-
238. Pentru cazul Bulgariei medievale, vezi exemplul oraşului Červen, unde, în urma cercetărilor
arheologice, au fost descoperite numeroase locuinţe cu pivniţă din piatră legată cu pământ galben şi
etaj din carcasă de lemn, la Violeta Dimova, Градоустройство и архитектура на читаделата на
Червен през XIII-XIV в., în Средновековият Червен, vol. I, Цитаделата на града, Sofia, 1985, p.
90-100. Vezi şi construcţiile cu etaj din Pliska, construite din piatră legată cu pământ, la parterul
cărora se aflau ateliere meşteşugăreşti sau prăvălii, la Atanas Milčev, Занаятчийски и търговски
помещения северно от южната порта на вътрешния град на Плиска, în vol. Архитектурата
на първата и втората болгарска дръжава, Sofia, 1975, p. 272 –273.
Prezenţa pivniţelor din piatră legată cu lut ar putea să fie însă şi rezultatul
unui împrumut petrecut pe plan local, avându-i drept sursă pe locuitorii germani ai
oraşelor extracarpatice. Un fenomen asemănător a fost scos la iveală şi de
cercetările arheologice din Cehia, unde populaţia germană a adus şi a impus un gen
asemănător de construcţii. Este vorba despre locuinţe cu un singur nivel, care
puteau ridica ziduri de piatră legate cu lut până la cca. 2 m104. De altfel,
influenţarea repertoriului arhitectural autohton de către populaţia germană nu ar fi o
noutate; am menţionat anterior că un scenariu asemănător s-a petrecut în cazul
locuinţelor cu pivniţă ridicate în tehnica amnarelor, chiar dacă acolo împrumutul s-
a realizat probabil pe tărâm transilvănean.
3. LOCUINŢE DE ZID
Alături de sistemele constructive analizate până acum, nobilimea autohtonă a
apelat adesea şi la zidărie, rezultatele cercetărilor arheologice întreprinse până în
prezent evidenţiind prezenţa caselor de zid în cadrul ansamblurilor rezidenţiale
boiereşti începând chiar cu secolul întemeierii. Programele documentate până în
prezent sunt destul de variate, ele putând fi încadrate în trei mari categorii de
construcţii: locuinţe de suprafaţă cu un singur nivel, locuinţe de tip turn şi locuinţe
cu pivniţă şi gârlici.
Locuinţa de zid construită la suprafaţă, cu un singur nivel locuibil,
reprezintă, fără îndoială, transpunerea în zidărie a aceluiaşi program constructiv pe
care, anterior, l-am găsit pus în practică, atât prin intermediul lemnului, cât şi cu
ajutorul sistemului mixt. Cazuistica aflată la dispoziţie este însă una restrânsă din
punct de vedere numeric şi limitată din perspectivă geografică, cercetările
arheologice întreprinse până acum oferindu-ne doar trei astfel de exemple, toate
aparţinând spaţiului Ţării Româneşti: Suslăneşti (jud. Argeş), Domneşti (jud.
Argeş) şi Giurgeni (jud. Ialomiţa).
Cel mai vechi edificiu de acest tip a fost scos la iveală în cursul
investigaţiilor desfăşurate la Suslăneşti (fig. 38), unde au fost descoperite resturile
unei case boiereşti care a înregistrat trei niveluri de locuire cuprinse între secolul al
XIV-lea şi sfârşitul secolului al XVI-lea.
Locuinţa a fost construită din piatră de râu legată cu mortar şi, judecând după
traseul în “L” al zidurilor descoperite, se pare că a avut trei spaţii locuibile: două pe
axa nord-vest – sud-est şi o a treia orientată spre sud-vest. Dacă avem în vedere că
spaţiul bănuit a fi fost camera sud-estică avea dimensiunile aproximative de 6,5 m
x 7,5 m, iar un al treilea zid, ce constituia una dintre laturile camerei nord-vestice,
avea aproximativ 4,5 m, atunci putem aprecia că locuinţa de la Suslăneşti a fost o
construcţie relativ spaţioasă, conformă cu statutul ei de casă boierească.
În interior, a fost amenajată o podea sub formă de paviment din lespezi
neregulate de piatră, care a fost refăcută la jumătatea secolului al XV-lea, când
debutează cea de-a doua fază de funcţionare a clădirii. Tot în categoria elementelor
de amenajare interioară, trebuie inclusă şi prezenţa unor sobe de cahle, ale căror
resturi materiale au fost interceptate atât în stratul de depuneri aparţinând primei
faze de funcţionare, cât şi în cel corespunzător fazei a doua.
104
Martin Ježek, Jan Klápště, Martin Tomášek, The medieval peasant house in Bohemia.
Continuity and change, în vol. The rural house, p. 348-353, fig. 3-4.
Locuinţa de la Suslăneşti a fost descoperită la mică distanţă de ruinele unui

lăcaş de cult cu plan dreptunghiular; împreună, cele două edificii alcătuiau o
reşedinţă care poate fi pusă în legătură cu stăpânii satului medieval Neagomireşti.
În legătură cu aceştia din urmă, însă, nu vom intra, deocamdată, în detalii; vom
reveni asupra lor într-un alt capitol al lucrării, atunci când vom lua în discuţie
particularităţile constructive şi funcţionale ale bisericii reşedinţei. O precizare care
se impune, totuşi, a fi făcută aici, priveşte împrejurările în care şi-a încetat existenţa
reşedinţa de la Neagomireşti. Potrivit autorului investigaţiilor, atât complexul
rezidenţial, cât şi aşezarea din vecinătate au fost distruse la sfârşitul secolului al
XVI-lea, cauzele care s-au aflat la originea acestui eveniment legându-se probabil
de expediţia otomană din anul 1595, condusă de Sinan Paşa105.
Cercetările arheologice desfăşurate la Domneşti au scos la iveală ansamblul
unei alte reşedinţe boiereşti argeşene, care grupa, la aproximativ 50 m distanţă una
de cealaltă, o locuinţă de mari dimensiuni şi o biserică de curte. Din păcate,
locuinţa a beneficiat de o atenţie mai redusă din partea echipei de cercetare, efortul
acesteia canalizându-se în special asupra bisericii. Totuşi, cele câteva secţiuni
trasate au permis reconstituirea planului unei clădiri rectangulare de mari
dimensiuni (21,10 m x 9,60 m), construită pe temelii de piatră de râu legată cu
mortar, temelii adâncite până la -0,50 m în solul medieval. Judecând după
cantitatea mare de cărămidă aflată în nivelul de demolare, este foarte probabil că
edificiul a avut elevaţia ridicată din zidărie de cărămidă. În acelaşi nivel de
demolare au fost găsite fragmente de cahle şi discuri decorative, care, fără îndoială,
provin de la o instalaţie de încălzit de tipul sobelor monumentale106. Similitudinile
constructive constatate între locuinţă şi biserică, precum şi materialele arheologice
descoperite indică faptul că cele două edificii au fost contemporane, alcătuind o
reşedinţă ridicată la sfârşitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului
următor107, probabil de către unul dintre numeroşii boieri pe care actele de
cancelarie îi menţionează în calitate de stăpâni ai satului108.
Cercetările sistematice desfăşurate în ultimele decenii la Giurgeni, în vatra
Târgului de Floci, au adus importante contribuţii la cunoaşterea habitatului
medieval specific mediului urban românesc, numeroasele locuinţe investigate
îmbogăţind repertoriul cunoscut al arhitecturii civile româneşti109. Una dintre
acestea a reţinut însă în mod special atenţia cercetătorilor. Este vorba despre o
locuinţă de suprafaţă, care, atât prin dimensiuni, cât şi prin poziţia ei, apropiată de
105
Vezi Dinu V. Rosetti, Vestigiile feudale de la Suslăneşti (jud. Argeş), în BMI, XLI, nr. 2, 1972,
p. 29-30 şi fig. 1, după care s-a realizat calculul aproximativ al dimensiunilor locuinţei.
106
Spiridon Cristocea, Romeo Maschio, Teodor Mavrodin, Cercetările arheologice de la
Domneşti, judeţul Argeş, în Studii şi comunicări. Muzeul Câmpulung–Muscel, IV, 1987, p. 26.
107
Ibidem, p. 28.
108
Pe parcursul secolului al XVI-lea, satul s-a aflat în posesia mai multor stăpâni: Văsiu şi Manda
din Stănceşti, Neagoe Basarab, mănăstirea Argeş, Badea mare stolnic, Ivaşco mare vornic, Alexandru
al II-lea Mircea, mănăstirea Sf. Troiţă şi Radu mare comis, vezi, în acest sens, DRH, B, vol. IV, p.
141, nr. 111; Ibidem, vol. V, p. 187-188, nr. 174; Ibidem, vol. VII, p. 29, nr. 9; DIR, B, veac XVI, vol.
5, p. 225, nr. 238; DRH, B, vol. XXII, p. 554-558, nr. 293; Ibidem, p. 562-571, nr. 295; Sp. Cristocea,
R. Maschio, T. Mavrodin, op. cit., p. 15-19. Deşi, în principiu, posibilitatea ca acest complex să fi
aparţinut mănăstirii Argeş sau unuia dintre cei doi domni menţionaţi nu poate fi exclusă, ea este totuşi
greu de crezut, întrucât astfel de reşedinţe rurale domneşti sau mănăstireşti sunt atipice; până în
prezent, după cunoştinţele noastre, nefiind atestat în Ţara Românească nici un astfel de exemplu.
109
Vezi A. Păunescu, D. Mihai, op. cit., p. 85-96.
unul dintre lăcaşurile de cult ale oraşului, vine să sugereze ideea că a aparţinut unui
posibil complex rezidenţial boieresc.
Locuinţa (fig. 37) acoperea o suprafaţă de 46 m2 şi avea întreaga elevaţie din
cărămidă. În interior, spaţiul a fost compartimentat în două camere de dimensiuni
diferite: una mai mare, ridicată pe o fundaţie din blocuri paralelipipedice de piatră
legate cu mortar, şi una mai mică, construită pe temelii din piatră spartă, legată de
asemenea cu mortar110.
Funcţională până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, locuinţa se afla
amplasată la cca. 75 m de o biserică de tip sală, ridicată la cumpăna secolelor XV-
XVI. Având în vedere, pe de o parte, că edificiul de cult a fost aproximativ
contemporan cu locuinţa, iar pe de alta, că acesta dezvolta o variantă planimetrică
specifică mai ales bisericilor de curte muntene, ipoteza existenţei unei reşedinţe
boiereşti111 capătă credibilitate, cu atât mai mult cu cât documentele interne de
cancelarie menţionează în această perioadă numeroase cazuri de boieri rezidenţi ai
Târgului de Floci112.
3. 2. Locuinţe de tip turn
Locuinţele etajate cu aspect de turn sunt printre cele mai vechi tipuri de case
boiereşti, ele fiind atestate în spaţiul extracarpatic încă din secolul al XIV-lea. De
regulă, acestea erau construcţii cu două niveluri, compuse dintr-un parter construit
la suprafaţă – sau uşor adâncit în sol – şi un nivel suprapus. Astfel de construcţii au
fost descoperite la Netezi (jud. Neamţ), Polata (jud. Gorj), Firizu (jud. Mehedinţi),
Cătălui (jud. Călăraşi) şi Runcu (jud. Gorj).
Turnul de la Netezi a făcut parte dintr-un ansamblu rezidenţial (fig. 11)
ridicat în ultimul sfert al secolului al XIV-lea, pe terasa inferioară a pârâului
Netezi, cel care, de altfel, a şi dat numele aşezării. Construcţia prezenta un plan
rectangular (13,50 m x 7,10 m, la exterior), având spaţiul interior compartimentat
în două încăperi: una de dimensiuni mai mari (8 m x 4,90 m), dispusă spre răsărit,
şi una mai mică (4,90 m x 3,65 m), plasată spre apus. Camera mai mare se pare că
asigura comunicarea cu exteriorul, intrarea fiind situată pe latura de est a
construcţiei. Elevaţia clădirii, lată de 0,80 m, a fost realizată în tehnica bizantină a
emplectonului: feţele interioare şi exterioare ale zidurilor au fost zidite din blocuri
de piatră de carieră, iar spaţiile dintre acestea au fost umplute cu piatră spartă şi
mortar. Deşi mare parte a materialului litic a fost recuperat încă din vechime,
amprentele păstrate în mortarul fundaţiilor au îngăduit, totuşi, formularea
observaţiei că în structura edificiului au fost încastrate piese fasonate, utilizate ca
ancadramente pentru uşi şi ferestre. Aceleaşi negative conservate în mortar au
prilejuit şi reconstituirea nivelului interior de călcare, amenajat sub forma unei
pardoseli din dale de piatră. Şi exteriorul locuinţei a beneficiat de amenajări, de
această dată fiind vorba despre un strat de argilă bine compactată, cu rol de
hidroizolare, şi de un trotuar din piatră de râu. În interior, locuinţa a fost deservită
de o sobă de cărămidă fără cahle, care, judecând după absenţa urmelor soclului din
negativele pardoselii, se pare că s-a aflat la nivelul superior al clădirii. Această
110
L. Chiţescu, N. Conovici, Laura Georgescu, R. Lungu, A. Păunescu, T. Papasima, Venera
Rădulescu, P. Vlădilă, Cercetările arheologice de la Piua Petri, în CA, III, 1979, p. 228-232.
111
Radu Lungu, Oraşul de Floci. Monumente istorice, în RMMMIA, XV, nr. 1, 1984, p. 38-39,
fig. 3; A. Păunescu, D. Mihai, op. cit., p. 87.
112
A. Păunescu, Cu privire la boierii din Oraşul de Floci în secolele XVI-XVII, în Muzeul
Naţional, XII, 2000, p. 27-32.
ultimă constatare este, de altfel, cea care le-a permis autorilor descoperirii să
reconstituie aspectul de turn pe care l-a avut construcţia113.
La aproximativ 135 m spre nord de locuinţă a fost dezvelită biserica paraclis
a reşedinţei, în jurul căreia s-a dezvoltat o necropolă (fig. 46). Lăcaşul de cult a
avut iniţial doar altar şi naos, pronaosul fiind adăugat abia în prima jumătate a
secolului al XV-lea. Potrivit autorilor cercetării, tot la începutul secolului al XV-lea
a avut loc însă şi dezafectarea locuinţei boiereşti. Datările propuse ridică, aşadar,
unele semne de întrebare, pentru că încetarea existenţei locuinţei face puţin
probabilă demararea unui demers constructiv în cazul bisericii. Din acest
considerent, credem că nu pot fi luate în discuţie decât două posibilităţi: fie
locuinţa a funcţionat şi în prima treime a secolului al XV-lea, ea fiind, aşadar,
contemporană cu ridicarea pronaosului; fie acesta din urmă a fost construit în
perioada de funcţionare a locuinţei, între ultimul sfert al secolului al XIV-lea şi
începutul secolului următor114.
Ansamblul rezidenţial a aparţinut, foarte probabil, jupanului Bratu Netedul,
unul dintre marii boieri moldoveni de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Către
această încheiere pledează atât argumente de ordin toponimic (amplasarea
reşedinţei în vatra satului Netezi, lângă pârâul eponim, într-un punct numit
semnificativ “Brătuleţ”), cât şi argumente de ordin cronologic (materialele
arheologice descoperite provenind din epoca în care personajul amintit este
menţionat de sursele scrise115).
Investigaţiile arheologice desfăşurate timp de peste un deceniu la Polata au
scos la iveală ruinele unui alt turn–locuinţă, care, împreună cu alte trei locuinţe de
zid aflate în imediata sa vecinătate, alcătuiesc unul dintre cele mai interesante
ansambluri de arhitectură civilă ale Evului Mediu românesc (fig. 13). Este vorba
despre locuinţa numită “A” (fig. 14), o clădire etajată cu plan dreptunghiular (14,30
m x 7,70 m), din care s-a păstrat doar nivelul inferior, considerat a fi pivniţă de
către autorii descoperirii. Zidurile clădirii, groase de 0,80 m, au fost ridicate în
tehnica emplectonului şi s-au conservat până la o înălţime cuprinsă între 2,30 m şi
2,60 m. Cele două nivele ale clădirii erau separate printr-un plafon din lemn, ale
cărui resturi carbonizate au fost găsite sub ruinele clădirii. Plafonul se sprijinea pe
un sistem alcătuit din trei stâlpi din lemn sau zidărie, fixaţi în podeaua nivelului
inferior, la intervale de 3,50 m, cu ajutorul unor pietre de râşniţă şi de moară116.
Un amănunt semnificativ, atât pentru reconstituirea aspectului construcţiei,
cât şi pentru încercarea de înţelegere a funcţionalităţii aşa-zisei pivniţe, este
constatarea că pereţii acesteia au avut suprafaţa interioară tencuită117. Mai mult
113
Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982, p. 83-90, fig. 1; Bătrâna, Netezi, 1985, p. 300-303, fig. 1;
Moisescu, Arhitectura, p. 94.
114
Problema neconcordanţei cronologice existente între cele două edificii a fost sesizată iniţial de
autori, în primul raport publicat făcându-se afirmaţia că ceramica aflată în nivelurile de demolare a
locuinţei: “se încadrează din punct de vedere tipologic în prima jumătate a secolului al XV-lea,
stabilind astfel momentul abandonării construcţiei spre mijlocul secolului amintit (subl. autorilor)”,
vezi Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982, p. 88. În raportul final, însă, autorii au revenit asupra datării
materialului ceramic, afirmând că fragmentele respective “din punct de vedere tipologic nu depăşesc
începutul secolului al XV-lea”, vezi Bătrâna, Netezi, 1985, p. 303.
115
Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982, p. 91; Bătrâna, Netezi, 1985, p. 312-314.
116
V. Rădulescu, Gheorghe Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj, în CA, V,
1982, p. 119-120.
117
V. Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74, p. 109.
decât atât, se pare că pereţii săi au fost acoperiţi chiar cu decoraţii pictate, autorii
investigaţiilor menţionând descoperirea în umplutura pivniţei a unor fragmente de
tencuială colorată118. Un alt detaliu constructiv interesant este dezvelirea în zona
zidurilor de nord-vest, nord-est şi sud-est a unui pavaj, obţinut din piatră de râu
bine bătută cu maiul în podeaua de lut galben119.
Pe întregul perimetru al construcţiei, zidurile prezentau o serie de retrageri,
cu dimensiunile de 0,16 m x 0,10 m, care au fost interpretate în primă fază ca
având rol în fixarea pardoselii. Ulterior, a devenit însă evident că rostul acestor
retrageri a fost altul, întrucât locuinţa nu a beneficiat de o pardoseală din lemn, ci
de un pavaj din piatră de râu, aşa cum am arătat mai sus. De altfel, prezumtiva
podea din lemn ar fi trebuit să lase urme arheologice consistente, intercalate, din
punct de stratigrafic, între nivelul pavajului şi cel al dărâmăturilor rezultate din
prăbuşirea nivelului superior, ceea ce nu s-a întâmplat. Acestea sunt motivele
pentru care autorii investigaţiilor au revenit asupra explicaţiilor funcţionale date
respectivelor retrageri, emiţând o nouă ipoteză potrivit căreia rostul acestora s-ar
lega probabil de susţinerea unor policioare120. În umplutura construcţiei au fost
descoperite resturi provenind de la câteva instalaţii de preparare a hranei (vetre) şi
de încălzit (sobă cu cahle)121. De remarcat este faptul că aceste resturi se situează
stratigrafic deasupra nivelului de arsură corespunzător plafonului ce separa pivniţa
de etaj, concluzia care se desprinde de aici fiind aceea că etajul a fost înzestrat
probabil cu mai multe astfel de instalaţii122.
O problemă rămasă nelămurită în rapoartele de săpătură publicate este aceea
a accesului la primul nivel, de clarificarea sa depinzând, aşa cum vom vedea,
înţelegerea mai bună a particularităţilor constructive şi funcţionale ale clădirii. Mai
întâi trebuie făcută precizarea că ceea ce autorii descoperirii numesc pivniţă,
reprezintă un spaţiu adâncit în sol care coboară de la -0,80 m până la -2,00 m în
raport cu nivelul actual de călcare123. Aceasta înseamnă că locuinţa a fost ridicată
în coasta pantei care domină pârâul Suşiţa (aflat la cca. 10 m spre vest), având
laturile scurte paralele cu firul apei, iar cele lungi înfipte în panta respectivă. În
discuţie trebuie luat însă nivelul medieval de călcare, excluzând depunerile
intervenite între timp. De altfel, profilul secţiunii S III, trasate perpendicular pe
zidul nord estic, evidenţiază foarte clar că între solul viu, în care a fost săpat şanţul
fundaţiei, şi solul vegetal există o lentilă de pământ galben depus124, care a avut
probabil rostul de a preveni infiltrarea apei scurse de pe versant. Coroborând toate
aceste date, rezultă că primul nivel al construcţiei cobora în raport cu solul
medieval cu câteva zeci de centimetri în extremitatea vestică şi, probabil, cu ceva
mai mult de 1 m în cea estică. Acesta este motivul pentru care intrarea se făcea
foarte probabil pe latura vestică a clădirii, dinspre apa Suşiţei125, modul de
118
V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, în CA, VI, 1983, p. 133.
119
Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, Mărturii arheologice în Gorj, Târgu Jiu, 1987, p. 165.
120
121
Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 164-165; V. Rădulescu, în CCA, 1996, nr.
155, p. 127-128.
122
123
Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 165; V. Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74,
p. 109.
124
V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata (1982), p. 121, fig. 1.
125
Domnica Bajmatără, V. Marinoiu, Pivniţe din Gorj, sec. XIV-XIX, în Litua. Studii şi cercetări,
nr. 4, 1988, p. 145.
dispunere a clădirii permiţând accesul direct din exterior, fără a mai necesita
construirea unei amenajări speciale (de tipul gârliciului, de pildă).
Încercând să ajungem la o concluzie în privinţa înfăţişării acestei prime
locuinţe descoperite la Polata, trebuie să subliniem în primul rând faptul că nivelul
păstrat nu este o pivniţă propriu-zisă, construită subteran, ci, dimpotrivă, un spaţiu
construit în cea mai mare parte la suprafaţa solului medieval. Este foarte probabil
că înălţimea zidurilor sale atingea 3–3,5 m, partea îngropată reprezentând cel mult
o treime din înălţimea acestora (iar aceasta doar în extremitatea estică!). O altă
observaţie se leagă de aspectul interior al primului nivel, aspect complet neobişnuit
pentru înfăţişarea unei pivniţe. Este vorba despre tencuirea pereţilor interiori şi,
fapt absolut remarcabil, despre existenţa unor fresce pictate. Se adaugă, de
asemenea, prezenţa pavajului interior, care nu face decât să ne confirme bănuiala
că aşa-zisa pivniţă reprezintă de fapt un nivel locuibil. Din păcate, săpăturile s-au
concentrat numai în jumătatea sudică a clădirii, astfel încât nu avem confirmarea
sau infirmarea unei locuiri permanente, în funcţie de prezenţa, respectiv absenţa
unei instalaţii de încălzit la acest nivel.
Mai trebuie subliniat aici încă un detaliu constructiv sesizat de autorii
cercetărilor, dar care nu a fost pus în evidenţă suficient de bine. Avem în vedere
retragerile prevăzute de constructori în zidurile clădirii, interpretate iniţial ca fiind
locaşuri pentru scândurile pardoselii, iar mai apoi ca având rostul de a susţine nişte
poliţe din lemn. Desigur, cea de-a doua explicaţie oferită este una pertinentă, însă
nu trebuie uitată înălţimea la care se aflau aceste presupuse policioare: 0,40 m126. În
plus, trebuie avut în vedere faptul că oricum va fi arătat structura care a fost fixată
în aceste retrageri ale zidurilor, acea structură se înşira de-a lungul tuturor zidurilor
primului nivel. În măsura în care acceptăm că structura din lemn sprijinită
reprezenta un postament suspendat pentru depozitarea diverselor categorii de
bunuri gospodăreşti (subînţelese, dată fiind destinaţia atribuită), acestea trebuie să
fi fost totuşi destul de joase pentru o astfel de destinaţie. În acest context, logic ar fi
ca astfel de retrageri să se repete şi la alte înălţimi, conferind spaţiului aspectul
unui depozit cu câteva rânduri de suporturi, ceea ce nu este cazul aici.
Iată de ce credem că se impune o altă explicaţie, care poate fi corelată cu
aspectul interior al primului nivel: retragerile amintite credem că nu aveau menirea
să susţină un rând de policioare, ci un rând de banchete care încadrau pereţii
interiori. Dacă la cei 40 cm amintiţi adăugăm cei 10 cm, cât trebuie să fi fost
grosimea lemnului încastrat, ajungem la o înălţime a banchetei de cca. 50 cm, adică
exact cam cât măsoară tibia unui adult de înălţime medie, o dimensiune după care
şi astăzi se croiesc picioarele scaunelor de uz comun.
Concluzia care se desprinde din coroborarea tuturor acestor date este aceea
că aşa-zisa pivniţă a clădirii “A” de la Polata se apropie foarte mult de imaginea
unei săli de consiliu sau a unei aule. Pereţii împodobiţi cu fresce, pardoseala şi
banchetele, pe care trebuie să le vedem însoţite de mese dispuse şi ele de-a lungul
zidurilor, toate acestea fac trimitere mai curând la o eventuală funcţie de
reprezentare pe care a avut-o acest spaţiu, decât la rosturi de factură gospodărească.
Privită în ansamblu, locuinţa ni se înfăţişează, aşadar, drept un turn alcătuit
din două nivele, în structura căruia demisolul era ocupat de o sală de mari
dimensiuni, iar la etaj se afla nivelul locuinţei propriu-zise, nivel divizat probabil în
126
mai multe compartimente, corespunzătoare multiplelor instalaţii de încălzire

prăbuşite în substrucţii. Rolul clădirii credem că poate fi înţeles şi mai bine dacă îl
raportăm la întregul ansamblu din care am văzut că făcea parte, prezenţa celorlalte
trei construcţii contemporane (aflate la distanţe care variază între 50 m şi 270 m
una de cealaltă), venind să explice în special menirea sălii de consiliu. Aceasta din
urmă reprezenta probabil locul unde se adunau rezidenţii celor patru case boiereşti
şi slugile acestora, alcătuind cu toţii suita celui care stăpânea întregul complex şi
deţinea comanda administrativ-militară a regiunii.
Din punct de vedere cronologic, funcţionarea clădirii “A” de la Polata a fost
încadrată între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XVI-lea.
Argumentele aduse în discuţie sunt tipologia ceramicii descoperite în umplutura
clădirii, ceramică databilă în epoca lui Mircea cel Bătrân127, precum şi un dinar de
argint, emis în anul 1569, găsit în acelaşi loc. Acesta din urmă ar furniza, după
autorii descoperirii, termenul ante quem pentru dezafectarea locuinţei128. Asupra
acestei datări vom avea însă ocazia să revenim în cele ce urmează.
Informaţii valoroase despre configuraţia locuinţele boiereşti din secolele
XV-XVI pot fi considerate şi rezultatele investigaţiilor efectuate la Firizu, unde au
fost dezvelite ruinele unei ctitorii boiereşti de pe valea Coşuştei, numită mănăstirea
Coşuştea–Crivelnic129 (fig. 12). Este vorba despre un complex de clădiri alcătuit
dintr-o mică biserică de plan triconc şi două corpuri de clădiri cu rosturi
rezidenţiale, care a traversat două faze de construcţie, foarte clar evidenţiate din
punct de vedere arheologic.
Dată fiind preocuparea demersului de faţă, un interes deosebit ne-au suscitat
cele două clădiri de zid cu funcţionalităţi laice, poziţionate la sud, respectiv la vest
de biserica mănăstirii, clădiri pe care autorul descoperirii le-a denumit “chilii mici”
şi “chilii mari”. Cea sudică, era o construcţie cu dimensiuni destul de reduse (cca.
20-25 m2), având spaţiul interior divizat în două camere, fiecare cu acces direct din
exterior. Un gol de uşă practicat în zidul despărţitor permitea comunicarea între ele.
În faza a doua, ambele camere au suferit transformări, fiecare dintre ele primind
câte un zid interior care le-a divizat spaţiul, astfel încât noua configuraţie prezenta
două încăperi mari şi două mai mici. Tot cu acest prilej, în cazul uneia dintre
camere s-a renunţat la accesul direct dinspre exterior, golul corespunzător uşii fiind
zidit130. Analizând aceste detalii constructive, se poate lesne observa că funcţia
atribuită de autorul descoperirii este foarte plauzibilă, dimensiunile reduse ale
spaţiilor sugerând într-adevăr existenţa unor chilii.
Un semn de întrebare se ridică însă în legătură cu rosturile clădirii vestice.
Aceasta întrucât pentru secolul al XV-lea, când, aşa cum vom vedea, are loc
ridicarea clădirilor, construirea din zidărie a tuturor chiliilor unei mănăstiri este
destul de puţin probabilă. Trebuie spus aici că de cele mai multe ori nici
mănăstirile domneşti nu erau înzestrate cu astfel de clădiri, materialul de
construcţie cel mai des folosit fiind lemnul. În schimb, aşa cum am mai avut
prilejul să arătăm, ctitorii mănăstirilor îşi ridicau foarte frecvent locuinţe proprii în
127
V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata (1982), p. 120; Venera
Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74, p. 110-111.
128
V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata (1983), p. 134; Gh. Calotoiu,
I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 165.
129
Al. Bărcăcilă, Mănăstirea Coşuştea–Crivelnicu, Mehedinţi. Descoperire arheologică, în
BCMI, XXVIII, 1935, p. 165-184.
130
Ibidem, p. 172-173, fig. 24-25.
cadrul acestor complexe, locuinţe care, de obicei, erau cele mai impozante
construcţii laice din incintele mănăstirilor respective. Iată de ce credem că existenţa
corpului vestic, de mari dimensiuni, se leagă mai curând de prezenţa unei case
boiereşti, decât de aceea a unui corp de chilii, în vreme ce corpul sudic poate fi
bănuit că reprezenta locuinţa egumenului mănăstirii. În sprijinul acestei afirmaţii
poate fi adus şi un argument arheologic. Este vorba despre descoperirea între
resturile aşa-ziselor “chilii mari” a unei matriţe pentru bătut monede, descoperire
care vine să sugereze ideea că specificul clădirii se lega de unele activităţi laice mai
puţin compatibile cu viaţa monahală.
Prezumtiva locuinţă a ctitorilor era alcătuită dintr-un prim nivel săpat în
panta pârâului din apropiere şi un etaj suprapus, construit la nivelul curţii
mănăstirii, astfel încât accesul în camerele sale se făcea direct din curtea
complexului. În prima fază de funcţionare, nivelul inferior a avut o singură navă,
fiind acoperit cu un tavan de grinzi, sprijinit pe pereţii perimetrali şi pe un şir axial
de stâlpi din lemn. La rândul lor, stâlpii erau fixaţi deasupra unor pietre de râşniţă
circulare, îngropate în podea, sistemul de susţinere fiind, aşadar, foarte asemănător
cu cel al locuinţei–turn de la Polata. Ca urmare a eroziunii produse de apa Coşuştei,
extremitatea vestică s-a prăbuşit la un moment dat, motiv pentru care, în cursul
celei de-a doua faze constructive, clădirea a fost refăcută pe acelaşi amplasament,
dar la o scară mai redusă. Cu acest prilej, spaţiul interior a fost divizat în patru
camere dispuse în filă, comunicarea între acestea fiind asigurată prin goluri de uşă,
late până la 2,50 m. Este evident, aşadar, că nivelul inferior al construcţiei a fost
folosit drept spaţiu de depozitare, aceste deschideri largi având foarte probabil
menirea să permită accesul căruţelor care transportau diverse categorii de bunuri131.
O precizare importantă care trebuie făcută vizează tehnica de construcţie a
acestei clădiri. Este vorba despre sistemul bizantin al emplectonului, care, în prima
fază de construcţie, a fost combinat cu cel al tiranţilor din lemn înecaţi în masa de
zidărie132, scopul evident fiind acela de a-i oferi clădirii o mai mare stabilitate133.
Prima fază de funcţionare a complexului a fost plasată la sfârşitul secolului
al XIV-lea, detaliile planimetrice ale bisericii determinându-l pe autorul
descoperirii să afirme că aceasta este contemporană, dacă nu chiar anterioară,
primei biserici de la Vodiţa. Potrivit aceluiaşi cercetător, a doua etapă ar data de la
sfârşitul secolului al XV-lea, argumentul adus în discuţie fiind descoperirea în stare
fragmentară a unei pisanii care face precizarea că actul de ctitorire a avut loc în
timpul domniei unui Basarab voievod, din iniţiativa unui oarecare jupan Hamza.
Din păcate, data pisaniei nu s-a păstrat integral, unul dintre fragmente conservând
doar literele pg corespunzătoare zecilor şi unităţilor. Coroborând informaţiile
prezente în text, s-a ajuns însă la concluzia că pisania poate fi întregită prin
adăugarea literelor 7c, obţinându-se astfel anul 6983 (1475), când în Ţara
Românească domnea voievodul Basarab Laiotă134.
Datarea mănăstirii a fost însă contestată odată cu aducerea în discuţie a unui
alt izvor important. De această dată avem de-a face cu o însemnare descoperită pe
un Tetraevanghel, aflat la mănăstirea Remetea din Serbia, însemnare care vorbeşte
131
Ibidem, p. 172-173.
132
Ibidem, p. 168.
133
Pentru utilitatea practică a acestei tehnici, vezi D. Mihai, op. cit., p. 36.
134
Al. Bărcăcilă, op. cit., p. 180.
despre faptul că, în anul 1581, logofătul Pârvu, fiul jupanului Crăciun din Crovna,
dăruia mănăstirii Crivelnic de pe apa Coşuştei nu mai puţin de cinci cărţi
liturgice135. Informaţia a fost folosită drept bază argumentativă pentru a modifica
data pisaniei din 6983 în 7083 (anul 1575), autorul observaţiei fiind de părere că la
circa şase ani de la ridicarea sa, biserica nu dispunea încă de cărţile de cult
necesare. În susţinerea acestui punct de vedere, a fost adusă drept argument şi
cronologia materialelor descoperite, cea care, indubitabil, indică prezenţa unui
moment constructiv corespunzător secolului al XVI-lea 136.
Datarea primului moment constructiv în anul 1575 se loveşte, însă, de un
impediment major: în acest an, în Ţara Românească, domnea Alexandru II Mircea,
cel care se intitula întotdeauna “fiul marelui şi preabunului Mircea voievod, fiul lui
Mihnea voievod”137. De altfel, ca descendent al Drăculeştilor, Alexandru nu se
putea autointitula, în nici un caz, “Basarab”, întrucât acesta era numele tradiţional
al domnilor proveniţi din neamul Dăneştilor, rivalii politici ai strămoşilor săi138.
Aşadar, anul pisaniei rămâne cel propus iniţial, 1475, însă el nu poate fi corelat cu
cea de-a doua fază constructivă a mănăstirii, ci cu prima. Către această concluzie
ne îndreaptă ceramica descoperită, dar mai ales monedele aparţinând unor emisiuni
de secol XVI139, care nu pot să ateste decât ultimul moment constructiv din evoluţia
complexului, adică faza a doua. Aşadar, mănăstirea a fost ridicată de către un jupan
Hamza, foarte probabil în anul 1475. Cine este acest jupan Hamza, nu putem spune
cu certitudine. În documentele de la sfârşitul secolului al XV-lea – cele care s-au
păstrat până astăzi –, sunt menţionate doar două personaje cu acest nume. Primul
dintre ele este jupanul Hamza I din Obislav, căsătorit cu o soră a boierilor
Craioveşti, celălalt fiind chiar nepotul acestuia, Hamza II din Obislav, devenit mare
dregător la începutul secolului al XVI-lea140. Pe amândoi îi găsim menţionaţi într-
un act din 31 ianuarie 1496, prin care voievodul Radu cel Mare le întărea satele
Călugărenii şi Câmpul Mare141 aflate în judeţul Vlaşca. Se pare, însă, că jupanul
Hamza I din Obislav stăpânea sate şi în alte zone ale ţării142, astfel încât nu trebuie
scoasă din calcul ipoteza ca acesta din urmă să fi fost ctitorul mănăstirii Coşuştea.
Două decenii mai târziu, mănăstirea înregistra prima sa atestare
documentară: într-un un act emis de cancelaria lui Vlad Călugărul, la 10 aprilie
1493, apare menţionat “egumenul de la Coşuşte”143. După o anumită perioadă de
timp, dintr-un motiv sau altul, mănăstirea a fost dezafectată. Refacerea
complexului a avut loc probabil în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, aşa cum
o demonstrează materialul arheologic descoperit şi, în mod special, matriţa pentru
135
Emil Turdeanu, Din vechile schimburi culturale dintre români şi iugoslavi, în Convorbiri
literare, III, 1939, p. 165, pl. I-II.
136
Constantin Grecescu, Mănăstirea Crivelnic–Coşuştea, extras din Revista istorică română,
IX, 1939, p. 8-9.
137
Vezi DRH, B, vol. VII, passim.
138
Vezi Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova,
a. 1324-1881, vol. I, Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 108.
139
Într-una dintre camerele clădirii vestice a fost descoperit un gros polonez emis de regele
Sigismund III Wása (1587-1632), vezi Al. Bărcăcilă, op. cit., p. 179.
140
Stoicescu, Dicţionar, p. 62-63.
141
DRH, B, vol. I, p. 428, nr. 264.
142
Un act din 16 martie 1494 îl arată pe jupanul Hamza dăruind mănăstirii Bistriţa satul Mălureni,
din judeţul Muscel, vezi Ibidem, p. 404, nr. 247.
143
Ibidem, p. 382, nr. 236.
bătut monede, a cărei gravură reproduce un dinar unguresc emis de Ferdinand I de

Habsburg, în anul 1540 144. Dată fiind dania făcută bisericii în anul 1581, nu este
exclus ca această iniţiativă să îi revină boierului Pârvu din Crovna, logofăt al II-lea
sau al III-lea 145, suficient de bogat pentru un astfel de demers constructiv, încât
reuşea să stârnească şi interesul unui mare boier precum Calotă banul din Lipov, cu
care se înfrăţea în anul 1577 peste câteva bunuri146.
Un alt exemplu de casă boierească de tip turn a fost descoperit în cursul
cercetărilor arheologice desfăşurate pe amplasamentul fostei mănăstiri Cătălui
(fig. 17). Dispusă pe latura sudică a incintei mănăstirii, locuinţa a păstrat doar
zidurile primului nivel, descriind un spaţiu de formă trapezoidală (8,60 m x 9,28 m
x 5,24 m x 5,37 m, la interior). Clădirea a fost construită pe fundaţii înalte (cca.
0,80 m) obţinute din asize de piatră de râu şi asize de cărămidă, având zidurile
propriu-zise ridicate din rânduri de piatră de râu încastrată în casete de cărămidă
aşezate pe cant, care alternau cu asize de cărămidă plasate orizontal. În interior, la
0,50 m deasupra bazei zidurilor de nord şi de sud, primul nivel a fost prevăzut cu
două deschideri (1,65 m x 0,80 m şi 1,35 m x 1,20 m), care au fost interpretate de
autorii descoperirii drept “ieşiri secrete”147.
Datele oferite de raportul de săpătură în privinţa arhitecturii clădirii se opresc
însă aici, lăsând în urmă câteva aspecte neclarificate. O primă problemă se leagă de
identificarea soluţiei de acoperire a primului nivel. Absenţa oricăror puncte de
sprijin interioare, coroborată cu grosimea redusă a zidurilor (0,66–0,78 m), fac
puţin probabilă existenţa unei bolţi longitudinale, mult mai plauzibilă fiind
acoperirea primului nivel cu un plafon de bârne aparente, sprijinit direct pe masa de
zidărie. Un alt aspect nerezolvat este acela al accesului în clădire. Faptul că cele
două “ieşiri secrete” se aflau dispuse pe laturile lungi, de sud şi de nord, pare a
induce concluzia că intrarea se putea afla pe una dintre laturile scurte, estică sau
vestică, concluzie întărită şi de secţiunile I, XII, respectiv IX şi X, care nu au găsit
urme de zidărie sau goluri de uşă. Un rol important în această discuţie îl are însă
raportul dintre adâncimea primului nivel al construcţiei şi nivelul de călcare
corespunzător secolului al XVI-lea, când aceasta a fost ridicată. Autorii cercetării
nu menţionează decât cota -2,40 m la care se află nivelul de călcare din interiorul
locuinţei în raport cu cel actual, fără a preciza însă unde se afla nivelul medieval de
călcare din exteriorul pivniţei. Foarte utile se dovedesc aici cele două “ieşiri
secrete”, care se deschideau la cca. 0,50 m deasupra bazei zidurilor, pe laturile de
nord şi de sud, poziţia lor fiind un indiciu că nivelul de călcare din exterior nu
putea urca prea mult peste 0,50 m în raport cu nivelul de călcare din interior, pentru
că altminteri ieşirile respective ar fi ajuns impracticabile.
Concluzia care rezultă de aici este aceea că nivelul inferior al clădirii poate fi
caracterizat mai curând drept un demisol decât un “beci” (aşa cum l-au numit
autorii descoperirii), întrucât el cobora în solul medieval doar câteva zeci de
centimetri. Această încheiere este de natură să explice absenţa sistemul de acces de
tipul gârliciului, justificând mai departe ipoteza că intrarea se va fi făcut direct
144
Al. Bărcăcilă, op. cit., p. 179, fig. 26.
145
La 5 iulie 1579, redacta un act în cancelaria domnească de la Bucureşti, vezi DRH, B, vol.
VIII, p. 365, nr. 230.
146
Este vorba despre un sălaş de ţigani, vezi Ibidem, p. 130, nr. 80, p. 198, nr. 125, p. 402, nr. 252.
147
Gheorghe Cantacuzino, George Trohani, Săpăturile arheologice de la Cătălui–Căscioarele,
jud. Ilfov, în CA, III, 1979, p. 276, fig. 2a.
printr-un gol de uşă, practicat în zidul vestic sau în cel estic, rămase necercetate148.
Astfel reconstituit, primul nivel al casei de la Cătălui se apropie destul de mult de
demisolul locuinţei “A” de la Polata, precum de sala aflată de sub arhondaricul
mănăstirii de la Buda (jud. Buzău)149.
Pentru stabilirea cronologiei complexului de la Cătălui, trebuie remarcat în
primul rând faptul că zidul de incintă a fost integrat în structura constructivă a
locuinţei. Acest detaliu este de natură să demonstreze că cele două componente au
fost edificate simultan, în timp ce ridicarea bisericii de plan treflat, situată mai spre
nord, a avut loc într-o fază ulterioară, probabil în răstimpul 1560-1577, când
mănăstirea începe să fie menţionată în actele de cancelarie150. Se pare, însă, că
locuinţa etajată nu este cel mai vechi edificiu de acest fel din cadrul ansamblului.
Descoperirea unor ziduri de piatră prăbuşite în zona sudică a locuinţei, care ies din
perimetrul descris de zidul de incintă al complexului, coroborată cu prezenţa unor
materiale ceramice, printre care şi fragmente de cahle databile în secolele XIV-
XVI, oferă motive pentru a presupune existenţa unei construcţii de zid mai vechi,
care a precedat clădirea analizată151. Prin urmare, se poate afirma că situl aflat în
discuţie a înregistrat o continuitate de locuire pe parcursul secolului al XVI-lea,
continuitate care poate fi jalonată prin intermediul momentelor constructive
atestate arheologic: ridicarea unei locuinţe de zid (boiereşti sau mănăstireşti152)
înainte de jumătatea secolului al XVI-lea; construirea locuinţei cu etaj şi a zidului
de incintă, la jumătatea secolului al XVI-lea; edificarea bisericii mănăstirii şi a
turnului clopotniţă din colţul sud-vestic al incintei, în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea 153. Intervalul relativ scurt de timp scurs între construirea locuinţei
(respectiv a curtinei) şi momentul ridicării bisericii, coroborat cu absenţa unui alt
lăcaş de cult din cuprinsul incintei (care să fi jucat un eventual rol de paraclis de
curte), ne îndeamnă să credem că ansamblul a fost conceput încă de la jumătatea
secolului al XVI-lea ca mănăstire, însă, dintr-un motiv sau altul, lucrările de
construcţie au fost suspendate după construirea casei şi a curtinei. În acest fel, cele
două componente au ajuns să funcţioneze o vreme ca reşedinţă de facto pentru
ctitorii mănăstirii, marele spătar Stan din Corbi şi soţia sa, jupaniţa Caplea154.
O altă locuinţă, care pare a se integra în seria deschisă de turnul de la Netezi,
a fost descoperită în urma unui sondaj arheologic întreprins în localitatea Runcu
(jud. Gorj) (fig. 18). Edificiul a fost ridicat din asize de cărămidă aşezate orizontal,
alternate cu asize din piatră de râu încastrată în casete din cărămidă dispusă
vertical, şi acoperea o suprafaţă de aproximativ 40 m2. Sondajul a reuşit să
intercepteze două ziduri dispuse în “T”, cu grosimea de 1,10 m, ziduri care
delimitau două posibile camere, în zona de contact a acestora. Zidurile s-au
148
Ibidem, p. 276.
149
Virgil N. Drăghiceanu, Săpăturile din Buda, Lapoş şi Tisău–Buzău, în BCMI, XXIV, 1931,
p. 162, fig. 6.
150
Gh. Cantacuzino, C. Bălan, Date noi pe marginea cercetărilor istorico-arheologice de la
mănăstirea Cătălui, în RMMM, V, nr. 6, 1968, p. 547-551.
151
Gh. Cantacuzino, G. Trohani, op. cit., p. 281.
152
La sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, satul medieval Cătălui apare
în repetate rânduri în stăpânirea mănăstirii Cozia,vezi Răzvan Theodorescu, Un monument uitat din
Muntenia medievală: Cătăluiul, în SCIA–AP, 15, nr. 2, 1968, p. 213.
153
Gh. Cantacuzino, G. Trohani, op. cit., p. 281.
154
Despre ctitorii mănăstirii şi stăpânii acestei reşedinţe, vezi Gh. Cantacuzino, C. Bălan, op. cit.,
p. 547-548; R. Theodorescu, op. cit., p. 214-216.
conservat până la înălţimi de 0,90–1,40 m şi aveau punctul de naştere la o

adâncime de cca. -2 m în raport cu nivelul actual de călcare155. Pentru înţelegerea
corectă a structurii clădirii, trebuie precizat, totuşi, că adâncimea mare la care au
fost descoperite zidurile se datorează în parte numeroaselor intervenţii moderne pe
care situl le-a avut de suferit, printre care se numără şi o nivelare efectuată cu
buldozerul156. Acest din urmă amănunt a fost însă ignorat de către unii dintre cei
care au încercat să valorifice în sens interpretativ datele furnizate de cercetarea
arheologică, astfel încât cele două ziduri au ajuns să fie atribuite unei pivniţe157.
Cercetarea amenajărilor descoperite în interiorul celor două camere ne
conduce însă la alte concluzii cu privire la rosturile funcţionale pe care le-au avut
aceste spaţii. În primul rând, trebuie remarcat modul foarte îngrijit în care au fost
lucrate zidurile celor două camere. Acestea au fost acoperite cu un strat gros de
tencuială, iar apoi, au primit, foarte probabil, decoraţii cu ornamente în relief; acest
ultim detaliu ne este sugerat de prezenţa în jurul zidurilor a câtorva fragmente de
stucatură cu motive geometrice şi vegetale. În al doilea rând trebuie subliniat faptul
că, la acest nivel, locuinţa a avut o duşumea din lemn, iar într-una dintre camere a
fost descoperit postamentul unei vetre din cărămidă (0,67 m x 0,60 m x 1,75 m)158.
Aşadar, particularităţile construcţiei nu au nimic în comun cu registrul dotărilor de
care dispuneau pivniţele sau beciurile epocii, ci, dimpotrivă, vin să susţină ideea că
zidurile aparţin unui nivel locuibil.
La aceste precizări trebuie adăugată o observaţie cu privire la grosimea
destul de mare a pereţilor dezveliţi, pereţi care atingeau 1,00–1,10 m. Aceştia
depăşeau cu cca. 0,20–0,30 m grosimea zidurilor descoperite la Netezi şi Polata,
cele despre care ştim cu certitudine că erau suficient de puternice pentru a susţine
un etaj. În acest context, credem că nu este deloc hazardată ipoteza potrivit căreia
locuinţa de la Runcu a avut şi ea două nivele. Prin urmare, trăsăturile constructive
ale clădirii, aşa cum au reieşit în urma sondajului efectuat, vin să sugereze
concluzia că ne aflăm în faţa unei locuinţe etajate, alcătuite dintr-un demisol cu
rosturi gospodăreşti, în structura căruia una dintre camere servea drept “bucătărie”,
şi un etaj, reprezentând nivelul apartamentelor familiei rezidente.
Materialul arheologic descoperit în umplutura locuinţei se înscrie tipologic la
sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, însă, potrivit
autorului descoperirii, acesta a fost antrenat întâmplător, ca urmare a intervenţiilor
pe care situl le-a suferit în epoca modernă159. Rezultă de aici că depunerile
arheologice din jurul locuinţei nu sunt mai recente decât începutul secolului al
XVII-lea, ceea ce poate să însemne că locuinţa a fost contemporană cu aceste
depuneri sau ceva mai veche160. Plasarea locuinţei în cursul secolului al XVI-lea161
ar permite atribuirea sa mediului constructiv boieresc, întrucât, pe parcursul acestui
secol, satul Runcu este adesea menţionat documentar în legătură cu prezenţa unor
155
V. Rădulescu, Săpăturile arheologice de la Runcu, în CA, VII, 1984, p. 176.
156
Ibidem, p. 179.
157
D. Bajmatără, V. Marinoiu, op. cit., p. 148.
158
V. Rădulescu, Săpăturile arheologice de la Runcu, p. 176.
159
Ibidem, p. 179.
160
Vezi Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 170, care datează construcţia în secolele
XIV-XV.
161
O datare similară propun D. Bajmatără, V. Marinoiu, op. cit., p. 148.
stăpâniri boiereşti162. În această eventualitate, nu trebuie exclusă posibilitatea ca

rezidenţii turnului să aparţină marelui neam al Craioveştilor, cel care, în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, se afla în posesia unei jumătăţi din hotarul acestui
sat163 şi dispunea de suficientă forţă financiară pentru a pune în practică un
asemenea program constructiv.
Turnurile din piatră cu rosturi rezidenţiale sunt rezultatul unei evoluţii care
se încadrează într-un proces european ceva mai amplu, în cursul căruia programe
constructive realizate iniţial din lemn au fost transpuse în materiale mai rezistente,
aşa cum erau piatra şi cărămida. Apărut în secolul al XI-lea, în Europa de vest,
turnul–locuinţă din lemn a devenit principala fortificaţie a reşedinţelor nobiliare de
tipul “motte”, el venind să înlocuiască în mod treptat vechea arhitectură defensivă
carolingiană. Odată cu debutul secolului al XII-lea, pe măsură ce lemnul este din ce
în ce mai des înlocuit cu piatra şi cărămida, turnurile de tip donjon ajung să se
răspândească în întreaga Europă Occidentală, pentru ca ulterior, începând cu
secolul al XIII-lea, să pătrundă şi în Europa Centrală164. În cursul secolelor XIII-
XIV, acest gen de construcţii s-a extins şi spre zonele periferice ale Europei,
ajungând până în Balcani, în lumea bizantino-slavă165.
În secolul al XIV-lea turnurile locuinţă îşi fac apariţia şi în spaţiul
extracarpatic. În Ţara Românească şi Moldova, ele sunt ridicate în cadrul unor
cetăţi de tip donjon, aşa cum sunt cele de la Turnu166, Poienari167 şi Bucureşti168,
sau în incintele unora dintre curţile domneşti, precum cele de la Suceava169 şi
Iaşi170. Ulterior, aceste turnuri s-au dezvoltat în special pe axa orizontală, căpătând
multiple diviziuni spaţiale şi funcţionale, înseriate pe două niveluri. Construite la
suprafaţă sau uşor adâncite în sol, aceste clădiri sunt atestate cu precădere în
162
Vezi DRH, B, vol. V, p. 240, nr. 221; Ibidem, vol. VIII, p. 109-110, nr. 66.
163
Al. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Târgu Jiu, 1906, p. 167-168; C. Rezachevici,
Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, în Studii, 23, nr. 3, 1970, p. 472, p. 474.
164
A. Hamilton Thompson, Military Architecture, în The Cambridge Medieval History, vol. IV,
The Victory of Papacy, Cambridge, 1957, p. 773-777; László Gerö, Château forts de Hongrie, Gyoma,
1969, p. 19-21; Gabriel Fournier, Les château dans la France médiévale. Essai de sociologie
monumentale, Paris, 1978, p. 65-91; Adrian Andrei Rusu, Donjoane din Transilvania, în Acta Musei
Napocensis, XVII, 1980, p. 181; Jean–Marie Pesez, Castelul, în vol. Dicţionar tematic al Evului
Mediu occidental, coord.: Jacques Le Goff şi Jean–Claude Schmitt, traducere de Mădălin Roşioru,
Nadia Farcaş, Denisa Burducea, Gina Puică, Iaşi, 2002, p. 92-94.
165
A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate
(sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, p. 186-187.
166
Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, Bucureşti,
2001, p. 184-199; Moisescu, Arhitectura, p. 76.
167
N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. I, Originile şi înrâuririle străine
până la Neagoe Basarab, în BCMI, XX, 1927, p. 6; Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările
Române, vol. I, Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, Bucureşti, 1959, p. 131-132; Grigore
Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. I, Bucureşti, 1963, p. 110; Emil Lăzărescu, Arhitectura,
în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968,
p. 146; Moisescu, Arhitectura, p. 80-81.
168
P. I. Panait, Cetatea Bucureştilor în sec. XIV-XV, în RMMM, VI, nr. 4, 1969, p. 310-318; Gh. I.
Cantacuzino, op. cit., p. 232-236; Moisescu, Arhitectura, p. 74.
169
B. Mitrea et alii, Şantierul arheologic Suceava–Cetatea Neamţului, în SCIV, VI, nr. 3-4, 1955,
p. 768-769; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 77-78; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op.
cit., p. 160-161.
170
C. Cihodaru, Dezvoltarea oraşului până la jumătatea secolului al XVI-lea, în Istoria oraşului
Iaşi, vol. I, p. 56.
mediul mănăstiresc, motiv pentru care au fost numite “locuinţe mănăstireşti

simple”171. Exemple în acest sens sunt casele domneşti construite în incintele
mănăstirilor Putna172, Bistriţa, Moldoviţa şi Probota173.
Sursele de influenţă care au stat la baza adoptării acestui tip de locuinţe la
sud şi est de Carpaţi nu trebuie văzute însă ca rezultat al unor împrumuturi venite
dinspre o singură parte a Europei, întrucât apariţia lor târzie, când se răspândiseră
deja în lumea slavo-bizantină, face foarte probabilă existenţa unor influenţe venite
atât dinspre Europa Centrală, cât şi dinspre zona Balcanilor. Dacă pentru zona
occidentală cele mai apropiate surse au fost turnurile nobiliare din spaţiul
Transilvaniei174, pentru spaţiul sud-dunărean pot fi menţionate turnurile
complexelor fortificate din Serbia medievală175, precum şi turnurile-locuinţă intrate
în alcătuirea reşedinţelor nefortificate din Imperiul Bizantin şi ţaratele bulgare176.
Într-adevăr, analizând din perspectivă comparativă particularităţile
constructive ale locuinţelor de la Firizu şi Cătălui, se poate observa cu uşurinţă că
acestea îşi găsesc analogii apropiate atât în spaţiul bizantino-slav, cât şi în cel
occidental. Este vorba aici, ca şi la noi, despre locuinţe dezvoltate mai amplu pe
axa orizontală, ale căror programe constructive dispuneau de un prim nivel cu rol
gospodăresc, aflat la suprafaţă sau uşor adâncit în sol, şi de un etaj locuibil. Atât în
Europa Occidentală177, cât şi în lumea bizantină 178, acest tip de construcţie
reprezenta principala clădire civilă a unei reşedinţe princiare sau nobiliare,
indiferent dacă aceasta era fortificată sau nu. De regulă, ea înseria la etaj un spaţiu
afectat vieţii cotidiene, numit aula în Occident şi triclinium în Bizanţ (având atât
funcţie reprezentativă, cât şi utilă), un apartament privat, numit camera în
Occident, şi o cameră de serviciu (de gardă, baie etc.); iar la parter, diverse spaţii
de depozitare (hambare, cămări, depozite etc.).
171
C. Nicolescu, Case, conace şi palate, p. 75.
172
Vezi Ştefan Balş, Casa domnească de la Putna. Istoricul proiectului de restaurare, în
RMMMIA, XIII, nr. 2, 1982, p. 11-12; M. D. Matei, Al. Rădulescu, R. Ciuceanu, Principalele
probleme şi rezultate ale cercetării arheologice a Casei domneşti de la mănăstirea Putna, în
RMMMIA, XIV, nr. 3, 1983, p. 38-39, fig. 9.
173
C. Nicolescu, Locuinţe domneşti în cuprinsul mănăstirilor în veacurile XV-XVII, în SCIA, I,
nr. 3-4, 1954, p. 63-82; Eadem, Case, conace şi palate, p. 75-78.
174
A. A. Rusu, Donjoane din Transilvania, p. 190-192.
175
Marko Popović, Defensive systems in the Eastern part of Yugoslavia in the Middle Ages, în
Balcanoslavica, nr. 11-12, 1984-1985, p. 11-32; Svetlana Mojsilović, Elements of fortification of the
monasteries in mediaeval Serbia, în Balcanoslavica, nr. 7, 1987, p. 179-187.
176
Vezi A. C. Orlandos, Quelques notes complémentaires sur les maisons paléologuiennes de
Mistra, în vol. Art et société a Byzance sous les Paléologues, Veneţia, 1971, p. 75-76, fig. 6, 16, 28;
C. Nicolescu, Case, conace şi palate, p. 38-39; Violeta Neşeva, Dimka Serafimova, Gheorghi
Stefanov, Boris Ţvetkov, Dora Dimitrova, Архитектура, în Мелни, vol. I, Градът в подножието
на Славова крепост, Sofia, 1989, p. 47-48, fig. 2, 3, 5.
177
Margaret Wood, The English Mediaeval House, Londra, 1965, p. 17-31; Pierre Héliot, Les
origines du donjon résidentiel et les donjons palais romans de France et d’Angleterre, în Cahiers de
civilisation médiévale, XVII, 1974, p. 224-226; Jaques Gardelles, Les palais dans l’Europe
occidentale chrétienne du Xe au XIIe siècle, în Cahiers de civilisation médiévale, XIX, 1976, p. 115-
134; Alain Erlande–Brandenburg, Catedrala, traducere de Dinu Moarcăş, Bucureşti, 1993, p. 356-357.
178
Pentru spaţiul bizantin, vezi A. C. Orlandos, op. cit., p. 76-77, fig. 1a, 2-3; Charalambos
Bouras, Houses in Byzantium, în Deltion tes Christianikes Archailogikes Hetaireias, nr. 11, 1982-
1983, p. 17; pentru Bulgaria medievală, vezi Краткая история болгарской архитектуры, Sofia
1969, p. 104; Krăstiju Mijatev, Die mittelalterliche Baukunst in Bulgarien, Sofia, 1974, p. 133; B. D.
Borisov, op. cit., p. 85, 8; pentru situaţia Serbiei medievale, vezi G. Milošević, op. cit., p. 177-186, fig.
187-189, fig. 195-198.
Cazurile turnurilor de la Netezi şi Polata par însă a fi diferite, nu numai în

raport cu cele de la Firizu şi Cătălui, dar şi unul faţă de altul.
Pe de o parte, analizând particularităţile constructive ale construcţiei de la
Netezi, se poate observa că acesta are analogii doar în zona Europei Centrale.
Astfel de construcţii dublu compartimentate au fost descoperite la periferia sudică a
Transilvaniei, la Crişcior (jud. Hunedoara) şi Ilidia–Obliţa (jud. Caraş-Severin),
prima fiind ridicată probabil la sfârşitul secolului al XIII-lea sau începutul secolului
al XIV-lea 179, în vreme ce a doua este chiar mai veche, aparţinând secolului al XII-
lea180; dar şi în vecinătatea nordică a Transilvaniei, în această categorie intrând
donjonul de la Srédneye (actualmente în Ucraina)181, precum şi unele reşedinţe
nobiliare din Boemia, databile în secolul al XV-lea 182.
De cealaltă parte, turnul de Polata îşi găseşte analogii exclusiv la sudul
Dunării, cu toate că, aparent, programul său constructiv reprezintă o răsturnare a
dispoziţiei pe care am văzut că o aveau cele mai multe palate occidentale şi
bizantine. Trebuie precizat, însă, că nu toate locuinţele nobiliare etajate aveau aula
sau triclinium-ul dispuse la etaj, fiind cunoscute şi cazuri în care sala de
reprezentare era dispusă la parterul locuinţei. Exemple de acest fel, deşi rare, pot fi
totuşi documentate în Imperiul Bizantin, graţie cercetărilor arheologice desfăşurate
în special la Corint. Aici au fost scoase la iveală câteva locuinţe luxoase ridicate în
cursul secolelor X-XII care aduc foarte mult cu turnul de la Polata. Una dintre ele
avea la parter o sală de mari dimensiuni, spaţiul acesteia fiind divizat în două
travee prin intermediul unei arcade triple sprijinite pe două coloane. Prezenţa
acestora nu era doar decorativă, ci contribuia la structura de rezistenţă a clădirii,
extradosul arcadei susţinând etajul locuinţei183. Alte două locuinţe descoperite în
Corint aveau şi ele spaţii largi la parter, acestea fiind divizate prin intermediul unor
arce de mari dimensiuni ce legau zidurile lungi ale clădirii. Cele două funcţii ale
arcaturilor sunt prezente şi aici: fiecare arc se descărca pe câte o pereche de
coloane angajate, întregul sistem fiind menit să susţină sarcina etajului184.
Întrucâtva asemănătoare acestor locuinţe cu etaj pot fi considerate şi numeroasele
palate bizantine din Veneţia, în cazul cărora dispunerea spaţiilor parterului se făcea
în jurul unei mari săli cu rol de reprezentare, aceeaşi structură urmând a se repeta la
fiecare dintre etajele clădirii185. Foarte interesant, din perspectiva încercării de a
179
Mircea Dan Lazăr, Mihai David, Eugen Pescaru, Biserica românească de la Crişcior (jud.
Hunedoara), în Sargetia, XXI-XXIV, 1988-1991, p. 122, p. 126.
180
Ilie Huzum, Ilidia, o reşedinţă puţin cunoscută a cnezilor români din sudul Banatului, în
RMMMIA, XIX, nr. 2, 1988, p. 43; Dumitru Ţeicu, Despre începuturile arhitecturii de fortificaţii
medievale în Banat, în Idem, Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, 1996, p. 77-82, fig. 1.
Pentru o imagine cât mai completă a locului deţinut de locuinţele de tip turn în mediul rezidenţial al
cnezilor români din Banat, trebuie menţionată şi reşedinţa de la Reşiţa–Moroasa, cu o planimetrie
încă neclară, vezi D. Ţeicu, O reşedinţă feudală românească la începuturile Reşiţei medievale, în
SCIVA, 40, nr. 1, 1989, p. 67; Idem, Banatul montan în Evul Mediu, Timişoara, 1998, p. 105-122.
181
K. Kozák, Constructions dans la Hongrie des XIIe-XVe siècles des Ordres de Chevalerie et
d’Hospitalières et leur influence, în Acta Archaeologica Academiae Scientiarium Hungaricae, nr. 34,
1982, p. 107-110.
182
Petr Chotěbor, Die Festen des 15. Jahrhunderts in Böhmen, în Castrum Bene, nr. 2, 1990, p.
351-352, fig. 6-8.
183
Ch. Bouras, op. cit., p. 6, fig. 1.
184
Ibidem, p. 6-8, fig. 2.
185
Léon de Beylié, L’habitation byzantine. Les anciennes maisons de Constantinople, Grenoble–
Paris, 1903, p. 156-160; Tatiana Kirilova Kirova, Il problema de la casa Bizantina, în Felix Ravena,
nr. 2, 1971, p. 300-302.
înţelege modul de răspândire al acestui tip de casă nobiliară în Balcani, este un alt
caz, provenind de această dată din spaţiul celui de-al doilea ţarat bulgar. Este vorba
despre o locuinţă descoperită în Sofia medievală, al cărei parter, adâncit în sol cu
câteva zeci de centimetri, era constituit dintr-un spaţiu unic decorat cu colonete,
nişe ornamentale, arce şi pseudo-colonete. Construcţia a avut foarte probabil şi un
al doilea nivel, acesta din urmă fiind susţinut de un pilon masiv situat în zona
centrală a parterului186.
Revenind la cele cinci case nobiliare autohtone, trebuie făcută observaţia că
în ceea ce priveşte tehnicile de construcţie utilizate, în toate aceste cazuri, avem de-
a face cu împrumuturi bizantine: emplectonul la Netezi, Polata şi Firizu; alternarea
pietrei cu cărămida la Cătălui şi Runcu. O precizare suplimentară se impune a fi
făcută totuşi în legătură cu emplectonul, care, deşi este de certă factură bizantină187,
se pare, totuşi, că a fost familiar şi unora dintre constructorii central-europeni,
aceştia din urmă folosindu-l chiar pentru ridicarea unor construcţii romanice de
tipul turnurilor188.
Cea mai numeroasă categorie de case de zid păstrate până astăzi este
reprezentată de o altă structură etajată, care combina de această dată un nivel
subteran cu rosturi gospodăreşti (pivniţă sau beci) şi unul construit la suprafaţa
solului, care funcţiona drept locuinţă propriu zisă. În cadrul acestui program
constructiv, notabilă este şi prezenţa regulată a gârliciului, o încăpere specială
construită în pantă, cu sau fără scări, prin intermediul căreia se făcea accesul în
spaţiul subteran. Formulele alese pentru amplasarea acestui din urmă spaţiu au fost
destul de variate, ele ajungând să diversifice în mod substanţial modul de
organizare a spaţiului interior. Lista edificiilor de acest fel este una consistentă,
cercetările arheologice evidenţiind prezenţa lor în cadrul complexelor rezidenţiale
boiereşti de la Polata (jud. Gorj), Târgu Jiu–Vădeni (jud. Gorj), Filipeştii de Târg
(jud. Prahova), Râmnicu Vâlcea, Strehaia (jud. Mehedinţi), Haleş (mănăstirea
Bradu, jud. Buzău), Comana (jud. Giurgiu), Cernica (jud. Ilfov), Mironeşti (jud.
Giurgiu), Văcăreşti (jud. Dâmboviţa), Târgovişte şi Piscani (jud. Argeş).
Tipul A. O primă variantă a acestui program constructiv poate fi considerată
cea în care gârliciul de acces se afla dispus pe latura scurtă a clădirii, în prelungirea
celei lungi. Din această categorie ne sunt cunoscute patru exemple de case
boiereşti, două dintre ele, de altfel şi cele mai vechi, legându-se de enigmaticul sit
de la Polata. Este vorba despre locuinţele numite convenţional “C” şi “D”, două
clădiri ridicate în tehnica emplectonului, din care s-au conservat doar pivniţele.
Primul nivel al locuinţei “C” (fig. 15) reprezenta un spaţiu rectangular de 12
m x 7,30 m, căruia i se adăuga în colţul nord-vestic culoarul acoperit al gârliciului,
cu dimensiunile de 2,60 m x 7 m. Pivniţa a avut podeaua amenajată sub forma unui
pavaj din pietre de râu bătute cu maiul în stratul de argilă corespunzător nivelului
de construcţie, această soluţie constructivă fiind identică, de altfel, cu cea
descoperită în demisolul locuinţei “A”. Materialul arheologic descoperit în fosa
186
Magdalina Stančeva, Към изучаването на средновековната жилищна архитектура, în
vol. Архитектурата на първата и втората болгарска дръжава, Sofia, 1975, p. 274-282.
187
Cr. Moisescu, Procedee tehnice, materiale şi meşteri constructori români în Evul Mediu, în
RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 28.
188
Klementya Żurovska, Teresa Rodzińska–Chorąży, Au seuil de l’architecture chrétienne en
Pologne. Ostrów Lednicki, în Cahier de civilisation médiévale, XLI, 1998, p. 41.
locuinţei atestă existenţa a două sobe de cahle189, fapt de natură să sugereze că

nivelul superior a avut cel puţin două camere, corespunzătoare celor două instalaţii
de încălzit. Estimările cercetătorilor sitului dau drept probabilă prezenţa unei
supraînălţări a parterului190, astfel încât depăşirea nivelului de călcare
corespunzător epocii să permită aerisirea şi luminarea naturală a pivniţei.
Mult mai bine cunoscută este însă pivniţa locuinţei “D” (fig. 16), amplasată
între clădirile “A” şi “C”, cu care, de altfel, se aseamănă în multe privinţe. Zidurile
acesteia, groase de 0,60–0,80 m, au fost construite din aceeaşi piatră de râu legată
cu mortar de var şi nisip, faţetele interioare fiind în acest caz rostuite cu mortar.
Asemănările cu locuinţa “A” merg chiar mai departe, în ceea ce priveşte soluţia
utilizată pentru susţinerea plafonului care separa pivniţa de nivelul superior.
Aceasta utiliza ca bază de sprijin tot o serie de stâlpi din zidărie sau lemn, fixaţi în
podea, pentru stabilizarea cărora, de această dată, au fost amenajate locaşuri
speciale, zidite din piatră de râu legată cu mortar şi nisip191.
Pivniţa avea un plan trapezoidal (17,50 m x 19 m x 8,40 m x 5,50 m) şi se
completa cu gârliciul de acces (2,40 m x 8,20 m), amplasat perpendicular pe latura
scurtă nordică192. Gârliciul era acoperit cu o boltă aplatizată, realizată din blocuri
paralelipipedice de calcar, atent finisate, aceleaşi blocuri fiind folosite şi pentru a
încastra tocurile uşii de la intrarea în pivniţă193. În compoziţia zidăriei se pare că a
fost utilizată şi cărămida, aceasta având rol decorativ, de marcare a golurilor
ferestrelor de la primul nivel. Surprinderea in situ a unor astfel de cărămizi194
demonstrează că şi această construcţie a avut o pivniţă înaltă, care depăşea în
înălţime nivelul medieval de călcare, astfel încât parterul ridicat deasupra sa trebuie
să fi fost şi el unul supraînălţat. Structura acestuia din urmă rămâne însă complet
necunoscută. Deşi nu poate fi exclusă varianta unei suprastructuri din lemn, aşa
cum opinează autorii cercetării195, totuşi cantitatea mare de moloz surprinsă în
subsolul locuinţei, poate îndreptăţi, în egală măsură, şi ipoteza utilizării unei
elevaţii din zidărie. O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu prezenţa în
umplutura pivniţei a cahlelor şi a fragmentelor de vatră, probă materială a
existenţei mai multor instalaţii de încălzit sau de preparare a hranei.
Având în vedere asemănările constructive existente între cele patru clădiri
descoperite, autorii investigaţiilor de la Polata au considerat că acestea alcătuiau un
singur complex rezidenţial, care a fost ridicat la cumpăna veacurilor XIV-XV şi a
funcţionat până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea196. Datarea momentul
constructiv (făcută, aşa cum am arătat anterior, pe baza ceramicii specifice
secolelor XIV-XV şi a unei monede din a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
găsită în umplutura locuinţei “A”) ridică însă unele semne de întrebare, pentru că
189
V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata (1983), p. 134; Gh. Calotoiu,
I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 168-169.
190
V. Rădulescu, Date arheologice referitoare la aşezarea medievală de la Polata, municipiul Tg.
Jiu, jud. Gorj, în CA, X, 1997, p. 250; Eadem, în CCA, 1997, nr. 74, p. 109-110.
191
V. Rădulescu, Iulian Cămui, O locuinţă cu pivniţă de piatră din sec. XIV-XV la Polata, jud.
Gorj, în CA, VIII, 1986, p. 101-104; D. Bajmatără, V. Marinoiu, op. cit., p. 145-147.
192
V. Rădulescu, I. Cămui, op. cit., p. 102, fig. 1.
193
Ibidem, p. 104.
194
195
V. Rădulescu, I. Cămui, op. cit., p. 108; surprinde însă absenţa oricăror resturi sau urme de
material lemnos ori chirpici care să provină de la suprastructura lemnoasă.
196
V. Rădulescu, în CCA, 1997, nr. 74, p. 110-111.
inventarierea edificiilor civile din Ţara Românească ridicate în secolele XIV-XVI

scoate în evidenţă faptul că cele mai vechi locuinţe de tipul celor de la Polata
datează de la sfârşitul secolului al XV-lea 197. În consecinţă, data construirii
complexului de la Polata ar trebui plasată ceva mai târziu decât au făcut-o autorii
investigaţiilor, respectiv în cursul secolului al XV-lea198. În ceea ce priveşte
prezenţa monedei din a doua jumătate a secolului al XVI-lea în umplutura locuinţei
“A”, trebuie spus că poziţia în care aceasta a fost descoperită pledează, în opinia
noastră, în favoarea concluziei că ea se afla în interiorul locuinţei, în momentul în
care s-a produs dezafectarea acesteia din urmă. Rezultă astfel că locuinţa a
funcţionat şi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, până la o dată care rămâne
necunoscută. Anul emiterii nominalului amintit nu reprezintă, aşadar, termenul
ante quem, ci termenul post quem pentru momentul distrugerii acestei construcţii.
Cercetarea atentă a toponimiei locale şi a documentelor interne de
cancelarie interne de cancelarie arată faptul că în a doua jumătate a secolului al XV-
lea, reşedinţa de la Polata a făcut parte dintr-un domeniu compact, situat la nord de
Târgu Jiu, pe valea superioară a Jiului. În componenţa acestui domeniu intrau două
sate, Vădenii de Sus şi Preajva, doi munţi, Stoeniţa şi Polatiştea (astăzi, Dealul
Târgului, la poalele căruia se află complexul), precum şi un vad de moară, numit
Vadul Oilor 199. La sfârşitul aceluiaşi veac, domeniul a început să se împartă între
descendenţii neamului boieresc de la Polata, câţiva dintre aceştia intrând în lumina
documentelor la jumătatea secolului al XVI-lea200 şi la începutul celui următor 201.
Este vorba aici despre o jupaniţă numită Dobra, care stăpâneşte la cumpăna
secolelor XV-XVI o treime din jumătatea domeniului; despre fiica acesteia, numită
Neacşa, care primeşte drept zestre partea mamei sale; precum şi despre urmaşii
Neacşei, Stanciu spătar, Danciu şi Mihail, cei care rămân să stăpânească mai
departe partea moştenită de la bunica lor, Dobra202. Graţie acestor documente, se
poate deduce faptul că la origine micul domeniu aflat la nord de Târgu Jiu a făcut
parte dintr-un domeniu de dimensiuni mai mari, care a fost desfăcut în epocă între
mai mulţi descendenţi. Indiciile extrase din lecturarea altor documente târzii de
cancelarie lasă să se înţeleagă faptul că acest domeniu originar îngloba toată valea
superioară a Jiului, cuprinsă între oraşele actuale Târgu Jiu şi Bumbeşti203, ceea ce
poate să însemne că ne aflăm, de fapt, în faţa unuia dintre cnezatele care au intrat în
alcătuirea ţării lui Litovoi, iar, ulterior, în componenţa Ţării Româneşti, sub forma
judeţului Jiului de Sus204. Despre urmaşii cnezilor prestatali, numiţi „jupani” în
vechile documente interne de cancelarie, ştim însă că, după întemeiere, au fost
cooptaţi de către domnie la conducerea treburilor ţării, fie prin includerea lor în
197
Gh. I. Cantacuzino, P. Diaconescu, G. Mihăescu, Date arheologice asupra unor vestigii
medievale din zona centrală a oraşului Târgovişte, în RMMMIA, XV, nr. 2, 1984, p. 39.
198
Vezi şi Gh. Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 169; Sinigalia, Arhitectura civilă, p.
90; Moisescu, Arhitectura, p. 94.
199
Cristian Nicolae Apetrei, Date şi interpretări noi în legătură cu ansamblul rezidenţial de la
Polata, jud. Gorj, în vol. Miscellanea Historica et Archaeologica in Honorem Professoris Ionel
Cândea, editat de Valeriu Sârbu şi Cristian Luca, Brăila, 2009, p. 133-134.
200
DRH, B, vol. IV, p. 126-127, nr. 98 (14 septembrie 1540).
201
DIR, B, veac XVII, vol. 1, p. 378-379, nr. 341 (5 mai 1609).
202
Vezi Cr. N. Apetrei, op. cit., p. 134-136 şi fig. 5.
203
Ibidem, p. 137.
204
Melentina Bâzgan, Judeţele Ţării Româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti,
2004, p. 58.
structura Sfatului domnesc, fie prin încredinţarea conducerii administraţiei locale în

zonele în care îşi aveau domeniile205. Prin urmare, s-ar putea ca stăpânul care a
ridicat complexul de la Polata să fie un astfel de jupan, pe care domnul l-a numit
reprezentant al său în judeţul Jiului de Sus, adică acolo unde îşi avea domeniul.
Ipoteza capătă şi mai multă consistenţă, dacă avem în vedere faptul că în anul 1406
este atestat un astfel de jupan, numit Brata, care asigura conducerea judeţului cu
titlul de sudeţ206. Ştim, însă, că în perioada care a urmat pierderii cetăţii Severinului
de către domnii Ţării Româneşti (1420), documentele atestă la conducerea judeţelor
vestice existenţa unei noi categorii de dregători locali, care a venit să ia locul celei
tradiţionale a sudeţilor. Este vorba despre instituţia banilor de judeţ, pe care o găsim
atestată documentar mai întâi în judeţul Motrului, la Tismana, iar mai apoi în
marele judeţ al Mehedinţilor, cel care a înglobat vechea unitate administrativ
teritorială a Motrului207. Schimbarea s-a înregistrat, fără îndoială, şi în judeţul vecin
al Jiului de Sus208, numit din ce în ce mai des Gorj, astfel încât titlul de ban a ajuns
să fie purtat probabil şi de stăpânul complexului de la Polata. În ciuda faptului că
primele atestări documentare ale banilor de Gorj vin abia la sfârşitul secolului al
XV-lea 209, trebuie subliniat faptul că importanţa acestui dregător a fost în continuă
creştere, mai întâi ca urmare a înglobării judeţului vecin de la apus, Jaleşul,
petrecută după jumătatea secolului al XV-lea210, iar mai apoi a judeţului vecin de la
răsărit, Gilortul, la începutul secolului al XVI-lea 211. Din acest punct de vedere,
rolul lor în administraţia Ţării Româneşti trebuie să fi fost similar cu cel al banilor
de la Tismana sau al celor din Strehaia. Dacă este să ne raportăm la situaţia de mai
târziu a banilor din neamul Craioveştilor, mult mai bine cunoscută, dar şi la
realităţile social-politice ale epocii, ni se pare destul de probabil scenariul în care
dregătoriile de sudeţ şi de ban s-au menţinut timp de două generaţii, poate chiar trei,
în familia stăpânului de la Polata şi n-ar fi de exclus nici posibilitatea ca primii bani
ai Gorjului să fi fost chiar urmaşii imediaţi ai jupanului Brata212, născuţi la începutul
secolului al XV-lea. În măsura în care stăpânii de la Polata au reuşit să păstreze în
interiorul neamului lor statutul de reprezentanţi locali ai domniei pentru o perioadă
mai îndelungată de timp, este neîndoielnic faptul că reşedinţa de aici a căpătat şi o
funcţie publică, devenind centrul administrativ al judeţului. În acest fel s-ar putea
explica numele de „Bănie” pe care, localnicii l-au atribuit în mod tradiţional sitului
de la Polata213, dar şi rosturile pe care le-a avut marea sală de reprezentare aflată la
demisolul clădirii “A”: aici trebuie să se fi aflat scaunul de judecată al dregătorului
domnesc. Tot aici se va fi reunit, probabil, şi aparatul executiv al banului local, o
curte formată din slugi băneşti trimise să rezolve sarcini administrative, atât în
interesul domnului şi al ţării, cât şi în interesul privat al stăpânului lor214.
205
Şt. Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, p. 60; M. Bâzgan, op. cit., p. 21.
206
DRH, B, vol. I, p. 71, nr. 32.
207
Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 59-60.
208
M. Bâzgan, op. cit., p. 59.
209
DRH, B, vol. I, p. 367, nr. 228.
210
M. Bâzgan, op. cit., p. 55.
211
Ibidem, p. 92.
212
O altă ipoteză, în legătură cu acest jupan Brata, este aceea că el ar fi chiar comanditarul
complexului de la Polata, vezi T. Sinigalia, op. cit., p. 90-91.
213
Al. Ştefulescu, op. cit., p. 286.
214
Cr. N. Apetrei, op. cit., p. 140-141.
Pe parcursul secolului al XVI-lea programul constructiv în care au fost

integrate pivniţele analizate până acum a înregistrat câteva evoluţii notabile. Una
dintre acestea este ilustrată de casa boierească ridicată la sfârşitul secolului în vatra
satului medieval Mărgineni (actualmente în com. Filipeştii de Târg), care vine cu
câteva inovaţii în ceea ce priveşte organizarea spaţiului interior. Ridicată după un
plan dreptunghiular (16,70 m x 6,40 m), pivniţa locuinţei avea o înălţime de cca. 6
m, din care 2,50 m se aflau sub nivelul de călcare al epocii. Până la această cotă
zidurile sale au fost construite din piatră de râu cu rare asize de cărămidă, în vreme
ce pentru ridicare părţii aflate la suprafaţă a fost folosită exclusiv cărămida.
Unul dintre elementele de noutate pe care le pune în evidenţă această
locuinţă este soluţia adoptată pentru acoperirea pivniţei, soluţie care a renunţat la
obişnuitul sprijin oferit de sistemul de stâlpi sau piloni centrali. În acest fel, nivelul
inferior al casei de la Mărgineni a rămas organizat sub forma unei nave unice, care,
în consecinţă, a impus prezenţa unei singure bolţi. Formula găsită în acest context a
fost aceea a unui semicilindru dispus în sens longitudinal, sarcina acestuia urmând
să se descarce pe cinci arce-dublou terminate în console215 (fig. 21).
Deşi datele privind clădirea au intrat în circuitul ştiinţific încă din primul
pătrar al secolului trecut216, aceasta beneficiind ulterior de un set suplimentar de
investigaţii soldate cu publicarea planului217, totuşi reconstituirea aspectului său
iniţial a rămas incompletă. Cauza principală a acestei stări de fapt o constituie
absenţa cercetărilor arheologice, în egală măsură contribuind însă şi lipsa de atenţie
acordată raportului întocmit în urma primei investigaţii. În cuprinsul acestuia din
urmă, arhitectul Al. Zagoritz atrăgea atenţia asupra existenţei unui gârlici mare care
permitea accesul în interior prin intermediul unor scări, acestea din urmă
conducând spre uşa care închidea spaţiul pivniţei. Absenţa gârliciului din
descrierile ulterioare ale edificiului este, din păcate, secondată de o altă
inadvertenţă regăsită în planul publicat şi ajuns ulterior în circuitul ştiinţific. Atunci
când descrie pereţii componenţi ai beciului, acelaşi Al. Zagoritz menţionează
existenţa a patru goluri de ferestre, dintre care două pe latura scurtă estică, prezente
în planul publicat, şi două pe latura sudică, nesemnalate în planul respectiv. În fine,
imaginea pivniţei se completează cu existenţa unor firide de dimensiuni diferite,
practicate în toţi pereţii, mai puţin cel vestic, corespunzător intrării218. Aşadar, ne
aflăm în faţa unei pivniţe cu un plan ceva mai evoluat decât în cazul celor de la
Polata, în care gârliciul s-a deplasat dinspre extremitatea laturii scurte către centrul
acesteia, reuşind să-i ofere clădirii o oarecare armonie a formelor exterioare.
Datată în jurul anului 1646, casa boierească din Mărgineni a fost considerată
drept rodul unei iniţiative constructive venite din partea postelnicului Constantin
Cantacuzino şi a ginerelui acestuia, Pană Filipescu219. Cercetările recente au
evidenţiat însă imposibilitatea unei colaborări între cele două personaje la această
dată; în plus, trebuie remarcat faptul că primul nivel al clădirii prezintă câteva
215
216
Al. Zagoritz, Biserica şi casa din Mărgineni, în BCMI, XIX, 1926, p. 108-119.
217
Călin Hoinărescu, Ctitoriile cantacuzine din Prahova – premisă fundamentală a arhitecturii
brâncoveneşti, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 62-63, fig. 5a; Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 174,
fig. 95; Anca Brătuleanu, Curţi domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi al
XVIII-lea, Bucureşti, 1997, p. 78, pl. I.
218
Al. Zagoritz, op. cit., p. 112.
219
C. Hoinărescu, op. cit., p. 62.
similitudini notabile în raport cu pivniţa mare din cadrul mănăstirii Mihai Vodă din
Bucureşti, ambele observaţii recomandând, aşadar, o datare mai timpurie220. În
acest context, momentul edificării locuinţei ar putea fi sfârşitul secolului al XVI-
lea221, când satul se afla în stăpânirea banului Udrişte222, unul dintre banii de judeţ
regăsiţi în ţinuturile montane de frontieră ale Ţării Româneşti223. Datarea propusă
nu pare să fie contrazisă de izvoarele scrise, care atestă faptul că acest personaj era
posesorul unui domeniu de dimensiuni apreciabile224, astfel încât este de crezut că
îşi va fi permis din punct de vedere financiar ridicarea unei astfel de clădiri.
O altă direcţie spre care s-a îndreptat programul constructiv analizat aici este
ilustrată de locuinţa reşedinţei boiereşti din vatra satului medieval Vădenii de Sus
(actualmente în mun. Târgu Jiu). Aceasta scoate în evidenţă o dezvoltare
intervenită în structura clădirii atât pe axa verticală, cât mai ales pe cea orizontală,
programul astfel obţinut reprezentând o sinteză între locuinţa cu pivniţă şi cea de
tip turn. Se remarcă în acest caz, în primul rând, schimbarea raportului spaţial
dintre parter şi pivniţă. În acest sens trebuie spus că parterul a încetat să mai
suprapună pivniţa, ajungând în schimb să integreze partea superioară a acesteia, cea
construită la suprafaţă. În acest fel, structura parterului a fost adaptată unei tendinţe
de supraînălţare a pivniţei, pe care am văzut-o prezentă, de altfel, şi la Mărgineni.
Ajungând să dispună de o pivniţă a cărei înălţime ajungea până la 3,00–3,50 m
deasupra nivelului de călcare, constructorii i-au adosat acesteia câteva camere şi au
obţinut astfel un prim nivel locuibil aflat la suprafaţa solului (fig. 19). După ce au
fost aduse până la aceeaşi înălţime, pivniţa şi parterul au servit mai departe drept
bază pentru construirea unui etaj, corespunzător celui de-al doilea nivel locuibil.
Prezenţa acestuia din urmă i-a conferi clădirii, în final, aspectul unui turn.
Cercetările arheologice şi de arhitectură efectuate în vederea restaurării au
evidenţiat existenţa a două faze constructive, corespunzătoare singurelor etape din
evoluţia monumentului care au fost consemnate documentar: cea dintâi marcată de
personalitatea lui Barbu clucerul, cândva la sfârşitul secolului al XVI-lea; iar cea
de-a doua aflată în legătură cu persoana marelui ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu,
cel care îşi pune amprenta asupra edificiului la sfârşitul secolului al XVII-lea 225.
Ambele personaje, cu momentele corespunzătoare fiecăruia, se află menţionate
într-un document emis de cancelaria domnitorului Constantin Brâncoveanu, la 10
martie 1700, care afirmă despre marele ban Cornea Brăiloiu, că: “fiind temeiul
strămoşului său Barbu Cluceru acolo, au pus nevoinţă cu multă cheltuială de au
făcut iar temei acolo, cu case de piatră şi cu pivniţe iar din piatră şi cu biserică şi cu
alte drese ce trebuiesc în jurul casei”226.
220
221
Ibidem, p. 174.
222
George D. Florescu, Genealogia boierilor din Mărgineni. Din secolele al XV-lea şi al XVI-lea,
în Buletinul Comisiei Istorice a României, IX, 1930, p. 78-82.
223
Vezi Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 155, care pune prezenţa în documentele vremii a unor boieri
care poartă titulatura de “ban”, distinctă de cea de “mare ban”, pe seama extinderii instituţiei băniei la
est de Olt, unde au putut activa astfel de dregători teritoriali.
224
Vezi C. Rezachevici, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, p. 469-491, unde este analizată
contribuţia domeniului lăsat moştenire de banul Udrişte fiicei sale, doamna Elina, la structurarea celui
stăpânit de viitorul domn Radu Şerban.
225
Adrian Corvătescu, Casa Brăiloiu din Vădeni. Cercetări de arhitectură, în RMMMIA, XIII, nr.
1, 1982, p. 44-49.
226
ASB, mss. 705, f. 247-248.
Decapările de parament şi cercetările arheologice au arătat că pivniţa şi

parterul locuinţei sunt ridicate în aceeaşi tehnică constructivă, cea a zidăriei de
piatră de râu încastrată în casete de cărămidă. Constatarea este, aşadar, de natură să
pledeze pentru atribuirea lor aceleiaşi faze constructive, autorii investigaţiilor fiind
de părere că aceasta trebuie pusă pe seama iniţiativei lui Barbu clucerul. Pivniţa,
având dimensiunile de 15,55 m x 10,10 m, este deservită de un gârlici boltit
semicilindric, construit perpendicular pe latura nordică a locuinţei. Sistemul de
bolţi aflat deasupra pivniţei se descarcă pe doi piloni centrali şi este compus din
două bolţi în leagăn, aşezate longitudinal, întretăiate cu alte trei bolţi aşezate
transversal. Bolţile sunt întărite cu arce-dublou care pornesc de pe cele patru laturi
ale stâlpilor şi recad pe console de cărămidă. Spaţiul interior este luminat de patru
ferestre, două dintre acestea păstrând încă traforul iniţial de piatră. La nivelul
parterului, pe latura vestică, se aflau trei încăperi cu acces direct din curte, în vreme
ce, pe latura de nord, se găseau alte două spaţii deschise şi gârliciul pivniţei227.
Structura iniţială a etajului este greu de reconstituit, ea fiind complet refăcută la
sfârşitul secolului al XVII-lea de către marele ban Cornea Brăiloiu. Cu siguranţă,
însă, nivelul superior înseria mai multe camere, accesul la ele făcându-se probabil
prin intermediul unei scări exterioare din lemn, amplasate pe faţada estică228.
Aşa cum am arătat mai sus, edificiul de la Târgu Jiu–Vădeni prezintă un
program constructiv complex, care depăşeşte stadiul de evoluţie a majorităţii
locuinţelor boiereşti din epocă. Din acest motiv, el a ridicat câteva semne de
întrebare în rândul specialiştilor. Plecând de la premisa că Barbu clucerul era un
simplu “boier fără dregătorie”, a fost invocată, ca primă obiecţie, incompatibilitatea
existentă între dimensiunile mari ale construcţiei şi puterea economică a acestui
personaj229. O a doua observaţie vizează aspectul pivniţei, care ar fi atipic pentru
momentul constructiv de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În acest context, datarea
locuinţei în răstimpul 1640-1650 ar fi mult mai realistă, întrucât doar în această
perioadă sunt atestate monumente-cheie asemănătoare230.
În ceea ce priveşte prima obiecţie formulată, trebuie arătat că astfel de
construcţii rezidenţiale boiereşti, de mari dimensiuni, nu sunt deloc atipice pentru
secolul al XVI-lea, afirmaţia noastră fiind justificată prin dimensiunile cel puţin la
fel de mari ale caselor de la Strehaia şi Haleş. Neîntemeiată se dovedeşte a fi şi
problema potenţei economice a lui Barbu clucerul. Într-un document emis de
cancelaria lui Mihai Viteazul la 9 august 1596 şi păstrat în traducere românească231,
acest personaj primeşte întărire pentru o serie întreagă de ocini cumpărate anterior,
suma cheltuită ridicându-se la cca. 53 000 aspri, una considerabilă pentru perioada
respectivă. Un alt act domnesc, din 17 ianuarie 1597, păstrat în original slavon232,
de această dată, aduce noi lămuriri cu privire la statutul social al acestui boier, a
cărui identitate este precizată acum sub forma Áàðá%ë êëþ÷àð, fapt ce nu lasă loc
de interpretări, demonstrând că apelativul “clucer” nu reprezintă un antroponim, ci
dregătoria pe care acesta o deţinea în aparatul de stat.
227
Şt. Balş, Vechi locuinţe boiereşti din Gorj, în SCIA, I, nr. 3-4, 1954, p. 91-92; A. Corvătescu,
op. cit., p. 45; D. Bajmatără, V. Marinoiu, op. cit., p. 148-149.
228
A. Corvătescu, op. cit., p. 47.
229
230
Ibidem, p. 539-540.
231
DRH, B, vol. XI, p. 252-254, nr. 190.
232
Ibidem, p. 285-286, nr. 215.
Identificarea funcţiei deţinute de boierul Barbu nu prezintă mari dificultăţi.

În ceea ce priveşte posibilitatea deţinerii dregătoriei de mare clucer, aceasta trebuie
exclusă, întrucât documentele epocii ne indică cu claritate faptul că aceasta era
ocupată de boierul Radu Buzescu233. La rândul său, apartenenţa lui Barbu la
categoria clucerilor organizaţi în cete slujitoreşti este puţin probabilă, întrucât
existenţa acestora este atestată în actele de cancelarie abia către jumătatea secolului
al XVII-lea 234. Singura variantă posibilă rămâne identificarea acestui boier cu unul
dintre subordonaţii marelui clucer; aceasta întrucât despre respectivul dregător ştim
că, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, era secondat de mai mulţi cluceri de
rang secund235, pe care, însă, documentele nu îi desemnează întotdeauna cu titlul
corespunzător poziţiei deţinute în ierarhia curţii236.
Observaţia privitoare la aspectul pivniţei trebuie şi ea emendată, întrucât
planimetrii similare funcţionează pe parcursul secolului al XVI-lea, aşa cum am
arătat, în cazul locuinţelor “C” şi “D” de la Polata. Aceeaşi afirmaţie este valabilă
şi pentru sistemul de boltire, care reprezintă, de fapt, o soluţie constructivă ce a
servit drept model pentru arhitectura pivniţelor din veacul următor 237. Mai poate fi
adăugat tot aici faptul că plasarea pivniţei la jumătatea secolului al XVII-lea, deşi
acceptabilă din punct de vedere tipologic, se loveşte totuşi de absenţa oricărei alte
informaţii care să ateste existenţa unui demers constructiv la acea dată, mult mai
plauzibilă fiind datarea ei la sfârşitul secolului al XVI-lea, aşa cum s-a susţinut în
mod repetat în istoriografia problemei238. Cât priveşte dispunerea parterului în jurul
pivniţei şi prezenţa etajului deasupra acestora, trebuie spus că nici acestea nu sunt
elemente de absolută noutate, casa de la Vădeni fiind precedată la acest capitol de
clădiri rezidenţiale precum palatul construit de Petru Cercel la curtea din
Târgovişte239 sau casele domneşti ridicate de Petru Rareş în incintele mănăstirilor
Probota240 şi Bistriţa241. Existenţa acestor antecedente ne dovedeşte, aşadar, că tipul
de relaţie constructivă aflat în discuţie era o realitate impusă deja în repertoriul
arhitecturii civile din secolul al XVI-lea, astfel încât monumentul de la Vădeni
poate fi considerat drept o verigă de legătură între aceste edificii şi cele aparţinând
veacului următor.
Aşa cum lesne s-a putut observa, locuinţele descrise până acum aparţin în
exclusivitate spaţiului Ţării Româneşti. Ele se încadrează într-o tipologie pe care o
găsim prezentă nu numai în cuprinsul reşedinţelor boiereşti, ci şi în zona edificiilor
civile domneşti sau în mediul urban, după cum o demonstrează casa domnească
233
Ibidem, p. 248, nr. 215 (29 iulie 1596), p. 347, nr. 263 (27 septembrie 1597).
234
N. Stoicescu, Despre subalternii marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XV-
XVIII), în SMIM, VI, 1973, p. 83-84.
235
Idem, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII),
236
Vezi, de exemplu, cazul lui Pârvu clucer al doilea, citat în cadrul aceluiaşi document, când
“Pârvul 2 clucer”, când “Pârvul clucer”, în DRH, B, vol. VII, p. 213, nr. 159.
237
A. Brătuleanu, op. cit., p. 15 şi nota 25.
238
D. Bajmatără, V. Marinoiu, op. cit., p. 149; A. Corvătescu, op. cit., p. 49; A. Brătuleanu, op.
cit., p. 15-16, p. 61.
239
Tereza Sinigalia, Programul civil şi rolul comanditarului în arhitectura din Ţara Românească
din secolul al XVI-lea, în SCIA–AP, 40, 1993, p. 17.
240
Voica Maria Puşcaşu, în CCA, 1999, nr. 113, p. 91, pl. 113.
241
L. Bătrâna, A. Bătrâna, O casă domnească din secolul al XVI-lea descoperită în cuprinsul
ansamblului de la Bistriţa (jud. Neamţ), în SCIVA, 30, nr. 1, 1979, p. 34-39, fig. 1-2.
descoperită recent în cadrul mănăstirii Tutana242, precum şi unele dintre locuinţele

investigate la Târgovişte243 şi Giurgeni244.
Până în prezent, în spaţiul moldovenesc nu au fost evidenţiate locuinţe
boiereşti care să fi apelat la programe constructive similare. Cu toate acestea,
existenţa lor este foarte probabilă, rămânând în sarcina cercetărilor arheologice
viitoare confirmarea unei atare stări de fapt. Pentru moment, singurul argument în
favoarea acestor afirmaţii îl constituie prezenţa pe scară largă a acestui tip de
construcţie în cadrul complexelor rezidenţiale domneşti. În acest sens, pot fi
menţionate casele din cadrul curţilor domneşti de la Suceava (locuinţa numită
convenţional C3)245, Hârlău246, Bacău247, Vaslui248 şi, probabil, Piatra Neamţ249,
precum şi cea din incinta mănăstirii Bistriţa250, care dezvoltau aceeaşi dispunere a
gârliciului în raport cu corpul pivniţei. Diferenţele existente în raport cu casele
nobiliare din Ţara Românească sunt reprezentate, pe de o parte, de tehnica şi
materialele de construcţie utilizate – dat fiind faptul că în Moldova se utiliza piatra
de carieră pentru pereţi şi stâlpii de susţinere, respectiv cărămida pentru bolţi – , iar
pe de altă parte, de soluţiile de boltire adoptate, soluţii care aveau la bază în mod
constant sisteme compuse din câte doi sau trei (Suceava) semicilindri, sprijiniţi pe
arcadele ce legau stâlpii de susţinere.
Tipul B. În paralel cu tipul analizat până acum, casele boiereşti autohtone au
apelat şi la un alt gen de program constructiv, foarte înrudit, de altfel, în care
gârliciul a fost mutat de pe latura scurtă a clădirii pe cea lungă, aici urmând să fie
aşezat în diverse poziţii.
Cel mai vechi exemplu de acest fel se leagă de existenţa satului medieval
Hinăteşti, aflat actualmente pe teritoriul mun. Râmnicu Vâlcea, acolo unde
documentele interne de cancelarie indică, la sfârşitul secolului al XIV-lea, existenţa
curţii unui boier numit Tatul251. Un sondaj arheologic întreprins aici la începutul
deceniului nouă al veacului trecut a condus la dezvelirea parţială a unei locuinţe de
zid ridicată pe pivniţă, al cărei gârlici de acces se afla dispus pe latura lungă a
242
Sp. Cristocea, Cercetările arheologice şi problema casei domneşti de la mănăstirea Tutana,
judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p. 116-118.
243
Gh. I. Cantacuzino, P. Diaconescu, G. Mihăescu, op. cit., p. 39, fig. 1.
244
A. Păunescu, D. Mihai, op. cit., p. 87-88, pl. 4.
245
M. D. Matei, Em. I. Emandi, Cetatea de scaun şi Curtea domnească din Suceava, Bucureşti,
1988, p. 139-140, fig. 21; M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 76-77, fig. 9, 13.
246
S. Cheptea, Un oraş medieval: Hârlău, Iaşi, 2000, p. 137, p. 141, fig. 7-8, 15.
247
Al. Artimon, Noi contribuţii arheologice privind Curtea domnească din Bacău, în Carpica,
XVIII-XIX, 1986-1987, p. 288-289, fig. 1, 4; Idem, Date istorice şi arheologice cu privire la Curtea
domnească din Bacău, în RMMMIA, XVIII, nr. 2, 1987, p. 7-9, fig. 1, 6; Al. Artimon, Ioan Mitrea,
Bacău. Reşedinţă voievodală, Bacău, 1996, p. 71, fig. 28-29.
248
Alexandru Andronic, Rica Popescu, Curtea domnească de la Vaslui din vremea lui Ştefan cel
Mare, în Muzeul Naţional, VI, 1982, p. 157; Idem, Şantierul arheologic Vaslui. Principalele rezultate
ale săpăturilor din anii 1980-1981 de la Curtea domnească, în Acta Moldaviae Meridionalis, V-VI,
1983-1984, p. 216, fig. 1.
249
C. Matasă, Şantierul arheologic Piatra Neamţ, în SCIV, VI, nr. 3-4, 1955, p. 820-823, fig. 2;
E. Neamţu, Date istorice şi arheologice cu privire la Curtea domnească din Piatra Neamţ, în
Memoria Antiquitatis, I, 1968, p. 230; L. Şimanschi, Curtea şi biserica domnească din Piatra Neamţ,
250
L. Bătrâna, A. Bătrâna, O locuinţă domnească din vremea lui Alexandru cel Bun, în RMMMIA,
VI, nr. 2, 1975, p. 74-75, fig. 1; Idem, O casă domnească în secolul al XVI-lea descoperită în
cuprinsul ansamblului de la Bistriţa (jud. Neamţ), în SCIVA, 30, nr. 1, 1979, p. 34, fig. 1-2.
251
Vezi DRH, B, vol. I, p. 27, nr. 9 (20 mai 1388), act în care este menţionată “curtea de pe locul
Hinăteştilor, pe care a dat-o Tatul bisericii”.
clădirii (7 m), în colţul sud-vestic al acesteia. Atât gârliciul, cât şi corpul pivniţei au
fost construite din blocuri mari de piatră de carieră şi piatră de râu, legate cu mortar
alb-gălbui, având în compoziţie nisip şi cărămidă pisată. Observaţiile făcute asupra
gârliciului (2 m x 3 m) au prilejuit autorilor descoperirii şi constatarea existenţei
unei a doua faze de construcţie, datând din secolul al XVI-lea, în cursul căreia
clădirea a fost refăcută din cărămidă.
Din păcate, investigaţiile arheologice nu au fost continuate, astfel încât nu
ştim care a fost planimetria clădirii sau configuraţia interioară a spaţiului pivniţei.
În afara detaliilor constructive menţionate, mai poate fi adăugat aici doar un singur
amănunt notabil. Este vorba despre descoperirea în umplutura gârliciului a unui
mare număr de cahle, aflate în stare fragmentară, prezenţa acestora în substrucţiile
clădirii constituind dovada faptului că spaţiile locuibile ridicate deasupra pivniţei
erau încălzite cu ajutorul unor sobe monumentale252.
Un program constructiv asemănător cu cel al locuinţei de la Hinăteşti îl
prezintă casa boierească dezvelită în urma investigaţiilor arheologice desfăşurate în
incinta mănăstirii Strehaia (fig. 22). Construită în întregime din cărămidă, pe o
fundaţie din piatră de râu, locuinţa avea dimensiuni impresionante: 27,40 m x
11,60 m. La nivelul inferior, ea avea o pivniţă divizată în două nave egale, prin
intermediul unui şir de şapte stâlpi cu secţiune pătrată (cinci liberi şi doi
angajaţi)253. Cele două nave erau acoperite fie cu bolţi semicilindrice longitudinale,
fie cu un plafon de grinzi aparente, ambele variante trebuind să facă apel la
sprijinul oferit de zidul-diafragmă ridicat deasupra arcadelor. Pivniţa era luminată
şi ventilată natural, pe cele patru laturi ale construcţiei fiind prevăzute nu mai puţin
de nouă ferestre. Gârliciul a fost construit în zona mediană a clădirii, spaţiul
acestuia fiind divizat în două coridoare paralele, acoperite probabil cu semicilindri
longitudinali. Se pare că unul dintre acestea (cel din dreapta) deservea pivniţa, iar
celălalt (coridorul din stânga) adăpostea scara de acces spre apartamentele de la
nivelul parterului254. Prezenţa ferestrelor şi a coridorului ascendent sunt indicii
care, în cele din urmă, ne permit reconstituirea imaginii unui edificiu compus dintr-
o pivniţă ridicată deasupra nivelului solului şi un parter înalt. Datarea reşedinţei în
prima jumătate a secolului al XVI-lea face destul de dificil demersul de identificare
a comanditarului acestei construcţii, ipoteza cea mai plauzibilă, în stadiul actual al
informaţiilor, fiind aceea că ridicarea ei se datorează boierului Şerban din Izvorani,
soţul Mariei Craiovescu, străbunica domnitorului Radu Şerban255.
Un alt exemplu din această serie tipologică este locuinţa de plan
dreptunghiular (17,50 m x 7 m) situată pe latura de vest a incintei mănăstirii Bradu
(fig. 23). Aici gârliciul a fost amplasat asimetric în raport cu axul scurt al clădirii,
zidurile sale, prelungite în interiorul pivniţei, determinând secţionarea acesteia în
două spaţii de dimensiuni diferite. În acest fel, spre sud, a luat naştere o încăpere
252
Elena Busuioc, Curtea feudală de la Hinăteşti, în Documente recent descoperite şi informaţii
arheologice, Bucureşti, 1982, p. 48-52; E. Busuioc, Petru Beşliu, Descoperirea unei curţi feudale
româneşti la Hinăteşti, în Studii vâlcene, nr. 5, 1982, p. 37-40; Moisescu, Arhitectura, p. 94-95.
253
V. Puşcaşu, Date noi cu privire la evoluţia ansamblului de arhitectură medievală de la
Strehaia, în BMI, XXXIX, nr. 3, 1970, p. 29-31, fig. 5; Radu Creţeanu, Precizări cronologice privind
ansamblul mănăstiresc Strehaia, în MO, XXVI, nr. 7-8, 1974, p. 644-646.
254
Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 171; vezi, însă, V. Puşcaşu, op. cit., p. 30, care afirmă că
pivniţa era deservită de ambele coridoare.
255
T. Sinigalia, Locul ansamblului de la Strehaia în arhitectura Ţării Româneşti, în SCIA–AP,
35, 1988, p. 22.
mică, acoperită cu o boltă cilindrică, în vreme ce spre nord, a apărut un spaţiu mai
mare, prevăzut cu un pilon central de la care porneau două arce-dublou menite să
susţină bolţile256. Ca şi celelalte clădiri din această categorie, locuinţa a avut
probabil un singur nivel deasupra pivniţei, reprezentat de un parter supraînălţat.
Edificiul a fost ridicat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în
vecinătatea imediată a unei biserici de plan dreptunghiular care a funcţionat ca
biserică de curte şi necropolă boierească. Cele două clădiri au format un complex
rezidenţial specific acestei perioade, care, după toate probabilităţile, a venit să
înlocuiască o altă reşedinţă, cu clădiri din lemn, ce funcţionase pe parcursul
secolului anterior257.
Ridicarea locuinţei, în jurul anului 1570, poate fi atribuită stolnicului
Neagoe, ginerele marelui postelnic Mihnea din Bădeni, tot lui datorându-i-se
probabil şi iniţiativa de a închide complexul între zidurile unei incinte de piatră,
fortificate cu turnuri de colţ. Un moment important, însă mai puţin clar, din istoria
reşedinţei de la Haleş îl constituie transformarea curţii boiereşti în mănăstire,
clădirilor deja existente fiindu-le adăugate la începutul secolului al XVII-lea unele
componente specifice complexelor monahale258.
Un ansamblu foarte asemănător cu cel de la Haleş este reprezentat de
mănăstirea Comana (fig. 24), ctitorită în jurul anului 1588 de Radu Şerban, în
perioada în care acesta ocupa dregătoria de paharnic al II-lea259. O incintă de zid
fortificată, flancată în interior, pe toate cele patru laturi ale sale, de chilii, clădiri cu
destinaţie gospodărească şi o clădire cu rosturi rezidenţiale, închidea în centru un
lăcaş de cult de plan treflat, alcătuind astfel un complex care a fost destinat încă de
la început să adăpostească o comunitate monahală. Asemenea altor ctitorii
domneşti şi boiereşti, mănăstirea a servit probabil drept reşedinţă şi pentru familia
viitorului domn, această din urmă menire putând fi asigurată de impozanta clădire
civilă (27 m x 8,6 m) adosată zidului de nord al curtinei.
Planul primului nivel (singurul păstrat, de altfel) reprezintă o dezvoltare a
celui de la Haleş, gârliciul prelungit în interiorul pivniţei descriind acelaşi spaţiu
dublu, compartimentat inegal. Camerele astfel obţinute au fost divizate apoi în câte
două traveee egale prin intermediul unei colonade alcătuite din patru stâlpi centrali:
unul singur, în cazul camerei mici, respectiv trei, în cazul celei mari. Prezenţa
colonadei se leagă de necesitatea susţinerii sistemului de bolţi care acoperea
pivniţa, sistem care era compus din doi semicilindri longitudinali. Gârliciul lung,
boltit în leagăn, putea servi drept punct de sprijin pentru o eventuală platformă cu
scară de lemn adosată, care să asigure accesul la nivelul parterului. Acesta din urmă
a fost cu siguranţă înălţat, întrucât pivniţa se ridica cu câteva zeci de centimetri
deasupra nivelul solului şi avea nu mai puţin de 13 ferestre care asigurau luminarea
şi aerisirea naturală a spaţiului interior 260.
Un exemplu tipic pentru ceea ce va fi însemnat reşedinţa boierească
românească de la sud şi est de Carpaţi, poate fi considerat ansamblul descoperit în
cursul investigaţiilor arheologice efectuate în urmă cu patru decenii la Cernica, în
256
I. Chicideanu, C. Modoran, Mănăstirea Bradu, p. 199.
257
I. Chicideanu, O aşezare din secolele XIV-XV la Bradu, jud. Buzău, în CA, III, 1979, p. 430.
258
C. Modoran, I. Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mânăstirea Bradu, p. 994-1003; Idem,
Mănăstirea Bradu, p. 188-205; Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 146-147.
259
260
L. Bătrâna, A. Bătrâna, Evoluţia ansamblului fostei mănăstiri Comana în lumina cercetărilor
arheologice, în RMMMIA, V, nr. 1, 1974, p. 23, pl. 1; Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 144-145.
vatra vechiului sat Mărăcineni (fig. 25). Complexul rezidenţial de aici cuprindea
locuinţa boierească, o capelă de curte, un turn clopotniţă construit aparte de aceasta
din urmă, precum şi o serie de anexe cu caracter economic.
Edificiul civil a avut dimensiuni relativ modeste (45 m2), programul său
constructiv fiind alcătuit din cele două bine cunoscute nivele specifice acestui tip
de clădiri: pivniţa, cu gârlici, şi parterul înalt.
Primul nivel prezenta un plan în “T”, în care gârliciul boltit semicilindric
intersecta volumul pivniţei pe latura nordică. Sistemul de acoperire folosea ca bază
de sprijin două arcade formate dintr-un stâlp central şi doi stâlpi angajaţi, soluţia
aleasă putând deservi atât un sistem de bolţi semicilindrice longitudinale, cât şi un
plafon de bârne aşezat pe zidul-diafragmă şi pe zidurile perimetrale ale clădirii261.
În ceea ce-l priveşte pe comanditarul reşedinţei, trebuie spus că izvoarele
scrise permit identificarea lui în persoana postelnicului Radu Captariu, cel care
stăpânea satul Mărăcineni în a doua jumătate a secolului al XVI-lea 262. La
începutul secolului următor însă, satul împreună cu reşedinţa au fost înstrăinate de
către fiii postelnicului, ele intrând astfel în posesia jupaniţei Chiajna, soţia marelui
vornic Cernica263. Aceasta din urmă a schimbat însă destinaţia complexului
rezidenţial, transformându-l în ceea ce documentele de cancelarie aveau să
numească pe parcursul secolului al XVII-lea: “mănăstirea de pe Colentina ce se
chiamă la Malul Iezărul”264.
Un alt edificiu care aparţine seriei deschise de locuinţa de la Hinăteşti este
casa boierească descoperită la Mironeşti, în vatra satului medieval Coiani (fig.
26). Nucleul edificiului îl constituia pivniţa (17,15 m x 8,40 m), în interiorul căreia
se putea pătrunde prin intermediul unui gârlici lung de 5 m, amplasat pe mijlocul
laturii sudice. Din păcate, clădirea a suferit numeroase intervenţii de-a lungul
evoluţiei sale, astfel încât cercetările arheologice întreprinse aici nu au reuşit să-i
reconstituie nici planul originar, nici succesiunea etapelor constructive.
Pentru prima fază de funcţionare, cea care prin vechimea ei se încadrează în
limitele demersului de faţă, datele existente fac totuşi plauzibilă divizarea spaţiului
interior în două travee longitudinale, separate printr-un şir de trei piloni pătraţi din
cărămidă (1,47 m x 1,30 m). Aceştia erau legaţi de zidurile pivniţei prin patru arce,
urmând ca zidul–diafragmă ridicat deasupra arcadei astfel formate să susţină două
bolţi semicilindrice. Reconstituită astfel, organizarea internă spaţiului pivniţei de la
Coiani se dovedeşte a fi foarte asemănătoare cu cea pe care am întâlnit-o în cazul
locuinţei de la Comana, fapt explicabil dacă avem în vedere că ambele au avut, se
pare, acelaşi comanditar.
În planul publicat de autorii descoperirii, pot fi sesizate şi două arce-dublou
care se descărcau pe pilonul central şi pe alţi doi piloni angajaţi pereţilor de nord şi
sud ai pivniţei. Prezenţa acestora nu poate fi pusă însă pe seama primei faze din
evoluţia clădirii, întrucât traseul gârliciului intersectează latura sudică exact în
punctul de naştere a pilonului angajat acestui perete. De altfel, cercetările
arheologice au evidenţiat în această zonă prezenţa mai multor resturi de zidărie,
261
cercetărilor arheologice de la Cernica, în SCIV, XIV, nr. 2, 1963, p. 366, fig. 2.
262
DIR, B, veac XVII, vol. 2, p. 280, nr. 253.
263
Ibidem; Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene, p.
361, p. 364, p. 379-381.
264
semne evidente ale unor refaceri succesive. La rândul său, porticul supraetajat
format din cinci pile de zidărie (1,49 m x 1 m), dispuse paralel cu latura de nord a
pivniţei265, reprezintă probabil tot o adăugire, asemănările cu casa domnească de la
mănăstirea Plumbuita pledând mai curând pentru apartenenţa lui la o etapă de
construcţie intervenită la jumătatea secolului al XVII-lea266.
Edificiul iniţial a fost plasat de autorii investigaţiilor arheologice în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea267, însă datarea propusă nu a ţinut cont de faptul că
prezenţa lui trebuie corelată cu cea a vechii biserici din Coiani, împreună cu care,
foarte probabil, alcătuia un complex rezidenţial unitar. Cum despre biserică ştim
sigur că a fost construită de Radu Şerban268, o datare ceva mai târzie a locuinţei269,
la sfârşitului secolului al XVI-lea sau la începutul secolului următor, pare mult mai
probabilă în stadiul actual al informaţiilor.
Tot către sfârşitul secolului al XVI-lea, a fost ridicată şi curtea din deal a
boierilor din Văcăreşti, curte având în centru o locuinţă cu pivniţă ce imita la
dimensiuni reduse cochetul palat construit de Petru Cercel la Târgovişte270. După
modelul acestuia din urmă, primul nivel a fost compartimentat prin arce-dublou,
sprijinite pe un stâlp central de secţiune cruciformă, ce avea deasupra patru bolţi
semicilindrice. Pivniţa mai avea două nişe cu arc în acoladă, pe laturile scurte, şi o
a treia, dispusă central, pe latura nordică. Iluminarea şi aerisirea erau asigurate de
patru ferestre înalte, arcuite în partea superioară. Gârliciul de acces era situat pe
faţada sudică a clădirii, fiind prevăzut cu câte o nişă pe fiecare din cele două laturi
lungi271. Locuinţa a avut un parter înalt, divizat în multiple spaţii locuibile, dispuse
probabil simetric, de o parte şi de alta a axului longitudinal al clădirii.
Comanditarii curţii de la Văcăreşti sunt, foarte probabil, fraţii Neagoe şi
Pătru postelnici, fiii jupaniţei Elina, cei care, începând cu anul 1580, achiziţionează
de la rudele lor mai îndepărtate majoritatea părţilor în care fusese divizat în trecut
hotarului satului lor de reşedinţă272.
Construcţii asemănătoare acestui tip de case boiereşti au fost evidenţiate şi în
legătură cu activitatea constructivă a domniei sau a mănăstirilor, exemple în acest
sens fiind casele domneşti de la Curtea de Argeş273 şi Târgovişte274, locuinţa din
incinta mănăstirii Vodiţa275, precum şi prima fază constructivă a casei “Nifon” din
265
Gh. I. Cantacuzino, Gh. I. Sion, Ruinele curţii feudale de la Coiani–Mironeşti (judeţul
Giurgiu). Date arheologice şi arhitectonice, în BCMI, s. n., I, nr. 1, 1990, p. 62-69, fig. 1, 4.
266
267
Gh. I. Cantacuzino, Gh. I. Sion, op. cit., p. 69.
268
Vezi N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Bucureşti, 1905, p. 88.
269
T. Sinigalia (Eadem, Arhitectura civilă, p. 313-316) şi A. Brătuleanu (Eadem, op. cit., p. 15,
p. 27, p. 39, pl. II) datează întregul edificiu la mijlocul secolului al XVII-lea.
270
Gheorghe Olteanu, Ovidiu Cârstina, Denis Căprăroiu, Repertoriul arheologic al judeţului
Dâmboviţa, vol. II, Târgovişte, 2003, p. 113.
271
G. Mihăescu, Eugen Fruchter, Curtea Domnească din Târgovişte, Bucureşti, 1986, p. 199.
272
Vezi George D. Florescu, Dan Pleşia, Condica Văcăreştilor. Copii de documente, regeste şi
menţiuni publicate, în Studii, 19, nr. 5, 1966, p. 969-970, nr. 5-13.
273
Nicolae Constantinescu, Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti,
Bucureşti, 1984, p. 34-37, fig. 4; Moisescu, Arhitectura, p. 99-100, fig. 114-115.
274
Avem în vedere prima casă a Curţii domneşti, vezi N. Constantinescu, Cercetările arheologice
de la Curtea domnească din Târgovişte, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice,
Bucureşti, 1987, p. 73-75; Moisescu, Arhitectura, p. 101, fig. 117.
275
Gh. I. Cantacuzino, Probleme ale cronologiei ruinelor fostei mănăstiri Vodiţa, în SCIV, 22,
nr. 3, 1971, p. 475, fig. 3; Moisescu, Arhitectura, p. 118, fig. 129.
Târgovişte276. Tot în această categorie pot fi incluse locuinţa ridicată de Petru Rareş
în incinta ctitoriei sale de la Probota277 şi casa lui Alexandru II Mircea din incinta
mănăstirii Sf. Troiţă din Bucureşti278. Trebuie spus, însă, că ultima dintre ele
reflectă un stadiu ceva mai înaintat din evoluţia acestui gen de clădiri, întrucât, aici,
pentru prima dată, gârliciul se prelungeşte în interiorul pivniţei, delimitând două
spaţii cu dimensiuni şi funcţii diferite279. Soluţia va câştiga aderenţă în perioada
următoare şi, aşa cum am văzut, va pătrunde în arhitectura unora dintre casele
boiereşti ale epocii, precum cele de la Haleş şi Comana.
Tipul C. Ecouri în mediul rezidenţial boieresc a avut şi un alt tip de program
constructiv, care se prezintă drept rezultatul unei alte evoluţii ce a marcat locuinţa
cu gârlici decroşat. Este vorba despre un gen de construcţie care a renunţat la
amplasarea excentrică a gârliciului în raport cu corpul clădirii, optând pentru un
culoar descendent inclus în volumul pivniţei, construit paralel şi, de obicei,
contiguu cu una dintre laturile sale.
Un astfel de exemplu este palatul amplasat în colţul nord-estic al
complexului Mitropoliei din Târgovişte (fig. 35). Ridicată la iniţiativa voievodului
Neagoe Basarab, în perioada 1518-1520, clădirea cuprindea două corpuri distincte:
unul nordic şi unul sudic. Dacă cel nordic (20 m x 8 m) a fost construit doar cu
parter, în schimb, corpul sudic (25 m x 8 m), cel principal, a fost ridicat în
întregime pe pivniţă, accesul la primul nivel făcându-se prin intermediul unui
gârlici inclus în planul clădirii.
Sistemul de boltire a pivniţei fost organizat în jurul unui stâlp central (ridicat
din cărămizi în arc de cerc), de la care porneau radial patru dublouri, susţinând
astfel doi semicilindri longitudinali. Această formulă îi permitea să se înalţe până
deasupra orizontului medieval de călcare, unde, prin intermediul ferestrelor
(păstrate doar pe laturile de vest şi de sud) avea acces la lumină naturală şi
beneficia de aerisire280. Deşi cercetările arheologice nu au interceptat eventuale
vestigii ale nivelului superior, totuşi, plecând de la structura pivniţei, se poate
aprecia că palatul a dispus de un parter înalt, care, foarte probabil, a fost divizat în
multiple spaţii locuibile.
Soluţia adoptată de constructorii palatului Mitropoliei pentru rezolvarea
raportului spaţial dintre cele două componente structurale ale primului nivel de
locuire (gârliciul şi pivniţa) poate fi regăsită şi în cazul locuinţei recent descoperite
în cuprinsul reşedinţei boiereşti de la Piscani (fig. 36). Clădirea, construită din
asize din piatră de râu şi asize de cărămidă, dispunea de o pivniţă desfăşurată pe
întreaga ei suprafaţă (18 m x 7,20 m) şi de un gârlici inclus în colţul sud-vestic al
acesteia. Sistemul de acoperire se sprijinea pe un şir de trei stâlpi din cărămidă
276
C. Ionescu, Complexul istoric şi de arhitectură Stelea din zona centrală a municipiului
Târgovişte, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 46, fig. 18; Idem, Restaurarea casei “Nifon” din cadrul
Mănăstirii Stelea, Târgovişte, în RMI, LX, nr. 1, 1991, p. 66-77, fig. 3, 6; Cr. Moisescu, Târgovişte,
monumente istorice şi de artă, Bucureşti, 1979, p. 68, fig. 72.
277
V. M. Puşcaşu, în CCA, 1999, nr. 113, p. 91, pl. 113.
278
Vezi I. Ionaşcu, Vlad Zirra, Mănăstirea Radu Vodă şi biserica Bucur, în vol. Bucureştii de
odinioară în lumina cercetărilor arheologice, coord.: Ion Ionaşcu, Bucureşti, 1959, fig. 12, pl.
XLVI-XLIX.
279
T. Sinigalia, Programul civil şi rolul comanditarului, p. 23.
280
P. Diaconescu, G. Mihăescu, Complexul monumental al Mitropoliei din Târgovişte. Rezultatul
cercetărilor arheologice, în RMMMIA, XIX, nr. 2, 1988, p. 63, pl. I.
dispuşi axial, dintre care doar doi erau liberi, cel de-al treilea fiind angajat în
peretele estic al gârliciului. Cei trei stâlpi împreună cu zidurile perimetrale, groase
de 0,75 m, susţineau foarte probabil un planşeu de bârne, care separa nivelul
pivniţei de cel locuibil propriu zis.
În ceea ce priveşte structura parterului, plecând de la dimensiunile locuinţei
şi poziţia pilonilor din pivniţă, se poate presupune că acesta dispunea de mai multe
camere, probabil înseriate, dispuse în tract simplu sau dublu. Mai trebuie adăugată
aici constatarea că materialul arheologic descoperit în umplutura locuinţei conţine
numeroase fragmente ceramice provenind de la vase de uz comun, dar şi fragmente
de cahle, pledând astfel în favoarea concluziei că nivelul parterului a dispus de una
sau mai multe o instalaţii de încălzit de tipul sobelor cu cahle281.
Analiza documentelor de cancelarie referitoare la satul Piscani ne conduce la
identificarea comanditarului acestei locuinţe în persoana marelui logofăt Vlaicu
Piscanul, una dintre cele mai influente personalităţi ale istoriei Ţării Româneşti din
prima jumătate a secolului al XVI-lea282. Vlastelin şi sfetnic credincios al
voievodului Radu Paisie283, Vlaicu şi-a ridicat reşedinţa din Piscani probabil în
cursul deceniul al IV-lea al veacului amintit, când a devenit mare logofăt, sau în
primii patru ani ai deceniului următor, înainte ca bătălia pierdută la Fântâna
Ţiganului284 să-i aducă sfârşitul.
Asemenea celorlalte case boiereşti analizate până acum, locuinţele de la
Târgovişte şi Piscani îşi găsesc analogii printre clădirile civile ridicate de domnie şi
de orăşeni, alcătuind împreună cu acestea din urmă un grup omogen. Trebuie
remarcat, însă, faptul că soluţiile la care au apelat constructorii lor sunt identice cu
cele puse la dispoziţie de casa cu pivniţă şi gârlici decroşat, astfel încât avem de-a
face cu aceeaşi varietate tipologică dictată de poziţia gârliciului în raport cu corpul
clădirii. Atunci când gârliciul era dispus paralel cu latura scurtă, acesta se desfăşura
aproximativ pe întreaga lăţime a construcţiei, aşa cum se poate constata în cazul
caselor domneşti din cadrul mănăstirilor Cozia285 şi Mihai Vodă din Bucureşti286,
precum şi în cel al locuinţei din incinta Curţii domneşti de la Bacău287. Dimpotrivă,
atunci când gârliciul era dispus paralel cu latura lungă, lungimea sa nu o mai urma
pe cea a clădirii, ci se limita doar la prima jumătate a ei, exemple în acest sens fiind
palatul Mitropoliei din Târgovişte, o altă locuinţă din Târgovişte, descoperită în
281
Sp. Cristocea, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, p. 87; Idem, Cercetările
arheologice de la Piscani, judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p. 128-129; Sinigalia, Arhitectura
civilă, p. 172-173.
282
Vasile Stănică, Un domeniu feudal din secolul XVI de pe meleaguri argeşene, în Studii şi
comunicări. Muzeul Piteşti, V, 1980, 252-259; Teodor Dina, File din istoria unui vechi sat argeşean,
Piscani, în Argessis, VIII, 1999, p. 116-119.
283
Vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 104.
284
Flaminiu Mîrţu, Mânăstirea Valea (Ţiţeşti–Argeş) în lumina controverselor istoriografice şi a
cercetărilor arheologice, în MO, XXX, nr. 7-9, 1978, p. 637.
285
Pavel Chihaia, Etape de construcţie la complexul monastic Cozia, în Pagini de veche artă
românească, vol. II, Bucureşti, 1972, p. 121, fig. 25-27.
286
Gh. Cantea, Cercetări arheologice pe dealul Mihai Vodă şi împrejurimi, în vol. Bucureştii de
odinioară în lumina cercetărilor arheologice, p. 101-102, fig. 24.
287
Al. Artimon, Noi contribuţii arheologice privind Curtea domnească din Bacău, în Carpica,
XVIII-XIX, 1986-1987, p. 286; Idem, Date istorice şi arheologice cu privire la Curtea domnească
din Bacău, în RMMMIA, XVIII, nr. 2, 1987, p. 5-6, fig. 1; Al. Artimon, I. Mitrea, Bacău. Reşedinţă
voievodală, p. 68-70, fig. 27.
zona viitoarei mănăstiri Stelea288, precum şi casa marelui logofăt Vlaicu din Piscani
pe care tocmai am analizat-o.
Analiza comparativă a celor trei tipuri de case cu pivniţă (A, B şi C)
individualizate în mediile constructive boiereşti, domneşti, mănăstireşti şi urbane
ne relevă în final prezenţa unui gen de locuinţă de zid care a fost comun tuturor
elitelor sociale din spaţiul extracarpatic. Trebuie însă subliniat faptul că acest
program constructiv este practic identic cu cel analizat în cazul locuinţelor din
lemn cu pivniţă şi gârlici şi, de asemenea, că spectrul social al comanditarilor este
acelaşi. Prin urmare, putem concluziona că, de fapt, ne aflăm în faţa unui singur
program constructiv, pe care elitele sociale autohtone, în funcţie de necesităţi,
venituri sau alţi factori, l-au pus în aplicare atât cu ajutorul lemnului, cât şi prin
intermediul zidăriei. Încheierea formulată aici ne permite, mai departe, să căutăm
originile casei de zid cu pivniţă şi gârlici în acelaşi loc în care am găsit modelele
urmate de români pentru ridicarea caselor cu pivniţă şi gârlici din lemn, adică în
spaţiul regatului maghiar.
Acest gen de locuinţă este într-adevăr unul familiar pentru mediile
constructive ale goticului târziu din Ungaria medievală, unde pivniţele de zid cu
gârlici se asociază destul de frecvent cu reşedinţele nobiliare. Demn de menţionat
aici este faptul că tipologia constructivă a acestor case cunoaşte atât cazuri în care
pivniţa era suprapusă de o elevaţie din zidărie289 (fig. 29-33), cât şi situaţii în care
suprastructura etajului locuibil era ridicată din lemn, în sistem Blockbau290 (fig. 27-
28). Deosebit de importantă pentru înţelegerea locului ocupat de acest program
constructiv în cadrul arhitecturii medievale maghiare este prezenţa locuinţelor de
acest tip nu numai în cazul reşedinţelor nobiliare, ci şi în mediul urban291 şi chiar în
cadrul unor complexe rezidenţiale aparţinând regalităţii292 (fig. 34), de unde se
poate desprinde concluzia că aria socială de răspândire a acestor locuinţe a fost
foarte probabil similară cu cea constatată în Ţările Române.
Calea de pătrundere a acestui program la sud şi est de Carpaţi nu a putut fi
decât spaţiul Transilvaniei, acolo unde contactul elitelor sociale româneşti cu stilul
de viaţă al nobilimii maghiare a facilitat astfel de împrumuturi. Afirmaţia îşi
găseşte o elocventă dovadă materială furnizată de cercetările arheologice
întreprinse recent la reşedinţa cnezilor din Râu de Mori, cercetări care au scos la
lumină vestigiile unei locuinţe de aceeaşi factură293. Având în vedere tradiţionalele
288
Construcţia a fost datată larg, în secolele XVI-XVII, vezi C. Ionescu, Complexul istoric şi de
arhitectură Stelea din zona centrală a municipiului Târgovişte, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985,
p. 35, fig. 2.
289
Vezi prima fază de funcţionare a reşedinţei Báthoreştilor de la Nyírbator, la György Szekér,
Judit Tamási, Das Bátori Burgschloss von Nyírbator (Ungarn), în Castrum Bene, nr. 2, 1990, p. 241-
247, fig. 4-5; şi faza a doua de funcţionare a celei de la Tar, la Juan Cabello, A tari késö-középkori
udvarház, în Castrum Bene, nr. 2, 1990, p. 235-236, fig. 3, 6.
290
A. Pálóczi–Horváth, op. cit., p. 312-316, fig. 7-10.
291
K. H. Gyürky, Forschungen auf dem Gebiete des mittelalterlichen Buda: ein unbekanntes
Wohnhaus und der Ursprung eines Distillierkolbens, în Acta Archaeologica Academiae Scientiarium
Hungaricae, nr. 34, 1982, p. 184.
292
Vezi exemplul uneia dintre locuinţele construite în cadrul reşedinţei regale de la Višegrad,
datând din timpul dinastiei de Anjou, la Gergely Buzás, Mátyás Szöke, A visegrádi vár és királyi
palota a 14-15. században, în Castrum Bene, nr. 2, 1990, p. 147-148, fig. 11.
293
Zeno K. Pinter, Marian Ţiplic, Mihai Căstăian, în CCA, 1999, nr. 115, p. 80, pl. 36; A. A.
Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999, p. 286.
legături pe care Ţara Haţegului le-a întreţinut cu spaţiul sud-carpatic294,

poziţionarea acestei din urmă locuinţe nobiliare ajunge să ne sugereze aceeaşi cale
de pătrundere la sud şi est de Carpaţi pe care am întâlnit-o în cazul caselor cu
pivniţă şi gârlici ridicate în tehnica “amnarelor”. Trebuie spus însă că receptarea
acestui gen de locuinţă în spaţiul românesc nu este singurul fenomen de aculturaţie
de acest fel din zona limitrofă regatului Ungariei, cercetările recente evidenţiind
faptul că influenţe similare au fost exercitate de arhitectura maghiară şi asupra
construcţiilor civile din spaţiul Serbiei medievale295.
Odată integrat în cadrul ansamblurilor rezidenţiale domneşti, acest tip de
locuinţă a exercitat, foarte probabil, în virtutea mentalităţii medievale, un rol de
model296, atât pentru nobilimea locală, cât şi pentru mediul monahal297. În mod
inevitabil, acest model a trebuit să se adapteze însă la nevoile locale, ceea ce a făcut
ca structura iniţială, importată de peste munţi, să înglobeze o serie de elemente
autohtone. Dintre acestea, cele mai vizibile sunt tehnica şi materialele de
construcţie de inspiraţie bizantină: piatra de carieră, blocurile feţuite, combinarea
pietrei cu cărămida (în asize alternate sau în casete), folosirea cărămizii pentru
construirea bolţilor298. Utilizarea sistemelor de boltire bazate pe coloane legate prin
puternice arce în plin cintru constituie un alt capitol de elemente preluate din cadrul
arhitecturii bizantine299 şi aplicate în structura casei cu pivniţă şi gârlici, tot în acest
registru încadrându-se, de altfel, şi soluţia de separare a nivelelor prin intermediul
tavanelor din bârne300.
În cele din urmă, formula constructivă rezultată s-a dovedit a fi una foarte
viabilă pentru elitele sociale autohtone, ea urmând să-şi pună amprenta asupra
arhitecturii civile româneşti până spre mijlocul secolului al XVII-lea. Deosebit de
grăitoare în acest sens sunt casa postelnicului Constantin Cantacuzino din
Târgovişte, casa boierilor din Goleşti, casa parohială catolică de la Câmpulung,
precum şi casa lui Constantin Şerban de la Dobreni, toate acestea fiind exemple de
locuinţe care, deşi dezvoltă structuri complexe, corespunzătoare unui stadiu
294
Vezi R. Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 5,
p. 265-286.
295
G. Milošević, op. cit., p. 188, p. 249; o astfel de clădire este palatul de la Maglič (reşedinţa
arhiepiscopului Danilo II), alcătuit dintr-o pivniţă, cu gârliciul dispus pe latura scurtă, şi două nivele
suprapuse: un parter şi o mansardă (Ibidem, p. 84-85, fig. 106).
296
Concluzia a fost intuită şi afirmată încă de Em. Lăzărescu (Idem, op. cit., p. 149).
297
Vezi Sorin Ulea, Prima biserică a mănăstirii Putna (Contribuţie la studiul fazelor de
dezvoltare a arhitecturii medievale româneşti), în SCIA–AP, 16, nr. 1, 1969, p. 42-43; Bernard
Guenée, Curtea, în vol. Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental, p. 186.
298
N. Ghika Budeşti, op. cit., vol. I, p. 125; C. Nicolescu, Case, conace şi palate, p. 42; Eadem,
Moştenirea artei bizantine în România, p. 56.
299
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, XVIII, 1925, p. 12; N. Ghika Budeşti, op. cit.,
vol. I, p. 126; C. Nicolescu, Case, conace şi palate, p. 40.
300
A. C. Orlandos, op. cit., p. 76-77, fig. 2-6. Tavanele din bârne sunt întâlnite şi în lumea
balcanică de tradiţie bizantină, soluţia fiind adoptată de câteva dintre locuinţele boiereşti de pe dealul
de la Târnovo, pentru separarea pivniţei de parter, vezi Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 52. Un
exemplu similar este furnizat şi de prima fază de funcţionare a clădirii nr. IV din cadrul reşedinţei
imperiale de la Târnovo, vezi Sonia Gheorghieva, Ianka Nikolova, Nikola Anghelov,
Архитектурата на двореца, în Царевград Търнов, vol. I, Дворецът на българските царей през
втората българска дръжава, Sofia, 1983, p. 109-114, pl. 4. Pentru cazuri similare din Serbia
medievală, vezi reşedinţele regale şi nobiliare descrise de G. Milošević, op. cit., p. 181-188, fig.
194-198.
superior atins în evoluţia concepţiei arhitectonice locale, totuşi mai au încă la bază
nucleul reprezentat de locuinţa cu pivniţă şi gârlici301.
Programul constructiv cu origini gotice analizat aici nu este o prezenţă
izolată în peisajul arhitecturii civile româneşti din secolele XIV-XVI; el vine, de
fapt, să se adauge unei întregi serii de mărturii care atestă asimilarea de către
constructorii autohtoni a unor elemente stilistice şi structurale de inspiraţie
occidentală, romanică şi gotică. Afirmaţia este valabilă atât pentru cazul Ţării
Româneşti302, cât şi mai ales pentru cel al Moldovei, unde stilul gotic a fost mult
mai activ, pătrunzând până în matricea stilistică a arhitecturii ecleziastice303. Foarte
interesant este faptul că aceeaşi afirmaţie este susţinută şi de prezenţa unui alt gen
de împrumut occidental, care se leagă de specificul acestor construcţii. Este vorba
de utilizarea pe scară largă a sobelor de cahle, asociate frecvent cu astfel de case
gotice (aparţinând boierilor sau domniei), sobe receptate, prin intermediul
Transilvaniei304, dinspre acelaşi mediu gotic occidental. Adăugate celorlalte dovezi
invocate de cercetările anterioare, aceste noi elemente de civilizaţie materială aduse
în discuţie confirmă, aşadar, odată în plus, teza integrării spaţiului românesc, încă
din secolul “întemeierii”, în aria de manifestare a “goticului internaţional”305.
3. 4. Locuinţe cu programe constructive incerte
În afara obiectivelor arhitectonice analizate până aici, sursele scrise,
izvoarele arheologice, precum şi cele toponimice lasă să se întrevadă şi existenţa
unor locuinţe boiereşti de zid care, în stadiul actual al cunoştinţelor, sunt dificil de
încadrat în tipurile constructive cunoscute. Menţionarea lor ni se pare a fi însă utilă,
în special pentru a sublinia locul important pe care l-a deţinut această categorie de
edificii în repertoriul arhitecturii civile româneşti din secolele XIV-XVI.
Cel mai vechi caz este cel al reşedinţei de la Giuleşti (com. Boroaia, jud.
Suceava), ridicată de boierul Giulă capitaneus la sfârşitul secolului al XIV-lea.
Cercetările arheologice întreprinse aici, deşi au avut un caracter sistematic, totuşi
nu au reuşit să descopere decât lăcaşul de cult şi necropola aferentă, locuinţa fiind
găsită doar sub forma unor fragmente disparate de zidărie din piatră de carieră şi
cărămidă legate cu mortar306.
Oarecum asemănătoare este situaţia unei alte case boiereşti sucevene,
descoperite de această dată în satul Todireşti (com. Todireşti, jud. Suceava). Aici
au fost descoperite resturile unei clădiri multiplu compartimentate, se pare, care se
301
Vezi planurile acestor locuinţe, la Cr. Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I,
Bucureşti, 2002, p. 41-56.
302
P. Chihaia, Monuments romans et gothiques du XIIIe au XVIe siècle en Valachie, în Revue
roumaine d’histoire de l’art, V, 1968, p. 37-60; Idem, Monumente gotice în Târgovişte, în Valahica,
I, 1969, p. 34-37; Idem, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1974, p. 306-318, 352-
367; T. Sinigalia Construcţii de influenţă gotică în ansambluri monastice din Ţara Românească în
prima jumătate a secolului al XVI-lea, în SCIA–AP, 41, 1994, p. 3-14.
303
Dumitru Năstase, Arhitectura, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor
responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 182; C. Nicolescu, Arta epocii lui Ştefan cel Mare.
Relaţii cu lumea occidentală, în SMIM, VIII, 1975, p. 63-98; Mira Voitec–Dordea, Reflexe gotice în
arhitectura Moldovei, Bucureşti, 1976, passim; Vasile Drăguţ, Arta gotică în România, Bucureşti,
1979, p. 144-186.
304
P. –V. Batariuc, Cahle din Moldova medievală (secolele XIV-XVI), Suceava, 1999, p. 148-149.
305
R. Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400), Bucureşti, 1976, p. 247.
306
Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1983, p. 86-88, fig. 2; Idem, Giuleşti, 1986, p. 248-
249; Moisescu, Arhitectura, p. 94.
ridica pe temelii groase de cca. 0,75 m, obţinute din lespezi de piatră legate cu
foarte puţin mortar sau cu pământ (?). Alături de ceramica de uz gospodăresc, în
umplutura locuinţei au fost găsite teracote ornamentale databile în secolele XV-
XVII, precum şi un număr de cărămizi, indicii ale existenţei unei instalaţii de
încălzit de tipul sobelor monumentale307. Locuinţa a fost datată în secolul al XV-
lea308 şi poate fi pusă în legătură cu boierul Toader Badevici (cel care a dat probabil
numele satului), precum şi cu urmaşii acestuia, care au stăpânit Todireştii pe întreg
parcursul secolului al XV-lea. Identificarea posibililor comanditari ai locuinţei ne
este prilejuită de existenţa unui act de cancelarie din 7 martie 1531, în care se arată
că Marena, fiica lui Fădor Piţurcă, nepoata lui Toader Badevici, vindea satul,
împreună cu muntele Toderescul, panului Gavril Totruşan, în baza unor privilegii
emise de voievozii Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare309.
Ceva mai multe cunoştinţe avem în legătură cu locuinţa portarului Luca
Arbure de la Şipote (com. Şipote, jud. Iaşi). Deşi aici nu au fost efectuate încă
cercetări arheologice, totuşi edificiul a beneficiat de o scurtă notiţă descriptivă,
publicată în prima jumătate a secolului trecut, care îşi propunea să semnaleze
resturile de zidărie încă vizibile la acea dată310. Era vorba despre un spaţiu boltit,
aflat încă în stare de funcţionare la momentul publicării informaţiei, cu ziduri
masive care se ridicau până la o înălţime de doi metri în raport cu nivelul
contemporan de călcare. Acest prim nivel al clădirii era luminat şi aerisit prin
intermediul mai multor ferestre şi avea suprapus un etaj ce putea fi accesat cu
ajutorul unei scări adosate311. Judecând după aceste elemente, s-ar putea spune că
edificiul se încadrează fie în seria locuinţelor cu pivniţă şi gârlici, fie în cea a
locuinţelor de tip turn. O atenţie specială trebuie acordată şi numeroaselor
materiale arheologice descoperite în vecinătatea construcţiei. Sunt de remarcat aici
fragmentele de piatră profilată provenite de la cornişe, socluri şi ferestre, precum şi
discurile ceramice ornamentale găsite în jurul zidurilor. Toate acestea vin, aşadar,
să ne sugereze concluzia că edificiul a dispus de bogate decoraţii exterioare. De
menţionat este şi descoperirea în stare fragmentară a unui mare număr de cahle,
decorate cu diverse scene domestice sau de vânătoare, prezenţa acestora indicând
faptul că locuinţa a fost încălzită cu ajutorul unor sobe monumentale312.
O reşedinţă asemănătoare este de presupus că va fi fost şi cea de la Arbore
(com. Arbore, jud. Suceava), ridicată în vatra vechiului sat Solca. Aici izvoarele
scrise menţionează existenţa unei alte curţi de piatră313 aparţinând portarului Luca
Arbure, cercetările efectuate în zonă reuşind să recupereze discuri smălţuite, plăci
ceramice decorative şi blocuri de piatră profilată314.
307
Mugur Andronic, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ, din Paleolitic
până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 33-35.
308
Vezi Ibidem, p. 86-87, unde se acreditează această datare cu titlu de ipoteză.
309
310
I. Mihail, Curţile lui Luca Arbure din Şipote–Iaşi, în BCMI, XXII, 1929, p. 141.
311
V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 703; Dan Bădărău, I. Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până
la 1821, Iaşi, 1974, p. 114.
312
Vezi C. Nicolescu, Florentina Jipescu, Date cu privire la istoria costumului în Moldova,
secolele XV-XVI, în SCIA, IV, nr. 1-2, 1957, p. 146; P.–V. Batariuc, Ceramica monumentală
descoperită la curţi boiereşti din judeţul Suceava, în SCIVA, 45, nr. 1, 1994, p. 76.
313
Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. I, Cernăuţi, 1933, p. 121: “satul Solca […] cu
biserica de piatră şi cu curţi de piatră”.
314
Petre Oprea, Urme ceramice de la casele hatmanului Luca Arbure, în SCIA–AP, 12, nr. 2,
1965, p. 329-332; I. Caproşu, Biserica Arbure, Bucureşti, 1967, p. 8.
Tot despre o locuinţă cu pivniţă pare să fie vorba şi în cazul satului Părhăuţi
(com. Todireşti, jud. Suceava), unde îşi avea reşedinţa marele logofăt Gavril
Totruşan. Cercetările de suprafaţă întreprinse aici au condus la descoperirea mai
multor fragmente de cahle nesmălţuite, deosebit de sugestiv fiind faptul că acestea
au fost găsite în punctul numit “Pe beci”, acolo unde tradiţia locală plasează curtea
boierească315. Existenţa unor edificii civile la Părhăuţi este confirmată şi de sursele
scrise, acestea menţionându-le expressis verbis pe parcursul secolului al XVII-lea,
când se aflau în stăpânirea descendenţilor marelui logofăt316.
O situaţie asemănătoare pare a fi şi cea documentată la Iveşti (com. Iveşti,
jud. Vaslui). În acest caz, informaţia oferită de un document de cancelarie despre
existenţa, la jumătatea secolului al XVI-lea, a curţii unui oarecare boier Ivul317, a
fost confirmată de rezultatele unui sondaj arheologic, executat în zona adiacentă a
unui alt toponim cu rezonanţe revelatoare (“La beci”), sondaj care a condus la
descoperirea mai multor ziduri ridicate din piatră şi cărămidă, databile între
secolele XV şi XVIII318.
Un alt caz pe care l-au pus în evidenţă cercetările arheologice provine din
Ţara Românească, de această dată. Este vorba despre locuinţa “B”, de la Polata,
ale cărei vestigii au fost descoperite la o distanţă de cca. 50 m faţă de edificiul “A”.
Distrusă în mare parte de lucrările agricole, clădirea se pare că a fost construită pe
pivniţă şi avea una dintre laturi în lungime de 7 m. Ca şi în cazurile celorlalte trei
locuinţe din vecinătate, zidurile sale au fost ridicate în tehnica bizantină a
emplectonului, având grosimea de 0,80 m319.
În apropiere de Târgovişte, la Dragomireşti (com. Dragomireşti, jud.
Dâmboviţa), a fost ridicată în jurul anilor 1461-1462320 curtea marelui logofăt
Staico din Bucov, cumnatul voievodului Radu cel Mare321. Aceasta cuprindea o
biserică paraclis şi o clădire rezidenţială, amplasată spre vest, în imediata
vecinătate a bisericii. Locuinţa boierească a fost probabil o construcţie de zid,
ridicată deasupra unei pivniţe foarte solide. În anii 1733-1734, nivelul superior al
clădirii era dezafectat, însă pivniţa era încă în stare de funcţionare, noii stăpâni ai
satului, boierii din familia Greceanu, integrând-o în programul constructiv al unui
nou edificiu civil. Cu acest prilej, marele vistier Grigore Greceanu, comanditarul
noului edificiu, a ţinut să sublinieze existenţa vechii locuinţe şi, mai ales, calitatea
pivniţei, aşezând în acest scop o pisanie în care descrie etapele constructive pe care
le-au traversat casele boiereşti din Dragomireşti322.
Tot în această serie trebuie încadrată casa stăreţiei din cadrul mănăstirii
Nucet (com. Nucet, jud. Dâmboviţa). Ridicată odată cu biserica şi incinta de zid, la
315
P.–V. Batariuc, Ceramica monumentală, p. 76.
316
M. Andronic, op. cit., p. 77.
317
Documentul în cauză nu ne este cunoscut, el fiind menţionat, în schimb, de autorii
investigaţiilor arheologice, vezi Mircea Mamalaucă, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-
1992, p. 63.
318
Ibidem.
319
V. Rădulescu, Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de la Polata, jud. Gorj (1982), p. 120; Gh.
Calotoiu, I. Mocioi, V. Marinoiu, op. cit., p. 168.
320
Data reprezintă momentul ridicării bisericii reşedinţei, înregistrat în pisania aşezată la 1
septembrie 1700, când edificiul a fost refăcut; vezi textul inscripţiei la V. N. Drăghiceanu,
Comunicări. Biserica Dragomireşti–Dâmboviţa, în BCMI, XIX, 1926, p. 47.
321
În privinţa acestui dregător, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 24; Ştefan Andreescu, O biserică din
secolul al XV-lea: Dragomireştii, în Glasul Bisericii, XXVIII, nr. 1-2, 1969, p. 150.
322
Vezi textul pisaniei la V. N. Drăghiceanu, Comunicări. Biserica Dragomireşti–Dâmboviţa, p. 47.
sfârşitul secolului al XV-lea sau în primii ani ai secolului al XVI-lea323, locuinţa

trebuie să fi fost de fapt o reşedinţă ocazională pentru ctitorul mănăstirii, jupanul
Gherghina, pârcălabul cetăţii Poienari. Edificiul, aflat astăzi în ruină, a avut
probabil o pivniţă boltită şi un parter supraînălţat, divizat în mai multe camere324.
Casa prezintă urmele mai multor etape de refacere, însă cronologia şi anvergura
acestora rămân deocamdată incerte, ele urmând să fie clarificate în cursul
cercetărilor arheologice demarate în vederea restaurării întregului ansamblu325.
Reşedinţa ridicată la Cepturoaia (com. Iancu Jianu, jud. Olt), de familia
boierilor Buzeşti, a avut şi ea ca nucleu o casă de zid, aşezată, se pare, deasupra
unei pivniţe. Ruinele acesteia, aflate la vest de capela curţii, la cca. 100 m, erau
încă vizibile la începutul secolului trecut, când erau semnalate de către generalul P.
V. Năsturel326. Este greu de spus, însă, dacă locuinţa a fost ridicată în prima parte a
secolului al XVI-lea, de către Vlad banul, Dumitru pârcălabul şi Balica
medelnicerul, ctitorii bisericii din vecinătate, sau de către eroii luptelor anti-
otomane de la cumpăna secolelor XVI-XVII, binecunoscuţii fraţi Radu, Preda şi
Stroe. În fapt, nu este deloc exclus, ba chiar este foarte probabil, ca edificiul să fi
traversat mai multe etape constructive, astfel încât la configuraţia finală să fi
contribuit ambele generaţii şi, de ce nu, poate chiar boierii Buzeşti din secolul al
XVII-lea, în frunte cu marele logofăt Teodosie Corbeanu327.
Într-o situaţie asemănătoare se află şi casele boierilor din Băleni (com.
Băleni, jud. Dâmboviţa), case care trebuie să fi fost ridicate în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea de către “Pătru ban din Băleni”328 şi “Radu clucer din
Băleni”329, fraţii doamnei Voica, soţia voievodului Pătraşcu cel Bun330. Din acestea
nu a mai rămas astăzi decât o pivniţă cu ziduri groase de cărămidă (1,20 m),
acoperită cu bolţi cilindrice întărite cu dublouri. În jurul acesteia mai pot fi sesizate
încă urmele unei incinte prevăzute cu poartă de intrare şi ziduri subţiri din
cărămidă şi piatră331. Nu ştim, însă, dacă aceasta a fost structura iniţială a
complexului, pentru că Bălenii din secolul al XVI-lea au avut urmaşi care au
deţinut înalte dregătorii pe parcursul secolelor următoare332, astfel încât este foarte
posibil ca ceea ce se vede astăzi să reprezinte de fapt vestigiile unor edificii
refăcute în mod repetat de numeroasele generaţii de boieri care au rezidat aici.
323
Stoicescu, Bibliografia, vol. II, p. 450.
324
Vezi Aurel I. Gheorghiu, Nucetul, în Glasul Bisericii, XXV, nr. 1-2, 1966, p. 122.
325
Gh. Olteanu, O. Cârstina, D. Căprăroiu, op. cit., vol. II, p. 8.
326
P. V. Năsturel, Biserici, mănăstiri şi schituri din Oltenia, în Revista pentru istorie, archeologie
şi filologie, XII, nr. 2, 1911, p. 313.
327
Nepot de fiică al marelui ban Preda Buzescu, Teodosie Corbeanu a rezidat şi el la Cepturoaia,
vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 159-160.
328
DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 74, nr. 77 (27 august 1582); DRH, B, vol. XI, nr. 143, p. 188 (29
decembrie <1595>), unde apare ca logofăt; vezi şi Stoicescu, Dicţionar, p. 78.
329
DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 290, nr. 302 (28 ianuarie <1587>), p. 293, nr. 305 (3 februarie
1587); vezi şi Stoicescu, Dicţionar, p. 81.
330
Nu este exclus ca cei trei să mai fi avut un frate, “Cârstea pârcălab din Băleni”, atestat într-un
act din 14 septembrie 1578, vezi DRH, B, vol. VIII, p. 244, nr. 158. Actul este important şi dintr-un alt
punct de vedere: el aduce cu sine prima atestare a reşedinţei boiereşti din Băleni.
331
Gh. Olteanu, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, vol. I, Târgovişte, 2002, p. 43-44.
332
Vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 114-118.
CAPITOLUL IV
BISERICILE DE CURTE
Viaţa nobilimii autohtone, precum cea a omului medieval în general, a fost

marcată de o dimensiune religioasă profundă, această realitate găsindu-se reflectată
din plin la nivelul arhitecturii medievale, prin numărul mare al lăcaşurilor de cult
conservate până astăzi. Graţie multiplelor categorii de izvoare istorice aflate la
dispoziţie, ştim în prezent că multe dintre acestea au funcţionat în cadrul unor
complexe rezidenţiale, boierimea română făcând astfel dovada adoptării în cadrul
programelor constructive proprii a unei componente arhitecturale ce poate fi
regăsită în alcătuirea reşedinţelor nobiliare din întreaga Europă. Dacă în privinţa
însuşirii acestui model constructiv de către reşedinţele autohtone nu există dubii, în
schimb rămâne de văzut dacă şi în ce măsură bisericile acestor reşedinţe au receptat
profilul funcţional pe care lăcaşurile de cult europene l-au dobândit de-a lungul
timpului. Avem în vedere aici faptul că, în lumea occidentală, capela oricărei
reşedinţe nobiliare constituia spaţiul consacrat prin excelenţă meditaţiei şi
rugăciunilor, dar şi locul predilect pentru înmormântarea ctitorilor (stăpânul
reşedinţei şi membrii familiei sale), poziţia privilegiată în raport cu locul de
desfăşurare a serviciului divin fiind de natură să le mărească acestora şansele de
mântuire. Nu în ultimul rând, capelele puteau căpăta aspectul unor relicvarii, în care
erau păstrate rămăşiţele pământeşti ale unor sfinţi, finalitatea eshatologică avută în
vedere prin prezenţa acestora fiind la fel de eficientă ca şi înhumarea în spaţiul
lăcaşului de cult1.
Problema formulată mai sus este cu atât mai îndreptăţită, cu cât termenii
comparaţiei provin din medii confesionale diferite: ortodox, respectiv catolic. Este
vorba, aşadar, despre două paradigme culturale distincte, cu ideologii proprii, care
au influenţat în mod fundamental funcţionalitatea lăcaşurilor de cult, iar în cele din
urmă au ajuns să impună în plan arhitectonic tipare constructive destul de rigide.
Iată de ce, credem că pentru cunoaşterea adecvată a locului ocupat de bisericile de
curte în cadrul civilizaţiei autohtone, trebuie să pornim de la premisa existenţei unei
relaţii intime între structura materială a acestor edificii şi menirea lor spirituală. În
consecinţă, un astfel de demers face necesară nu numai investigarea tipurilor
constructive utilizate, ci şi analizarea funcţiilor avute în raport cu reşedinţele din
care făceau parte, pentru ca, în final, să putem înţelege gradul de adecvare a
nobilimii autohtone la modelul avut la dispoziţie.
1. BISERICI DIN LEMN
Numeroasele cercetări arheologice întreprinse în ultimele decenii au adus în
atenţia istoricilor informaţii deosebit de valoroase pentru studierea primelor secole
din evoluţia Ţărilor Române, multe dintre ele contribuind la aprofundarea cercetării
în domeniul artei medievale, în general, şi a arhitecturii, în mod special. Un loc
1
Despre funcţiile capelelor princiare, nobiliare şi cele ale confreriilor sau corporaţiilor
profesionale, vezi Georges Duby, Vremea catedralelor. Arta şi societatea, 980-1420, ediţia a II-a
revăzută, traducere de Mariana Rădulescu, Bucureşti, 1998, p. 296-304.
aparte în seria acestor cercetări revine celor finalizate cu descoperirea unor biserici
din lemn, ele reprezentând o contribuţie decisivă adusă la îmbogăţirea cunoştinţelor
cu privire la etapele de început ale arhitecturii ecleziastice româneşti. Trebuie
amintite, în primul rând, siturile de la Baia2, Orhei3, Târgu Trotuş4 şi Bătineşti (jud.
Vrancea)5, care au confirmat o realitate bănuită de mult timp, aceea că lăcaşurile de
cult ale comunităţilor urbane şi rurale au fost în marea lor majoritate modeste
edificii din lemn. Tot în această serie se încadrează, însă, şi un alt grup de
investigaţii a cărui importanţă trebuie subliniată aici, întrucât el ne pune la
dispoziţie baza argumentativă necesară pentru formularea unei interesante concluzii
de sociologie a artei. Este vorba despre săpăturile arheologice desfăşurate la
Rădăuţi (jud. Suceava), Fântâna Mare (jud. Suceava), Haleş (jud. Buzău) şi
Brâncoveni (jud. Olt), care au adus la suprafaţă vestigii ale unor biserici din lemn,
dar şi dovezi ale asocierii lor cu mediul rezidenţial boieresc. Prin urmare, trebuie să
conchidem că ne aflăm în faţa unor lăcaşuri de cult ridicate din lemn care, foarte
probabil, au funcţionat în cadrul unor reşedinţe nobiliare, ceea ce înseamnă că ele
ilustrează de fapt unul dintre cele mai vechi tipuri de biserici de curte autohtone.
Fără îndoială, cele mai spectaculoase sunt investigaţiile efectuate în interiorul
bisericii “Sf. Nicolae” din Rădăuţi, cele care au condus la descoperirea sub naosul
şi altarul acesteia a unui lăcaş de cult anterior, ridicat din lemn. Edificiul, datat cel
mai târziu în deceniile doi-trei ale secolului al XIV-lea, se prezenta sub forma unei
nave de plan pătrat (cu latura de 5 m), căreia îi fusese adosat un mic altar
rectangular (2,40 m x 3,20 m). Deosebit de important pentru precizarea
funcţionalităţilor acestui lăcaş de cult este faptul că în interiorul lui au fost
descoperite trei morminte, care, prin inventar, lasă să se înţeleagă că au aparţinut
unor reprezentanţi ai elitei sociale moldoveneşti din prima jumătate a secolului al
XIV-lea. Concluzia care se desprinde de aici, formulată încă de autorii cercetării,
este aceea că monumentul descoperit, atât prin dimensiunile sale reduse, cât şi prin
funcţia dovedită de necropolă, reprezintă capela reşedinţei unuia dintre cnezii sau
voievozii locali. Cea mai plauzibilă ipoteză în acest sens este aceea că ansamblul
rezidenţial a aparţinut unui predecesor al voievodului Petru I, cel care, pe locul
modestei capele, avea să ridice ulterior bine cunoscuta biserică de plan bazilical,
devenită apoi necropolă domnească6.
Tot în legătură cu funcţiile monumentului din lemn de la Rădăuţi, trebuie
subliniată şi o altă concluzie desprinsă în urma cercetărilor, anume aceea că în jurul
capelei a luat naştere, încă de la începuturile existenţei sale, o necropolă exterioară,
utilizată foarte probabil de către locuitorii de rând ai aşezării. Această încheiere vine
să puncteze un anumit tip de relaţie existentă între biserica reşedinţei, pe de o parte,
şi comunitatea sătească din apropiere, pe de altă parte, sugerând ideea că edificiul
de cult a îndeplinit atât rosturile unui paraclis de curte, cât şi pe cele specifice unei
2
Vasile Neamţu, Istoria oraşului Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi, 1997, p. 161.
3
G. D. Smirnov, L. L. Polevoj, I. A. Rafalovič, Народное ХV века из Старово Орхея со
славяно-молдавскй надписъю, în Limba şi literatura moldovenească, V, 1962, p. 45-50.
4
Alexandru Artimon, Noi contribuţii arheologice privind istoria aşezării urbane de la Tg. Trotuş,
în Carpica, XVI, 1984, p. 181-186; Idem, Biserica şi necropola medievală de la Tg. Trotuş (jud.
Bacău). Consideraţii finale, în Carpica, XXVII, 1999, p. 109-134.
5
Anton Paragină, Cercetări istorice şi arheologice privind aşezarea medievală de la Bătineşti–
Vrancea, în Vrancea. Studii şi comunicări, VIII-X, 1991, p. 121-162.
6
Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Reşedinţa feudală de la Rădăuţi din sec. XIII-XIV, în Documente
recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1984, p. 75-76.
Bisericile de curte 131
biserici parohiale săteşti. Concluzia este cu atât mai interesantă cu cât, după toate
probabilităţile, necropola interioară a adăpostit nu numai mormântul cneazului sau
voievodului ctitor, ci şi mormintele primilor doi conducători ai tânărului stat
medieval moldovenesc, voievozii Bogdan I şi Laţcu7.
Legătura evidenţiată pe cale arheologică între aceste din urmă personaje,
aflate în fruntea ierarhiei sociale moldoveneşti, şi modesta ctitorie din lemn are o
importanţă majoră pentru demersul de faţă, îndreptăţindu-ne să afirmăm că astfel
de edificii de cult trebuie căutate mai atent în mediul elitelor sociale autohtone, şi,
în mod special, în mediul rezidenţial boieresc.
Unul dintre rezultatele pozitive ale acestui imperativ a fost furnizat de situl
arheologic de la Fântâna Mare, unde cercetările au scos în evidenţă o situaţie
foarte asemănătoare celei de la Rădăuţi. Este vorba despre descoperirea urmelor
materiale aparţinând unui alt paraclis de curte ridicat din lemn, suprapus şi el tot de
o biserică din piatră, ce i-a succedat din punct de vedere funcţional. Edificiul din
lemn (fig. 41), databil în secolul al XV-lea, a fost alcătuit dintr-o încăpere
dreptunghiulară şi o absidă poligonală, al cărei traseu nu a putut fi precizat în
întregime, întrucât a fost deranjat de fundaţia bisericii de zid. Interiorul era
amenajat printr-un strat de argilă bine bătătorită, peste care a fost aşezată o podea
din lemn. De reţinut este faptul că şi aici, în proximitatea bisericii, a luat naştere o
necropolă contemporană, în cuprinsul căreia au fost investigate câteva morminte
modeste8. Date fiind, pe de o parte, succesiunea pe acelaşi amplasament a celor
două lăcaşuri de cult, iar pe de altă parte certitudinea funcţionării edificiului de zid
în cadrul unui complex rezidenţial databil în a doua jumătate a secolului al XV-lea,
este foarte probabil ca biserica nr. I descoperită la Fântâna Mare să fi aparţinut unei
faze mai vechi a aceleiaşi reşedinţe boiereşti, care a funcţionat în vatra satului
medieval Răciuleni9.
O altă biserică de curte din lemn a funcţionat între jumătatea secolului al XV-
lea şi primele două decenii ale secolului al XVI-lea la Haleş, pe amplasamentul
mănăstirii Bradu din Ţara Românească, probabil în hotarul satului medieval
Bădeni10. Edificiul de cult era o construcţie de plan dreptunghiular (fig. 58),
ridicată în tehnica “amnarelor”. Structura sa de rezistenţă avea la bază o “talpă”
aşezată pe bolovani, pentru a se evita infiltrarea umidităţii în pereţi, talpă în care au
fost fixate mai apoi bârnele verticale menite să susţină pereţii. Interiorul bisericii a
fost compartimentat în pronaos, naos şi altar, în formă de absidă pentagonală,
spaţiile primelor două încăperi fiind separate printr-un perete plin11. Specificul
edificiului ne este sugerat, în principal, de existenţa unei necropole interioare cu
morminte laice. Interceptate în pronaos, locul obişnuit pentru îngroparea ctitorilor,
7
Ibidem, p. 76-77; despre mormintele celor doi domni, vezi L. Bătrâna, A. Bătrâna, Mărturii
heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în vol. Constituirea statelor
feudale româneşti, redactor coord.: Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1980, p. 195-196; Idem, O mărturie
arheologică despre relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Bogdan I, în SCIVA, 34, nr. 4,
1983, p. 326-333.
8
Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1986, p. 85-89, fig. 1.
9
Ibidem, p. 86-89.
10
Ion Chicideanu, O aşezare din secolele XIV-XV la Bradu, jud. Buzău, în CA, III, 1979, p. 430-
431; Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I, Bucureşti, 2002, p. 110.
11
Ion Chicideanu, Constanţa Modoran, Mânăstirea Bradu. Scurt istoric şi cercetări arheologice,
în Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. II, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală,
mormintele au furnizat un inventar relativ bogat, alcătuit din cercei, bumbi, monede
şi inele sigilare, între care unul menţionează numele mirean “Giura”12. Coroborate
cu descoperirea resturilor unor locuinţe de suprafaţă, poziţionate la sud de lăcaşul
de cult, datele extrase din cercetarea necropolei pledează, aşadar, în favoarea
concluziei că ne aflăm în faţa unei biserici de reşedinţă boierească.
Cercetările arheologice întreprinse la capela curţii ridicate de Matei Basarab
la Brâncoveni au demonstrat că pe locul acesteia a funcţionat în cursul secolului al
XVI-lea un lăcaş de cult din lemn ridicat pe fundaţii de zid (cu grosimea de 0, 45
m). Planul edificiului (fig. 63) era format dintr-un naos rectangular, un altar
poligonal decroşat şi un pronaos în formă de contraabsidă, de asemenea
poligonală13. Funcţionarea bisericii trebuie pusă în relaţie cu reşedinţa din
Brâncoveni a urmaşilor boierilor Craioveşti, reşedinţă a cărei existenţă este atestată
de mai multe documente de cancelarie. Cea mai veche mărturie documentară
datează din 3 mai 1518, când Neagoe Basarab îi întărea jupaniţei Neacşa, fiica
logofătului Harvat, satul Brâncoveni, precum şi casele boiereşti de aici, ridicate
probabil de soţul defunct al acesteia, pârcălabul Dobrovoe14. În a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, urmează o lungă serie de atestări care o au în centrul atenţiei
pe fiica Neacşei, jupaniţa Calea15, cea pe care documentele de cancelarie o arată
întotdeauna ca fiind “din Brâncoveni”16. Existenţa unei curţi în Brâncoveni, la
mijlocul secolului al XVI-lea, este sugerată, de altfel, şi de împrejurarea că în vara
anului 1557 domnitorul Pătraşcu cel Bun a petrecut în sat câteva zile, emiţând de
aici acte de cancelarie17. Căsătorită cu boierul Detco din Izvorani, jupaniţa Calea a
avut urmaşi care au rezidat şi ei în Brâncoveni, aşa cum este cazul marelui armaş
Danciu18, nimeni altul decât tatăl lui Matei Basarab19, ctitorul noii biserici din
Brâncoveni, cea care venea în 1634 să înlocuiască vechiul lăcaş de cult al familiei
distrus, se pare, în urma unui incendiu20.
Numărul lăcaşurilor de cult ridicate din lemn pe lângă reşedinţele boierilor
moldoveni şi munteni trebuie să fi fost cu mult mai mare decât cel al cazurile
expuse în paginile de faţă. În acest context, este de aşteptat ca cercetările
arheologice viitoare să scoată la lumină noi astfel de exemple, care să ne permită o
mai bună cunoaştere a acestui fenomen constructiv.
Înainte de trece la prezentarea altor tipuri constructive, trebuie făcută totuşi o
menţiune în legătură cu semnificaţia socială a acestor biserici din lemn, care, din
punctul de vedere al planimetriei şi al tehnicilor de construcţie utilizate, se
12
Constanţa Modoran, I. Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mănăstirea Bradu, în BOR, XCV,
nr. 9-12, 1976, p. 997; I. Chicideanu, op. cit., p. 421.
13
Mariana Beldie, Cronica săpăturilor arheologice. Biserica Sf. Nicolae din Brâncoveni (judeţul
Olt), în RMMMIA, V, nr. 2, 1974, p. 95.
14
DRH, B, vol. I, p. 328-329, nr. 171.
15
Stoicescu, Dicţionar, p. 63.
16
privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 368, nr. 369, p. 369, nr. 370;
DRH, B, vol. VI, p. 98, nr. 77, p. 309, nr. 252, p. 310, nr. 253; Ibidem, vol. VII, p. 253, nr. 191;
Ibidem, vol. VIII, p. 123, nr. 75.
17
Ibidem, vol. V, p. 110, nr. 99.
18
19
20
Vezi Tereza Sinigalia, Repertoriul arhitecturii de zid în Ţara Românească, 1600-1680, vol. II,
Bucureşti, 2004, p. 148-149; Cr. Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. II, Repertoriul
edificiilor de cult, Bucureşti, 2003, p. 10.
aseamănă foarte mult cu lăcaşurile de cult ridicate de populaţia de rând în secolele

XVII-XIX21. În contextul în care acestea din urmă alcătuiesc un capitol major al
artei populare româneşti, prezenţa bisericilor din lemn în relaţie directă cu mediul
rezidenţial boieresc atrage după sine, drept consecinţă, necesitatea de a reconsidera
modul în care ne raportăm la arhitectura lemnului din spaţiul românesc. Privită din
această perspectivă, ea trebuie înţeleasă nu numai ca un capitol al “artei populare”22,
ci, în egală măsură, şi ca o arhitectură a elitelor, mai ales atunci când discuţiile au în
vedere începuturile civilizaţiei şi culturii medievale româneşti.
2. BISERICI DE ZID
Bisericile de curte ridicate din zidărie alcătuiesc o categorie mult mai bine
reprezentată, lista celor aflate într-un stadiu sau altul de conservare, completată cu
repertoriul celor descoperite pe cale arheologică, constituind în fapt unul dintre
principalii indicatori cu privire la existenţa reşedinţelor boiereşti din spaţiul
extracarpatic. Longevitatea acestora are o dublă explicaţie: pe de o parte, este vorba
despre trăinicia materialelor de construcţie utilizate; pe de altă parte, se poate aduce
în discuţie schimbarea destinaţiei lor iniţiale, schimbare intervenită după
dezafectarea complexelor rezidenţiale din care au făcut parte. În numeroase astfel
de situaţii, monumentele şi-au pierdut vechiul atribut de capelă de curte, devenind
exclusiv biserici parohiale, astfel încât responsabilităţile ctitoriceşti au fost preluate
de comunităţile locale, direct interesate de menţinerea lor în stare funcţională.
Privit în ansamblu, fenomenul ctitoricesc manifestat prin edificarea capelelor
de zid scoate în relief utilizarea unei tipologii constructive variate, cercetările
istoricilor de artă, conjugate cu cele ale arheologilor medievişti, reuşind să
documenteze, până în prezent, patru soluţii preferate de boierimea românească de la
sud şi est de Carpaţi: planul triconc, planul dreptunghiular, planul mixt şi planul în
cruce greacă înscrisă.
2. 1. Biserici cu plan triconc
Privit sub aspect tehnic, planul triconc se caracterizează printr-o sală
dreptunghiulară căreia i-a fost ataşată, spre răsărit, o absidă corespunzătoare
altarului, precum şi alte două abside laterale, egale ca importanţă, pe flancurile de
sud şi de nord23. Structura îşi are originile, probabil, în edificiile paleocreştine de
tipul martyrium, însă cristalizarea ei s-a produs abia prin secolele IX-X, când este
prezentă în întreaga zonă mediteraneană 24. În spaţiul balcanic s-a impus în special
varianta complexă a acestui tip de edificiu, contaminată cu elemente ale unui alt
21
Pentru tipologia bisericilor din lemn şi tehnicile de construcţie folosite, vezi Radu Creţeanu,
Bisericile de lemn din Muntenia, Bucureşti, 1968, p. 9-22; Paul Petrescu, Arhitectura, în vol. Arta
populară românească, redactori responsabili: Florea Bobu Florescu şi Paul Petrescu, Bucureşti, 1969,
p. 19-34; Andrei Pănoiu, Contribuţie la cunoaşterea tipologiei bisericilor din lemn, în BMI, XXXIX,
nr. 1, 1970, p. 62-64; Ioana Cristache–Panait, Titu Elian, Bisericile de lemn din Moldova, în BMI, XLI,
nr. 2, 1972, p. 39-59; Grigore Ionescu, Tipologii specifice ale clădirilor populare din lemn, în
RMMMIA, VIII, nr. 2, 1977, p. 30-36.
22
P. Petrescu, Arta populară, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil:
George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 13-46; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a
lungul veacurilor, Bucureşti, 1982, p. 43-89.
23
Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene, vol. I, Epoca medie, Bucureşti, 1967, p. 198, fig. 232;
Radu Greceanu, Eugenia Greceanu, Din nou despre mănăstirea Cotmeana, în RMMMIA, VIII, nr. 2,
1977, p. 47-48.
24
V. Vătăşianu, op. cit., p. 515-518; Răzvan Theodorescu, Despre planul triconc în arhitectura
medievală timpurie a Sud-Estului european, în SCIA–AP, 20, nr. 2, 1973, p. 213-216.
plan foarte răspândit în mediul bizantino-balcanic, cel în cruce greacă cu puncte

libere de sprijin, în care spaţiul central al naosului este ocupat de patru stâlpi meniţi
să susţină cupola centrală. Această variantă planimetrică va deveni caracteristică în
special pentru mediul monahal, influentul centru de la Athos fiind cel care îl va
impune în repertoriul arhitecturii balcanice25.
În urma unui proces evolutiv ale cărui stadii pot fi urmărite în funcţie de
monumentele ridicate în special în Serbia, pe valea Moravei, stâlpii centrali ai
naosului s-au deplasat către zidurile de nord şi de sud, până în punctul în care
spaţiul rămas între ei şi zidurile laterale a devenit inutilizabil. Consecinţa directă a
acestei evoluţii a fost angajarea stâlpilor la extremităţile absidelor laterale, dând
naştere astfel unei noi formule constructive, în care bolta naosului se rezema pe un
sistem compus din patru arce: două unite longitudinal şi două transversal26.
Structura descrisă a pătruns şi în spaţiul românesc, cel mai vechi exemplu
fiind prima biserică a mănăstirii Vodiţa (I). Ea trebuie pusă pe seama activităţii
ctitoriceşti a călugărului Nicodim, personalitate culturală formată în centrele
monahale din Balcani27, unde fusese perfecţionată, de altfel, această variantă
planimetrică. Judecând, însă, după ruinele acestui edificiu, se pare că, iniţial, planul
introdus a fost unul simplu, fără cei patru piloni angajaţi, în care naosul era acoperit
cu un semicilindru longitudinal sprijinit direct pe zidurile laterale28; şi că abia odată
cu prăbuşirea acestei prime ctitorii s-a ajuns la adoptarea variantei care utilizează
cei patru piloni pentru susţinerea bolţii centrale, variantă care, aşa cum se ştie, stă
la baza celorlalte ctitorii ale lui Nicodim, de la Tismana29 şi Vodiţa (II)30.
Pentru înţelegerea etapelor majore care au marcat evoluţia acestui tip de plan
în spaţiul nord-dunărean, trebuie precizat, totuşi, că varianta bănuită a fi stat la baza
primului edificiu de la Vodiţa (I) nu a fost complet părăsită, ea fiind folosită ulterior
la biserica mănăstirii Cotmeana 31, precum şi la ridicarea unora dintre primele
biserici de zid din Moldova, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Cercetările
arheologice întreprinse la ruinele fostei mănăstiri Vodiţa32 au demonstrat că cea de-
a doua biserică (Vodiţa II) a fost ridicată la începutul secolului al XV-lea, ceea ce
25
Idem, Artă şi societate în Ţara Românească a veacului al XIV-lea, în SCIA–AP, 19, nr. 1, 1972,
p. 20-21.
26
G. Balş, O vizită la câteva biserici din Serbia, Bucureşti, 1911, p. 3, p. 16 şi urm., p. 41 şi urm.;
o altă ipoteză, infirmată ulterior de rezultatele cercetărilor arheologice de la Vodiţa, aparţine lui V.
Vătăşianu (Idem, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Arta în perioada de dezvoltare a
feudalismului, Bucureşti, 1959, p. 189-190), care se baza pe o presupusă anterioritate a bisericii Vodiţa
II în raport cu cele mai vechi edificii sârbeşti de acelaşi tip, susţinând apariţia pilaştrilor angajaţi, legaţi
prin arce longitudinale, ca fiind un element original românesc, derivat din modelul unor biserici
dreptunghiulare regăsite în secolele XII-XIV în spaţiul Bulgariei medievale.
27
Emil Lăzărescu, Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche românească (până la
1385), în Romanoslavica, Istorie, XI, 1965, p. 237-278; R. Theodorescu, Artă şi societate în Ţara
Românească, p. 20-21.
28
Moisescu, Arhitectura, p. 117.
29
Ibidem, p. 119-126, fig. 139.
30
V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 187-188, fig. 165; Gheorghe Cantacuzino, Probleme ale
cronologiei ruinelor fostei mănăstiri Vodiţa, în SCIV, 22, nr. 3, 1966, p. 469-477.
31
L. Bătrâna, A. Bătrâna, Date noi cu privire la evoluţia bisericii fostei mănăstiri Cotmeana, în
RMMMIA, VIII, nr. 2, 1977, p. 14, p. 20-21, fig. 3, fig. 14; R. Greceanu, E. Greceanu, Din nou despre
mănăstirea Cotmeana, p. 43-47, fig. 3-4. Rezultatele acestor cercetări au infirmat ipoteza formulată
anterior de V. Vătăşianu (Idem, Istoria artei feudale, p. 140) potrivit căreia naosul bisericii Vodiţa I ar
fi fost acoperit cu o cupolă cu tambur aşezată pe pandantivi.
32
Gh. Cantacuzino, op. cit., p. 472-476.
înseamnă că ea este ulterioară edificiilor similare de la Tismana şi Cozia. Cum însă

biserica mănăstirii Tismana a suferit numeroase intervenţii care i-au modificat
semnificativ aspectul iniţial, consecinţa firească a clarificării raportului cronologic
dintre cele trei lăcaşuri de cult este concluzia că planul adoptat pentru ridicarea
mănăstirii Tismana 33, dar vizibil astăzi în formă originară doar la biserica mănăstirii
Cozia34, trebuie considerat drept adevăratul prototip al triconcului românesc
extracarpatic. Importanţa acestei constatări pentru problema aflată în discuţie este
dată de gradul ridicat de difuziune de care s-a bucurat acest tip de edificiu în spaţiul
Ţării Româneşti, planul triconc fiind adoptat nu numai pentru ctitorirea bisericilor
în jurul cărora au gravitat comunităţile monahale, ci şi în cadrul complexelor
rezidenţiale domneşti şi boiereşti.
În mediul aulic muntean, cel mai vechi edificiu de acest fel este paraclisul
Curţii domneşti de la Târgovişte, ridicat în primii ani ai secolului al XV-lea 35,
urmat, la jumătatea aceluiaşi secol, de biserica “Sf. Vineri” sau “Domnească Mică”,
care a funcţionat în cadrul aceleiaşi reşedinţe domneşti36. Un alt exemplu, care
poate fi adus în atenţie, este cel al bisericii “Curtea Veche” din Bucureşti, ridicată
probabil în anul 1559 de Mircea Ciobanul37, acest din urmă caz demonstrând că, în
Ţara Românească cel puţin, utilizarea planului triconc pentru edificarea bisericilor
de curte s-a prelungit până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
În Moldova, planul triconc se află în legătură cu prezenţa unei reşedinţe
domneşti începând chiar cu cel mai vechi complex de acest fel. Este vorba despre
biserica “Sf. Treime” din Siret, ridicată de Petru I, probabil ca paraclis al curţii
locale38, biserică ce dezvolta, se pare, varianta simplă, specifică bisericilor Vodiţa I
şi Cotmeana39, în care naosul avea deasupra un semicilindru longitudinal40. În ceea
ce priveşte varianta complexă, aceasta este atestată, pentru prima dată în spaţiul
moldovenesc, la biserica mănăstirii Moldoviţa, ctitoria voievodului Alexandru cel
33
34
Din acest motiv, unii specialişti consideră biserica mănăstirii Cozia drept prototip al triconcului
românesc, vezi Dumitru Năstase, Arhitectura, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor
responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 186; Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România,
vol. I, p. 134-141; R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident, la începuturile culturii medievale
româneşti, Bucureşti, 1974, p. 304.
35
Cr. Moisescu, Prima Curte domnească de la Târgovişte, în BMI, XXXIX, nr. 1, 1970, p. 13-15,
fig. 1; Idem, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, Bucureşti, 1979, p. 118-119, fig. 173-175.
36
Gh. I. Cantacuzino, Aspecte ale evoluţiei unui vechi monument din Târgovişte: biserica “Sf.
Vineri”, în Valachica, 1, 1969, p. 61-70; Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, p.
121-128, fig. 182.
37
N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. II, Vechiul stil românesc din veacul al
XVI-lea, în BCMI, XXIII, 1930, p. 26; Em. Lăzărescu, Arhitectura, în Istoria artelor plastice în
România, vol. I, redactor responsabil: George Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 257-258.
38
Despre calitatea de reşedinţă domnească a oraşului Siret, vezi Victor Spinei, Moldova în
secolele XI-XIV, ediţia a III-a, Chişinău, 1994, p. 374; Mircea D. Matei, Vasile Neamţu, Résidence
voivodale et principales résidences princières en Moldavie, jusqu’à la fin du XVIe siècle, în Historia
Urbana, V, nr. 1, 1997, p. 113-114; Costică Asăvoaie, Rolul reşedinţelor domneşti în consolidarea
statului moldovean, în Arheologia Moldovei, XXV, 2002, p. 210.
39
Moisescu, Arhitectura, p. 155-157, fig. 183.
40
Marea majoritate a cercetătorilor care s-au ocupat de acest monument îl încadrează în seria
Tismana, Cozia, Vodiţa II, vezi G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în BCMI, XVIII, 1925, p. 160-
163; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 302-304, fig. 262; D. Năstase, Arhitectura, p. 185; Horia
Teodoru, Contribuţii la studiul originii şi evoluţiei planului triconc în Moldova, în BMI, XXXIX, nr.
1, 1970, p. 31-35, fig. 32. Sistemul de bolţi prezent în naos reprezintă însă o refacere din anul 1873,
vezi Moisescu, Arhitectura, p. 156.
Bun, unde calota care acoperea naosul a fost aşezată pe un sistem de arce susţinute
pe console, rolul acestora din urmă fiind acela de a înlocui mult discutaţii piloni
angajaţi, specifici acestei variante41.
Spre deosebire de situaţia Ţării Româneşti, în Moldova numărul reşedinţelor
domneşti în care întâlnim biserici construite urmând una dintre cele două variante
ale planului triconc este mult mai mare, acestea deţinând practic o pondere
majoritară în totalul bisericilor domneşti de curte. Trebuie menţionate aici, în
primul rând, ctitoriile lui Ştefan cel Mare, ctitorii care au funcţionat atât pe lângă
reşedinţele sale regionale (“Precista” din Bacău42, “Sf. Nicolae Domnesc” din Iaşi43,
“Sf. Gheorghe” din Hârlău44, “Sf. Nicolae” din Botoşani–Popăuţi45), cât şi pe lângă
reşedinţa principală din capitală (biserica nr. 2 de la Suceava, descoperită în
apropierea Curţii domneşti46). Acestora li se adaugă alte două lăcaşuri de cult din
prima jumătate a secolului al XVI-lea (“Sf. Dumitru” din Suceava47 şi “Sf. Ion” din
Vaslui48), ridicate, după câte se pare, de Petru Rareş, peste temeliile unor ctitorii
anterioare de aceeaşi factură.
41
N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova. Până la mijlocul secolului al
XV-lea, Bucureşti, 1968, p. 34-37, fig. 35; Gh. I. Cantacuzino, Vechea mănăstire a Moldoviţei în
lumina cercetărilor arheologice, în BMI, XL, nr. 3, 1971, p. 79-84, fig. 1; Ştefan Balş, Câteva date noi
despre mănăstirea Moldoviţa, în BMI, XL, nr. 3, 1971, p. 85; Moisescu, Arhitectura, p. 160, fig. 191.
42
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 61-64, fig. 77; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p.
653-654; D. Năstase, Arhitectura, p. 322-324; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din
timpul lui Ştefan cel Mare, coord.: Mihai Berza, Bucureşti, 1958, p. 90-94.
43
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 57-61, fig. 74; Repertoriul monumentelor şi obiectelor
de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 104-108; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 657-658; N.
Grigoraş, Biserica “Sf. Nicolae Domnesc” din Iaşi, în MMS, XXXVII, nr. 3-4, 1961, p. 213-235; Dan
Bădărău, I. Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, Iaşi, 1974, p. 48-56.
44
de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 97-104; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 654-657, fig.
605; D. Năstase, Arhitectura, p. 320-323; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 225;
Stela Cheptea, Un oraş medieval: Hârlău, Iaşi, 2000, p. 184-189.
45
de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 124-139; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 659-661; Gr.
Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 222. Despre existenţa unei Curţi domneşti la Popăuţi,
vezi I. D. Marin, Contribuţii la studierea curţilor domneşti din Moldova, în Studii şi articole de
istorie, IX, 1967, p. 33-34; Valerian Crâşmaru, Reşedinţe şi curţi domneşti până la jumătatea secolului
al XVII-lea. Curtea domnească de la Botoşani, în Hierasus, I, 1978, p. 350-352.
46
M. D. Matei, Al. Rădulescu, Al. Artimon, Bisericile de piatră de la “Sf. Dumitru”, în SCIVA,
20, nr. 4, 1969, p. 551, o datează ulterior anului 1526; vezi, însă, Emil Ioan Emandi, Mihai Ştefan
Ceauşu, Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava, 1388-1988, în
SAMJ, XV, 1988, p. 188-189, unde se propune o datare mai timpurie, la sfârşitul secolului al XV-lea.
47
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXI, 1928, p.
46-55; D. Năstase, Arhitectura, p. 343; Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 198-202.
48
de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 87-90; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 652-652, fig.
603; D. Năstase, Arhitectura, p. 320-322. Cercetările arheologice aflate în desfăşurare în cuprinsul
fostei reşedinţe domneşti de la Vaslui au condus la identificarea sub fundaţiile bisericii “Sf. Ion” a
două temelii suprapuse, provenind de la un edificiu treflat şi unul triconc, considerate ca fiind ctitorii
ale domnilor Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. În acest context, biserica “Sf. Ion”, care a
conservat, se pare, pisania edificiului anterior, cel ştefanian, trebuie datată în prima jumătate a
secolului al XVI-lea, dat fiind faptul că în jurul său a fost descoperită o necropolă orăşenească cu
morminte sărace ca inventar, care începe să funcţioneze către jumătatea acestui secol, vezi C.
Asăvoaie, M. D. Matei, Gheorghe Sion, Laurenţiu Chiriac, Veronica Predoi, Vitalie Josanu, în CCA,
2001, nr. 219, p. 262-264; C. Asăvoaie, M. D. Matei, Gh. Sion, L. Chiriac, V. Predoi, V. Josanu, în
CCA, 2002, nr. 234, p. 323-328; C. Asăvoaie, M. D. Matei, Gh. Sion, L. Chiriac, V. Predoi, V. Josanu,
în CCA, 2003, nr. 212, p. 333-335.
În Ţara Românească, acest tip de biserică este rar întâlnit în cadrul

complexelor rezidenţiale boiereşti, singurul astfel de lăcaş de cult cunoscut până în
prezent fiind cea dintâi biserică ridicată în satul Stăneşti (jud. Vâlcea). Spaţiul
Moldovei este mult mai bine reprezentat din acest punct de vedere, biserici de curte
de plan triconc fiind atestate în cadrul ansamblurilor de la Volovăţ (jud. Suceava),
Vornicenii Mari (jud. Suceava), Fântâna Mare (jud. Suceava), Stroieşti (jud. Iaşi),
Horodniceni (jud. Suceava) şi Cumpărătura (jud. Suceava).
Primii cercetători ai monumentului de la Stăneşti au pornit de la premisa că
acesta a îndeplinit rosturile specifice unei biserici mănăstireşti încă de la
începuturile existenţei sale49. Ulterior, însă, această funcţionalitate a fost supusă
unei critici pertinente, atrăgându-se atenţia asupra informaţiilor documentare şi
arheologice existente, cele care indică, în mod evident, existenţa în acest sat a unei
reşedinţe boiereşti. S-a ajuns, astfel, la concluzia că, iniţial, biserica din Stăneşti a
reprezentat lăcaşul de cult al unui schit sau, mai curând, al unui paraclis de curte,
care a funcţionat începând, probabil, cu anul 153550, pe lângă reşedinţa ctitorilor săi,
boierul Giura logofăt51 şi soţia acestuia, jupaniţa Vilaia; urmând ca abia în răstimpul
1540-1545 destinaţia acesteia să se schimbe în aceea de aşezământ monahal,
menţionat ca atare în actele interne de cancelarie52.
Concluziile au fost confirmate ulterior de rezultatele unui sondaj arheologic,
care a condus la dezvelirea fundaţiilor unui al doilea monument de cult (fig. 59), de
plan dreptunghiular53, pe care toate particularităţile îl indică ca având rolul de
biserică de curte54. Această a doua biserică descoperită la Stăneşti datează, însă, de
la mijlocul secolului al XVI-lea 55, ceea ce înseamnă că ea este ulterioară ctitoriei
jupanului Giura logofăt. Coroborând rezultatele celor două investigaţii, se poate
observa, aşadar, că ridicarea celui de-al doilea lăcaş de cult a fost contemporană cu
momentul transformării vechii biserici în mănăstire. Această coincidenţă nu poate
să fi fost chiar întâmplătoare. Cel mai probabil, între cele două evenimente a existat
o relaţie de cauzalitate, scopul ridicării edificiului de plan dreptunghiular fiind acela
de prelua funcţia de capelă a curţii, funcţie pe care vechea biserică a reşedinţei a
pierdut-o odată cu apariţia comunităţii monahale.
Prima biserică de Stăneşti (fig. 45) este un edificiu compus din altar,
semicircular la interior şi poligonal (în patru laturi) la exterior; naos, flancat de două
abside semicirculare la interior şi poligonale (în trei laturi) la exterior; şi pronaos,
49
Ion D. Trajanescu, Schitul Stăneşti (Vâlcea), în BCMI, IV, 1911, p. 13-14; P. V. Năsturel,
Biserici, mănăstiri şi schituri din Oltenia, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, XIV,
1913, p. 33; Stoicescu, Bibliografia, vol. II, p. 494.
50
În conformitate cu pisania, biserica a fost zugrăvită în anul 1536 [vezi Inscripţii medievale şi din
epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), vol. întocmit de Constantin Bălan
(coord.), Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Laurenţiu Ene, Pavel Mircea Florea, Ioana
Iancovescu, Ioana Ene şi Ligia Rizea, Bucureşti, 2005, p. 902-903], această informaţie permiţând
datarea monumentului, cel mai târziu, în anul precedent (vezi şi Carmen Laura Dumitrescu, O
reconsiderare a picturii bisericii din Stăneşti–Vâlcea, în Pagini de veche artă românească, vol. II,
Bucureşti, 1972, p. 161).
51
Despre acest boier, vezi Traian Ionescu Nişcov, O judecată domnească la 1539 în Ţara
Românească, în vol. Omagiu lui P. Constantinescu–Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 283-287.
52
C. L. Dumitrescu, op. cit., p. 163-164.
53
Ion Barnea, Sondajul de la Stăneşti, în MCA, IX, 1970, p. 345-350, fig. 2.
54
Vezi infra, p. 173.
55
Vezi I. Barnea, op. cit., p. 347, unde se arată că în naosul acestei biserici au fost descoperiţi
patru dinari ungureşti, emişi în anii 1543, 1548, 1557 şi 1559.
de plan dreptunghiular, separat de naos prin intermediul unui zid plin, cu uşă de
acces. Altarul este acoperit cu un scurt semicilindru, terminat către răsărit cu o
semicalotă sferică. Sistemul de boltire al naosului are ca puncte de sprijin patru
piloni care flanchează extremităţile absidelor, acestea susţinând două arce
transversale, deasupra cărora se ridică turla, cu tambur octogonal, aşezată pe o bază
cubică. Către apus, sistemul de boltire se completează cu un semicilindru
longitudinal aşezat deasupra pronaosului. Spaţiul interior este luminat prin
intermediul a şase ferestre dispuse simetric, faţă în faţă, câte două în pronaos, în
axul absidelor laterale, precum şi în altar, acolo unde traseul exterior, în patru laturi,
a impus amplasarea lor de o parte şi de alta a axului clădirii56.
Biserica a fost decorată în interior cu fresce pictate57, în vreme ce la exterior a
beneficiat de un parament din cărămizi aparente, aşezate uniform58. În prima
jumătate a secolului al XVIII-lea, urmaşii boierilor Buzeşti au adăugat structurii
originare un pridvor pătrat şi două galerii laterale cu arcade, au înălţat turla şi au
acoperit zidurile exterioare cu tencuială59.
În spaţiul moldovenesc, cea mai veche capelă de plan triconc este biserica
descoperită la Volovăţ, pe care majoritatea cercetătorilor60 o pun în legătură cu
reşedinţa boierului Giurgiu de la Vâlhovăţ, membru al Sfatului domnesc la
cumpăna secolelor XIV-XV61. Planul edificiului (fig. 43) era compus dintr-un
pronaos dreptunghiular, un naos cu abside laterale semicirculare şi un altar în formă
de absidă semicirculară. Extremităţile absidelor laterale au fost încadrate cu patru
pilaştri de zidărie, prezenţa acestora din urmă conducând la formularea ipotezei
potrivit căreia această încăpere ar fi fost acoperită cu o turlă62. Dimensiunile foarte
restrânse ale spaţiului delimitat de cei patru pilaştri (cca. 2,7 m) par însă a exclude o
asemenea posibilitate. Mult mai plauzibilă pare a fi, în schimb, soluţia acoperirii
naosului cu un semicilindru longitudinal, susţinut pe două arce dublou, acestea
urmând a se sprijini, la rândul lor, pe cei patru pilaştri sus menţionaţi63.
Recenta decopertare a fundaţiilor, realizată în scopul conservării ruinelor
bisericii, a scos la lumină însă un detaliu constructiv care a trecut neobservat la
momentul descoperirii. Este vorba despre existenţa în spaţiul naosului a unei pile de
zidărie, cu latura de 0,80 m, poziţionate pe aliniamentul pilaştrilor care flanchează
la est absidele laterale. Prezenţa sa complică încercările arhitecţilor de a reconstitui
aspectul interior al naosului, întrucât configuraţia descrisă este, în mod evident, una
56
I. D. Trajanescu, op. cit., p. 14-23; N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. II,
p. 23-24, fig. 46-48; Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 252-253.
57
Despre pictura bisericii din Stăneşti, vezi I. D. Ştefănescu, La peinture religieuse en Valachie et
Transylvanie, depuis les origines jusqu’au XIXé siècle, Paris, 1931, p. 87-107; Ştefan Andreescu,
Identificarea portretelor din naosul bisericii de la Stăneşti (Vâlcea), în MO, XX, nr. 1-2, 1968, p. 77-
80; C. L. Dumitrescu, op. cit., p. 169-252.
58
N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. II, p. 23.
59
Ibidem.
60
Singura excepţie este reprezentată de C. Asăvoaie (Idem, Prima reşedinţă domnească a Ţării
Moldovei, în Arheologia Moldovei, XXII, 1999, p. 121-123), care o consideră reşedinţă domnească
funcţională încă de la întemeierea statului moldovenesc.
61
DRH, A, vol. I, p. 3, nr. 2, p. 20, nr. 13, p. 25, nr. 17, p. 27, nr. 18.
62
Al. Artimon, Câteva consideraţii istorico-arheologice asupra bisericii din secolul al XIV-lea
descoperită la Volovăţ (judeţul Suceava), în SCIVA, 32, nr. 3, 1981, p. 392; Bătrâna, Contribuţia, p.
150; Voica Puşcaşu, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2001, p. 81-82.
63
sui generis. Cel mai probabil, pilonul descoperit avea menirea de a indica linia de
demarcaţie dintre spaţiul altarului şi cel al naosului, aflându-se în legătură cu
zidurile laterale prin intermediul a două arce. Arcada astfel formată funcţiona drept
suport pentru un iconostas cu două deschideri (în loc de trei), situaţie întâlnită mai
rar, dar atestată în cazul bisericii contemporane de la Giuleşti. În ceea ce priveşte
partea superioară a iconostasului, aceasta putea adopta fie soluţia sprijinirii unei
suprastructuri din lemn pe extradosul arcadei, fie varianta mai plauzibilă, după
părerea autorului descoperirii, în care întregul iconostas era din zidărie, acesta
ridicându-se până la o înălţime medie care să permită vizualizarea bolţii altarului64.
Dacă altarul este de crezut că va fi fost acoperit cu, ceea ce avea să devină
ulterior, obişnuitul sfert de sferă, în schimb soluţia acoperirii pronaosului este la fel
de puţin întâlnită, precum configuraţia naosului. În acest sens, trebuie remarcat
faptul că pereţii transversali ai încăperii apusene prezintă urmele clare ale adosării
unui număr de patru pilaştri, particularitate planimetrică care a generat din partea
cercetătorilor edificiului o nouă serie de ipoteze explicative. Astfel, în vreme ce
autorul primelor investigaţii admite existenţa unei calote susţinute de arce şi
pandantivi65, istoricii de artă, pe de altă parte, tind să ofere, mai curând, o explicaţie
bazată pe analogiile pe care edificiul le prezintă cu alte monumente. Privită din
această ultimă perspectivă, soluţia boltirii naosului de la Volovăţ se îndreaptă mai
curând spre varianta unui semicilindru transversal (sprijinit pe cei patru pilaştri)
deasupra căruia se va fi aflat, foarte probabil, un turn-clopotniţă. Ar rezulta, în acest
fel, un spaţiu central mai larg, destinat circulaţiei către naos, precum şi două travee
laterale, mai înguste, rezervate probabil înhumării ctitorilor 66.
În privinţa amenajărilor interne, singurele detalii documentate arheologic
sunt masa altarului, descoperită în spaţiul central al absidei răsăritene, şi urmele
unei pardoseli din cărămidă67. În interiorul bisericii nu au fost practicate
înmormântări, în schimb, imediat după terminarea construcţiei, pe terenul din jur a
luat naştere un cimitir. Cercetările întreprinse aici au dezvelit 42 de morminte, cele
mai recente datând din secolul al XV-lea. Materialul arheologic descoperit se
dovedeşte a fi unul extrem de sărac, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi
calitativ, doar şase dintre morminte având piese de inventar funerar68.
Absenţa oricărei înmormântări din interiorul bisericii, precum şi funcţionarea
necropolei din jurul acesteia pe parcursul secolului al XV-lea sunt date care, aşezate
în contextul informaţiilor extrase din documentele interne de cancelarie, conduc la
câteva concluzii asupra cărora merită să ne oprim cu mai multă atenţie. Pe de o
parte, trebuie remarcat faptul că reşedinţa de la Volovăţ împreună cu satele din jur
figurează începând cu anul 1421 ca făcând parte din cadrul domeniului domnesc69,
ceea ce presupune că, la un moment anterior acestei date, domeniul şi curtea au
64
Gh. Sion, Biserica veche din piatră, în ruină, de la Volovăţ (judeţul Suceava). Noi observaţii şi
cercetări, în RMI, nr. 1-2, LXXIV, 2005, p. 41-42.
65
Al. Artimon, Câteva consideraţii istorico-arheologice, p. 392; Bătrâna, Contribuţia, p. 150.
66
Moisescu, Arhitectura, p. 157 şi p. 210, nota 510; vezi şi Gh. Sion, op. cit., p. 43, nota 20, care
împărtăşeşte acelaşi punct de vedere, opinând că cele patru pile au fost unite prin arce longitudinale şi
transversale, în vreme ce, deasupra pronaosului, va fi fost plasat un etaj intermediar între nivelul
parterului şi cel al camerei clopotelor, pentru ca turnul clopotniţă astfel obţinut să se înalţe consistent
deasupra şarpantei navei.
67
Al. Artimon, Câteva consideraţii istorico-arheologice, p. 388-391, fig. 8.
68
Ibidem, p. 394.
69
DRH, A, vol. I, p. 70, nr. 48, p. 326, nr. 231.
încetat să mai aparţină boierului Giurgiu de la Vâlhovăţ70. Acesta din urmă însă, aşa
cum s-a observat mai demult71, este foarte probabil una şi aceeaşi persoană cu
boierul Giurgiu de la Frătăuţi, personaj regăsit în aceeaşi calitate de sfetnic
începând chiar cu momentul încetării acestei calităţi în cazul primului. Coroborând
cele două informaţii, se poate urmări o anumită succesiune a evenimentelor, care
debutează cu înstrăinarea, într-un fel sau altul, a satului şi, implicit, a reşedinţei.
Consecinţa directă a acestui transfer al drepturilor de stăpânire a fost edificarea de
către boierul Giurgiu a unei alte curţi, în satul Frătăuţi, această din urmă realitate
fiind reflectată de noul determinant care îi însoţeşte numele începând cu 19
februarie 141272. Aşadar, trecerea reşedinţei din stăpânirea panului Giurgiu în aceea
a domniei s-a petrecut într-un moment anterior acestei din urmă date, dar nu înainte
de 1 august 1403, când boierul respectiv era încă indicat ca fiind “de la Vâlhovăţ”73;
pentru ca nouă ani mai târziu, la 13 decembrie 1421, când voievodul Alexandru cel
Bun constituia acest domeniu drept rentă fostei sale soţii, Rimgailla, să avem prima
atestare documentară a acestei schimbări a stăpânilor de la Volovăţ74.
Prin urmare, datele certe furnizate de cercetarea arheologică privitoare la
absenţa oricărui mormânt aparţinând familiei ctitorului îşi găsesc explicaţia în
informaţiile oferite de izvoarele interne de cancelarie, legate de înstrăinarea
reşedinţei şi a bisericii în timpul vieţii ctitorului. Tot aici trebuie adăugată şi o altă
observaţie, anume aceea că noul stăpân al reşedinţei de la Volovăţ, voievodul
Alexandru cel Bun, nu a utilizat nici el biserica drept necropolă de familie, întrucât
această destinaţie fusese rezervată deja ctitoriei proprii de la Bistriţa75. Pe de altă
parte, concluzia autorului cercetării arheologice cu privire la absenţa generalizată a
inventarelor funerare din cimitir îndreptăţeşte concluzia că ne aflăm în faţa unei
necropole care caracterizează un lăcaş de cult ce a funcţionat atât ca paraclis al
curţii boiereşti, cât şi ca biserică parohială, dat fiind faptul evident că marea
majoritate a mormintelor aparţin unor membri ai comunităţii săteşti locale.
Prima biserică de la Volovăţ a funcţionat, însă, pe parcursul întregului secol
al XV-lea, aşa cum o demonstrează atât izvoarele scrise, cât şi puţinele materiale
arheologice descoperite în mormintelor cercetate76, în toată această perioadă satul
aparţinând domniei77. Concluziile care se desprind de aici sunt foarte importante,
70
V. Puşcaşu, op. cit., p. 82.
71
Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. I, p. 244, nota 8; Dragoş Luchian, Un sat de pe
Valea Sucevei: Frătăuţii Vechi, Bucureşti, 1986, p. 9, p. 18-22. Singurul document al perioadei, în
care figurează doi martori ai Sfatului domnesc cu numele Giurgiu, este cel din 20 iulie 1404 (DRH, A,
vol. I, p. 28, nr. 19), păstrat într-o traducere târzie din 1766, în care numele boierilor sunt incomplete.
Dat fiind că în documentele ulterioare este întâlnit ca sfetnic şi un al treilea boier omonim, Giurgiu
Spenea (Ibidem, p. 32, nr. 22), credem că cel de-al doilea boier cu numele Giurgiu din documentul
datat 20 iulie 1404 este tocmai acest Giurgiu Spenea, căruia i se spune simplu Giurgiu, aşa cum sunt
cazurile lui Stanislav Rotompan, numit simplu “Stanislav”; Ivaşco al lui Manea, numit “Ivaşcu”; Iugşa
al lui Tador, numit doar “Iugşa”, sau Bârlă de la Hârlău, numit “Horolovschi” (Ibidem, p. 28, nr. 19).
72
Ibidem, p. 45, nr. 32.
73
74
75
Vezi Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 74-76, cu bibliografia mai veche.
76
C. Asăvoaie, Observaţii privind fundaţiile de biserică descoperite la Volovăţ (jud. Suceava), în
CI, s. n., XVI, 1997, p. 10.
77
Edificator ni se pare faptul că Ştefan cel Mare ridica aici, în anul 1502, cea de-a doua biserică,
aflată nu departe de cea discutată (vezi Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 918-919, cu bibliografia
mai veche); satul se pare că a rămas în cadrul domeniului domnesc până în timpul celei de-a patra
domnii a lui Petru Şchiopul (vezi DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 430, nr. 519).
dovedind că necropola a funcţionat ca loc de înhumare pentru membrii comunităţii

săteşti, inclusiv după ce satul şi reşedinţa au intrat în patrimoniul domnesc, chiar
dacă, pentru anumite perioade de timp, mai lungi sau mai scurte, acestea au
constituit surse de venit pentru diverşi beneficiari uzufructuari78.
Biserica reşedinţei de la Vornicenii Mari, aparţinând vornicului Oană de la
Tulova, se afla la cca. 350 m de locuinţa boierească şi a fost ridicată în ultimul sfert
al secolului al XIV-lea. Existenţa şi funcţionarea ei s-au prelungit însă până la finele
secolului al XV-lea, dincolo de limita cronologică de funcţionare a complexului
rezidenţial. Edificiul (fig. 40) era un triconc simplu, cu absida decroşată a altarului
de formă semicirculară, naos alungit, flancat de două abside semicirculare, şi
pronaos dreptunghiular. Traseul zidurilor pronaosului se prelungea dincolo de
limita vestică a clădirii, ele unificându-se probabil sub forma unei arcade deschise,
care trebuie să fi avut unele rosturi ritualice79.
Acoperirea pronaosului s-a făcut, foarte probabil, cu ajutorul unui
semicilindru longitudinal, în vreme ce absida altarului va fi avut deasupra o
semicalotă. În ceea ce priveşte soluţia de boltire a naosului, a fost emisă ipoteza
acoperirii sale cu o cupolă aşezată pe arce sprijinite pe console şi pandantivi80.
Aspectul alungit al naosului, precum şi poziţia celor două abside laterale, dispuse
asimetric în raport cu axul scurt al acestuia, îndreptăţesc însă, mai curând, un alt
punct de vedere, potrivit căruia în naos a fost adoptată aceeaşi soluţie ca şi în
pronaos, respectiv o boltă semicilindrică dispusă longitudinal, care se sprijinea
direct pe zidurile laterale81.
Printre materialele arheologice, care au fost descoperite în jurul bisericii şi în
umplutura şanţurilor fundaţiei, se regăsesc câteva fragmente de tencuială pictată 82,
precum şi diverse tipuri de cărămizi şi discuri ornamentale83. Prezenţa acestora ne
indică, aşadar, faptul că zidurile edificiului au fost acoperite cu fresce pictate în
interior şi decoruri ceramice în exterior.
În perimetrul pronaosului au fost descoperite două morminte, de remarcat
fiind, în mod special, cel aflat în colţul sud-estic, amenajat într-un cavou lucrat
exclusiv din cărămidă smălţuită, identică cu cea găsită în jurul fundaţiilor. Acest
ultim amănunt indică faptul că biserica şi cripta au fost construite în acelaşi timp,
ceea ce înseamnă că lăcaşul de cult a fost conceput încă de la început ca necropolă
de familie. Deşi mormintele nu au furnizat inventar arheologic, fiind golite de
conţinut cu prilejul recuperării materialelor de construcţie, este totuşi evident faptul
că acestea nu au putut aparţine decât membrilor familiei ctitorului84, nefiind exclus
ca mormântul cu cavou să fi aparţinut chiar vornicului Oană.
78
În afara cazului evocat, al Rimgaillei, fosta doamnă a voievodului Alexandru cel Bun, satul şi
curtea sunt utilizate drept instrumente de garanţie de către familia domnului Iliaş I, în relaţie cu
starostele Podoliei, Didrih Buceaschi (vezi DRH, A, vol. I, p. 326-327, nr. 231; Leon Şimanschi,
Nistor Ciocan, Acte slavone inedite, din anii 1443-1447, privind istoria Moldovei, în AIIAI, XI, 1974,
p. 174, p. 179-181).
79
M. D. Matei, Em. I. Emandi, O ctitorie din secolul al XIV-lea a vornicului Oană de la Tulova, în
SCIA–AP, 32, 1985, p. 5, fig. 1.
80
Bătrâna, Contribuţia, p. 149.
81
Moisescu, Arhitectura, p. 158-159, fig. 188.
82
M. D. Matei, Em. I. Emandi, op. cit., p. 5, fig. 5.
83
Ibidem, p. 7-8, fig. 3-4.
84
Înmormântarea în interiorul edificiului de cult este una dintre componentele de bază ale
dreptului de ctitorire, vezi Gheorghe Cronţ, Dreptul de ctitorire în Ţara Românească şi Moldova.
Constituirea şi natura juridică a fundaţiilor din Evul Mediu, în SMIM, IV, 1960, p. 83.
Biserica descoperită la Vornicenii Mari a avut rosturi complexe în cadrul

aşezării respective. În afara rolului jucat în funcţionarea complexului rezidenţial
boieresc, lăcaşul de cult a servit şi ca biserică parohială sătească85, după cum o
demonstrează cele câteva morminte modeste în inventar, investigate în jurul
edificiului. Existenţa unui al doilea mormânt cu cavou, descoperit în exteriorul
bisericii, lângă absida altarului86, întăreşte această din urmă concluzie, constituind
dovada faptului că necropola exterioară a avut un caracter mixt, aici îngropându-se
atât membrii familiei boiereşti, cât şi cei ai comunităţii săteşti.
Un alt triconc cu funcţie de capelă de curte a fost recent descoperit la
Cumpărătura, în vatra satului medieval Nemirceni. Biserica împreună cu locuinţa
boierească din vecinătate (resturile materiale ale acesteia din urmă au fost găsite la
cca. 350 m spre nord-est87) alcătuiau o reşedinţă, pe care documentele88 de la
sfârşitul secolului al XVI-lea o atribuie hatmanului Vasile Şeptilici89.
Investigaţiile întreprinse au arătat însă că lăcaşul de cult este mai vechi decât
lasă să se înţeleagă actele de cancelarie, el înregistrând două etape constructive
distincte. Potrivit autorilor descoperirii, prima fază din evoluţia bisericii se plasează
la începutul secolului al XV-lea, în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun90.
Edificiul ridicat acum este un triconc simplu (fig. 39), compus doar din altar şi naos.
Altarul se prezenta sub forma unei abside decroşate, semicirculare la interior şi
pentagonale la exterior, în vreme ce naosul, de plan dreptunghiular, era flancat de
două abside laterale, profilate în aceeaşi manieră ca şi absida altarului.
Aceste particularităţi planimetrice apropie foarte mult edificiul de vechile
biserici ale mănăstirilor Humor şi Moldoviţa. Prima dintre ele era tot un triconc
simplu, fără pronaos, care avea însă absidele semicirculare atât la interior, cât şi în
exterior. Alături de forma absidelor, printre diferenţele evidenţiate mai trebuie
amintită şi prezenţa celor patru proeminenţe care flancau extremităţile absidelor
laterale91, proeminenţe care lipsesc din structura edificiului de la Cumpărătura. De
cealaltă parte, biserica Moldoviţei avea un plan ceva mai evoluat, care includea şi
spaţiul pronaosului; în schimb configuraţia naosului şi profilul absidelor erau
aproape identice cu cele de la Cumpărătura92. În acest context, nu este deloc exclus
ca şi sistemele de boltire ale celor două biserici să fi fost asemănătoare, în această
eventualitate naosul edificiului de la Cumpărătura urmând să aibă deasupra o
calotă sferică aşezată pe pandantivi, aşa cum a avut prima biserică a mănăstirii
Moldoviţa93, după cum arătam ceva mai sus.
Cel de-al doilea moment constructiv din evoluţia lăcaşului de cult de la
Cumpărătura a intervenit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când edificiului
i-a fost adosată o încăpere vestică, cu funcţie de pronaos. Acesta a fost ridicat pe
85
M. D. Matei, Em. I. Emandi, op. cit., p. 11, fig. 1.
86
Ibidem, p. 7, nota 10.
87
Florin Hău, Ion Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut: biserica satului (dispărut)
Nemirceni, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 330-331.
88
Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 603.
89
Despre acest dregător, vezi Idem, Dicţionar, p. 446-447.
90
Fl. Hău, Ştefan Dejan, în CCA, 2006, nr. 69, p. 146.
91
Elena Busuioc, Gh. I. Cantacuzino, Date arheologice asupra vechii mănăstiri a Humorului, în
SCIVA, 20, nr. 1, 1969, p. 70, fig. 1; Moisescu, Arhitectura, p. 159, fig. 120.
92
Gh. I. Cantacuzino, Vechea mănăstire a Moldoviţei în lumina cercetărilor arheologice, p. 80-
85; Moisescu, Arhitectura, p. 159-160, fig. 191.
93
Ibidem, p. 160.
temelii din lespezi de gresie legate cu lut, urmând un plan retras cu cca. 0,50 m faţă
de proiecţia pe aceeaşi direcţie a laturilor de nord şi de sud ale naosului94.
Succesiunea etapelor de construcţie poate fi urmărită şi la nivelul
amenajărilor interioare, cercetarea vechii biserici conducând la identificarea a două
podine succesive, amenajate din lut bătătorit95. Tot aici trebuie menţionată
descoperirea in situ a soclului originar pe care a fost aşezată masa altarului, precum
şi a soclului din piatră, de asemenea originar, aparţinând iconostasului96.
Iniţiativa construirii lăcaşului de cult, în prima treime a secolului al XV-lea,
aparţine, foarte probabil, panului Nemirca Ciortorinschi, unul dintre sfetnicii
voievodului Alexandru cel Bun97. Argumentul decisiv în sprijinul acestei afirmaţii
îl constituie un document intern, emis la 19 august 1437 de cancelaria voievozilor
Ilie şi Ştefan II, prin care acest personaj împreună cu un frate al său, numit Ivaşco,
primeau întărire pentru satul Nemirceani, aflat pe Prut98. Privilegiul este relevant
nu numai pentru că aduce lumină în privinţa titularilor dreptului de stăpânire din
prima jumătate a secolului al XV-lea, ci şi pentru faptul că vine să ne explice
originea toponimului Nemirceni, acesta din urmă fiind, în mod evident, derivat din
numele principalului stăpân al aşezării99, panul Nemirca, după un mecanism bine
cunoscut în toponimia moldovenească100.
Documentele de cancelarie sunt în măsură să ne ofere şi datele necesare
pentru identificarea ctitorilor care s-au aflat în spatele efortului constructiv
intervenit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Un act emis la 17 august 1586,
de către Albaş vornic de Suceava, îl menţionează pe “panul Euloghie din
Nemirceni” în calitate de martor hotarnic, convocat pentru soluţionarea unui litigiu
care îi punea faţă în faţă pe călugării mănăstirii Slatina şi pe locuitorii ocolului
domnesc al Sucevei, în chestiunea hotarului satului Borhineşti101. Patru ani mai
târziu, la 8 iunie 1590, acelaşi “pan Evloghie de la Nemirceni” reapare în izvoarele
scrise cu prilejul efectuării unei plăţi, constând din 17 boi, un cal, două vaci cu viţei
şi zece taleri, către şoltuzul şi pârgarii din târgul Sucevei, foarte probabil în contul
unei gloabe la care fusese impus fratele său, Isaico102. O ultimă sursă documentară,
referitoare la stăpânii satului din această perioadă, poartă data de 28 ianuarie 1609
şi îl menţionează pe Toader, fiul Aghatonei, fratele aceluiaşi “Evloghie din
Nemirceni”, care vinde cu acest prilej a patra parte din jumătatea satului Nemirceni
unui alt frate de-al său, Vasile Şeptilici103.
Coroborate, informaţiile oferite de cele trei acte ne permit să reconstituim
familia stăpânilor din Nemirceni ca fiind alcătuită probabil din patru fraţi104:
94
Fl. Hău, Şt. Dejan, în CCA, 2006, nr. 69, p. 146-147.
95
Fl. Hău, I. Mareş, în CCA, 2002, nr. 80, p. 116.
96
Fl. Hău, Şt. Dejan, în CCA, 2006, nr. 69, p. 146.
97
Fl. Hău, I. Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut, p. 327.
98
DRH, A, I, p. 243, nr. 173.
99
Fl. Hău, I. Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut, p. 328.
100
Vezi Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 154-161, p. 183-187; Ilie Dan,
Aspecte ale toponimiei româneşti, cu privire specială asupra văii Soloneţului (Suceava), în Analele
Ştiinţifice ale Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi, Ştiinţe Sociale, Lingvistică, XVI, 1970, p. 103-104.
101
102
Ibidem, p. 459, nr. 560.
103
DIR, A, veac XVII, vol. 2, p. 191, nr. 254.
104
Faptul că Toader ţine să precizeze că este fiul Agathonei, poate însemna însă că cei doi nu erau
fraţi uterini, ci doar după tată (vezi şi Fl. Hău, I. Mareş, Ruinele unui monument medieval necunoscut,
p. 329).
Evloghie, Isaico, Toader şi Vasile Şeptilici (viitorul hatman). Aşa cum pare să
indice ultimul document citat, aceştia stăpâneau împreună jumătate din hotarul
satului, adică unul dintre cei doi “bătrâni” în care acesta fusese împărţit. Situaţia şi-
ar găsi o explicaţie în eventualitatea în care cei patru descindeau dintr-un tată
comun, cel care le va fi lăsat moştenire jumătatea respectivă. În această
eventualitate, cealaltă jumătate va fi revenit unui unchi sau unei mătuşi paterne,
ceea ce ar putea să însemne că stăpânii satului au aparţinut, cu toţii, aceluiaşi neam
boieresc, deţinător al drepturilor ctitoriceşti în raport cu lăcaşul de cult iniţial.
În incinta naosului bisericii de la Cumpărătura au fost dezvelite nouă
morminte aparţinând secolului al XV-lea; în mod evident, acestea trebuie atribuite
primei faze de funcţionare a bisericii şi puse în legătură cu membrii familiei panului
Nemirca Ciortorinschi. Deşi perimetrul pronaosului nu a fost încă cercetat complet,
totuşi una dintre casetele practicate aici a condus la identificarea altor opt morminte,
dintre care trei prezintă amenajări sub forma unor cripte boltite din piatră. Acestora
din urmă li se adaugă descoperirea, la adâncimea de cca. 0,70 m, a pietrei de
mormânt aparţinând unuia dintre descendenţii celor patru fraţi mai sus amintiţi105.
Este vorba despre Ilie Şeptilici, fiul hatmanului Vasile Şeptilici, cel care, la
jumătatea secolului al XVII-lea, avea să deţină înalte dregătorii în vremea domniilor
lui Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija 106. Descoperirea nu este însă singura de
acest fel, ci vine să se adauge unei serii de alte trei pietre funerare, databile la
începutul secolului al XVII-lea, care au fost găsite în poziţie secundară, pe terenul
din jurul bisericii107. Amplasarea mormintelor în spaţiul bisericii şi formele pe care
le-au îmbrăcat unele dintre amenajările funerare descoperite aici nu lasă, aşadar,
nici un semn de îndoială cu privire la condiţia socială a celor înhumaţi; aceştia au
aparţinut cu siguranţă familiilor boiereşti rezidente, care au folosit biserica drept
necropolă pe întreaga perioadă cuprinsă între jumătatea secolului al XV-lea şi
jumătatea secolului al XVII-lea.
Cercetarea spaţiului aflat în imediata vecinătate a lăcaşului de cult a condus şi
la dezvelirea unei necropole exterioare, în cuprinsul căreia au fost investigate mai
multe morminte. În stadiul actual al cercetărilor, cele mai vechi înmormântări
cunoscute aparţin jumătăţii a doua a secolului al XVI-lea şi începutului de secol
XVII108, respectiv perioadei în care reşedinţa şi biserica s-au aflat în stăpânirea
familiei Şeptilici. Continuarea cercetărilor va aduce probabil mai multe amănunte
legate de funcţionarea necropolei, important de stabilit fiind, în acest context,
vechimea necropolei şi apartenenţa socială a celor înhumaţi.
Biserica de zid de la Fântâna Mare, cea care a venit să înlocuiască vechiul
lăcaş din lemn al reşedinţei locale, se afla probabil la cca. 100 m spre răsărit de
locuinţa boierească, amplasamentul acesteia din urmă fiind indicat de unele urme de
moloz, cărămidă şi piatră, precum şi de câteva fragmente de cahle109. Edificiul de
cult (fig. 41) a funcţionat în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi dezvolta un
plan ceva mai complex decât triconcurile analizate până acum. Este vorba despre un
edificiu ridicat din piatră spartă legată cu mortar, care înseria un altar, cu absidă
circulară decroşată; un naos dreptunghiular, flancat de două abside semicirculare;
105
Fl. Hău, Şt. Dejan, în CCA, 2006, nr. 69, p. 147.
106
107
Fl. Hău, I. Mareş, în CCA, 2002, nr. 80, p. 116.
108
Ibidem.
109
Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1984, p. 172.
un pronaos quasi-pătrat şi un exonartex dreptunghiular110. Având în vedere numărul

mare de cărămizi găsite în umplutura monumentului, se pare că bolţile sale au fost
ridicate din cărămidă. Modul de structurare a acestora trebuie să fi fost însă foarte
asemănător cu cel întâlnit în cazurile edificiilor de la Volovăţ şi Vornicenii Mari, cu
care biserica se aseamănă planimetric, mai ales în ceea ce priveşte structura
naosului şi a altarului. În acest context, este de crezut că sistemul de boltire de la
Fântâna Mare va fi utilizat o semicalotă sferică pentru absida altarului şi serie de
trei semicilindri dispuşi în sensul longitudinal, câte unul pentru fiecare dintre cele
trei încăperi care se succedau spre capătul vestic al clădirii.
Nivelul interior de călcare consta, în pronaos şi în exonartex, dintr-o
pardoseală din cărămidă aşezată pe un suport de nisip. Spaţiile altarului şi naosului
au beneficiat şi ele de o amenajare similară, care a îmbrăcat forma unui pat din
mortar, de această dată. În colţul sud-estic al pronaosului a fost descoperit un
mormânt dublu, amenajat sub forma unui cavou boltit din cărămidă, care a
aparţinut, fără îndoială, cuplului de ctitori ai monumentului. Trebuie precizat, însă,
că, potrivit autorilor investigaţiei, cărămizile utilizate pentru ridicarea cavoului au
caracteristici comune cu cele prezente în structura bolţilor, precum şi cu cele
provenite din pardoseala camerelor vestice. Constatarea pare să indice, aşadar, că
amenajarea funerară respectivă a fost avută în vedere încă din momentul construirii
lăcaşului de cult111. În colţul nord-estic al aceluiaşi pronaos, alături de mormântul
dublu din cavou, a fost descoperit un al doilea mormânt, reprezentat de o groapă
simplă. Aici au fost găsite trupurile a trei copiii, pe care, atât bogăţia vestimentaţiei,
cât şi poziţia apropiată faţă de cele două personaje din criptă, îi recomandă a fi
descendenţi ai familiei ctitorilor 112.
Investigarea spaţiului din imediata vecinătate a bisericii a condus la
dezvelirea unei necropole exterioare, în cuprinsul căreia au fost cercetate, total sau
parţial, 22 de morminte. Între acestea, se remarcă un al doilea cavou, realizat de
această dată din zidărie mixtă (cărămidă şi piatră), adosat laturii sudice a altarului.
Celelalte 21 de morminte au fost amenajate, în schimb, sub forma unor gropi simple
şi, cu două excepţii, au fost complet lipsite de inventar funerar113. Aşadar, la nivelul
amenajărilor şi al inventarelor funerare se poate observa un contrast evident între
mormintele din interiorul bisericii şi majoritatea celor din exterior, contrast care
vine să ne sugereze concluzia că biserica de la Fântâna Mare reprezintă un nou caz
de capelă boierească frecventată de membrii comunităţii săteşti.
Către sfârşitul secolului al XV-lea, a fost ridicată biserica reşedinţei din satul
Stroieşti, aparţinând probabil boierilor Tăbuci şi succesorilor acestora din familiile
Stârcea şi Stroici. Monumentul, conservat până astăzi, a fost restaurat în ultimul
deceniu al secolului trecut, când a făcut obiectul unor investigaţii arheologice 114.
Graţie acestora, dar şi observaţiilor făcute cu privire la arhitectura edificiului, a
putut fi reconstituită în mare parte structura planului originar, precum şi natura
intervenţiilor ulterioare, care i-au modificat înfăţişarea iniţială.
110
Ibidem, p. 166-168, fig. 1, fig. 3; Bătrâna, Contribuţia, p. 167.
111
Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1984, p. 168.
112
Ibidem, p. 168, p. 172, fig. 1, fig. 4.
113
Ibidem, p. 172; Bătrâna, Monoranu, Fântâna Mare, 1986, p. 86, fig. 1.
114
Voica Maria Puşcaşu, Elena Gherman, Cercetările arheologice efectuate la biserica “Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavril” sat Stroieşti, com. Todireşti, jud. Iaşi, în CI, s. n., XVI, 1997, p. 15-29.
Lăcaşul de cult a fost ridicat în tehnica bizantină a emplectonului, după un

plan triconc slab conturat (fig. 44), care îl apropie de varianta treflată a planurilor
trilobate115. Din acest punct de vedere, el se înrudeşte destul de mult cu ctitoriile
voievodului Ştefan cel Mare de la Dorohoi, Botoşani–Popăuţi, Bacău şi Vaslui. Tot
ca o asemănare cu aceste monumente, trebuie menţionat faptul că edificiul prezintă
câte un contrafort amplasat în punctele de racord ale absidelor laterale cu cea a
altarului116, rolul acestora fiind de a întări arcul dinspre altar al naosului.
Structura iniţială a bolţilor a fost dezafectată, probabil în cursul secolului al
XVIII-lea, locul acesteia fiind luat astăzi de un tavan din lemn care acoperă întregul
spaţiu interior117. Plecând de la asemănările planimetrice existente în raport cu
bisericile menţionate mai sus, se poate bănui că biserica a avut deasupra naosului
fie o turlă aşezată pe sistemul moldovenesc al arcelor piezişe, fie, mai curând, o
cupolă sprijinită pe cele patru arce care delimitau centrul naosului. Existenţa
cupolei este foarte probabilă, de altfel, şi în spaţiul pronaosului, întrucât prezenţa ei
era generalizată la monumentele epocii. În privinţa altarului, este de crezut că acesta
va fi avut deasupra obişnuita boltă în formă de semicalotă.
Un alt element specific bisericilor ştefaniene, pe care trebuie să-l fi avut şi
biserica de la Stroieşti, este zidul care separa naosul de pronaos. Acesta poate fi
astăzi doar reconstituit, funcţia de delimitare a spaţiilor celor două încăperi revenind
în prezent unei perechi de pseudo-pilaştri. Intrarea în edificiu a fost amenajată pe
latura sudică, unde s-a şi păstrat, în ciuda refacerilor şi adăugirilor ulterioare (astăzi
este acoperită cu un pridvor, recent amenajat). Spaţiul interior al bisericii este
luminat de patru ferestre (trei corespunzătoare fiecăreia dintre abside şi una
amplasată pe zidul vestic al pronaosului), fiecare dintre ele fiind prevăzută cu
ancadramente de piatră profilată. Un ultim element originar care poate fi
reconstituit este nivelul de călcare, amenajat sub formă de pardoseală din dale de
piatră. Restul amenajărilor interioare (pictura, iconostasul şi tavanul, care acoperă
actualmente spaţiul bisericii) sunt rezultatul intervenţiilor ulterioare118.
Deşi, în raportul de cercetare publicat, autorii investigaţiilor nu ne oferă prea
multe amănunte în legătură cu necropola care a luat naştere imediat după ridicarea
lăcaşului de cult, se pare, totuşi, că aceasta a funcţionat atât în interiorul, cât şi în
exteriorul bisericii, cele câteva morminte de copii şi adolescenţi descoperite
demonstrând caracterul laic al complexului din care biserica a făcut parte iniţial. Se
cuvine amintită aici şi observaţia făcută de aceiaşi autori, potrivit căreia
mormintele, prin felul de dispunere a gropilor, demonstrează un cert caracter de
aerare, ceea ce pare să indice că necropola a avut un caracter restrictiv119.
După cum se poate observa, investigaţiile întreprinse până în prezent nu au
reuşit să răspundă la toate întrebările pe care le ridică edificiul de cult de Stroieşti.
Pe lângă clarificarea aspectelor rămase nelămurite, viitoarele cercetări ar trebui să
mai aibă în vedere descoperirea casei boiereşti şi precizarea raportului spaţial dintre
aceasta şi biserică, dat fiind faptul că, în epocă, locuinţele reşedinţelor de acest fel
puteau face parte integrantă din acelaşi complex închis de zidul de incintă în care se
115
V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 97.
116
V. M. Puşcaşu, E. Gherman, op. cit., p. 28.
117
Ibidem p. 24.
118
Ibidem, p. 16-17.
119
Ibidem, p. 21, p. 25.
afla lăcaşul de cult; sau, dimpotrivă, aşa cum se întâmplă în unele situaţii la curţile
domneşti, puteau fi ridicate în cadrul unei incinte separate.
Un alt edificiu de plan triconc, care trebuie pus în legătură cu prezenţa unei
curţi boiereşti120, este biserica de la Horodniceni, ctitoria panului Mateiaş, marele
logofăt al voievodului Petru Rareş121.
Lăcaşul de cult (fig. 42) a fost ridicat în anul 1539, urmând planimetria
obişnuită a bisericilor de acest tip: altar semicircular, naos rectangular cu abside
laterale, pronaos pătrat şi exonartex dreptunghiular. După obiceiul vremii, toate
aceste spaţii erau separate prin ziduri pline, străpunse de goluri de uşă.
Ca soluţii de boltire, găsim în absida altarului o semicalotă sferică; în naos,
sistemul de arce piezişe, specific “bolţilor moldoveneşti”, menit să susţină turla
edificiului; iar în pronaos, o cupolă sferică sprijinită pe arce şi pandantivi. Iniţial şi
exonartexul a fost acoperit cu o boltă, constituită probabil dintr-un semicilindru
transversal. Acesta nu s-a mai păstrat însă, el fiind astăzi înlocuit cu un tavan din
lemn. Accesul în interiorul bisericii se făcea în trecut, ca şi astăzi, prin extremitatea
vestică a edificiului. Luminarea interiorului este asigurată de şase ferestre dispuse
simetric, faţă în faţă, câte două în pronaos, naos şi pastoforii. Celor şase li se adăugă
şi o a şaptea, amplasată în axul absidei altarului122.
Cercetările recente au evidenţiat faptul că biserica a fost amplasată în
interiorul unei incinte de zid, din care se mai păstrează încă fragmente disparate.
Spaţiul delimitat de curtină cuprindea probabil şi locuinţa boierească, concluzia
fiind prilejuită de descoperirea în proximitatea bisericii a unor materiale de
construcţie specifice edificiilor civile123.
2. 2. Biserici cu plan dreptunghiular
Un alt tip de plan pe care repertoriul arhitecturii ecleziastice de la sud şi est
de Carpaţi l-a adoptat pe scară largă a fost cel al edificiilor dreptunghiulare, numite
adesea biserici de “tip sală” sau de “tip longitudinal”124. Acesta era constituit dintr-o
sală rectangulară, acoperită de regulă cu o boltă semicilindrică, care se încheia spre
răsărit cu o absidă semicirculară sau poligonală, corespunzătoare altarului. În zonele
de rit ortodox, sala a fost divizată în două spaţii distincte, corespunzătoare naosului
şi pronaosului, pentru a o adapta astfel necesităţilor specifice cultului.
Bisericile de acest tip au înregistrat o largă răspândire în Europa catolică 125,
fiind regăsite în componenţa unui număr mare de reşedinţe aparţinând feudalităţii
120
Vezi Maria Magdalena Székely, Marii logofeţi ai Moldovei lui Petru Rareş (II), în SMIM, XIV,
1996, p. 67.
121
Despre acest boier, vezi Tit Simedrea, Tetraevanghelul vistiernicului Matiaş, în BOR, LII, nr.
3-4, 1934, p. 173-176; Ştefan S. Gorovei, Addenda et corrigenda, în AIIAI, XVI, 1979, p. 537-539; M.
M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 82-114.
122
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 62-64, fig. 64;
Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 369; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 297-
298.
123
M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 117-118.
124
Pentru taxonomia acestui gen de edificii, vezi Ion I. Solcanu, Istoriografia artei ecleziastice din
Moldova secolelor XIV-XVI. Arhitectura de lemn şi arhitectura de zid, în Analele Universităţii “Ştefan
cel Mare” din Suceava, I, nr. 1, 1995, p. 46.
125
V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 72; Günter Binding, Walter Janssen, Friedrich K.
Jungklaaß, Burg und Stiftelten an Niederrhein, Düsseldorf, 1970, p. 66-72, fig. 27, cu o listă de edificii
aparţinând spaţiului german; Jaques Gardelles, Les palais dans l’Europe occidentale chrétienne du Xé
au XIIé siècle, în Cahier de civilisation médiévale, XIX, 1976, p. 127-128.
laice şi celei ecleziastice126. Planul dreptunghiular este asociat cu capelele nobiliare

şi în spaţiul bizantino-balcanic, cercetările arheologice şi de istoria artei evidenţiind
astfel de cazuri atât în oicumena bizantină127, cât şi pe teritoriile statelor slave din
Balcani128. Provenienţa acestui tip de plan în raport cu spaţiul românesc
extracarpatic este greu de stabilit. Posibilelor înrâuriri pe care atât Europa Centrală,
cât şi lumea bizantino-balcanică le vor fi exercitat asupra lui trebuie să le fie
adăugată eventualitatea ca acest model planimetric să nu reprezinte numaidecât
rezultatul unor influenţe externe. În acest sens, trebuie menţionată ipoteza avansată
de Virgil Vătăşianu, potrivit căreia izvorul de inspiraţie pentru edificiile
dreptunghiulare de zid ridicate în secolele XIV-XVI ar putea fi chiar unul autohton,
mai precis arhitectura tradiţională a lemnului129, cea care a precedat arhitectura de
zid, atât din punct de vedere cronologic, cât şi din perspectivă genetică.
O atenţie specială în această discuţie trebuie acordată edificiilor de cult
conservate în zonele de autonomie administrativ-politică a românilor din regatul
medieval al Ungariei, edificii care au funcţionat adesea în cadrul unor reşedinţe
cneziale. Este vorba despre bisericile româneşti din Banat130, Haţeg131, Făgăraş132 şi
Maramureş133, care reprezintă o probă concretă a modului în care s-au putut
manifesta influenţele Europei catolice asupra arhitecturii ecleziastice autohtone. Cel
mai adesea, bisericile româneşti din aceste zone erau alcătuite dintr-o singură navă,
flancată la răsărit de un altar rectangular, iar la apus, de un turn clopotniţă. Sistemul
de acoperire se constituia, de regulă, dintr-un plafon din bârne; în paralel cu această
soluţie, uneori sunt întâlnite, însă, şi bolţi, romanice sau gotice. Alte caracteristici
constructive, care trebuie menţionate aici, sunt prezenţa sporadică a tribunelor,
amplasate în extremitatea vestică a naosului, precum şi aceea a sacristiilor134.
Aşa cum se poate observa, în marea lor majoritate, aceste detalii constructive
fac parte din repertoriul tipologic al componentelor unui lăcaş de cult specific
ritului catolic şi nu prezintă prea multe elemente comune în raport cu edificiile
ridicate de boierimea română în exteriorul arcului carpatic. Acesta este, de altfel,
motivul pentru care în, istoriografia autohtonă, bisericile respective sunt considerate
126
Vezi Alain Erlande–Brandenburg, Catedrala, traducere de Dinu Moarcăş, Bucureşti, 1993, p.
162-163, p. 350-351, cu exemple de astfel de capele regăsite în componenţa reşedinţelor episcopale
franceze.
127
Vezi cazurile reşedinţelor de la Melnik (Violeta Neşeva, Dimka Serafimova, Gheorghi
Stefanov, Boris Ţvetkov, Dora Dimitrova, Архитектура, în Мелник, vol. I, Градът в подножието
на Славова крепост, Sofia, 1989, p. 75-77) şi Longanikos (Charalambos Bouras, Houses in
Byzantium, în Deltion tes Christianikes Archailogikes Hetaireias, 11, 1982-1983, p. 19, fig. 21).
128
V. Vătăşianu, Istoria artei europene, vol. I, p. 198-199, fig. 233-234; R. Theodorescu, Bizanţ,
Balcani, Occident, p. 8-9.
129
V. Vătăşianu, Istoria artei europene, vol. I, p. 536-539; Idem, Consideraţii privind unele
particularităţi regionale şi trăsături naţionale ale arhitecturii româneşti din epoca feudală, în Idem,
Studii de artă veche românească şi universală, Bucureşti, 1987, p. 72.
130
Dumitru Ţeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timişoara, 1998, p. 174-198.
131
Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 225-
247; Adrian Andrei Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997,
passim.
132
Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1999, p. 128-
138.
133
R. Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ediţia a II-a îngrijită de Adrian Ioniţă,
Bucureşti, 1997, p. 210-216.
134
Pentru o viziune de ansamblu asupra bisericilor sală construite de românii din Transilvania,
vezi şi V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 73-83.
mai apropiate de mediile constructive romano-gotice, decât de cele bizantine 135.

Concluzia este importantă în această discuţie, pentru că ea exclude Occidentul şi
Europa Centrală de pe lista posibilelor zone de influenţă, rămânând ca înrâuririle pe
care le-a asimilat planul dreptunghiular la sud şi est de Carpaţi să fie căutate mai
curând în arhitectura populară românească şi în cea sud-dunăreană.
Mergând pe aceeaşi cale a evidenţierii potenţialelor modele funcţionale pe
care le-a putut utiliza mediul nobiliar autohton, trebuie remarcat faptul că există
doar două cazuri de biserici dreptunghiulare care să fi funcţionat în cadrul unor curţi
domneşti. Primul dintre ele este biserica nr. 3 de la Cetăţeni, descoperită în
apropierea resturilor unui edificiu civil din secolul al XIII-lea, pe care autorii
investigaţiilor arheologice îl consideră componenta de bază a reşedinţei voievodului
Seneslau136. Cel de-al doilea caz, mai puţin cunoscut, pare a fi Biserica Domnească
din Caracal, ridicată probabil la sfârşitul secolului al XVI-lea, ca lăcaş de cult al
reşedinţei construite aici de către Mihai Viteazul137.
Apariţiile rare ale acestui tip de edificiu în repertoriul capelelor domneşti sunt
însă explicabile, dacă ne gândim la funcţia de reprezentare pe care trebuia să o aibă,
după întemeiere, sediul instituţiei domniei. În acest sens, este de crezut că biserica
reşedinţei domneşti – cea care, fără îndoială, deţinea un rol fundamental în
resorturile de creare şi ostentare a unei anumite imagini despre puterea domnului –,
nu mai putea fi un lăcaş de cult simplu, precum cel de tip sală, ci un edificiu de o
anumită complexitate, aflat în legătură directă cu o serie de mesaje şi simboluri, pe
care ideologia politică a vremii le asocia cu instituţia monarhică138.
Absenţa acestor lăcaşuri de cult din repertoriul arhitectural al curţilor
domneşti nu a afectat însă cu nimic opţiunea mediilor boiereşti pentru înzestrarea
propriilor reşedinţelor cu astfel de biserici, trecerea lor în revistă demonstrând că
planul dreptunghiular a constituit o variantă constructivă adoptată pe scară largă de
către nobilimea autohtonă. Pentru situaţia Moldovei, pot fi aduse în discuţie
bisericile curţilor de la Netezi (jud. Neamţ), Lujeni (regiunea Cernăuţi – Ucraina),
Dolheştii Mari (jud. Suceava), Bucecea (jud. Botoşani), Bălineşti (jud. Suceava) şi
Giuleşti (jud. Suceava). În cazul Ţării Româneşti, lista este mult mai consistentă,
cuprinzând 16 astfel de lăcaşuri de cult: Retevoieşti (jud. Argeş), Dragomireşti (jud.
Dâmboviţa), Suslăneşti (jud. Argeş), Lereşti (jud. Argeş), Domneşti (jud. Argeş),
Cepari (jud. Argeş), Grecii de Sus (jud. Ilfov), Stăneşti (jud. Vâlcea), Cernica (jud.
Ilfov), Haleş (mănăstirea Bradu, jud. Buzău), Cornăţelu (jud. Dâmboviţa), Giurgeni
(jud. Ialomiţa), Târgovişte şi Bucureşti.
135
R. Popa, Ţara Maramureşului, p. 212, cu referire la biserica din Cuhea; D. Ţeicu, op. cit., p.
184-198; A. A. Rusu, op. cit., p. 150; Idem, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj-
Napoca, 1999, p. 259-260.
136
Lucian Chiţescu, Cetăţeni – important centru politic şi cultural al formaţiunii politice
româneşti din secolul al XIII-lea conduse de voievodul Seneslau, în RMMMIA, XV, nr. 1, 1983, p. 32-
37; L. Chiţescu, Anca Păunescu, Cercetările arheologice efectuate la complexul de monumente
feudale de la Cetăţeni, jud. Argeş. Locuinţa voievodală, în CA, VIII, 1986, p. 67-73; L. Chiţescu,
Elemente definitorii ale centrului voivodal de la Cetăţeni puse în lumină de cercetarea arheologică a
anilor din urmă, în CA, IX, 1992, p. 85-89.
137
V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 23, nota 30, p. 67, nota 231 şi p. 267; vezi şi Tereza Sinigalia,
Mihai Viteazul – ctitor, Bucureşti, 2001, p. 48-49, care atrage atenţia asupra faptului că este foarte
posibil ca, în acest caz, biserica să fi precedat construirea Curţii domneşti.
138
Despre caracterul reprezentativ al ctitoriilor domneşti, în general, şi al celor cu funcţie de
biserică de curte, în mod special, vezi V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 104-106.
În Moldova, cel mai vechi edificiu de cult de acest tip a fost descoperit în
cursul cercetărilor arheologice desfăşurate la Netezi. Acesta a făcut parte din
ansamblul reşedinţei boierului Bratul Netedul şi a fost ridicat cel mai târziu în
cursul ultimelor două decenii ale secolului al XIV-lea, odată cu locuinţa turn aflată
spre sud, la o distanţă de cca. 135 m. Biserica de la Netezi (fig. 46) a fost construită
în tehnica bizantină a emplectonului, similară cu cea utilizată pentru ridicarea casei
boiereşti din vecinătate. Structura iniţială a clădirii cuprindea însă doar spaţiul
rectangular al naosului şi absida decroşată a altarului, de traseu semicircular. În
prima jumătate a secolului al XV-lea, planul edificiului a fost extins către apus,
celor două încăperi deja existente fiindu-le adăugate un pronaos. Spaţiile
corespunzătoare naosului şi pronaosului au fost acoperite cu bolţi semicilindrice
dispuse în sens longitudinal. Acestea erau întărite cu arce dublou care se descărcau
pe câte o pereche de pilaştri angajaţi laturilor de nord şi de sud ale clădirii.
În privinţa amenajărilor interioare, trebuie menţionat faptul că edificiul a avut
o pardoseală din lespezi de piatră şi, de asemenea, că pereţii au fost tencuiţi la
interior, fără a primi însă o frescă pictată. În spaţiul altarului, dispus în axul clădirii,
a fost descoperit soclul mesei de cult a bisericii, zidit din cărămidă. Din acelaşi
material a fost ridicat şi iconostasul care separa spaţiul altarului de cel al naosului,
comunicarea între încăperi fiind asigurată într-un mod mai puţin întâlnit la bisericile
de rit ortodox, prin două deschideri plasate simetric de o parte şi de alta a axului
clădirii139. Scopul ridicării pronaosului, în faza a doua de funcţionare a bisericii, a
fost acela de a pune la dispoziţia boierilor rezidenţi spaţiul necesar pentru
organizarea unei necropole de familie. Această destinaţie se vădeşte odată cu
descoperirea în interiorul bisericii a unui număr de şapte morminte, care, fără
îndoială, au aparţinut rudelor ctitorului.
Cercetarea arheologică a spaţiului din proximitatea monumentului a arătat că
în jurul său a funcţionat şi o a doua necropolă, cu trăsături diferite de prima. Cele
dintâi înmormântări au fost practicate aici în perioada imediat următoare construirii
complexului aulic, în vreme ce ultimele datează de la începutul secolului al XVII-
lea. De remarcat este faptul că din totalul celor 177 de morminte investigate, numai
42 au conţinut piese de inventar (aici fiind incluse şi mormintele din pronaos) 140,
ceea ce înseamnă că lăcaşul de cult de la Netezi se constituie într-un nou caz de
ctitorie boierească care, în acelaşi timp, a servit atât ca biserică de curte, cât şi ca
biserică parohială sătească.
Fiind unul dintre puţinele monumente ridicate la jumătatea secolului al XV-
lea care s-au păstrat în elevaţie, biserica din Lujeni a intrat adesea în atenţia
studiilor de artă medievală românească141. Autorii acestora au evitat însă să se
pronunţe până acum cu privire la specificul său funcţional, aceasta în ciuda faptului
că avem la dispoziţie câteva circumstanţe documentare care vin să ne sugereze că
edificiul s-a aflat în legătură directă cu existenţa unei reşedinţe boiereşti. Graţie
descoperirii şi descifrării unei inscripţii aflate pe peretele nordic al pronaosului,
astăzi se cunoaşte cu certitudine numele ctitorului, acesta fiind “panul Teodor numit
139
Bătrâna, Vatamanu, Netezi, 1982, p. 90-91; Bătrâna, Netezi, 1985, p. 304-305, fig. 2; Idem,
Contribuţia, p. 149; Moisescu, Arhitectura, p. 162; Igor Cereteu, Biserici şi mănăstiri din Moldova
(secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea), Brăila, 2004, p. 61-63.
140
Bătrâna, Netezi, 1985, p. 304-305 şi fig. 2.
141
Secţiunea referitoare la biserica din Lujeni se află în curs de publicare, sub titlul: Cristian
Nicolae Apetrei, Câteva consideraţii cu privire la specificul funcţional al bisericii din Lujeni
(Coţmani, Ucraina), în Istros, XV, 2008.
Vitolt”142. Analizând documentele interne şi externe de cancelarie, se poate stabili

că personajul în cauză este unul dintre boierii credincioşi din preajma voievodului
Iliaş I, din sfatul căruia a făcut parte în numeroase cazuri143. În această postură îl
găsim şi la Lwów, în septembrie 1436, unde întăreşte, împreună cu alţi boieri,
jurământul de credinţă depus de domnul Moldovei faţă de regele polon. Cu acest
prilej, ctitorul de la Lujeni se autointitulează “pan Vitolt de la Ripujinţi” 144,
determinantul care îi însoţeşte numele lăsând să se înţeleagă că reşedinţa sa se afla
în satul Ripujinţi, pe Prut. După orbirea lui Iliaş I şi pierderea definitivă a tronului,
panul Vitolt s-a aflat alături de voievod şi de familia acestuia la Buczacz, în
Podolia, unde a primit găzduire din partea starostelui Didrih Buceaschi145. Probabil,
s-a întors în ţară odată cu Roman II, fiul mai mare al lui Iliaş, însă cele două
documente rămase din timpul domniilor acestuia nu îl citează pe lista membrilor
Sfatului domnesc. După pierderea tronului de către Roman II, urmată de un nou
refugiu în Podolia, este certă revenirea lui în Moldova, în cursul celei de-a doua
domnii a lui Alexăndrel146, fiul mai mic al lui Iliaş, când apare din nou citat ca
martor în Sfatul domnesc.
Aşadar, sursele de cancelarie scot în evidenţă personalitatea unui boier care a
rămas în mod permanent ataşat de familia lui Ilie voievod, în ciuda exilurilor
repetate din Polonia. Concluzia este importantă nu numai pentru cunoaşterea
destinului panului Vitolt, ci şi pentru înţelegerea unor evoluţii în care a putut fi
antrenată curtea lui de la Ripujinţi. Numeroasele înfrângeri suferite de domnii pe
care i-a slujit, urmate de fiecare dată de câte un refugiu în Polonia, este puţin
probabil să fi rămas fără consecinţe la nivelul reşedinţei sale. În acest context,
devine foarte plauzibilă ipoteza efectuării de către învingători a unor expediţii de
represalii asupra bazei sale economice147, urmate de confiscarea satelor, aşa cum
este de presupus că se va fi întâmplat şi cu stăpânirile celorlalţi boieri care i-au
împărtăşit opţiunile politice148. Chiar dacă ţinuturile nordice, împreună cu cetăţile
Hotin, Hmelov şi Ţeţina, unde se aflau Ripujinţii, au rămas în anul 1444 sub
controlul familiei lui Iliaş149, în urma detronării acestuia din urmă de către Ştefan II,
totuşi rămân în discuţie alte câteva ocazii în care astfel de distrugeri au putut avea
loc: retragerea din vara anului 1447, cea din iulie 1448, care i-a urmat morţii lui
Roman II, sau cea din octombrie 1449, cauzată de pierderea tronului de către
Alexăndrel, în faţa lui Bogdan II150.
142
Dan Dimitrie, Lujeni. Biserica, proprietarii moşiei şi locuitorii lui, în Glasul Bucovinei, III,
1893, p. 8; G. Balş, Biserica din Lujeni, II, Introducerea pridvorului în planul bisericilor
moldoveneşti, în ARMSI, s. III, tom XI, mem. 3, 1930, p. 41.
143
DRH, A, vol. I, p. 196, nr. 142, p. 198, nr. 143, p. 200, nr. 144, p. 207, nr. 150, p. 210, nr. 152,
p. 216, nr. 156, p. 221 nr. 159 etc.
144
Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. II, p. 701-702.
145
DRH, A, vol. I, p. 327, nr. 231.
146
Ibidem, vol. II, p. 32, nr. 25, p. 37, nr. 27.
147
În acest sens, edificator este cazul reşedinţelor boierilor Craioveşti distruse de către Mihnea I,
vezi Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C.
Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 16-17; Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării
Româneşti, ediţie critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 27.
148
Câţiva ani mai târziu, într-o situaţie similară, Ştefan cel Mare confisca întregul domeniu al
panului Mihail logofăt, vezi DRH, A, vol. II, p. 98, nr. 66, p. 127, nr. 88; N. Grigoraş, Logofătul Mihul,
în Studii şi cercetări istorice, XIX, 1946, p. 170.
149
Vezi Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. II, p. 721.
150
Pentru cronologia acestor evenimente politice, vezi Constantin Rezachevici, Cronologia critică
a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 476 şi urm.
În acest context evenimenţial, la 7 septembrie 1453 îl regăsim pe panul Vitolt

în Moldova, cumpărând satul Lujeni, aflat pe Prut, ceva mai sus de vechiul lui sat
de reşedinţă151. Explicaţia acestei achiziţii nu poate să fie decât aceea că după o
nouă repatriere, survenită în februarie 1452, când debutează a doua domnie a lui
Alexăndrel, credinciosul boier s-a îngrijit de refacerea bazei sale economice şi de
reorganizarea domeniului. Foarte probabil, aceste preocupări au fost însoţite de
construirea unei reşedinţe noi, de această dată la Lujeni, unde, alături de case şi
anexe gospodăreşti, va fi ridicat şi un edificiu de cult, rămas mai apoi mărturie
unică despre existenţa curţii boiereşti de aici.
Biserica a fost ridicată după un plan simplu, cu naos şi pronaos rectangulare,
flancate la răsărit de absida decroşată a altarului, semicirculară la interior şi
hexagonală la exterior (fig. 48). Pe pereţii de nord şi de sud, altarul prezintă două
nişe săpate asimetric, care ţin loc de pastoforii. În mod excepţional pentru bisericile
cunoscute, numărul par al laturilor absidei altarului a determinat adoptarea unei
soluţii aparte de luminare a interiorului, aceasta materializându-se prin practicarea
unei singure deschideri, plasate asimetric în raport cu axul clădirii.
Sistemele de boltire din naos şi pronaos au la bază câte un semicilindru
longitudinal, cel din naos individualizându-se prin prezenţa unui arc–dublou
sprijinit pe console. Absida altarului urmează şi ea o soluţie simplă, fiind acoperită
cu o boltă în sfert de sferă152. Pronaosul şi naosul au, fiecare, câte două ferestre
dreptunghiulare, înguste către exterior şi evazate către interior. Dacă în exterior,
pereţii bisericii au fost tencuiţi, aceasta neavând soclu sau alte elemente decorative,
în schimb, în interior s-au păstrat mai multe fragmente din fresca pictată care a
decorat iniţial pereţii lăcaşului de cult153. Importanţa acestor fragmente de frescă
este dată atât de vechimea lor (fiind vorba despre cea mai veche frescă păstrată în
Moldova), cât şi de informaţia istorică referitoare la persoana ctitorului, pe care au
conservat-o, contextul imagistic în care se plasează inscripţia votivă ce conţine
această informaţie sugerând chiar posibilitatea ca panul Teodor Vitolt să fi fost
înmormântat în interiorul bisericii154.
Una dintre cele mai cunoscute biserici de curte cu plan dreptunghiular din
spaţiul moldovenesc este cea de la Dolheştii Mari, parte componentă a ansamblului
reşedinţei155 portarului Şendrea, dregător şi, în acelaşi timp, rudă a voievodului
Ştefan cel Mare156. Edificiul (fig. 49) a fost ridicat exclusiv din piatră brută şi se
compune din cele trei încăperi obişnuite: altar, naos şi pronaos. Altarul are formă de
absidă decroşată pentagonală şi este flancat de două nişe adâncite în masa de
151
DRH, A, vol. II, p. 51, nr. 36.
152
G. Balş, Biserica din Lujeni, p. 36-39, fig. 1; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 624-625; N.
Grigoraş, I. Caproşu, op. cit., p. 25-26; D. Năstase, Arhitectura, p. 303; Moisescu, Arhitectura, p. 165;
I. Cereteu, op. cit., p. 88-89.
153
I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les
origines jusqu’au XIXe siècle, Paris, 1928, p. 90-91, p. XXVIII; Corina Nicolescu, Arta în epoca lui
Ştefan cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, culegere de studii
îngrijită de Mihai Berza, Bucureşti, 1964, p. 298-300.
154
V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 804; N. Grigoraş, I. Caproşu, op. cit., p. 26.
155
D. Năstase, Arhitectura, p. 303; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui
Ştefan cel Mare, p. 204.
156
Despre acest boier, vezi Sever Zotta, Note cu privire la neamul lui Şendrea, portar de Suceava,
cumnatul lui Ştefan cel Mare, în AG, II, 1913, p. 70-75; Stoicescu, Dicţionar, p. 286-287; N. Grigoraş,
Date şi observaţii asupra unui vechi monument de artă din Moldova (Dolheştii Mari), în BMI, XLI,
nr. 1, 1972, p. 41-42.
zidărie, corespunzătoare proscomidiei şi diaconiconului, ambele luminate de câte o

mică fereastră. Biserica se individualizează în raport cu celelalte edificii similare
prin prezenţa pe pereţii naosului şi pronaosului a unor arcade oarbe, uşor arcuite.
Acestea alcătuiau probabil un sistem de contraforturi interne menit să micşoreze
presiunea laterală a bolţilor157, deschiderile arcelor putând fi folosite pentru a marca
spaţiile funerare interioare, rezervate familiei ctitorului158. Naosul şi pronaosul sunt
acoperite cu bolţi semicilindrice, descriind arce uşor frânte, sprijinite, fiecare, pe
câte un arc dublou, terminat în consolă pe pereţii perimetrali. Altarul este şi el
boltit, având deasupra un scurt semicilindru şi trei triunghiuri sferice159.
Clădirea este luminată de o singură fereastră în altar şi de alte cinci ferestre
amplasate în pronaos şi naos. Una dintre acestea se află pe peretele nordic al
pronaosului, celelalte fiind distribuite, două câte două, pe pereţii sudici ai naosului
şi pronaosului. Încă de la momentul ctitoririi, ferestrele au fost încadrate cu chenare
din piatră sculptată, ale căror motive stilistice îşi găsesc analogii în spaţiul
arhitectural al Asiei Mici160. Cele trei încăperi ale bisericii sunt delimitate prin
intermediul unor masive de zidărie, străpunse de goluri de comunicare: trei în cazul
catapetesmei şi unul în cazul zidului care desparte naosul de pronaos161.
Edificiul de cult a fost decorat în interior cu fresce pictate162, puţinele
fragmente păstrate făcând dovada existenţei unor strânse relaţii stilistice între
autorul lor şi mediul ortodoxiei româneşti din Transilvania163.
Atât tradiţia cronicărească, cea care menţionează înmormântarea portarului
Şendrea şi a tatălui său în biserica de la Dolheşti164, cât şi cele cinci pietre funerare
identificate în interiorul monumentului165, ne demonstrează că lăcaşul de cult a
funcţionat ca necropolă boierească. După câte se pare, însă, doar patru dintre
morminte aparţin unor membri ai familiei ctitorului, cel de-al cincilea fiind, foarte
probabil, al vistierului Isac, cel care a intrat în posesia satului şi a reşedinţei la
începutul secolului al XVI-lea 166.
Datarea monumentului este incertă, majoritatea celor care l-au studiat fiind
de acord asupra anteriorităţii sale în raport cu anul 1481, an în care cronicile
moldoveneşti plasează aici, aşa cum arătam mai sus, înmormântarea portarului,
alături de tatăl său167. În literatura de specialitate s-au încercat şi datări mai strânse,
157
V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 627.
158
Sorin Ulea, Prima biserică a mănăstirii Putna (Contribuţie la studiul fazelor de dezvoltare a
arhitecturii medievale moldoveneşti), în SCIA–AP, 16, nr. 1, 1969, p. 54.
159
D. Năstase, Arhitectura, p. 303-305; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 220.
160
G. Balş, Chenarele ferestrelor bisericii din Dolheştii–Mari, în BCMI, XXI, 1929, p. 162-164;
161
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 124-125; N. Grigoraş, Date şi observaţii asupra unui
vechi monument, p. 42.
162
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 125-127; I. D. Ştefănescu, L’évolution de la peinture
religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les origines jusqu’au XIXe siècle. Nouvelle recherches.
Étude iconographique, Paris, 1929, p. 6-11.
163
164
Cronicile slavo-române publicate de I. Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P.
Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 19; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărîi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu
introductive, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 93, p. 97.
165
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 287.
166
N. Grigoraş, Date şi observaţii asupra unui vechi monument, p. 41.
167
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 129; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 625; D.
Năstase, Arhitectura, p. 303; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel
Mare, p. 204; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 218-219.
o primă ipoteză oferind argumente în sensul edificării sale între anii 1470
(momentul terminării bisericii mănăstirii Putna) şi 1481168. Potrivit unei alte opinii,
însă, biserica ar fi fost iniţial un edificiu romano-catolic, pe care unul dintre
înaintaşii lui Şendrea l-a restaurat, probabil în a doua jumătate a secolului al XIV-
lea, adaptându-l astfel necesităţilor cultului ortodox169.
Cercetările arheologice întreprinse recent la Bucecea, în vatra satului
medieval Vâlceşti, au condus la dezvelirea unui alt edificiu de plan dreptunghiular,
care pare să se înscrie în aceeaşi serie de capele boiereşti analizată în rândurile de
faţă. Biserica a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi a traversat
două faze constructive. Iniţial, edificiul a avut doar spaţiul rectangular al naosului şi
absida decroşată a altarului, pentru ca într-un interval relativ scurt de timp, probabil
în cursul unei refaceri intervenite ca urmare a unui incendiu, să i se adauge şi o a
treia încăpere, corespunzătoare pronaosului170. Pereţii clădirii au fost acoperiţi în
interior cu fresce pictate, fragmente ale acestora fiind descoperite în altar şi în naos,
pe întregul traseu al fundaţiilor. În momentul în care a devenit funcţională, biserica
avea nivelul de călcare amenajat sub forma unor pardoseli din cărămidă şi piatră de
râu, în naos şi în altar, respectiv din cărămidă, în pronaos. Tot la capitolul
amenajărilor interioare, trebuie menţionat faptul că în stratul de dărâmături a fost
descoperit un fragment de piatră profilată, care vine astfel să sugereze concluzia că
ferestrele edificiului au dispus de ancadramente gotice.
În biserică au fost descoperite mai multe morminte, printre care se regăsesc
două cripte de cărămidă şi o criptă boltită din piatră. Remarcabil este faptul că, în
pământul de umplutură din partea superioară a criptei din piatră, a fost găsit un
fragment de ţesătură din brocart, dublat cu pânză de in şi cusut cu fir de aur şi de
argint, care, fără îndoială, are legătură cu unul dintre personajele de origine
boierească înhumate aici.
În cimitirul din jurul bisericii au fost investigate câteva zeci de morminte, în
general lipsite de inventar, care au putut fi datate pe bază de monedă în cea de-a
doua jumătate a secolului al XV-lea. Trebuie precizat, însă, că unul dintre aceste
morminte a fost deranjat de şanţurile săpate pentru fundaţiile bisericii171. Aceasta
înseamnă că necropola este mai veche decât lăcaşul de cult, iar funcţionarea ei a
fost legată, în primă fază, exclusiv de necesităţile comunităţii închegate aici,
probabil, la sfârşitul secolului al XIV-lea–începutul secolului al XV-lea.
Concluzia desprinsă este foarte importantă din perspectiva încercării de a
înţelege raporturile existente între ctitori şi comunitatea sătească, evidenţiind faptul
că aşezarea bisericii paraclis s-a făcut probabil pe locul vechiului lăcaş de cult al
satului ori în apropierea lui, după ce, dintr-un motiv sau altul, acesta din urmă şi-a
încetat existenţa. Relaţia de apropiere dintre familia boierească şi locuitorii satului
nu s-a oprit însă aici, pentru că şi noul edificiu va funcţiona ca biserică parohială
sătească, faptul fiind dovedit de continuarea înmormântărilor în cea de-a doua
jumătate a secolului al XV-lea.
Cea mai veche informaţie documentară despre satul Vâlceşti apare la
aproximativ un secol distanţă faţă de momentul ridicării bisericii. Este vorba despre
un document din 15 aprilie 1569, prin care “Ana, fiica lui Erimia vistier, care s-a
168
S. Ulea, op. cit., p. 43-44.
169
N. Grigoraş, Date şi observaţii asupra unui vechi monument, p. 44.
170
Eduard Gheorghe Setnic, în CCA, 2005, nr. 51, p. 75.
171
Ibidem, p. 76.
chemat pe călugărie Evloghie, cneghina lui Toma logofăt, răstrănepoata lui Vlaicul
pârcălab de Cetatea Albă şi a lui Clanău spătar şi a lui Ion Limbă Dulce şi a lui
Galeş comis”, vindea satul, în întregime, Agafiei, cneaghină din casa voievodului
Bogdan Lăpuşneanu172. Deşi nu conţine nici o informaţie concretă despre existenţa
lăcaşului de cult ori despre specificul său funcţional, documentul are totuşi o
relevanţă neîndoielnică, întrucât lasă să se întrevadă o listă cu potenţialii stăpâni ai
satului. Aşadar, ctitorii bisericii trebuie căutaţi mai departe în rândul înaintaşilor
cneaghinei Ana, cei de la care aceasta moştenise probabil satul.
De un real folos în încercarea de lămurire a problemei sunt numele multiple
pe care le-a purtat satul173, documentele de cancelarie de la sfârşitul secolului al
XVI-lea şi începutul veacului următor menţionându-l cu următoarele denumiri:
Vălceşti 174, Vlăiceşti175 şi Vâlceşti176. Varianta iniţială trebuie să fi fost, însă,
Vlăiceşti; derivată prin metateză, ea a devenit ulterior Vălceşti, iar în cele din urmă
a ajuns la forma Vâlceşti. Aşadar, numele originar dat satului se asociază cu
existenţa unui personaj numit Vlaicu, cneaz întemeietor al satului sau boier care l-a
stăpânit la un moment dat177. În contextul documentului din 15 aprilie 1569,
identificarea acestuia nu mai prezintă însă nici un fel de dificultate. Este vorba, în
mod evident, despre Vlaicu pârcălab de Cetatea Albă, pe filiaţia căruia satul a putut
ajunge la strănepoata sa, cneaghina Ana. Stăpân al satului în a doua jumătate a
secolului al XV-lea178, când a fost ridicat lăcaşul de cult, pârcălabul Vlaicu poate fi
considerat, în consecinţă, principalul ctitor al acestuia.
Studierea fenomenului ctitoricesc din Ţările Române arată, însă, că fundaţiile
de acest fel nu puteau funcţiona decât în cuprinsul unor curţi boiereşti ori în cadrul
unor aşezăminte monahale179. Examinând succint raporturile dintre acestea şi
izvoarele scrise, trebuie arătat că dacă, în mod obişnuit, bisericile de curte erau
trecute sub tăcere – întrucât ele nu făceau obiectul daniilor, moştenirilor,
tranzacţiilor sau proceselor, urmând de obicei, situaţia satului sau a părţii de sat în
care se aflau –, în schimb, mănăstirile, considerate a fi subiecte de drept, intrau
adesea în atenţia actelor de cancelarie, care erau interesate de evoluţia statutului lor
juridic, de satele şi bunurile deţinute, de litigiile în care erau antrenate etc. Iată de
ce, absenţa din documentele satului Vâlceşti a oricărei precizări legate de existenţa
unui schit sau a unei mănăstiri ne conduce în final la concluzia că lăcaşul de cult de
aici a funcţionat ca paraclis al unei reşedinţe boiereşti. Aceasta trebuie pusă în
172
DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 190-191, nr. 201.
173
Vezi şi Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României, A. Moldova, veacurile XIV-
XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Caproşu, Bucureşti, 1990,
p. 280, s. v. Vlăiceşti (Vlăceşti, Vâlceşti).
174
DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 190-191, nr. 201; Ibidem, vol. 3, p. 407, nr. 499; Ibidem, vol. 4, p.
3, nr. 4, p. 224, nr. 274, p. 276, nr. 342; DIR, A, veac XVII, vol. 4, p. 327, nr. 409; Ibidem, vol. 5, p.
101-102, nr. 141.
175
DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 91, nr. 115, p. 232, nr. 285, p. 369, nr. 455.
176
Ibidem, p. 408-409, nr. 499; Ibidem, vol. 4, p. 127-128, nr. 161; DIR, A, veac XVII, vol. 2, p.
131, nr. 161, p. 152, nr. 195; Ibidem, vol. 3, p. 55, nr. 90, p. 155, nr. 244.
177
Vezi I. Dan, Toponimie şi continuitate în Moldova de nord, Iaşi, 1980, p. 37.
178
Domeniul acestui boier este foarte puţin cunoscut, actele sale de stăpânire fiind distruse într-un
incendiu, vezi DRH, A, vol. II, p. 280-281, nr. 188; Andrei Eşanu, Vlaicu pârcălab – unchiul lui Ştefan
cel Mare, Chişinău, 2001, p. 42-44.
179
Vezi V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 65; cea de-a treia variantă funcţională cunoscută până în
prezent este reprezentată de monumente cu caracter comemorativ, aşa cum sunt bisericile ridicate de
Ştefan cel Mare la Reuseni şi Războieni, însă, după cunoştinţele noastre, în spaţiul românesc
extracarpatic nu există ctitorii boiereşti de acest fel.
legătură cu Vlaicu pârcălabul Cetăţii Albe, unchiul voievodului Ştefan cel Mare, cel
care, probabil, a fost depus în pronaosul bisericii, într-una dintre cele trei cripte
descoperite, alături de alţi membri ai familiei sale180.
Biserica din Bălineşti a făcut parte din ansamblul curţii marelui logofăt Ioan
Tăutu, existenţa acesteia din urmă fiind menţionată în documentele de cancelarie
din prima jumătate a secolului al XVII-lea. În acest sens, poate fi citat un act din 18
iunie 1601, care precizează că în satul Bălineşti “a fost curtea bătrânului marelui
logofăt Tăutul”181; dar şi un alt document, datând din august 1629, care arată că
acelaşi logofăt lăsase moştenire fiicei sale, Nastasica, o bucată din vatra satului
Bălineşti, cu curţi, biserică, mori în Siret şi în Verichie, 12 vecini şi 20 ţigani182.
Biserica (fig. 50) descrie un plan drept, încheiat spre răsărit cu o absidă
decroşată, pentagonală la exterior şi semicirculară în interior. Tot în interior,
zidurile de nord şi de sud ale altarului fac loc unor nişe săpate în grosimea masei de
zidărie, care ţin loc de proscomidie şi diaconicon. Încăperea corespunzătoare
naosului descrie cu aproximaţie un patrulater regulat, spaţiul său fiind despărţit de
cel al pronaosului prin intermediul unui zid străpuns de o deschidere în arc frânt.
Forma pronaosului constituie unul dintre elementele originale ale edificiului, în
locul obişnuitului zid drept care încheie, de obicei, acest tip de edificii, fiind
preferată o absidă nedecroşată în trei laturi.
La scurt timp după terminarea lucrărilor, acestei structuri i-a fost adăugat un
turn–clopotniţă, amplasat pe latura sudică, în dreptul intrării în pronaos. Parterul a
fost amenajat sub forma unui foişor deschis, această soluţie constructivă fiind
favorizată de faptul că turnul se sprijină, prin intermediul unor console, direct pe
zidul clădirii şi pe doi puternici stâlpi de piatră cu secţiunea octogonală.
Sistemul de bolţi este format din doi semicilindri longitudinali, întăriţi cu
patru arce–dublou paralele (două în naos şi două în pronaos). Acestea se sprijină pe
patru perechi de pilaştri formaţi din mănunchiuri de câte trei coloane angajate în
pereţii laterali. Altarul este acoperit cu o boltă în sfert de sferă, în vreme ce foişorul
de la parterul turnului–clopotniţă are deasupra o boltă gotică cu nervuri din piatră.
Frescele pictate pe pereţii interiori au o valoare artistică deosebită şi
reprezintă un alt element de originalitate pe care biserica îl aduce în arta medievală
românească. Ele s-au impus ca model pentru ansamblurile iconografice de mai
târziu, autorul lor, Gavril ieromonahul, fiind creatorul unei şcoli care a marcat în
mod decisiv evoluţia picturii moldoveneşti183.
Faţadele exterioare sunt lucrate în piatră brută şi cărămidă aparentă, având
blocuri de piatră cioplită la soclu, la chenarele golurilor, la arcadele şi stâlpii
pridvorului, precum şi la cornişe. Decorul este realizat, în partea superioară, din
două rânduri de ocniţe suprapuse, cele de jos mai mari, cele de deasupra mai mici şi
180
Despre descendenţii pârcălabului Vlaicu, vezi C. Rezachevici, Un Tetraevanghel necunoscut
aparţinând familiei dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare, în SMIM, VIII, 1975, p. 180-181; M. M.
Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 345; A. Eşanu, op. cit., p. 52-70.
181
DIR, A, veac XVII, vol. 1, p. 14, nr. 20; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 58.
182
Theodor Codrescu, Uricariul, vol. X, Iaşi, 1888, p. 95.
183
origines jusqu’au XIXe siècle, p. 97-101, pl. XXXII-XXXVII; S. Ulea, Gavril ieromonahul, autorul
frescelor de la Bălineşti. Introducere la studiul picturii moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare, în
vol. Cultura moldovenească în epoca lui Ştefan cel Mare, p. 424-447; V. Vătăşianu, Istoria artei
feudale, p. 825-832; Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, în MMS, LII, nr. 1-2, 1976, p. 112-115;
Corina Popa, Bălineşti, Bucureşti, 1981, p. 15-25.
de două ori mai multe, la care se adaugă decorul ceramic, format din trei şiruri de
discuri smălţuite colorate. La scurt timp după încheierea lucrărilor de construcţie,
înfăţişarea exterioară a monumentului a fost radical schimbată, ctitorul optând
pentru tencuirea completă a paramentului, în scopul obţinerii spaţiului necesar
pentru aplicarea unei fresce exterioare184.
Lăcaşul de cult a funcţionat ca necropolă, în interiorul său aflându-se nouă
pietre funerare aparţinând membrilor familiei şi descendenţilor logofătului185.
Recent demaratele investigaţii arheologice vin să completeze aceste informaţii,
precizând că numărul complet al înhumărilor este de 18, patru dintre ele prezentând
amenajări funerare sub formă de criptă186.
Investigarea zonei adiacente monumentului a condus la dezvelirea unui
număr de 11 morminte practicate în groapă simplă, fără inventar funerar. Interesant
este faptul că aceste morminte datează, cel mai devreme, de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, ceea ce înseamnă că cimitirul din jurul bisericii nu a luat naştere odată cu
necropola interioară, aşa cum am văzut că se întâmplă de regulă în astfel de cazuri.
Apariţia tardivă a necropolei exterioare nu poate fi pusă decât pe seama unui
prezumtiv caracter restrictiv pe care l-a avut capela curţii din Bălineşti. Acest
caracter a fost menţinut probabil până în momentul în care, în urma dezafectării
ansamblului rezidenţial, lăcaşul de cult a devenit biserică parohială sătească187.
Analiza trăsăturilor planimetrice şi a detaliilor stilistice i-a condus pe istoricii
de artă la concluzia că edificiul prezintă două etape constructive distincte,
corespunzătoare celor două şcoli arhitectonice care şi-au pus amprenta asupra lui.
Este vorba despre o componentă romanică, probabil de factură autohtonă, vizibilă
mai ales la nivelul soluţiilor constructive (planimetria edificiului şi bolta altarului);
şi despre o componentă de factură gotică, care poate fi sesizată în formulele de
boltire adoptate (naos, pronaos şi foişorul turnului), precum şi în sculptura
decorativă (chenarele ferestrelor şi portaluri)188. În acest context, informaţia oferită
de pisania păstrată189, cea care consemnează terminarea lucrărilor în anul 1499, a
condus la apariţia mai multor ipoteze cu privire la momentul iniţierii lucrărilor de
construcţie, ca date probabile fiind avansaţi anii 1491190, 1492-1493191 şi 1499 192.
184
N. Ghika Budeşti, Biserica logofătului Tăutul, în BCMI, IV, 1911, p. 200-205; G. Balş,
Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 133-138; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul
lui Ştefan cel Mare, p. 172-173; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 629-632; D. Năstase,
Arhitectura, p. 306; Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 110-112; C. Popa, op. cit., p. 10-15; Gr.
Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 220.
185
Alexandru Lapedatu, Inscripţiile bisericii din Bălineşti, în BCMI, IV, 1911, p. 212-218; N.
Iorga, Contribuţii la istoria bisericii noastre, I, Despre mănăstirea Neamţului, II, Bălineştii, în
ARMSI, s. II, tom XXXIV, 1911-1912, p. 481-483.
186
V. M. Puşcaşu, Biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti. Campania din anul 2002, în vol. In
memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, coord.: Daniela Marcu
Istrate, Angel Istrate, Corneliu Gaiu, Cluj-Napoca, 2003, p. 472-473.
187
Vezi Eadem, Rezultatele cercetărilor arheologice efectuate la biserica “Sf. Nicolae” din
Bălineşti, în RMI, LXXIV, nr. 1-2, 2005, p. 23.
188
V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 631-632; Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 111.
189
190
Carmen Bogdan, Datarea zidirii monumentului de la Bălineşti, sec. XV (Opinii), în RMMMIA,
III, nr. 2, 1977, p. 69-74.
191
S. Ulea, Pictura, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, redactor responsabil: George
Oprescu, Bucureşti, 1968, p. 355; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 221.
192
I. I. Solcanu, Biserica din Bălineşti: datarea construcţiei şi a picturii interioare, în AIIAI, XIX,
1982, p. 531-536.
Cele mai noi interpretări, întemeiate pe analiza izvoarelor scrise cunoscute

până în prezent şi pe datele obţinute în urma sondajelor arheologice recent
întreprinse, au confirmat existenţa celor două etape constructive. Ele au arătat că
pictura exterioară şi turnul–clopotniţă au fost adăugate la o dată ulterioară terminării
lucrărilor de construcţie, întrucât cele două elemente lipsesc din structura chivotului
reprezentat în tabloul votiv al bisericii. De aici nu poate să rezulte decât o singură
concluzie posibilă şi anume aceea că textul pisaniei se referă doar la finalizarea
frescelor exterioare şi a turnului–clopotniţă193.
Aşadar, în evoluţia monumentului sunt documentate cu certitudine două faze
constructive: prima marcată de construirea bisericii propriu zise, iar a doua
concretizată prin adăugarea pridvorului suprapus de clopotniţă şi a picturii
exterioare. O datare certă nu avem decât pentru cea de-a doua fază, anul 1499
indicat în pisanie, însă este evident faptul că plasarea momentului ridicării
construcţiei în acelaşi an 1499 nu mai poate fi susţinută.
Ajunşi în acest punct al discuţiei, credem că trebuie aduse în atenţie două
izvoare mai vechi, care au fost interpretate uneori în sensul existenţei unui lăcaş de
cult anterior ctitoriei logofătului Tăutu194. Primul dintre ele este bine cunoscutul
document din 15 martie 1490, prin care voievodul Ştefan cel Mare întărea
Episcopiei de Rădăuţi un număr de 50 de biserici în ţinuturile Suceava şi Cernăuţi,
între care figurează şi cea de la “Bălineşti, pe Siret, cu popă”195. Cel de-al doilea
izvor aflat la dispoziţie este piatra funerară aparţinând mormântului lui Toader al lui
Dragotă pisarul, unul dintre membrii familiei Tăutu, decedat cel mai târziu în anul
1491196, piatră a cărei prezenţă în biserica marelui logofăt ne arată că lăcaşul de cult
din actul mai sus citat era unul de curte şi nu doar o simplă biserică sătească.
Relevanţa acestor din urmă surse este dată de rezultatele sondajelor
arheologice efectuate în ultimii ani, cele care au arătat că actuala biserică nu a fost
precedată de un alt lăcaş de cult197. Prin urmare, biserica în care a fost înmormântat
fiul lui Dragotă pisarul nu este alta decât cea existentă astăzi, piatra funerară a
acestui personaj constituind, după părerea noastră, dovada că biserica era
funcţională cel mai târziu în anul 1491. În acest context, dată fiind diferenţa doar de
un singur an între acest din urmă eveniment şi momentul atestării bisericii prin
documentul emis de Ştefan cel Mare, credem că nu este deloc exclus să ne aflăm, de
fapt, în faţa uneia şi aceleiaşi biserici, care ar putea fi, aşadar, mai veche decât s-a
crezut până acum.
Încercând să desprindem o concluzie în urma celor prezentate, ne apropiem
de o încheiere formulată acum circa trei decenii de către unul dintre cercetătorii
monumentului, care sublinia faptul că este foarte probabil ca tradiţia populară
consemnată de Ioan Neculce, cea care pune ctitorirea bisericii în legătură directă cu
rolul avut de logofătul Tăutu în reglementarea relaţiilor moldo-otomane, să aibă un
193
D. Năstase, Biserica din Bălineşti şi pictura ei exterioară, în SCIA–AP, 43, 1996, p. 3-9; V. M.
Puşcaşu, Biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti, p. 471.
194
Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 109; I. I. Solcanu, Biserica din Bălineşti, p. 535-536.
195
DRH, A, vol. III, p. 137, nr. 73.
196
Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 109-110; vezi textul inscripţiei în Repertoriul
monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 271.
197
V. M. Puşcaşu, Biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti, p. 470: “nu au fost găsite urme de locuire
sau vieţuire anterioare momentului construirii bisericii”; Eadem, Rezultatele cercetărilor arheologice
efectuate la biserica “Sf. Nicolae” din Bălineşti, p. 23-24.
sâmbure de adevăr198. Eliminând ipoteza existenţei unei biserici de curte anterioare,

suntem de părere că legătura dintre cele două evenimente trebuie văzută în primul
rând ca o relaţie de relativă contemporaneitate, ceea ce ar atrage după sine plasarea
momentului constructiv al bisericii de la Bălineşti cel mai târziu în anul 1490,
eventual chiar în 1489, anul încheierii păcii cu Poarta199.
Cercetarea activităţii constructive a celor două echipe de meşteri pe care
Ştefan cel Mare le-a utilizat pentru punerea în practică a propriului program
ctitoricesc vine să sprijine această ipoteză, singurii ani de la sfârşitul secolului al
XV-lea în care domnul ar fi putut să cedeze principalului său sfetnic o astfel de
echipă fiind 1489 şi 1491200. Eliminându-l pe acesta din urmă, întrucât, aşa cum
arătam mai sus, avem motive să credem că în anul respectiv biserica exista deja,
ajungem la o concluzie consonantă atât cu tradiţia populară, cât şi cu izvoarele
istorice, potrivit căreia monumentul de la Bălineşti va fi fost ridicat probabil în
cursul anului 1489.
În seria capelelor de plan dreptunghiular din Moldova, trebuie inclusă şi
biserica de la Giuleşti, ridicată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Prin
trăsăturile sale constructive, ea se constituie într-un caz aparte al acestei serii, motiv
pentru care, în discuţia de faţă, a fost lăsată în urma unor monumente mai recente.
Descoperită în cursul investigaţiilor arheologice desfăşurate în perimetrul curţii
boierului Giulă capitaneus, edificiul de cult este unul dintre cele mai elocvente
exemple de sinteză arhitecturală românească, în care programul constructiv specific
tradiţiei ortodoxe bizantine, cel care impune separarea riguroasă a spaţiilor ritualice
necesare cultului, se conjugă cu soluţii structurale şi planimetrice pur gotice,
specifice Europei catolice201.
Biserica (fig. 47) dezvolta planimetria obişnuită a edificiilor de tip sală, fiind
alcătuită din naos, pronaos şi altar. Absida decroşată a altarului prezenta un traseu
poligonal în cinci laturi, fiind flancată de contraforturi dispuse în cele patru muchii.
Acest prim spaţiu ritualic era separat de pronaos prin intermediul unei tâmple de
zid, străpunse de două uşi. Naosul avea un plan aproximativ pătrat, prezentând un
stâlp central, cu secţiune octogonală, precum şi trei stâlpi angajaţi, dintre care unul
în zidăria iconostasului, iar ceilalţi doi pe pereţii de nord şi de sud. Laturile de nord
şi de sud ale acestei încăperi au fost flancate de câte trei contraforturi dispuse în
zona de contact cu altarul, în axul transversal, precum în zona de contact cu
pronaosul. Acesta din urmă se înfăţişa ca o încăpere îngustă, de plan dreptunghiular,
care comunica cu exteriorul prin intermediul unei uşi plasate în axul est-vest al
clădirii. Comunicarea cu naosul se făcea prin intermediul unui gol de uşă care
străpungea zidul de separaţie dintre cele două compartimente. Colţurile de nord-vest
şi de sud-vest ale pronaosului prezentau câte un contrafort dispus sub în unghi de
45o, menite să întărească extremitatea vestică a edificiului202.
Prezenţa stâlpului central şi a celor trei pilaştri angajaţi lasă să se întrevadă
opţiunea constructorului pentru un sistem de boltire de factură gotică. De altfel,
existenţa lui este sugerată şi de descoperirea între ruine a unor fragmente de piatră
198
Şt. S. Gorovei, Biserica din Bălineşti, p. 109.
199
Idem, Autour de la paix moldo-turque de 1489, în Revue Roumaine d’Histoire, XIII, nr. 3,
1974, p. 535-544.
200
C. Bogdan, op. cit., p. 69.
201
V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 68-73.
202
Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1983, p. 82-83, fig. 1; Idem, Giuleşti, 1986, p. 247;
Bătrâna, Contribuţia, p. 147-148; I. Cereteu, op. cit., p. 67-68, fig. 24 b.
profilată provenind de la nervurile unei bolţi în cruce. Devine astfel foarte

plauzibilă acoperirea edificiului cu ajutorul unei bolţi în cruce pe ogive, realizate
din cărămidă. În altar, împingerile bolţii erau dirijate prin intermediul arcelor spre
şase puncte de descărcare, dintre care patru erau reprezentate de pilaştri angajaţi,
întăriţi în exterior prin contraforturi, iar două de console. În cazul naosului, este
vorba despre prezenţa a patru bolţi încrucişate pe nervuri, susţinute pe cele patru
arce cuprinse între stâlpul central, cei trei stâlpi angajaţi şi, probabil, o consolă
(aflată deasupra uşii de legătură dintre naos şi pronaos). Cât priveşte pronaosul,
trebuie spus că organizarea spaţială a acestuia îngăduia două soluţii posibile: fie una
simplă, de genul unei bolţi semicilindrice transversale, fie una mai complexă, cu
două bolţi în cruce pe nervuri, descărcate pe console203, ultima dintre ele fiind
recomandată de formulele regăsite în altar şi în naos.
Judecând după suprafeţele de elevaţie păstrate, cele care au conservat
prezenţa unui strat de tencuială vopsit în alb, precum şi după cele câteva fragmente
colorate care au fost recuperate în jumătatea de răsărit a naosului, se pare că
edificiul de cult a fost zugrăvit complet în alb, probabil cu excepţia iconostasului,
unde vor fi fost pictate câteva icoane. Iniţial, pardoseala monumentului a fost
amenajată sub forma unei duşumele din scânduri, aceasta fiind înlocuită ulterior cu
o pardoseală din cărămizi aproximativ pătrate, aşezate pe un pat de mortar. Spaţiul
din proximitatea zidurilor bisericii a fost de asemenea amenajat, secţiunile trasate în
aceste zone evidenţiind existenţa unui trotuar din piatră de râu204.
Necropola organizată în interiorul bisericii de la Giuleşti cuprinde un număr
de 22 de morminte (14 descoperite în naos şi 8 în pronaos). Unele dintre acestea au
avut bogate inventare funerare, alcătuite preponderent din accesorii vestimentare,
între care notabilă este prezenţa nasturilor de argint şi a unor fragmente de
vestimentaţie brodată cu fir de argint. Două dintre morminte au fost amenajate sub
forma unor gropi placate cu lespezi de piatră, în vreme ce un al treilea se face
remarcat prin prezenţa unei cripte din cărămidă205. Constatările legate de conţinutul
necropolei din interiorul bisericii îndreptăţesc, în consecinţă, concluzia că aceasta a
servit drept necropolă pentru familia boierească căreia i-a aparţinut reşedinţa.
Secţiunile trasate în exteriorul lăcaşului de cult au arătat că în jurul său s-a
dezvoltat şi un cimitir sătesc, care a început să funcţioneze în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea, imediat după terminarea lucrărilor de construcţie. Existenţa lui
s-a prelungit însă dincolo de momentul distrugerii locuinţei boiereşti (la mijlocul
secolului al XV-lea), cele mai recente morminte descoperite aparţinând secolului al
XVII-lea206. Datele adunate le-au permis, aşadar, autorilor investigaţiei să
concluzioneze că lăcaşul de cult a îndeplinit atât funcţia de capelă de curte, pentru
familia boierească, cât şi pe aceea de biserică parohială, pentru membrii comunităţii
săteşti din vecinătatea reşedinţei207.
În Ţara Românească, cea mai veche capelă boierească cu plan dreptunghiular
este cea de la Retevoieşti, parte a unui complex rezidenţial ce a funcţionat pe
parcursul secolelor XIV-XVI. Biserica (fig. 52) a înregistrat o evoluţie punctată de
203
Bătrâna, Contribuţia, p. 148; Cr. Moisescu, Interferenţe şi sinteze stilistice la începuturile
arhitecturii ecleziale moldoveneşti (sec. XIV-XV), în Ars Transsilvaniae, III, 1993, p. 13, fig. 5; Idem,
Arhitectura, p. 180, fig. 180.
204
Bătrâna, Vatamanu, Scorţanu, Giuleşti, 1983, p. 84; Idem, Giuleşti, 1986, p. 248.
205
Idem, Giuleşti, 1983, p. 80-82; Idem, Giuleşti, 1986, p. 245-246.
206
Idem, Giuleşti, 1983, p. 88-90; Idem, Giuleşti, 1986, p. 250-251.
207
Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984, p. 153.
trei etape succesive, fiecăreia dintre acestea corespunzându-i tehnici şi materiale de

construcţie diferite. În prima fază a fost construit, în sistemul asizelor din piatră de
râu şi cărămidă, un edificiu simplu, compus dintr-o navă şi un altar pentagonal,
având intrarea amplasată în extremitatea vestică. A doua etapă s-a materializat prin
adosarea unui pronaos aproximativ pătrat, construit în aceeaşi tehnică a asizelor,
utilizând de această dată lespezi de piatră şi cărămidă. Ultima fază constructivă a
adus cu sine ridicarea din piatră de râu legată cu mortar a unei noi încăperi,
exonartex sau tindă, amplasate la vest de pronaos208.
În privinţa amenajărilor interioare, singurele detalii ce pot fi aduse în discuţie
vizează spaţiul altarului. Aici, au fost descoperite o pardoseală din cărămidă şi
tâmpla de zid a bisericii, deschisă către naos prin două uşi209 în loc de trei, la fel ca
şi în cazurile bisericilor contemporane ridicate în Moldova, la Netezi şi Giuleşti.
Dat fiind faptul că ne aflăm în faţa unei descoperiri arheologice, în urma
căreia nu au putut fi identificate decât temeliile monumentului, soluţiile de boltire
prezente deasupra încăperilor sale nu pot fi decât presupuse. În acest context, având
în vedere grosimea medie, de cca. 1 m, pe care zidurile au avut-o în primele două
faze constructive, este de crezut că formula adoptată va fi fost aceea a unei perechi
de bolţi semicilindrice longitudinale. Cât priveşte tinda, aceasta, prin dimensiunile
zidurilor sale, groase de numai 0,60 m, recomandă mai curând ipoteza utilizării unui
tavan simplu din lemn210.
În interiorul bisericii au fost cercetate peste 20 de morminte211. Remarcabile
prin bogăţia inventarului funerar, acestea au fost descoperite în tindă, în pronaos,
precum şi în spaţiul naosului. Câteva dintre ele merită ceva mai multă atenţie,
pentru că au conservat informaţii scrise despre personajele înhumate aici. Unul
dintre morminte a adăpostit rămăşiţele logofătului Albu, mort în anul 1630, aşa cum
indică piatra funerară a acestuia, descoperită în colţul nord-estic al pronaosului.
Altul a aparţinut unui oarecare boier Stoica, numele său fiind menţionat pe stela
funerară ce i-a servit drept cruce. În fine, trebuie menţionat un al treilea mormânt,
descoperit în nord-vestul exonartexului, în care a fost depus un boier indicat de
inelul său sigilar ca fiind Vlaicu logofăt. Aşadar, informaţiile obţinute în urma
investigării spaţiului interior al bisericii nu lasă nici o urmă de îndoială cu privire la
funcţionalitatea acesteia, fiind evident faptul că monumentul a servit drept
necropolă boierească.
Informaţii suplimentare despre biserică şi ctitorii acesteia ne sunt oferite de
două izvoare epigrafice aflate în legătură cu biserica cea nouă din Retevoieşti,
ridicată în anul 1795, după dezafectarea celei dintâi. Primul dintre acestea este o
pisanie aflată iniţial pe portalul de la intrarea în pronaosul vechii biserici, preluată
208
Dorin Popescu, Dinu V. Rosetti, Săpăturile arheologice de la Retevoieşti (r. Curtea de Argeş,
reg. Piteşti), în MCA, VI, 1959, p. 709-710; Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea:
Dragomireştii, în Glasul Bisericii, XXVIII, nr. 1-2, 1969, p. 157; vezi, însă, R. Creţeanu,
Monumentele religioase de pe valea Râului Doamnei, în MO, XXI, nr. 1-2, 1969, p. 41, care stabileşte
anul 1516 drept moment al edificării pronaosului (faza a doua), în vreme ce ridicarea pridvorului (faza
a treia) este plasată în jurul anului 1575.
209
D. Popescu, D. V. Rosetti, op. cit., p. 711.
210
Cr. Moisescu, Secolul al XV-lea, un “hiatus” şi o “stagnare” în evoluţia bisericilor de zid din
Ţara Românească?, în Ars Transsilvaniae, VII, 1997, p. 15-16, fig. 4; Idem, Arhitectura, p. 143.
211
Din păcate, cercetătorii monumentului nu au precizat numărul exact al mormintelor
descoperite, cifra estimativă indicată de noi corespunzând celui mai ridicat număr dintre cele
menţionate de autori în raportul publicat (M23).
apoi şi încorporată în structura celei noi. Aceasta indică anul 1516 şi numele a
numai puţin de 16 ctitori: jupan Vâlcul mare stolnic, jupaniţa Cherana, jupan Vlaicu
mare logofăt, Neaga, jupan Petru mare vătaf, Anca, Văsiiu, Elena, Drăghici, Vâlcul,
Pârvul, Oprea, Vlăcăşin, Neaga, Florea şi Oprea212. Cel de-al doilea izvor epigrafic
este pisania bisericii din 1795, în textul căreia putem găsi o confirmare a
informaţiilor consemnate pe portalul vechiului lăcaş de cult. Aici se precizează că
noul edificiu a preluat hramul celui vechi şi că acesta din urmă a fost ridicat în anul
1516, în timpul domniei lui Neagoe Basarab, de către boierii Vâlcu mare stolnic şi
Vlaicu mare logofăt213.
Unele dintre aceste personaje sunt amintite, însă, şi în actele de cancelarie ale
veacului al XVI-lea. Astfel, pe Vâlcul mare stolnic îl găsim citat ca martor într-un
act de danie redactat înainte de 6 iulie 1525, unde apare menţionat ca “Vâlcul
stolnic din Rătivoieştii Vechi”214, indiciu cât se poate de clar al faptului că acesta îşi
avea reşedinţa în Retevoieşti. Vlaicu mare logofăt nu poate fi altcineva decât Vlaicu
din Piscani, singurul mare logofăt care poartă acest nume pe parcursul secolului al
XVI-lea 215. Menţionarea lui în calitate de ctitor la Retevoieşti nu poate avea altă
explicaţie, decât aceea că se înrudea cu stolnicul Vâlcu, probabil prin intermediul
uneia dintre cele două jupaniţe menţionate în pisanie. Cea mai plauzibilă ipoteză în
acest sens ar fi aceea că soţia logofătului, Neacşa, care în textul pisaniei este numită
Neaga, era sora stolnicului, astfel încât Vlaicu şi Vâlcu au ajuns să fie cumnaţi 216.
Oprea este “Oprea din Rătivoeşti, fiul lui Drăghici din Şuici”, menţionat în anul
1571 ca ginere al jupaniţei Neacşa217. Alături de Oprea, îl găsim şi pe Văsiiu, ambii
fiind citaţi ca martori într-un act din 1572, în care apar indicaţi ca fiind rezidenţi ai
satului Retevoieşti218. Trei ani mai târziu, îl regăsim pe Văsiiu în calitate de
beneficiar al unui act domnesc prin care i se întăreau ocinile, vecinii şi ţiganii pe
care îi moştenise de la mama sa, jupaniţa Anca219. În 1578, Vasiiu reapare în
documente, de această dată, citat ca “Văsiiu logofăt din Rătivoeşti”, beneficiind de
o nouă întărire pentru bunurile moştenite în Retevoieşti220. Tot cu această ocazie îi
găsim menţionaţi pe Vâlcăşin şi pe Neaga, fiica acestuia, de la care Văsiiu
cumpărase o ţigancă, probabil în virtutea dreptului de protimissis221.
Trecând în revistă ctitorii indicaţi în pisania primei biserici din Retevoieşti se
poate observa, aşadar, cu uşurinţă, faptul că primii doi (Vâlcu mare stolnic şi Vlaicu
mare logofăt) au trăit în prima parte a secolului al XVI-lea, în vreme ce restul
(Oprea, Drăghici, Văsiiu, Anca, Vlăcăşin şi Neaga) sunt personaje atestate
documentar abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, aceasta în ciuda faptului
că pisania indică anul 1516 drept moment al finalizării lucrărilor.
212
Vezi textul inscripţiei la R. Creţeanu, Monumentele religioase, p. 39-40.
213
Ibidem, p. 40.
214
Vezi actul redactat înainte de 6 iulie 1526, prin care monahia Magdalina le dăruia lui Gânştea
cel Bătrân şi fiilor acestuia un loc de casă în satul Miceşti, act care atestă mărturia lui “Vâlcul stolnic
din Rătivoieştii Vechi” (DRH, B, vol. III, p. 40, nr. 22).
215
Vezi f. a., Lista dregătorilor din Sfatul domnesc al Ţării Româneşti în secolele XV-XVII, în
SMIM, IV, 1960, p. 569-570.
216
R. Creţeanu, Monumentele religioase, p. 41.
217
DRH, B, vol. VII, p. 56, nr. 41.
218
Ibidem, p. 158, nr. 120.
219
Ibidem, p. 322, nr. 235.
220
221
Ibidem.
Explicaţia acestei situaţii nu poate fi decât una singură şi anume aceea că

pisania a fost redactată de boierii din Retevoieşti atestaţi documentar în deceniul opt
al secolului al XVI-lea cu ocazia finalizării unui etape constructive din evoluţia
monumentului. Cu acest prilej, însă, ei au ţinut să îi menţioneze în text şi pe vechii
ctitori ai bisericii, strămoşii lor, cei care, cu jumătate de secol mai înainte,
marcaseră la rândul lor o fază similară222. În acest context se explică şi faptul că
Vlaicu Piscanul este indicat în pisania cea veche ca fiind “mare logofăt”, în
condiţiile în care, la nivelul anului 1516, el nu putea fi decât la începutul carierei223.
Privită în lumina datelor oferite de izvoarele scrise, cronologia monumentului
începe aşadar să se clarifice: la sfârşitul secolului al XIV-lea a fost construită
biserica iniţială, de către ctitori rămaşi deocamdată necunoscuţi; a urmat apoi
ridicarea pronaosului la începutul secolului al XVI-lea (anul 1516), din iniţiativa
boierilor Vâlcu stolnic şi Vlaicu logofăt (viitorul mare dregător), respectiv a
jupaniţelor acestora, Cherana şi Neaga 224 (Neacşa în textul pisaniei); iar, în final,
cândva în răstimpul 1575-1578, a fost adăugată ultima încăpere a bisericii, ctitori
fiind acum restul boierilor menţionaţi în pisania cea veche225.
Odată stabilită cronologia etapelor constructive, trebuie făcută o precizare în
legătură cu identitatea logofătului Vlaicu, cel înmormântat în tinda bisericii. Acesta
nu poate fi identificat cu marele logofăt Vlaicu Piscanul, cel indicat în textele
pisaniilor, întrucât, aşa cum am văzut mai sus, tinda a fost ridicată abia în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, adică la circa trei decenii distanţă de momentul
morţii marelui dregător226. De altfel, inelul sigilar descoperit în mormânt nu îi
atribuie celui înhumat titlul de “mare logofăt”, pe care ar fi trebuit să îl poarte
acesta la finalul vieţii, ci doar pe cel simplu de “logofăt”227. În plus, după câte se
pare, marele logofăt a fost înmormântat în biserica reşedinţei sale de la Piscani228.
În acest context, personajul căutat trebuie să fie unul dintre logofeţii cu acest nume
din anii ‘30 ai secolului al XVII-lea, pe care documentele de cancelarie îi arată ca
fiind originari din Conţeşti229 şi Jugur 230, două sate aflate în apropiere de
Retevoieşti. Nu este exclus ca unul dintre aceştia să descindă din marele neam al
boierilor din Retevoieşti sau să se fi înrudit cu acesta prin căsătorie, urmând să aibă,
în acest fel, drepturi ctitoriceşti în raport cu lăcaşul de cult.
Biserica de la Retevoieşti a avut o durată de funcţionare impresionantă, fiind
părăsită abia în doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma unei epidemii de
222
R. Creţeanu, Monumentele religioase, p. 41.
223
Vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 104, unde se arată că Vlaicu Piscanul a purtat iniţial titlul de
clucer (în perioada 1526-1533) şi a devenit mare logofăt abia în anul 1534.
224
Flaminiu Mîrţu, Mănăstirea Valea (Ţiţeşti–Argeş) în lumina controverselor istoriografice şi a
cercetărilor arheologice, în MO, XXX, nr. 7-9, 1978, p. 636-637.
225
Vezi şi R. Creţeanu, Monumentele religioase, p. 41; autorii descoperirii sunt, însă, de părere că
ridicarea pronaosului a avut loc în secolul al XV-lea, în vreme ce tinda a fost adăugată în 1516 (D.
Popescu, D. V. Rosetti, op. cit., p. 714).
226
Moartea marelui dregător a survenit, se pare, în anul 1544, în urma bătăliei de la Fântâna
Ţiganului, vezi Fl. Mîrţu, op. cit., p. 637.
227
Vezi D. Popescu, D. V. Rosetti, op. cit., p. 713, fig. 4a.
228
Fl. Mîrţu, op. cit., p. 637; trebuie exclusă şi varianta ca mormântul să-i fi aparţinut fiului
adoptiv al marelui logofăt, numit Vlaicu şi el (fiul natural al lui Mihnea pârcălab), întrucât acesta a fost
înmormântat în biserica mănăstirii Valea–Ţiţeşti, vezi Ibidem, p. 638.
229
Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele statului, vol. IV, 1633-1639, întocmit de
Marcel–Dumitru Ciucă, Doina Duca–Tinculescu, Silvia Vătafu–Găitan, Bucureşti, 1981, p. 197, nr.
402, p. 257, nr. 547, p. 258, nr. 550, p. 653, nr. 1511.
230
Ibidem, p. 119, nr. 233, p. 258, nr. 550, p. 488, nr. 1087, p. 581, nr. 1330.
ciumă care a dus la abandonarea vechii vetre a satului231. În acest context, se ridică
o problemă de aparentă neconcordanţă între longevitatea sa funcţională şi celelalte
realităţi puse în evidenţă de cercetările arheologice. Mai precis, avem în vedere
rezultatele furnizate de trei dintre secţiunile trasate de cercetătorii monumentului:
“F”, trasată perpendicular pe latura sudică a naosului; “G”, trasată pe latura nordică
a bisericii, perpendicular pe zona de contact a naosului cu pronaosul; şi extremitatea
estică al secţiunii “I” (secţiunea magistrală, trasată pe axul bisericii), care depăşeşte
absida altarului spre est. Relevanţa cercetărilor efectuate în aceste zone se leagă de
constatarea că niciuna dintre ele nu a interceptat morminte, deşi cele trei secţiuni au
sondat cca. 50% din spaţiul aflat în imediata vecinătate a bisericii232 (fig. 52).
Faptul este surprinzător pentru un lăcaş de cult care a funcţionat timp aproape
patru secole, mai ales dacă raportăm aceste rezultate la cele obţinute în cazul altor
biserici cu funcţii similare. Luând în considerare toate aceste elemente, credem că
singura ipoteză întemeiată care poate justifica situaţia evidenţiată de biserica de la
Retevoieşti este aceea că ne aflăm în faţa unei necropole boiereşti cu caracter
restrictiv233. În acest sens, este de crezut că descendenţii familiilor boiereşti care au
stăpânit reşedinţa s-au înmormântat exclusiv în interiorul lăcaşului de cult, fără a le
permite însă membrilor comunităţii săteşti din vecinătate să facă acelaşi lucru în
spaţiul din jurul său, aşa cum am văzut că se întâmplă în alte cazuri.
Biserica de la Retevoieşti îşi găseşte o adevărată replică planimetrică şi,
foarte probabil, funcţională, într-un lăcaş de cult contemporan, descoperit la
Târgovişte, sub fundaţiile bisericii “Sf. Arhangheli” (fig. 53). Este vorba despre un
edificiu cu dimensiuni foarte reduse (10,60 m x 6,10 m), alcătuit din naos, pronaos
şi altar în formă de absidă pentagonală decroşată. Construcţia a fost ridicată pe
temelii din bolovani mici de râu, având elevaţia şi bolţile din cărămidă. Sistemul de
acoperire era probabil unul simplu, compus din semicilindri longitudinali, terminaţi
în absida altarului cu trei triunghiuri sferice. Cele două încăperi vestice au fost
despărţite prin zid plin, accesul dinspre pronaos către naos făcându-se, probabil,
prin intermediul unei deschideri practicate în axul zidului despărţitor.
Podeaua a fost amenajată sub forma unei pardoseli din cărămidă aşezată pe
un pat de mortar, urmele acesteia fiind interceptate în interiorul altarului234. Plecând
de la materialul arheologic descoperit la baza exterioară a zidurilor, se poate spune
că edificiul a avut faţadele decorate, în acest scop fiind folosite piese ceramice
glazurate, în formă de ciupercă.
Biserica a fost ridicată în primii ani ai secolului al XV-lea, dar a funcţionat
puţin timp, fiind distrusă în jurul anului 1430 în cursul unui incendiu puternic.
Rămasă probabil nefuncţională după acest eveniment, ea a fost demolată în a doua
jumătate a secolului al XV-lea, pentru a face loc unui alt lăcaş de cult, de această
dată de plan triconc235. Prin dimensiunile sale reduse, edificiul nu putea deservi
decât o comunitate extrem de restrânsă, ceea ce pare să excludă varianta
funcţionării ei în calitate de biserică parohială. În acest context, mult mai probabilă
231
D. Popescu, D. V. Rosetti, op. cit., p. 711.
232
Ibidem, p. 711, fig. 8, cu planul investigaţiilor.
233
Corectitudinea acestei ipoteze ar putea fi confirmată prin eventuala descoperire a unui al doilea
lăcaş de cult, contemporan cu cel discutat, care să fi funcţionat ca biserică parohială.
234
Cr. Moisescu, Secolul al XV-lea, p. 13, fig. 2.
235
Idem, Arhitectura, p. 143, fig. 164.
pare a fi ipoteza că rosturile ei se vor fi legat de prezenţa în apropiere a unei curţi

boiereşti sau a unei reşedinţe de negustori bogaţi.
Biserica din Dragomireşti (fig. 54), ridicată în anii 1461-1462 de către
marele logofăt Staico din Bucov şi de soţia acestuia, jupaniţa Caplea, prezintă astăzi
un plan triconc compus dintr-un pridvor deschis, un pronaos cu turlă din lemn, un
naos flancat de două abside laterale şi un altar în formă de absidă, semicirculară la
interior şi poligonală (cinci laturi) în exterior. Absida altarului este despărţită de
naos printr-o tâmplă de zid, în vreme ce linia de separare a naosului de pronaos este
marcată printr-o arcadă236.
Trebuie spus, însă, că structura descrisă reprezintă rezultatul mai multor
intervenţii, acestea fiind consemnate în două pisanii aşezate de către cei care s-au
îngrijit de-a lungul timpului de repararea construcţiei. Prima dintre ele, pusă la 1
septembrie 1700, spune că biserica, întrucât era pe punctul de a se prăbuşi, a primit
în acest an o boltă nouă (probabil actuala calotă ce acoperă naosul); vechilor
încăperi le-au fost adăugate tinda, pridvorul şi clopotniţa; iar interiorul a fost
înfrumuseţat prin pictarea unei fresce noi237. Se pare, însă, că tot atunci biserica a
mai suferit o transformare. Este vorba despre modificarea aspectului naosului, care
a primit cele două abside laterale. Acestea din urmă au grosimea mai mică decât cea
a zidurilor naosului (1,14 m), dar egală cu cea a zidurilor pridvorului (0,78 m).
Concluzia care poate fi desprinsă de aici este aceea că adăugarea absidelor s-a făcut
foarte probabil în aceeaşi etapă constructivă în care a fost ridicat pridvorul, dar nu a
mai fost menţionată în inscripţia aşezată de autorii intervenţiei238.
A doua pisanie, pusă la 20 iulie 1836, se referă la lucrările de consolidare
intervenite în urma seismelor de la începutul secolului al XIX-lea. Cu acest prilej,
au fost făcute alte modificări importante: turla de zid ridicată în anul 1700 a fost
înlocuită cu cea din lemn, existentă astăzi; bolta pronaosului a fost spartă, astfel
încât turla a rămas deschisă în partea inferioară şi nu a mai putut adăposti clopotele;
iar extremităţile clădirii au fost întărite cu contraforturi239.
Trecând în revistă aceste informaţii se poate observa, aşadar, că planimetria
iniţială a bisericii şi sistemul ei originar de boltire nu pot fi reconstituite decât în
privinţa pronaosului şi a absidei altarului. Pronaosul, având planul aproximativ
pătrat, a fost probabil acoperit cu un semicilindru longitudinal, aşa cum lasă să se
înţeleagă, de altfel, şi urmele păstrate pe peretele vestic al încăperii; în vreme ce
absida altarului, care şi-a păstrat traseul iniţial, avea deasupra, ca şi astăzi, o
semicalotă240. Problema care se ridică, în acest context, este aceea de a reconstitui
aspectul iniţial al naosului şi sistemul de boltire utilizat aici de primii constructori.
În absenţa unor investigaţii arheologice sau de parament, singura metodă
avută la dispoziţie pentru a rezolva problema naosului rămâne cea tipologică.
Privind din această perspectivă, este de crezut că biserica din Dragomireşti a avut
similitudini planimetrice cu celelalte edificii care, ca şi ea, au funcţionat în secolele
XIV-XVI în cadrul reşedinţelor boiereşti din Ţara Românească. Cum cele mai
multe biserici cu acest specific au dezvoltat planuri dreptunghiulare, concluzia cea
236
Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 152.
237
Vezi textul inscripţiei la Virgil N. Drăghiceanu, Comunicări. Biserica Dragomireşti –
Dâmboviţa, în BCMI, XIX, 1926, p. 47.
238
239
Vezi textul inscripţiei la V. N. Drăghiceanu, op. cit., p. 47, şi reconstituirea intervenţiilor la Şt.
Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 152-153.
240
Ibidem, p. 153.
mai probabilă, formulată deja de unii dintre cercetătorii monumentului241, ar fi

aceea că biserica din Dragomireşti a avut la origine un plan asemănător. Mai trebuie
adăugat aici faptul că, în măsura în care acceptăm acest punct de vedere,
identificarea formulei utilizate pentru boltirea naosului nu mai reprezintă o
dificultate majoră. Ea se îndreaptă în mod obligatoriu către soluţia unei bolţi
semicilindrice longitudinale, aceasta întrucât varianta alternativă, a unei calote (sau
turle) aşezate pe pandantivi, îşi va face apariţia în repertoriul arhitectural al Ţării
Româneşti242 ceva mai târziu, la câteva decenii distanţă de momentul terminării
lucrărilor de construcţie la biserica din Dragomireşti, după cum vom vedea în cele
ce urmează. Concluziile formulate aici nu pot avea, însă, decât valabilitatea limitată
a unor ipoteze de lucru, rămânând ca, în viitor, cercetările arheologice şi decaparea
zidurilor monumentului să verifice corectitudinea lor.
În calitate de paraclis al curţii boiereşti locale, lăcaşul de cult a servit drept
loc de înhumare pentru membrii familiei rezidente, precum şi pentru aceia dintre
urmaşii lor care au continuat să locuiască aici. În acest sens, trebuie menţionată
existenţa mai multor pietre de mormânt provenite din interiorul edificiului, pietre
care s-au păstrat în stare fragmentară şi sunt utilizate în prezent pentru întreţinerea
soclului construcţiei243. O altă piatră funerară a fost însă păstrată în pridvorul
lăcaşului de cult, astfel încât personajul înmormântat a putut fi identificat după
inscripţia încă lizibilă. Este vorba despre boierul Vintilă, fiul lui Teodosie banul,
trecut în nefiinţă în timpul domniei lui Petru cel Tânăr (1559-1568)244. Acesta este
unul dintre descendenţii pe linie feminină ai ctitorilor bisericii din Dragomireşti,
fiind nepotul de fiu al lui Neagoe vistier, ginerele marelui logofăt Staico şi al
jupaniţei Caplea 245.
Alături de locuinţa boierească descoperită la Suslăneşti, cercetările
arheologice întreprinse aici au scos la lumină şi fundaţiile unei biserici de plan
dreptunghiular, cele două componente arhitectonice alcătuind un ansamblu
rezidenţial ce a funcţionat pe parcursul secolelor XIV-XVI în vatra satului medieval
Neagomireşti246. Lăcaşul de cult (fig. 51) a fost ridicat din piatră de râu şi lespezi
de carieră legate cu mortar de var, după un plan simplu, compus din naos, pronaos
şi altar de formă semicirculară247.
În spaţiul naosului, soluţia de boltire adoptată trebuie să fi fost aceea a unui
semicilindru dispus longitudinal, zidurile sale, groase de 1,10 m, fiind capabile să
suporte împingerile laterale ale bolţii. Cu totul altfel se pune însă problema în
privinţa pronaosului, întrucât aici zidurile de nord şi de sud erau mai subţiri cu cca.
0,30 m decât cele de vest şi de est. În acest context, este de crezut că pronaosul nu a
mai avut deasupra o boltă longitudinală, ci, mult mai probabil, una transversală,
241
Ibidem, p. 153-159, fig. 4; Cornelia Pillat, Biserici de plan dreptunghiular din Ţara
Românească în secolul al XVI-lea, în SCIA–AP, 18, nr. 2, 1971, p. 225.
242
Avem în vedere aici utilizarea calotelor şi a turlelor aşezate pe pandantivi în structura
bisericilor de plan dreptunghiular (sintetizată în formula planului mixt).
243
Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 151, nota 13.
244
Vezi textul inscripţiei la Mihai Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol. III,
Târgovişte, 2004, p. 36.
245
246
Ion Chelcea, Un sat dispărut: Neagomireştii, în Glasul Bisericii, XXIV, nr. 9-10, 1965, p. 856-
869.
247
D. V. Rosetti, Vestigiile feudale de la Suslăneşti (jud. Argeş), în BMI, XLI, nr. 2, 1972, p. 27, p.
30; Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 158.
care se sprijinea pe cele două ziduri mai puternice248. Cât priveşte absida altarului,
pe baza similitudinilor avute cu celelalte capele dreptunghiulare cunoscute, se poate
bănui că aceasta era acoperită cu o semicalotă.
Investigaţiile arheologice întreprinse în interiorul bisericii şi în vecinătatea ei
au condus la dezvelirea unui număr de 37 de morminte. Necropola interioară
cuprindea 24 de morminte, repartizate în mod egal în naos şi în pronaos249, patru
dintre acestea fiind acoperite cu lespezi funerare care semnalau înhumarea unor
boieri250. În ceea ce priveşte necropola exterioară, aceasta pare să fi fost de mici
dimensiuni, înmormântările fiind practicate până la cel mult 7 m distanţă de zidul
bisericii. Cele 13 morminte investigate în exterior au furnizat cercetătorilor surpriza
descoperirii unui inventar funerar care, uneori, îl depăşeşte ca bogăţie pe cel al
mormintelor din biserică. Este vorba despre diverse tipuri de bijuterii (inele, cercei
şi ace de păr) confecţionate din aur sau argint şi împodobite cu pietre preţioase sau
semipreţioase251. Trebuie spus tot aici că unul dintre inelele sigilare descoperite în
necropola exterioară prezintă o inscripţie gravată care face precizarea că posesorul
acestuia a fost un boier numit “Cazan spătar”252. Concluzia care se desprinde de aici
nu poate fi decât una singură şi anume aceea că ne aflăm în faţa unei biserici de
curte care a servit drept necropolă pentru boierii rezidenţi ai satului. Mai mult decât
atât, judecând după absenţa mormintelor modeste, lipsite de inventar, care aparţin
de regulă locuitorilor de rând ai satelor boiereşti de reşedinţă, nu este deloc exclus
ca biserica din Neagomireşti să fi avut chiar un caracter exclusiv boieresc, aşa cum
sugerează chiar autorii investigaţiilor 253.
Date fiind longevitatea complexului şi absenţa informaţiilor scrise despre
trecutul aşezării, realizarea unei liste a boierilor aflaţi în stăpânirea acestei reşedinţe
este un demers dificil de pus în practică. Informaţii pe care le avem la dispoziţie,
deocamdată, se referă exclusiv la familia stăpânilor din secolul al XVI-lea, una
destul de numeroasă de altfel. Numele acestora ne sunt furnizate de materialele
arheologice descoperite, dar şi de câteva acte de cancelarie. Mai întâi trebuie
amintiţi boierii înmormântaţi în spaţiul lăcaşului de cult: jupan Negre, jupan Pârvul,
jupaniţa Stanca, soţia acestuia din urmă, şi un oarecare Stoica, cu toţii decedaţi între
anii 1558-1577254. Lor li se adaugă mai sus numitul Cazan spătar, identificat după
propriul inel sigilar, dar şi logofătul Neagoe din Neagomireşti, personaj pe care îl
găsim menţionat documentar între anii 1565-1572, când apare în postura de pisar al
cancelariei domneşti255 şi în aceea de martor adeveritor 256.
O altă biserică de plan dreptunghiular care trebuie pusă în legătură cu
prezenţa unei reşedinţe boiereşti, este cea descoperită pe cale arheologică în vatra
satului Lereşti, din fostul judeţ Muscel257. Lăcaşul de cult de aici s-a dezvoltat pe
248
Cr. Moisescu, Secolul al XV-lea, p. 29, fig. 11; Idem, Arhitectura, p. 146.
249
D. V. Rosetti, op. cit., p. 27.
250
Victor Brătulescu, Inscripţii de curând descoperite, II, Pietrele de mormânt de la Suslăneşti–
Muscel, în BCMI, XXXIII, 1940, p. 5-12, fig. 3.
251
D. V. Rosetti, op. cit., p. 32-35, fig. 4, 7.
252
Ibidem, p. 34.
253
Ibidem, p. 31.
254
V. Brătulescu, op. cit., p. 5-9.
255
DRH, B, vol. V, p. 356, nr. 320 (act din 19 mai 1565).
256
Ibidem, vol. VII, p. 110, nr. 84 (act din 19 ianuarie 1572); logofătul stăpânea ocini şi vecini în
Neagomireşti, Coteneşti şi Boteni, vezi, în acest sens, I. Chelcea, op. cit., p. 860.
257
Vezi şi Şt. Andreescu, Din nou despre bisericile de curte din veacurile XIV-XVI, în SCIA–AP,
20, nr. 1, 1973, p. 164.
parcursul a două etape constructive, evidenţiate foarte precis din punct de vedere
arheologic (fig. 55).
În prima dintre ele, databilă în ultimele trei decenii ale secolului al XV-lea, a
fost ridicat un edificiu simplu, format dintr-un naos rectangular şi un altar cu aspect
de absidă semicirculară în interior şi pentagonală la exterior. Iconostasul lăcaşului
de cult se sprijinea pe un stâlp central, lăsând astfel doar două uşi pentru
comunicarea între altar şi naos258. Situaţia nu este unică în arhitectura bisericilor de
curte din Ţările Române, ea avându-şi analogii, aşa cum am văzut, la Retevoieşti,
Netezi şi Giuleşti. Interesant este faptul că, în raport cu edificiul de la Giuleşti,
biserica din Lereşti prezintă şi câteva similitudini stilistice, autorii cercetărilor
descoperind câteva piese decorative de inspiraţie gotică (ancadramente de fereastră,
ancadramente de uşă şi un fragment masiv de nervură, provenit de la un arc
triumfal)259. Plecând de la particularităţile planimetrice ale clădirii, este de presupus
că deasupra naosului se va fi aflat o boltă semicilindrică dispusă în sensul axului
clădirii; în vreme ce deasupra altarului (dat fiind faptul că acesta avea un aspect
alungit, în formă de potcoavă) va fi fost utilizat un sistem compus dintr-o
semicalotă şi un scurt semicilindru.
În cea de-a doua etapă constructivă, corespunzătoare începutului secolului al
XVI-lea, bisericii i-a fost adosat un spaţiu aproximativ pătrat, străpuns de două
deschideri, practicate pe laturile de sud şi de vest. Noua încăpere, având latura mai
îngustă decât lăţimea vechii nave, a funcţionat probabil ca un pronaos deschis.
Zidurile sale au fost prevăzute însă cu o grosime mai mare decât cea a zidurilor
naosului, ceea ce pare să îndreptăţească supoziţia că deasupra se va fi aflat şi un al
doilea nivel. În această eventualitate, extremitatea vestică a clădirii trebuie să fi avut
aspectul unui turn ce adăpostea la etaj o clopotniţă260.
În jurul lăcaşului de cult au fost investigate nu mai puţin de 161 de morminte.
Datarea acestora le-a oferit cercetătorilor elementele necesare precizării duratei de
funcţionare a necropolei şi a bisericii, datele obţinute indicând faptul că cele două
complexe au funcţionat între sfârşitul secolului al XV-lea şi jumătatea secolului al
XVII-lea261. Investigarea necropolei le-a permis însă cercetătorilor şi formularea
unor concluzii valoroase cu privire la starea materială a celor înhumaţi. Este vorba
despre constatarea faptului că cca. 70 % dintre defuncţi au fost înmormântaţi în
haine ţesute cu fir de argint şi de aur262, aceasta în condiţiile în care mulţi dintre ei
au avut inventarele funerare alcătuite din inele şi cercei din metal preţios263. La
acestea, mai trebuie adăugată precizarea că între mormintele investigate au fost
descoperite două înhumări depuse în cavouri zidite din piatră şi cărămidă, precum şi
câteva morminte cu stele funerare264. În aceste condiţii devine evident faptul că
258
Fl. Mîrţu, Un tezaur al istoriei şi culturii locale: biserica descoperită la Lereşti–Muscel, în
BOR, LXXXVI, nr. 3-5, 1968, p. 446-447.
259
Ibidem, p. 447, fig. 3.
260
Ibidem, p. 447-448; Şt. Andreescu, Din nou despre bisericile de curte, p. 164. Vezi, însă, Cr.
Moisescu, Secolul al XV-lea, p. 18-20, care consideră că încăperea vestică nu poate fi considerată
pronaos, ci turn–clopotniţă, ridicat odată cu naosul şi altarul, în prima etapă constructivă; astfel, se
opinează că datarea întregului edificiu ar trebui coborâtă către jumătatea secolului al XV-lea.
261
Fl. Mîrţu, Un tezaur al istoriei şi culturii locale, p. 448.
262
Ibidem, p. 453.
263
Ibidem, p. 452-453, fig. 10.
264
Ibidem, p. 450-451, fig. 8-9.
cimitirul dezvoltat în jurul bisericii a fost dominat de morminte aparţinând unor

reprezentanţi ai boierimii locale.
Cercetarea necropolei a scos la iveală, însă, şi un izvor epigrafic: lespedea cu
inscripţie funerară a lui Tudoran, iuzbaşă de roşii, fiul postelnicului Preda din
Lereşti, mort în anul 1655265. Izvorul este deosebit de preţios, întrucât aruncă o rază
de lumină asupra ctitorilor mai recenţi ai bisericii, demonstrând fără echivoc faptul
că aceştia rezidau în Lereşti. De altfel, informaţia referitoare la satul de reşedinţă al
postelnicul Preda se completează cu câteva date similare prezente în documentele
de cancelarie din prima jumătate a secolului al XVII-lea. De aici aflăm că
postelnicul Preda avea un frate, Oancea logofăt, care locuia tot în Lereşti266, şi, de
asemenea, că el era fiul boierului Tudoran267 şi al jupaniţei Maria din Lereşti268.
Trebuie adăugat că aceasta din urmă era încă în viaţă la 26 ianuarie 1605, când
primea întărire domnească pentru mai multe ocini şi vecini din satul Stâlpeni269.
Aşadar, Tudoran şi Maria, părinţii postelnicului Preda şi bunicii iuzbaşei Tudoran,
au locuit în a doua jumătate a secolului XVI-lea 270 şi la începutul secolului al XVII-
lea tot în Lereşti, fiind foarte probabil înmormântaţi în cimitirul bisericii. Din
păcate, informaţiile documentare existente despre boierii din Lereşti nu coboară în
timp dincolo de începutul secolului al XVII-lea, astfel încât stăpânii reşedinţei de la
sfârşitul secolului al XV-lea şi din prima jumătate a secolului al XVI-lea rămân
deocamdată necunoscuţi. Cu siguranţă, însă, ei trebuie căutaţi printre predecesorii
boierului Tudoran sau printre cei ai soţiei sale, jupaniţa Maria271.
Biserica reşedinţei din Domneşti a fost descoperită în apropierea edificiului
civil al complexului, la cca. 50 m spre răsărit de acesta din urmă. Lăcaşul de cult
(fig. 56) a fost ridicat din cărămidă, pe temelii din piatră de râu legată cu mortar, şi
dezvolta un plan dreptunghiular, încheiat spre răsărit cu o absidă semicirculară
decroşată. Din punct de vedere funcţional, spaţiul bisericii a fost împărţit conform
necesităţilor ritului ortodox, în altar, naos şi pronaos. Zidurile groase de 1-1,20 m
permit şi în această situaţie reconstituirea ipotetică a soluţiilor de boltire, care
trebuie să fi fost cele obişnuite pentru astfel de cazuri: bolţi cilindrice longitudinale
în naos şi în pronaos, respectiv o semicalotă în altar.
În privinţa amenajărilor interioare, cercetarea arheologică a evidenţiat
pardosirea altarului şi a naosului cu cărămidă aşezată pe pat de mortar, iar a
pronaosului, cu dale mari de piatră dispuse paralel, pe direcţia est-vest. Tot aici,
trebuie menţionat faptul că biserica a fost pictată în interior, aşa cum o dovedesc
numeroasele fragmente de frescă descoperite printre dărâmăturile construcţiei272.
Deşi se afla în vechea vatră a satului medieval, iar în jurul său s-a dezvoltat o
265
Ibidem, p. 449-450, fig. 6.
266
Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. IV, p. 312, nr. 678.
267
Ibidem, p. 113, nr. 219.
268
DIR, B, veac XVII, vol. 1, p. 155-156, nr. 154.
269
Ibidem.
270
Doi fraţi ai Mariei, Oancea şi Negre, sunt menţionaţi într-un document din 14 aprilie 1568,
când se judecau cu marele clucer Stanciul, pentru stăpânirea satului Mihăeşti, vezi DRH, B, vol. VI,
p. 82-83, nr. 60.
271
Cunoaştem astăzi numele mamei jupaniţei Maria, pe care o chema tot Maria, şi pe cel al bunicii
sale, care se numea Vişa, vezi Cristina Anton Manea, Un inel sigilar descoperit la Lereşti, jud. Argeş.
Probleme de datare, în Cercetări numismatice, VII, 1996, p. 238-239.
272
Spiridon Cristocea, Romeo Maschio, Teodor Mavrodin, Cercetările arheologice de la
Domneşti, judeţul Argeş, în Studii şi comunicări. Muzeul Câmpulung–Muscel, IV, 1987, p. 20-23, p.
29; Cr. Moisescu, Secolul al XV-lea, p. 29.
necropolă sătească, cercetarea zonei respective nu a evidenţiat decât existenţa unui

singur mormânt, datând din perioada imediat următoare construirii bisericii273.
Datarea bisericii de la Domneşti, în funcţie de care s-a realizat datarea
întregului complex rezidenţial, a avut drept punct de plecare descoperirea în altar şi
pronaos a două monede emise în anii 1531, respectiv 1533, de regele Ferdinand I al
Ungariei. În acest context, ca moment de început pentru funcţionarea complexului
rezidenţial de la Domneşti a fost propus sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul
secolului al XVI-lea, limita cronologică superioară fiind considerată cea de-a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, când întreaga aşezare a fost abandonată şi
strămutată pe malul opus al Râului Doamnei, din cauza unei epidemii de ciumă 274.
Cercetările arheologice întreprinse în deceniul opt al secolului trecut la
biserica din satul Cepari, cercetări ale căror rezultate au fost recent publicate275, au
condus la descoperirea sub fundaţiile actualului monument (edificat în anul 1752) a
temeliilor unei biserici anterioare de zid. Edificiul (fig. 57), de dimensiuni modeste
(11,70 m x 4,55 m), avea formă de navă, cu naos şi pronaos dreptunghiulare, şi se
încheia spre răsărit cu o absidă decroşată în cinci laturi, corespunzătoare altarului276.
Datarea vechiului lăcaş de cult nu prezintă dificultăţi, pisania bisericii din
1752 arătând că “s-au zidit această sfântă besearecă, din temelie, de dumnealui
jupan Ştefan vel clucear za harie, sân Balotă cap<i>tan, i jupaniţ<a> lui Saftha,
cocon<i>: Iordache, Gheorghie, Constandin, Matei, Şerban, Pârvu, Ilinca, Mira,
întru cinstia şi lauda sfintei Înălţării Domnului nostru I<isus> H<ri>s<tos>, în urma
besearicii cei vechi, care o au fost făcut de dumnealui jupan Dragomir vel vornic
Cepariu, strămoş lui Ivaşcu vel armaş Cepariu, de la leat 7041 (1533)”277.
Aceleaşi informaţii cu privire la identitatea ctitorului şi datarea edificiului se
regăsesc şi în pisania vechiului lăcaş de cult, montată actualmente ca ancadrament
în partea superioară a uşii de la intrarea în biserica cea nouă. La rândul ei, aceasta
ne spune că: “s-a început acest sfânt hram al înălţării Domnului Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în luna iunie 8 zile şi s-a săvârşit în luna iulie 31
zile, cu puterea jupanului Dragomir”; după aceasta urmând precizarea: “<luna
august 6 zile> a răposat şi jupanul Dragomir vornicul în anul 7041 (1533)”278.
Aşadar, ctitorul acestei prime biserici este jupanul Dragomir mare vornic 279,
decedat la numai şase zile distanţă faţă de momentul în care s-au încheiat lucrările
de construcţie. Despre el ştim din documentele de cancelarie că era fiul jupanului
Badea din Şuici şi că avea trei fraţi: doi mai vârstnici, jupanul Şuica paharnic
(devenit apoi mare vornic) şi jupan Dara spătar, şi unul mai tânăr, jupanul Căzan280.
Pisania cea nouă ne oferă însă şi alte informaţii, la fel de preţioase, cu privire
la ctitorul primei biserici din Cepari. Avem în vedere aici, pe de o parte, numele de
“Cepariu” prin care acesta este indicat, sugerând o legătură strânsă între el şi satul
Cepari; iar pe de altă parte precizarea cu privire la descendenţa sa, cea care, prin
273
Sp. Cristocea, R. Maschio, T. Mavrodin, op. cit., p. 19, p. 24, p. 28.
274
Ibidem, p. 25.
275
Sp. Cristocea, R. Maschio, Cercetările arheologice de la ctitoria boierilor din Cepari, judeţul
Argeş, în Argessis, XI, 2002, p. 183-194.
276
Ibidem, p. 188-189.
277
Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848),
vol. întocmit de Constantin Bălan, Bucureşti, 1994, p. 155-157.
278
Ibidem, p. 153.
279
Despre acest boier, vezi şi Stoicescu, Dicţionar, p. 54.
280
DRH, B, vol. II, p. 89-92, nr. 40; Ibidem, vol. III, p. 41-42, nr. 23.
Ivaşcu mare armaş (şi el tot un “Cepariu”), se racordează la genealogia ctitorului

bisericii din secolul al XVIII-lea 281.
Prin urmare, actul de ctitorire întreprins la jumătatea secolului al XVIII-lea
de marele clucer de arie Ştefan Balotă vine ca un gest de pietate faţă de memoria
înaintaşilor, cei care – aspect foarte important pentru problema aflată în discuţie –,
fuseseră, ca şi el, stăpâni şi rezidenţi ai satului Cepari. Gestul clucerului este
subliniat, de altfel, şi prin adoptarea aceluiaşi hram pe care îl avusese vechea
biserică, cel al “Înălţării Domnului”.
Este evident, aşadar, că ambele lăcaşuri de cult din Cepari au funcţionat ca
biserici de curte, dispariţia celei dintâi, cândva între anii 1747-1752282, antrenând
după sine ridicarea actualului monument. În sprijinul acestor afirmaţii vine şi
constatarea că ambele edificii au funcţionat ca necropole de familie. O
demonstrează atât pietrele funerare ale unora dintre descendenţii din secolul al XVI-
lea ai jupanului Dragomir – pietre transferate din vechiul lăcaş de cult în cel nou283
–, cât şi necropola interioară, descoperită în cursul investigaţiilor arheologice, în
cuprinsul căreia se remarcă două morminte amenajate cu criptă; unul dintre ele,
datat în secolul al XVI-lea 284, aparţinând, prin urmare, celei dintâi ctitorii.
Un alt exemplu de biserică de curte dreptunghiulară este lăcaşul de cult din
Grecii de Sus. Ridicat în prima jumătate a secolului al XVI-lea 285 de marele
postelnic Barbu Detcovici286, acesta a făcut parte din ansamblul unei curţi boiereşti
ale cărei case ruinate erau încă vizibile la jumătatea secolului al XIX-lea 287.
Biserica a intrat foarte rar în atenţia cercetătorilor, astfel încât nu a beneficiat
încă de un studiu amănunţit care să o încadreze în evoluţia arhitecturii muntene.
Ştim, însă, cu certitudine, că monumentul originar a fost grav afectat de cutremurul
din anul 1802 şi a fost refăcut în anul 1859. În consecinţă, înfăţişarea sa actuală se
datorează probabil, în mare parte, acestui ultim moment constructiv. Lăcaşul de cult
este astăzi un edificiu ridicat din cărămidă pe un soclu din zidărie de piatră, având
planul compus dintr-un altar în formă de absidă (întărită cu două contraforturi); un
naos rectangular; un pronaos, de asemenea rectangular, surmontat de o clopotniţă; şi
un mic pridvor prevăzut cu patru coloane din lemn288. Acestei structuri i se adaugă,
pe faţada de nord a pronaosului, un turnuleţ cu baza pătrată, care adăposteşte scara
ce duce spre clopotniţă. Interiorul bisericii, pictat cu fresce în stil neobizantin, este
în mod cert rezultatul refacerii din secolul al XIX-lea. Trebuie spus însă că zidurile
bisericii nu par să fi suferit intervenţii majore. Lucrările de restaurare efectuate în
perioada interbelică au descoperit, sub tencuiala aplicată în anul 1859, un parament
de cărămidă, care, împreună cu decoraţiile faţadelor, îşi găsesc analogii în
281
Despre ascendenţa marelui clucer de arie Ştefan Balotă, vezi Dumitru Georgescu, George
Georgescu, Date privind unele biserici monumente istorice de pe Valea Topologului, în Glasul
Bisericii, XXIX, nr. 7-8, 1970, p. 782.
282
Biserica era încă funcţională la 17 iulie 1747, când reşedinţa lui Ştefan Balotă îl găzduia pe
mitropolitul Neofit, acesta din urmă participând aici la slujba de duminică, vezi V. N. Drăghiceanu,
Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice, în BCMI, X-XVI, 1917-1923, p. 33-34; Sp.
Cristocea, R. Maschio, op. cit., p. 185.
283
Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 153-155.
284
Sp. Cristocea, R. Maschio, op. cit., p. 190-192.
285
Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 352.
286
Despre acest dregător şi familia sa, vezi Ştefan N. Greceanu, Istoricul unei bătrâne moşii
boiereşti. Grecii, Bucureşti, 1910, p. 12; Stoicescu, Dicţionar, p. 31.
287
Şt. N. Greceanu, op. cit., p. 23.
288
V. Brătulescu, Remus Ilie, Mânăstiri şi biserici din judeţul Ilfov, Bucureşti, 1935, p. 47.
arhitectura secolului al XVI-lea289. Acest ultim detaliu pare să indice faptul că

autorii refacerii au utilizat zidurile vechi ale bisericii, astfel încât planul actual al
edificiului ar putea fi cel iniţial. Rămâne, totuşi, un semn de întrebare în legătură cu
micul turn de pe faţada nordică, ridicat în aceeaşi tehnică constructivă ca şi restul
clădirii, turn care este complet lipsit de analogii în arhitectura bisericilor din secolul
al XVI-lea, în schimb poate fi întâlnit adesea pe parcursul secolului al XVII-lea 290.
În calitate de capelă a reşedinţei boiereşti locale, biserica din Grecii de Sus a
servit şi ca loc de înhumare pentru membrii familiei ctitorului. Concluzia îşi găseşte
suport documentar odată cu identificarea în pronaos a pietrei tombale ce a fost
aşezată pe mormântul jupaniţa Muşa, soţia marelui postelnic Barbu Detcovici,
decedată la 6 ianuarie 1548291. O altă piatră funerară a fost găsită în stare
fragmentară, lipită pe faţada de vest a edificiului. Aceasta din urmă nu a mai
conservat numele celui înhumat, ci doar menţiunea anului 1547, când a avut loc
decesul acestuia292; este evident însă că ea nu putea aparţine decât unui alt membru
al familiei marelui postelnic.
Asemenea altor mari dregători, jupanul Barbu Detcovici trebuie să-şi fi
ridicat reşedinţa şi biserica din Grecii de Sus spre sfârşitul carierei şi al vieţii. Din
actele de cancelarie ştim că a fost pârcălab de Poienari293, apoi membru al Sfatului
domnesc fără dregătorie294, pentru ca în mai 1533 să ajungă mare postelnic295. Nu a
ocupat însă prea mult timp această din urmă dregătorie, pentru că, începând cu 6
septembrie 1534, titlul de mare postelnic începe să fie purtat de un alt boier 296.
Pierderea dregătoriei nu a echivalat însă cu revenirea la statutul avut anterior, ci a
fost dublată de dispariţia sa din Sfatul domnesc, ceea ce nu poate să însemne altceva
decât că fostul mare dregător murise între timp. În acest context, biserica din Grecii
de Sus şi reşedinţa boierească din care aceasta a făcut parte trebuie să fi fost ridicate
cel mai târziu în cursul anilor 1533-1534297.
În satul Stăneşti, cunoscut mai ales datorită bisericii mănăstirii ctitorite de
strămoşii boierilor Buzeşti, a fost identificată şi cercetată arheologic o a doua
biserică de zid, de această dată fiind vorba despre un edificiu dreptunghiular. Acesta
a fost ridicat pe malul pârâului Mamul, în vatra actualei aşezări, acolo unde, pe la
1860, mai puteau fi văzute încă “ruinele unei vechi curţi boiereşti”298. Construit din
piatră de râu legată cu mortar, lăcaşul de cult (fig. 59) se compunea din altar, naos,
gropniţă şi pronaos. Absida altarului se înfăţişa ca un decroş al clădirii şi descria un
traseu pentagonal în exterior şi semicircular în interior. Biserica a fost acoperită
probabil cu semicilindri longitudinali299 în naos, gropniţă şi pronaos, în vreme ce
altarul trebuie să fi avut obişnuita semicalotă sferică.
289
C. Pillat, op. cit., p. 228.
290
Ibidem.
291
O altă lespede atestă înmormântarea jupaniţei Anca, fiica jupanului Papa mare vornic şi a
jupaniţei Elina, decedată la 16 mai 1628, vezi V. Brătulescu, R. Ilie, op. cit., p. 47.
292
293
Vezi DRH, B, vol. III, p. 74, nr. 44, p. 102, nr. 59.
294
Ibidem, p. 253, nr. 157.
295
Ibidem, p. 260, nr. 160.
296
Vezi Ibidem, p. 300, nr. 182, cu Badea Aiaz citat ca mare postelnic.
297
Vezi şi V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 333, nr. 2163, unde este indicat anul 1534.
298
Alexandru Odobescu, Anticuităţile judeţului Romanaţi, Bucureşti, 1878, p. 130, apud C. L.
Dumitrescu, op. cit., p. 163, nota 31.
299
Ion Barnea, Sondajul de la Stăneşti, în MCA, IX, 1970, p. 347-348, fig. 2.
Prezenţa gropniţei constituie un element de noutate pentru arhitectura

bisericilor dreptunghiulare din Ţara Românească, această trăsătură fiind specifică,
aşa cum se ştie, în special bisericilor moldoveneşti300. În interiorul acesteia au fost
găsite două cavouri zidite din cărămidă, care, profanate fiind, nu au putut oferi nici
un fel de informaţii cu privire la identitatea celor înhumaţi. Cu toate acestea,
contextul în care se află mormintele nu lasă nici un dubiu în ceea ce priveşte
originile sociale ale celor doi, singurele persoane care se puteau înmormânta în
biserică fiind membrii familiei boierului ctitor sau descendenţii acestuia301.
Datarea edificiului nu întâmpină dificultăţi, autorii investigaţiei descoperind
în naos, la baza zidurilor dărâmate, un număr de patru monede emise de regele
Ferdinand I al Ungariei, între anii 1543-1559302. Prin urmare, biserica de la Stăneşti
a fost ridicată la mijlocul secolului al XVI-lea, probabil de către Preda postelnic,
fiul cel mai mic al jupanului Giura logofăt, cel care se află înmormântat în
pronaosul celeilalte biserici din Stăneşti303. Acest al doilea edificiu ridicat la
Stăneşti prezintă, aşadar, toate elementele specifice unei capele de curte304, scopul
edificării sale la mijlocul secolului al XVI-lea fiind acela de a prelua funcţiile
deţinute de primul lăcaş de cult (cel de plan triconc), a cărui destinaţie a fost între
timp schimbată în aceea de biserică mănăstirească305.
Tot un edificiu de tip dreptunghiular a fost şi capela reşedinţei postelnicului
Radu Captariu de la Cernica (fig. 25). Ridicată la sfârşitul secolului al XVI-lea,
odată cu întregul ansamblu, aceasta dezvolta un plan simplu, alcătuit din pronaos,
naos şi altar de traseu semicircular. După obiceiul vremii, spaţiile naosului şi
pronaosului au fost despărţite printr-un zid plin, străpuns de un gol de uşă. În
cealaltă parte a clădirii, cercetările arheologice au constatat însă că încăperile
naosului şi altarului nu au fost separate prin zid, ceea ce înseamnă că lăcaşul de cult
a avut un iconostas din lemn306.
În spaţiul naosului a fost descoperită şi investigată o mică necropolă formată
din cinci morminte. Cele mai vechi înhumări datează din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea şi au fost găsite în jumătatea sudică a încăperii. Este vorba
despre un mormânt simplu, datat cu monedă din 1557, respectiv un cavou din
cărămizi, datat cu monedă din 1566. Având în vedere evoluţia reşedinţei, este de
presupus că aceste două morminte au aparţinut unor membri ai familiei
postelnicului Radu Captariu, personaj care stăpânea satul în această perioadă 307.
Celelalte patru morminte aparţin secolelor XVII-XVIII, când ansamblul a
funcţionat ca mănăstire. Între acestea se remarcă un al doilea cavou amenajat tot din
cărămidă, în care a fost descoperit scheletul unei femei. Inventarul funerar al
mormântului cuprindea un cercel de a aur cu peruzea şi un inel sigilar cu inscripţia
300
301
Vezi şi I. Barnea, op. cit., p. 347.
302
Ibidem.
303
Vezi Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea, p. 907;
despre familia lui Preda postelnic, vezi Dan Pleşia, Contribuţii la istoricul mănăstirii Stăneşti
(Vâlcea) şi al ctitorilor ei, în MO, XVII, nr. 5-6, 1965, p. 411-413; C. L. Dumitrescu, Anumite aspecte
din pictura pronaosului bisericii Stăneşti-Vâlcea şi semnificaţia lor, în SCIA–AP, 16, nr. 2, 1969, p.
214-217.
304
Vezi şi Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 158.
305
Vezi supra, p. 137-138.
306
cercetărilor arheologice de la Cernica, în SCIV, XIV, nr. 2, 1963, p. 362, fig. 2.
307
Keæíà âîðíè÷àñ(à). Este vorba, evident, despre jupaniţa Chiajna, soţia marelui
vornic Cernica, cea care a cumpărat satul şi reşedinţa de la fiii postelnicului Radu
Captariu308 şi a transformat ansamblul rezidenţial în aşezământ monahal pentru
călugăriţe309. În acest context, celelalte două morminte târzii este de presupus că au
aparţinut membrilor familiei sale310.
În imediata vecinătate a bisericii a luat naştere un cimitir care a funcţionat
până spre finalul secolului al XVIII-lea. Cercetările întreprinse aici au condus la
dezvelirea unui număr de 70 de morminte, unele dintre ele aparţinând chiar celei
de-a doua jumătăţi a veacului al XVI-lea, când biserica funcţiona ca paraclis al
curţii boiereşti. De remarcat este şi faptul că, în marea lor majoritate, mormintele
cercetate au avut ca inventar doar câte o monedă, această constatare venind să
indice faptul că cei înhumaţi aveau o condiţie socială modestă311.
Observaţiile făcute cu privire la cronologia şi structura necropolei exterioare
îndreptăţesc, prin urmare, concluzia că familia ctitorilor a permis înhumarea în jurul
lăcaşului de cult a persoanelor ce locuiau în satul din vecinătate. Nu este exclus însă
ca unii dintre cei înmormântaţi aici, la cumpăna secolelor XVI-XVII, să provină şi
din rândurile robilor sau posluşnicilor care deserveau reşedinţa, existenţa acestora
din urmă fiind sugerată de descoperirea în apropierea bisericii a unor bordeie de
dimensiuni relativ mari, dotate cu cuptoare pentru copt pâinea 312.
Cea de-a doua biserică de la Haleş (fig. 58) a fost ridicată în deceniul trei al
secolului al XVI-lea, ca paraclis al curţii logofătului Balaur şi a soţiei acesteia,
Anca (ginerele, respectiv fiica spătarului Vlad)313. Construcţia lăcaşului s-a făcut
urmând planul bisericii anterioare din lemn, cea care a îndeplinit, foarte probabil,
aceeaşi funcţie în cadrul vechii reşedinţe314. Deşi lăcaşul de cult a suferit numeroase
intervenţii, totuşi cercetările arheologice combinate cu cele de parament au condus
la identificarea şi cunoaşterea relativ amănunţită a structurii sale iniţiale.
Planul utilizat este cel întâlnit adesea în asemenea situaţii: un spaţiu
rectangular divizat în două spaţii de cult – naosul şi pronaosul –, flancat spre răsărit
de absida altarului. De formă pentagonală în exterior şi semicirculară la interior,
aceasta din urmă se înfăţişa ca un decroş al navei, având traseul uşor alungit. În
zidurile sale de nord şi de sud mai pot fi observate încă locurile unor nişe care au
servit iniţial drept proscomidie şi diaconicon315. Tot în legătură cu spaţiul altarului,
sunt de menţionat ca elemente originare tâmpla de zid şi piciorul de sprijin al mesei
altarului, de asemenea din zidărie. În cursul secolului al XVII-lea, planul clădirii a
suferit însă câteva modificări notabile. Către vest i-a fost adosat un turn–clopotniţă,
iar zidul despărţitor dintre naos şi pronaos a fost desfiinţat. În acest fel, spaţiile
naosului şi pronaosului s-au unificat dând naştere unui naos mult mai spaţios, în
vreme ce parterul turnului–clopotniţă a preluat funcţiile vechiului pronaos316.
308
Ibidem.
309
Ibidem, p. 436, nr. 376.
310
Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene, p. 364.
311
Ibidem, p. 371
312
Ibidem, p. 363-364, p. 379.
313
314
Vezi supra, p. 85.
315
C. Modoran, I. Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mănăstirea Bradu, p. 998.
316
Ibidem, p. 1000-1001.
Acoperirea bisericii s-a realizat iniţial prin intermediul unor semicilindri

longitudinali, ale căror urme mai pot fi văzute încă pe zidurile laterale317. Absida
altarului, datorită formei sale alungite, a necesitat probabil prezenţa unui sistem de
boltire compus din două elemente: un scurt semicilindru longitudinal spre naos şi o
semicalotă sferică spre altar. Interiorul bisericii a fost pardosit cu lespezi de piatră;
în vreme ce luminarea era asigurată de şase ferestre dispuse simetric (două în
pronaos şi patru în naos), precum şi de o a şaptea, plasată în axul altarului318.
Faţadele bisericii sunt încinse în zona mediană de un brâu foarte lat, care le
divizează în câte două registre de firide înguste. În cel superior, firidele, ieşite în
relief faţă de peretele bisericii, sunt arcuite cu câte un semicerc, în vreme ce în
registrul inferior devin nişte panouri dreptunghiulare retrase. Soclul este profilat
prin intermediul unor cărămizi concave aşezate pe muchie. Paramentul se compune
din asize orizontale de cărămidă, care alternează cu panouri de mortar tencuit,
întrerupte prin câte două cărămizi aparente aşezate vertical319.
Asemenea majorităţii capelelor de curte, biserica de la Haleş a adăpostit în
pronaos mormintele stăpânilor reşedinţei. În cursul investigaţiilor arheologice, au
fost descoperite mai multe cavouri vechi, care au fost acoperite iniţial cu lespezi
funerare, însă rămăşiţele pământeşti ale celor înhumaţi nu au mai fost descoperite.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu prilejul refacerii pardoselii, ele au fost mutate
şi comasate în interiorul unor cavouri noi, plasate în mijlocul bisericii320, astfel
încât, în prezent, numele celor înmormântaţi aici nu mai pot fi identificate.
Documentele interne de cancelarie menţionează la sfârşitul secolului al XVI-
lea şi la începutul secolului următor câţiva boieri din Cornăţeni, sugerând existenţa
în acest sat a unei reşedinţe boiereşti. Este vorba despre jupaniţa Stanca din
Cornăţeni, postelnicul Vintilă (II) din Cornăţeni (ajuns mai târziu ban) şi despre
Drăghici clucerul din Cornăţeni (devenit ulterior vornic)321, soţia şi respectiv fiii
clucerului Staicu din Stâlpeni322. De numele banului Vintilă se leagă, se pare,
ridicarea în anul 1596 a bisericii actuale din Cornăţelu, pe care pisania o atribuie în
mod eronat bunicului său patern, marele vornic Vintilă (I) din Cornăţeni323.
Construită pe teritoriul satului în care ctitorul îşi avea reşedinţa, biserica trebuie să
fi funcţionat în relaţie directă cu aceasta, ca paraclis de curte, ea aflându-se
poziţionată în apropierea locului în care, către mijlocul secolului al XVII-lea, aveau
să fie construite noile case ale boierilor Cornăţeni324.
Monumentul ridicat de banul Vintilă este în prezent un edificiu de plan
dreptunghiular, cu turlă–clopotniţă peste pronaos, întărit cu contraforturi în axul
altarului şi la colţurile vestice ale pronaosului. Este, însă, greu de crezut că aceasta
317
318
Ibidem, p. 197 şi pl. V.
319
Ibidem, p. 196.
320
C. Modoran, I. Chicideanu, Cercetări şi rezultate la mănăstirea Bradu, p. 1001.
321
Vezi DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 74, nr. 77 (act din 27 august 1582), p. 154-155, nr. 164 (act
din <aprilie–iulie> 1584); Ibidem, vol. 6, p. 68, nr. 79 (act din 20 aprilie <1593>), p. 76, nr. 87 (act din
14 iunie 1593); DIR, B, veac XVII, vol. 1, p. 35, nr. 42 (act din 6 aprilie 1602), p. 230, nr. 219 (act din
10 octombrie 1606) etc.
322
Vezi George D. Florescu, Un sfetnic al lui Matei Basarab, ginere al lui Mihai Viteazul, în
Revista istorică română, XI-XII, 1941-1942, anexa III, intitulată: Neamul boierilor din Cornăţeni şi
înrudirile lor cu Floreştii şi Craioveştii.
323
Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 196 şi p. 260 cu notele 210-212.
324
Vezi Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982, p. 159; Gheorghe
Olteanu, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, vol. I, Târgovişte, 2002, p. 93.
va fi fost înfăţişarea sa iniţială, ştiut fiind faptul că el a fost refăcut în anul 1726 de
clucerul Matei Ruset325. Cât de amplă va fi fost această refacere şi ce anume s-a
păstrat din arhitectura sa originară, sunt întrebări la care numai cercetările
arheologice şi decapările de parament vor putea oferi răspunsuri satisfăcătoare.
Investigaţiile arheologice desfăşurate în ultimele decenii la Giurgeni, în
vatra Târgului de Floci au scos la iveală câteva lăcaşuri de cult care vin să se
adauge numărului relativ mare de locuinţe şi anexe gospodăreşti descoperite aici,
completând astfel imaginea de ansamblu pe care o avem în legătură cu structura
edilitară a acestui oraş medieval. Unul dintre aceste edificii, notat convenţional ca
fiind biserica nr. 1 (fig. 60), a fost ridicat la cumpăna secolelor XV-XVI, la numai
75 m distanţă de o locuinţă de zid, de mari dimensiuni (cca. 46 m2), cu care se afla
într-un raport de relativă contemporaneitate. Apropierile spaţiale şi cronologice
existente între cele două construcţii au servit autorilor descoperirii drept argumente
pentru emiterea ipotezei potrivit căreia biserica şi locuinţa alcătuiau un complex
rezidenţial boieresc326. Ipoteza îşi găseşte sprijin şi din partea izvoarelor scrise,
documentele interne de cancelarie punând la dispoziţie numeroase informaţii despre
existenţa, în secolele XVI-XVII, a unor boieri rezidenţi ai Târgului de Floci327.
Edificiul a fost construit din bolovani legaţi cu mortar şi dezvolta obişnuitul
plan dreptunghiular, cu nava divizată în naos şi pronaos, şi altar în formă de absidă
semicirculară. Grosimea deosebit de mare a zidurilor, cuprinsă între 1,50 m şi 2 m,
îndreptăţeşte supoziţia că biserica a fost acoperită cu semicilindri longitudinali în
naos şi pronaos, în vreme ce absida altarului, uşor decroşată, nu va fi avut nevoie
decât de obişnuita semicalotă sferică328.
Un alt paraclis de curte pare a fi cel descoperit recent în Bucureşti, în
apropierea Curţii domneşti, lângă câteva resturi provenind din temeliile unor
construcţii civile. Acestea din urmă au aparţinut probabil unor vechi curţi boiereşti
ridicate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea pe locul unde aveau să fie
construite mai târziu casele familiei Văcărescu. Cercetările arheologice întreprinse
aici au descoperit patru biserici suprapuse, care au funcţionat în mod succesiv între
prima jumătate a secolului al XVI-lea şi sfârşitul secolului al XVIII-lea, ultima
dintre acestea fiind chiar paraclisul reşedinţei boierilor Văcăreşti329.
Deosebit de interesante pentru demersul de faţă sunt resturile materiale ale
primului dintre aceste lăcaşuri de cult, ridicat înainte de jumătatea secolului al XVI-
325
Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 196. Alte intervenţii au avut loc la începutul secolului al XX-
lea, când Comisia Monumentelor Istorice a intervenit pentru refacerea turlei–clopotniţă şi a şarpantei,
vezi Al. Lapedatu, Lucrările Comisiunii Monumentelor Istorice. Raport pe anul 1909, în BCMI, II,
1909, p. 45; I. Kalinderu, Al. Lapedatu, Raport general al Comisiunii Monumentelor Istorice pe anul
1912, în BCMI, V, 1912, p. 189; V. Brătulescu, Raport de activitate pe anul 1942, în Anuarul
Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1943, p. 26 şi p. 51.
326
A. Păunescu, Dana Mihai, Tipuri de locuinţe documentate arheologic la Oraşul de Floci, com.
Giurgeni, jud. Ialomiţa, în Ialomiţa. Studii şi comunicări de istorie, arheologie, etnografie, III, 2000,
p. 87; vezi, însă, L. Chiţescu, R. Lungu, T. Papasima, P. Vlădilă, Cercetările arheologice de la Piua
Petri, în CA, IV, 1981, p. 126, unde se afirmă că un astfel de complex rezidenţial poate fi afirmat doar
pentru faza a doua de funcţionarea a monumentului, corespunzătoare primei jumătăţi a secolului al
XVII-lea, când acesta a fost reconstruit în întregime din cărămidă.
327
A. Păunescu, Cu privire la boierii din Oraşul de Floci în secolele XVI-XVII, în Muzeul
Naţional, XII, 2000, p. 27-31.
328
Radu Lungu, Oraşul de Floci. Monumente istorice, în RMMMIA, XV, nr. 1, 1984, p. 38-39, fig.
3; Cr. Moisescu, Secolul al XV-lea, p. 31, fig. 13.
329
Gheorghe Mănucu–Adameşteanu, Dan D. Ionescu, în CCA, 2005, nr. 58, p. 91.
lea. Este vorba despre un edificiu de plan dreptunghiular cu dimensiuni reduse (9,80
m x 4,40 m, în interior), alcătuit din pronaos, naos şi altar. Dispoziţia sa
planimetrică, păstrată, de altfel, şi la celelalte două care i-au succedat imediat, se
caracterizează prin construirea în pandant a pronaosului şi a altarului, sub forma
unor abside poligonale în exterior şi semicirculare în interior, care încadrau un naos
aproximativ pătrat. Edificiul a fost flancat de mai multe contraforturi dispuse oblic,
două dintre acestea fiind găsite pe latura sudică. Urme ale amenajărilor interne de
care va fi beneficiat biserica nu s-au mai păstrat, cauzele acestei stări de fapt fiind,
în mod evident, desele refaceri ale clădirii.
Contextul stratigrafic în care se plasează fundaţiile bisericii (strat gros de
arsură) sugerează concluzia că aceasta şi-a încetat existenţa la sfârşitul secolului al
XVI-lea, fiind foarte plauzibilă distrugerea ei în timpul ocupării Bucureştilor de
către oastea otomană condusă de Sinan Paşa330. Dimensiunile reduse ale edificiului,
amplasarea la numai câţiva metri de resturile edificiilor civile contemporane,
apropierea de Curtea domnească, precum şi continuitatea de locuire, care are drept
final al evoluţiei o reşedinţă boierească, îndreptăţesc ipoteza că descoperirea făcută
reprezintă paraclisul uneia dintre numeroasele reşedinţe boiereşti pe care le
găzduiau Bucureştii în cursul secolului al XVI-lea 331.
Cercetările arheologice desfăşurate la biserica Creţulescu din Târgovişte
au arătat că lăcaşul de cult (fig. 61) a fost ridicat în prima jumătate a secolului al
XVI-lea şi a funcţionat, probabil, ca paraclis al unei curţi boiereşti până la sfârşitul
aceluiaşi secol332. Către jumătatea secolului următor, după o perioadă de cca. 50 de
ani în care a stat dezafectată, biserica a fost refăcută pe traseul vechilor fundaţii, de
marele ban Dragomir din Plăviceni. Tot cu acest prilej, planul iniţial al construcţiei
a fost amplificat, prin ridicarea la vest de pronaos a unui pridvor deschis.
Edificiul din secolul al XVI-lea descria o navă divizată (prin zid) în naos şi
pronaos, ce se încheia spre răsărit cu absida altarului, uşor decroşată, de traseu
poligonal atât în interior, cât şi în exterior. Soluţiile iniţiale de boltire au fost
probabil asemănătoare cu cele existente astăzi în naos şi în altar333: doi semicilindri
longitudinali, terminaţi deasupra absidei altarului cu trei segmente sferice.
În zona de contact a naosului cu altarul se remarcă absenţa oricărei urme de
zidărie, de unde se poate trage concluzia foarte probabilă că tâmpla bisericii
originare a fost ridicată din lemn. Nivelul de călcare din interior a fost acoperit cu o
platformă din bolovani (pentru a se uniformiza nivelul podelei, după ridicarea
construcţiei), peste care a fost aşezată o a doua platformă, obţinută din lut bine
bătut. Deasupra ambelor, a fost amenajată ulterior o pardoseală din cărămidă. Se
pare că, în interior, zidurile bisericii au fost tencuite şi acoperite cu fresce pictate,
fragmente ale acestora fiind descoperite în spaţiul altarului334.
În ciuda faptului că identitatea ctitorilor iniţiali nu ne este cunoscută, totuşi
apartenenţa bisericii la o reşedinţă boierească este foarte plauzibilă. În acest sens se
pronunţă atât izvoarele scrise, care atestă numeroase cazuri de boieri rezidenţi ai
oraşului Târgovişte335, cât şi împrejurarea că, după refacere, biserica a funcţionat
330
Ibidem.
331
Despre prezenţa boierimii în Bucureşti, vezi şi Mioara Turcu, Artele plastice, în Istoria
oraşului Bucureşti, vol. I, redactor responsabil: Florian Georgescu, Bucureşti, 1965, p. 227.
332
Petru Diaconescu, Gh. Olteanu, în CCA, 2003, nr. 200, p. 321.
333
Vezi Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, p. 96.
334
P. Diaconescu, Gh. Olteanu, în CCA, 2003, nr. 200, p. 319-320.
335
Stoicescu, Bibliografia, vol. II, p. 638.
ca paraclis pentru reşedinţa marelui ban Dragomir din Plăviceni, iar ulterior pentru
aceea a familiei boierilor Creţuleşti336.
Tot în legătură cu prezenţa unei reşedinţe boiereşti trebuie pus un alt edificiu
dreptunghiular din Târgovişte şi anume biserica Roşie. Aceasta a făcut parte din
ansamblul reşedinţei ridicate aici, între anii 1542-1545, de jupanul Coadă 337, ajuns
mare vornic la curtea domnitorului Radu Paisie338. Relaţia dintre biserică şi
reşedinţă este consemnată şi în documentele vremii, un act de cancelarie emis la 13
iulie 1636 vorbind despre “biserica de la poarta lui Coadă”339. Investigaţiile
arheologice reluate după câteva decenii au confirmat ridicarea bisericii la mijlocul
secolului al XVI-lea şi au adus în plus precizarea că turnul de acces spre clopotniţă,
prezent pe latura de nord a pronaosului, reprezintă un adaos din secolul al XVII-lea,
intervenit probabil în timpul domniei lui Matei Basarab340.
Probabil acelaşi statut de capelă de curte l-a avut iniţial şi biserica “Sf.
Nicolae”–Androneşti din Târgovişte (fig. 62). Potrivit pisaniei aşezate în
pronaos341, aceasta a fost ridicată în cursul anilor 1527-1528 de către jupanul Manea
Perşanul mare vornic şi de jupaniţa sa, Vlădaia342.
Edificiul era o navă acoperită cu bolţi semicilindrice longitudinale, al cărei
spaţiu se diviza în naos şi pronaos, prin intermediul unui zid străpuns în ax de un
gol de uşă. Spre răsărit, nava era flancată de absida decroşată a altarului,
pentagonală în exterior şi semicirculară în interior343.
Ca şi alte lăcaşuri de cult din Târgovişte, biserica a avut mult de suferit în
timpul ocupaţiei otomane din 1595, fiind “spartă” de oştile lui Sinan Paşa. Reparată
de către preotul Goncea “cliseariu”344, probabil la începutul secolului al XVII-lea,
biserica a avut din nou de suferit, de această de pe urma cutremurelor din anii 1636-
1640. În cele din urmă, edificiul a fost refăcut din temelii, în anul 1653, de către
domnitorul Matei Basarab, care a utilizat traseul vechilor fundaţii şi i-a adăugat un
pridvor deschis345.
2. 3. Biserici cu plan mixt
Preocuparea pentru diversificarea structurală a clădirilor de cult a condus la
apariţia unor schimburi reciproce între cele două planuri prezentate până acum,
schimburi care au sfârşit prin a se cristaliza într-un nou tip de edificiu, numit de
specialişti “mixt” sau “intermediar”346. Principalele caracteristici ale acestui plan de
336
Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, p. 96.
337
Ibidem, p. 85-86, fig. 113; vezi şi Stoicescu, Bibliografia, vol. II, p. 645.
338
Despre acest boier, vezi G. D. Florescu, Vintilă I din Cornăţeni (n. c. 1480/90–c. 1553). Cu
note asupra boierilor şi dregătorilor din prima jumătate a veacului al XVI-lea în Ţara Românească, în
vol. În amintirea lui Constantin Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944,
p. 234, nota 2; Stoicescu, Dicţionar, p. 45; Şt. Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii
Argeşului, în Glasul Bisericii, XXVI, nr. 7-8, 1967, p. 813.
339
DRH, B, vol. XXV, p. 376, nr. 336.
340
Gh. Olteanu, P. Diaconescu, M. D. Matei, Denis Căprăroiu, Petrică Florin, Iurea Ionuţ, în CCA,
2004, nr. 193, p. 340-341.
341
Vezi textul inscripţiei la Radu Gioglovan, M. Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul
Dâmboviţa, vol. I, Municipiul Târgovişte, Târgovişte, 1975, p. 121.
342
Despre acest boier şi familia lui, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 69; Şt. Andreescu, Observaţii
asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, p. 815.
343
Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice şi de artă, p. 85, fig. 109.
344
R. Gioglovan, M. Oproiu, op. cit., vol. I, p. 121.
345
P. Diaconescu, Gh. Olteanu, în CCA, 2003, nr. 201, p. 323, pl. 124 A.
346
Despre terminologia acestui tip de construcţii, vezi I. I. Solcanu, Istoriografia artei ecleziastice
din Moldova secolelor XIV-XVI , p. 49.
sinteză sunt, la exterior, păstrarea planului dreptunghiular şi absenţa turlei centrale,

iar în interior, înlocuirea bolţilor semicilindrice, specifice planului dreptunghiular,
cu calote sau cupole dispuse în filă. Tot la capitolul caracteristicilor interne, trebuie
adăugată şi amenajarea, de regulă, în grosimea pereţilor naosului, a unor absidiole,
care au ajuns să-i confere interiorului clădirii aspectul unui triconc347.
Cele mai vechi edificii aparţinând acestei structuri planimetrice sunt
lăcaşurile de cult ridicate de voievodul Alexandru cel Bun în incintele ctitoriilor
sale de la Bistriţa348 şi Probota (Probota I)349. Aici găsim prezente pentru prima dată
cele două pseudo-abside săpate în zidurile naosului şi, probabil, tot aici, au fost
ridicate deasupra naosurilor primele calote. La sfârşitul secolului al XV-lea, celor
două li s-au adăugat edificiile de la Borzeşti350 şi Războieni351. Acestea din urmă
sunt aproape identice, având planul dreptunghiular (lipsit, însă, de cele două
pseudo-abside), încheiat spre răsărit cu o absidă poligonală în exterior (nouă laturi)
şi semicirculară în interior. Soluţiile de boltire sunt şi ele asemănătoare, în ambele
cazuri spaţiile naosului şi pronaosului fiind acoperite cu una şi respectiv două
calote, sprijinite, fiecare, pe câte un sistem de arce dublou şi arce longitudinale.
La scurt timp după terminarea lucrărilor la biserica din Războieni, Ştefan cel
Mare a desăvârşit această soluţie planimetrică prin ridicarea bisericii “Sf. Ion
Botezătorul” din Piatra Neamţ352, unde găsim asociate, pentru prima dată în cadrul
aceluiaşi edificiu, nava flancată de pseudo-abside şi soluţia acoperirii spaţiilor de
cult cu serii de calote. Acest ultim lăcaş va funcţiona ca paraclis al reşedinţei locale,
alături de palatul domnesc, ridicat probabil cu câteva decenii mai înainte353.
Edificiul din Piatra Neamţ nu a rămas însă unicul caz de capelă domnească cu plan
mixt, pentru că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Petru Rareş avea să ridice,
după exemplul tatălui său, un edificiu asemănător (cu două calote, dar fără
absidiole) în cadrul ansamblului Curţii domneşti din Târgu Frumos354.
Cele două biserici de curte au furnizat un model constructiv pe care
boierimea moldoveană îl va urma destul de frecvent la sfârşitul secolului al XV-lea
şi în prima jumătate a veacului al XVI-lea. Ne-o demonstrează lista destul de
consistentă a edificiilor de acest tip ridicate pe lângă reşedinţele boiereşti din
347
Pentru principalele caracteristici ale planului mixt, vezi V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p.
677-679; D. Năstase, Arhitectura, p. 326; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 255.
348
Bătrâna, Contribuţia, p. 158-160; Moisescu, Arhitectura, p. 161-162, fig. 193.
349
Ibidem, p. 160-161, fig. 192. Potrivit, însă, autorilor descoperirii, biserica ar fi fost ridicată de
Ştefan cel Mare, vezi L. Bătrâna, A. Bătrâna, O primă ctitorie şi necropolă voievodală datorată lui
Ştefan cel Mare: mănăstirea Probota, în SCIA–AP, 24, 1977, p. 209-211, p. 218, fig. 3; Idem,
Contribuţia, p. 162-163.
350
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 81-87, fig. 112; Repertoriul monumentelor şi
obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 109-113; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p.
679-681, fig. 629; D. Năstase, Arhitectura, p. 326-329; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 102-
103; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 225-227.
351
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 45-81; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de
artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 139-144; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 681-683; D.
Năstase, Arhitectura, p. 326-329; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 706-707.
352
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 87-98, fig. 123-124; Repertoriul monumentelor şi
obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 160-167; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p.
683-686, fig. 634; D. Năstase, Arhitectura, p. 326-329; L. Şimanschi, Curtea şi biserica domnească
din Piatra Neamţ, Bucureşti, 1969, p. 17-22; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 640-641; Gr.
Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 225-226.
353
L. Şimanschi, op. cit., p. 9.
354
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 80-82, fig. 88-89.
perioada amintită: Arbore (jud. Suceava), Drăgoieşti (jud. Suceava), Şipote (jud.
Iaşi), Văleni (jud. Neamţ), Brănişteni (jud. Neamţ), Părhăuţi (jud. Suceava),
Zahareşti (jud. Suceava) şi Iaşi. De altfel, ponderea ridicată pe care a avut-o acest
program constructiv în preferinţele boierimii este ilustrată şi de constatarea că
numărul acestor edificii este chiar mai mare decât cel al capelelor de plan triconc
(şase) sau dreptunghiular (şase).
Se pare, însă, că în epocă prestigiul acestui model constructiv şi funcţional de
biserică a fost mai mare decât lasă să se înţeleagă simpla trecere în revistă a celor
şapte capele boiereşti sus-menţionate. Acest prestigiu a depăşit graniţele Moldovei,
modelul arhitectural discutat pătrunzând şi la sud de Carpaţi, în Ţara Românească,
unde poate fi întâlnit începând chiar cu primele decenii ale secolului al XVI-lea.
Drept dovezi în acest sens, pot fi menţionate bisericile curţilor boiereşti de la
Drăgoieşti (jud. Vâlcea), Cepturoaia (jud. Olt), Ruda (jud. Vâlcea) şi Runcu (jud.
Vâlcea), biserici pe care cercetările istoricilor de artă le arată a fi fost iniţial edificii
dreptunghiulare acoperite cu calote.
Biserica din Arbore, parte componentă a complexului reşedinţei portarului
Luca Arbure355, a fost ridicată în anul 1502, la scurt timp după desăvârşirea acestui
plan şi impunerea lui în repertoriul arhitectonic al bisericilor de curte moldoveneşti.
O însemnare aflată pe un exemplar al “Faptelor Apostolilor” aflat astăzi la
Biblioteca Academiei Române, afirmă că manuscrisul fost dăruit de portar la 29 mai
1507: “celei din nou zidite biserici de la a sa curte de la Solca”356.
Lăcaşul de cult (fig. 69) este o construcţie dreptunghiulară (22 m x 9,10 m)
ridicată din piatră brută şi cărămidă (folosită mai ales în structura bolţilor). Clădirea
conţine compartimentele specifice planului dreptunghiular: pronaos şi naos
rectangulare; respectiv absida decroşată a altarului, de formă semicirculară. Cele
două încăperi vestice sunt despărţite printr-un zid plin, străpuns de un gol de uşă,
plasat în axul clădirii. Spre vest, proiecţiile longitudinale ale zidurilor bisericii se
prelungesc cu cca. 2,50 m dincolo de limita pronaosului, unindu-se în partea
superioară printr-o boltă semicilindrică. În acest fel, a luat naştere un spaţiu deschis
(probabil cu funcţie de clopotniţă), care seamănă foarte mult cu cel pe care l-am
văzut la biserica reşedinţei din Vornicenii Mari. Acelaşi spaţiu poate fi văzut, de
asemenea, la biserica lui Ştefan cel Mare de la Reuseni, precum şi la capela
reşedinţei din Drăgoieşti, de care ne vom ocupa ceva mai jos. Revenind la biserica
de la Arbore, mai trebuie adăugat că în interiorul naosului se regăsesc două
absidiole scobite în grosimea pereţilor laterali ai naosului, fiecare dintre ele fiind
încadrată de câte două mănunchiuri de colonete angajate, cu baze şi capiteluri din
piatră cioplită357.
Altarul bisericii din Arbore este boltit în mod obişnuit, cu ajutorul unei semi-
calote. Deasupra naosului se află o calotă sprijinită pe sistemul arcelor piezişe, o
inovaţie introdusă în arhitectura moldovenească de meşterii epocii ştefaniene358.
Pronaosul este acoperit şi el tot cu o calotă, aşezată de această dată pe patru arce
longitudinale, câte două pe fiecare zid lateral, precum şi pe două rânduri de arce
355
Despre acest boier, vezi M. M. Székely, Obârşia lui Luca Arbure. O ipoteză, în vol. In
honorem Paul Cernovodeanu, editat de Violeta Barbu, Bucureşti, 1998, p. 419-429, cu bibliografia.
356
Însemnarea a fost publicată f. a., f. t., în Ioan Neculce, V, 1925, p. 345.
357
G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 111-115, fig. 158; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale,
p. 687-688; I. Caproşu, Biserica Arbure, Bucureşti, 1967, p. 9-11.
358
Vezi I. I. Solcanu, Realizări artistice, în vol. Petru Rareş, redactor coord.: L. Şimanschi,
transversale, treptate, susţinute de console. Sistemul de bolţi din pronaos este, prin
urmare, unul mai puţin obişnuit pentru arhitectura moldovenească, o soluţie
similară fiind întâlnită doar în cazul bisericii de la Reuseni359.
Spaţiul bisericii este luminat prin intermediul unui număr de cinci goluri de
ferestre: câte unul pe pereţii de vest şi de nord ai pronaosului, două în absidiolele
naosului şi unul în absida altarului, acesta din urmă fiind situat, ca şi cel din peretele
vestic al pronaosului, în axul longitudinal al bisericii360. Imediat după terminarea
construcţiei, în anii 1503-1504, zidurile bisericii au fost acoperite cu fresce pictate
atât în interior361, cât şi în exterior362. Mult mai bine conservată, fresca exterioară
prezintă trăsăturile unei opere de sinteză, rezultat al asimilării, în spiritul tradiţiei
autohtone, a unor detalii iconografice şi a unor elemente stilistice care vin atât din
mediul artei occidentale, cât şi dinspre cel răsăritean363.
Biserica curţii din Arbore a fost menită încă de la început să adăpostească
mormintele membrilor familiei ctitoriceşti364. În acest sens, panul Luca Arbure şi-a
amenajat în pronaos, încă din anul 1503, un chivot de piatră sub care, ulterior, va fi
aşezată lespedea mormântului său. Alături de acest mormânt, în spaţiul funerar al
capelei mai pot fi văzute astăzi alte două pietre funerare, aparţinând Iulianei, soţia
ctitorului, şi unuia dintre copiii acesteia365.
Foarte asemănătoare cu biserica reşedinţei din Solca este o altă ctitorie a
panului Luca Arbure, ridicată de această dată în satul Şipote din ţinutul Hârlăului.
Potrivit pisaniei aşezate la 5 septembrie 1507, aceasta a fost destinată de ctitor să
servească drept paraclis “curţilor sale din Şipote”366.
În formă iniţială, biserica (fig. 64) a fost un edificiu alcătuit din altar, naos şi
pronaos; ulterior, în cursul unei a doua faze constructive, intervenite la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, celor trei încăperi li s-a adăugat şi un turn–clopotniţă.
Altarul are aspectul unei abside semicirculare uşor decroşate; spaţiul acestuia
încorporează proscomidia şi diaconiconul, care au fost prevăzute sub forma unor
nişe adâncite în masa de zidărie. Naosul este asemănător cu cel al bisericii din
Piatra Neamţ, pereţii de nord şi de sud având săpată câte o pseudo-absidă care urcă
359
D. Năstase, Arhitectura, p. 333; I. Caproşu, Biserica Arbure, în MMS, L, nr. 5-6, 1974, p. 405;
Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 247.
360
Dimitrie Dan, Ctitoria hatmanului Luca Arbure, în BCMI, XIX, 1926, p. 40; Repertoriul
monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 185.
361
I. I. Solcanu, Datarea ansamblului de pictură de la biserica Arbure, I, Pictura interioară, în
AIIAI, XII, 1975, p. 35-53. În anul 1992 au fost demarate lucrări de restaurare a picturilor murale
interioare şi exterioare, vezi Geanina Roşu, Tabloul funerar din pronaosul bisericii Arbore.
Semnificaţii. Restaurare, în RMI, nr. 1, LXXII, 2001-2003, p. 22-26; T. Sinigalia, Din nou despre
picturile din pronaosul bisericii din satul Arbore, în RMI, nr. 1-2, LXXIV, 2005, p. 44-55.
362
I. I. Solcanu, Datarea ansamblului de pictură de la biserica Arbure, II, Pictura exterioară.
Începuturile picturii exterioare din Moldova, în AIIAI, XVIII, 1981, p. 167-180.
363
Vasile Drăguţ, Dragoş Coman, maestrul frescelor de la Arbure, Bucureşti, 1969, p. 17. Pentru
pictura bisericii din Solca, vezi G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 115-117; I. D. Ştefănescu,
L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et Moldavie, depuis les origines jusqu’au XIXe
siècle, p. 124-130, pl. LVII-LXI; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 830-832.
364
T. Sinigalia, Programul iconografic al spaţiului funerar din biserica “Tăierea Capului Sf. Ioan
Botezătorul” din satul Arbore, în RMI, nr. 1, LXXII, 2001-2003, p. 27-33.
365
Vezi inventarul pietrelor de mormânt, în vol. Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă
din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 27-271; despre importanţa artistică a chivotului, vezi V. Vătăşianu,
Istoria artei feudale, p. 717.
366
Vezi textul pisaniei la C. Bobulescu, Comunicări. Date cu privire la unele biserici din judeţul
Iaşi, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice. Secţia din Basarabia, II, 1928, p. 151.
până la partea superioară a ferestrelor. La origine, naosul şi pronaosul erau

despărţite printr-un zid plin, străpuns cu un gol de uşă, aşa cum am văzut că se
întâmplă, de altfel, cu toate celelalte biserici ale perioadei. În cursul refacerilor de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, spaţiul de trecere dintr-o încăpere în alta a fost însă
considerabil lărgit, zidul plin făcând loc unui arc de mari dimensiuni. Intrarea în
pronaos, amplasată iniţial în apropierea colţului sud-vestic al clădirii, a fost zidită şi
înlocuită cu o mare deschidere pe latura vestică, aceasta din urmă fiind asociată cu
prezenţa turnului–clopotniţă, prin intermediul căruia se face astăzi intrarea în
biserică. Tot pe seama intervenţiilor ulterioare trebuie pusă probabil şi rotunjirea
colţurilor vestice ale edificiului.
Spaţiul interior este luminat de patru ferestre: una în axul absidei altarului;
alte două în naos, aşezate simetric în cele două pseudo-abside ale zidurilor laterale;
precum şi una plasată asimetric, pe peretele sudic al pronaosului, lângă zona de
contact a acestuia cu naosul.
Structura actuală a bolţii naosului mai păstrează încă, în partea inferioară,
urmele unor pandantivi care făceau parte din formula originară de boltire. Plecând
de aici, se poate bănui că, iniţial, aceasta combina o calotă sferică şi sistemul de
arce piezişe specific bolţilor moldoveneşti. Seria de bolţi care acoperea spaţiul
bisericii mai cuprindea un semicilindru longitudinal în pronaos (înlocuit între timp
cu un tavan din lemn) şi, probabil, o semicalotă sferică în altar367.
O altă biserică de curte asemănătoare cu cea de la Arbore a fost descoperită
la nivel de fundaţii în vatra satului medieval Drăgoieşti. Lăcaşul de cult a
funcţionat în ultimele decenii ale secolului al XV-lea şi la începutul secolului al
XVI-lea, şi a făcut parte din complexul unei reşedinţe boiereşti ce poate fi pusă în
legătură cu panul Drăgoi pârcălab, strănepotul unui alt pan Drăgoi, membru al
Sfatului domnesc la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea.
Clădirile rezidenţiale ale acestui complex se aflau în apropiere, la sud-vest de
biserică, existenţa acestora fiind indicată de prezenţa la suprafaţa solului a unor
materiale arheologice specifice acestui gen de construcţii: ceramică de uz comun,
ceramică monumentală (cahle), diverse obiecte metalice etc.368.
Edificiul de cult (fig. 65) avea un altar în formă de absidă semicirculară
decroşată; un naos rectangular, flancat de două pseudo-abside săpate în zidurile de
nord şi de sud; respectiv un pronaos aproximativ pătrat. Zidurile de nord şi de sud
ale pronaosului se prelungeau însă dincolo de zidul vestic al bisericii, unde,
probabil, se uneau printr-un arc semicircular, dând naştere unei arcade ce adăpostea
clopotniţa. Această din urmă particularitate constructivă, ca de altfel şi celelalte
trăsături planimetrice, apropie foarte mult lăcaşul de cult de bisericile de la Reuseni
şi Arbore. În acest context, nu este deloc exclus ca sistemul de boltire al bisericii
din Drăgoieşti să fi fost şi el asemănător cu cele de la Reuseni şi Arbore. Mergând
pe această ipoteză, este de bănuit că edificiul a avut sistemul de boltire compus din
bine cunoscuta semicalotă sferică corespunzătoare altarului şi două cupole dispuse
în filă, deasupra naosului, respectiv pronaosului369.
367
p. 690-691.
368
A. Bătrâna, O biserică de curte feudală (sec. XVI) descoperită la Drăgoieşti (jud. Suceava), în
BOR, XCVII, nr. 1-2, 1979, p. 179; pentru problema cahlelor, vezi şi Paraschiva–Victoria Batariuc,
Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV-XVII, Suceava, 1999, p. 162.
369
A. Bătrâna, Em. I. Emandi, Cercetările arheologice de la Drăgoieşti (Suceava), în SAMJ, V,
1978, p. 198-200, fig. 2; A. Bătrâna, O biserică de curte feudală, p. 180-182, fig. 1.
Biserica a funcţionat ca lăcaş de închinare, dar şi ca loc de înhumare pentru

membrii familiei boierului ctitor. La sfârşitul secolului al XIX-lea, printre ruinele
edificiului a fost găsită o lespede funerară care atestă trecere în nefiinţă, la 6
octombrie 1512, a panului Ioan Drăgoi pârcălab370. Piatra de mormânt nu putea să
provină decât din spaţiul interior al bisericii, cea mai probabilă ipoteză fiind aceea
că pârcălabul a fost înmormântat în pronaos, alături de alte rude ale sale. Din
păcate, ruinele bisericii au fost complet dezafectate în cursul secolului XX, astfel
încât cercetările arheologice nu au reuşit să identifice nici unul dintre aceste
morminte; singurul element reconstituit fiind, aşa cum am văzut, planimetria
lăcaşului de cult. Mai trebuie adăugat aici faptul că în zona din vecinătatea imediată
a bisericii a funcţionat şi o necropolă exterioară. Aceasta, însă, nu a mai intrat în
atenţia investigaţiilor arheologice371, astfel încât, în stadiul actual al informaţiei,
este greu de spus care era statutul social al celor înhumaţi aici.
Un alt lăcaş de cult cu plan mixt, pe care însăşi pisania îl atribuie unei
reşedinţe boiereşti, este biserica din Văleni, ridicată de postelnicul Cozma Şarpe372
în anul 1519, “la curtea sa din Şchiai”373. Monumentul (fig. 66) are planimetria şi
soluţiile de boltire foarte asemănătoare cu cele întâlnite la Şipote: un altar
semicircular, acoperit cu o semicalotă; un naos dreptunghiular, având deasupra
sistemul bolţilor moldoveneşti; respectiv un pronaos pătrat, acoperit cu un cilindru
longitudinal. Peretele care separa iniţial încăperile vestice a fost eliminat şi în acest
caz, el fiind înlocuit cu un arc în plin cintru. Apropierea de biserica panului Luca
Arbure de la Şipote este subliniată, de asemenea, prin poziţia celor două pseudo-
abside laterale, care sunt reduse şi aici la dimensiunea unor simple evazări în
dreptul ferestrelor.
Spaţiul interior a fost luminat iniţial de cinci ferestre: două aşezate asimetric
în pronaos, două aşezate simetric în naos şi cea obişnuită, din axul absidei altarului.
Intrarea în biserică se făcea, pe latura sudică a pronaosului, unde încă se mai
păstrează portalul originar, în arc frânt, care încadra uşa exterioară374.
Biserica din Brănişteni a fost ridicată în anul 1520, ca paraclis375 în cadrul
reşedinţei panului Eremia mare vistiernic376, ea venind să înlocuiască la această dată
un lăcaş de cult mai vechi, cu rosturi similare. Foarte probabil, acesta din urmă a
funcţionat în a doua jumătate a secolului al XV-lea pe lângă reşedinţa familiei
Limbă Dulce377, printre ai cărei descendenţi se afla şi Ana, cneaghina marelui
vistiernic378, cea care a moştenit satul şi curtea.
370
Vezi textul inscripţiei, la G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 282.
371
A. Bătrâna, Emil I. Emandi, op. cit., p. 198.
372
În privinţa acestui boier, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 328-329; Marcel Lutic, Două neamuri
străvechi: Gănescu şi Stravici, în AG, III (VIII), nr. 3-4, 1996, p. 180-181.
373
Vezi textul inscripţiei la N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Bucureşti, 1905, p.
18.
374
p. 691-693.
375
Mihai Ispir, Paul Felican, Un monument de la începutul secolului al XVI-lea, în Memoria
Antiquitatis, VI-VIII, 1961, p. 293.
376
Despre acest boier, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 304; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş,
p. 323-333.
377
DRH, A, vol. II, p. 74, nr. 51, act din 23 august 1455, prin care panul Tador al lui Limbă Dulce
primeşte întărire domnească pentru satul, “Brănişteri, unde este curtea lui”, aflat pe Pârâul Negru.
378
Despre ascendenţa jupaniţei Ana (Anuşca), vezi M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p.
345-346.
Lăcaşul de cult (fig. 70) se prezintă astăzi drept rezultatul mai multor
intervenţii, care i-au modificat substanţial înfăţişarea. Iniţial, el se compunea din
naos şi pronaos aproape pătrate, cărora li se adăuga absida semicirculară a altarului.
Pseudo-absidele laterale, scobite în grosimea zidului naosului, au fost subliniate în
elevaţie prin câte două colonete, acest sistem fiind întâlnit, aşa cum am văzut
anterior, şi în cazul altor biserici ale epocii, precum cele de la Reuseni şi Arbore. De
asemenea regăsit în cazurile altor edificii contemporane, este zidul plin care separa
spaţiul naosului de cel al pronaosului, zid care, în urma refacerilor ulterioare, a fost
însă complet înlăturat. La aceste elemente s-au adăugat într-o fază ulterioară un
exonartex suprapus de o clopotniţă, precum şi un pridvor. Tot refacerilor târzii, din
secolele XVIII-XIX, le sunt datorate bolţile actuale, cea mai mare parte a decoraţiei
exterioare, precum şi amplasarea portalului (aflat iniţial la intrarea în pronaos) la
trecerea dintre pridvor şi exonartex379.
Lăcaşul de cult din Brănişteni a adăpostit probabil osemintele mai multor
membri ai familiei marelui vistier Eremia 380. În prezent este cunoscut doar un
singur mormânt, atestat prin intermediul unei pietrei funerare aflate în curtea
bisericii. Acesta a aparţinut unui personaj masculin, mort în anul 1555, al cărui
nume nu s-a păstrat decât fragmentar381.
Ridicată în anul 1522, biserica din Părhăuţi se situează la cca. 200 m de
locul în care atât tradiţia locală, cât şi unele resturi arheologice plasează casele
reşedinţei marelui logofăt Gavriil Totruşan382. Edificiul de cult (fig. 67) a fost
construit din piatră brută şi puţină cărămidă, aceasta din urmă fiind utilizată mai
ales în compoziţia bolţilor. Planul său cuprinde cele trei spaţii obişnuite pentru
lăcaşurile ortodoxe – altar (semicircular, având pastoforiile amenajate sub formă de
nişe), naos şi pronaos –, la care se adaugă un pridvor deschis, ridicat către apus, în
continuarea pronaosului. Pridvorul a fost ridicat prin prelungirea spre vest a
zidurilor pronaosului, aşa cum am întâlnit şi la alte biserici din epocă (Vornicenii
Mari, Reuseni, Arbore şi Drăgoieşti), între care, de această dată, a fost introdus un
masiv stâlp de zidărie menit să divizeze parterul în două arcade frontale. Deasupra
pridvorului se ridică un etaj cu rol de clopotniţă, având două arcade mari deschise
spre faţa apuseană, în corespondenţă cu cele inferioare, şi câte o arcadă pe faţadele
laterale. Accesul la etaj se realizează prin intermediul unei scări în spirală, plasate în
colţul de sud-est al pridvorului. Scara se prezintă sub forma unui spaţiu îngust
practicat în zidul bisericii, special îngroşat în acest scop. Pridvorul etajat de la
Părhăuţi este prima realizare de acest fel din arhitectura moldovenească, el
constituind modelul de la care, ceva mai târziu, se vor inspira în mod special
constructorii epocii lui Petru Rareş.
Bolţile care acoperă naosul şi pronaosul se sprijină pe arce mari, dispuse de-a
lungul pereţilor, deasupra cărora pandantivii şi arcele piezişe susţin câte o calotă.
379
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea,
Bucureşti, 1933, p. 177-179; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 693; M. Ispir, P. Felican, op. cit., p.
291-292.
380
Se pare, însă, că marele vistier, devenit apoi călugărul Evloghie, nu a fost îngropat aici, ci în
cealaltă ctitorie a sa, biserica mănăstirii Sălăjani, vezi DIR, A, veac XVI, vol. 1, p. 527; N. Grigoraş,
Un vechi locaş de cultură dispărut: Mănăstirea Sălăjeni, în MMS, XLIV, nr. 7-8, 1968, p. 423.
381
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, p. 180,
fig. 935.
382
Mugur Andronic, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ, din Paleolitic până
la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în SAMJ, XXII-XXIII, 1995-1996, p. 26-27.
Altarul este acoperit cu o semicalotă sferică, în vreme ce pridvorul are o boltă

cilindrică din cărămidă, aşezată transversal. Spaţiile interioare sunt delimitate prin
intermediul unor pereţi străpunşi în ax de câte un gol de uşă. Ferestrele sunt în
număr de cinci, dispuse simetric câte două în naos, respectiv în pronaos, la acestea
adăugându-se o fereastră amplasată în axul altarului383.
Pereţii interiori sunt decoraţi cu ciubuce compuse din câte trei toruri
înmănunchiate, care încadrează ferestrele în panouri şi continuă sub forma unor
brâuri, înconjurând spaţiile naosului şi pronaosului. Acoperirea cu fresce pictate a
pereţilor interiori a fost executată odată cu terminarea construcţiei384, puţinele
fragmente conservate ilustrând una dintre etapele care au prefigurat, în evoluţia
picturii moldoveneşti, momentul important marcat de domnia lui Petru Rareş385.
Lăcaşul de cult ridicat de Gavriil Totruşan în Părhăuţi a primit încă de la
început funcţia de necropolă boierească, el venind să înlocuiască în acest scop o
biserică anterioară, probabil din lemn386. Dovada acestei stări de fapt o constituie
prezenţa pietrelor de mormânt aparţinând panului Anjincu vameşul, expiat în anul
1494, şi cneaghinei Maria, mama logofătului, trecută în nefiinţă în cursul anului
1506. Alături de aceste morminte, în biserică se află alte patru pietre tombale
aparţinând Anei, cneaghina lui Gavriil Totruşan, precum şi membrilor familiei
Murguleţ, descendenţii marelui logofăt din secolul al XVII-lea387.
Biserica din Zahareşti388 a avut, foarte probabil, rolul de paraclis al curţii
boierilor Hâreşti şi a urmaşilor acestora, aici fiind înmormântată cneaghina Marena,
mama fraţilor Hâra. Prezenţa mormântului, înfrumuseţat la 8 aprilie 1542 de către
cel mai vârstnic dintre fraţi, pârcălabul de Hotin Nicoară Hâra389, constituie dovada
incontestabilă a dreptului de ctitorire pe care cel puţin unul dintre aceste două
personaje îl avea în relaţie cu biserica390. De aici rezultă, cu certitudine, concluzia
că lăcaşul de cult era o ctitorie boierească de familie, context în care, aşa cum am
văzut şi în alte cazuri similare, rosturile sale nu se puteau lega decât de existenţa
unei curţi boiereşti sau de aceea a unui aşezământ monahal. Cum în documentele
satului nu găsim nici o precizare legată de existenţa unui schit sau a unei mănăstiri
la Zahareşti, rămâne să conchidem, prin urmare, că biserica de aici a funcţionat în
cadrul unei reşedinţe boiereşti.
383
p. 693-694, fig. 647; D. Năstase, Arhitectura, p. 336; N. Grigoraş, Biserica Părhăuţi, ctitoria marelui
logofăt Gavriil Trotuşan, în MMS, LII, nr. 5-6, 1976, p. 404-405; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul
României, p. 242-243.
384
Bogdana Irimia, Datarea picturilor murale de la Părhăuţi, în RMMMIA, V, nr. 2, 1974, p.
66-72.
385
origines jusqu’au XIXe siècle, p. 101-103, pl. XXXVIII; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 838-
839; N. Grigoraş, Biserica Părhăuţi, p. 405-409.
386
Ibidem, p. 408.
387
Vezi descrierea pietrelor funerare la Nicolae Grămadă, Biserica din Părhăuţi, în MMS, XXXV,
nr. 9-12, 1959, p. 625-626.
388
Secţiunea referitoare la biserica din Zahareşti a fost publicată sub titlul: Cristian Nicolae
Apetrei, O ipoteză cu privire la biserica din Zahareşti, comuna Stroieşti (jud. Suceava), în Perspective
ale istorie locale în viziunea tinerilor cercetători, vol. III, îngrijit de Costin Croitoru, Brăila-Galaţi,
2007, p. 69-74.
389
Vezi textul inscripţiei la G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea,
p. 335.
390
Vezi şi M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 204.
Ipoteza avansată aici poate fi susţinută, însă, şi cu câteva surse documentare,

care, după cunoştinţa noastră, nu au fost luate în discuţie până acum de către cei
care s-au ocupat de trecutul monumentului. În primul rând, este vorba despre o carte
de mărturie emisă la 17 august 1586 de către Albaş, vornic de Suceava, prin care
acesta proceda – din însărcinarea panului Gheorghie, hatman şi pârcălab de Suceava
– la stabilirea hotarului satului Borhineşti, aparţinând mănăstirii Slatina, şi la
delimitarea lui de hotarul ocolului domnesc al Sucevei. Între numeroşii megieşi care
depuneau mărturie cu acest prilej, figurează, în calitate de hotarnic, “panul Costin
din Zaharieşti”391; aşadar, un boier, care îşi avea reşedinţa în satul Zahareşti.
Prezenţa panului Costin în Zahareşti ne este confirmată însă şi indirect, câteva
documente de cancelarie făcând de această dată legătura între sat şi unii dintre
membrii familiei sale. Două acte emise de cancelaria lui Ieremia Movilă, la 18
ianuarie 1601392 şi 21 aprilie 1601393, menţionează o pricină aflată în cercetarea
mitropolitului Gheorghe al Sucevei, pricină în care erau implicaţi “cneaghina
Măriica Costineas[a] ot Zahariiaşti” şi preotul “Lazor ot Stânca”, ca urmare a
pierderii de către acesta din urmă a unor bunuri încredinţate de cneaghină. Avem
aici, aşadar, confirmarea faptului că soţia panului Costin, cneaghina Mărica, locuia
tot în Zahareşti. La cele două acte se adaugă însă şi un al treilea, mai precis un
zapis, redactat la 30 aprilie 1604394, care îl menţionează printre megieşii adeveritori
pe “Gligorce, fiul lui Costin de la Zahareşti”. Actul în cauză se referă la o tranzacţie
cu ocini din satul Nemirceni, aflat în apropierea Zahareştilor, astfel încât devine
foarte plauzibilă concluzia că şi fiul panului Costin rezida tot aici.
Prin urmare, constatăm existenţa mai multor surse documentare care ne arată
faptul că satul în care a fost ridicată biserica ce adăpostea mormântul cneaghinei
Marena servea, către sfârşitul secolului al XVI-lea, drept loc de reşedinţă pentru
panul Costin şi membrii familiei sale. Care era, însă, relaţia acestora cu biserica din
Zahareşti şi, implicit, cu ctitorii ei, pârcălabul Nicoară Hâra şi mama lui, cneaghina
Marena? Răspunsul la această întrebare ne este oferit de cercetările cu caracter
genealogic. Aflăm, astfel, că boierul hotarnic din 1586 era fiul lui Ionaşco Cârcu şi
al Maricăi, fiica lui Ion Hâra, pârcălab de Hotin395. În ceea ce-l priveşte pe Ion Hâra,
trebuie spus că acesta era frate cu Nicoară Hâra pârcălab de Hotin şi cu Gherman
postelnic, iar toţi trei erau fiii cneaghinei Marena, cea înhumată în naosul bisericii
din Zahareşti396. Aşadar, panul Costin se dovedeşte a fi unul dintre descendenţii pe
linie feminină ai familiei Hâreştilor, linie pe care, de altfel, s-a transmis şi
moştenirea asupra Zahareştilor. După moartea cneaghinei Marena, satul a trecut în
patrimoniul comun al celor trei fraţi, pentru ca ulterior să intre exclusiv în posesia
descendenţilor lui Ion şi Gherman, ca urmare a faptului că Nicoară, cel mai mare
dintre ei, a murit fără urmaşi397. Ca nepot al lui Ion Hâra, panul Costin a moştenit
391
392
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. VII, Cărţi domneşti, zapise şi
răvaşe, Bucureşti, 1904, p. 209-210.
393
Ibidem, p. 210, de această dată, cei doi împricinaţi apar drept “Costineasa ot Zăhăreşti” şi “popa
Lazor ot Stupca”.
394
DIR, A, veac XVII, vol. 1, p. 143, nr. 206.
395
Gh. Ghibănescu, Hrisovul lui Gr. A. Ghica pentru Zaharieşti ot Suceava, în Revista Arhivelor,
I, 1924-1926, p. 276.
396
Petronel Zahariuc, O genealogie de refăcut: familia Hâra, în AG, I (VI), nr. 3-4, 1994, p. 226;
M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 197.
397
Ibidem, p. 202-203.
partea de sat care îi revenise mamei sale398, dat fiind că fraţii săi, Gheorghe Cârcu şi
Vasile Cârcu, se pare că au decedat, de asemenea, fără urmaşi399. În plus, nu este
deloc exclus ca panul Costin să fi cumpărat şi alte părţi care reveniseră verilor săi.
Concluzia care se desprinde în cele din urmă este aceea că, în condiţiile în
care drepturile de stăpânire asupra Zahareştilor au fost păstrate (cel puţin parţial400)
în sânul neamului Hâreştilor, iar satul a servit drept reşedinţă pentru unul dintre
descendenţii săi, este foarte probabilă existenţa aici a unei continuităţi de locuire
boierească401, care a început odată cu ridicarea curţii de către fraţii Hâra (Nicoară,
Ion şi Gherman) şi s-a menţinut pe parcursul a cel puţin trei generaţii.
Ridicarea bisericii din Zahareşti a avut loc cu siguranţă înainte de 1542, ea
fiind deja funcţională în primăvara acestui an, când, aşa cum am văzut mai sus,
pârcălabul Nicoară Hâra înfrumuseţa mormântul mamei sale, acoperindu-l cu o
piatră funerară402. Monumentul (fig. 68) are planimetria specifică majorităţii
bisericilor de plan mixt: altar în formă de absidă semicirculară decroşată; naos
rectangular, cu pseudo-abside laterale, evidenţiate doar în partea inferioară a
zidurilor (sub nivelul ferestrelor); şi pronaos, de asemenea rectangular, despărţit de
naos prin intermediul unui zid plin străpuns în ax de un gol de uşă.
Interiorul bisericii este accesibil prin intermediul unei uşi amplasate pe latura
vestică, în vreme ce luminarea este asigurată de şapte ferestre: şase aşezate simetric,
faţă în faţă, în naos, pronaos şi altar (acestea din urmă corespunzând pastoforiilor),
şi una în axul absidei altarului403.
Dacă soluţia boltirii pronaosului prin intermediul unei calote sprijinite pe arce
şi pandantivi este comună şi altor monumente anterioare, în schimb soluţia pentru
care s-a optat în naos marchează o nouă etapă în procesul de fuziune a planului
triconc cu cel dreptunghiular. Aceasta întrucât, în cazul lăcaşului de cult de la
Zahareşti, se poate observa pentru prima dată tendinţa de înlocuire a calotei de pe
naosul unei biserici de tipul mixt cu turla ce caracterizase până acum exclusiv
monumentele de plan triconc404.
Biserica din Zahareşti a servit drept loc de odihnă veşnică nu numai pentru
cneaghina Marena, mama fraţilor Hâra, ci şi pentru unii dintre descendenţii panului
Costin. Graţie unei alte pietre de mormânt păstrate încă în interiorul monumentului,
ştim astăzi, de pildă, că ginerele acestuia din urmă, postelnicul Ion (Eni) Ţica, a fost
înmormântat şi el aici, în anul 1649405. Investigaţiile arheologice întreprinse la
398
Vezi N. Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 208-209, unde este rezumat un act de întărire
emis de Iancu Sasul în beneficiul Maricăi, fiica lui Ion Hâra vornic, pentru o parte din satul Zahareşti.
399
Vezi M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 197 şi p. 505 cu anexa 17.
400
La 14 mai 1586, jumătate din sat era întărită de Petru Şchiopul Măgdălinei, ginerelui acesteia,
Nicolae Aprod, fiului său, Avram diac, şi Salomiei, vezi N. Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p.
209.
401
Din perspectivă arheologică, descoperirea caselor boiereşti pe care le bănuim a se fi aflat aici,
deşi dezirabilă, este totuşi puţin probabilă, întrucât vechea aşezare este suprapusă aproape integral de
cea modernă, vezi M. D. Matei, Em. I. Emandi, O. Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul
1982, p. 91.
402
N. Grămadă, Anul zidirii bisericii din Zahareşti, în Codrul Cosminului, II-III, 1925-1926, p.
610.
403
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 72-76, fig. 78; Gr.
Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 298.
404
D. Năstase, Arhitectura, p. 344-345.
405
P. Zahariuc, op. cit., p. 229; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 198, nota 396.
Zahareşti au arătat faptul că lăcaşul de cult a fost frecventat în egală măsură şi de

către locuitorii de rând ai satului. O demonstrează cele câteva morminte modeste
dezvelite în cimitirul care s-a dezvoltat în vecinătatea imediată a bisericii, dar şi
împrejurarea că de la ridicarea ei şi până la sfârşitul secolului XX, ctitoria fraţilor
Hâra a rămas singurul lăcaş de cult al comunităţii din Zahareşti406.
În seria capelelor moldoveneşti de plan mixt pare să se încadreze şi biserica
“Dancu” din Iaşi, demolată, din nefericire, la începutul secolului al XX-lea (1903).
Potrivit pisaniei – descoperite la sfârşitul secolului anterior, în cursul unor lucrări de
restaurare –, biserica a fost ridicată în anul 1541 şi a fost închinată Sfinţilor Mihail
şi Gavril407. Asupra identităţii ctitorilor a existat însă o controversă, cauzată de
faptul că textul inscripţiei menţionează două nume, Iurie şi Dancu, precedate de un
determinant, în parte suprascris, interpretabil în mod diferit. Unii dintre cei care s-
au ocupat de trecutul monumentului au fost de părere că biserica a avut doi ctitori408
şi că aceştia erau boieri ce purtau titlurile de postelnici409 sau pani410. Alţii, în
schimb, au interpretat cele două nume ca aparţinând unui singur personaj, pe care l-
au identificat cu panul Iurie mare spătar la curtea lui Petru Rareş411. Cercetări
genealogice recente au arătat, însă, că pe acest din urmă boier nu îl chema Iurie
Dancu, ci Iurie Grumaz412, astfel încât cele două nume pomenite în pisaniei trebuie
să fi aparţinut unor persoane diferite. O nouă lectură a textului pisaniei, de această
dată după originalul aflat la Muzeul de Istorie a Moldovei din Iaşi, a confirmat
această din urmă concluzie, aducând în plus precizarea că determinantul care
însoţeşte cele două nume este cuvântul “popă”413. Prin urmare, primul dintre ctitori
era un preot, numit “popa Iurie”; se pune, însă, întrebarea ce statut social va fi avut
al doilea ctitor, Dancu, cel care a rămas în conştiinţa ieşenilor drept principalul
comanditar al acestui lăcaş de cult? Răspunsul ne este oferit de un document târziu,
redactat la 15 decembrie 1701, în care se spune că biserica a fost zidită de “creştinul
boiarin de demult anume Dancul”414. Interesant este faptul că în textul
documentului, după numele lui Dancu urmează un loc lăsat liber, probabil pentru a
fi completat cu numele preotului Iurie, după care urmează numele unei femei,
406
Cercetările au vizat vatra satului şi necropola, reuşind să scoată la lumină două locuinţe
ţărăneşti, semiadâncite, un mic depozit de unelte din fier şi 12 morminte databile între secolele XVI-
XVIII (M. D. Matei, Em. Ioan Emandi, O. Monoranu, op. cit., p. 104-129); din păcate, biserica nu s-a
bucurat de o atenţie similară, deşi sondarea perimetrului interior ar fi putut furniza date suplimentare
despre relaţia sa cu familia ctitorilor sau despre evoluţia aşezării (aşa cum este, de exemplu,
posibilitatea descoperirii unui lăcaş de cult mai vechi, dat fiind faptul că satul este atestat încă de la
începutul secolului al XV-lea, vezi DRH, A, vol. I, p. 135, nr. 90, act din 3 iunie 1429).
407
Ilarie Huşanu, Inscripţiunea de la biserica Sfinţii Voievozi pronumită Dancu din oraşul Iaşi, în
Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, I, nr. 1, 1883, p. 180-182.
408
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. II, Bucureşti, 1908, p. 134; Constantin C
Giurescu, Istoria românilor, vol. II, partea 1, ediţia a III-a, Bucureşti, 1940, p. 185-186.
409
Il. Huşanu, op. cit., p. 181.
410
Constantin Mosor, Biserica Dancu din Iaşi. Scurtă prezentare istorică, în MMS, XLVI, nr. 1-2,
1970, p. 53.
411
N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială ilustrată, ediţia a II-a, Iaşi, 1913, p.
198-199; C. Cihodaru, Dezvoltarea oraşului până la jumătatea secolului al XVI-lea, în Istoria
oraşului Iaşi, vol. I, redactori responsabili: C. Cihodaru şi Gheorghe Platon, Iaşi, 1980, p. 80;
Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 445; D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 45.
412
Vezi M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 322-328.
413
Ibidem, p. 329 şi nota 80.
414
Florin Marinescu, I. Caproşu, P. Zahariuc, Documente româneşti din arhiva mănăstirii
Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I, Iaşi, 2005, p. 109, nr. 197.
Sofroniia. Coroborând aceste date, rezultă, aşadar, că biserica a fost o ctitorie

boierească, înălţată de un preot Iurie, de un boier Dancu, precum şi de o cneaghină
numită Sofroniia, trei personaje aflate probabil în relaţii de rudenie.
Odată cu lămurirea identităţii ctitorilor, trebuie însă elucidat şi un aspect care,
de regulă, a fost ignorat de cercetătorii monumentului: funcţia pe care a avut-o
lăcaşul de cult. Pentru a putea răspunde la această problemă, trebuie să revenim la
documentul din decembrie 1701. În textul acestui izvor se arată că domnitorul
Constantin Duca, împreună cu mitropolitul Sava şi cu întregul Sfat domnesc au luat
hotărârea ca biserica “să se numească de acmu înainte mănăstire”415, ceea ce
înseamnă că, până la începutul secolului al XVIII-lea, biserica a funcţionat fără a
avea legătură cu vreun aşezământ monahal. Cum, însă, mai sus am văzut că biserica
a fost o ctitorie boierească – de unde rezultă că ea nu putea fi decât biserică
mănăstirească sau capelă de curte, aşa cum am subliniat şi în alte părţi ale acestui
capitol –, nu ne rămâne decât să presupunem că aceasta a fost ridicată în relaţie cu o
reşedinţă pe care familia ctitorilor o deţinea în Iaşi.
În sprijinul acestei ipoteze vine, însă, şi un izvor scris de mare importanţă
pentru istoria familiilor domneşti şi boiereşti din secolele XIV-XVI, respectiv
pomelnicul mănăstirii Bistriţa. Aici, printre ultimele pomelnice înregistrate se
găseşte o listă cu opt nume în dreptul căreia a fost redactată o însemnare marginală
care vorbeşte despre: “Danco de la Iaşi şi copiii lui, opt suflete”416. Aşa cum s-a
observat deja417, acest Danco este, foarte probabil, unul şi acelaşi cu ctitorul
bisericii, argumente în favoarea acestei identificării fiind nu numai asocierea
numelui său cu oraşul Iaşi – asociere prezentă atât în cazul bisericii, cât şi în cel al
pomelnicului –, ci şi constatarea că în lista celor opt personaje prezente în pomelnic
figurează numele celui de-al treilea ctitor al bisericii, cneaghina Sofroniia418. În
plus, trebuie subliniat faptul că adăugarea însemnării lângă pomelnic nu poate
indica altceva decât faptul că între grupul celor opt din pomelnic (cu Sofroniia
printre ei) şi familia lui Dancu existau legături de rudenie, legături care am văzut că
sunt sugerate şi de către celelalte surse. Rezultă de aici că boierul Dancu, unul
dintre ctitorii bisericii, îşi avea reşedinţa în Iaşi, ceea ce aruncă o lumină nouă
asupra lăcaşului de cult, pledând serios în favoarea concluziei că acesta a fost la
origine o biserică de curte.
Este posibil, însă, ca şi preotul Iurie să fi locuit în Iaşi419, cu atât mai mult cu
cât, cleric de mir fiind, se poate să fi fost slujitorul propriei ctitorii. Trebuie adăugat
aici faptul că un preot Iurie apare şi în pomelnicul mănăstirii Bistriţa, unde este
menţionat împreună cu soţia Todora şi copiii săi (nenumiţi însă) alături de un
stolnic Daniil din Iaşi, fiul Dimei420. Cum şi în acest caz trebuie să fie vorba despre
relaţii de rudenie, este foarte probabil ca, de fapt, să avem de-a face cu atestarea
unei întregi familii boiereşti care rezida în Iaşi. De altfel, comparând numele
prezente în prima listă (aflată în relaţie cu Danco) cu cele din a doua (în care apare
numele lui Iurie), pot fi observate câteva nume comune, precum Parasca, Câracon,
probabil o formă coruptă a numelui Chiriac din pomelnicul lui Iurie, Danil/Daniil,
415
Ibidem.
416
Damian P. Bogdan, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, Bucureşti, 1941, p. 119.
417
Ibidem, p. 40; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 329-330.
418
Vezi D. P. Bogdan, op. cit., p. 119, rândul 20.
419
O ipoteză similară la M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 329.
420
D. P. Bogdan, op. cit., p. 117.
Marina/Marinca şi Gheorghe, ceea ce ne întăreşte, în cele din urmă, supoziţia că

personajele menţionate în cele două pomelnice au aparţinut unui neam boieresc cu
mai multe ramuri, a cărui existenţă s-a legat de oraşul Iaşi.
Arhitectura bisericii ridică şi ea unele probleme, întrucât singura sursă de
informaţii utilă pentru încadrarea tipologică a monumentului este o fotografie
realizată la sfârşitul secolului al XIX-lea421. Pe baza acesteia, se poate spune că
edificiul era unul fără abside laterale, compus din altar, naos, pronaos şi un masiv
turn–clopotniţă, acesta din urmă fiind adăugat însă la o dată mai recentă. Înfăţişând
biserica cu o turlă deasupra naosului, aceeaşi fotografie ne oferă sugestii cu privire
la sistemul de boltire utilizat şi, implicit, poate aduce lămuri în problema variantei
planimetrice puse în practică. Analizând aspectul turlei, Gheorghe Balş afirma că
aceasta “este după aparenţă adăugată sau poate schimbată”, motiv pentru care
“putem conchide la un plan simplu oarecum asemănător cu cel de la Baia,
Părhăuţi, sau încă cu cel de la Şipote, Văleni, Cotnari”422. Ultima dintre bisericile
nominalizate trebuie, totuşi, exclusă din lista cu posibile analogii, pentru că ea este
de fapt un edificiu de cult catolic, ridicat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
În locul său, trebuie avute în vedere celelalte biserici boiereşti care, în epocă, au
fost lipsite de abside laterale, respectiv cele ridicate în prima jumătate a secolului al
XVI-lea la Arbore, Drăgoieşti, Brănişteni şi Zahareşti. Cum, însă, în toate aceste
cazuri avem de-a face cu edificii de plan mixt, nu ne rămâne decât să bănuim că
biserica Dancu a aparţinut şi ea aceleiaşi tip de plan. O menţiunea specială trebuie
făcută, totuşi, în legătură cu biserica de la Zahareşti, ridicată în acelaşi an cu ctitoria
lui Dancu, sau poate cu ceva vreme înainte, întrucât aici am văzut că deasupra
naosului îşi face apariţia pentru prima dată o turlă. Aceasta înseamnă că pe lângă
soluţia calotei, aflată la modă în prima jumătate a secolului al XVI-lea, meşterul
bisericii Dancu a putut opta, în egală măsură, şi pentru varianta unei turle. În ultimă
instanţă, această realitate face mai plauzibilă partea a doua a ipotezei avansate de
Gheorghe Balş, anume aceea că biserica a avut turlă deasupra naosului încă de la
început, astfel încât ceea ce se vede în fotografie este rezultatul unei refaceri.
Iniţial, reşedinţa familiei boierului Dancu nu s-a aflat chiar în târg, ci la
marginea acestuia, în suburbii. Ea a fost înglobată în teritoriul oraşului abia în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea, când întreaga zonă din care făcea parte (aflată
la nord de Târgul Vechi) a primit denumirea de “Târgul Nou” sau “Târgul de
Sus”423. Prezenţa reşedinţei trebuie să fi avut legătură cu un domeniu pe care familia
lui Dancu îl stăpânea în vecinătatea oraşului. Despre structura acestui domeniu nu s-
au păstrat informaţii documentare, în schimb avem la dispoziţie două izvoare
toponimice care vin să sugereze faptul că respectivul domeniu, sau cel puţin o parte
din acesta, se întindea undeva la sud-est de oraş. În primul rând, trebuie menţionat
toponimul “Odaia Dancului”, semnalat într-un act de cancelarie din 12 martie
1639424, care indică probabil prezenţa unui adăpost temporar pe care îl aveau
posluşnicii familiei boiereşti, adăpost aflat în legătură cu una dintre principalele
421
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, p. 66, fig. 69.
422
Ibidem, p. 66.
423
C. Cihodaru, op. cit., p. 53.
424
Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a statului, vol. II, 1621-1651,
întocmit de Mihai Regleanu, Iulia Gheorghian, Veronica Vasilescu, Doina Duca, Bucureşti, 1959, p.
279, nr. 1345.
îndeletniciri aducătoare de venit în epocă, creşterea vitelor425. Deosebit de

semnificativ este şi faptul că în perioada ce a urmat, acest adăpost s-a transformat
într-o aşezare permanentă, care şi-a însuşit numele vechiului stăpân al odăii426. Cel
de-al doilea izvor anunţat datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi se
referă la existenţa unui pod al lui Dancu, aflat în hotarul mănăstirii Socola 427.
Prezenţa lui vine să sugereze, aşadar, că pentru a înlesni legăturile dintre reşedinţă
şi domeniul din apropiere, boierul Dancu a procedat la construirea unui pod menit
probabil să uşureze traversarea pârâului Socolei.
Toate aceste elemente analizate (reşedinţa, biserica, podul şi odaia) ne
conduc, în cele din urmă, la concluzia că boierul Dancu a fost un personaj care a
avut o anumită importanţă în procesul de dezvoltare a oraşului Iaşi. Din păcate, în
stadiul actual al cunoştinţelor, rolul său este dificil de desluşit, el urmând să fie
conturat probabil cu mai multă precizie odată cu aducerea în discuţie a unor noi
surse documentare.
În Ţara Românească, cel mai vechi edificiu cu plan mixt este biserica “Trei
Ierarhi” de la Drăgoeşti, paraclisul reşedinţei ridicate aici de marele logofăt Tudor
din Drăgoeşti428. Construit în prima treime a secolului al XVI-lea, lăcaşul de cult
era iniţial un edificiu dreptunghiular, fără absidiole, încheiat spre răsărit cu absida
decroşată a altarului, semicirculară în interior şi poligonală la exterior (în şapte
laturi)429. După vechiul sistem bine cunoscut, naosul era despărţit de pronaos prin
intermediul unui zid gros de aproape 1 m, străpuns de o deschidere simplă în ax,
terminată cu o acoladă în partea superioară. Planul originar al construcţiei a fost
amplificat în anii 1769 şi 1911, prin adăugarea unei prime clopotniţe (deservite de
un turnuleţ ce adăpostea scara de acces), precum şi a unui pridvor deschis, deasupra
căruia a fost construită cea de-a doua clopotniţă430.
Despre interiorul pronaosului se pot face puţine aprecieri, inundaţiile din anul
1970 determinând prăbuşirea unei părţi a zidurilor sale în albia Oltului. Cert este
doar faptul că acesta era luminat de o fereastră, plasată pe peretele sudic, simetric
faţă de turnul scării. Naosul, în schimb, mai bine conservat, păstrează încă
dispunerea ferestrelor iniţiale: una mediană pe zidul nordic şi două pe cel sudic.
Spaţiul altarului cuprindea, pe latura nordică, o nişă corespunzătoare proscomidiei,
iar spre nord-est, o a doua nişă, ceva mai înaltă şi mai îngustă, în interiorul căreia se
afla o fereastră dispusă asimetric. Alături de aceasta din urmă, mai contribuiau
pentru luminarea altarului alte două ferestre: una situată în ax şi alta spre sud.
Iconostasul, păstrat doar pe o înălţime de cca. 0,30-0,40 m, este rezultatul
refacerilor din anul 1769, datorate postelnicului Ioniţă Bucşenescu. Conform
pisaniei aşezate de acesta, tot atunci, biserica a fost pictată în interior, ferestrele şi
uşile au fost considerabil lărgite, iar vechea pardoseală a fost înlocuită. În altar, nişa
proscomidiei a fost şi ea lărgită, astfel încât fereastra nord-estică a fost obturată. În
425
C. Cihodaru, op. cit., p. 67.
426
V. Neamţu, C. Cihodaru, Dezvoltarea economică, în Istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 147.
427
DIR, A, veac XVI, vol. 3, p. 212, nr. 265 (act din 12 aprilie 1583).
428
Despre Tudor mare logofăt şi familia acestuia, vezi Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente
din Olt, Craiova, 1934, p. 153-168; Ion Radu Mircea, Un neam de ctitori olteni. Boierii Drăgoeşti, în
Revista de istorie bisericească, I, nr. 1, 1943, p. 53 şi urm.
429
430
B. Irimia, Importanţa bisericii din Drăgoeşti–Vâlcea pentru arhitectura românească din
secolul XVI, în BOR, XCIV, nr. 9-12, 1976, p. 1049.
anul 1911, biserica a beneficiat de un nou set de reparaţii. Cu acest prilej,

pardoseala din cărămidă, introdusă de postelnicul Bucşenescu, a fost înlocuită cu o
duşumea din scânduri de stejar, iar ferestrele au fost din nou lărgite; deasupra
pridvorului a fost ridicată o turlă din lemn acoperită cu tablă, iar restul bisericii a
fost învelit cu şiţă431.
Aspectul exterior al zidurilor bisericii este asemănător cu cel întâlnit şi la alte
lăcaşuri de cult ridicate în cursul secolului al XVI-lea: decor din cărămidă aparentă
(astăzi, tencuit) şi firide simple, alungite, născute imediat deasupra soclului şi
arcuite în apropiere de cornişă432.
Sistemul de bolţi cu care este acoperit în prezent edificiul are la bază, atât în
naos, cât şi în pronaos, câte o calotă sferică ridicată, prin intermediul pandantivilor,
peste patru arce – două longitudinale, sprijinite pe pilaştri angajaţi, şi două
transversale, rezemate pe cele longitudinale –, în timp ce altarul este acoperit cu un
semicilindru încheiat spre răsărit cu o semicalotă433. Graţiei pisaniei puse de
postelnicul Bucşenescu, ştim astăzi cu certitudine că această structură nu este cea
originară, întrucât, alături de intervenţiile arătate mai sus, aceasta menţionează şi
ridicarea unor “stâlpi de piatră cu fiarele lor”, care nu pot fi decât pilaştrii angajaţi
pe care se sprijină arcele longitudinale. În acest context, reconstituirea sistemului de
bolţi adoptat de constructorii bisericii din secolul al XVI-lea poate viza doar două
variante posibile. Prima dintre ele ar fi aceea că, iniţial, atât naosul, cât şi pronaosul
au avut bolţi semicilindrice longitudinale434, înlocuite în anul 1769 cu cele două
calote aşezate pe arce şi pandantivi. Cea de-a doua variantă ar fi aceea că structura
actuală este rezultatul refacerii întocmai a celei originare, elementul de noutate
adus de postelnicul Bucşenescu fiind introducerea stâlpilor adosaţi zidurilor
longitudinale cu scopul de a conferi sistemului de boltire un plus de rezistenţă. În
stadiul actual al informaţiilor, mai plauzibilă ni se pare a fi cea de-a doua variantă,
întrucât textul pisaniei insistă în special pe marginea inovaţiilor constructive aduse
bisericii şi mai puţin asupra componentei de refacere a clădirii, sugerând astfel
concluzia că bolţile au intrat la acest din urmă capitol. Un răspunsul tranşant la
această problemă nu va putea fi formulat, însă, decât odată cu cercetarea amănunţită
a arhitecturii monumentului (incluzând aici şi decapări ale zidurilor) şi demararea
unor investigaţii arheologice care să sondeze fundaţiile acestuia.
Încă din prima fază de funcţionare, biserica a fost folosită ca loc de înhumare
pentru membrii familiei logofătului Tudor din Drăgoeşti. La începutul secolului
trecut, în pridvor se aflau trei pietre funerare, mutate probabil din spaţiul
pronaosului, între care putea fi văzută cea a jupanului Dumitru, unul dintre fiii
marelui logofăt Tudor, decedat la 15 noiembrie 1530435. Prezenţa necropolei din
spaţiul pronaosului a fost confirmată, de altfel, şi în timpul lucrărilor întreprinse
pentru consolidarea terenului pe care se află biserica. Cu acest prilej, la intrarea în
naos, au fost localizate mai multe morminte, care au rămas însă necercetate436.
Un al doilea potenţial exemplu din seria capelelor muntene de plan mixt îl
constituie biserica din Cepturoaia, astăzi com. Iancu Jianu, aparţinând reşedinţei
431
Ibidem, p. 1047, p. 1050 şi notele 36-37.
432
433
C. Pillat, op. cit., p. 225; B. Irimia, Importanţa bisericii din Drăgoeşti–Vâlcea, p. 1049-1050.
434
Ipoteza este sugerată de Şt. Andreescu (Idem, O biserică din secolul al XV-lea, p. 156).
435
I. Ionaşcu, op. cit., p. 174.
436
B. Irimia, Importanţa bisericii din Drăgoeşti–Vâlcea, p. 1050.
ridicate aici în prima treime a secolului al XVI-lea de către strămoşii boierilor

Buzeşti: Vlad banul, Dumitru pârcălabul şi Balica medelnicerul437. Biserica
urmează un plan drept, care asociază trei încăperi rectangulare dispuse în serie
(naos, pronaos şi pridvor închis, cu turn–clopotniţă) şi o absidă decroşată
(corespunzătoare altarului), semicirculară în interior şi pentagonală la exterior. În
ciuda faptului că edificiul prezintă astăzi evidente modificări şi adăugiri în raport cu
structura iniţială, se pare, totuşi, că această planimetrie este cea originară.
Argumentul cel mai puternic în acest sens îl constituie elevaţia, care, după toate
aparenţele, are trăsături constructive similare cu cele aparţinând altor edificii din
secolul al XVI-lea. Avem în vedere aici, pe de o parte, tehnica şi materialele de
construcţie utilizate pentru ridicarea zidurilor – asemănătoare cu cele de la Căluiu,
ctitorie apropiată în timp şi în spaţiu a aceloraşi boieri Buzeşti438 –, iar pe de altă
parte plastica faţadelor, similară cu cea a bisericii contemporane de la Drăgoeşti439,
care, aşa cum am arătat anterior, a îndeplinit aceeaşi funcţie de capelă de curte.
Primele refaceri majore pe care le-a înregistrat biserica datează de la începutul
secolului al XVIII-lea. Ele trebuie puse pe seama jupanului Constantin Buzescu,
unul dintre succesorii ctitorilor, despre care ştim cu siguranţă că s-a îngrijit de
refacerea picturii interioare, întrucât tabloul votiv din pronaos îl înfăţişează în
calitate de ctitor, alături de membrii familiei sale440. Refacerea picturii trebuie să fi
fost, totuşi, însoţită şi de alte intervenţii asupra arhitecturii bisericii. În acest context
este de crezut că a avut loc lărgirea spaţiului de comunicare dintre naos şi pronaos,
prin spargerea zidului care le despărţea şi înlocuirea lui cu stâlpi legaţi prin arce în
acoladă441; şi, probabil, tot atunci, zidurile exterioare au fost întărite cu un număr de
11 contraforturi din cărămidă: câte patru pe fiecare latură, două la intrarea în
biserică şi unul în axul altarului442. Celelalte intervenţii au survenit la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi pe parcursul secolului al XX-lea. Acestea au vizat înlocuirea
frescelor pictate la începutul secolului al XVIII-lea cu o zugrăveală nouă 443;
mărirea numărului de ferestre din naos şi pronaos (iniţial erau câte două) 444;
reducerea în dimensiuni a contraforturilor445; tencuirea zidurilor exterioare;
refacerea învelitorii446 şi a turnului–clopotniţă 447.
437
Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 154 şi nota 30. V. Drăguţ (Idem, Datarea
picturilor murale ctitoriceşti din biserica din Cepturoaia, în SCIA, IX, nr. 1, 1962, p. 191-192, nota 5)
şi V. M. Puşcaşu (Eadem, Actul de ctitorire, p. 272, nr. 1015) opinează că ridicarea bisericii a avut loc
în răstimpul 1562-1564, drept argument fiind invocată o inscripţie aflată pe un chenar de uşă, care
indică această dată. Momentul respectiv poate fi, totuşi, unul care înregistrează o primă intervenţie din
seria celor care au marcat evoluţia bisericii.
438
V. Drăguţ, Datarea picturilor murale ctitoriceşti, p. 191, nota 5.
439
440
V. Drăguţ, Datarea picturilor murale ctitoriceşti, p. 190-191.
441
Vezi descrierea interiorului actual la V. N. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei. Al III-lea
raport, în BCMI, XXVII, 1934, p. 115.
442
P. V. Năsturel, Biserici, mănăstiri şi schituri din Oltenia, în Revista pentru istorie, archeologie
şi filologie, XII, nr. 2, 1911, p. 313-314.
443
V. Drăguţ, Datarea picturilor murale ctitoriceşti, p. 190.
444
445
În fotografia publicată de P. V. Năsturel (Idem, op. cit., p. 324) biserica are contraforturi
masive cu secţiune triunghiulară, în vreme ce imaginea publicată de V. Drăguţ (Idem, Datarea
picturilor murale ctitoriceşti, p. 189) înfăţişează biserica flancată de contraforturi mai înguste, cu
secţiune trapezoidală.
446
V. N. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, p. 115.
447
Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 155, nota 2.
Sistemul de boltire al bisericii din Cepturoaia este alcătuit dintr-un sfert de

sferă în altar, o calotă sferică în naos şi un semicilindru longitudinal în pronaos 448.
Ca şi în cazul bisericii de la Drăgoeşti, se ridică problema dacă această formulă este
cea iniţială sau este rezultatul uneia dintre refacerile târzii. Comparând structura
bolţilor cu cea a elevaţiei, unul dintre cercetătorii monumentului remarca faptul că
zidurile bisericii sunt construite din cărămizi subţiri şi mortar gălbui turnat în rosturi
mari, în vreme ce bolţile folosesc acelaşi tip de cărămidă, dar mortarul utilizat pare
a avea o culoare mai deschisă, iar rosturile sunt mai mici. Potrivit aceluiaşi
cercetător, această constatare ar sugera că bolţile au fost refăcute, probabil la
începutul secolului al XVIII-lea 449. Argumentul adus în discuţie nu este totuşi unul
peremptoriu, astfel încât rezolvarea problemei va depinde în viitor de cercetarea
amănunţită a paramentului iniţial din exteriorul clădirii (întrucât, în prezent, zidurile
sunt acoperite cu tencuială) şi a pereţilor interiori, acolo unde starea actuală a
picturii va permite acest lucru.
Biserica adăposteşte, probabil, mormintele mai multor membri ai familiei
ctitorilor din secolul al XVI-lea. În stadiul actual al informării, ne sunt cunoscute
doar două astfel de personaje, graţie celor două lespezi funerare care s-au păstrat în
spaţiul pridvorului450. Acestea aparţin jupânului Dumitru pârcălab, executat de către
Moise voievod în anul 1530, şi jupaniţei Maria, probabil soţia lui Radu Buzea mare
armaş, mama fraţilor Buzeşti, decedată în anul 1584451. Morminte boiereşti pot fi
găsite, însă, şi în spaţiul din jurul bisericii, acolo unde sunt atestate înmormântări
din secolul al XVII-lea 452. Nu este exclus ca lăcaşul de cult să fi funcţionat şi în
calitate de biserică parohială, aceasta întrucât membrii comunităţii săteşti din
apropiere au folosit şi ei, se pare, acelaşi cimitir ca şi stăpânii reşedinţei453.
Biserica din Runcu a funcţionat ca paraclis al curţii454 ridicate aici de marele
ban Dobromir 455, după ce acesta şi-a întregit probabil moşia, cumpărând jumătate
de sat de la Drăghici logofăt din Sălătruc456. Complexul este menţionat ca atare într-
un document din anul 1695, emis de domnul muntean Constantin Brâncoveanu, prin
care satul Runcu era dăruit ctitoriei sale de la Hurezu. În textul acestuia se arată că:
“aici a fost temeiul caselor şi biserica de piatră a lui Dobromir mare vornic” 457.
Vechea pisanie a bisericii, care îi indică în calitate de ctitori pe jupanul Dobromir,
pe jupaniţa Vilae şi pe fiul lor, Mihail, arată că lăcaşul de cult a fost terminat la 5
448
V. N. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, p. 115.
449
V. Drăguţ, Datarea picturilor murale ctitoriceşti, p. 191, nota 5.
450
Vezi textele inscripţiilor, la P. V. Năsturel, op. cit., p. 315.
451
Despre aceşti boieri, vezi Al. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Târgu Jiu, 1904, p. 290; Şt.
Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, p. 814-815.
452
Vezi V. N. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, p. 115, unde este redată inscripţia funerară de
pe crucea lui “Iovan Hano ot Nicopol”, înmormântat la Cepturoaia în anul 1653.
453
P. V. Năsturel, op. cit., p. 313.
454
455
Despre acest boier, vezi Dumitru Bălaşa, Dobromir marele ban al Craiovei (1568-1583).
Pagini din istoria Banatului Craiovei, în MO, XII, nr. 1-2, 1960, p. 24-41; Stoicescu, Dicţionar, p. 51;
D. Pleşia, Marele ban Dobromir şi neamul său, în AG, IV (IX), nr. 1-2, 1997, p. 179-220.
456
DRH, B, vol. VII, p. 36, nr. 24 (act din 8 mai <1571-1574>); probabil marele ban stăpânea deja
o parte din sat şi se înrudea cu Drăghici logofătul, pentru că tranzacţia trebuia să respecte dreptul de
protimissis; potrivit, însă, lui D. Bălaşa (Idem, op. cit., p. 39), dreptul de stăpânire asupra satului i-a
fost adus de soţia sa, jupaniţa Vilae, care l-ar fi moştenit de la părinţii săi.
457
ASB, Mănăstirea Hurezi, XIV/7. Vezi şi Sinigalia, Arhitectura civilă, p. 114.
iunie 1577458. Informaţia este însă preţioasă şi pentru datarea complexului din care a
făcut parte biserica; cum începerea lucrărilor de construcţie la casele reşedinţei
trebuie să fi avut loc cu un an sau doi înainte de ridicarea lăcaşului de cult, rezultă
că ansamblul rezidenţial a fost construit în perioada 1575-1577.
Edificiul de cult (fig. 71) este construit din cărămidă, pe o fundaţie din piatră
de râu şi cărămidă legate cu mortar, şi descrie un plan drept, cu naos şi pronaos
rectangulare, şi altar poligonal, în şapte laturi. Evoluţia sa planimetrică a fost însă
marcată de mai multe etape constructive, acestea fiind identificate în cursul unor
sondaje arheologice întreprinse aici în anul 1957. Graţie acestor investigaţii, ştim
astăzi că în cursul secolelor XVII-XVIII planul clădirii a fost extins, prin adăugarea
unui pridvor pe latura vestică şi a unei clopotniţe pe latura nordică. Cele două noi
componente planimetrice nu s-au mai păstrat însă decât la nivelul fundaţiilor,
întrucât în răstimpul 1829-1830 egumenul mănăstirii Hurezu a dispus demolarea
lor, cu ocazia unor lucrări de refacere mai ample459. Cu acest prilej, noii ctitori,
arhimandritul Dorothei, egumenul mănăstirii Hurezu, şetrarul Teodorin şi jupaniţa
acestuia, Zamfira, au aşezat deasupra intrării în naos o pisanie în care sunt descrise
intervenţiile întreprinse asupra arhitecturii bisericii460.
Intrarea în biserică se făcea pe latura vestică a acesteia. Spaţiul interior a fost
divizat, potrivit obiceiului din secolul al XVI-lea, şi s-a păstrat în această formulă
până astăzi: naosul şi pronaosul erau separate printr-un zid plin cu uşă de acces, în
vreme ce altarul era despărţit de naos prin intermediul unei tâmple de zid. Potrivit,
însă, pisaniei din 1830, vechea tâmplă a bisericii era complet distrusă la acea dată,
astfel încât noii ctitori au procedat la refacerea ei din temelie461.
Unul dintre sondajele efectuate în naos a demonstrat că nivelul de călcare din
interiorul bisericii a fost amenajat iniţial sub forma unui pavaj executat din cărămizi
pătrate. Cu prilejul ridicării pridvorului şi a turnului clopotniţă, peste acest pavaj a
fost aşezat unul nou, alcătuit de această dată din cărămizi dreptunghiulare462.
Interiorul bisericii este luminat de şase ferestre dispuse simetric (două în
pronaos şi patru în naos), la care se adaugă o a şaptea, situată în altar, în axul
clădirii. Frescele pictate care acoperă astăzi zidurile interioare sunt de slabă calitate,
ele fiind, se pare, rezultatul refacerilor intervenite în cursul secolului al XIX-lea 463.
La exterior, zidurile bisericii au ca decor, în partea superioară, imediat sub
streaşină, o cornişă din cărămizi aşezate în dinţi de ferăstrău. Aceasta întrerupe
partea superioară a unui registru de ciubuce rotunde, aflat imediat sub cornişă,
motiv pentru care este de presupus că ea este rezultatul unei refaceri mai recente.
Sub registrul ciubucelor, se găseşte un brâu median format din două rânduri de
cărămizi aşezate în dinţi de ferăstrău, care încadrează brâul propriu-zis al bisericii,
458
Nicolae Constantinescu, Sondajele de la Runcu–Grădinari (r. Drăgăşani, reg. Piteşti), în
MCA, VI, 1959, p. 724; la hotarul dintre satele Runcu şi Voiceşti a fost recuperat un fragment de
inscripţie, provenind probabil de la o componentă a reşedinţei, în care este menţionat numele marelui
ban Dobromir, vezi Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea, p.
852-853.
459
N. Constantinescu, op. cit., p. 719, p. 722.
460
V. Drăghiceanu, Diferite inscripţii din biserici şi mănăstiri. Biserica lui Dobromir banul,
Vâlcea, în BCMI, V, 1912, p. 184; textul inscripţiei se găseşte şi la N. Constantinescu, op. cit., p. 720-
721.
461
V. Drăghiceanu, Diferite inscripţii din biserici şi mănăstiri, p. 184.
462
N. Constantinescu, op. cit., p. 722.
463
Ibidem, p. 719.
obţinut din cărămizi rotunjite. Ultimul registru decorativ cuprinde o serie de panouri
dreptunghiulare, care coboară până la soclul bisericii464.
Pisania din 1830 vorbeşte despre faptul că biserica a rămas neîngrijită timp
de zece ani, motiv pentru care acoperişul şi bolţile sale erau complet distruse.
Arhimandritul Dorothei, şetrarul Teodorin şi ceilalţi ctitori au refăcut învelitoarea,
folosind şindrilă de stejar, însă în locul bolţilor au introdus un tavan din cherestea
de brad465. În acest context, se ridică întrebarea: cum va fi arătat sistemul originar
de boltire al bisericii, cel care, după spusele pisaniei, a rezistat până în primele două
decenii ale secolului al XIX-lea? Răspunsul se află pe zidurile de nord şi de sud ale
naosului şi pronaosului, acolo unde pot fi văzute încă urmele unor console şi ale
unor arce longitudinale466. Concluzia care se desprinde de aici nu poate fi decât una
singură şi anume aceea că biserica din Runcu a fost acoperită cu două calote sferice
aşezate pe arce şi pandantivi. Prin urmare, putem spune cu siguranţă că ne aflăm în
faţa unei biserici muntene ridicate după un plan mixt.
Sondajul arheologic executat în pronaos şi în pridvor nu a interceptat nici o
urmă de amenajare funerară. Dacă absenţa mormintelor celor trei ctitori iniţiali,
marele ban Dobromir, jupaniţa Vilae şi fiul lor Mihail, era cunoscută deja, întrucât
toţi trei se află înhumaţi la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti467, în schimb este
surprinzător faptul că nici descendenţii sau rudele apropiate ale acestora nu par să
se fi înmormântat aici468. Cercetările au scos, totuşi, la iveală câteva aspecte
interesante în legătură cu necropola dezvoltată în jurul bisericii. Aici au fost
descoperite mai multe morminte, care “în majoritate datează din secolele XVII-
XVIII”469. Aşa cum era de aşteptat, este vorba despre morminte modeste, ale căror
inventare funerare se reduceau la obişnuitele monede pentru plata vămilor cereşti.
Alături de acestea, trebuie menţionată descoperirea, în axul bisericii, la cca. 8 m de
zidul pronaosului, a unui mormânt, care, prin poziţie, sugerează că este mai vechi
decât lăcaşul de cult470. Coroborând aceste date, ajungem la o concluzie care
apropie foarte mult situaţia bisericii din Runcu de cea a capelelor de la Vornicenii
Mari şi Bucecea, din Moldova: lăcaşul de cult a fost ridicat în cimitirul satului,
probabil în locul unui vechi edificiu din lemn, şi a servit mai departe atât ca biserică
a curţii boiereşti, cât şi ca biserică parohială, frecventată de săteni.
Biserica din Ruda a făcut parte din complexul rezidenţial ridicat aici de
marele logofăt Ivan Rudeanu, întemeietorul familiei de dregători cu acelaşi
nume471. Acesta este arătat ca fiind originar din Ruda încă din anul 1573, când
depunea mărturie de credinţă într-un act de vânzare-cumpărare a unei ocini din satul
Sulari472. Se pare, însă, că satul era locuit şi de alţi boieri, pentru că izvoarele epocii
464
Ibidem.
465
V. Drăghiceanu, Diferite inscripţii din biserici şi mănăstiri, p. 184.
466
N. Constantinescu, op. cit., p. 720-722.
467
DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 295, nr. 307, p. 298, nr. 310.
468
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, reşedinţa a fost locuită de Dragomir, nepotul marelui
ban, ajuns apoi şi el mare ban, care se intitulează în unele documente “Dragomir din Runcu”, vezi
469
N. Constantinescu, op. cit., p. 722.
470
Ibidem.
471
Despre familia boierilor Rudeanu, vezi I. Ionaşcu, op. cit., p. 124-130; Stoicescu, Dicţionar, p.
67-68, p. 84; Nicolae Bănică–Ologu, Teodosie Rudeanu marele logofăt al lui Mihai Viteazul şi Simion
Movilă, în Buridava, 3, 1979, p. 42-43.
472
DRH, B, vol. VII, p. 172, nr. 130.
îi menţionează ca fiind tot din Ruda pe jupanul Stoica logofăt, ctitor la mănăstirile
Tismana şi Mărgineni, cărora le dăruia între anii 1551-1568 câte o cupă de argint473;
precum şi pe jupanul Sârbul, citat ca martor adeveritor într-un document din
1576474. Ipoteza cea mai plauzibilă, în acest context, ar fi aceea că personajele
menţionate erau înrudite între ele, descinzând dintr-o familie boierească care rezida
în Ruda încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Biserica a fost ridicată probabil în cursul deceniului opt al secolului al XVI-
lea, pe vremea în care Ivan Rudeanu era încă mare medelnicer. Ea era funcţională în
toamna anului 1579, întrucât, aici, la 6 octombrie, a fost înmormântat un pretendent
domnesc numit Radu475, a cărui legătură cu boierii din familia Rudeanu rămâne să
fie clarificată în viitor476.
Lăcaşul de cult al boierilor Rudeni urmează un plan dreptunghiular, cu
pronaos, naos şi altar, acesta din urmă având aspect de absidă poligonală în cinci
laturi. În interior, cele două încăperi vestice au fost despărţite printr-un zid plin,
străpuns în ax de o uşă care se termină în partea superioară cu un arc în formă de
acoladă trilobată, în vreme ce altarul şi naosul erau separate printr-o tâmplă, ridicată
şi ea tot din zidărie477.
Se pare, însă, că biserica nu a avut pereţii zugrăviţi chiar de la început,
primele fresce fiind pictate abia la începutul secolului al XVII-lea. Graţie câtorva
dintre acestea, păstrate până în contemporaneitate, cunoaştem astăzi numele celor
care s-au îngrijit de pictarea lăcaşului de cult. Este vorba despre jupanul Theodor
clucer, jupaniţa Despa, jupanul Chirca şi jupaniţa Dumitrana, menţionaţi în calitate
de ctitori pe peretele sudic al pronaosului478. Primul dintre ei este Tudor Rudeanu,
fiul marelui logofăt Ivan din Ruda, ajuns mare sluger la curtea domnului Gavril
Movilă479, cel pe care inscripţia rescrisă în cursul refacerilor târzii ale bisericii480 îl
indică greşit ca fiind “clucer”481. Jupaniţa Despa este cea de-a doua soţie a lui Tudor
Rudeanu, în vreme ce jupanul Chirca este fiul marelui sluger 482, rezultat probabil
473
Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, 1395-1800, vol. întocmit de Al. Elian
(redactor responsabil), Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1965,
p. 655.
474
475
Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea, p. 706.
476
Nu este exclus ca acest personaj să fie pretendentul Radu Popa, cel despre care unele versiuni
ale cronicii Ţării Româneşti afirmă că a fost ridicat domn de către boierii mehedinţeni, în al treilea an
al domniei lui Mihnea al II-lea Turcitul, vezi, în acest sens, Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti
(1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în Studii, 23, nr. 4, 1970, p. 688; Şt. Andreescu,
Despre mănăstirea Plumbuita şi un fragment din cronica Ţării Româneşti, în Idem, Istoria românilor:
cronicari, misionari, ctitori (sec. XV-XVII), Bucureşti, 1997, p. 38.
477
V. Drăghiceanu, Biserica din Ruda–Argeş. Note înainte de spălarea picturii, în BCMI, XXII,
1929, p. 121-122; G. Teodorescu, Biserica Ruda–Bârseşti din comuna Bercioi–Argeş. Note asupra
picturii, în BCMI, XXII, 1929, p. 172.
478
Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 412.
479
I. Ionaşcu, op. cit., p. 126; Stoicescu, Dicţionar, p. 236.
480
481
Probabil, autorii refacerii au confundat titlul de “sluger” cu cel de “clucer”, fapt explicabil în
condiţiile în care inscripţia trebuie să fi fost parţial ştearsă. Nu este exclus ca la această confuzie să fi
contribuit şi faptul că, în familia ctitorilor, unul dintre fiii lui Tudor Rudeanu, Tudosie, a purtat titlul
de “clucer”,vezi Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele statului, vol. IV, p. 332, nr.
725, p. 580, nr. 1325.
482
Plecând de la absenţa lui Tudosie clucer din tabloul ctitoricesc, s-ar putea concluziona că acesta
nu era fiul jupaniţei Despa, ci al Stancăi, prima soţie a lui Tudor Rudeanu.
din căsătoria cu aceasta din urmă483. În ceea ce o priveşte pe jupaniţa Dumitrana,

aceasta este soţia jupanului Chirca, şi fiica marelui stolnic Dumitraşco Filipescu484.
Judecând după evoluţia carierelor urmate de Tudor Rudeanu şi de fiul său
Chirca, pictarea bisericii trebuie să fi avut loc în cursul deceniului trei al secolului al
XVII-lea, când primul dintre ei purta titlul de “mare sluger” sau “fost mare
sluger”485 (confundat cu cel de “clucer”, aşa cum am amintit), iar cel de-al doilea nu
ajunsese încă să deţină nici o dregătorie486. Momentul exact al realizării frescelor ar
putea fi chiar anul 1624, inscripţionat pe una dintre vechile icoane ale lăcaşului de
cult, alături de numele a 12 personaje care au ţinut şi ele să-şi facă cunoscută
calitatea de ctitori. Acestea din urmă sunt: jupan Duca, Chieraţa, Ghica, Dedul,
Marta, Marie, Chieraţa, jupan Marco, Marie, Dima, Despa şi Catalina487, probabil
rudele (din partea soţiei?) şi urmaşii lui Vlad Rudeanu, fratele lui Tudor Rudeanu şi
al lui Teodosie Rudeanu, fiu al lui Ivan din Ruda şi el, ajuns mare paharnic, mare
vistier şi, apoi, mare logofăt488.
Sistemul de bolţi care acoperea iniţial monumentul era alcătuit dintr-o
semicalotă sferică, în altar; o cupolă aşezată pe arce şi pandantivi, în spaţiul
naosului; respectiv un semicilindru transversal, în pronaos. Bolţile naosului şi
pronaosului nu s-au mai păstrat în forma iniţială, însă proiecţiile lor pe zidurile
laterale mai puteau fi văzute încă la începutul secolului al XX-lea, când s-a procedat
la restaurarea picturii489. Modul de dispunere a bolţii din spaţiul pronaosului
sugerează însă că aceasta a fost menită să susţină o sarcină suplimentară, sarcină
care ar putea fi pusă pe seama prezenţei unui al doilea nivel, ce corespundea
probabil unei clopotniţe.
Pe parcursul secolului al XVIII-lea, biserica din Ruda a fost afectată de
cutremurele din 1701 şi 1738, aşa cum lasă să se înţeleagă unul dintre numeroasele
grafite aflate pe zidurile interioare ale construcţiei490. Deşi efectele lor imediate nu
par să fi fost grave, este de crezut, totuşi, că pe termen lung acestea şi-au pus
amprenta asupra clădirii. În consecinţă, lăcaşul de cult a fost refăcut la sfârşitul
aceluiaşi secol (probabil în cursul anilor 1780-1781), de către urmaşii boierilor
Rudeanu, în colaborare cu rudele lor din familia Slăvitescu491.
Principalii ctitori au fost două personaje care apar pictate pe peretele de nord
al pronaosului, purtând chivotul bisericii: jupanul Anghel – probabil un descendent
al Rudenilor – şi jupaniţa acestuia, numită Stanca. Alături de aceştia, mai sunt
înfăţişaţi alţi doi boieri: jupanul Dinu, fratele jupanului Anghel, şi jupanul Răducan
postelnic, fiul jupanului Anghel. În continuarea acestor portrete, pe peretele vestic,
483
Vezi I. Ionaşcu, op. cit., p. 126.
484
485
La începutul deceniului următor, fostul mare sluger s-a călugărit la mănăstirea Cozia, sub
numele Teofil (DRH, B, vol. XXIV, p. 75, nr. 57; I. Ionaşcu, op. cit., p. 126); în acest context, dacă
biserica ar fi fost pictată în cursul anilor ‘30 ai veacului al XVI-lea, atunci el ar fi trebuit să fie înfăţişat
în tabloul votiv îmbrăcat în straie monahale, cu numele de călugăr şi fără titlu.
486
Jupanul Chirca Rudeanu a deţinut succesiv dregătoriile de spătar mic, postelnic, sluger,
postelnic al II-lea, mare stolnic, mare clucer, mare ban, mare logofăt, vezi I. Ionaşcu, op. cit., p. 127-
128; Stoicescu, Dicţionar, p. 238.
487
488
Despre Vlad Rudeanu şi familia sa, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 236-237.
489
G. Teodorescu, op. cit., p. 172.
490
491
Vezi Ibidem, p. 412-413, unde este corectat anul 1772, propus de G. Teodorescu (Idem, op. cit.,
p. 172) ca dată pentru refacerea picturii.
se mai află zugrăviţi monahul Rafail Slăvitescu şi jupaniţa Neacşa, soţia acestuia ca
mirean, probabil înrudită şi ea cu jupanul Anghel492.
Prezenţa tablourilor votive din pronaos ne dovedeşte în primul rând faptul că
biserica a fost pictată din nou la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Trebuie spus, însă,
că nu a fost vorba despre înlocuirea vechilor fresce cu altele noi, ci doar despre
copierea întocmai a celor iniţiale; şi, de asemenea, că refacerea picturii nu a afectat
decât pereţii pronaosului şi ai naosului (inclusiv catapeteasma), altarul rămânând în
afara acestui demers493.
Imaginea celor doi principali ctitori, ţinând în mâini chivotul bisericii, pare a
sugera însă că zugrăvirea naosului şi a pronaosului nu a fost singura intervenţie
făcută. Foarte probabil, tot atunci au fost efectuate şi unele dintre transformările pe
care le prezintă astăzi arhitectura monumentului. Trebuie menţionată aici extinderea
către vest a planului construcţiei, prin adosarea unui pridvor surmontat de o mică
clopotniţă, şi schimbarea sistemului de boltire, care trebuie să fi fost cel mai afectat
de cutremure. Astfel, cupola aflată deasupra naosului a fost refăcută la un nivel
inferior celui iniţial; în vreme ce bolta pronaosului a fost înlocuită cu o cupolă
sprijinită pe patru pilaştri, dar situată mai jos decât naşterile bolţii iniţiale 494,
renunţându-se în acest fel la clopotniţa de la nivelul superior.
Analizând cu atenţie informaţiile existente cu privire la etapele constructive
care au marcat evoluţia monumentului se poate observa că acestea pledează în
favoarea ideii că biserica din Ruda şi-a păstrat de-a lungul timpului planimetria
iniţială495. Dacă până acum am văzut deja două dintre argumente (pictura din
secolul al XVII-lea, păstrată intactă în altar, iar, pe alocuri, şi în pronaos; şi
constatarea că zidurile păstrează încă urmele vechiului sistem de boltire), este aici
momentul să spunem că la acestea mai poate fi adăugat şi un al treilea, anume acela
că paramentul bisericii, vizibil în momentul restaurării picturii doar în exteriorul
absidei altarului, prezintă un apareiaj de cărămidă aparentă specific multora dintre
bisericile muntene ridicate în cursul secolului al XVI-lea496.
Coroborând argumentele privitoare la aspectul iniţial al planului cu prezenţa
cupolei ridicate deasupra naosului, ajungem, în cele din urmă, la concluzia că
lăcaşul de cult ridicat de boierii din familia Rudeanu la curtea lor a fost unul de plan
mixt. Foarte asemănător cu biserica reşedinţei Buzeştilor din Cepturoaia, edificiul
din Ruda vine să se alăture, prin urmare, listei capelelor boiereşti ridicate în Ţara
Românească sub influenţa şantierelor din Moldova epocii ştefaniene.
Biserica reşedinţei din Ruda a servit drept loc de veci nu numai pentru
pretendentul domnesc Radu, pomenit mai sus, ci şi pentru câţiva dintre membrii
marii familii a boierilor Rudeanu. În prezent ne sunt cunoscute două pietre funerare,
provenind probabil din spaţiul pronaosului, pietre care atestă înhumarea a cinci
astfel de personaje, decedate în luna mai a anului 1601. Prima dintre ele îi
menţionează pe Chirca, fiul lui Tudor postelnic, şi pe mama acestuia, Stanca, ambii
decedaţi la 2 mai 1601497. Cei doi sunt, aşadar, primul fiu cu numele Chirca şi prima
492
493
G. Teodorescu, op. cit., p. 172-175.
494
Ibidem, p. 172; vezi şi C. Pillat, op. cit., p. 225.
495
Vezi şi Şt. Andreescu, O biserică din secolul al XV-lea, p. 155.
496
V. Drăghiceanu, Biserica din Ruda–Argeş, p. 121-122, fig. 3; Şt. Andreescu, O biserică din
secolul al XV-lea, p. 155. Vezi însă C. Pillat, op. cit., p. 226 şi fig. 2, care atrage atenţia asupra faptului
că acest tip de parament este comun şi secolului al XVII-lea.
497
soţie a boierului Tudor Rudeanu498 (fiul marelui logofăt Ivan din Ruda), cel care, la
începutul secolului al XVII-lea, avea să devină mare sluger şi comanditarul
frescelor din biserică. Cea de-a doua lespede o pomeneşte pe jupaniţa Caplea, soţia
jupanului Iştvan logofăt şi pe copiii acestora, Ion şi Neaga, morţi câteva zile mai
târziu, la 21 mai 1601 499. În acest caz avem de-a face în mod evident cu membrii
familiei logofătului Iştvan, un alt fiu al marelui logofăt Ivan, frate mai mic al
viitorului mare sluger Tudor Rudeanu500. Foarte interesant este faptul că această a
doua piatră funerară menţionează şi moartea unui preot, numit Marincea, probabil
chiar slujitorul bisericii boierilor Rudeni, despre care inscripţia funerară ţine să
precizeze că a pierit în condiţii violente501.
Moartea celor cinci membri ai familiei Rudeanu şi a preotului capelei din
Ruda nu poate fi explicată altfel, decât în contextul represaliilor declanşate de
Simion Movilă împotriva boierilor colaboratori ai lui Mihai Viteazul, boieri pe care
îi suspecta că ar complota pentru ca acesta din urmă să revină pe tron. Printre cei
vizaţi atunci trebuie să se fi aflat şi cei doi fraţi Rudeanu, Tudor şi Iştvan, care, în
complet dezacord cu fratele lor Teodosie, trecut în tabăra Movileştilor, au rămas
credincioşi fostului domn502. Atitudinea lor ostilă faţă de cel care avea să le ucidă
rudele răzbate chiar din textele celor inscripţii funerare, unde au ţinut să precizeze
că trecerea în nefiinţă a copiilor şi a soţiilor lor s-a petrecut “în zilele lui Io Mihai
voievod”503, şi nu în cele ale lui Simion Movilă, aceasta în ciuda faptului că ultimul
se afla pe tronul Ţării Româneşti încă din toamna anului 1600, în vreme ce Mihai
Viteazul se afla departe de ţară, la Kosiče504, în inima Imperiului Habsburgic, unde
încerca să obţină sprijin militar şi financiar pentru a-şi recupera domnia.
2. 4. Biserici cu plan în cruce greacă înscrisă
Parte componentă a familiei planurilor centrale, biserica în cruce greacă a
cunoscut o răspândire remarcabilă în spaţiul european, fiind regăsită în secolele X-
XII pe o arie foarte largă, cuprinsă între sudul bizantin al Italiei şi teritoriile Rusiei
Kievene. Un al doilea moment de înflorire pe care l-a cunoscut evoluţia acestei
structuri planimetrice a fost reprezentat de veacul al XIV-lea, când s-a concentrat cu
precădere în mediile constructive ale slavilor balcanici – mai ales în spaţiul sârbesc
– aflate sub puternica influenţă a civilizaţiei bizantine505. Aşa cum o arată chiar
numele său, acest plan se caracterizează prin prezenţa unui naos rectangular în
spaţiul căruia se găseşte înscrisă o cruce greacă. Braţele crucii, de obicei egale ca
dimensiuni, descriu patru nave principale, construite în jurul unei cupole aşezate pe
patru stâlpi centrali. Navele principale sunt mai înalte şi au deasupra bolţi
semicilindrice, în vreme ce navele laterale, mai scunde, pot fi acoperite, asemenea
celor principale, cu bolţi semicilindrice sau cu calote. În general, edificiile de acest
498
C. Bălan, Ruda et les boyards Rudeanu d’Argeş pendant l’époque de Michel le Brave, în Revue
Roumaine d’Histoire, XXXII, nr. 3-4, 1993, p. 264.
499
500
501
502
C. Rezachevici, L’attitude des boyards valaques envers Michel le Brave et Simion Movilă en
1600-1601: nouvelles données concernant les boyards Rudeanu, în Revue Roumaine d’Histoire,
XXXII, nr. 3-4, 1993, p. 252-260.
503
504
C. Rezachevici, L’attitude des boyards valaques, p. 254.
505
R. Theodorescu, Artă şi societate în Ţara Românească, p. 15-16; Idem, Bizanţ, Balcani,
Occident, p. 286-288; Moisescu, Arhitectura, p. 110-112.
fel se încheie către răsărit cu câte trei abside, corespunzătoare altarului şi

pastoforiilor, iar între spaţiul delimitat de stâlpii centrali şi abside prezintă alţi doi
stâlpi uniţi prin arcade, care creează trei travee suplimentare.
Spre deosebire de această structură, întâlnită cu precădere în Grecia şi numită
“variantă complexă”, în mediul provincial balcanic, în special în Macedonia, s-a
conturat o a doua variantă a acestui tip, numită “simplă” sau “macedoneană”. Faţă
de varianta complexă, aceasta din urmă elimină cele trei travee suplimentare din
faţa altarului, precum şi absidele laterale, reducând pastoforiile la nişte simple nişe
săpate în grosimea pereţilor răsăriteni, astfel încât edificiile ajung să dispună adesea
doar de o singură absidă (cea a altarului)506.
Pentru destinul acestei structuri planimetrice la nordul Dunării, semnificativ
este faptul că atât în Imperiul Bizantin, dar mai ales în teritoriile locuite de slavi,
edificiile de acest tip apar asociate adesea cu prezenţa unor reşedinţe nobiliare. În
secolele X-XI, astfel de exemple găsim, de pildă, în aria de civilizaţie bizantino-
bulgară a Preslavului, unde nobilimea locală prefera o variantă a planului în cruce
greacă cu naos, pronaos şi altar, din care lipsesc punctele libere de sprijin, cupola
fiind aşezată direct pe zidurile edificiului507. Pentru perioada următoare, a veacurilor
XII-XIII, sunt de menţionat reşedinţele din Târnovo, aparţinând Asăneştilor 508 şi
patriarhului bulgar509, ilustrare a variantei constructive cu puncte libere de sprijin,
precum şi castelul din Červen, al cărui edificiu de cult prezenta varianta “complexă”
a aceluiaşi plan510. Secolul al XIV-lea a adus cu sine noi modele, furnizate de
această dată de teritoriile sârbeşti. Acestea din urmă au impus varianta
“macedoneană”, o structură planimetrică simplificată prin renunţarea la traveele
suplimentare din faţa altarului, aşa cum am arătat anterior, dar şi prin eliminarea
spaţiului pronaosului511, o componentă planimetrică care, în trecut, caracterizase
multe dintre edificiile similare din spaţiul Bulgariei.
În ceea ce priveşte prezenţa acestui plan în spaţiul românesc, trebuie remarcat
faptul că cel mai vechi exemplu se leagă tot de existenţa unui complex rezidenţial
nobiliar, mai precis de aceea a unui centru voievodal din perioada premergătoare
întemeierii statelor medievale româneşti. Este vorba despre lăcaşul de cult
descoperit sub fundaţiile bisericii domneşti de la Curtea de Argeş (numit Argeş I),
lăcaş de cult care, după toate probabilităţile, a fost ridicat către anul 1200, ca
paraclis al reşedinţei conducătorului formaţiunii politice ce luase naştere pe valea
506
V. Vătăşianu, Istoria artei europene, vol. I, p. 189-193; Charles Delvoye, Arta bizantină, vol.
II, traducere de Florica–Eugenia Condurachi, prefaţă de V. Drăguţ, Bucureşti, 1976, p. 16-24.
507
Vezi Krăstju Mijatev, Die mittelalterliche Baukunst in Bulgarien, Sofia, 1974, p. 108-109, fig.
128-130, cu exemplele capelelor descoperite în punctele Deliduşka, Bjal–Briag (biserica nr. 2) şi
Selişte; Moisescu, Arhitectura, p. 40, fig. 33.
508
Sonia Gheorghieva, Ianka Nikolova, Nikola Anghelov, Архитектурата на двореца, în
Царевград Търнов, vol. I, Дворецът на българските царей през втората българска дръжава,
Sofia, 1973, p. 120-125, cu descrierea bisericii reşedinţei boiereşti a Asăneştilor, corespunzătoare
primei faze de construcţie a complexului aulic.
509
N. Anghelov, Царевград Търнов, vol. III, Патриаршеският комплекс на Царевец през XII-
XIV век., Sofia, 1980, p. 30-34, fig. 7-12.
510
Violeta Dimova, Градоустройство и архитектура на читаделата на Червен през XIII-
XIV в., în Средновековият Червен, vol. I, Цитаделата на града, Sofia, 1985, p. 109-111, fig. 38.
511
Vezi Slobodan Ćurčić, The Role of Late Byzantine Thessalonike in Church Architecture in the
Balkans, în Dumbarton Oaks Papers, 57, 2003, Symposium on Late Byzantine Thessalonike, p. 76, p.
80-81, fig. 37 (A, B, C, D), cu cazurile bisericilor de la Mušutište, Čučer, Kučevište şi Štip.
Argeşului512. Bisericii de la Curtea de Argeş îi lipsesc însă punctele libere de sprijin

din spaţiul central al naosului, soluţia de boltire aleasă de constructori fiind aceea de
a aşeza cupola pe patru pile masive de zidărie, angajate zidurilor de nord şi de sud
ale naosului. Cele două pile vestice se legau prin arce de zidul răsăritean al
pronaosului, pentru a forma astfel două firide laterale; în vreme ce între pilele
răsăritene şi zidurile absidei altarului se intercala o a doua pereche de firide, ceva
mai mici, corespunzătoare proscomidiei şi diaconiconului513.
După întemeierea statelor medievale româneşti, printre bisericile pe care
puterea centrală le-a ridicat pe lângă reşedinţele proprii se regăsesc alte două
edificii în cruce greacă, semn cât se poate de elocvent că acestea corespundeau
standardelor de imagine şi de fast impuse de poziţia deţinută de ctitori în ierarhia
socială. Foarte semnificativă în acest sens ni se pare constatarea că evoluţia acestui
tip de lăcaş de cult în spaţiul românesc de la sud de Carpaţi este jalonată tocmai de
aceste două edificii, ridicate pentru necesităţile unor reşedinţe domneşti. Avem aici
în vedere, pe de o parte, biserica “Sf. Nicolae Domnesc”, înălţată către mijlocul
secolului al XIV-lea la Curtea de Argeş, primul monument de acest fel ridicat după
întemeierea Ţării Româneşti514, iar de cealaltă parte, ctitoria lui Petru Cercel din
cuprinsul Curţii domneşti de la Târgovişte, cea care, practic, încheie seria edificiilor
cu plan în cruce greacă din Ţările Române515.
Trebuie remarcat totuşi că bisericile cruciforme nu au deţinut o pondere prea
mare în repertoriul capelelor boiereşti din Ţările Române. Judecând după datele pe
care le avem astăzi la dispoziţie, se pare chiar că boierimea din Moldova nu a
acordat deloc atenţie acestei variante planimetrice, explicaţia probabilă fiind
absenţa unui model local pe care să-l fi pus la dispoziţie curţile domneşti516. Ea
poate fi întâlnită, în schimb, în Dobrogea, la Niculiţel (jud. Tulcea), şi în Ţara
Românească, la Bucşeneşti–Lotaşi (jud. Argeş) şi Craiova, unde am văzut că
interesul pe care i l-au arătat elitele locale a fost evident încă din perioada
prestatală, iar acest interes s-a păstrat până spre finele secolului al XVI-lea. Faptul
512
N. Constantinescu, Curtea de Argeş, 1200-1400. Asupra începuturilor Ţării Româneşti,
Bucureşti, 1984, p. 143-154; potrivit unei alte păreri însă, biserica a fost ridicată în răstimpul 1272-
1290, iar funcţionarea sa nu a avut nici o legătură cu reşedinţa voievodală, vezi Pavel Chihaia, Despre
Biserica Domnească din Curtea de Argeş şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti, în
Idem, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, Bucureşti, 1993, p. 24-26.
513
Moisescu, Arhitectura, p. 28-29, fig. 20; date fiind similitudinile pe care biserica le are cu unele
monumente sud-dunărene, nu este însă exclus ca în locul firidelor să fi existat de fapt patru masivi de
zidărie executaţi în colţurile dintre braţele crucii naosului (Ibidem, p. 29).
514
N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. I, Originile şi înrâuririle străine până
la Neagoe Basarab, în BCMI, XX, 1927, p. 125-126, fig. 39-45; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p.
143-148, fig. 125; Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 162-166, fig. 98; Moisescu,
Arhitectura, p. 112-117, fig. 125; vezi însă P. Chihaia, op. cit., p. 26-27, Em. Lăzărescu, Arhitectura,
p. 151-152, şi R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident, p. 285, care atribuie acestui monument
funcţia de biserică a Mitropoliei Ţării Româneşti.
515
N. Ghika Budeşti, Biserica domnească din Târgovişte, în BCMI, III, 1910, p. 17-28; Idem,
Evoluţia arhitecturii, vol. II, p. 37-39, fig. 174-184; Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 259-261; Gr.
Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 289-290; Cr. Moisescu, Târgovişte, monumente istorice
şi de artă, p. 190-200, fig. 291-292.
516
Lipsa de interes a domnilor moldoveni faţă de planul în cruce greacă este surprinzătoare, dacă
avem în vedere, pe de o parte, că în teritoriile cnezatelor ruseşti Halici–Wolhynia, din Rutenia vecină,
acest tip de plan era cel dominant (vezi Hubert Faensen, Vladimir Ivanov, Arhitectura rusă veche, vol.
I, traducere de H. R. Radian, Bucureşti, 1981, p. 27-37), iar de cealaltă parte, constatarea că relaţiile
culturale cu spaţiul sud-dunărean nu au fost chiar lipsite de importanţă, de vreme ce triconcul
moldovenesc îşi are rădăcinile tocmai în arhitectura sârbească.
s-ar mai putea explica şi prin aceea că în cazul Moldovei, legăturile culturale
întreţinute de reprezentanţii boierimii cu lumea bizantino-slavă nu au fost la fel de
intense precum în cel al Ţării Româneşti.
Biserica “Sf. Atanasie” din Niculiţel reprezintă cel mai vechi caz din această
scurtă serie, ea fiind, de altfel, una dintre puţinele clădiri anterioare secolului al XV-
lea care s-au păstrat în elevaţie pe teritoriul Ţării Româneşti. Cercetările
arheologice şi de parament întreprinse în deceniul opt al secolului trecut au stabilit
că edificiul actual are la bază un vechi lăcaş de cult cu dimensiuni modeste (11,5 m
x 6,5 m), care a fost amplificat succesiv, pe parcursul mai multor etape constructive
intervenite de-a lungul secolelor XVI-XVIII. Edificiul iniţial a fost ridicat din
cărămidă, pe fundaţii din piatră de carieră, folosind pentru stabilizarea solului din
şanţurile fundaţiilor un sistem de piloţi subţiri din lemn, specific arhitecturii
bizantine517. Planul clădirii se compunea dintr-un altar semicircular, prevăzut cu
două nişe laterale, corespunzătoare pastoforiilor; naos cruciform, fără stâlpi centrali;
şi un pronaos dreptunghiular, foarte îngust. Separarea compartimentelor vestice se
realiza conform uzanţelor vremii, prin intermediul unui zid plin, străpuns de un gol
median de comunicare.
Privită din punct de vedere tipologic, biserica de la Niculiţel (fig. 72) se
apropie, aşadar, foarte mult de planul bisericii nr. I de la Curtea de Argeş. Ambele
ilustrează varianta “fără puncte libere de sprijin” a planului în cruce greacă, o
variantă pusă adesea în practică de mediile constructive ale slavilor balcanici, pe
care o regăsim asociată atât cu reşedinţele nobiliare (cum am văzut), cât şi cu
bisericile mănăstireşti, şi chiar cu edificiile comemorative518.
Naosul bisericii de la Niculiţel este dominat în partea centrală de o cupolă
supraînălţată prin intermediul unui tambur cu secţiunea circulară în interior şi
hexagonală în exterior. Turla este susţinută de trei bolţi egale ca dimensiuni, de
lăţime redusă, având profilul în arc uşor frânt, şi de o a patra dispusă spre vest, ceva
mai lungă, sub al cărei plan de naştere se deschid lateral două firide înalte. În ceea
ce priveşte soluţiile utilizate pentru acoperirea încăperilor aflate la extremităţile
edificiului, trebuie spus că acestea au fost destul de simple: o semicalotă în altar,
respectiv o boltă semicilindrică dispusă transversal în pronaos519.
Accesul în biserică a fost plasat într-un mod mai puţin obişnuit, pe latura de
nord a clădirii. Interiorul este luminat de cinci ferestre, dintre care trei se găsesc în
altar, amplasate radial faţă de axul est-vest al edificiului, iar celelalte două în naos,
dispuse simetric, pe zidurile de nord şi de sud. Nivelul originar de călcare este
reprezentat de o pardoseală din cărămizi pătrate, de epocă romană, aşezate pe un
strat-suport din mortar de var.
Cu prilejul investigaţiilor arheologice şi al lucrărilor de restaurare au fost
descoperite, căzute în substrucţii, dar şi conservate in situ, numeroase fragmente de
frescă pictată în stil bizantin, de o bună calitate artistică, ceea ce demonstrează că în
517
L. Bătrâna, A. Bătrâna, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii medievale din Dobrogea:
biserica “Sf. Atanasie” din Niculiţel (jud. Tulcea), în SCIVA, 28, nr. 4, 1977, p. 534.
518
O trecere în revistă a monumentelor de acest tip din Bulgaria medievală, la R. Theodorescu,
Bizanţ, Balcani, Occident, p. 270-274; lista prezentată poate fi completată cu câteva monumente
sârbeşti de aceeaşi factură, datând din secolul al XIV-lea, vezi în acest sens S. Ćurčić, op. cit., p. 78-
80, fig. 47 (A, B) şi 53, cu exemplele bisericilor “Înălţării” de la Velbužd, “Sf. Vasile” de la Hrusija
(lângă Hilandar) şi “Schimbarea la Faţă” din Budisavci.
519
Cr. Moisescu, Un monument féodale inconnu de Dobroudja, în Revue Roumaine d’Histoire,
XV, nr. 3, 1976, p. 493-494.
prima fază de funcţionare biserica a fost decorată cu picturi murale. Cât priveşte
arhitectura faţadelor, aceasta era iniţial compusă dintr-o suită de firide înalte,
terminate în partea superioară cu arce semicirculare, care încingeau laturile de nord
şi de sud ale edificiului520.
În cursul cercetărilor arheologice, s-a putut constata că, atât în interiorul
bisericii, cât şi în imediata ei vecinătate, a funcţionat o necropolă, în cuprinsul
căreia au fost descoperite cca. 70 de morminte. Dintre acestea doar patru au
aparţinut primei etape de funcţionare a monumentului. Este vorba despre două
morminte găsite în spaţiul pronaosului şi două aflate în exterior, la mică distanţă de
zidurile edificiului521. Informaţiile oferite de necropolă se dovedesc a fi utile şi în
încercarea de stabilire a funcţiei pe care a avut-o iniţial biserica din Niculiţel. În
acest sens, trebuie spus că prezenţa înhumărilor în spaţiul interior şi numărul redus
al înmormântărilor din necropola exterioară vin să sugereze concluzia că lăcaşul de
cult a deservit o comunitate restrânsă, formată din membrii unei familii nobiliare ce
va fi rezidat undeva în vecinătate. Concluzia pare a fi întărită şi de amplasarea
atipică a intrării în biserică (pe latura de nord, în locul celei sudice sau al celei
vestice, aşa cum se întâmpla de obicei în epocă), explicaţia probabilă a acestei stări
de fapt fiind aceea că pe acea latură se va fi aflat locuinţa familiei respective522.
Încadrarea cronologică a monumentului s-a realizat cu ajutorul elementelor
de datare furnizate de cercetarea arheologică, în principal pe baza unei monede
emise de regele sârb Ştefan Dragutin Sriemski, în singurul an de domnie al acestuia
(1281). S-a ajuns, astfel, la concluzia că momentul constructiv poate fi plasat în
ultimele două decenii ale secolului al XIII-lea523, aşa cum o recomandă de altfel şi
caracteristicile tipologice ale edificiului524. Cercetări numismatice recente au
demonstrat însă că moneda în cauză nu a aparţinut lui Ştefan Dragutin, ci unui alt
rege sârb, mai precis bine cunoscutului Ştefan IV Duşan, ea fiind emisă în perioada
1331-1345, în cursul primei părţi a domniei acestuia525. Rezultă de aici concluzia că
actul de ctitorire a lăcaşului de la Niculiţel a avut loc cu câteva decenii mai târziu
decât au crezut autorii investigaţiilor arheologice, respectiv în prima jumătate a
secolului al XIV-lea. Concluzia permite mai departe atribuirea iniţiativei ridicării
bisericii şi, implicit, a complexului rezidenţial, unui reprezentant al nobilimii locale,
aflat probabil în relaţii de obedienţă faţă de hanatul Hoardei de Aur, autoritatea
politică care controla în acel moment gurile Dunării526.
Biserica a funcţionat în calitate de capelă nobiliară până în prima jumătate a
secolului al XV-lea, ea fiind dezafectată probabil în timpul luptelor antiotomane
intervenite după moartea lui Mircea cel Bătrân. În cursul secolului al XVI-lea,
monumentul a fost redat cultului, numărul mare al înmormântărilor practicate în
perioada care a urmat sugerând transformarea ei în biserică parohială, aflată în
520
Idem, Arhitectura, p. 38-39, fig. 30; vezi şi L. Bătrâna, A. Bătrâna, Contribuţii la cunoaşterea
arhitecturii medievale din Dobrogea, p. 537, fig. 6, care consideră că edificiul a avut iniţial doar două
ferestre în spaţiul altarului.
521
Ibidem, p. 538.
522
Ibidem, p. 542-543.
523
Ibidem, p. 538.
524
R. Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400), Bucureşti, 1976, p. 222,
nota 20.
525
Vezi Ernest Oberländer–Târnoveanu, Un trésor de monnaies serbes et bosniaque trouvé dans
la zone de Bouche du Danube (Notes préliminaire), în Numizmaticar, 15, 1992, p. 83.
526
legătură cu aşezarea rurală din vecinătate. În această din urmă calitate a funcţionat
până la sfârşitul secolului al XIX-lea, răstimp în care a suferit numeroase intervenţii
care i-au modificat aspectul iniţial: spaţiul pronaosului a fost lărgit către vest, în
două etape consecutive; tot către vest, clădirea a primit un pridvor din zidărie de
piatră, deasupra căruia a fost ridicată o turlă–clopotniţă din lemn; zidul care separa
naosul de pronaos a fost desfiinţat, pentru a fi înlocuit cu o arcadă; intrarea de pe
peretele nordic al pronaosului a fost plombată, locul ei fiind luat de o uşă amplasată
pe latura vestică, şi, ulterior, de uşa pridvorului, prevăzută şi ea tot pe latura vestică;
două dintre ferestrele altarului au fost obturate, urmând să fie păstrată doar cea
practicată în axul acestuia; în fine, cornişa şi firidele care decorau iniţial faţadele
clădirii au fost aduse la aspectul de panouri pe care acestea îl au astăzi527.
Biserica “Sf. Nicolae–Hârteşti” (fig. 73) din Bucşeneşti–Lotaşi a aparţinut
reşedinţei ridicate aici de cea mai cunoscută ramură a familiei boierilor Coteşti 528.
Este vorba despre fiii jupanului Badea Cotescu şi ai monahiei Salomia, jupanul
Lăudat mare clucer 529 şi jupanul Badea, despre care pisania lăcaşului de cult ne
spune că au terminat lucrările de construcţie între anii 1531-1532530. Edificiul este
unul de dimensiuni modeste (6,15 m x 7,50 m), ridicat din piatră de râu şi cărămidă
legate cu mortar, cu paramentul exterior executat din cărămidă. Din punct de vedere
planimetric, el aparţine variantei simple a tipului “cu puncte libere de sprijin”
(varianta macedoneană), fiind alcătuit dintr-un naos cruciform, încheiat spre răsărit
cu absida altarului de formă semicirculară la interior şi poligonală (în trei laturi) la
exterior. Proscomidia este prezentă sub forma unei nişe semicirculare săpate în
grosimea zidului răsăritean al naosului, în vreme ce diaconiconul lipseşte, fie pentru
că a fost acoperit între timp, fie pentru că a fost omis de la început din structura
clădirii. În cursul unei etape constructive intervenite probabil în secolul al XVIII-
lea, planul iniţial al bisericii a fost amplificat, naosului fiindu-i adosat spre vest un
pridvor deschis, deasupra căruia se află un etaj cu funcţie de clopotniţă531.
Turla bisericii are tamburul alcătuit din 12 laturi, încadrate de colonete
angajate şi decorate cu arcade oarbe. Prin intermediul pandantivilor, ea se ridică
deasupra spaţiului central al naosului, peste cei patru piloni de sprijin caracteristici
acestui tip de plan, folosind ca bază o prismă pătrată cu colţurile teşite oblic.
Dispoziţia turlei se constituie, astfel, într-o caracteristică unică pentru spaţiul
arhitectural românesc, ea reprezentând o formă intermediară între turlele bizantine
constantinopolitane, lipsite de baze sau cu bazele plasate sub învelitoare, şi cele
sârbeşti (preluate apoi şi în arhitectura românească), cu baze aparente, ce au
aspectul unor masive de zidărie de secţiune pătrată sau octogonală.
Navele centrale sunt acoperite cu semicilindri longitudinali, în vreme ce
navele laterale au deasupra bolţi semicilindrice dispuse transversal, pentru a prelua
527
L. Bătrâna, A. Bătrâna, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii medievale din Dobrogea, p.
538-539; Cr. Moisescu, Un monument féodale inconnu de Dobroudja, p. 493-494; Idem, Arhitectura,
p. 39.
528
În privinţa boierilor Coteşti, vezi Şt. Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii
Argeşului, p. 804-805.
529
Despre acest boier, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 68.
530
Textul pisaniei la N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, p. 126; pisania o
menţionează în acelaşi context şi pe jupaniţa Voica, soţia jupanului Lăudat.
531
N. Ghika Budeşti, Biserica din Hârtieşti–Muscel, în BCMI, XXVII, 1934, p. 19-22; V.
Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 201-202; Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 154; Gr. Ionescu,
Arhitectura pe teritoriul României, p. 171-172, fig. 102.
împingerile laterale create de bolţile centrale. Navelor laterale principale le

corespund în exterior două frontoane simple, de formă semicirculară, încadrate,
fiecare, de câte un arc proeminent. În ceea ce priveşte absida altarului, sistemul de
boltire utilizat aici este cel obişnui, reprezentat de o semicalotă sferică532.
Altarul este luminat prin intermediul unei ferestre înguste, amplasată în axul
est-vest al edificiului. În naos se găsesc trei ferestre mai largi, amplasate asimetric,
una pe latura nordică şi două pe cea sudică. Turla are, la rândul ei, patru deschideri,
foarte înguste şi lungi, terminate în partea superioară în unghi ascuţit, cu două
cărămizi aşezate oblic. În fine, câte o fereastră de factură similară străpunge fiecare
dintre cele două frontoane laterale. Intrarea în biserică este amplasată pe latura
vestică a edificiului533. Frescele care acopereau iniţial pereţii interiori ai lăcaşului de
cult nu s-au mai păstrat, ele fiind înlocuite cu o pictură de dată mai recentă. Potrivit
pisaniei aşezate în naos, operaţiunea de “înfrumuseţare a zugrăvitului” a fost
comandată de cinci feţe bisericeşti şi s-a încheiat la 18 iunie 1837534.
La scurt timp după terminarea lucrărilor de construcţie, biserica a primit
rămăşiţele pământeşti ale jupanului Badea şi ale fratelui său, jupanul Lăudat mare
clucer, trecuţi în nefiinţă în anul 1532, respectiv 1533535. Împreună cu pisania
bisericii, cele două morminte constituie, aşadar, indicii semnificative cu privire la
posibilele rosturi ale bisericii, pledând în favoarea concluziei că ne aflăm în faţa
unei capele de curte. Asocierea lăcaşului de cult de la Bucşeneşti–Lotaşi cu un
complex rezidenţial pare a fi susţinută, de altfel, şi de împrejurarea că la începutul
secolului trecut, în proximitatea bisericii, se mai păstrau încă ruinele unei clădiri de
plan pătrat536, reprezentând probabil vestigii ale unor vechi locuinţe boiereşti537.
Trebuie spus, totuşi, că datarea bisericii, aşa cum rezultă ea din lectura pisaniei
aşezate de fiii jupanului Badea Cotescu, nu întruneşte acordul tuturor cercetătorilor
care s-au aplecat asupra trecutului edificiului de cult. Majoritatea istoricilor de artă
consideră că trăsăturile arhaice ale monumentului şi absenţa unor edificii similare
din repertoriul arhitectural al secolului al XVI-lea fac mai plauzibilă ipoteza
ridicării sale în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, context în care data
specificată de pisanie ar trebui privită drept moment al unei refaceri târzii538.
O analiză paleografică a pisaniei a arătat că aceasta are câteva particularităţi –
semne cronologice – necunoscute mediului cultural autohton, care sunt
caracteristice, în schimb, scrierilor bizantino-slave din secolul al XVI-lea. Utilizarea
lor vine să sugereze faptul că textul a fost redactat sub îndrumarea unui bun
cunoscător al culturii bizantine, străin din zona balcanică, probabil chiar meşterul
constructor al bisericii. Prezenţa unui astfel de personaj la Hârteşti este, aşadar, de
532
N. Ghika Budeşti, Biserica din Hârtieşti–Muscel, p. 23.
533
Ibidem, p. 22-23, fig. 3-7.
534
Vezi textul pisaniei la Em. Lăzărescu, Observaţii asupra bisericii din Hârteşti, în SCIA–AP, 2,
1962, p. 396, nota 1.
535
În privinţa inscripţiilor aflate pe pietrele funerare, vezi N. Iorga, Inscripţii din bisericile
României, vol. I, p. 124-125.
536
N. Ghika Budeşti, Biserica din Hârtieşti–Muscel, p. 24.
537
Rămâne de văzut, însă, dacă aceste ruine nu cumva aparţin caselor de piatră ridicate de Iane
vistier în prima jumătate a secolului al XVII-lea, case pe care, în anul 1670, jupaniţa Despa, soţia
acestuia, le închina lui Şerban Cantacuzino, împreună cu biserica; vezi Stoicescu, Bibliografia, vol. I,
p. 368 şi p. 377, nota 9; Teodor Dina, Biserica “Sf. Nicolae” din Piscani, judeţul Argeş. Controverse
şi realităţi privind istoricul acestui monument din secolul al XVIII-lea, în Argessis, XIII, 2004, p. 243.
538
N. Ghika Budeşti, Biserica din Hârtieşti–Muscel, p. 20; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale,
p. 202-204.
natură să explice caracterul de unicat al monumentului şi trăsăturile lui arhaice.

Aşezat în acest context, momentul constructiv marcat de actul ctitoricesc al fraţilor
Lăudat şi Badea nu mai poate fi privit drept o etapă de refacere (pentru aceasta nici
nu ar fi fost nevoie de un meşter străin, ci doar de unul autohton), astfel încât data
menţionată de pisanie poate fi considerată drept momentul de început pentru
funcţionarea acestui lăcaş de cult539.
Depăşirea controverselor legate de datarea monumentului nu va putea fi
făcută, însă, decât prin intermediul unor investigaţii arheologice. Tot ele ar putea să
clarifice şi aspectele legate de articulaţiile funcţionale ale ansamblului rezidenţial:
cercetarea necropolei care a funcţionat în interiorul şi în jurul edificiului de cult;
precizarea aspectului locuinţei boiereşti şi a eventualelor etape de funcţionare ale
acesteia; identificarea anexelor utilitar–gospodăreşti; clarificarea duratei de
funcţionare a întregului complex etc.
Ultimul monument din această scurtă serie de capele boiereşti, edificate în
stilul arhitectural de tradiţie bizantină, este biserica “Sf. Dumitru” din Craiova.
Atât numele său – “biserica Băneasa” –, conservat de tradiţia locală, cât şi
caracteristicile constructive pledează pentru punerea sa în legătură cu boierii
Craioveşti540, mai precis cu reşedinţa acestora541, devenită la începutul secolului al
XVI-lea sediul administrativ al instituţiei băniei. Tot către această concluzie trimite
şi gestul domnitorului Matei Basarab de refacere a edificiului în anul 1652, ştiut
fiind faptul că acesta a manifestat o preocupare constantă pentru îngrijirea ctitoriilor
familiei Craioveştilor, al cărei descendent era542.
Plecând de la afirmaţia pisaniei, conform căreia biserica “s-a refăcut din
temelie de izno<a>vă”543, înfăţişarea vechiului lăcaş de cult poate fi reconstituită
astăzi pe baza unor imagini de epocă, păstrate cu edificiul ridicat în 1652 (fig. 74),
aceasta întrucât nici biserica lui Matei Basarab nu a supravieţuit, ea fiind demolată
şi refăcută la sfârşitul secolul al XIX-lea.
Biserica a fost zidită în întregime din cărămidă şi dezvolta un plan în cruce
înscrisă, de tip complex. Ea avea naosul împărţit în trei travee, prin intermediul a
două şiruri de stâlpi: cea principală, mai largă, se încheia spre răsărit cu absida
altarului; cele laterale, ceva mai înguste, se terminau cu absidele corespunzătoare
proscomidiei şi diaconiconului. Pronaosul se înfăţişa drept o încăpere îngustă de
formă dreptunghiulară, despărţită de spaţiul naosului prin intermediul unui zid plin,
străpuns în ax de un gol de uşă.
Deasupra bisericii se ridicau trei turle: una centrală, peste crucea navelor, şi
alte două în extremităţile pronaosului. Braţele laterale ale crucii erau acoperite cu
bolţi transversale, cărora în exterior le corespundeau frontoane arcuite; în vreme ce
deasupra pronaosului, între cel două turle, se găsea un semicilindru longitudinal. În
cursul refacerilor din secolele XVII-XVIII, edificiul de cult a suferit modificări ale
paramentului; i-au fost adăugate câte cinci contraforturi pe fiecare dintre laturile
539
Em. Lăzărescu, Observaţii asupra bisericii din Hârteşti, p. 392-397.
540
N. Ghika Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. III, Veacul al XVII-lea, în BCMI,
XXV, 1932, p. 6, 48-49; N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţie
îngrijită de Mihaela Paraschiv, Iaşi, 2001, p. 224; Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 248, nota 1;
Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 224.
541
542
N. Iorga, Istoria bisericii româneşti, p. 226; V. Nicolae, op. cit., p. 74.
543
Vezi textul pisaniei, la Ioan Popescu–Cilieni, Biserica “Sf. Dumitru”, catedrală mitropolitană
a Craiovei, în MO, XI, nr. 9-12, 1959, p. 580.
lungi; iar în final, a primit un pridvor deschis susţinut de patru arcade pe stâlpi
octogonali544.
3. BISERICI DE FACTURĂ INCERTĂ545
În afara monumentelor analizate în paginile anterioare ale capitolului de faţă,
studierea izvoarelor istorice ne-a condus şi la identificarea unei serii de biserici de
curte dispărute, a căror existenţă este menţionată documentar sau poate fi bănuită
coroborând diversele surse aflate la dispoziţie. Este vorba, prin urmare, despre o
categorie de edificii ale căror caracteristici constructive rămân (cel puţin
deocamdată) complet necunoscute, singurele cercetări în măsură să clarifice
problemele pe care le ridică reconstituirea arhitecturii lor fiind cele arheologice.
Izvoarele istorice ne permit identificarea unui număr de şase astfel de biserici
în spaţiul moldovenesc, la: Trifeşti (jud. Iaşi), Feereşti (jud. Vaslui), Trebeş (jud.
Bacău), Suceava, Părhăuţi (jud. Suceava) şi Cordăreni (jud. Botoşani); precum şi a
unui număr de zece edificii similare pentru cazul Ţării Româneşti, la: Bucov (jud.
Argeş), Brâncoveni (jud. Olt), Stănceşti (jud. Prahova), Piscani (jud. Argeş),
Cornăţelu (jud. Dâmboviţa), Şuici (jud. Argeş), Bucureşti, Modruzeşti (jud. Buzău),
Coiani (jud. Giurgiu) şi Băleni (jud. Dâmboviţa).
În Moldova, cel mai vechi astfel de caz este înregistrat la Trifeşti, unde
cercetările de suprafaţă au condus la descoperirea unui număr semnificativ de cahle
şi fragmente ceramice comune, databile în secolele XIV, XIV-XV şi XV546. Întregul
material arheologic a fost recoltat din trei puncte aflate la distanţă mică unul de
altul, numite în mod sugestiv “Dealul Curţii”, “La curte” şi “La iezătură”,
îndreptăţind concluzia că aici a existat la un moment dat o reşedinţă boierească547.
În punctul numit “La curte” a fost identificată însă şi o necropolă, care a
funcţionat pe parcursul secolului al XIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIV-
lea. Între cele 87 de morminte investigate aici, se remarcă câteva care, prin piesele
lor de inventar funerar, contrastează în mod evident cu marea majoritate a
celorlalte548. În interiorul acestora au fost descoperiţi cercei, plăcuţe de diademă şi
alte piese de podoabă din argint aurit, care par să indice faptul că ne aflăm în faţa
unei necropole în care au fost înmormântate personaje aparţinând “unei categorii
sociale cu posibilităţi materiale care le depăşeau pe cele ale comunităţii săteşti de la
Trifeşti”549. Mai mult decât atât, se pare că, în cea mai mare parte, obiectele indicate
îşi au ca sursă de provenienţă opt morminte amplasate în şir, unul lângă altul,
sugerând concluzia că cei înhumaţi au aparţinut unei singure familii550.
544
V. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei. Al III-lea raport, p. 99; V. Vătăşianu, Istoria artei
feudale, p. 505; Em. Lăzărescu, Arhitectura, p. 248, nota 1.
545
O primă variantă a acestui subcapitol a fost publicată sub titlul: Cr. N. Apetrei, Biserici de curte
mai puţin cunoscute (Moldova şi Ţara Românească, secolele XIV-XVI), în vol. Românii în Europa
medievală (Între Orientul bizantin şi Occidentul latin). Studii în onoarea Profesorului Victor Spinei,
editat de Dumitru Ţeicu şi Ionel Cândea, Brăila, 2008, p. 801-817.
546
Nicolae Zaharia, Mircea Petrescu–Dâmboviţa, Emilia Zaharia, Aşezări din Moldova. De la
Paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 282-283; P.–V. Batariuc, op. cit., p. 186.
547
Vasile Chirică, Marcel Tănăsache, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, vol. II, Iaşi, 1984,
p. 409-410.
548
Ion Ioniţă, Săpăturile de salvare de la Trifeşti, în MCA, VIII, 1962, p. 736-738; V. Spinei,
Săpăturile de la Trifeşti (jud. Iaşi), în MCA, XVI, 1986, p. 237-242.
549
Ibidem, p. 240.
550
Ibidem.
Informaţiile furnizate de toponimia locală, cercetările de suprafaţă şi cele

arheologice converg, aşadar, către concluzia că, în perioada premergătoare
întemeierii Ţării Moldovei, la Trifeşti a funcţionat reşedinţa unui reprezentant al
elitei sociale autohtone. Cel mai probabil, este vorba despre unul dintre “puternicii
locului” (cum îi numesc izvoarele vremii), aflat în relaţii de ascultare faţă de
hanatul Hoardei de Aur551, ale cărui rude sau descendenţi au fost înmormântaţi în
cuprinsul cimitirului sătesc, alături de populaţia de rând.
Prezenţa necropolei este, indiscutabil, legată de existenţa unui lăcaş de cult,
care, date fiind toate detaliile amintite mai sus, este de bănuit că va fi funcţionat atât
în calitate de biserică parohială, cât şi ca paraclis pentru reşedinţa respectivă.
Prezenţa ceramicii de secol XIV-XV şi XV şi, în mod special, aceea a cahlelor, ne
conduce şi către o altă ipoteză plauzibilă, anume aceea că, după întemeiere,
reşedinţa şi-a continuat existenţa până spre începutul secolului al XV-lea, indiciu al
integrării de către domnie a familiei nobiliare locale în rândurile boierimii.
O situaţie similară, dar ceva mai târzie, pare a fi aceea de la Feereşti, unde
documentele interne de cancelarie indică existenţa unei reşedinţe boiereşti ale cărei
începuturi se plasează în prima jumătate a secolului al XV-lea. Un document emis
la 9 octombrie 1487, îl atestă aici pe “Mihul de la Feereşti”, cel care îi vindea unui
oarecare boier Ursu, slugă domnească, jumătate din satul Stârceşti, la gura
Tutovei552. Câţiva ani mai târziu, la 15 octombrie 1491, Drăgălina şi Maruşca,
fiicele lui Cozma Streşină, precum şi nepoţii acestora, Ion şi Maria, fiii amintitului
Mihu, îi vindeau lui Ştefan cel Mare satul “Feereştii, unde au fost casăle moşilor
lor, a lui Feair şi a lui Petre şi a Cozmei Streaşină”, aflat pe Racova553. Trebuie
amintit tot aici faptul că în textul aceluiaşi document, marele voievod ţine să
precizeze că cei patru vânzători “încă şi ispisocul ce l-au avut moşii lor, Feair şi
Pătru şi Cozma Streaşină, pre acest sat de la unchii noştri, de la Iliaş şi Ştefan
voievozi, pe când au fost încă în pace, încă l-au datu-l în mâna domnii mele”554.
Cercetările genealogice au arătat că “Mihu de la Feereşti”, tatăl lui Ion şi al
Mariei, stăpân în Stârceşti până în 1487, este foarte probabil unul şi acelaşi cu
boierul Mihu, fiul lui Ivan Damianovici555, cel care a deţinut dregătoriile de
pârcălab de Crăciuna şi medelnicer la curtea lui Ştefan cel Mare556. Din acest
dregător descind însă boierii din familia Racoviţă, stăpâni ai satului în secolul al
XVII-lea557, boieri pe care un act de cancelarie, emis la 12 iulie 1705 de Antioh
Cantemir, îi pune în relaţie cu o veche biserică din Feereşti. Documentul, care are
drept obiect scutirea de dări a preoţilor respectivului lăcaş de cult, ţine să arate că
biserica “iaste făcută de răposaţii strămoşii dumnealor a Racoviţeştilor, undia zac şi
trupurile lor”558. În contextul ipotezei genealogice expuse mai sus, această din urmă
precizare ne conduce în final la concluzia că biserica Racoviţeştilor este foarte
551
V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 272.
552
DRH, A, vol. III, p. 24, nr. 15.
553
Ibidem, p. 188, nr. 96.
554
Ibidem.
555
Despre Ivan Damianovici şi familia sa, vezi V. M. Puşcaşu, Biserica Dobrovăţ – date istorice,
în MMS, LIII, nr. 1-3, 1977, p. 165-167.
556
Eadem, Mănăstirea Dobrovăţului, II, Date istorice, în MMS, LIV, nr. 5-8, 1978, p. 530-531.
557
Ibidem, p. 532.
558
Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. VIII, p. 329; Ibidem, vol. XIV, p. 110-112; Stoicescu,
Repertoriul bibliografic, p. 292-293 şi p. 305 cu nota 18.
probabil vechiul paraclis al reşedinţei locale, ridicat cândva în cursul secolului al

XV-lea, paraclis în interiorul căruia au fost înmormântaţi boierii Feereşti559.
O carte de judecată emisă în anul 1702 de domnul Constantin Duca, în
favoarea slugerului Ştefan Ruset, aflat la momentul respectiv în litigiu cu Episcopia
catolică de la Bacău pentru satul Trebeş, ne dezvăluie existenţa unei alte vechi
reşedinţe boiereşti care era înzestrată cu un lăcaş de cult propriu. După obiceiul
vremii, domnul face o adevărată istorie a satului, pentru a ilustra drepturile părţii
care are câştig de cauză, justificându-şi în acelaşi timp decizia adoptată. Cu acest
prilej, se precizează că slugerul “ne-au arătat şi un uric de la Petru vodă, scriindu
cum acel sat Treabeşul au fost tot satul al lui Tudor portariul de cetatea Sucevei, şi
pe urmă l-au ţinut doi ficiori a lui, anume Tudor ce-au fostu logofăt al treilea şi
Branciea postelnicul şi împărţindu-şi acei fraţi satul Treabeşul în douâ, s-au venit
lui Toader logofătul partea din sus cu biserică şi cu curte, iar partea din gios s-au
vinit Brancii postelnicul cu vecinii unguri”560.
Mergând regresiv pe firul documentelor, pentru a urmări evoluţia satului în
cauză, aflăm un alt document, din 26 iunie 1636, în care se arată că un oarecare
Ştefan fost vornic, aflat în litigiu cu aceeaşi Episcopie catolică din Bacău pentru
partea de sus a satului, aduce în faţa domnului Vasile Lupu “un uric de împărţire
al străbunicului său, Toader logofăt, de la bătrânul Petru voievod”561. Acest
nou izvor, mai apropiat de momentul împărţirii satului între cei doi fraţi sus
menţionaţi, ne oferă posibilitatea stabilirii identităţii voievodului menţionat de cele
două documente, în persoana lui Petru Rareş562, ceea ce, finalmente, ne permite
identificarea stăpânului reşedinţei şi a bisericii acesteia. Este vorba despre Tudor
portar de Suceava, probabil unul dintre numeroşii stăpâni cu acest nume care intrau
la 15 martie 1489 în stăpânirea unei părţi din satul Trebeş, în urma unui schimb de
ocini563. Coroborând totalitatea acestor informaţii documentare, se desprinde
concluzia că atât locuinţele boiereşti de la Trebeş, cât şi lăcaşul de cult care a
funcţionat pe lângă acestea, trebuie plasate cândva la sfârşitul secolului al XV-lea
sau la începutul secolului al XVI-lea.
O însemnare făcută în anul 1529 pe un Tetraevangheliar, aflat actualmente în
tezaurul mănăstirii Rila din Bulgaria, menţionează existenţa în Suceava a unei
biserici ctitorite de boierul Onufrie Barbovschi. Conform acestei însemnări “a
binevoit piosul jupan Barbovschi, pârcălabul cetăţii Suceava, prin dania lui să se
scrie acest Tetraevanghel, care s-a şi scris cu mâna ieromonahului Macarie şi s-a
terminat de el în Putna. Şi l-a dat în biserica cea zidită de el în Suceava, unde este
hramul Adormirii Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu. În anul 7037”564.
Aşa cum am mai avut prilejul să arătăm anterior565, o astfel de ctitorie, pe
care izvoarele scrise nu o pun în legătură cu un aşezământ monahal, nu putea să
559
V. M. Puşcaşu, Biserica Dobrovăţ, p. 531; Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVI, p. V-VI.
560
Publicat f. a., f. t., în Arhiva. Organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, I, 1889-1890, p.
115-116; Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 870.
561
DRH, A, vol. XXIII, p. 501, nr. 439.
562
Vezi şi Gh. Burlacu, Ocolul domnesc al Bacăului (sec. XV-XVIII), în Carpica, XIII, 1981, p.
53-54, cu spiţa de neam.
563
DRH, A, vol. III, p. 98, nr. 52.
564
T. Simedrea, op. cit., p. 154, nota 1; Emil Turdeanu, Oameni şi cărţi de altădată, ediţie îngrijită
de Şt. S. Gorovei şi M. M. Székely, note complementare, traducere şi postfaţă de Şt. S. Gorovei,
Bucureşti, 1997, p. 267; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 301.
565
Vezi supra, p. 156, discuţia legată de funcţiile bisericii de la Bucecea–Vâlceşti.
aibă decât funcţia de biserică a unei reşedinţe boiereşti. În cazul de faţă, ipoteza
beneficiază şi de un argument suplimentar furnizat de specificul dregătoriei de
portar sau pârcălab al Sucevei566, pe care ctitorul o deţinea în momentul edificării
bisericii. Aceasta presupunea, în mod evident, perioade lungi de şedere în capitala
ţării, motiv pentru care ni se pare firesc să presupunem că Onufrie Barbovschi îşi va
fi construit o curte la Suceava, în cuprinsul căreia va fi funcţionat şi o biserică, cea
pe care ctitorul se preocupa să o înzestreze cu obiectele de cult necesare în anul
1529. Nu este lipsit de interes să amintim aici şi o altă ipoteză enunţată de unii
cercetători, care sunt de părere că monumentul a servit drept loc de înmormântare
pentru ctitorul său567, venind astfel în sprijinul afirmaţiilor noastre referitoare la
rosturile acestui lăcaş de cult sucevean. Biserica ctitorită de Onufrie Barbovschi a
dăinuit până în anul 1792568, când a fost dărâmată de autorităţile austriece, urme ale
sale fiind descoperite în cursul cercetărilor arheologice desfăşurate în vechea
capitală a Moldovei569.
Analiza coroborată a diverselor tipuri de izvoare în legătură cu biserica curţii
din Părhăuţi a logofătului Gavriil Totruşan dovedeşte faptul că reşedinţa este mai
veche decât o arată monumentul (terminat la 15 iunie 1522), necesităţile de cult ale
familiei boiereşti fiind asigurate anterior acestei date de o biserică ce o precede
pe cea din secolul al XVI-lea 570. Concluzia este prilejuită de prezenţa în pronaosul
bisericii logofătului Totruşan a pietrelor funerare aparţinând părinţilor marelui
dregător, panul Anjincu şi cneaghina Maria, decedaţi în anii 1494 şi 1506571.
Vechimea reşedinţei pare a fi susţinută şi de izvoarele arheologice, cercetările de
suprafaţă desfăşurate în zona locuinţelor boiereşti conducând la descoperirea,
printre alte materiale arheologice, a unor cahle specifice secolului al XV-lea 572.
Un ultim caz cunoscut în legătură cu spaţiul Moldovei este cel al bisericii din
Cordăreni. Lăcaşul de cult de aici este amintit într-o carte de mărturie din 3 martie
1598, emisă de câţiva mari dregători, prin care aceştia adeveresc faptul că
Magdalena, cneaghina defunctului pârcălab de Hotin, Neagoe cel Bătrân, dăruia
fiicei sale Tudora şi nepotului său Toader, fiul Salomiei, “a treia parte a ei din tot
satul Cordăreni şi cu case vechi ce sunt lângă biserica de piatră şi cu mori şi cu
heleşteu şi cu sladniţă şi cu povarne şi cu toate bucatele de la acea mai înainte spusă
parte de sat”573. Documentul, deosebit de preţios, ne înfăţişează, aşadar, imaginea
tipică a unei curţi din secolul al XVI-lea, cu locuinţa amplasată în proximitatea
lăcaşului de cult, ambele componente fiind înconjurate de diversele “unităţi”
economice pe care le putea pune la dispoziţie un sat boieresc de reşedinţă.
566
Despre cariera acestui boier, vezi M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 298-300.
567
N. Grămadă, Aspecte de viaţă din trecutul oraşului Suceava, în MMS, XXXIII, nr. 10-12, 1957,
p. 876; Şt. S. Gorovei, Note şi îndreptări pentru istoria Mitropoliei Moldovei, în MMS, LVI, nr. 1-2,
1980, p. 82.
568
I. Caproşu, Vechea Catedrală Mitropolitană din Suceava. Biserica Sfântul Ioan cel Nou, Iaşi,
1980, p. 34-35.
569
Em. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, op. cit., p. 221-222.
570
Costăchescu, Documente Bogdan, p. 144; Ilie Grămadă, Biserica Părhăuţi, în MMS, XXXV,
nr. 9-12, 1959, p. 623-626; M. Andronic, op. cit., p. 80-81; M. M. Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş,
p. 436.
571
572
M. Andronic, op. cit., p. 27; P.–V. Batariuc, Ceramica monumentală descoperită la curţi
boiereşti din judeţul Suceava, în SCIVA, 45, nr. 1, 1994, p. 79.
573
I. Caproşu, Documente moldoveneşti din secolele al XV-lea–al XVII-lea, în AIIAI, IV, 1967,
p. 211.
Situaţii asemănătoare sunt întâlnite şi în Ţara Românească, un prim exemplu

fiind cel al reşedinţei de la Bucov574, aparţinând jupanului Dragomir Udrişte575. În
acest caz, existenţa bisericii de curte este evocată într-o scrisoare adresată
autorităţilor braşovene, cândva în intervalul 1482-1492, prin intermediul căreia
boierul se lamenta asupra faptului că “a venit un om rău, un hoţ, la casa mea din
Bucov şi mi-a prădat biserica şi a luat tot ce era în biserică”576.
Un alt exemplu pare a fi vechea biserică din Brâncoveni, ale cărei urme au
fost sesizate sub fundaţiile capelei ridicate în secolul al XVI-lea de urmaşii boierilor
Craioveşti. Din păcate, planimetria acesteia a rămas neprecizată, edificiul nefiind
identificat ca atare. Se poate afirma, însă, cu certitudine, că este vorba despre o
ctitorie boierească, întrucât în spaţiul care se presupune că i-ar fi aparţinut au fost
găsite câteva morminte cu inventare funerare bogate, alcătuite din bijuterii din aur şi
argint577. Având în vedere tipologia bijuteriilor descoperite şi considerente de ordin
stratigrafic, ridicarea lăcaşului de cult trebuie să fi avut loc cândva în a doua
jumătate a secolului al XV-lea, perioadă în care, potrivit documentelor de
cancelarie, satul aparţinea boierilor Craioveşti. O dovedeşte un act din 16 martie
1494, care ne informează că, la această dată, Brâncovenii erau dăruiţi de jupanii
Barbu Craiovescu, Pârvu, Danciu şi Radu noii mănăstiri pe care aceştia o
întemeiaseră la Bistriţa olteană 578. În consecinţă, lăcaşul de cult este foarte probabil
o ctitorie a Craioveştilor, de unde rezultă concluzia că cei înhumaţi aici erau
membri ai familiei acestora. Din punct de vedere funcţional, vechea biserică din
Brâncoveni putea aparţine fie unei mănăstiri, fie unei reşedinţe boiereşti. Dacă este
să judecând însă după rosturile avute de cele două lăcaşuri de cult care i-au succedat
în timp pe acelaşi amplasament, ea trebuie să fi fost, ca şi acestea, o capelă de curte,
existenţa sa legându-se, prin urmare, de aceea a unei reşedinţe aparţinând celor
patru fraţi Craioveşti.
Tot o capelă trebuie să fi fost şi biserica cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel” din Stănceşti, ridicată în anii 1501-1502 de boierul Cârstian din Stănceşti579,
membru al Sfatului domnesc în timpul domniilor lui Radu cel Frumos580, Vlad
Călugărul581 şi Radu cel Mare582. Informaţiile privitoare la ctitor şi momentul
finalizării lucrărilor de construcţie sunt prezente în textul unei pisanii aşezate la
jumătatea secolului al XIX-lea de marele clucer Ion Arion, stăpânul satului din
această epocă, cel care a refăcut din temelie vechea ctitorie boierească, întrucât
aceasta “au stătut stricată întru lungimea vremii până când la anul de la Naşterea lui
574
Pentru localizarea satului, vezi V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 251, nr. 603.
575
Despre acest boier, vezi G. D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara Românească, vol. I, 1389-
1495, Bucureşti, 1943, p. 161-162; Stoicescu, Dicţionar, p. 20.
576
I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara
Ungurească în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 296, nr. CCXL.
577
M. Beldie, op. cit., p. 95.
578
DRH, B, vol. I, p. 404, nr. 247; vezi şi Ion Donat, Domeniul Craioveştilor, în Idem, Domeniul
domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1996, p.
160.
579
Vezi DRH, B, vol. VII, p. 16, nr. 12, document din 3 aprilie 1571, prin care mănăstirea
Mărgineni primea, printre altele, întărire pentru jumătate din satul Zănoaga, dăruită de către nepoţii lui
“Cârstian vornic din Stănceşti”; despre acest boier, vezi şi G. D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara
Românească, vol. I, p. 254.
580
DRH, B, vol. I, p. 234, nr. 139, p. 235, nr. 140, p. 237, nr. 142.
581
Ibidem, p. 299, nr. 184, p. 300, nr. 185, p. 303, nr. 186 etc.
582
DRH, B, vol. II, p. 18, nr. 5, p. 19, nr. 6, p. 21, nr. 7, p. 22, nr. 8, p. 25, nr. 9 etc.
Hristos 1848 s-au preînoit de iznoavă”583. Preluând conţinutul alteia mai vechi,
aşezate la 15 februarie 1720 (când biserica a beneficiat de un prim set de reparaţii),
pisania precizează că: “această sfântă şi dumnezeiască bisearică din temelie ei iaste
făcută de robul lui Dumnezeu, jupan Crâstiian Vornicu i sînu ego Stoica şi se-au
făcut întru hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când a fost leat 7010” 584.
Informaţiile din pisanie sunt preţioase însă şi din perspectiva încercării de a preciza
care era funcţia lăcaşului de cult iniţial, întrucât ele pot fi puse în relaţie cu
inscripţia unei pietre de mormânt aflate în biserică, care spune că: “s-a pristăvit
jupan Stoican, fiul lui Criistian vornic în anul 7016 (1508), crugul Soarelui 16, al
Lunii 5, luna martie, ziua 8”585. Prin urmare, cele trei inscripţii ne oferă suficiente
motive să credem că biserica a servit drept loc de înmormântare pentru ctitori şi
pentru membrii familiei acestora, concluzie care, coroborată cu prezenţa reşedinţei
ctitorilor în acelaşi sat, ne permite să afirmăm în cele din urmă că ne aflăm în faţa
unei alte biserici de curte.
O însemnare făcută pe un Minei, aflat actualmente în colecţia de manuscrise
a Academiei Române, afirmă că această carte de cult a fost comandată de jupan
Vlaicu mare logofăt, care “a pus-o în sfânta biserică numită satul Piscani” 586.
Însemnarea lasă să se înţeleagă, aşadar, că marele dregător a ridicat o biserică la
Piscani, pe care s-a îngrijit mai apoi să o înzestreze cu cele necesare cultului.
Înălţată în hotarul aceluiaşi sat în care, aşa cum am văzut într-un capitol anterior,
jupanul Vlaicu îşi avea locuinţa, biserica nu putea funcţiona decât în relaţie cu
aceasta din urmă, ca paraclis de curte, motiv pentru care ea a adăpostit, se pare,
chiar mormântul ctitorului său587.
La Cornăţelu, biserica înălţată în anul 1596 a fost precedată de un lăcaş de
cult care poate fi pus în legătură cu strămoşii banului Vintilă (II) din Cornăţeni şi cu
reşedinţa acestora din prima jumătate a aceluiaşi secol588. Acest vechi edificiu de
cult este pomenit în inscripţia unei cruci ridicate în anul 1645, în curtea noii
biserici, de marele clucer Socol din Cornăţeni, nepotul de frate al banului Vintilă.
În textul acesteia se arată că biserica cea veche a purtat hramul “Sf. Nicolae” şi fost
ridicată de întemeietorii neamului boierilor din Cornăţeni, marele vornic Vintilă (I)
şi soţia acestuia, jupaniţa Voica589.
Biserica aflată în discuţie este, foarte probabil, unul dintre cele două lăcaşuri
de cult pe care marele vornic intenţiona să le ridice în jurul anului 1553, motiv
pentru care se adresa în scris autorităţilor braşovene cu rugămintea să le permită
trecerea la sud de Carpaţi lui Petre zidarul şi lucrătorilor săi, care înălţaseră astfel de
biserici şi pentru alţi boieri munteni590. Scrisoarea către braşoveni conţine nu numai
elemente utile pentru datarea lăcaşului de cult, ci şi informaţii valoroase cu privire
583
N. Iorga, Inscripţii de la biserica din Stănceşti, Prahova, în Analele Academiei Române. Partea
administrativă şi dezbateri. Şedinţele din 1926-1927, XLVII, 1926-1927, p. 33.
584
Ibidem.
585
Ibidem, p. 34.
586
P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R.P.R., vol. I, Bucureşti, 1959,
p. 363.
587
Fl. Mîrţu, Mănăstirea Valea (Ţiţeşti–Argeş), p. 636-638; Sp. Cristocea, Cercetările arheologice
de la Piscani, judeţul Argeş, în Argessis, X, 2001, p. 130; T. Dina, File din istoria unui vechi sat
argeşean, Piscani, în Argessis, VIII, 1999, p. 119, p. 121.
588
Vezi DRH, B, vol. III, p. 209, nr. 133, act din 16 august 1532, în care este citat, în calitate de
membru al Sfatului domnesc, “Vintilă stolnic din Corneşti”, viitorul mare vornic.
589
Textul inscripţiei la G. D. Florescu, Un sfetnic al lui Matei Basarab, p. 75, nota 2.
590
Gr. Tocilescu, op. cit., p. 437-438, nr. 437.
la materialele de construcţie utilizate pentru construirea lui. Elocvent în acest sens

este faptul că marele vornic ţine să informeze conducerea oraşului transilvănean că,
în vederea ridicării celor două biserici, şi-a pregătit “tot ce a fost de trebuinţă, şi
cărămidă şi var şi piatră”591. Aşadar, primul paraclis al reşedinţei din Cornăţeni a
fost, foarte probabil, un edificiu de zid. El a avut însă o existenţă scurtă, fiind
dezafectat înainte de 1596, an în care, aşa cum am văzut mai sus, pe locul său a fost
construit noul lăcaş de cult cu hramul “Sfinţii Împăraţi”592.
O reşedinţă boierească a existat şi în satul Şuici, probabil încă din a doua
jumătate a secolului al XV-lea, întrucât documentele interne de cancelarie îl
menţionează în anii 1501593 şi 1505594 pe “jupanul Badea din Şuici”, cel care primea
întăriri domneşti pentru mai multe sate, munţi, vii, selişti şi ţigani, precum şi scutiri
de toate dările şi slujbele595. Documentul din 1505 ne înfăţişează şi familia
jupanului Badea, formată din patru fiii: jupan Şuica paharnic, jupan Dara spătar,
jupan Dragomir şi jupan Căzan; între care, judecând după poziţia avută în listă,
jupanul Şuica trebuie să fi fost cel mai vârstnic. Numele întâiului născut dintre fraţi
îl regăsim, însă, şi pe o lespede de mormânt aflată astăzi în pronaosul bisericii “Sf.
Nicolae” din Şuici, ridicată în anul 1797, pe locul vechiului edificiu de cult al
satului, distrus în cursul luptelor dintre otomani şi austrieci, din anul 1789596.
Inscripţia în cauză ne spune că “a răposat robul lui Dumnezeu, jupanul Drăghici
portarul, fiul lui Şuica, în <zilele lui Io Radu voie>vod, <luna> noiem<vrie> ... zile,
în anul 7050 (1541)”597. Prezenţa mormântului de la jumătatea secolului al XVI-lea
în spaţiul bisericii ridicate la sfârşitul veacului al XVIII-lea nu îşi poate avea altă
explicaţie, decât aceea că piatra funerară a fost recuperată din ruinele vechiului
edificiu de cult, pentru ca, mai apoi, să fie transferată în pronaosul celui nou.
Aceasta înseamnă însă că jupanul Drăghici portarul a fost, foarte probabil,
înmormântat în interiorul bisericii ruinate în anul 1789, fapt posibil doar în măsura
în care boierul respectiv deţinea drepturi ctitoriceşti în raport cu aceasta. Concluzia
care se desprinde de aici este aceea că vechea biserică din satul Şuici a fost o
ctitorie a familiei din care jupanul Drăghici făcea parte, motiv pentru care a fost
utilizată ca necropolă de către membrii acesteia.
Asemenea bunicului şi tatălui, jupanul Drăghici a rezidat şi el în satul Şuici,
după cum o demonstrează un document de cancelarie datat 15 iunie 1571598, ceea ce
591
Ibidem.
592
Biserica este cunoscută cu acest hram până în perioada interbelică, vezi V. Brătulescu, Raport
de activitate pe anul 1942, p. 26 şi p. 51; Stoicescu, Bibliografia, vol. I, p. 196. Între timp, însă, se
pare că i-a fost atribuit hramul vechii biserici, cel al “Sf. Nicolae”, vezi V. Puşcaşu, Actul de ctitorire,
p. 289, nr. 1344.
593
DRH, B, vol. II, p. 26, nr. 10.
594
Ibidem, p. 89-92, nr. 40.
595
Vezi şi DRH, B, vol. IV, p. 344, nr. 290, document din 11 mai 1550, în care se precizează că
jupanul Badea din Şuici a cumpărat satele Voiceşti, Cacaleţi, Pleşeşti şi Cocoţi în timpul uneia dintre
domniile lui Vlad Ţepeş; potrivit cercetătoarei Cristina Anton Manea (Eadem, Un document despre
moşia Şuici şi genealogia familiei proprietare, în Argessis, IX, 2000, p. 226), Badea din Şuici se
înrudea cu voievozii Radu cel Mare şi Neagoe Basarab.
596
D. Georgescu, G. Georgescu, op. cit., p. 783; G. Georgescu, Biserica “Sfântul Nicolae” din
Şuici, judeţul Argeş, monument istoric de arhitectură din secolul al XVIII-lea, în Argessis, XIII, 2004,
p. 224.
597
598
Vezi şi DRH, B, vol. VII, p. 56, nr. 41, document din 15 iunie 1571, prin care Oprea din
Rătivoeşti, fiul lui Drăghici din Şuici, primeşte întărire pentru părţile pe care le stăpânise tatăl său în
satele: Şuici, Voiceşti, Pleşeşti, Podeni, Brusturoasa, Stoeneşti şi Dângeşti.
înseamnă că prezenţa familiei boiereşti aici a fost constantă de-a lungul a cel puţin
trei generaţii. Plasată în acest context, funcţionarea vechii biserici din Şuici nu se
putea lega, aşadar, decât de necesităţile reşedinţei boiereşti locale. În ceea ce
priveşte momentul ridicării lăcaşului de cult, acesta trebuie plasat cândva în prima
jumătate a secolului al XVI-lea. Judecând după modul în care jupanul Drăghici este
prezentat în inscripţia pietrei sale de mormânt (subliniindu-se descendenţa din
jupanul Şuica, cel care, cu siguranţă, se stinsese din viaţă la data respectivă599),
edificiul este foarte probabil rodul activităţii ctitoriceşti a jupanului Şuica, ajuns în
finalul vieţii la dregătoria de mare vornic600.
Biserica cu hramul “Naşterii Domnului”, ridicată în Bucureşti de marele
postelnic Ghiorma din Pogoniani601, trebuie să fi avut şi ea legătură cu existenţa
unei reşedinţe boiereşti. În sprijinul acestei afirmaţii vine constatarea că prezenţa
permanentă a marelui dregător în capitală presupunea în mod obligatoriu existenţa
unei locuinţe pe măsura statutului social al deţinătorului acesteia. Este drept că
activităţile specifice îl legau pe acesta foarte mult de curtea domnească, unde se
îngrijea personal de camera domnului602, însă este destul de puţin probabil ca el să
fi rezidat permanent în cadrul complexului aulic, întrucât celelalte preocupări
majore ale sale, legate de viaţa familială sau de administrarea domeniului, reclamau
construirea unei locuinţe proprii în oraş. Legătura strânsă pe care postelnicul o avea
cu Bucureştii se vede şi din împrejurarea că acesta a înălţat la marginea târgului un
al doilea lăcaş de cult, cu hramul “Sf. Nicolae”, destinat de această dată unei mici
comunităţi monahale603. Acest din urmă aşezământ a precedat, se pare, construcţia
bisericii de curte604, ceea ce înseamnă că pe lista treburilor cotidiene care făceau
obligatorie existenţa unei reşedinţe a postelnicului în Bucureşti trebuie inclusă şi o
susţinută activitate ctitoricească.
Revenind la biserica “Naşterii Domnului”, trebuie spus că aceasta era deja
funcţională la 11 mai 1565, când domnitorul Petru cel Tânăr făcea un popas în
curtea ei, pentru a emite un act de întărire în beneficiul unor megieşi care
cumpăraseră o selişte605. În textul acestuia, mai precis în formula indicaţiei
topografice, se arată că actul respectiv a fost scris de “Dajul gramaticul, în cetatea
de scaun Bucureşti, înaintea bisericii lui Ghiorma postelnicul”606. O pisanie târzie,
de la începutul secolul al XVIII-lea, pusă probabil cu ocazia refacerii picturii,
precizează la rândul ei că biserica “s-a clădit din temelie în anul 7073”607, adică în
599
Fratele său mai tânăr, Dragomir, decedase încă din anul 1533, vezi Inscripţii medievale şi din
epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş, p. 153, şi supra, p. 171, discuţia despre biserica din
Cepari.
600
Despre acesta, vezi Şt. Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului mănăstirii Argeşului, p.
823; Stoicescu, Dicţionar, p. 96.
601
Şt. Andreescu, Din relaţiile Ţărilor Române cu Epirul: ctitoriile bucureştene ale lui Ghiorma
din Pogoniani, în SMIM, XXIV, 2006, p. 101-105, cu o schiţă biografică a ctitorului; despre cariera
acestuia din urmă, vezi şi Stoicescu, Dicţionar, p. 60.
602
Idem, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII),
Bucureşti, 1968, p. 266-267.
603
Şt. Andreescu, Câteva precizări despre ctitoriile bucureştene ale lui Ghiorma banul, în Glasul
Bisericii, XXIII, nr. 5-6, 1964, p. 552-557; P. Zahariuc, “Soră după Sfânta Evanghelie”. Note despre
neamul jupânesei Caplea şi despre mănăstirea Sfântul Nicolae din Bucureşti, ctitoria lui Ghiorma
banul, în SMIM, XXV, 2007, p. 69-86.
604
Şt. Andreescu, Câteva precizări despre ctitoriile bucureştene, p. 552.
605
DRH, B, vol. V, p. 355, nr. 319.
606
Ibidem.
607
Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, p. 487.
intervalul 1 septembrie 1564–31 august 1565. Ţinând cont de faptul că ne aflăm în

faţa unei biserici de zid, care putea fi înălţată doar în timpul anotimpurilor
călduroase608, rezultă din coroborarea celor două izvoare că ridicarea lăcaşului nu a
putut avea loc decât în cursul anului 1564, lucrările de construcţie fiind finalizate,
cel mai probabil, în vară, înainte de debutul anotimpului ploios.
Din documentele secolului al XVII-lea, aflăm că biserica a fost înzestrată de
ctitor şi de familia acestuia cu o vie în dealul oraşului609, câteva prăvălii610, precum
şi cu terenul pe care a fost înălţată611. Acesta din urmă a fost închis în spatele unei
îngrădituri din lemn, dând naştere astfel unei curţi de mari dimensiuni612. Prezenţa
curţii vine, aşadar, să explice modul în care au putut fi găzduiţi aici Petru cel Tânăr
şi toţi sfetnicii săi. Despre locuinţa marelui postelnic, izvoarele cunoscute nu fac
însă nici o referire, ceea ce poate să însemne că aceasta nu se afla în perimetrul
curţii respective, ci, probabil, undeva în vecinătatea ei.
După dispariţia ctitorului, lăcaşul de cult a rămas în patrimoniul familiei
acestuia până la 18 ianuarie 1631, când Despa vistiereasa, fiica lui Manta, nepoata
marelui postelnic, decidea să îl închine Arhiepiscopiei greceşti din Pogoniani 613,
locul de origine al ctitorului. Ajunsă metoc, sub administraţia unor reprezentanţi ai
arhiepiscopiei, biserica va fi cunoscută de acum înainte mai ales sub numele de
“Biserica Grecilor”614.
Un alt mare dregător muntean, despre care izvoarele interne de cancelarie ne
informează că avea o reşedinţă cu capelă de curte, este jupanul Stoica mare
postelnic615. Simţindu-şi sfârşitul aproape, fostul mare dregător îşi împărţea averile,
la 15 decembrie 1579, lăsând reşedinţa din Modruzeşti în stăpânirea Episcopiei din
Buzău: “iar biserica şi casele şi ocina din Modruzeşti şi din Crăpeşti, oricât se va
alege, să fie la sfânta Episcopie, adică metoh. Şi biserica din Modruzeşti, ea să fie în
mâna părintelui episcop chir Athanasie de Buzău”616.
O biserică de curte a existat şi la Coiani, în cadrul complexului rezidenţial
ridicat probabil de viitorul domn Radu Şerban. Se pare, însă, că edificiul a avut o
existenţă scurtă, întrucât la jumătatea secolului următor va fi necesară construirea
unui nou lăcaş de cult, pisania aşezată în anul 1669 de fiica ctitorului, postelniceasa
Elina, şi de fiii acesteia, arătând că biserica “cea bătrână care lângă aceasta era mai
dentâi făcută de tatăl doamnei Ilincăi, cel mai sus zis Io Şerban Basarab Voevod,
moşul acestor coconi ai ei, crăpându zidurile acele de’ntâi, ceastalaltă de iznoavă
începutu-o-au”617.
Biserica boierilor din Băleni a fost construită în apropierea reşedinţei
acestora, la câteva sute de metri spre nord-est. Lăcaşul de cult a fost unul de zid,
fără turlă, ridicat probabil după un plan dreptunghiular sau mixt. El a suferit două
refaceri succesive în anii 1767 şi 1772, însă, din păcate, a fost demolat de
608
Pentru detalii, vezi Cr. Moisescu, Procedee tehnice, materiale şi meşteri constructori în Evul
Mediu, în RMMMIA, XVI, nr. 1, 1985, p. 26.
609
610
Şt. Andreescu, Câteva precizări despre ctitoriile bucureştene, p. 558, nr. III.
611
DRH, B, vol. XXV, p. 64, nr. 47.
612
Ibidem.
613
Ibidem, vol. XXXIII, p. 370, nr. 231.
614
Şt. Andreescu, Câteva precizări despre ctitoriile bucureştene, p. 550.
615
Despre acest boier, vezi Stoicescu, Dicţionar, p. 93.
616
617
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, p. 88.
autorităţile locale în anul 1940. Se mai ştie doar că a fost pictat în manieră bizantină
şi că, la intrare, avea zugrăvite chipurile ctitorilor, boierii Băleni618. Ridicarea
edificiului trebuie să fi avut loc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, probabil
odată cu primele case boiereşti din vecinătate. În această eventualitate, ctitori ar
putea fi consideraţi fraţii Pătru ban şi Radu clucer, cărora li s-ar datora astfel
edificarea întregului complex rezidenţial. O altă variantă ar fi aceea că biserica a
fost ridicată de următoarea generaţie, reprezentată de fiii celor doi mari dregători,
Udrea Băleanu şi Ivaşco (I) Băleanu. Ipoteza este însă puţin probabilă, pentru că
Radu Băleanu era încă în viaţă la începutul domniei lui Mihai Viteazul619, în vreme
ce fiul său Udrea sfârşea executat de Simion Movilă în anul 1601620. Aşadar, pentru
ridicarea bisericii, Udrea nu ar fi avut la dispoziţie decât intervalul de timp acoperit
de domnia zbuciumată a lui Mihai Viteazul. Cum el a fost, totuşi, unul dintre actorii
principali ai luptelor din epocă, această variantă trebuie abandonată. De altfel, la
momentul executării sale, Udrea era, după câte se pare, un bărbat foarte tânăr, fără
copii621. Varianta Ivaşco Băleanu nu poate fi, nici ea, luată în calcul, întrucât acesta
trebuie să fi fost un adolescent la sfârşitul secolului al XVI-lea, de vreme ce reuşea
să ajungă mare dregător abia în deceniul doi al secolului următor622. Prin urmare, nu
ne rămâne decât să conchidem că iniţiativa ridicării bisericii reşedinţei boierilor
Băleni a aparţinut părinţilor celor doi, fraţii Pătru ban şi Radu clucer.
4. BISERICI ALE UNOR SCHITURI ŞI MĂNĂSTIRI
Pentru a beneficia de servicii religioase, familiile boiereşti puteau apela şi la
bisericile unor schituri sau mănăstiri ridicate în vecinătatea reşedinţelor proprii623,
lăcaşurile de cult ale acestor aşezăminte venind practic să suplinească din punct de
vedere funcţional capelele de curte. Cazurile de acest fel se adaugă unei lungi serii
de ctitorii prezente în secolele XIV-XV pe domeniile boiereşti, serie care ilustrează
amploarea deosebită a fenomenului ctitoricesc în Ţările Române. Aşa cum s-a arătat
în literatura de specialitate, majoritatea acestor aşezăminte monahale erau
reprezentate de comunităţi restrânse, alcătuite din câte doi-trei călugări, care,
neavând personalitate juridică, se aflau în stare de dependenţă economică şi
administrativă în raport cu ctitorii şi reşedinţele de care aparţineau624.
Cele mai numeroase astfel de schituri şi mănăstiri sunt atestate în Moldova.
Exemplul cel mai vechi pare a se lega de reşedinţa panului Stan Bârlici, fiul
boierului Bârlă de la Hârlău, pe care un act extern de cancelarie din 19 septembrie
1436 îl arată ca fiind din Voroneţ625. Aici, însă, sub temeliile bisericii ridicate în
anul 1488 de Ştefan cel Mare, au fost găsite urmele unui vechi lăcaş de cult ridicat
din lemn pe un soclu din piatră de râu. Biserica, având dimensiuni destul de mari
(cca. 17 m x 6 m), a fost pavată cu cărămidă pătrată şi acoperită cu draniţă. Foarte
important de precizat este faptul că în interiorul pronaosului a fost descoperită o
618
Gh. Olteanu, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, vol. I, p. 44.
619
DRH, B, vol. XI, nr. 143, p. 188, act din 29 decembrie <1595>, în care este menţionat cu titlul
de logofăt.
620
621
Şt. Andreescu, Boierii lui Mihai Viteazul, în Idem, Restitutio Daciae, vol. III, Studii cu privire
la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1997, p. 358, nota 76.
622
623
N. Grigoraş, Primele mănăstiri şi biserici moldoveneşti (Ctitorii şi proprietăţi boiereşti), în
Studii şi cercetări istorice, XX, 1947, p. 120; N. Grigoraş, I. Caproşu, op. cit., p. 63.
624
D. Năstase, Arhitectura, p. 181; V. Puşcaşu, Actul de ctitorire, p. 151.
625
Costăchescu, Documente înainte de Ştefan, vol. II, p. 702, nr. 202.
necropolă, în spaţiul căreia au fost dezvelite nu mai puţin de şase morminte

acoperite cu lespezi funerare din piatră626. Prin urmare, edificiul a fost, foarte
probabil, o ctitorie boierească. Pusă în contextul informaţiei documentare care îl
leagă pe Stan Bârlici de satul Voroneţ, această din urmă concluzie nu poate conduce
decât la o singură încheiere, şi anume aceea că biserica reprezintă o ctitorie a
familiei Bârlici. În acest context, ea va fi fost fie o capelă de curte, fie un mic schit
aflat în legătură cu reşedinţa locală. Cum ştim însă că Ştefan cel Mare a ridicat pe
locul vechii biserici o mănăstire, devine, în consecinţă, foarte plauzibilă ipoteza că
lăcaşul de cult din lemn a deservit atât reşedinţa familiei Bârlici, cât şi o mică
comunitate monahală.
Un alt exemplu este cel al reşedinţei de la Voitin, aflate în stăpânirea fraţilor
Iaţco şi Herman. La 18 august 1427, aceştia din urmă primeau întărire din partea
voievodului Alexandru cel Bun, pentru “satul lor, unde este casa lor, la Voitinu,
unde acesta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor”627.
Un deceniu mai târziu, avem documentată o situaţie aproape identică în cazul
fraţilor Dragomir şi Simion, stăpânii reşedinţei din Calianeşti. La 7 februarie 1437,
aceştia din urmă obţineau un uric domnesc de danie pentru “satul lor, care este
ocina lor, unde este casa lui Dragomir, la Cobâle, anume Calianeşti, şi mănăstirea
cu via la gura pârâului, în acelaşi hotar”628.
În aceeaşi situaţia s-a aflat şi reşedinţa de la Măneşti, aparţinând lui Manea
de la obârşia Ialanului. Informaţia ne este oferită de un act de cancelarie, emis la 15
octombrie 1491, în care se arată că urmaşii săi vindeau satul “Măneştii, unde a fost
casa tatălui lor, Manea, şi mănăstirea unde loveşte pârâul din deal în pădurea lor”629.
Un alt exemplu care poate fi adus în atenţie este cel de la Şilişeu, unde s-au
aflat reşedinţele fraţilor Şendrică şi Sima Tâmpină 630. Mănăstirea care funcţiona aici
este menţionată, de această dată, în hotarnica unui uric de întărire, emis la 1 iunie
1522, prin care Şendrică şi fiicele fratelui său îşi împărţeau satul Şilişeul de Jos şi o
bucată de pământ aflată în hotarul târgului Dorohoi: “însă giumătate a acelui sat
Şilişeul de Gios, partea despre Buhaicin şi loc de mori pe pârâu, în dreptul casii
Simii Tâmpină, să fie Vasutcăi şi surorii sale Neacşii, fetelor Simii Tămpină; iar
ceialaltă giumătate dintru acelaşi sat din Şilişeu de Gios, ce este despre Pomârla şi
loc de moară pe pârâu, din sus de Monastira, să fie slugii noastre Şendricăi”631.
626
Nicolae N. Puşcaşu, Realităţi arheologice cu valoare de repere documentare în cunoaşterea
evoluţiei arhitecturii ecleziastice din Moldova, comunicare la simpozionul “Ştefan cel Mare şi Sfânt –
540 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Moldovei”, Suceava, 12 aprilie 1997, apud M. M. Székely,
Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 173-174.
627
DRH, A, vol. I, p. 95, nr. 65; vezi şi Ibidem, vol. III, p. 151, nr. 77, act din 16 martie 1490, prin
care Ştefan cel Mare achiziţiona de la nepoţii celor doi: “un sat, anume Voitinul, unde a fost casa
tatălui lor, Hărman, şi a bunicului lor, Iaţco, unde iese Voitinul din pădure şi din poieni, unde a fost
mănăstirea şi fânaţul lor cel vechi”.
628
DRH, A, vol. I, p. 234, nr. 167; vezi şi Costăchescu, Documente Ştefăniţă, p. 476, act din 4
iunie 1521, prin care mănăstirea Bistriţa primea întărire pentru “un sat, în Cobâle, unde a fost casa lui
Dragomir, anume Calieneşti, şi mănăstirea cu via, la gura pârâului”.
629
DRH, A, vol. III, p. 197-198, nr. 99.
630
Vezi DIR, A, veac XVI, vol. 1, p. 174, nr. 155, document din 8 octombrie <1520>, în care se
arată că privilegiile panului Caşotă clucer pentru satul Havarona “le-au ars leşii, în casa lui Timpea şi a
lui Şendrică din Şilişău”.
631
Ibidem, p. 197-198, nr. 174.
În cele din urmă, trebuie menţionată mănăstirea Golia ridicată de marele

logofăt Ioan Golia la marginea Iaşilor632, care poate fi inclusă şi ea în această serie.
Funcţionarea sa este de presupus că a avut legături cu reşedinţa locală a ctitorului,
reşedinţă care, pentru a putea administra mai bine activităţile comerciale desfăşurate
de acesta633, a fost construită probabil ceva mai departe, către centrul târgului.
Realităţile similare din Ţara Românească sunt mai rar consemnate în
documente, explicaţia acestei discrepanţe fiind dată probabil de diferenţele existente
între formularele diplomatice pe care le-au adoptat cele două cancelarii domneşti.
Coroborate însă, diversele tipuri de izvoare aflate la dispoziţie lasă totuşi să se
întrevadă şi în Ţara Românească existenţa unor aşezăminte monahale aflate în
relaţie cu prezenţa unor reşedinţe boiereşti.
În această situaţie este posibil să fi aflat prima biserică din Stăneşti, cea care,
potrivit unuia dintre cercetătorii săi, ar fi deservit un mic schit ce a funcţionat pe
lângă reşedinţa ctitorului, jupanul Giura logofăt634.
Un al doilea exemplu cunoscut este cel al mănăstirii din Hotărani, ridicată în
răstimpul 1587-1588 de marele vornic Mitrea din Hotărani635. Aflată pe teritoriul
aceluiaşi sat în care documentele interne de cancelarie atestă prezenţa reşedinţei
ctitorului636, mănăstirea trebuie să se fi aflat undeva în vecinătatea acesteia, între
cele două complexe existând, cu siguranţă, o strânsă legătură funcţională.
Cele mai multe dintre aceste lăcaşuri de cult erau ridicate probabil din lemn,
asemenea majorităţii bisericilor de mir din epocă. Ctitoriile marilor boieri puteau fi
însă şi edificii din zidărie, după cum ne-o demonstrează bisericile schiturilor sau
mănăstirilor Golia din Moldova şi Hotărani, din Ţara Românească. Dacă în cazul
mănăstirii ridicate de marele logofăt Ioan Golia, informaţiile despre aspectul
bisericii sunt doar de factură documentară637, în cazul schiturilor de la Stăneşti şi
Hotărani s-au păstrat chiar construcţiile originale: la Stăneşti, aşa cum am văzut
deja, un edificiu de plan triconc, iar la Hotărani, unul de plan dreptunghiular638.
632
Melchisedec, Episcopul Romanului, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48
mănăstiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 229-230, cu însemnarea făcută de ctitor
pe Evanghelia dăruită bisericii la 9 martie 1575; Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron
vodă încoace, în Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note comentarii, variante, indice şi
glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 119; S. Zotta, Mănăstirea Golia. Schiţă istorică, în
BCMI, XVII, 1924, p. 108; D. Bădărău, I. Caproşu, op. cit., p. 201-204.
633
În actul din 30 martie 1606, prin care cneaghina Ana, soţia marelui logofăt, şi Mihail, fiul
acestuia, închinau lăcaşul de cult Mănăstirii Vatoped, de la Muntele Athos, se precizează că, în Iaşi,
logofătul avea case, dughene şi berărie, vezi Melchisedec, Episcopul Romanului, op. cit., p. 233.
634
C. L. Dumitrescu, O reconsiderare a picturii bisericii din Stăneşti–Vâlcea, p. 164.
635
În privinţa mănăstirii, vezi Al. T. Dumitrescu, Schitul Hotărani, în BCMI, V, 1912, p. 125-128;
A. M. Pârvulescu, Mănăstirea Hotărani, în Arhivele Olteniei, X, nr. 56-58, 1931, p. 304-309; Raluca
Iosipescu, Sergiu Iosipescu, Studiu istoric al bisericii “Sfinţii Voievozi”din Hotărani – jud. Olt, în
RMI, LXIX, nr. 1-2, 2000, p. 61-64.
636
Împreună cu fratele său, Drăguşin ban, Mitrea este arătat ca fiind din Hotărani la 8 ianuarie
1569, când abia devenise mare comis (DRH, B, vol. VI, p. 159, nr. 127; DIR, B, veac XVI, vol. 5, p.
133); vezi şi Stoicescu, Dicţionar, p. 72-73.
637
Informaţia este prezentă în textul unei alte însemnări, redactată pe o a doua Evanghelie dăruită
de ctitor mănăstirii (în anul 1576), care spune ca aceasta a fost dăruită “la biserica cea din piatră din
Iaşi, cu hramul Înălţării Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (vezi Inscripţiile
medievale ale României. Oraşul Bucureşti, p. 629). Ea este confirmată de Miron Costin (Idem, op. cit.,
p. 119), care spune că marele logofăt Golia “au avutŭ făcută o besericuce de piatră”.
638
R. Iosipescu, S. Iosipescu, op. cit., p. 65.
Din punct de vedere funcţional, într-o situaţie asemănătoare cu cea a

bisericilor acestor schituri sau mănăstiri ridicate pe lângă casele şi curţile ctitorilor,
s-au aflat probabil şi lăcaşurile de cult ale unora dintre complexele monahale
amplasate în afara satelor de reşedinţă. Este vorba, aici, despre acele mănăstiri în
cuprinsul cărora, aşa cum am văzut într-un capitol anterior, boierii, urmând
exemplul domnilor, obişnuiau să ridice câte o locuinţă impozantă, întregul
ansamblu căpătând astfel caracterul unei reşedinţe temporare. În astfel de cazuri, pe
perioada şederii în cadrul complexului, biserica mănăstirii era, fără îndoială,
frecventată de membrii familiei boiereşti, care participau la slujba religioasă alături
de călugări şi de locuitorii de rând ai comunităţii săteşti aflate în vecinătate.
CAPITOLUL V
ANEXE UTILITAR–GOSPODĂREŞTI1
Reşedinţele boiereşti din spaţiul românesc extracarpatic, asemenea tuturor

celorlalte reşedinţe nobiliare europene, aveau aspectul unor ansambluri de clădiri
grupate în jurul locuinţelor propriu zise, în alcătuirea cărora trebuiau să se găsească
diverse tipuri de anexe gospodăreşti menite să satisfacă necesităţile zilnice ale
familiilor rezidente.
Izvoarele scrise subsumează uneori aceste anexe termenului generic núìåñòn
(acareturi)2; alteori, însă, le indică individual, textele aflate în această din urmă
situaţie alcătuind de fapt unica sursă de informaţii privitoare la specificul lor utilitar.
Trebuie spus totuşi că valorificarea izvoarelor scrise pentru cunoaşterea acestui tip
de obiective are o eficienţă limitată, întrucât de cele mai multe ori informaţia pusă
la dispoziţie vizează doar dimensiunea lor funcţională, în vreme ce aspectele de
ordin constructiv sunt trecute de regulă sub tăcere.
Încercarea de a reconstitui înfăţişarea acestor spaţii şi clădiri utilitar-
gospodăreşti este, aşadar, un demers care se poate baza numai pe date arheologice
şi, în mod special, pe cele furnizate de investigaţiile cu caracter sistematic. Din
păcate, însă, numărul cercetărilor întreprinse în cadrul reşedinţelor boiereşti, aşa
cum am mai avut prilejul să arătăm, este relativ redus, iar ponderea cercetărilor
sistematice este una şi mai redusă. Consecinţa directă a acestei stări de fapt este
aceea că din totalul siturilor intrate în atenţia arheologilor numai trei – cele la
Giuleşti (jud. Suceava)3, Liteni (jud. Suceava)4 şi Cernica (jud. Ilfov)5 – au scos la
iveală, deocamdată, vestigii ale unor anexe gospodăreşti. Problema transcende, de
altfel, graniţele stricte ale subiectului reşedinţelor boiereşti, ea fiind prezentă şi în
cazul altor tipuri de situri arheologice6.
Trebuie menţionată, totuşi, şi o posibilă justificare obiectivă pentru această
insuficienţă a izvoarelor arheologice, insuficienţă care este legată de însăşi structura
constructivă a anexelor avute în vedere: dat fiind faptul că, în marea lor majoritate,
acestea trebuie să fi fost construcţii uşoare, ridicate din lemn, este de presupus că,
1
Prezentul capitol se află în curs de publicare, sub titlul: Cristian Nicolae Apetrei, Anexele
gospodăreşti ale reşedinţelor boiereşti din Ţările Române (secolele XIV-XVI), în Analele Universităţii
“Dunărea de Jos” din Galaţi, Istorie, tom VII, 2008.
2
DRH, B, vol. V, p. 19, nr. 15; DIR, B, veac XVI, vol. 5, p. 250, nr. 262.
3
Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984, p. 155-158.
4
Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Octav Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul
1982, p. 43-89, p. 51-62.
5
cercetărilor arheologice de la Cernica, în SCIV, XIV, nr. 2, 1963, p. 366-370.
6
Material concludent pentru decelarea unor tipologii constructive au furnizat până în prezent doar
şantierele arheologice de la Baia şi Orhei, vezi Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea,
Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII, vol. II, Cercetările arheologice din anii 1977-1980, Iaşi,
1984, p. 42-44; Pavel Bârnea, Tatiana Reaboi, Anexele gospodăreşti de la Orheiul Vechi din secolul al
XV-lea şi de la începutul secolului al XVI-lea, în Arheologia medievală, III, 2000, p. 85-87.
de cele multe ori, ele au lăsat urme materiale puţin consistente, dificil de cercetat pe
cale arheologică.
1. BUCĂTĂRIA
Una dintre cele mai importante anexe este bucătăria, o componentă
funcţională a reşedinţei boiereşti la cunoaşterea căreia contribuie atât izvoarele
arheologice, cât şi documentele interne de cancelarie.
Cercetările arheologice întreprinse până în prezent permit evidenţierea a două
soluţii de aşezare a bucătăriei în raport cu corpul locuinţei. O primă variantă este
aceea a amplasării celor două componente în locuri diferite, soluţia constructivă
adoptată fiind una pragmatică, dacă avem în vedere riscul de declanşare a
incendiilor pe care îl presupunea acest gen de spaţiu funcţional. Cea de-a doua
variantă presupunea ignorarea acestei măsuri de precauţie, amenajarea spaţiului
pentru prepararea hranei fiind făcută în acelaşi corp de clădire în care se regăseau
camerele de locuit ale familiei boiereşti.
Din punct de vedere arheologic, separarea spaţiului afectat preparării hranei
de locuinţa propriu-zisă ne este demonstrată de cercetările întreprinse la reşedinţele
de la Giuleşti şi Cernica, în cazul cărora bucătăriile au fost amenajate sub forma
unor complexe de vetre şi cuptoare plasate la mică distanţă de principalele
componente civile ale celor două complexe.
La Giuleşti, în zona în care se bănuieşte că s-a aflat locuinţa boierească şi
anexele sale, respectiv la 250 m spre nord-vest de biserica reşedinţei, au fost
descoperite trei astfel de complexe. În cazul unuia dintre ele, este vorba despre o
vatră asociată cu două gropi (o încăpere de alimentare a vetrei şi o groapă
menajeră). Celelalte două complexe reprezentau serii de câte şase şi respectiv trei
cuptoare, prevăzute cu gropi de alimentare, a căror funcţie trebuie să fi fost aceea de
preparare a pâinii şi a hranei, în general. Cuptoarele au fost săpate în lutul galben, la
o adâncime de 0,20-0,30 m faţă de nivelul medieval de călcare, şi aveau în plan o
formă circulară sau uşor ovală, cu diametre variind între 1,00 m şi 1,40 m7.
A doua situaţie de acest fel, care ne este cunoscută, este aceea pusă în
evidenţă de cercetările de la Cernica (fig. 25), acolo unde, în apropierea locuinţei şi
a bisericii, au fost descoperite resturile materiale ale unor bordeie de dimensiuni
diferite. Fiecărei locuinţe îi era asociat câte un cuptor boltit, cu destinaţii similare
celor de la Giuleşti, având gura orientată, de regulă, spre sud sau sud-vest şi un
pavaj de cărămizi în jurul acesteia8. Trebuie precizat că două din cele cinci astfel de
bordeie scoase la lumină au fost locuite la sfârşitului secolului al XVI-lea, adică în
perioada în care complexul de la Cernica a funcţionat ca reşedinţă boierească.
Această modalitate practică de amplasare a bucătăriei pare a fi confirmată şi
de actele interne de cancelarie. În acest sens poate fi invocat un document emis la 7
mai 1583, care face trimitere la cumpărarea de către Ieremia Movilă, marele vornic
al Ţării de Sus, a unei case cu “cuhne” în Iaşi, de la Mărica, cneaghina vornicului
Paţă9. Menţionarea cu caracter excepţional a bucătăriei în documentul citat, ca de
altfel şi a unei a doua anexe, despre care vom vorbi mai departe, ne conduce către
aceeaşi concluzie formulată mai sus, a existenţei unei construcţii separate,
individualizate în raport cu corpul locuinţei.
7
Bătrâna, Monoranu, Giuleşti, 1984, p. 155-158, fig. 2.
8
Gh. Cantacuzino, op. cit., p. 366-368, fig. 6.
9
Anexe utilitar–gospodăreşti 223
Este, însă, dificil de spus cum va fi arătat bucătăria cumpărată în Iaşi de

Ieremia Movilă. Cel mai credibil model de reconstituire ne este furnizat,
bineînţeles, de exemplul contemporan al “bucătăriei” de la Cernica. Alături de
acesta, ar mai putea fi menţionate ca modele posibile bucătăriile atestate un secol
mai târziu, tot în Iaşi, în incinta mănăstirii Cetăţuia, dar şi în Ţara Românească, în
cadrul complexelor rezidenţiale domneşti de la Brâncoveni şi Potlogi. În aceste din
urmă cazuri avem de-a face cu nişte construcţii de zid, având aspectul unor locuinţe
monocelulare, deasupra cărora se ridica, de obicei, câte un turn–lanternă10.
Cea de-a doua soluţie desprinsă din analiza izvoarelor arheologice este cea
ilustrată de exemplul locuinţei de la Runcu, jud. Gorj (fig. 18). În acest caz,
camera estică a locuinţei dezvelite dispunea de o vatră cu dimensiunile de 0,67 m x
1,75 m x 0,60 m, adosată unuia dintre pereţi. Instalaţia a fost construită din
cărămidă şi folosea un grătar din ceramică, prevăzut cu orificii pentru scurgerea
cenuşii11. Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, toate indiciile furnizate de
investigaţia arheologică (ziduri groase de peste 1 m, prezenţa unei duşumele din
scânduri, urme de tencuială păstrate pe ziduri, recuperarea unor fragmente de
stucatură), pledează pentru existenţa unei locuinţe etajate, în cadrul căreia primul
nivel a dispus de un spaţiu special destinat preparării hranei.
Importanţa bucătăriei pentru familiile boiereşti din Ţările Române este
demonstrată şi de constatarea că unele dintre reşedinţele acestora dispuneau de
personal specializat pentru prepararea hranei. O situaţie de acest fel este menţionată
într-un act intern de cancelarie din 31 martie 1555, prin care Dan, portar de
Suceava, primeşte întărire domnească pentru doi tătari “anume Iacob socaci, pe care
l-au cumpărat de la Grigorie, fiul Năstascăi, nepotul lui pan Gavril Totruşan” şi
“Barbul socaci, ce i l-a dat de bunăvoia sa Bolea aprod”12. Mai mult decât atât, se
pare că uneori boierii nu renunţau la acest personal specializat nici atunci când
părăseau ţara, foarte grăitor în acest sens fiind cazul solului moldovean Nicolae
Burlă, aflat la Cracovia între 21-26 mai 1551, unde era însoţit, printre alte persoane,
de un bucătar şi de un ajutor de bucătar13.
2. GRAJDUL
Prezenţa unor construcţii special amenajate pentru adăpostirea animalelor
este slab reflectată în izvoarele arheologice existente, înţelegerea locului pe care
aceste anexe l-au deţinut în angrenajul unui complex rezidenţial boieresc fiind
susţinută în special de sursele scrise.
Singura reşedinţă boierească în cazul căreia cercetările arheologice au condus
la descoperirea unei amenajări ce a funcţionat probabil ca adăpost pentru animale
este aceea de la Liteni, unde anexa în cauză se afla, împreună cu alte două
construcţii modeste, la o distanţă de cca. 8 m de locuinţa boierească. Presupusul
grajd se prezenta sub forma unei gropi de cca. 3 m x 3,5 m, cu acces prin
10
Vezi Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, Iaşi, 1974, p. 246-247;
Anca Brătuleanu, Curţi domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-
lea, Bucureşti, 1997, p. 57, p. 59, fig. 67.
11
Venera Rădulescu, Săpăturile arheologice de la Runcu, jud. Gorj, în CA, VII, 1984, p. 176.
12
DIR, A, veac XVI, vol. 2, p. 72-73, nr. 67; Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile în
Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti, 1969, p. 58.
13
Theodor Holban, Documente româneşti din arhivele polone şi franceze, în AIIAI, XIII, 1976,
p. 305; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al
XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 154.
intermediul unui plan înclinat, amenajat pe latura nordică. Pereţii interiori nu

prezentau urme ale unor amenajări speciale, în schimb, podeaua, înclinată de la
nord spre sud, pare a confirma funcţionalitatea sugerată de autorii descoperirii,
aceasta având probabil menirea de a permite scurgerea dejecţiilor 14. În partea
superioară, construcţia de la Liteni se ridica probabil cu câteva zeci de centimetri
deasupra nivelului solului, pentru a permite luminarea şi ventilarea interiorului. În
acest context, este de crezut că ea avea aspectul unei clădiri semi-îngropate,
asemănătoare, probabil, cu grajdurile–bordei pe care cercetările etnografice le
semnalează în mediul rural până spre jumătatea secolului al XX-lea15.
Pe parcursul secolului al XV-lea, alături de tipul constructiv exemplificat prin
cazul de la Liteni, în Moldova se pare că a funcţionat şi un altul, ceva mai complex.
Pe acesta din urmă îl avem atestat arheologic doar în mediul rezidenţial domnesc,
însă nu este deloc exclus ca prezenţa lui să se fi asociat şi cu unele reşedinţele
boiereşti din epocă. Este vorba despre tipul de clădire ilustrat de aşa-numita “casă
domnească” descoperită pe platoul din faţa cetăţii Suceava, căreia unii cercetători i-
au atribuit o funcţie de reprezentare (graţie mai ales cahlelor descoperite în
umplutura locuinţei, ce au fost asociate cu o presupusă sobă monumentală). Ca şi
grajdul de la Liteni, construcţia de la Suceava a fost amenajată sub forma unei fose,
orientate pe direcţia nord-sud, având de această dată dimensiuni mult mai mari (26
m x 10 m). Intrarea se făcea tot prin intermediul unui plan înclinat, gârliciul de
acces fiind dispus perpendicular pe latura nordică. Clădirea de la Suceava prezintă
însă şi unele diferenţe notabile în raport cu cea de la Liteni. Avem aici în vedere
utilizarea unui schelet din lemn bazat pe sistemul “amnarelor”, menit să susţină
loazbele care căptuşeau în interior pereţii gropii, iar pe de altă parte, existenţa unei
podele din lemn16. Mai trebuie spus că detaliile legate de stratigrafia fosei,
înclinarea acesteia dinspre sud către nord, precum şi prezenţa unei gropi în colţul
nord-estic al podelei, par să fi alcătuit sistemul de drenaj al unor dejecţii, astfel
încât,

Resedintele Boieresti Din Tara Romaneasca Si Moldova in Secolele XIV-XVI - Cristian N. Apetrei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Resedintele Boieresti Din Tara Romaneasca Si Moldova in Secolele XIV-XVI - Cristian N. Apetrei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CRISTIAN NICOLAE APETREI

Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

Coperta 1: Ruinele casei boiereşti de la Strehaia, după Cristian Moisescu,

© Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate Muzeului Brăilei,

Reşedinţele boiereşti din

MUZEUL BRĂILEI EDITURA ISTROS

O nouă contribuţie privind reşedinţele boiereşti medievale (Victor Spinei) ..... 7

Problema reşedinţelor boiereşti medievale din Ţara Românească şi Moldova

lucrării, autorul ei nu a rămas la un simplu enunţ programatic, ci s-a străduit să-l

La capătul expunerii noastre suntem în măsură să conchidem că sinteza lui

habitatului nobilimii autohtone, aspecte de a căror abordare va depinde în viitor

numărului de edificii rezidenţiale cercetate arheologic. Înţeles ca modalitate

preponderenţă a arhitecturii ecleziastice în raport cu programele civile11.

pentru care, înainte de a aprofunda fondul problemei, se impune a fi precizat

inadvertenţe şi erori inerente din versiunea iniţială a textului.

bisericilor şi a celorlalte clădiri componente, despre programele lor constructive,

Fântâna Mare–Spătăreşti (com. Vadu Moldovei, jud. Suceava)40, unde au fost

jud. Olt)51, Târgovişte52 şi Bucureşti53, în Ţara Românească, precum şi cele de la

făcând referire la o danie iniţială a domnului (beneficiu), acordată unui slujitor

istoricului de artă Corina Nicolescu87.

încadrat şi demersul critic întreprins de cercetătorul Manole Neagoe la adresa

încheieri pertinente legate de rosturile economice ale reşedinţelor boiereşti.

1. TRĂSĂTURI ALE LIMBILOR DE CANCELARIE

latină în evoluţia popoarelor din Europa Centrală şi Occidentală, care au adoptat

regionale, subtipuri numite: moldovean, muntean şi transilvănean11. Dat fiind faptul

În privinţa subtipului muntean, părerile specialiştilor au caracter unitar, toţi

În ceea ce priveşte redacţia românească a slavonei, trebuie spus că termenii

Sensurile de “biserică”, “familie”, “neam”48 şi “gospodărie”, nobiliară sau

êðúñòú ê%êåâ91, “cheltuiala pe care a cheltuit-o el pe casa care a făcut-o şi pe curtea

ce un act domnesc menţionează, în legătură cu marele logofăt Toader Bubuiog: ñåëî

În vechile texte bulgare termenul este prezent mai ales cu sensurile de

În documentele referitoare la boierimea munteană, ê%êÿ are şi înţelesul de

lexicul limbii române145, care i-a conferit, de asemenea, multiple accepţiuni:

conferă accepţiunea de “locuinţă”, utilizată în legătură cu populaţia de rând,

Cele două documente autohtone aduse în discuţie constituie, aşadar,

româneşti de limbă latină, şi, de asemenea, ne permite să extrapolăm valenţele

cetăţile şi curţile şi târgurile”; “curtea”, ca îngrăditură ridicată în jurul oricărei case:

Termenul dom este întrebuinţat în limba polonă cu sensul de “locuinţă” sau

atât în raport cu regele208 şi nobilimea209, cât şi cu ţărănimea 210. În Polonia, termenul

primindu-le şi pe cele de “locuinţă”, “familie”, “neam”, “gospodărie”, “căsnicie”217.

îngrădit, desemnând reşedinţa feudală, laică sau ecleziastică, cu locuinţa şi anexele

sensurile de “casă”, “castel” şi “palat”, pe care le asociază cu personajele de vază

lui domus, respectiv curia, în ciuda faptului că sursele existente îi asociază în

O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu paleoslavul äâîðú, cel care,

În ciuda neajunsurilor legate de volumul restrâns al informaţiilor existente cu

aceste constatări fiind de natură să îndreptăţească supoziţia autorilor descoperirii,

balcanică14. Această realitate pare a fi sugerată în cazul românesc de rezultatele

Complexul aflat în atenţie cuprindea un nucleu de construcţii civile cu rosturi

fost urmată de evoluţia firească a comunităţii locale până în momentului întemeierii

urban extracarpatic, la Baia60, Orhei61, Târgovişte62, Curtea de Argeş63 şi Râmnicu

secolului al XVI-lea 86, precum şi cu o locuinţă descoperită la Vornicenii Mari, în

Locuinţa de la Suslăneşti a fost descoperită la mică distanţă de ruinele unui

mai multe compartimente, corespunzătoare multiplelor instalaţii de încălzire

bătut monede, a cărei gravură reproduce un dinar unguresc emis de Ferdinand I de

conservat până la înălţimi de 0,90–1,40 m şi aveau punctul de naştere la o

stăpâniri boiereşti162. În această eventualitate, nu trebuie exclusă posibilitatea ca

mediul mănăstiresc, motiv pentru care au fost numite “locuinţe mănăstireşti

Cazurile turnurilor de la Netezi şi Polata par însă a fi diferite, nu numai în

locuinţei atestă existenţa a două sobe de cahle189, fapt de natură să sugereze că

inventarierea edificiilor civile din Ţara Românească ridicate în secolele XIV-XVI

structura Sfatului domnesc, fie prin încredinţarea conducerii administraţiei locale în

Pe parcursul secolului al XVI-lea programul constructiv în care au fost

Decapările de parament şi cercetările arheologice au arătat că pivniţa şi