Schisma de la 1054

• La 16 iulie 1054 s-a consumat cel mai tragic eveniment al istoriei

Bisericii. Marea Schisma nu trebuie înţeleasă ca un act izolat, ci drept
deznodământul previzibil al unui îndelungat proces istoric de
înstrăinare reciprocă şi învrăjbire crescândă între Orientul şi
Occidentul creştin. Deşi unite de o tradiţie comună, Bisericile Orientală
şi Romană se înstrăinaseră una de cealaltă şi evoluaseră independent,
fiind separate de diferenţe de natură dogmatică, liturgică, canonică.
• Marea Schismă, care s-a manifestat iniţial ca o încetare a raporturilor
oficiale între cele două Biserici autocefale şi întrerupere a comuniunii, a
devenit ulterior o ruptură definitivă şi ireparabilă. Pe durata secolelor
următoare, schisma s-a perpetuat şi adâncit.
• Toate încercările de a atenua sau elimina starea de schismă, întreprinse
în secolele XI-XV, s-au dovedit zadarnice. Unirile religioase formale pe
care Orientul a fost constrâns să le accepte au fost mai degrabă
defavorabile reluării raporturilor bisericeşti şi au întreţinut dezbinarea.
• Schisma produsă la 1054 şi-a schimbat astfel caracterul devenind
iremediabilă, iar între cele două Biserici s-a căscat o prăpastie
insurmontabilă.
• A persistat multă vreme o viziune confesională în studiul şi înţelegerea Marii
Schisme. Din perspectiva Apusului, Schisma a fost considerată multă vreme un
act de rebeliune greacă împotriva autorităţii legitime papale, până atunci
recunoscută şi acceptată. Potrivit istoriografiei romano-catolice, cauza
principală a Schismei ar consta în refuzul grecilor de a accepta autoritatea
pontificală şi în încercarea de a se „sustrage” de sub această autoritate. Din
această perspectivă, responsabilitatea revine patriarhilor Photios (Fotie) şi
Keroularios (Cerularie), exponenţii ambiţiilor autocefaliste bizantine, care au
dorit şi provocat Schisma.
• Din perspectivă răsăriteană, patriarhii Photios sau Keroularios nu poartă
responsabilitatea actului decisiv al Schismei, nu sunt artizanii Schismei. Schisma
nu a fost nici „photiană”, iar patriarhul Mihail Kerularios nu a fost „părintele
schismei”. Văzută din Răsărit, schismatică este Biserica Romei, iar cauza cea
mai profundă a Schismei a fost aspiraţia papalităţii de a-şi extinde şi impune
autoritatea, jurisdicţia şi dogmele latine asupra Bisericii orientale, într-un
cuvânt: expansionismul Bisericii latine.
• Astăzi, patima confesională care şi-a pus amprenta asupra prezentării factorilor
generatori ai Schismei şi asupra desfăşurării evenimentelor pare depăşită şi
cercetări mai puţin partizane sunt întreprinse de istorici şi teologi aparţinând
ambelor confesiuni.
 Precedentele politice ale Marii Schisme
• Marea Schismă de la 1054 nu poate fi înţeleasă numai în lumina disputelor
din secolele IX-XI. Cauzalitatea Schismei este mult mai complexă, iar
antecedentele ei sunt mai profunde.
• Schisma bisericească a fost precedată de una politică; ruptura a fost
evidentă în momentul încoronării lui Carol cel Mare ca împărat „roman” (25
dec. 800), dar ea s-a putut constata încă de la sfârşitul sec. al III-lea, când,
prin instituirea diarhiei (286), ulterior a tetrarhiei (1 martie 293), Roma a fost
„decapitalizată”.
• Refondarea Constantinopolului – inaugurat festiv la 11 mai 330 – a fost
considerată de unii istorici drept actul generator al schismei (Ferdinand
Lot). Întemeierea „Noii Rome” (Nova Roma, Secunda Roma) a însemnat
scindarea lumii romane în două părţi distincte administrativ şi politic.
• Deşi Imperiul era teoretic unitar, divizarea era preludiul constituirii unor
entităţi politice distincte şi rivale: statul bizantin, respectiv imperiul
carolingian, ulterior german. Considerată la început ca simplu artificiu de
guvernare, divizarea avea să fie întreţinută prin actul din 395 al lui Teodosie I
cel Mare, chiar dacă ficţiunea unităţii Imperiului persistă.
• 17 ian. 395 – Imperiul este împărţit între cei doi fii ai lui Teodosie: Arcadius
devine împărat al pars Orientis, Honorius preia partea occidentală (pars
Occidentis).
• 28 aug. 476 – depunerea împăratului occidental Romulus Augustulus a
pus capăt împărțirii administrative a Imperiului, Apusul revenind sub
autoritatea împăratului răsăritean. Împăraţii din Constantinopol apar din
acest moment singurii succesori şi moştenitori legitimi ai tradiţiei politice a
cezarilor romani.
• În Apus, în secolul al VIII-lea, papalitatea, până atunci devotată
Constantinopolului, abandonată de suveranii iconoclaşti în faţa
longobarzilor, a ieşit din orbita Bizanţului.
• Orientarea Papalităţii către franci a fost determinată de politica externă a
suveranilor iconoclaşti, care au renunţat la visul imperiului universal, au
manifestat interes numai faţă de regiunile elenofone ale statului bizantin,
fiind astfel promotorii unui patriotism grec. Efectul cel mai important al
acestei politici: centrul şi nordul Italiei sunt lăsate pradă longobarzilor; în
planul mentalităţilor se manifestă un puternic sentiment de aversiune
şi suspiciune faţă de Răsăritul grec.
• Concomitent cu înstrăinarea crescândă faţă de Bizanţ, s-a produs
orientarea politicii papale spre regii franci, deveniţi la mijlocul veacului
al VIII-lea protectori ai statului pontifical şi ai Romei. Papii au susţinut
venirea la putere a unei noi dinastii france, cea a Carolingienilor, în locul
Merovingienilor, cunoscuţi pentru raporturile lor cu Bizanţul.
• 739 – primele contacte ale papei Grigorie al III-lea cu majordomul Carol
Martel; papa promite ajutorul său pentru ca Martel să ocupe tronul
Merovingienilor şi acceptarea protecţiei francilor în schimbul împiedicării
ocupării întregii Italii de către regele longobard Liutprand, ceea ce l-ar fi adus
pe episcopul Romei într-o situaţie de dependenţă faţă de regele longobard.
• 754 – papa Ştefan al II-lea (752-757) a obţinut consimţământul lui Pepin
cel Scurt (741-768) pentru un război împotriva longobarzilor, care, conduşi
de regele Aistulf, după ce cuceriseră şi anexaseră exarhatul de Ravenna (751),
ameninţau Roma. Papa a trecut Alpii şi, la 7 ian. 754, la Ponthion, împreună
cu clerul său, s-a târât la picioarele lui Pepin, implorându-l să elibereze
poporul roman de ameninţarea longobardă din dragoste pentru Apostolul
Petru.
• De Paşti (14 apr. 754), Pepin şi fiii săi s-au angajat să protejeze Biserica Romei
şi să-i cedeze teritoriile cucerite de longobarzi (ducatul Romei, exarhatul
Ravennei, zone întinse din nordul şi centrul Italiei), considerate posesiuni
de drept ale Apostolului Petru (patrimonium Sancti Petri); documentul este
cunoscut drept „donaţia lui Pepin”. Probabil în acest context, cancelaria
papală a produs un celebru fals – donatio Constantini –, prin care împăratul
Constantin cel Mare ar fi recunoscut papei Silvestru I (314-335) dominaţia
asupra Romei, Italiei şi Apusului.
• La 28 iulie 754, Pepin, soţia şi fiii săi erau unşi de papă în mod solemn, care le
acorda şi titlul de patricius romanorum, ceea ce însemna transferarea către
suveranii franci a misiunii de protectori ai Sfântului Scaun.
• 754-774 – regatul longobarzilor din Italia centrală a fost desfiinţat de franci, iar
teritoriile care-i aparţinuseră au fost cedate pontifilor: statul pontifical devine
o realitate concretă.
• Apariţia Imperiului occidental este o iniţiativă pontificală: Imperiul
apusean a fost o creaţie papală.
• 25 decembrie 800, în timpul Liturghiei de Crăciun – suveranul franc Carol cel
Mare (768-814) era încoronat de papa Leon al III-lea (795-816) şi aclamat
împărat, se crea astfel un imperiu occidental – un contra-imperiu – care a
concurat cu Bizanţul pentru fi recunoscut succesorul legitim al Imperiului
roman.
• În concepția papei Leon al III-lea, rolul istoric al Imperiului de Răsărit se putea
considera revolut, papa a considerat tronul Imperiului vacant (era deţinut de o
femeie, Irina, care guverna cu titlul imperial masculin - basileus) și, în
consecință, și-a arogat prerogativa de a pune capăt vacanței, transmițând
titlul imperial suveranului franc Carol cel Mare. Era timpul – credea papa –
ca reşedinţa împăratului roman să revină în orașul de pe Tibru, în Vechea
Romă.
• Prin urmare, încoronarea lui Carol cel Mare nu era decât o translatio Imperii
determinată de stingerea dinastiei imperiale bizantine, așa cum era
interpretată sincopa în exercitarea masculină a suveranității. Desigur,
încoronarea lui Carol cel Mare a deschis „problema celor doi împărați”, un
conflict ideologic îngheţat care a ocupat scena politică europeană pentru
patru secole și a consfințit ieșirea completă a Papalității din orbita
Bizanțului și orientarea acesteia către regalitatea francă.
• 800 – Europa creştină devine politic bicefală. Din perspectivă bizantină, Carol
cel mare a uzurpat titlul suprem de împărat. Occidentul opune Bizanţului
propriul său imperiu, ce revendică pentru sine titlul de imperium Romanum.
Încoronarea lui Carol cel Mare a intenţionat să dea un protector Papalităţii şi
statului ei roman (respublica romanorum).
• După dezagregarea Imperiului carolingian, papii au reînnoit imperiul roman prin
ungerea şi încoronarea, la 2 febr. 962, a lui Otto I (936-972), apărând astfel
Sfântul Imperiu Roman (a durat până în 1806, când împăratul Francisc al II-lea a
abdicat).
• Cele două imperii romane, deosebite naţional, se aflau în opoziţie nu numai în
chestiunea legitimităţii titlului de imperiu roman, revendicat de ambele, ci
aveau şi litigii teritoriale.
• Conflictul politic şi religios era întreţinut şi de tendinţa celor două imperii de a-
şi întinde sfera de influenţă prin misiune la popoarele slave; există o adevărată
competiţie între Roma şi Constantinopol pentru convertirea slavilor.
• O măsură a suveranilor iconoclaşti (Leon al III-lea sau Constantin al V-lea?) a
contribuit la tensionarea raporturilor bisericeşti şi la înstrăinarea Romei de
Imperiu: probabil în 732-733 (sau între 752 şi 757), Italia de sud – Sicilia,
Calabria – şi Illyricum (partea apuseană a Balcanilor şi nordul Greciei) au
trecut de sub obedienţa Romei sub jurisdicţia patriarhatului din
Constantinopol. Dacă prima datare (732-733) este corectă, această dispoziţie
imperială este o măsură punitivă faţă de atitudinea intransigentă a pontifilor
Grigorie al II-lea (715-731) şi Grigorie al III-lea (731-741) pe durata crizei
iconoclaste.
 Schisme „mici” şi fisuri teologice
• Ruptura produsă în iulie 1054, precedată şi determinată într-o
oarecare măsură de o schismă politică, a fost anunţată de mai
multe mici schisme. Evoluând în contexte culturale diferite,
creştinătatea latină şi, respectiv, cea greco-răsăriteană şi-au creat
tradiţii locale şi au introdus practici specifice, care au devenit tot
atâtea elemente identitare care puteau face obiectul unor dispute
şi imputări. La sfârşitul primului mileniu creştin, cele două
creştinătăţi au o fizionomie tot mai diferită, sunt tot mai
conştiente şi mai mândre de propria lor identitate.
• Dintre schismele „mici” sau provizorii care au anunţat marea
ruptură bisericească din 1054 se cuvine să amintim: schisma
akakiană şi întreruperea temporară a raporturilor bisericeşti
dintre cele două scaune episcopale de frunte în timpul crizelor
monotelită şi iconoclastă.
Schisma akakiană (484-518)
• 28 iulie 484 – Felix al III-lea (483-492) a condamnat decretul dogmatic
Henotikon (482), promulgat de Zenon (474-491), şi a excomunicat pe
patriarhul Akakios (472-489), care, în replică, a dispus eliminarea numelui
pontifului din diptice.
• 28 martie 519, Joia Mare – schisma a luat sfârşit. Legaţii papali au oficiat
Sfânta Liturghie alături de ierarhii orientali, după ce aceştia au semnat
libellus professionis fidei a papei Hormisdas, acceptând condamnarea
postumă a lui Akakios şi a succesorilor săi Euphemios şi Makedonios,
dar şi a împăraţilor Zenon şi Anastasios.

Disputa în jurul titlului de „ecumenic”

Papa Pelagius (579-590) a protestat vehement faţă de titlul de ecumenic

(oikumenikos) pe care un sinod din 588 l-a acordat patriarhului bizantin Ioan
al IV-lea Postitorul/Nesteutes (12 apr. 582-5 sept. 595). Acesta a fost
suspectat că revendică titlul de cap al Bisericii şi a fost somat să renunţe la
acest „ambiţios” titlu. Apocrisiarul papal a primit instrucţiuni să nu intre în
comuniune cu Ioan al IV-lea până când acesta nu va renunţa la acest titlu.
Grigorie I cel Mare (590-604), succesorul lui Pelagius, se intitulează servus
servorum Dei, „slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”.
• Mauricius (580-602), la care Pelagius făcuse apel, a ignorat protestele sale
vehemente. Uzurpatorul Phokas (602-610), deşi a făcut importante concesii lui
Bonifaciu al III-lea, declarând că scaunul apostolic binecuvântat de Petru este
capul întregii Biserici, nu a cerut patriarhului bizantin să renunţe la acest epitet.
• Epitetul de „ecumenic” nu implică uzurparea puterii supreme a întregii Biserici,
cum se temeau papii, fusese folosit anterior de Dioscor al Alexandriei (449), de
episcopii romani Leon I, Hormisdas şi Agapet, iar în timpul lui Iustinian a fost
restrâns la episcopii scaunelor majore. Titlul de „ecumenic” a fost încorporat în
titulatura oficială abia în veacul al XIII-lea, în timpul patriarhatului lui Manuel I
Sarantenos (1217-1222).

Împotrivirea pontifilor romani faţă de politica bisericească a suveranilor Heraclius

(610-641) şi Constans al II-lea (641-668)
• papii Severinus (640), Ioan al IV-lea (640-642), Teodor I (642-649) și Martin I
(649-653) au respins Ekthesis-ul și au declarat monotelismul o erezie.
• În timpul pontificatului lui Martin I (5 iul. 649-17 iun. 653), se desfăşoară conciliul
de la Lateran (5 oct. 649), care a anatematizat monotelismul, pe propagatorii
acestuia, a anatematizat Ekhtesis-ul şi Typos-ul și pe autorii acestor edicte imperiale
(Kyros al Alexandriei, pe Serghie I, Pyrrhos și Pavel, patriarhi succesivi ai capitalei).
• Împăratul Constans al II-lea a răspuns prin recurgerea la forță: la
17 iunie 653, în bazilica Lateran, papa Martin a fost arestat și
expediat sub escortă la Constantinopol, unde, în sept. 653, i s-a
intentat un proces pentru înaltă trădare și alegere necanonică.
Sentința a fost necruțătoare: condamnare la moarte, dar la
stăruințele muribundului patriarh Pavel al II-lea (654-666)
pedeapsa i-a fost comutată în deportare la Cherson, în Crimeea
(17 mar. 654), unde a răposat la 16 sept. 655 ca mărturisitor al
dreptei credințe.
• Al doilea sinod trullan sau quinisext (691/2) a condamnat mai
multe practici apusene: canonul 13 condamnă celibatul
clericilor (introdus prin can. 33 al conciliului de la Elvira-300);
canoanele 55-56 dezaprobă postul de sâmbăta (65 apostolic),
can. 82 porunceşte înlocuirea reprezentărilor simbolice ale
Mântuitorului (imagini de tipul Mielul lui Dumnezeu – Agnus Dei)
cu icoane în care să „fie înfăţişat după chipul Său cel omenesc”.
• Sinodul quinisext – prin canonul al 36 – a reconfirmat ierarhia
scaunelor patriarhale, aşa cum fusese stabilită de canonul al 3-lea al
Sinodului al II-lea Ecumenic şi de canonul al 28-lea al Sinodului al IV-
lea, şi „privilegiile egale cu ale scaunului Romei vechi” ale
patriarhului constantinopolitan, „fiind al doilea după acela, după care
să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor, apoi al Antiohiei şi,
după acesta, acela al cetăţii ierusalimitenilor”. Concluzia: primatul
papal era numai unul de onoare, nu de autoritate efectivă
(primatum honoris, nu primatum jurisdictionis).

• Împotrivirea pontifilor romani faţă de politica bisericească a suveranilor

iconoclaşti
• Grigorie al II-lea (715-731) şi Grigorie al III-lea (731-741) s-au
împotrivit iconoclasmului bizantin. Conciliul roman convocat de
Grigorie al III-lea la 1 noiembrie 731 a pronunţat excomunicarea
împotriva distrugătorilor şi profanatorilor sfintelor icoane.
• apr. 769 – Conciliul de la Lateran, convocat de pontiful Ştefan al
IV-lea (768-772), a condamnat din nou iconoclasmul şi a
anatematizat pseudo-sinodul de la Hiereia şi a aprobat venerarea
icoanelor.
 Disputa privind Filioque (purcederea ab utroque) –
principala cauză teologică a Schismei
• Inovaţia cunoscută drept adaosul filioque – „dogma dublei purcederi” a
Duhului Sfânt – se născuse în Spania dintr-o necesitate practică:
reintegrarea vizigoţilor arieni în Biserica Ortodoxă prin proclamarea
Fiului ca izvor de Dumnezeire în Treime în calitate de co-Purcezător al
Duhului Sfânt, alături de Dumnezeu Tatăl.
• Adoptat în Spania (Toledo – 447, 589) şi generalizat în tot Apusul
începând cu secolul al VIII-lea (Gentilly – 767, Cividale del Friuli
-796/797), sprijinit de regalitatea francă, care se erijează în promotoarea
acestei noi doctrine (un conciliu filioquist de la Aachen, în nov. 809,
impune adaosul în întreg imperiul franc), filioque este acceptat iniţial tacit
de Papalitate (cu excepţia notabilă a lui Leon al III-ea, 795-816) şi oficial
la 14 februarie 1014, cu prilejul încoronării împăratului german Henric al
II-lea, când Benedict al VIII-lea a cedat insistenţelor suveranului german.
Filioque s-a generalizat ca doctrină în întreaga Biserică occidentală.
• Adaosul filioque, cunoscut în Răsărit în primul deceniu al
veacului al IX-lea, a devenit în secolele următoare unul
dintre principalele capete de acuzare ale Răsăritului
împotriva Apusului prea tentat să inoveze.
• În 867, patriarhul bizantin Photios, în enciclica adresată
patriarhilor orientali, denunţa filioque ca inovaţie
anticanonică şi ca o erezie „absolută”. Dogma „dublei
purcederi a Sfântului Duh”, afirmă Photios, introduce
două principii în Treime şi dizolvă monarhia Tatălui.
• Încercând rezolvarea unei probleme de ordin misionar,
teologia latină ajungea implacabil la un tip de
subordinaţianism: purcezând de la Tatăl şi de la Fiul,
Duhul Sfânt are o situaţie secundară, într-o poziţie de
inferioritate. În replică, latinii înşişi îi acuzau pe greci de
erezie: cardinal Humbert, în sentinţa de excomunicare, îi
condamnă pe greci ca eretici pnevmatomahi, pentru că au
eliminat din Simbol adaosul filioque.
• Cauza cea mai profundă a Schismei a fost, neîndoielnic, aspiraţia
papalităţii de a-şi extinde şi impune autoritatea şi dogmele
latine asupra Orientului, de a impune dogma supremaţiei
romane. Bizantinii nu au acceptat dogma latină a supremaţiei
papale, ale cărei idei directoare au fost formulate în secolele IV-V,
şi nu au recunoscut jurisdicţia romană asupra Bisericii orientale.
Potrivit teoriei romane, suprema autoritate în Biserica universală
este deţinută de episcopul Romei, vicarius Petri şi vicarius Christi,
care are dreptul de a decide doctrina şi disciplina, ale cărui decizii
sunt irevocabile şi decrete sunt valabile fără recursul la un conciliu
sau împotriva unui conciliu.
• Biserica răsăriteană recunoştea Bisericii Romei un primat, o
întâietate de onoare, o întâietate inter pares („între egali”), dar
nu un primat jurisdicţional. Această întâietate onorifică i se
acorda pentru că Roma era o fostă capitală a Imperiului şi,
totodată, sedes apostolica.
• Se confruntă două ecleziologii: una apuseană, care consideră
Biserica o structură piramidală, ierarhică, având în vârf pe Papă, ca
un conducător/cap (caput) al ei, şi o alta, răsăriteană, care vede
Biserica drept o comuniune de Biserici locale, care fiecare au
elementele constitutive ale unei Biserici și sunt, aşadar, în mod
plenar Biserică, fără ca între ele să existe raporturi de dependență.
• Acestui „regim canonic” de „monarhie papală”, care s-a impus în
Occident în secolul al XI-lea, i s-a opus în Răsărit „regimul canonic”
sinodal al „pentarhiei” patriarhale.

• La Schisma provocată în iulie 1054 a mai concurat şi disputa privind

pregătirea jertfei euharistice cu pâine dospită, artos/fermentum, ori cu
ostii din azimă sau pâine nedospită (fără drojdie), o inovaţie latină care
s-a generalizat în Apus în secolele IX-XI.
• Săvârşirea Sfintei Euharistii cu azimă a fost una dintre temele predilecte
ale polemicii târzii dintre teologii răsăriteni şi cei latini. Teologii
bizantini au considerat practica latină a împărtăşirii cu azimă drept
una iudaizantă; considerau că împărtăşirea cu azimă este o celebrare
„moartă”, ca şi cum Hristos nu ar fi asumat şi sufletul omenesc, ci
numai trupul.
 Schisma secolului al IX-lea

• În secolul al IX-lea, concurenţa pentru jurisdicţia Bulgariei creştinate a avut

rolul de catalizator al contradicţiilor dintre cele două centre ecleziastice care
au degenerat în ceea ce s-a numit „Schisma veacului al IX-lea” sau „prima
fază a schismei”.
• Tensionarea relaţiilor dintre scaunul Romei şi cel al Constantinopolului a fost
provocată şi de rivalitatea dintre cele două centre ecleziastice pentru
evanghelizarea lumii slave, în care Noua Romă a obţinut câştig de cauză în
Bulgaria, Serbia şi Rusia. Această competiţie misionară s-a suprapus peste
disputa privind jurisdicţia asupra Illyricum şi Italia meridională.
• Protagonişti: Photios (858-867, 877-886) şi Nicolae I (858-867).
• Nicolae I era dominat de ideea supremaţiei papale absolute; a făcut din
extinderea jurisdicţiei sale în toate direcţiile principalul obiectiv al
pontificatului său.
• Photios s-a impus drept cel mai mare apărător al purităţii şi integrităţii
Ortodoxiei, al independenţei şi drepturilor Bisericii sale.
• 858 – după lovitura de palat din 856, organizată de Mihail al III-lea, cu
sprijinul unchiului său, cezarul Bardas, care a condus la înlăturarea Teodorei,
văduva lui Theophilos (829-842), patriarhul auster Ignatios (847-858, 867-877)
a fost depus. În scaunul vacant a fost ales, la 24 dec. 858, un laic, Photios,
intelectual eminent.
• Partizanii lui Ignatios au protestat împotriva alegerii lui Photios,
invocând depunerea necanonică a lui Ignatios, şi au solicitat
intervenţia papei pentru revizuirea deciziei şi restabilirea lui
Ignatios.
• Sinodul proto-deutera (Constantinopol, 859, mai 861) a
confirmat legitimitatea alegerii lui Photios şi a ratificat oficial
demiterea lui Ignatios, în prezenţa legaţilor papali, episcopul
Zaharia de Anagni şi Rodoald de Porto.
• 862 – autoritarul Nicolae a luat o atitudine ostilă patriarhului
bizantin, a anulat actele sinoadelor şi a declarat pe Photios
laic, iar pe Ignatios l-a proclamat patriarh canonic. Motivul
invocat: alegerea s-a făcut fără informarea şi consimţământul său
(sine romani pontificis consultu).
• aprilie 863 - Nicolae I a convocat un conciliu la Lateran care l-a
depus pe Photios ca neofit, schismatic, adulter, păcătos şi
răpitor/uzurpator al scaunului patriarhal şi l-a ameninţat cu
excomunicarea dacă nu părăsea în termen de o lună scaunul
patriarhal; de asemenea, papa l-a declarat restabilit în funcţie
pe Ignatios, a dezavuat conduita legaţilor care participaseră la
sinodul din 861, sub acuzaţia de a se fi lăsat mituiţi de greci.
• Nicolae a continuat aceeaşi violentă polemică împotriva lui Photios; a
scris în repetate rânduri împăratului Mihail al III-lea, cezarului Bardas,
împărăteselor Teodora şi Eudoxia, membrilor Senatului, lui Ignatios,
celorlalţi patriarhi şi episcopi orientali, clerului din Constantinopol, „ad
omnes fideles” şi „învăţatului Photios”, contestându-i calitatea de
episcop, prezentându-se drept judecător al litigiului dintre Ignatios şi
Photios.
• În această corespondenţă, Nicolae a proclamat suveranitatea sa
asupra Bisericii (a susţinut că deţine o autoritate super omnem
terram, id est super omnen Ecclesiam); a făcut o lungă apologie a
primatului papal şi a intervenţiei arbitrare şi necanonice într-o
Biserică independentă.
• Oscilaţiile neofitului suveran bulgar Boris-Mihail între Constantinopol şi
Roma, dictate de dorinţa salvgardării independenţei politice pe care o
vedea garantată prin instituirea unei organizări ecleziastice autonome,
şi inovaţiile introduse în Bulgaria de misionarii latini au provocat o
gravă schismă.
• În vara lui 866, suveranul bulgar a trimis o ambasadă la curtea lui
Ludovic cel Pios, cerând misionari franci, şi la Roma, pentru a-i cere
pontifului Nicolae patriarh şi preoţi. În Bulgaria a sosit o misiune latină
ce a obţinut expulzarea misionarilor greci. Concurenţa pentru
convertirea bulgarilor l-a determinat pe Photios să acţioneze.
• Patriarhul Photios a adresat patriarhilor orientali o celebră enciclică,
aprobată de sinodul patriarhal, conţinutul ei fiind dedicat în ceea mai
mare parte recentei apostazii a bulgarilor. Învăţăturile heterodoxe şi
actele anticanonice ale Romei şi pontifului său Nicolae sunt denunţate
cu mult zel ortodox; misionarii latini care activau în Bulgaria (oameni
„lipsiţi de cucernicie şi blestemaţi”) au introdus – afirmă patriarhul –
învăţături heterodoxe şi practici necanonice. Photios menţionează:
practica de a posti sâmbăta, de a scurta postul cu o săptămână, de
a condamna căsătoria clericilor (clerul latin a declarat invalide
Tainele oficiate de clerul grec căsătorit, a impus celibatul obligatoriu
al clerului), nerecunoaşterea de către latini a Mirungerii săvârşite de
către preoţii greci, nu de episcopi ca în Occident.
• Patriarhul bizantin a fost scandalizat de propagarea dogmei „dublei
purcederi a Sfântului Duh”, care era – spune Photios – o inovaţie
heterodoxă şi o erezie absolută.
• iul.-aug. 867 – Sinodul constantinopolitan, întrunit sub preşedinţia
lui Photios, a condamnat inovaţiile latine şi l-a declarat depus,
anatematizat şi excomunicat pe papa Nicolae al IX-lea.
• În sept. 867 – Mihail al III-lea a fost asasinat de către Vasile I Macedoneanul.
Photios a refuzat împărtăşirea uzurpatorului sub pretextul că a participat la
uciderea lui Mihail. La 13 nov. 867 a răposat Nicolae I.
• 23 nov. 867 – hotărât să restabilească raporturile cu papalitatea, Vasile I îl
depune pe Photios, Ignatios este reabilitat şi reintegrat în funcţie.
• 5 oct. 869-28 febr. 870 – sinodul convocat în Constantinopol excomunică
pe Photios şi partizanii săi, actele din perioada patriarhatului său sunt
anulate.
• 877 – la moartea lui Ignatios, pe scaunul patriarhal urcă Photios, care
reuşise să recâştige favoarea împăratului.
• nov. 879-mart. 880, Sfânta Sofia – Photios convoacă sinodul „al optulea
ecumenic”, cu participarea legaţilor papei Ioan al VIII-lea; Photios era
recunoscut drept patriarh canonic, iar deciziile luate împotriva lui de
sinoadele de la Roma (863) şi Constantinopol (869/70) au fost
invalidate.
• Photios a reuşit, așadar, să atenueze schisma, iar sinodul din 879-880 a
consfinţit restabilirea comuniunii între Roma şi Constantinopol.
 Marea Schisma – iulie 1054
• Protagoniştii:
• Mihail I Keroularios (Cerularie), patriarh: 25 mart. 1043-2 nov. 1058,
calităţile sale – erudiţia, moralitatea ireproşabilă, austeritatea,
fermitatea caracterului - explică alegerea sa. Keroularios întrupa
ideea greacă, sentimentul bizantin şi ortodox mai mult decât
incompetentul suveran Constantin al X-lea Monomachos (1042-1055).
• Leon al IX-lea (1049-1054) - pontif reformator, energic, abil, erudit,
animat de ideile reformei cluniacense, decis să restabilească
supremaţia romană în întreaga creştinătate; a încercat salvarea
prestigiului papalităţii, a urmărit înlăturarea oricărei imixtiuni a
laicilor în alegerea clericilor, luptând împotriva simoniei şi a
concubinajului clerului.
• Humbert de Moyenmoutier, benedictin, episcop-cardinal de Silva
Candida, conducătorul delegaţiei latine însărcinate cu o misiune
irenică; caracterul său impulsiv, inflexibil, brutal şi imprudent a
compromis orice şansă de reuşită a misiunii ambasadei pontificale.
• martie 1043 – în momentul urcării pe scaunul patriarhal,
Keroularios a găsit raporturile bisericeşti rupte.
• Evenimentele din 1054 au fost urmarea imediată a acţiunii
ostile a papei Leon al IX-lea la adresa Bisericii greceşti din
sudul Italiei, determinată de unele practici pe care le-a
considerat condamnabile: căsătoria clerului grec din Italia
meridională era scandaloasă în ochii papei, clerul latin găsind
în aceasta o justificare pentru concubinajul său.
• - aprilie 1050 – într-un sinod la Siponto, situat în teritoriul
deţinut de greci şi aflat sub jurisdicţia patriarhului
constantinopolitan, papa a depus pe arhiepiscopul acestui
oraş, acţiune provocatoare care a determinat riposta bizantină.
• Patriarhul bizantin Mihail Kerularios a replicat criticilor
apusene prin măsura drastică a interzicerii ritului latin în
Constantinopol.
• Keroularios a solicitat mai multor teologi bizantini
de frunte - Leon al Ohridei, studitul Niketas
Stethatos - să răspundă acuzaţiilor latine.
• Arhiepiscopul Leon al Ohridei a adresat o scrisoare
episcopului Ioan de Tranni, în Apulia, pe teritoriul
bizantin, în care acuza practicile latine ale
împărtăşirii cu azimă şi postirii sâmbetei ca practici
iudaizante pe care Mântuitorul Hristos le-a înlăturat
definitiv.
• Stethatos critică şi adaosul filioque şi celibatul
clericilor.
• martie 1054 – sosea în Constantinopol delegaţia pontificală
trimisă pentru aplanarea neînţelegerilor ivite între cele două
Biserici şi pentru consolidarea alianţei anti-normande a papalităţii
cu împăratul bizantin. Delegaţia papală era compusă din apărători
devotaţi ai Reformei de la Cluny şi apologeţi ai primatului papal:
Humbert de Moyenmoutier, episcop-cardinal de Silva Candida,
episcopul Petru de Amalfi, diaconul cancelar Frederic de Lorena.
• Ambasada pontificală avea, probabil, misiunea de a-l determina pe
basileu să-l depună pe patriarhul atât de puţin docil.
• Legaţii papali au avut o atitudine arogantă şi insolentă faţă de
patriarhul Mihail Kerularios şi au provocat la discuţii pe Niketas
Stethatos, stareţul mănăstirii Stoudios, autorul unor opuscule
polemice împotriva uzului azimelor, celibatului clericilor şi adaosului
filioque. Legaţii au cerut imperios şi au obţinut de la incapabilul
Constantin al IX-lea distrugerea lucrărilor stareţului studit, care a fost
constrâns să retracteze şi să ceară scuze legaţilor papali.
• Indignat de atitudinea lor, Keroularios a refuzat orice
contact cu ei şi le-a interzis oficierea liturghiei în
Constantinopol.
• Ofensaţi de refuzul patriarhului bizantin de a trata
cu ei şi încurajaţi de atitudinea binevoitoare a
basileului, la 16 iulie 1054 legaţii papali au intrat în
Sfânta Sofia, au rostit un cuvânt către cler şi popor şi
au depus pe sfânta masă bula de excomunicare a
patriarhului şi a „partizanilor lui”. Ieşind din biserică,
Humbert şi ceilalţi şi-au scuturat praful de pe
picioare şi au exclamat: „Dumnezeu să vadă şi să
judece!”.
„Neputând lăsa nerăzbunată şi nepedepsită această îndrăzneală şi
neruşinare împotriva dreptei credinţe”, citim în actul sinodal oficial,
Kerularios a convocat sinodul permanent la 20 iulie, care a anatemizat pe
cei „cei care au blasfemat împotriva credinţei ortodoxe”.
Actul sinodal oficial reda fidel textul sentinţei latine de excomunicare, în
care patriarhul bizantin şi apropiaţii săi erau acuzaţi de o pretinsă
aderenţă la 9 erezii (între care: simonie, pnevmatomahie, nicolaism,
donatism).
Refuzând să se pocăiască şi respingând orice discuţie cu legaţii
papali, aceştia, „nemaiputând îndura aceste injurii nemaiauzite şi
insultele la adresa primului Scaun Apostolic, cu judecata de mai
înainte a Sfintei şi Nedespărţitei Treimi, a Scaunului Apostolic, a
tuturor Părinţilor ortodocşi ai celor 7 Sinoade, subscriau la anatema
pe care preapiosul papă a pronunţat-o împotriva aceluiaşi Mihail şi
a celor care-l urmează, dacă nu se vor pocăi. Mihail, neofitul şi
patriarh prin abuz, … cunoscut acum pentru învinuiri de neiertat, şi
Leon al Ahridei [Ohridei] şi sachelarul Nichifor ... şi toţi cei care le
urmează rătăcirile şi îndrăznelile să fie anatema, …cu toţi ereticii sau,
mai bine zis, cu diavolul şi cu îngerii lui, dacă nu se supun”.
• Judecându-se chestiunea miercuri, 20 iulie 1054, sinodul permanent
(endemousa) a decis anatemizarea autorilor actului latin de excomunicare, a
legaţilor şi colaboratorilor lor. Anatemizarea publică a acestui „impios înscris,
precum şi a celor care l-au întocmit şi scris, a celor care şi-au dat consimţământ
şi sfat la facerea lor” urma să se facă duminică, 24 iulie, în Sfânta Sofia.
• Originalul „nelegiuitului şi odiosului act” a fost depus în arhiva Patriarhiei,
„spre demascarea continuă a celor ce au blasfemat astfel împotriva
Dumnezeului nostru şi spre o condamnare mai durabilă”. Schisma se
consumase.
• Schisma a fost una între Humbert şi Keroularios şi, în mod evident, nu una
între Biserici.
• Anatema sinodului bizantin nu vizează decât pe autorii actului şi pe
complicii lor („pe autorii „blasfematorului şi abominabilului document
[anatematizarea latină], care a fost depus pe sfântul altar, şi pe cei care
au consimţit la ea”), formularea scutind pe papă de ofensa unei
condamnări nominale, explicite. Anatema nu vizează, aşadar,
Papalitatea sau Biserica latină.
• Sentinţa latină de excomunicare anatemizează nominal trei persoane,
nu întreaga Biserică Ortodoxă, ci numai pe patriarh şi pe  „partizanii
săi”.
• Pare a se desprinde din lectura libelului latin că
excomunicarea este fie iniţiativa directă a papei Leon al
ΙΧ-lea, fie iniţiativa delegaţiei care a acţionat pe baza
unui mandat special al pontifului. Indiferent care dintre
ipoteze corespunde adevărului, Leon al IX-lea, decedat
la 19 aprilie 1054, n-a putut să ratifice sau să invalideze
sentinţa de excomunicare.
• Pontifii care i-au succedat în scaun n-au abrogat însă
sentinţa, aşa cum s-ar fi cuvenit.
• Istoricii romano-catolici atribuie lui Keroularios iniţiativa
schismei. Este astăzi limpede că nu poate fi vorba de o
răspundere exclusivă a patriarhului bizantin: raporturile
erau deja rupte când Keroularios s-a urcat în scaunul
patriarhal şi puteau lesne degenera într-o schismă.
 După Schismă

Schisma s-a perpetuat şi accentuat pe parcursul următoarelor

secole, devenind definitivă, iremediabilă. Pentru
contemporani, Schisma a fost un non-eveniment, în sensul că
nu a fost percepută drept mai gravă/profundă decât
rupturile precedente. Ruptura nu este conştientizată imediat
de imensa masă a credincioşilor. Arhiepiscopul Teofilact al
Bulgariei (†1108) spunea: „Nu cred că greşelile latinilor sunt
aşa de multe şi atât de grave încât să poată motiva o schismă
între Biserici”. În 1088, papa Urban al II-lea întreţine o
corespondenţă cu basileul Alexios I Comenul, iar împăratul
pomeneşte de întâmplarea de la 1054 ca de o simplă ceartă
între Mihail Cerularie şi cardinalul Humbert, spunând că
arhiva imperială n-a mai păstrat nimic în legătură cu Schisma.
• Schisma se va agrava considerabil în momentul în care
armatele occidentale vor lansa primele operaţiuni împotriva
Imperiului bizantin. Agresiunea normanzilor, preludiu al
Cruciadelor, împotriva teritoriilor italiene ale Imperiului şi
împotriva statului bizantin şi, ulterior, evenimentele din 1204
(9-12 aprilie – cucerirea şi jefuirea Constantinopolului de către
cruciaţii latini) au produs o patima antilatină care a făcut
iremediabilă Schisma din 1054 şi imposibilă orice reconciliere
sinceră între cele două jumătăţi ale creştinătăţii împotriva
n e c r e d i n c i o ş i l o r. D e s f i i n ţ a r e a s t a t u l u i b i z a n t i n ş i
dezmembrarea lui (partitio Romaniae) au justificat suspiciunea
bizantinilor faţă de Occident. Constantinopolul a devenit
obiectiv de cruciadă, iar justificarea a posteriori pentru
deznodământul cruciadei a IV-a a fost pedepsirea grecilor
„eretici”.
• În 1204, occidentalii au ameninţat, atacat, terorizat şi cucerit
Bizanţul. Imperiul nu s-a refăcut complet după această lovitură,
Bizanţul Paleologilor fiind o umbră a fostei mari puteri
mondiale, sfârşitul său fiind inevitabil. Penetrarea turcilor a
fost favorizată de diminuarea puterii de rezistenţă a
imperiului.
• Prăpastia căscată între cele două Biserici a devenit din ce în ce mai
profundă. Creştinii ortodocşi şi creştinii romani se vor înrădăcina
întru schismă, vor adopta unii faţă de alţii atitudini ostile, vor
începe să se trateze, reciproc, ca eretici şi schismatici. La Bizanţ
apare şi se proliferează un gen nou de literatură ecleziastică -
lucrările polemice împotriva latinilor, care au cunoscut o largă
circulaţie. Cu toate că raporturile dintre creştinii răsăriteni şi
apuseni începură să se răcească încă dinainte de 1054, dezbinarea
reală nu s-a făcut simţită decât mai târziu, mai ales în timpul şi în
urma cruciadelor.
• Constrânşi de împrejurări (perspectiva unei cruciade a lui Carol de
Anjou, pericolul otoman) să negocieze cu Occidentul, grecii au
solicitat ajutorul politic şi militar, arătându-se dispus să-l
răscumpere cu o unire religioasă formală. Occidentul creştin a
profitat de starea precară a Imperiului, impunând unirea religioasă
în sensul acceptării necondiţionate a primatului roman; Mihail al
VIII-lea Paleologul încheie unirea de la Lyon (6 iulie 1274),
încercând să o impună printr-un întreg arsenal coercitiv. Succesorii
săi au oferit unirea ca preţ al unui iluzoriu ajutor, Ioan al V-lea a
mers la Roma în umilă atitudine de penitenţă şi a primit personal
unirea.
• La 6 iulie 1439, grecii, voind să salveze capitala şi Imperiul, au acceptat o
unire la fel de inutilă precum cea de la Lyon, la Ferrara-Florenţa, o unire
defavorabilă reluării raporturilor bisericeşti. „Unirile” de la Lyon şi Florenţa
au rămas în amintirea ortodocşilor ca regretabile acte de constrângere;
împreună cu cruciadele, aceste „uniri” au întreţinut dezbinarea. Prin
metodele prin care au fost dictate, prin inutilitatea lor, „unirile” au desăvârşit
Schisma produsă la 1054 şi au aşternut o prăpastie între cele două Biserici.
• La 1453, între două pericole, turc şi latin, grecii preferau pe cel turc.
• După schismă, fiecare Biserică a evoluat separat, şi-a continuat tradiţia,
Biserica Ortodoxă fără a inova, Biserica Romei introducând o serie de
inovaţii. Diferenţelor teologice de la 1054 s-au adăugat altele; inovaţiile
introduse în Biserica occidentală după schismă s-au înmulţit: credinţa în
purgatoriu, teoria şi practica indulgenţelor, dogmatizarea primatului şi a
infailibilităţii papale la Conciliul I Vatican (1870), dogma neprihănitei zămisliri
(1854, constituţia apostolică Ineffabilis Deus a lui Pius al IX-lea), schimbarea
constituţiei Bisericii prin proclamarea pontifului roman drept o persoană
cvasi-divină, capul unic şi infailibil al Bisericii.
• Apusul consideră încă schisma un act de rebeliune împotriva autorităţii
legitime („de drept divin”) a pontifului - vicar al lui Hristos.
• Imediat după încheierea conciliului Vatican II, la 7 decembrie 1965, s-a
dat publicităţii, la Roma şi Istanbul, o declaraţie comună a papei Paul
al VI-lea şi a patriarhului Athenagoras.
• „Printre obstacolele aflate în calea dezvoltării raporturilor frăţeşti, de
încredere şi stimă se înscrie amintirea deciziilor, actelor şi incidentelor
regretabile care au dus, în 1054, la sentinţa de excomunicare
împotriva patriarhului Mihail Keroularios (Cerularie)… de către legaţii
scaunului roman, conduşi de cardinalul Humbert, legaţi care au făcut ei
înşişi apoi obiectul unei sentinţe analoage din partea patriarhului şi a
sinodului constantinopolitan.
• Papa Paul al VI-lea şi patriarhul Athenagoras, în sinodul său, convinşi
că exprimă dorinţa comună de dreptate şi sentimentul unanim de
iubire al credincioşilor lor, declară de comun acord că:
• (a) regretă cuvintele insultătoare, acuzele lipsite de temei şi
gesturile condamnabile care au marcat sau însoţit evenimente
triste petrecute în acea epocă,
• (b) regretă şi doresc şi să le dea uitării şi să şteargă din memorie şi
din sânul Bisericii sentinţele de excomunicare care au urmat şi a
căror amintire stăruie până azi ca piedică în calea apropierii în
iubire;
• (c) deplâng precedentele supărătoare şi evenimentele ulterioare
care, prin lipsa de comunicare şi neîncrederea reciprocă, au dus în
cele din urmă la ruptura efectivă a comuniunii ecleziastice.
• Papa Paul al VI-lea şi patriarhul Athenagoras,
împreună cu sinodul său, sunt conştienţi că acest
gest de justiţie şi de iertare reciprocă nu este
suficient pentru a pune capăt diferendelor mai vechi
şi mai noi care subzistă între Biserica Romano-
Catolică şi Biserica Ortodoxă şi care, prin lucrarea
Duhului Sfânt, vor fi depăşite prin curăţirea inimilor,
prin părerea de rău faţă de greşelile istorice şi
printr-o voinţă eficace de a se ajunge la o înţelegere
şi la o expresie comună a credinţei apostolice şi a
exigenţelor sale”.