Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În literatură noţiunea de activ este abordată din mai multe puncte de vedere [13]. în
plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut economic, aflate în
patrimoniul unei persoane fizice sau juridice. Simetric, totalitatea datoriilor sau a altor
obligaţii care se pot evalua în bani formează pasivul. Ca universalitate juridică, activul
patrimonial cuprinde drepturi reale, care poartă asupra unor bunuri corporale (lucruri,
obiecte) sau necorporale (resurse fără existenţă fizică) şi drepturi de creanţă, care conferă
titularului, creditorul, prerogativa de a pretinde unei persoane determinate, debitorul,
efectuarea unei prestaţii.
Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce desemnează mărimea
mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii sale. în componenţa
activului intră bunuri corporale (aşa-numitele active tangibile -pămînt, clădiri, bunuri de
echipament, stocuri de materiale, produse etc.), bunuri necorporale (active intangibile -
brevete, mărci, de comerţ etc.), drepturi patrimoniale consacrate în titluri de valoare (cambii,
obligaţiuni, acţiuni etc.), alte drepturi băneşti, precum şi bani în numerar şi în cont. După
destinaţia lor, activele bilanţului se clasifică în fixe, numite şi imobilizări sau active de
capital, care au un caracter de permanenţă în cadrul firmei (termen lung) şi curente sau
circulante, care se consumă în cursul unui ciclu de afaceri (convenţional, un an).
În sens economic, activul desemnează un bun care are valoare pentrudeţinătorul său.
(Prin bun înţelegem aici - într-un sens foarte larg - orice element al patrimoniului unui agent
economic, fie că este vorba de obiecte fizice, resurse necorporale, drepturi băneşti sau bani.)
Activul poate reprezenta: a) o valoare de schimb, atunci când bunul, privit ca marfă, serveşte
la obţinerea unui alt bun (forma cea mai tipică este banul utilizat în actul cumpărării); b) o
valoare de investiţie (sau valoare-capital), atunci când bunul este folosit nu pentru consum
curent, ci pentru valorificare economică, adică pentru producerea de venituri în viitor (banul
utilizat pentru a aduce bani).
Cum circuitul economic se defineşte prin continuitatea temporală, activul este, în
esenţă, un bun care are capacitatea de valorificare în timp, de a aduce venituri. De exemplu,
bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje, instalaţii etc.) servesc la
realizarea producţiei şi permit, prin vânzarea acesteia, obţinerea de profit; pământul pus în
exploatare aduce rentă, iar locuinţele chirii; bunurile de tezaur produc dobânzi, iar acţiunile
aduc dividende.
Sintetizând cele de mai sus, vom considera activul ca un bun aparţinând unei
persoane şi care poate fi valorificat în activitatea economică. în raport cu natura procesului de
valorificare, activele sunt de două tipuri: reale şi financiare. Activele reale sunt constituite
din bunuri corporale (tangibile) sau incorporale (intangibile) care, integrate în circuitul
economic generează venituri în viitor sub formă de profituri, rente, chirii etc. Activele
financiare sunt materializate în înscrisuri (hârtii ori înregistrări în cont), care consacră
drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile acestuia asupra unor venituri
viitoare rezultate din valorificarea activelor respective (dobânzi, dividende etc.).
Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni sînt prezentate în Tabelul 1.1 [17].
Tabelul 1.1
ACţIUNE OBLIGAţIUNE
(comună)
Definire Parte din Fracţiune dintr-un
capitalul unei împrumut făcut de
societăţi pe o firmă, de o
acţiuni. colectivitate
Ansamblul publică sau de
acţiunilor stat.
constituie
capitalul social.
Rolul Drept de vot în în principiu, nici
deţinătorului adunarea un rol.
în gestiunea generală.
organismului
emitent
Veniturile Dividende Dobînzi a căror
pentru (legate de sumă este în mod
titularul rezultatele obligatoriu
titlului firmei). vărsată de
emitent.
Riscurile Riscuri mai Riscuri mai mici:
asumate de mari: - riscul de
proprietarul - risc de evoluţie nerambursare
titlului nefavorabilă a (dispare în cazul
afacerilor firmei unei garanţii de
(nu primeşte stat);
dividende); - în cazul
- riscul de a lichidării firmei,
pierde fondurile creditorii au
investite, în prioritate în faţa
cazul lichidării acţionarilor.
firmei.
Durata de Nelimitată Limitată, pînă la
viaţă scadenţă.
Titlurile derivate sînt produse bursiere rezultate din contracte încheiate între emitent
(vînzător) şi beneficiar (cumpărător) şi care dau acestuia din urmă drepturi asupra unor active
ale emitentului la o anumită scadenţă viitoare, în condi- ţiile stabilite prin contract. Spre
deosebire deci de titlurile primare, ele nu poartă asupra veniturilor monetare nete ale
emitentului, ci asupra unor active diverse, cum ar fi: titluri financiare, valute, mărfuri ş.a.
Totodată, deoarece existenţa şi valoarea de piaţă a acestor titluri depind de activele la care se
referă, ele se numesc titluri derivate.
Există două mari categorii de titluri derivate: contractele "viitoare" (engl. futures) şi
opţiunile (engl. options).
Piaţa financiară este mecanismul prin care activele financiare sunt emise şi introduse
în circuitul economic. Ea este formată din două mari sectoare: sectorul bancar şi sectorul
titlurilor financiare.
Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza în două mari modalităţi: prin
concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor astfel
atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri - finanţare indirectă - sau prin emisiune de
titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa financiară - finanţare directă. în acest
din urmă caz se pun în circulaţie titluri financiare şi, odată cu ele se stabileşte o reţea de
relaţii între emitenţii de titluri, care reprezintă cererea de fonduri, şi cumpărătorii acestora,
investitorii, cei ce reprezintă oferta de fonduri (vezi Figura 1.4).
Cererea de fonduri pe termen lung provine de la câteva mari categorii de agenţi
economici: statul şi colectivităţile locale (oraşe, regiuni), a căror principală motivaţie pentru
cererea de fonduri o constituie finanţarea cheltuielilor, a deficitului bugetar, ele prezentându-
se pe piaţa titlurilor financiare prin emisiunea de obligaţiuni ale statului sau de obligaţiuni
municipale; firmele de stat, care fac apel la fondurile disponibile pentru nevoile lor de
investiţii în diferite sectoare economice (energie, transporturi, industrie aerospaţială, armată
etc.); societăţile comerciale private, care fac apel la piaţa capitalului atât în momentul
constituirii, cît şi în timpul dezvoltării afacerilor, emiţând acţiuni - finanţarea capitalului
propriu - precum şi obligaţiuni - finanţarea capitalului de împrumut; băncile şi societăţile
financiare, care fac, de asemenea, apel la fondurile investitorilor pentru finanţarea activităţii
proprii, dar rolul lor principal este de a facilita circuitul capitalului, asigurând lichiditatea
pieţei financiare.
în ceea ce priveşte oferta de fonduri pe termen lung, ea provine din economisire, adică
din tot ceea ce rămâne în posesia dobînditorilor de venituri după ce aceştia îşi satisfac
necesităţile de consum. Agenţii economici care dispun de astfel de economii - persoane fizice
sau juridice - le pot depune la bănci, creîndu-şi active bancare sau le pot investi direct, fie sub
formă de investiţii reale (valorificarea de bunuri de capital - instalaţii, echipamente, maşini,
utilaje), sub formă de plasament (investiţii financiare), prin achiziţionarea de titluri
financiare.
Investitorii se împart în două mari categorii: cei individuali, respectiv persoane fizice
sau juridice care fac tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare, şi
investitorii instituţionali, adică societăţile sau instituţiile care tranzacţionează volume mari de
titluri financiare. în această ultimă categorie se includ băncile, companiile de asigurări,
societăţile sau trusturile de investiţii (engl. investment companies sau investment trusts) care
operează fonduri mutuale, organizaţiile care gestionează fonduri de pensii etc., aceştia avândo
influenţă majoră asupra pieţei.
în cazul în care legătura între cererea şi oferta de capital în economie se realizează
prin interpunerea unui terţ ("intermediar financiar", în speţă o bancă) între deţinătorul de
fonduri şi utilizatorul acestora, este vorba de o piaţă intermediată (modalitatea indirectă de
finanţare).
Intermediarii financiari se definesc prin faptul că mobilizează fonduri (active
financiare) de la deţinătorii de bani (economisitorii), creându-şi datorii (pasive) faţă de
aceştia, şi emit propriile active către utilizatorii de fonduri. De exemplu, o bancă comercială
atrage depozite (îndatorându-se faţă de depunători) şi acordă împrumuturi (creându-şi creanţe
faţă de clienţii lor, utilizatorii de fonduri). Cum intermediarii acţionează în esenţă după
principiul clasic al băncilor, ei se numesc, generic, instituţii (societăţi) bancare. Cu alte
cuvinte, intermediarii financiari nu revînd activele pe care le cumpără, ci creează noi active,
pe care le vând pe piaţă; acestea sunt datorii ale clienţilor faţă de instituţiile bancare şi nu faţă
de economisitorii care au deţinut iniţial activele cumpărate de intermediar. Deci instituţiile
bancare schimbă natura activelor financiare care sunt distribuite pe piaţă, emiţînd propriile
active. Piaţa financiară intermediată poate fi privită şi ca o piaţă privată, deoarece activele
financiare originare sunt emise numai către un intermediar financiar (şi nu către public); rolul
acestuia este de a concentra economiile, urmînd să le distribuie utilizatorilor de fonduri,
pentru a asigura valorificarea acestora în calitate de capital.
Principalele categorii de intermediari financiari sunt: băncile comerciale, casele de
economii şi împrumuturi, băncile mutuale de economii, companiile de asigurări, uniunile de
credit, fondurile mutuale etc. De exemplu, băncile comerciale, ca formă tradiţională a
intermediarilor financiari, îndeplinesc, pe lîngă funcţia principală de creare de credit în
economie (atragerea de depozite şi acordarea de credite) şi alte funcţii, cum sunt: efectuarea
de plăţi şi decontări interne şi internaţionale, gestiunea fondurilor pentru clienţi, consultanţă
de specialitate, operaţiuni cu active monetare etc. Un fond mutual este format prin colectarea
banilor a numeroşi mici investitori de către o societate de investiţii, care îi plasează ca fond
colectiv pe piaţa titlurilor financiare, eliberând clienţilor lor titluri la acel fond şi asigurând
gestiunea acestuia.
Piaţa instrumentelor financiare este aceea în care se cumpără şi se revând active
financiare, fără a fi schimbată natura lor. în cea mai simplă formă a sa, ea reprezintă o relaţie
directă între deţinătorul şi utilizatorul de fonduri: acesta din urmă primeşte fonduri şi, în
schimb, emite titlurile financiare, urmând ca, la scadenţă, să le răscumpere. Trecerea de la
primul tip de operaţiuni la cel de-al doilea se numeşte dezintermediere şi are loc, de exemplu,
când depunătorii scot fonduri din contul bancar, investindu-le direct în titluri, cum ar fi
obligaţiunile.
Piaţa titlurilor financiare, ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri
excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii de titluri financiare) are două
componente: piaţa primară şi piaţa secundară (vezi Figura 1.5).
Piaţa primară este cea pe care se vând şi se cumpără titluri nou emise (de exemplu,
când o societate emite acţiuni la constituire sau la mărirea capitalului social). Această piaţă
asigură întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri, permiţând finanţarea activităţii agenţilor
economici. Ea este, deci, un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri şi
de plasament în titluri, din partea deţinătorilor de fonduri.
Piaţa secundară este o piaţă pentru titlurile care au fost deja emise, deci o piaţă "la a
doua mână". Aici titlurile sunt tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe
care le consacră aceste titluri (investitorii). Această piaţă îndeplineşte, ca şi cea primară, un
rol de concentrare a cererii şi ofertei de titluri, dar a unei cereri şi oferte derivate, care se
manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. Este ceea ce vom numi piaţa bursieră sau
bursa în sens larg.
Piaţa titlurilor financiare este prin natura sa o piaţă deschisă, publică, în sensul că
plasamentul se efectuează în marea masă a investitorilor, iar tranzacţiile cu hîrtii de valoare
au un caracter public. Pe de altă parte, în practică există şi emisiuni şi plasamente private de
titluri, dar acestea nu fac obiectul reglementărilor şi nu beneficiază de mecanismele specifice
unei pieţe financiare publice.
în condiţiile actuale, relaţiile dintre deţinătorii de fonduri şi utilizatorii acestora se
stabilesc prin intermediul unor instituţii financiare specializate - societăţile financiare (non-
bancare). Denumite şi bănci de investiţii sau de plasament, ele îndeplinesc următoarele
funcţii principale: angajamentul de distribuire a titlurilor financiare la emisiune (engl. under-
writing); distribuţia primară şi secundară; comerţul cu titluri (engl. dealing), respectiv
vânzareaşi cumpărarea de titluri în nume şi pe cont propriu; intermedierea (engl. brokerage,
fr. courtage) în comerţul cu titluri, respectiv vînzarea/cumpărarea acestora în contul unor
terţi.
Totodată, instituţiile de acest tip se pot specializa pe una sau mai multe din activităţile
de mai sus; astfel, unele acţionează prioritar pe piaţa primară, asigurând distribuirea şi
plasamentul noilor emisiuni; altele, care acţionează numai pe piaţa secundară, se mai numesc
societăţi de bursă sau firme broker/dealer.
în ultima perioadă au apărut societăţi financiare care au drept obiect de activitate
realizarea unor investiţii cu grad mai redus de lichiditate şi risc important. Numite în
literatura anglo-saxonă merchant banks (bănci de afaceri), ele desfăşoară activităţi în domenii
cum sunt: fuziunile şi achiziţiile de firme (engl. mergers and acquisitions business),
operaţiuni cu capital de risc (engl. venture capital), crearea de noi produse financiare (titluri
derivate şi sintetice).
Pe lîngă participanţii activi la piaţa titlurilor financiare, există şi o serie de instituţii
care îndeplinesc funcţii adiacente, dar deosebit de importante pentru funcţionarea acestei
pieţe: firme de evaluare a calităţii titlurilor financiare (engl. rating agencies), firme de control
financiar (engl. auditing agencies), firme de consultanţă financiară (engl. consulting
agencies), firme de marketing financiar. Pe de altă parte, funcţiile pasive enumerate mai sus
pot fi îndeplinite şi de societăţile financiare sau de firme de broker/dealer.
în esenţă deci, societăţile bancare acţionează pe piaţa creditului, forma tipică fiind
băncile comerciale, în timp ce societăţile financiare acţionează pe piaţa titlurilor financiare;
principalele deosebiri dintre cele două mari categorii de agenţi ai pieţei financiare sunt
prezentate în Tabelul 1.2.
Tabelul 1.2
Deosebirile dintre societăţile bancare şi societăţile financiare
Pieţele secundare pentru titluri financiare (pieţele bursiere) pot fi organizate în două
modalităţi principale: sub formă de burse de valori (engl. stock exchanges, fr. bourses) sau
sub formă de pieţe interdealeri sau "la ghişeu" (engl. over-the-counter, OTC), numite şi pieţe
de negocieri.
Bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care dispune de spaţii pentru
tranzacţii, unde se concentrează cererea şi oferta de titluri financiare şi se realizează
negocierea, contractarea şi executarea contractelor în mod deschis, în conformitate cu un
regulament cunoscut. Acest mod de organizare a pieţei de valori presupune centralizarea
tranzacţiilor cu titluri financiare, prin intermediul unui mecanism care asigură accesul direct
şi continuu al clienţilor la informaţiile de piaţă - în speţă la preţul bursei - şi efectuarea
operaţiunilor bursiere exclusiv în cadrul acestui mecanism. în mod tradiţional, aceasta s-a
realizat prin concentrarea ordinelor de vînzare/cumpărare într-un anumit spaţiu - sala de
negociere a bursei - şi efectuarea tranzacţiilor de către un personal specializat - agenţii de
bursă. în prezent, prin utilizarea mijloacelor electronice de transmitere şi executare a
ordinelor, tranzacţiile se pot realiza fără prezenţa efectivă a agenţilor de bursă.
în practica diferitelor ţări, cele două modalităţi - clasică şi modernă - se îmbină (cum
este cazul la Bursa de Valori de la New York - New York Stock Exchange sau NYSE, la
Bursa de Valori de la Tokyo - Tokyo Stock Exchange sau TSE), sau se utilizează numai
tranzacţiile electronizate (la Bursa internaţională de valori de la Londra - International Stock
Exchange sau ISE, după octombrie 1986). în toate cazurile, însă, rămîne ca o caracteristică a
burselor de valori faptul că, în esenţă, toate informaţiile de piaţă în legătură cu preţurile şi
operaţiunile sunt centralizate într-o singură localizare (sala de negocieri).
O caracteristică a ultimelor două decenii este faptul că piaţa bursieră tinde să se
extindă. Deoarece pentru a fi tranzacţionate la cota bursei, firmele trebuie să răspundă unor
condiţii mai restrictive, s-au creat pieţe bursiere noi (piaţa titlurilor necotate), unde accesul
este permis în condiţii mai puţin limitative (de exemplu, în Marea Britanie sistemul Unlisted
Securities Market, în Franţa secţiunea pieţei numită Second Marché); totodată s-au dezvoltat
şi aşa-numitele pieţe terţe (în Franţa Hors Cote), unde pot fi tranzacţionate acţiunile firmelor
tinere, constituite de regulă în domenii cu mari promisiuni de profit dar şi cu riscuri
investiţionale mari.
O expansiune deosebită au cunoscut (de exemplu, în SUA şi Japonia) pieţele
interdealeri sau OTC, care permit accesul la tranzacţii pentru un mare număr de titluri ce nu
îndeplinesc condiţiile pentru a fi cotate la bursele propriu-zise. Piaţa OTC este constituită, în
esenţă, din relaţiile stabilite între comercianţii de titluri (dealeri), precum şi între aceştia şi
clienţii lor, aşa încît piaţa are aici semnificaţia sa abstractă, de ansamblu de tranzacţii. în
prezent aceste conexiuni sunt realizate prin intermediul mijloacelor computerizate de
transmitere şi prelucrare a informaţiei. Astfel, piaţa OTC din SUA - numită National
Association of Securities Dealers Automated Quotation, sau NASDAQ (Sistemul Automat de
Cotare al Asociaţiei Naţionale a Comercianţilor de Titluri) - se întemeiază pe o reţea de
comunicaţii electronice între dealeri. Comercianţii de titluri nu negociază direct cu clienţii,
faţă în faţă: ei îşi obţin informaţiile necesare de pe ecranele computerelor şi negociază
tranzacţiile prin telefon.
în Tabelul 1.3 se prezintă comparativ caracteristicile burselor propriu-zise şi cele ale
pieţelor interdealeri (OTC).
Tabelul 1.3
Burse Pieţe OTC
1. Localizarea tranzacţiilor, adică 1. Lipsa unei localizări, a unei clădiri;
existenţa unui spaţiu delimitat, a unei tranzacţiile sunt executate în oficiile
clădiri cu sală de negocieri, unde se societăţilor financiare, care acţionează ca
desfăşoară (în exclusivitate) dealeri ("la ghişeul" acestora, deci" over-
tranzacţiile cu titluri financiare the-counter")
2. Accesul direct la piaţă este, în 2. Accesul este mai larg, atât
principiu, limitat la membrii bursei şi pentru clienţi, cît şi pentru titluri; există
la titlurile acceptate în bursă numeroşi creatori de piaţă ("market
makers")
3. Negocierea şi executarea 3. Tranzacţiile se realizează prin negocieri
contractelor se realizează de un directe între vînzător şi cumpărător, rolul de
personal specializat - prin diferite contraparte în tranzacţie fiind jucat de dealer
sisteme de tranzacţie bazate pe licitaţie
publică
4. Realizarea tranzacţiilor este supusă 4. Reglementarea tranzacţiilor este mai puţin
unor reguli ferme instituite prin lege şi fermă şi cuprinzătoare; de regulă ea este
regulamentul bursei; agenţii de bursă făcută de asociaţiile dealerilor
sunt ţinuţi să respecte anumite
obligaţii
5. Datorită concentrării ordinelor şi a 5. Deoarece preţurile sunt stabilite prin
mecanismului tranzacţional se negocieri izolate, acestea pot să varieze de la
formează un curs unic pentru titlurile o firmă (dealer) la alta
negociate
Bursa, în sens larg, are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate şi
necesităţile economice, transformînd economiile în capital. În această funcţie este implicată
în piaţa primară, aceea pe care se emit acţiunile firmelor, se lansează împrumuturi obligatare
etc., furnizîndu-se pe această cale fondurile necesare agenţilor economici. Astfel, când o
persoană cumpără titluri financiare (acţiuni sau obligaţiuni) emise de o societate comercială
din domeniul producţiei, fondurile băneşti respective intră în posesia firmei pentru a fi
folosite în interesul realizării activităţii sale de afaceri (achiziţionare de active fixe - bunuri de
echipament, sau de active circulante - materii prime şi materiale, stocuri de produse etc.);
economiile, adică fondurile disponibile în public, sunt astfel direcţionate în scopuri
productive pentru o perioadă îndelungată de timp [18].
Bursa, ca piaţă secundară, dînd acces publicului larg la titlurile care au fost deja
emise; ea asigură astfel un suport pentru piaţa primară şi permite funcţionarea mecanismului
de finanţare a economiei. Vitalitatea economiei depinde de buna funcţionare a pieţei primare,
deci de posibilitatea finanţării activităţii agenţilor economici; dar, pentru ca piaţa primară să
funcţioneze, adică pentru ca ea să fie credibilă şi atractivă pentru deţinătorii de fonduri, este
necesar ca aceştia să poată oricând lichida titlurile lor şi redobîndi - în condiţiile pieţei -
fondurile investite. Să poată, adică, trece din nou de la poziţia de investitor (deci participant
la profituri viitoare, în condiţiile asumării riscurilor afacerii), la poziţia de deţinător de
fonduri (pe care le poate folosi, de exemplu, pentru consum).
Bursa asigură deci lichiditatea activelor financiare, oferind posibilitatea vînzării
titlurilor anterior cumpărate, deci a transformării lor în bani. Faptul că investitorul dispune de
o piaţă unde poate să-şi transforme în lichidităţi titlurile cumpărate (în care şi-a plasat
fondurile băneşti) este o garanţie pentru el că banii avansaţi vor fi recuperaţi, desigur, la
valoarea de piaţă.
Prin urmare, piaţa de capital îndeplineşte funcţia de dispecer de fonduri în economie,
acţionînd ca un mecanism prin care fondurile trec de la cei care dispun de resurse financiare
la cei care au nevoie de aceste resurse pentru finanţarea unor activităţi economice (vezi
Figura 1.7). în acest fel, ea asigură desfăşurarea în general a circuitului economic şi serveşte
ca sistem de reglare pentru economia reală.
Prin acest rol al său, bursa devine un simbol al economiei de piaţă şi obiect de interes
nu numai pentru cercurile de afaceri, ci şi pentru establishmentul politic şi, în general, pentru
opinia publică. în acest sens, indicele bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei
bursiere: la bursa de pe Wall Street (NYSE) se utilizează cunoscutul indice Dow Jones, la
bursa din Tokio (TSE) indicele Nikkei, iar la bursa de la Londra (LSE) indicele FT-SE30.
Mişcarea bursei - reflectată de indice - poate să arate o direcţie ascendentă (o piaţă "sub
semnul taurului" sau bull market engl.) sau, dimpotrivă, o direcţie descendentă (o piaţă "sub
semnul ursului" sau bear market engl.), fiecare din situaţiile respective, ca şi mişcarea zilnică
a bursei, avînd un ecou rapid în ansamblul vieţii de afaceri.
Problema crucială a pieţei secundare este credibilitatea acesteia, gradul în care investitorii,
lumea de afaceri în general validează mişcarea bursei. Aici ne aflăm în domeniul valorilor
simbolice care au nevoie de o bază reală de afaceri pentru a fi viabile din punct de vedere
economic. Pe de o parte, dacă piaţa funcţionează, titlurile se vînd şi se cumpără, căpătînd
astfel un suport economic; pe de altă parte, dacă titlurile se tranzacţionează, ele susţin şi
dezvoltă piaţa. Dar cercul virtuos se poate transforma într-unul vicios: cînd piaţa "nu merge",
titlurile îşi pierd din valoare; cînd piaţa se prăbuşeşte, hîrtiile de valoare pot deveni, la limită,
simple hîrtii.
în acest sens, pentru ca piaţa secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine în
economia modernă, ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe [21]: