Luceafărul, Mihai Eminescu, 1883
Încadrarea (curent literar, specii)
Romantismul este un curent literar-artistic care s-a
manifestat în secolul al XIX-lea, ca reacţie împotriva
clasicismului. Articolul programatic este considerat a fi
Prefaţa la drama Cromwell de V. Hugo (1872), iar în literatura
română Introducţie la Dacia literară de Mihail Kogălniceanu,
1840.
Dintre principiile artistice ale romantismului,
amintim: cultul eului, subiectivitatea, primatul sentimentului,
al imaginaţiei, al sensibilităţii, evaziunea în trecut, exotism,
vis, gustul misterului şi al fantasticului, sentimentul naturii,
interesul pentru istorie şi folclor, culoare locală, pitoresc,
antiteză, amestecul genurilor literare. Personajul romantic este
eroul excepţional în situaţii excepţionale, provine din toate
categoriile sociale şi evoluează între extreme (angelic,
demonic). El este un geniu, revoltat, demonic, singuratic.
Operă romantică
Luceafărul este o sinteză atât a elementelor specifice
romantismului, cât şi a universului de creaţie eminescian.
Astfel, inspirându-se din folclor, mitologie, filosofie
romantică, tematica romantică a geniului este exprimată
artistic într-un poem filosofic, prin motive literare romantice
precum: noaptea, astrul, marea, visul, cosmogonia, timpul,
iubirea ca aspiraţe spe absolut, toate, într-o structură duală,
antitetică.
Poem romantic
Ca specie,
specie, L este un poem filosofic.
filosofic. Poemul este o
specie literară consacrată de romantici şi desemnează o operă
literară în versuri, de obicei având proporţii mari, în care se
îmbină epicul cu liricul şi uneori cu dramaticul. Această
imbinare a diferitelor genuri este specifică răzvrătirii
romantice împotriva formelor fixe.
Îmbinarea genurilor:
genurilor: în L se îmbină, în acelaşi spirit
romantic, genul epic (structura epică de basm), genul liric
(exprimarea sentimentelor, tensiunea interioară) şi genul
dramatic (prin dialogul dintre personaje). Putem vorbi astfel
de „narator liric”, de „personaje simbolice”, de „lirica
măştilor”.
Îmbinarea speciilor:
speciilor: în structura poemului, diferite
fragmente pot fi încadrate în anumite specii literare, cultivate
mai ales de romantism: meditaţia elegiacă, filosofică
(monologul Cătălinei), pastelul cosmic (călătoria Luceafărului
la Demiurg), idila (tabloul IV).
Izvoare de inspiraţie
Izvoarele de inspiraţie sunt multiple, dar elaborarea a
cinci variante succesive au dus la crearea unei opere
autonome, cu sensuri proprii.
Este semnificativ pentru o operă romantică faptul că
principala sursă de inspiraţie este folclorul:
folclorul: Eminescu
sublimează un basm românesc,
românesc, Fata în grădina de aur, aur,
publicat de Richard Kunisch. Mitul Zburătorului este de
asemenea o sursă de inspiraţie folclorică, apărând şi în Călin
(file din poveste).
poveste).
Printre izvoarele filosofice de inspiraţie se află
concepţia lui Arthur Schopenhauer despre geniu.
De asemnea, apar aici şi elemente ale mitologiei
greceşti (titanul), creştine (înger şi demon), indiene.
Tema
Tema poemului este condiţia omului de geniu.
Această problematică a geniului, definitorie pentru
romantism, este dezvăluită de însuşi Eminescu, într-o notă
descoperită pe marginea uneia dintre variante-manuscris: „în
descrierea unui voiaj în ţările române, germanul K. (Kunisch)
povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar
înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu
cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare,
pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-
are nici noroc.”
Accepţiunea filosofică a geniului romantic este
consacrată de filosoful german Arthur Schopenauer care pune
în evidenţă o serie de antinomii dintre omul comun şi
geniu, înte care se manifestă însă o atracţie reciprocă.
Omul comun este caracterizat prin: Individualitate,
Subiectivitate, Incapacitatea de a-şi depăşi sfera, Voinţa de a
trăi, Dorinţa de a fi fericit, Sociabilitate
Omul de geniu prin: Inteligenţă, raţiune pură, Obiectivitate,
Capacitatea de a-şi depăşi sfera, Aspiraţia spre cunoaştere,
Puterea de sacrificiu, Singurătate
Prin personajul simbolic Luceafărul-Hyperion se
asociază două ipostaze romantice ale superiorităţii: geniul, dar
şi titanul. În mitologia greacă, Hyperion este unul dintre titani,
fiul lu Uranus şi al lui Gaea.
În comparaţie cu geniul, care este un spirit pasiv,
titanul este un spirit activ, un răzvrătit împotriva ordinii
universului.
Elemente de versificaţie
Poemul este alcătuit din 98 de catrene. Alcătuirea
prozodică este de o „complexitate simplă”, alternând măsura
versurilor de 7-8 silabe şi ritmul iambic, rima este îmbrăţişată.
Structura poemului
Lumea poemului se structurează în două planuri:
uman-terestru şi universal-cosmic. Încercările personajelor din
cele două planuri alcătuiesc o poveste dramatică (a iubirii
imposibile, „peste fire”, din basm). Acestei dualităţi dinamice
îi corespunde o compoziţie alcătuită din 4 tablouri:
Primul tablou: cele două planuri se află în
interferenţă prin întâlnirea prinţesei cu Luceafărul. Spaţiul este
reprezentat de odaia fetei, dar care îşi găseşte deschiderea spre
cosmic prin ferestră. Comunicarea eset iluzorie şi magică.
Al doilea tablou: fiecare personaj îşi va găsi esenţa
(identitatea) întorcându-se în lumea proprie, fiecare intră în
dialog cu un personaj definitoriu pentru propria sa realitate.
Acest tablou este dominat de planul uma- terestru al prinţesei,
care primeşte numele Cătălina şi îşi găseşte perechea- Cătălin.
Spaţiul se închide, este „ungherul”.
Al treilea tablou: apare aici doar planul cosmic.
Luceafărul îşi găseşte şi el numele adevărat: Hyperion, numit
astfel de Demiurg. Lumea este vastă, infinită, atemporală,
amintind de Scrisoarea I. I.
Al patrulea:
patrulea: tabloul este şi simetric, şi antitetic cu
primul tablou. Din nou apar amândouă planurile: uman, prin
„doi tineri”, şi cosmic, prin Luceafărul-Hyperion, dar nu
interferează, ci doar restabilesc graniţele. Spaţiul, „crângul”,
nu mai este închis, dar nu mai are nici deschiderea spre
infinitul misterios al mării.
Concluzie: ca în alte poeme, structura simetrică. și, specific
Concluzie:
romantismului, este antitetică.
1
Desfăşurarea tablourilor
Tabloul 1
Incipitul poemului: evocă încipitul basmului: „A fost
odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată”, şi sugerează ideea
unui timp fabulos, Se conturează portretul eroinei: deşi nu este
fată de împărat, este doar „din rude mari, împărăteşti”, pare de
o unicitate absolută. Superlativul popular („o prea frumoasă
fată”) şi comparaţiile „cum e fecioara între sfinţi / Şi luna
între stele” o delimitează de condiţia umană, proiectând-o
înspre un destin excepţional. Această unicitate va fi pierdută,
prin găsirea perechii şi intrarea în multiplicitate.
Marcat prin închidere, circularitate şi întuneric:
„umbra falnicelor bolţi”, „umbra negrului castel”, acest spaţiu
al umanului se deschide înspre infinitul mării şi lumina
cosmică: „Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce”.
Aceste „mişcătoare cărări” au rolul unor oglinzi acvatice care
amplifică şi mediază lumina cosmică.
Fata se îndrăgosteşte de Luceafăr –dar–dar mai ales de
ceea ce percepe ea - imaginea lui luminoasă: „lucifer”
înseamnă „purtător de lumină” El apare în primul rând ca
lumină - element al naturii sale divine, o lumină supranaturală,
depăşind posibilităţile de percepere umane: sugerată de
oximoronul „ţesând cu recile-i scântei o mreajă de văpaie”.
Din lumi diferite, cei doi vor comunica într-un spaţiu magic,
atemporal instituit în cadru nocturn: de somnul şi de visul
fetei, de fereastră şi de oglindă. Toate reprezintă motive ale
imaginarului romantic, specific lui Eminescu.
El este atras de descântecul fetei. Pentru a se
întrupa, recurge la două metamorfoze: angelică şi
demonică, deoarece „geniul conciliază în sine
contradicţiile”(Călinescu). De asemenea, îşi relevă natura
non-categorială, este independent faţă de o formă dată, în
opoziţie cu fixarea într-o anumită, unică formă a umanului,:
„chip de lut” (precum sugerează descierea lui Cătălin:
„obrăjori”). In amandouă întrupările predomină se îmbină
elemente ale Erosului (viața) și elemente ale Thanatosului
(moartea). În prima ipostază, L unește cerul și marea, înaltul
și adâncul, reprezentând totalitatea spațiului, iar în a doua,
unește ziua cu noaptea, reprezentând totalitatea timpului. Este
esenţială aici imaginea cercului: în apă sau în cer, marchează
mişcarea, geneza;
Incompatibilitatea dintre lumea fetei şi a Luceafărului
este din nou accentuată „Eu sunt nemuritor şi tu eşti
muritoare”, fata: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort / Şi ochiul tău
mă-ngheată”.
Luceafărul promite fetei că-şi va schimba condiţia
pentru „o oră de iubire”.
Tabloul 2
În tabloul doi, planul este cel terestru.
Spaţiul se schimbă: devine mai închis decât la
început şi oarecum insignifiant: „într-un ungher”. Prinţesa îşi
primeşte nume, astfel este individualizată şi „fixată” în
planul terestru. De asemenea, îşi primeşte şi perechea:
Cătălin. Nu mai este unică, excepţională:
Portretul lui Cătălin se construieşte antitetic cu cel
al Luceafărului. În timp ce Luceafărul era în afara
planului de existenţă uman, Cătălin este fixat chiar prin
poziţia sa socială inferioară. Amănuntele asupra cărora se
insistă sunt ochii şi faţa: „îndrăzneţ cu ochii”, „Cu obrăjei ca
doi bujori / de rumeni”, sugerează vitalitatea. Cătălin îi
propune o lecţie de iubire Cătălinei („ars amandi”) insistând,
spre deosebire de promisiunile cosmice ale Luceafărului,
asupra gesturilor concrete: banale, aproape triviale.
Schimbarea planului spre terestru atrage după sine şi
schimbarea limbajului, care devine comun Cîtălinei, lui
Cătălin, dar şi vocii poetice: „bată-i vina”, „ia du-t de-ţi vezi
de treabă”, „Să-mi dai o gură”.
Răspunsul Cătălinei este un monolog în care îşi
revelează natura duală, antitetică:
• parte a făpturii ei se potriveşte cu Cătălin
• altă parte tânjeşte după Luceafăr, ca absolut de
neatins
Tabloul 3
Lumea descrisă aici este cea cosmică, deschisă de
către călătoria către Demiurg pentru a acere nemurirea.
Tabloul începe cu o secvenţă descriptivă a
cosmosului, un pastel al naturii cosmice, care s-a bucurat de o
deosebită atenţie la romantici..
Inversiunea predicatului „Porni Luceafărul”
dinamizează imaginea. Categoriile spaţio-temporale ale lumii
obişnuite sunt negate: nu mai există sus şi jos (prin imaginea
metaforică „un cer de stele dedesupt / Deasupra-i cer de
stele”), spaţiul fuzionează cu timpul anticipând viteza luminii,
iar atemporalitatea anulează diferenţele dintre ani şi clipe: „Şi
căi de mii de ani treceau/ în tot atâtea clipe”. Comparaţia
„părea un fiulger neîntrrupt” accentuează dinamismul.
Călătoreşte în spaţiu şi în timp, la momentul genezei
lumilor, asemănătoare cu Scrisoarea I. I.
Este o geneză inversă: de la lumile create, la
izvorârea lor, apoi la haosul iniţial (increatul). Neantul
Fiinţei de dinainte de creație este sugerat prin metafore
precum: „goluri”, o „sete care-l soarbe”, „un adânc asemenea /
uitării celei oarbe”. Luceafărul călătoreşte spre momentul
iniţial al creaţiei, spre vidul primordial, pentru a ajunge la
punctul în care se instituie Legea lumilor: aici el cere „altă
lege”.
Demiurgul – numit de Luceafăr „Părinte” sălăşluieşte
în acest Neant, este o voce impersonală, întruchipare a Legii
implacabile. În răspunsul lui, Demiurgul îl numește Hyperion
– dezvăluindu-i numele ascuns, care-i surprinde esenţa fiinţei -
ipostaza pe care Cătălina nu o bănuia, la care nu avea acces:
pe-deasupra-mergătorul. Aici se dezvăluie, prin urmare, natura
esenţială a lui Hyperion, ca fiinţă intermediară între
Dumnezeu şi om (daimon)
Refuzul Demiurgului conturează o viziune asupra condiţiei
umane asemănătoare celei prezentate în Glossă, Scrisoarea I: I:
• Identitatea de măşti a oamenilor: „piară oamenii cu
toţi / s-ar naşte iarăşi oameni”
• Deşertăciunea „vanitas vanitatum”
• Efemeritatea
• Supunerea la noroc(„ei doar au stele cu noroc”)
• ciclul existenţei: „Căci toţi se nasc spre a muri / şi
mor spre a se naşte”
Luceafărul cere să fie muritor, cere adică „devenirea întru
devenire”(Noica).
Demiurgul îi refuză moartea, îi oferă în schimb trei
ipostaze ale genialităţii, ca formele nemuritoare ale
existenţei, îi arată adică faptul că natura generală poate fi
de mai multe feluri: înţeleptul, poetul (artistul
reprezentând motivul orfic), geniul militar.
2
Tabloul 4
Cuplul omenesc, cei doi tineri, sugerează o
generalizare a fiinţei umane, ei reprezintă, anonimi, întreaga
condiţie umană, perechea.
Cronotopul pare a fi sacru şi armonios, asemenea
idilei din Sara pe deal prin: momentul asfinţitului, răsăritul
lumii, lumina lunară, singurătatea perechii.
Cătălin este transfigurat parcă de lumina din sufletul fetei,
care, la rândul ei, reflectă lumina Luceafărului. Cuvintele lui
sunt înnobilate, au o anumită gravitate liniştită. Ei și-au
pierdut şi numele: „doi tineri”, „doi copii”.
Ultima strofă reinstituie opoziţia dintre lumi:
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece
Geniul rămâne la sfera lui, își identitatea cu sine, iar
omul închis în lumea norocului,

Concluzii / Viziune asupra lumii

lumii
În concluzie, viziunea asupra lumii în acest poem,
este una romatică, mai ales prin: sistemul de opozi ții creat,
răzvrătirea Luceafărului împotriva Legii date și năzuința de
neatins a Cătălinei înspre o dragoste ideală, absolută.
Complexitatea poemului a atras numeroase interpretări, de la
cele care pun în evidenţă pesimismul schopenhauer-ian, pînă
la cele care accentuează rolul geniului de a aduce armonie şi
lumină în lumea umană (Noica).