Istoria Si Filosofia Religiilo Fisa-BOLDISOR ADRIAN-GEORGE

1 ISTORIA RELIGIILOR.
RELIGIILE ANTICE
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Departamentul de Teologie
CURS:
Istoria şi filosofia religiilor
Specializarea: Teologie Ortodoxă Pastorală,

anul III, semestrul 1
TITULAR CURS:
Pr. Conf. univ. dr. George Adrian BOLDIŞOR
CRAIOVA
An universitar 2019-2020
ADRIAN BOLDIŞOR 2
Introducere în Istoria şi filosofia religiilor
1. Definiţia Istoriei religiilor

Din cele mai vechi timpuri şi pe toată suprafaţa pământului
istoria a consemnat faptul că popoarele lumii au avut idei
religioase mai mult sau mai puţin închegate. În zilele noastre
cercetătorii s-au specializat din ce în ce mai mult în anumite
religii şi foarte puţini sunt cei ce se încumetă să le abordeze pe
toate în mod sistematic. În acest sens, Mircea Eliade afirma:
„În pofida manualelor, periodicelor şi bibliografiilor de care
dispun astăzi savanţii, este din ce în ce mai greu să te ţii la
curent cu progresele înregistrate în toate domeniile de istoria
religiilor. Din acest motiv este din ce în ce mai dificil să devii
istoric al religiilor. Savantul îşi dă seama cu regret că se află în
situaţia de a se transforma în specialist numai într-o singură
religie, ba chiar într-o singură perioadă sau un singur aspect
particular al acelei religii”.1
Definiţiile ce s-u dat Istoriei religiilor de-a lungul
timpului au variat şi s-au schimbat în funcţie de mulţi factori,
mai mult sau mai puţin religioşi. Pentru a sublinia variaţiile,
dar şi dificultatea stabilirii unei definiţii care să fie acceptată de
către toţi, prezentăm câteva definiţii:
Emilian Vasilescu: „Istoria religiilor este acea ramură a
istoriei generale care se ocupă cu descrierea şi caracterizarea
tuturor religiilor, sub toate formele pe care acestea le-au luat în
decursul vremurilor”.2
1
Mircea ELIADE, Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în religie,
Traducere de Cezar Baltag, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 13.
2
Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian VASILESCU, Istoria religiilor, Ediţia a III-a,
Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998, p. 9.
3 ISTORIA RELIGIILOR. RELIGIILE ANTICE
Alexandru Stan, Remus Stan: „Istoria religiilor este în

mod obişnuit o disciplină laică, nepărtinitoare şi care vrea să
prezinte concret şi adevărat ce s-a petrecut din punct de vedere
religios în istoria lumii”.3
Nicolae Băcilă: „Istoria religiilor este acea disciplină
complexă ce studiază apariţia, dezvoltarea, formele de
manifestare, caracteristicile, importanţa şi semnificaţia
religiilor lumii în dinamica şi interdisciplinaritatea lor”.4
Giovanni Filoramo (coordonator): „Caracteristica
distinctivă a unei istorii religioase, în general, şi a unei istorii a
religiilor, în special, este dată de capacitatea acesteia de a
respecta «autonomia relativă» a actelor religioase, conform
căreia trebuie să se înveţe ţinerea evidenţei principiilor de
autodirecţionare şi de autoreglare pe care fiecare tradiţie
religioasă le posedă, din moment ce religia nu este doar
expresie a sensului, ci şi interpretare a acestuia, incluzând
diferitele condiţionări istorice pe care religiile le suportă în
devenirea lor şi care le generează fizionomia”.5
Mircea Eliade: „Ştiinţa religiilor trebuie să devină o
disciplină totală în sensul în care ea trebuie să utilizeze, să
integreze şi să articuleze rezultatele dobândite de diversele
metode de abordare a fenomenului religios. Nu este de ajuns să
sesizezi semnificaţia fenomenului religios într-o anumită
cultură şi, prin urmare, să-i descifrezi «mesajul» (căci orice
fenomen religios constituie un «cifru»); este necesar, totodată,
să-i studiezi şi să-i înţelegi «istoria», altfel spus să-i dezvălui
3
Pr. Conf. Dr. Alexandru STAN, Dr. Prof. Remus RUS, Istoria religiilor,
Manual pentru Seminariile teologice, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 9.
4
Nicolae BĂCILĂ, Istoria religiilor, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2005.
5
Giovanni FILORAMO, „Introducere. Religie şi religii”, în: Giovanni
FILORAMO (coordonator), Istoria religiilor. I. Religiile antice, Traducere de
Smaranda Scriitoru şi Cornelia Dumitru, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 9.
ADRIAN BOLDIŞOR 4
schimbările şi modificările şi, în ultimă instanţă, să elucidezi

contribuţia sa la cultură în ansamblu”.6
În The Encyclopedia of Religion, definiţia disciplinei
este pusă îl legătură cu noţiunea de Religie: „Disciplina Istoria
religiei este caracterizată prin relaţia dialectică ce există între
obiectul său de studiu şi metoda de cercetare. Desigur,
conceptul de religie defineşte cel mai bine obiectul disciplinei.
Oricum, acest concept, datorită unei precondiţionări necesare
pentru cercetare, nu este îngăduit să funcţioneze ca o categorie
a priori care ar predetermina direcţia cercetărilor istoricului.
De fapt, este prins într-o tensiune dialectică cu progresul
continuu al cercetării”.7
Definiţia care este dată în The New Encyclopaedia
Britannica disciplinei Istoria religiilor este condiţionată de
definiţia Religiei văzută ca „filosofie a religiei”. Filosofia
religiei se referă la un spectru mai larg al situaţiilor,
experienţelor şi problemelor recunoaşterii „religiosului” şi
eforturilor de a evalua abordările şi atitudinile caracteristice nu
numai ale practicanţilor unei religii anume, cât şi cele ale celor
ce stau în afara oricărei religii, fie că sunt simpatizanţi sau
critici. În acest context, Istoria religiilor este determinată de
ideile particulare despre om şi istorie cu care a fost abordat
studiul. Astfel, studiul religiei, incluzând abordările teologică,
istorică, filosofică, literară, antropologică, sociologică,
psihologică, sau fenomenologică a subiectului, a fost o
6
Mircea ELIADE, Nostalgia originilor..., pp. 23-24. Într-un alt loc Eliade
notează: „Deoarece Relionswissenschaft este greu de tradus în altă limbă, ne
vedem siliţi să întrebuinţăm termenul de «istorie a religiilor» în sens larg,
incluzând în el nu numai istoria propriu-zisă, ci şi studiul comparat al
religiilor, precum şi morfologia şi fenomenologia lor” (p. 13).
7
Ugo BIANCHI, „History of Religion”, în: The Encyclopedia of Religion,
Mircea Eliade (Editor in Chief), Volume 6, Macmillan Library Reference
USA, Simon&Schuster Macmillan, Complete and unabridged edition, 1993,
New York, p. 400.
problemă ce a preocupat omenirea din Grecia antică până în

secolul nostru.8
2. Obiectul de cercetare al Istoriei religiilor

Pentru a putea vorbi despre disciplina Istoria religiilor trebuie
să analizăm cei doi termeni de care ne ocupăm: istorie şi
religie.
Încercări de a defini Istoria au preocupat, mai ales,
cercetătorii din Apus. În NEB9 istoria este privită sub două
aspecte:
1. evenimentele şi acţiunile care alcătuiesc împreună
trecutul umanităţii;
2. bilanţurile date în trecut şi modurile investigării prin
care s-au construit.
Astfel, ar exista o abordare secularizată şi una teologică
în ceea ce priveşte definiţia şi rolul istoriei. Abordarea
secularizată îşi are originile în secolul Luminilor şi în epoca
post-iluministă. Printre cei care s-au ocupat de acest sens se pot
număra: Condillac, Condorcet, Henri de Saint-Simon, Auguste
Comte, John Stuart Mill sau Henry Thomas Buckle. În secolul
al XIX-lea mai mulţi filosofi au dezvoltat teorii cu privire la
obiectul de cercetare şi rolul pe care îl ocupă istoria în viaţa
oamenilor. Dintre aceştia trebuie amintiţi Hegel, Karl Marx, iar
în secolul trecut, Oswald Spengler şi Arnold Toynbee.
Abordarea teologică a preocupat gândirea greco-romană încă
din epoca antică. După apariţia creştinismului, în Apus poate fi
amintit Fericitul Augustin cu Cetatea lui Dumnezeu şi
Jacques-Béningne Bossuet cu Discours sur l’histoire
universelle (1681).
8
The New Encyclopaedia Britannica, Volume XV, in 30 Volumes,
Founded 1768, 15th Edition, Knowledge in Depth, Enciclopaedia Britannica,
Inc. William Benton, Publisher, 1943-1973, Helen Hemingway Benton,
1973-1974, Chicago, 1983, p. 592.
9
The New Encyclopaedia Britannica, Volume VIII, pp. 961-965.
ADRIAN BOLDIŞOR 6
Pentru Mircea Eliade, obiectul de cercetarea al Istoriei

religiilor este religia, în general, şi religiile, în special. Spre
deosebire de alţi cercetători, Eliade sesizează că aceştia pun
mai ales accentul pe termenul istorie şi mai puţin pe cel de
religie, ceea ce reprezintă un demers greşit. „Aceasta nu
înseamnă, desigur, că un fenomen religios poate fi înţeles în
afara «istoriei» sale, adică în afara contextului său cultural şi
social-economic. Nu există dat religios «pur», în afara istoriei,
căci nu există fenomen religios care să nu fie totodată fenomen
istoric. Orice experienţă religioasă este exprimată şi transmisă
într-un context istoric anumit. Dar a admite istoricitatea
experienţelor religioase nu implică ideea că ele ar fi reductibile
la forme de comportament nonreligioase. A afirma că un dat
religios este totdeauna un dat istoric nu înseamnă că el poate fi
redus la o istorie nonreligioasă, de pildă la o istorie economică,
socială sau politică”.10
Pe de altă parte, termenului religie provine, după
Cicero, din limba latină, de la verbul relego, ere, legi, lectum
care înseamnă „a reciti, a studia cu luare aminte”. Lactanţiu
deduce cuvântul religie de la verbul religare care înseamnă „a
lega, a uni”. Dificultatea definirii religiei se manifestă mai ales
în ultimul timp, o dată cu dezvoltarea disciplinei Istoria
religiilor. „Atât de multe definiţii ale religiei au fost formulate
în Vest de-a lungul anilor, încât chiar şi o prezentare parţială a
lor ar fi imposibilă. Cu succese diferite, ele au încercat să evite,
pe de o parte, prezentările particulare, iar pe de alta,
generalităţile fără înţeles”.11
10
Mircea ELIADE, Nostalgia originilor..., pp. 22-23. Vezi întreg capitolul În
căutarea „originilor” religie, pp. 66-90.
11
Winston L. KING, „Religion”, în: The Encyclopedia of Religion, Volume
12, p. 283.
3. Apariţia şi dezvoltarea Istoriei religiilor

Deşi religia a constituit mereu o parte importantă a vieţii
oamenilor, se poate spune că studiul modern al Istoriei
religiilor a fost întreprins destul de recent, mai ales începând cu
secolul al XIX-lea. Preocupări tardive se găsesc în Grecia atică.
Hesiod, în Teogonia, încearcă o sistematizare a
miturilor din tradiţia greacă. Filosofii ionieni, mai ales Thales
(pentru care principiul primordial, arché, este apa) şi Heraclie
(pentru care focul este principiul primordial), presupun anumite
precepte religioase în scrierile lor. Platon (428-347 î.d.Hr.) are
în dialogurile sale referiri la miturile greceşti, aşa cum este
mitul peşterii în cartea a VII-a a Republicii. Aristotel se ocupă
şi el cu aceste imagini, prezentând Divinitatea drept o Fiinţă
eternă şi desăvârşită, Primul Motor Imobil. De asemenea
filosofii stoici Epicur (supranumit „înţeleptul egal cu
Dumnezeu”) şi Euhemerus manifestă preocupări religioase.12
Herodot (484-425 î.d.Hr.) a strâns importante informaţii
cu referire la religie în Grecia antică, iar expediţiile lui Alexandru
cel Mare (334-323 î.d.Hr.) în Orient au deschis noi perspective
studiului religiei popoarelor cucerite. Printre cei ce au adunat mai
multe informaţii despre fenomenele religioase ale diferitelor
popoare, se numără Strabon (c. 63 î.d.Hr. - c. 19 d.Hr.), Diodor
din Sicilia (c. 80 - c. 21 î.d.Hr) şi Plutarh (c. 46 - c. 120). În
Imperiul roman preocupările au fost întreprinse mai ales de
Iulius Cezar (100 - 44 î.d.Hr.) şi Tacitus (c. 55 - c. 120).
În Sfânta Scriptură şi în apocrifele biblice se găsesc
indicaţii cu referire la diferitele religii cu care evreii sau
creştinii au venit în contact. Dintre scriitorii creştini care ne-au
furnizat informaţii importante cu privire la religiile popoarelor
necreştine amintim pe Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Minucius
12
Vezi mai multe informaţii în legătură cu scriitorii din Grecia antică în:
Jacqueline RUSS (coordonator), Istoria filosofiei. 1. Gândirile fondatoare,
Traducere de Dan-Cristian Cârciumaru, Ed. Univers enciclopedic,
Bucureşti, 2000.
ADRIAN BOLDIŞOR 8
Felix, Aristide, Taţian Asirianul, Clement Alexandrinul,

Origen, Tertulian, Arnobiu de Sicca, Lactanţiu, Firmicus
Maternus, Epifanie de Cipru, Sf. Vasile cel Mare, Boethius, Sf.
Ioan Damaschin.
Scriitorii Evului Mediu nu au manifestat preocupări
speciale cu privire la Istoria religiilor, deşi pot fi amintite
anumite lucrări despre iudaism şi mahomedanism. Începând cu
Renaşterea, cu apariţia şi dezvoltarea diferitelor discipline,
studiul religiilor lumii a luat un oarecare avânt. În timpurile
mai noi, preocupări cu privire la religiile popoarelor lumii au
fost întreprinse de Gerhard Johan Vossius (1557-1646), Pierre
Daniel Huet (1630-1721) sau Dimitrie Cantemir (1673-1723).
Nu trebuie uitat nici Jean Francois Champollion (1790-1832)
cel care a reuşit descifrarea hieroglifelor egiptene în timpul
campaniei lui Napoleon în Egipt, între anii 1798-1799.
La începutul secolului trecut s-a manifestat o
preocupare din ce în ce mai mare cu privire la studierea
fenomenelor religioase. Cel considerat a fi „părintele
disciplinei istoria religiilor” este filologul comparatist german
Friedrich Max Müller (1823-1900) cu cele 50 de volume de
traduceri din cărţile sacre ale diferitelor religii, adunate sub
titlul The Sacred Books of the East. De asemenea, figuri
reprezentative ale studiului Istoriei religiilor au fost: E.B. Tylor
(Primitive Culture - 1871), J.G. Frazer (Golden Bough – 1900),
R.R. Marett (The Threshold of Religion - 1909), P. Ehrenreich
(Die allgemeine Mythologie und ihre ethnologische
Grundlagen – 1910) sau A. Jeremias (Handbuch der
altorientalischen Geisteskulture)
Mircea Eliade consideră anul 1912 a fi important în
dezvoltarea istoriei religiilor13, deoarece au fost publicate mai
multe cărţi semnificative: Émile Durkheim (Formes
elementaires de la vie religieuse), Wilhelm Schmidt (Der
Ursprung der Gottesidee), Raffaele Pettazzoni (La religione
13
Mircea ELIADE, Nostalgia originilor..., pp. 29-65.
primitiva in Sardegna), C.G. Jung (Wandlungen und Symbole

der Libido), Sigmund Freud (Totem und Tabu).
Istoria religiilor continuă să preocupe din ce în ce mai
mulţi cercetători din domenii diferite, fapt observabil în
numărul crescând al lucrărilor publicate: Rudolf Otto (Das
Heilige – 1917), Robert Lowie (Primitive Religion), Lucien
Lévy-Bruhl (La mentalite primitive – 1922), Marcel Granet
(La Religion des Chinois – 1926), L. Gernet (Le Genie grec
dans la Religion – 1932), Gerardus Van der Leeuw
(Phanomenologie der Religion – 1933), G. Widengren (King
and Saviour – 1945), Georges Dumézil (L’ ideologie
tripartie des Indo-Europeens –1958). Unul dintre cei mai
mari istorici ai religiilor este considerat a fi savantul Mircea
Eliade. Discipolul său cel mai important a fost Ioan Petru
Culianu, cercetător ce trebuia să-i urmeze la catedra de Istorie a
religiilor din Chicago.
Istoria religiei, ca disciplină autonomă, începe să
prindă contur o dată cu studiile filologice ale lui Max Müller
(1823-1900). Spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a făcut
trecerea de la metoda comparatistă la cea sistematică,
disciplina numindu-se din ce în ce mai mult
Religionswissenschaft, adică Ştiinţa Religiei, o contribuţie
considerabilă având-o teologii olandezi P.D. Chantepie de la
Saussaye (1848-1920) şi C.P. Tiele (1830-1902). Începând cu
această perioadă s-au înfiinţat mai multe catedre care să aibă
astfel de preocupări. În Olanda, în urma reformei facultăţilor
de teologie din anul 1876, s-au înfiinţat patru catedre de
Istoria religiei. În anul 1879 s-a înfiinţat o astfel de catedră la
Collége de France urmată de altele în întreaga Franţă, în
Elveţia, în Marea Britane (la Manchester şi Londra), precum
şi în Statele Unite (la Harvard şi Chicago). În Germania s-a
manifestat o rezistenţă puternică împotriva acestei tendinţe de
generalizare a studiului Istoriei religiilor, mai ales prin vocea
lui Adolf von Harnack.
ADRIAN BOLDIŞOR 10
Primul Congres de Ştiinţa Religiei (Religionswissenschaft)

a avut loc la Stockholm în anul 1897, urmat de o întâlnire
asemănătoare la Paris, în anul 1900. A fost înfiinţată The
International Association for the History of Religions (Asociaţia
internaţională de Istorie a religiilor), dedicată abordării non-
normative şi non-teologice a fenomenelor religioase. A apărut,
sub conducerea lui J. Hastings, The Encyclopaedia of Religion
and Ethics, 13 volume, între anii 1908-1926. O altă
Enciclopedie a religiilor a fost publicată sub coordonarea lui
Mircea Eliade şi a apărut, după moartea acestuia, în 16 volume,
în anul 1987.
Dincolo de toate aceste acţiuni comune, se poate vorbi
de existenţa anumitor „şcoli” sau „curente” în studiul Istoriei
religiilor, ce folosesc metode diferite de cercetare a
fenomenului religios. Astfel este „şcoala din Chicago”, cea
care a continuat tradiţia fenomenologică din Europa prin
germanul Joachim Wach (1898-1955), acesta stabilind
Religionswissenschaft (Science of Religion) ca disciplină la
Chicago. Wach a subliniat trei aspecte ale religiei: teoretic,
practic şi instituţional. Pentru el, Religionswissenschaft
adânceşte sensul numinosului mai mult decât impulsul
religios. A fost urmat la catedră de Mircea Eliade care a
înfiinţat revista History of Religion, exprimând punctul de
vedere al acestei „şcoli”.
O altă „şcoală” este cea intitulată „şcoala mitului şi
ritualului”, remarcată prin contribuţia lui Samuel Hooke cu
lucrarea Myth and Ritual (1933).
Pe de altă parte, au continuat disputele mai vechi dintre
susţinătorii diferitelor teorii (politeism, henoteism şi
monoteism), sub influenţa evoluţionismului. Raffaele
Pettazzoni (1883-1959) a publicat cartea Dio: Formazione e
sviluppo del monoteismo nella storia delle religioni, unde
subliniază importanţa divinizării cerului în dezvoltarea
monoteismului. El a criticat astfel teoria lui Schmidt, fiind în
acelaşi timp critic cu privire la diviziunea dintre metoda

fenomenologică şi cea istorică. Aceste idei au fost prezentate şi
mai viguros de suedezul Geo Widengren (1907-1996 ). O
contribuţie importantă la dezvoltarea acestei discipline a fost
cea a lui Georges Dumézil (1898- 1986), cu teoria sa despre
funcţia tripartită a zeilor indo-europeni.14
În România s-a scris foarte puţin despre „istoria istoriei
religiilor”. Trebuie amintiţi, în mod deosebit, Ioan-Irineu
Mihălcescu, Mircea Eliade şi Emilian Vasilescu. Revista
Zalmoxis a avut un rol foarte important în studiul Istoriei
religiilor.
4. Metodele de cercetare în cadrul Istoriei religiilor

4.1 Metoda filologică
Reprezintă încercarea de a explica, cu ajutorul ştiinţei
filologice, fiinţa, originea şi evoluţia religiei. Această metodă
a fost la mare cinste la începutul dezvoltării istoriei religiilor,
când cercetarea filologică luase un avânt considerabil. Adepţii
acestei metode au studiat comparativ miturile popoarelor
indo-europene, îndeosebi denumirilor zeilor, etimologia lor şi
cărţile sacre. Pornind de la etimologia numelor divinităţilor s-a
urmărit să se ajungă la fiinţa lor, care a fost pusă în legătură cu
natura. Această metodă de cercetare poartă şi numele de
„şcoala naturistă”. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei
metode a fost Max Müller (1823-1900), cel care a editat seria
Sacred Bookes of the East. Înainte de această lucrare el
publicase mai multe traduceri ale textelor vedice. După părerea
lui Müller, politeismul a fost rezultatul unei boli a limbajului,
în care fenomenele naturale au fost tratate ca având realitate
independentă şi personală. De exemplu: nomina („nume”), se
transformă prin diferite mijloace în numina („spirite”). Între
14
Georges DUMÉZIL, Zeii suverani ai indo-europenilor, a treia ediţie,
revăzută şi corectată, în româneşte de Petru Creţia, Ed. Univers
enciclopedic, Bucureşti, 1997.
ADRIAN BOLDIŞOR 12
adepţii acestei metode s-au evidenţiat T.W. Rhys Davids

(1843-1922) şi D.T. Suzuki (1870-1966).
4.2 Metoda antropologică-etnologică

Este în opoziţie cu metoda şi şcoala filologică. Adepţii acestei
metode şi-au îndreptat atenţia spre studierea populaţiilor
actuale la care nu este evidentă o formă de civilizaţie
înaintată. Cercetându-le atât viaţa, cât şi religiile şi practicile,
s-a urmări schiţarea diferitelor faze prin care au trecut religiile
lumii. Reprezentantul cel mai de seamă a fost E.B. Tylor
(1832-1917), unul dintre cei mai importanţi antropologi din
Marea Britanie, el fiind considerat fondatorul antropologiei
culturale. Influenţa sa în antropologie „este la fel de
importantă ca cele ale lui Weber şi Durkheim în domeniile
lor”.15 A fost primul cercetător care a pus accentul mai mult
pe dezvoltarea omului din punct de vedere cultural decât pe
evoluţia sa fiziologică. A publicat mai multe lucrări, între care
se remarcă Anahuac: or Mexico and the Mexicans Ancient
and Modern (1861), Researches into the Early History of
Mankind and the Development of Civilization (1865),
Primitive Culture (1871), Anthropology, an Introduction to
the Study of Man Civilization (1881).
4.3 Metoda comparativă sau comparatistă

Este considerată a fi cea mai veche metodă, cercetări
comparative fiind făcute chiar de Herodot, care compara
credinţele grecilor cu cele ale egiptenilor. Această metodă a
fost folosită şi de apologeţii creştini ce puneau faţă în faţă
creştinismul cu religiile păgâne. Studiul comparatist al
religiilor s-a dezvoltat în perioada Evului Mediu prin lucrările
ce studiau creştinismul, iudaismul şi islamul. Metoda se
bazează pe cercetarea sinoptică a diferitelor probleme din
15
Graham CUNNINGHAM, Religion and Magic. Approaches and Theories,
Edinburgh University Press, 1999, p. 17.
religiile lumii, presupunând cunoaşterea morfologiei

fiecărei religii în parte. Printre reprezentanţii metodei se
numără C.P. Tiele (1830-1902), Albert şi Jean Réville,
Nathan Soderblom, Raffaele Pettazzoni (1883-1959), Mircea
Eliade, G. van der Leeuw, Joseph Kitagawa.
Nathan Soderblom considera sacrul drept elementul
esenţial în studierea religiei, fiind mai important chiar decât
noţiunea de Dumnezeu, datorită faptului că o religia poate
exista fără o noţiune precisă asupra divinităţii, dar nu poate
exista fără distincţia clară dintre sacru şi profan. Cercetătorul
face referiri mai ales la budism, unde lipseşte ideea de
Dumnezeu dar nu şi cea cu privire la mântuire. Ideile lui
Soderblom sunt în legătură cu cele ale lui Schleiermacher cu
privire la căutarea esenţei fenomenului religios, sau în legătură
cu şcoala sociologică durkheimiană, atunci când se referă la
distincţia radicală dintre sacru şi profan. „La baza credinţei, a
pietăţii, a cultului regăsim sacrul. Istoricul care abordează fie
religiile primitive, fie marile religii va trebui să se oprească mai
întâi asupra fenomenului sacrului. Toţi cei care au subapreciat
importanţa sacrului au încercat să găsească la primitivi un
stadiu magic, anterior stadiului religios. Soderblom nu acceptă
această teză etnologică”.16
Raffaele Pettazzoni a fost titularul primei catedre de
istoria religiilor înfiinţată în Italia (1924). Una dintre cele mai
cunoscute opere ale lui Pettazzoni este L’onniscienza di Dio,
apărută în 1955. „Dacă încercăm să ne întrebăm care ar putea fi
substanţa universală intimă a ideii de religie, nu trebuie să ne
gândim atât la planul conţinuturilor, cât la o calitate de bază
care, pentru Pettazzoni, coincide cu apartenenţa deplină a
tuturor formelor de religie pe planul istoriei. Orice religie este
un produs istoric, culturalmente condiţionat de context şi, la
rândul său, în măsură să condiţioneze contextul însuşi în care
16
Julien RIES, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Traducere din limba
italiană de Roxana Utale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 32.
ADRIAN BOLDIŞOR 14
operează; afirmaţia aceasta conţine atât recunoaşterea unei

dimensiuni comune, cât şi prezumţia ce permite să se înţeleagă
diferenţele între sistemele religioase luate individual”.17
Metoda de cercetare promovată de Pettazzoni se bazează pe
comparativismul istoric, care presupune identificarea
analogiilor dintre toate formele religioase, pentru a se ajunge la
definirea fiecărui fenomen în parte, în funcţie de contextul său.
Adoptând această metodă, istoricul religiilor reconstituie
etapele fiecărui fenomen religios.
4.4 Metoda istorică

Pune accentul pe ideea că istoricul religiilor, ca orice cercetător,
trebuie să analizeze toate izvoarele şi să afirme decât ceea ce
este dovedit ca sigur, ţinând seama de fazele istorice ale
dezvoltării fiecărei religii. Cercetarea se referă atât la
documentele scrise cât şi la cele nescrise şi va folosi
descoperirile tuturor celorlalte domenii conexe: arheologia,
antropologia, etnografia, folclorul, filologia, psihologia,
sociologia etc., pentru a reuşi realizarea studiilor de sinteză.
Deşi nu exclude teoriile şi ipotezele, şcoala istorică susţine
doar rezultatele care se pot dovedi din punct de vedere
ştiinţific. Reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei şcoli sunt:
Th. Mommsen (1817-1903), Ed. Meyer, J. Beloch (1854-1929),
V. Pârvan (1882-1927), Trevor Ling, C.J. Bleeker, Ioan-Irineu
Mihălcescu (1874-1948), Emilian Vasilescu (1904-1985).
4.5 Metodele psihologică şi psihanalitică

Aceste metode ţin seama de structura psihică a omului, de
tendinţa sa de a reflecta realitatea înconjurătoare în sufletul său.
Abordări psihologice ale religiei au fost întreprinse de William
17
Marcello MASSENZIO, „Istoria religiilor în cultura modernă”, în: Giovanni
FILORAMO, Marcello MASSENZIO, Massimo RAVERI, Paolo SCARPI, Manual
de istorie a religiilor, Traducere din italiană de Mihai Elin, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2004, p. 465.
James (1842-1910) în lucrarea The Varieties of Religious

Experience, în care a încercat să lege cercetările psihologiei de
instituţiile şi simbolurile diferitelor culturi şi tradiţii. J.H.
Leuba (1868-1946), în lucrarea A Psychological Study of
Religion, încearcă o abordare psihologică a experienţelor
mistice, iar Evelyn Underhill (1875-1941) continuă
investigaţiile lui Leuba, oprindu-se mai ales asupra tradiţiilor
iudaică, creştină şi musulmană.
Sigmund Freud (1856-1939) a avut o influenţă majoră
în studiul fenomenelor religioase mai ales prin lucrarea Totem
and Taboo. Freud aplică ideea complexului lui Oedip în
studierea fenomenelor religioase, incluzând problemele sexuale
nerezolvate, de exemplu pe cele cu referire la raportul dintre
fiu, mamă şi ostilitatea faţă de tată, postulându-le la starea
primordială a umanităţii. Pornind de la această idee, el
realizează o conexiune între totemi şi tabuuri. Aceste idei au
fost dezvoltate în lucrările Moses and Monotheism şi The
Future of an Illusion. Abordarea lui Freud cu privire la ideea
de Dumnezeu se opreşte la imaginea tatălui ucis de fiul său,
religia reprezintă astfel partea cea mai de jos a conştiinţei,
infantilă şi neurotică.
Carl Gustav Jung (1875-1961), psihanalist de origine
elveţiană şi discipol al lui Freud, nu a fost de acord cu teoriile
pe care maestrul său le-a dezvoltat în legătură cu religia.
Adoptând o părere în care erau evidente tendinţele spre
agnosticism, prin ideea imposibilităţii explicării existenţei lui
Dumnezeu, Jung considera viaţa spirituală ca posedând o
realitate psihologică care nu poate fi însă explicată. Pornind de
la conceptul de „inconştient personal”, aşa cum a fost formulat
de Freud, Jung vorbeşte şi de un „inconştient colectiv” care
este depozitarul experienţei umane conţinând arhetipurile ce
reprezintă imaginile de bază care sunt universale şi care revin
în culturile independente. Iruperea acestor imagini din
inconştient în conştient reprezintă baza experienţelor religioase
ADRIAN BOLDIŞOR 16
şi creativităţii artistice. Printre lucrările sale mai importante cu

referire la religie se numără: Modern Man in Search of a Soul
(1933), Antwort auf Hiob (1952), Erinnerungen, Traume,
Gedanken (Memorii, vise, reflecţii, 1963).
Ideile promovate de Jung au fost discutate în cercul de
cercetători Eranos pe care l-a organizat la Ascona, Elveţia, la
care au participat în mod activ Gershom Scholem (1897-1982),
Henry Corbin (1903-1978), Karl Kerényi (1897-1973) şi
Mircea Eliade (1907-1986).18
Alţi reprezentanţi ai acestei metode au fost Erich
Fromm (1900-1980), care a modificat teoria lui Freud, Meyer
Fortes (1906-1983, Oedipus and Job in West African Religion)
şi Michael Argyle (1925-2002, Religious Behaviour).
4.6 Metoda sociologică

Reprezentantul cel mai de seamă al acestei metode este Émile
Durkheim (1858-1917) cu lucrarea Les Formes élémentaires de
la vie religieuse (1915, Formele elementare ale vieţii
religioase).19 Aici este evidentă tendinţa spre agnosticism a
cercetătorului, susţinătorul teoriei Şcolii sociologice din Franţa.
În interpretarea lui Durkheim, totemismul a fost forma
universală şi elementară a religiei. El a împărtăşit părerile lui
Salomon Reinach (1858-1932) şi Robertson Smith (1846-1894)
pentru care totemismul avea caracter universal, zeul fiind
personificarea clanului. De asemenea, el preia schema istorică a
celor trei etape ale omenirii de la Auguste Comte (1798-1857):
18
Steven M. WASSERSTROM, Religion after Religion. Gershom Scholem,
Mircea Eliade and Henry Corbin at Eranos, Princeton University Press,
Princeton, New Jersey, 1999.
19
Émile DURKHEIM, Formele elementare ale vieţii religioase, Traducere:
Magda Jeanrenaud şi Silviu Lupescu, cu o prefaţă de Gilles Ferreol, Ed.
Polirom, Iaşi, 1995. Despre religie, Durkheim afirma: „O religie este un
sistem unitar de credinţe şi practici relative la lucruri sacre, adică separate,
interzise, credinţe şi practici care unesc într-o aceeaşi comunitate morală,
numită Biserică, pe toţi cei care aderă la ea” (p. 54).
etapa mitică, etapa teologică şi etapa pozitivistă. Generalizarea

acestei concluzii sugerează ideea că tot cultul obiectelor
religioase simbolizează relaţiile sociale şi joacă un rol
important în continuitatea grupurilor sociale. Durkheim se
referă la religie ca la o manifestare naturală a activităţii
omeneşti, definind fenomenul religios pornind de la observarea
comportamentului religios. În interpretarea lui, lucrurile se
clasifică în două categorii: sacre şi profane. Religia este un
fenomen social prin origine, conţinut şi finalitate.
Unul dintre cei mai reprezentativi sociologi ai religiei a
fost Max Weber (1864-1920), cel care a demonstrat existenţa
unei legături între protestantism şi înflorirea capitalismului.
Între reprezentanţii de seamă ai acestei metode în timpurile
noastre se numără Mary Douglas (1921-2007). Tot din punct
de vedere sociologic poate fi interpretată şi gândirea lui Roger
Caillois (1913-1978) care, în Omul şi sacrul20, sintetizează
doctrinele durkheimiene. Şi el porneşte de la distincţia dintre
sacru şi profan care intră în definiţia religiei. Sacrul este
categoria pe care se întemeiază fenomenul religios şi îi impune
credinciosului o anumită conduită. Sacrul deschide două
posibilităţi: cea religioasă (misticismul şi fanatismul) şi cea
socială (dogmele, ritualurile, mitologia şi cultul). Omul se
mişcă în continuu între marile cuceriri şi marile renunţări, viaţa
devenind creatoare de sacralitate.
Claude Lévi-Stauss, antropolog francez de formaţie
structuralistă, „atribuie o importanţă fundamentală prezenţei
unor criterii ordonatoare, teoretizând că nevoia de ordine se
află la baza aşa-numitei gândiri primitive, în măsura în care
aceasta se află la baza oricărei gândiri. În cadrul acestei
perspective, el reuşeşte să arunce o lumină nouă asupra noţiunii
20
Roger CAILLOIS, Omul şi sacrul, Ediţia a II-a revizuită, Traducere din
franceză de Dan Petrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2006. Roger CAILLOIS,
Mitul şi omul, Traducere din limba franceză de Lidia Simion, cu o prefaţă a
autorului, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000.
ADRIAN BOLDIŞOR 18
de sacru şi asupra dimensiunii rituale”.21 Cea mai importantă

lucrare a lui Lévi-Strauss este seria Mythologiques alcătuită din
patru tomuri: Le cru et le cuit (1964), Du miel aux cendres
(1966), L’origine des manieres de table (1968) şi L’homme nu
(1971). Lévi-Strauss face legătura, în spiritul şcolii
durkheimiene, între sacru şi funcţiile sociale, nepunând accentul
pe ontologic. Însă ţinta principală în critica lui Lévi-Strauss o
reprezintă interpretarea evoluţionistă a faptelor de cultură, adică
a raportului dintre magie şi cultură. „Identificarea limbajului
specific al miturilor, distincţia dintre lectura de tip diacronic şi
lectura de tip sincronic, descoperirea unei solide implantări
raţionale bazată pe logica calităţilor sensibile constituie unele
dintre rezultatele de care analiza miturilor cu greu va putea să
facă abstracţie. Oricare va fi evaluarea critică personală, trebuie
să recunoaştem că, mai ales graţie lui Lévi-Strauss, mitologia a
sfârşit prin a ocupa o poziţie de prim-plan în panorama culturii
contemporane”.22
4.7 Metoda fenomenologică

Filosoful german Edmund Husserl (1859-1938), reprezentantul
cel mai important al fenomenologiei, a manifestat o influenţă
remarcabilă asupra studiului religiei. Programul său de a
descrie experienţa şi a pune în paranteză obiectele acesteia a
fost adoptat, în parte, de studiul fenomenologic al religiei.
Husserl a despărţit fenomenologia de psihologie deoarece
ultima se interesează de fapte într-o abordare spaţio-temporală,
în timp ce fenomenologia descoperă esenţa netemporală. Acest
aspect al filosofiei sale n-a fost mereu acceptat de toţi
fenomenologii religiei, aceştia fiind mai mult orientaţi spre
fapte, în timp ce „esenţa” lui Husserl a avut tendinţa de a face
fenomenologia religioasă slabă faţă de o tipologie statică.
21
Marcello MASSENZIO, „Istoria religiilor în cultura modernă”, p. 455.
22
Marcello MASSENZIO, „Istoria religiilor în cultura modernă”, p. 462.
Rudolf Otto (1869-1937), teolog şi istoric al religiilor la

Universitatea din Marburg, a publicat în anul 1917 celebra
carte Das Heilige (Sacrul)23 care a influenţat o mare parte din
cercetătorii fenomenului religios. În această lucrare se pot
observa influenţele lui Friedrich Schleiermacher (1768-1834),
R.R. Marett (1866-1943), Edmund Husserl (1859-1938) şi a
neokantianismului lui Jakob Fries (1773-1843). După Otto,
experienţa centrală este numinosul în care Celălalt apare ca
mysterum tremendum şi fascinans. Sensul numinosului este
unul sui generis. Esenţa religiei este reprezentată de
complexitatea sacrului, acesta trimiţând la dimensiunea
alterităţii. Sacrul nu este o realitate strict aparte, ci în strânsă
legătură cu profanul. Sacrul este o categorie a priori ce scapă
raţiunii, dar poate fi înţeles prin sentiment, producând reacţii
profunde în planul psihicului. Sacrul este un factor primordial
ce stă la baza revelaţiei interioare, independent de reflexia
raţională. Experienţa paradoxală a sacrului se defineşte prin
conceptul de coincidentia oppositorum, în care sacrul este, în
acelaşi timp, tremendum şi fascinans. Otto le reproşează
istoricilor că se raportează la religie ca nişte profani, plasând
fenomenele religioase într-o viziune istorico-culturală.
Sociologilor le reproşează că reduc religia la un factor natural.
Spre deosebire de aceştia, Otto se referă la fenomenul religios
ca „fenomen religios”, arătând că acest lucru reprezintă
studierea omului religios.
Friedrich Heiler (1829-1967) a fost un apărător al
metodei fenomenologice, susţinând crearea unei asociaţii
inter-religioase. Gerardus van der Leeuw (1890-1950), pastor
olandez şi profesor de Istoria religiilor la Universitatea din
Groningen, a fost influenţat de antropologul francez Lucien
23
Rudolf OTTO, Sacrul. Despre elementul iraţional din ideea divinului şi
despre relaţia lui cu raţionalul, în româneşte de Ioan Milea, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 2002. Rudolf OTTO, Despre numinos, în româneşte de Silvia
Irimia şi Ioan Milea, Ed. Dacia, Cluj, 1996.
ADRIAN BOLDIŞOR 20
Lévi-Bruhl (1857-1939) şi de noţiunea acestuia de „mentalitate

prelogică”, pe care a aplicat-o culturilor primitive, pentru a le
distinge de culturile civilizate. Van der Leeuw subliniază
importanţa noţiunii de „putere” ca bază a conceptului de
religie. Lucrarea sa majoră, Religion in Essence and
Manifestation, se vrea a fi o tipologie atotcuprinzătoare a
fenomenului religios, incluzând toate formele religioase. Omul
primitiv nu concepe universul ca un dat exterior, ci ca ceva ce
coexistă cu sine şi care poate fi dominat din interior. În
concepţia lui Van der Leeuw, nu există un dezacord între
magie şi religie, chiar dacă fiecare dintre ele are caracteristici
specifice, atât în magie, cât şi în religie, elementul esenţial
fiind reprezentat de putere. În istorie, puterea a primit mai
multe nume: mana, wakanda, oranda, baraka, dao, asha,
moira, rta, karman. Cercetătorul olandez respinge orice fel de
interpretare care încearcă să explice religia prin altceva decât
prin ea însăşi, străduindu-se să stabilească structurile interne
ale fenomenelor religioase. „Religia are două aspecte: aspectul
misterului şi cel al experienţei trăite. Experienţa religioasă este
răspunsul omului care se află în faţa misterului şi care
întâlneşte puterea misterioasă. Tocmai în această întâlnire a
omului cu puterea, cu «alteritatea surprinzătoare», constă
mântuirea preconizată de religii: sensul vieţii, perpetuarea ei,
dobândirea unei vieţi noi”.24
4.8 Metoda hermeneutică

Termenul de hermeneutică provine de la verbul grecesc
„hermeneuein” care înseamnă „a interpreta”. Acest termen îl
găsim la Platon şi Aristotel sub forma „hermeneia”
(„interpretare”), având sensul de „tehnică interpretativă”.
Etimologia cuvântului trimite la zeul Hermes, patronul
hermeneuticii. În mitologia greacă există doi zei Hermes:
Hermes Arcadianul şi Hermes Trimegistul. Ultimul este
24
Julien RIES, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, p. 43.
]rezultatul unui sincretism religios în urma contaminării

miturilor. Hermes este o divinitate ce ilustrează cel mai bine
conceptul de coincidentia oppositorum. Hermeneutica este o
disciplină şi o metodă în acelaşi timp. Hermeneutica nu este o
„creaţie” târzie, ci îi găsim urmele în antichitatea greco-latină.
Este o metodă universală, putând fi aplicată tuturor
domeniilor cunoaşterii. Între hermeneutică şi fenomenologie
se poate stabili o strânsă legătură, deoarece amândouă
urmăresc surprinderea esenţelor perene ale fenomenelor, fără
a neglija realitatea istorică. Ca şi fenomenologia,
hermeneutica se opune structuralismului. În timp ce
hermeneutica îşi propune descoperirea esenţei, structuralismul
este preocupat mai ales de formă.
Această metodă a fost folosită mai ales de Mircea
Eliade în studiile de Istorie a religiilor. Între cărţile sale se
numără Sacrul şi profanul, Tratat de istorie a religiilor, Istoria
credinţelor şi ideilor religioase, 3 vol.25 Savantul de origine
română formulează definiţia hermeneuticii mai ales în lucrările
sale de maturitate. Pentru el, hermeneutica înseamnă
interpretarea fenomenelor religioase, pentru a se deschide spre
totalitatea fenomenelor spirituale umane. Hermeneutica este
necesară oricărui cercetător: „Fie că-i place sau nu, istoricul
religiilor nu şi-a isprăvit opera după ce a reconstituit istoria
unei forme religioase sau i-a determinat contextul sociologic,
economic sau politic. Pe lângă toate acestea, el trebuie să-i
înţeleagă semnificaţia – altfel spus să-i identifice şi să-i
elucideze situaţiile şi poziţiile care i-au făcut posibilă apariţia
25
Mircea ELIADE, Sacrul şi profanul. Despre esenţa religiosului, Traducere
din limba franceză de Rodica Chira, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
Mircea ELIADE, Tratat de istorie a religiilor, cu o Prefaţă de Georges
Dumézil şi un Cuvânt înainte al autorului, Traducere de Mariana Noica,
Ediţia a IV-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005. Mircea ELIADE, Istoria
credinţelor şi ideilor religioase, Ediţia a II-a, Vol. I-III, Traducere şi
postfaţă de Cezar Baltag, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.
ADRIAN BOLDIŞOR 22
sau triumful într-un moment anume al istoriei sale”.26 Eliade

insistă asupra conceptului de „hermeneutică totală”, care îşi are
misiunea în a descifra şi explica toate întâlnirile omului cu
sacrul. Pentru orice disciplină drumul trebuie să treacă prin
hermeneutică, adică prin interpretarea şi înţelegerea faptelor.
„Faptul că hermeneutica duce la crearea de noi valori culturale
nu implică ideea că ea nu este «obiectivă». Dintr-un anumit
punct de vedere am putea compara hermeneutica cu
«descoperirea» ştiinţifică sau tehnologică. Realitatea ce
urmează a fi descoperită exista încă înainte de descoperire, dar
ea nu era zărită, sau nu era înţeleasă, sau nu se cunoştea folosul
ei. În acelaşi mod, hermeneutica creatoare dezvăluie
semnificaţii care nu erau sesizate înainte şi le evidenţiază cu o
asemenea vigoare încât, după asimilarea noii interpretări,
conştiinţa nu mai rămâne aceeaşi. Hermeneutica creatoare
transformă în cele din urmă omul; ea depăşeşte simpla
instruire, ea este totodată o tehnică spirituală susceptibilă să
modifice calitatea existenţei înseşi”.27
5. Sisteme de explicare a fiinţei religiei

5.1 Fetişismul
Cuvântul „fetişism” provine din limba portugheză de la
cuvântul „feitico” şi înseamnă „obiect vrăjit, amuletă,
talisman”. Fetişismul presupune folosirea puterii din lucrurile
neînsufleţite şi a unor obiecte în care există o anumită putere.
După această teorie, omenirea ar fi fost la început fetişistă,
adică ar fi adorat fetişuri naturale sau manufacturiale. S-ar fi
trecut apoi la politeism şi, în cele din urmă, la monoteism.
Această teorie a fost susţinută mai ales de August Comte
(1798-1857) şi John Lubbok (1834-1913).
August Comte este considerat a fi fondatorul
sociologiei moderne. Teoria lui despre religie a influenţat în
26
Mircea ELIADE, Nostalgia originilor, p. 14.
27
Mircea ELIADE, Nostalgia originilor, p. 102.
mare măsură sociologia religiei din timpul său. În lucrarea

Cours de philosophie positive, Comte prezintă un naturalism
pozitivist şi schiţează stagiile evoluţiei gândirii. Prima etapă
este ceea ce el numeşte „etapa teologică”, în care
întâmplările sunt explicate cu referire la fiinţele
supranaturale. Urmează „etapa metafizică” în care sunt
implicate mai multe forţe abstracte nevăzute. În final, „etapa
pozitivistă” unde oamenii caută anumite cauze într-o
manieră ştiinţifică şi practică. Este foarte important rolul pe
care l-a jucat A. Comte în apărarea necesităţii unei ştiinţe a
societăţii, sociologia. Printre liderii acestei noi ştiinţe se
numără Spencer, Durkheim şi John Lubbok.
5.2 Naturismul
Este teoria specifică şcolii filologice reprezentantă de Max
Müller (1823-1900) susţinând că la baza religiei ar sta
„percepţia infinitului” de către oamenii primitivi, sub forma
boltei cereşti. Originea religiei se găseşte în încercarea de a da
acestei nemărginiri o explicaţie. De la această fază s-a trecut la
divinizarea diferitelor obiecte din natură, sub formă de fetişi
sau de zei.
5.3 Animismul
Susţine că la baza religiei ar sta o formă inferioară de
religiozitate bazată pe însufleţirea lumii înconjurătoare cu
ajutorul spiritelor. De la această însufleţire vine şi numele de
„animism”. Punctele de plecare ale acestei teorii le-au
constituit starea de somn sau de boală a omului şi ideea
existenţei mai multor spirite răufăcătoare. De la forma
primitivă a animismului omul s-ar fi ridicat la însufleţirea
naturii, iar în urma evoluţiei filosofice s-ar fi ajuns la politeism,
urmat de monoteism. În Primitive Culture, cel ce a fost considerat
părintele antropologiei moderne, E.B. Tylor (1832-1917), susţine
teoria animismului ca fiind cea mai timpurie formă religioasă şi
ADRIAN BOLDIŞOR 24
baza fenomenelor religioase. Din animism a apărut fetişismul,

credinţa în demoni, politeismul şi, în final, monoteismul, care
a derivat din exaltarea unui Mare Zeu, cum ar fi zeul cerului
într-un context politeist. Herbert Spencer (1820-1903), în
Principles of Sociology, consideră ca bază a religiei mai
degrabă cultul strămoşilor decât animismul.
Alţi susţinători ai acestei teorii au fost James Frazer
(1854-1941), William Jevons (1835-1882), C.P. Tiele (1830-1902).
R.R. Marett (1866-1943), în opoziţie cu Tylor, vede termenul
„animatism” ca stând la baza religiei. El îşi formulează ideile
pornind de la conceptele de mana, mulungu, orenda, concepte
care se pot întâlni şi astăzi în Pacific, Africa şi America şi care
se referă la o putere supranaturală care nu are neapărat un
caracter personal şi se face manifestată în anumiţi oameni,
evenimente naturale şi alte fenomene.
Teoria animistă a fost negată mai ales de J.H. King.
Există şi în zilele noastre unele păreri favorabile animismului:
„Animiştii sunt oameni care recunosc că lumea este plină de
persoane, dintre care numai unele sunt umane şi pentru care
viaţa este trăită numai în relaţie cu alţii. Animismul este trăit în
multe feluri referindu-se la felul de a învăţa cum să acţionezi
cu respect (cu grijă şi constructiv) faţă de şi printre alte
persoane. Persoanele sunt fiinţe, mai mult decât obiecte, care
sunt animate şi sunt prezente printre altele (chiar dacă nu sunt
mereu sociabile). Animismul poate presupune învăţarea felului
de a recunoaşte cine este o persoană şi cine nu – deoarece nu
este mereu evident şi nu toţi animiştii sunt de acord că tot ce
există este viu şi personal. Oricum, animismul este mai degrabă
înţeles drept ceea ce este legat de a învăţa cum să fii o persoană
bună în relaţie de respect cu celelalte persoane”.28
28
Graham HARVEY, Animism. Respecting the Living World,
Hurst&Company, London, 2005, p. XI.
5.4 Magismul
Această teorie porneşte de la ideea că popoarele mai puţin
civilizate, în imposibilitatea unei explicări ştiinţifice, au crezut
că în natură există o forţă misterioasă pe care au numit-o
oranda, mana, wakan etc., pe care au încercat să o stăpânească
prin tot felul de mijloace. Ineficienţa acestei magii ar fi dus la
apariţia animismului.
Sir James Frazer (1854-1941), folclorist, în lucrarea
The Golden Bough (Creanga de aur ‒ 1890), susţine că
oamenii au pornit de la stadiul magiei pentru a ajunge la
stadiul ştiinţific. Deşi tributar în multe privinţe lui Tylor, el
plasează magia ca fiind anterioară credinţei în puteri
supranaturale, acest concept fiind centrul religiei. Pentru
Frazer, originarul echivalează cu magicul. Deoarece
ritualurile magice nu şi-au atins scopul, oamenii s-au întors
spre fiinţele supranaturale care trebuiau tratate cât mai bine
pentru a putea colabora cu ele. Astfel religia îşi face apariţia
într-un stadiu mai evoluat al dezvoltării, folosindu-se de
conceptele magice sau detaşându-se de ele. Pornind de la
această privire mecanică asupra operării universului şi de la
explicaţiile religioase s-a ajuns la explicaţiile ştiinţifice. „În
timp ce aspectele evoluţiei Crengii de aur au aparţinut sec. al
XIX-lea, istoria lungă a publicării cărţii şi popularitatea ei i-au
dus influenţa până către începutul sec. al XX-lea”.29 Schema
lui Frazer este în legătură cu cea a părintelui sociologiei,
Auguste Comte.
5.5 Totemismul
Tot un fel de animism este şi totemismul, care vede originea
religiei în legătura de rudenie pe care unele populaţii cred că
există între ei şi o specie de animale, păsări sau vegetale,
considerate a fi totemi. Printre adepţii acestei teorii s-au
29
Graham CUNNINGHAM, Religion and Magic..., p. 19.
ADRIAN BOLDIŞOR 26
numărat: Robertson Smith (1846-1894), S. Reinach (1858-1932),

A. van Gennep (1873-1957).
5.6 Monoteismul primitiv

Discipolul lui E.B. Tylor, Andrew Lang (1844-1912), pornind
de la ideile religioase ale populaţiilor din Australia
Occidentală, a ajuns la concluzia că, la populaţiile cele mai
puţin dezvoltate din punct de vedere al civilizaţiei, este
prezentă credinţa în existenţa unei fiinţe supreme concepută ca
fiind nu numai creatoare, ci şi legiuitoare a universului.
Andrew Lang, în cartea The Making of Religion (1898), susţine
existenţa unui monoteism primitiv la originea religiei.
Folcloristul scoţian a descoperit, cercetând rezultatele
antropologilor, că multe triburi primitive cred într-un Mare
Zeu, creatorul şi legislatorul universului şi al legii morale.
Marett şi alţi antropologi au contestat afirmaţiile lui Lang ca
fiind contrare ideilor evoluţioniste.
Wilhelm Schmidt (1868-1954), preot german romano-
catolic şi etnolog, a supus descoperirile antropologice unor
serii de investigaţii la anumite societăţi: Tierra del Fuergians
(America de Sud), negrii din Rwanda (Africa) şi populaţiile din
insulele Oceanului Indian. Schmidt a publicat cartea Der
Ursprung der Gottesidee (Originea şi ideea de Dumnezeu),
care a apărut în 12 volume, între anii 1912-1955. Schmidt şi
colaboratorii săi au văzut în zeii supremi semnul unui
monoteism primordial care, mai târziu, s-a întunecat cu
elemente contrare, fiind o prelucrare a ideii creştine de cădere
în păcat. Marele antropolog şi lingvist a reluat şi aprofundat
teoria lui Lang, arătând că la populaţiile primitive se găseşte
ideea existenţei unei fiinţe supreme.
Raffaele Pettazzoni (1883-1959), antropolog italian,
nu a acceptat ideile lui Schmidt şi Lang. Istoricul religiilor de
origine italiană a subliniat mereu diversitatea radicală dintre
planul istorico-religios şi perspectiva teologică, polemizând
cu teoria monoteismului primitiv. Şcoala istorico-culturală

vieneză, promotoarea monoteismului primitiv, susţinea
credinţa originară într-un „Dumnezeu infinit de bun şi drept
precum un suveran”, care s-ar fi revelat primilor oameni.
Pettazzoni a arătat că un zeu suprem are caracteristici
naturiste şi că este adesea un deus otiosus, un zeu ce nu este
activ în cult. De aceea ar fi un pas prea mare între ideea că la
populaţiile primitive ar exista zei supremi şi ideea unui
monoteism primitiv.
6. Importanţa şi semnificaţia studierii Istoriei religiilor

Mircea Eliade afirma în legătură cu importanţa studierii Istoriei
religiilor: „Iată de ce socotim că istoria religiilor este menită să
joace un rol important în viaţa culturală contemporană. Şi
aceasta nu numai pentru că înţelegerea religiilor exotice şi
arhaice va impulsiona în chip semnificativ dialogul cultural
cu reprezentanţii acestor religii, ci mai ales pentru că,
străduindu-se să înţeleagă situaţiile existenţiale exprimate de
documentele pe care le studiază, istoricul religiilor va accede la
o cunoaştere mai profundă a omului şi pe temelia acestei
cunoaşteri se va putea dezvolta, la scară mondială, un nou
umanism”.30
Mai mult decât atât, studierea Istoriei religiilor
constituie un deziderat al nostru, în cadrul dialogului
interreligios, ca o cerinţă şi o obligaţie a lumii moderne, aflată
într-o continuă mişcare şi transformare. Iar pentru creştini,
Istoria religiilor oferă cadrul necesar cunoaşterii lumii în
momentul apariţiei creştinismului precum şi situaţia lumii în
momentul actual în care, mai mult de jumătate din populaţia
globului nu l-a cunoscut pe Mântuitorul Iisus Hristos.
30
Mircea ELIADE, Nostalgia originilor..., pp. 15-16.
ADRIAN BOLDIŞOR 28
Religia în preistorie
1. Introducere
„Departe de a fi o dimensiune dobândită de-a lungul unei perioade
de timp, religia apare în istoria omului ca fiind co-extensivă cu
el”.1 În urma descoperirilor arheologice s-a putut constata
faptul că acolo unde au existat aşezări umane s-a manifestat şi
o anumită manifestare religioasă. „Religia preistorică cuprinde
credinţele şi practicile religioase ale omului timpuriu. În
absenţa oricărei probe scrise, declaraţiile despre natura religiei
preistorice sunt cu necesitate dependente de un întreg corp de
teorii şi concepte, date şi de concluziile şi reconstrucţiile
rămăşiţelor arheologice (...). Studiul religiei preistorice
cuprinde două subiecte: istoria religiei omului timpuriu şi
studiul religiei ca parte a culturii umane sau naturii umane sau
ambele”.2
Cu toate că dificultatea de a prezenta caracteristicile
religiei în preistorie este resimţită, majoritatea cercetătorilor a
căzut de acord asupra faptului că se poate vorbi de manifestări
religioase specifice acestei perioade, puse în legătură cu
manifestările specifice religiilor istorice: „Religia în preistorie:
este greu să ne gândim la doi termeni mai ireconciliabili şi mai
dificil de integrat. În momentul în care se intră în istorie, adică
începe să apară mărturia scrisă a propriilor fapte, pretutindeni
omenirea are deja religii: astfel, intuitiv, se acceptă că omul a
1
2
The New Encyclopaedia Britannica, Volume XIV, in 30 Volumes,
Founded 1768, 15th Edition, Knowledge in Depth, Enciclopaedia Britannica,
Inc. William Benton, Publisher, 1943-1973, Helen Hemingway Benton,
1973-1974, Chicago, 1983, p. 984.
avut «religii» încă din stadiul anterior apariţiei scrisului, adică

din «preistoric». Este de neconceput ca religiile să fi apărut
într-un timp scurt, atunci când texte mai mult sau mai puţin
explicite ne vorbeau despre ele pentru prima dată. Pe de altă
parte, căutarea unor mărturii sigure şi tangibile asupra
existenţei religiilor în epoca preistorică se loveşte de dificultăţi
la prima vedere insurmontabile. Aceasta depinde de identitatea
preistoriei şi a religiei”.3
Prezentarea religiei în preistorie trebuie să înceapă cu
schiţarea unei istorii a acestei perioade tocmai pentru a
observa, pornind de la materialului destul de sărac, formele şi
practicile religioase specifice.
Preistoria este împărţită în mai multe perioade:
paleoliticul (c.1.000.000 - c.10.000 î.d.Hr.; se împarte în
paleoliticul inferior, mijlociu şi superior), mezoliticul (c.10.000
- c.6.000 î.d.Hr.) şi neoliticul (c.6.000 - c.2.500 î.d.Hr.). O altă
împărţire a preistoriei cuprinde paleoliticul de început
(arheoliticul), paleoliticul timpuriu (împărţit în mijlociu şi
inferior), paleoliticul târziu (numit şi paleoliticul superior sau
leptoliticul, iar în ultima lui fază, epipaleoliticul sau
mezoliticul), neoliticul şi epoca metalelor (calcolitic, epoca
bronzului, epoca fierului, epoca industrială; în unele părţi de pe
glob neoliticul şi epoca metalelor nu au existat). Cu toate că unele
teorii neagă evidenţa existenţei religiei în perioada preistoriei,
descoperirile au întărit faptul că oamenii şi-au manifestat
sentimente religioase în diferite feluri. „Prin urmare, atunci când
unii pun problema «religiozităţii» sau «non-religiozităţii» omului
preistoric, susţinătorilor «non-religiozităţii» le revine misiunea
de a aduce şi dovezi în sprijinul ipotezei lor. Este probabil ca
această teorie a «non-religiozităţii» în preistorie să se fi impus
în vremea evoluţionismului, ai cărui adepţi făceau atâta caz de
3
Francesco FEDELE, „Religiile din Preistorie”, în: Giovanni FILORAMO
(coordonator), Istoria religiilor. I. Religiile antice, Traducere de Smaranda
Scriitoru şi Cornelia Dumitru, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 17.
ADRIAN BOLDIŞOR 30
pretinsa asemănare dintre structura anatomo-osteologică a

paleantropilor şi cea a «primatelor», trecând foarte uşor cu
vederea unicitatea omului, activitatea sa, care demonstrează
diferenţa dintre sine şi celelalte creaturi, mai precis activitatea
unei inteligenţe care nu poate fi definită altfel decât
«omenească»”.4
Deşi se crede că omul a existat cu mult înainte de
primele descoperiri arheologice, cele mai recente urme le aflăm
în jurul anului 500.000 î.d.Hr. în legătură cu anumite tipuri de
oameni (pitecantropi, sinantropi, atlantropi). Semne ale vieţii
omeneşti în jurul acestei date au fost descoperite în China,
lângă Beijing, în peşterile din dealul Osul Dragonului, acolo
unde s-a constatat existenţa credinţei într-o viaţă după moarte.
Pentru perioada paleoliticului mijlociu s-au descoperit
mai multe documente ce atestă existenţa unor practici
religioase, în principal grămezi de oase de urşi aşezate în
peşteri într-o anumită formă, atestând prin dispunere ideea unui
sacrificiu sau ofrandă adusă unor zei ai animalelor. În
paleoliticul superior reprezentările religioase se înmulţesc, aşa
cum este cazul unui osuar (rămăşiţe a peste 1.000 de zimbrii)
de la Amvrosievka. Şi la noi în ţară s-a descoperit un astfel de
loc (cu picioare de bour şi oase de ren) la Buda, jud. Bacău.
„Două metode au fost, în general, adoptate: aplicarea
modelelor analoage din religiile cunoscute ale popoarelor fără
scriere şi refuzul oricărui model. Prima, oricât de imperfectă ar
fi, este singura ce poate fi urmată în materie de istoria
religiilor. Ea încearcă să reconstituie orizontul mental al
popoarelor preistoriei, plecând de la sensul dat de diverse
popoare studiate de etnografi, unor practici atestate arheologic,
de pildă înhumarea în poziţie embrionară sau îngroparea pur şi
simplu a morţilor. Este legitim şi chiar obligatoriu să crezi că
nicio acţiune umană n-ar exista dacă nu ar avea sens. Orice
4
Nicolae ACHIMESCU, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, Ediţia
a II-a, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2000, p. 9.
practică funerară trebuie deci să corespundă unei credinţe care

o face necesară (...). Evident, folosirea modelelor analoage îşi
are limitele ei şi nu ne va permite niciodată să avem acces
direct la preistorie”.5
2. Religia în paleolitic, mezolitic şi neolitic

Se poate vorbi, în perioada paleoliticului, de un cult al
morţilor, înmormântarea cadavrelor fiind atestată acum mai
bine de 200.000 de ani. Tot în această perioadă exista şi un cult
al craniilor, atestat de descoperirile de la Ciu Ku-tien (China),
Monte Cicero (Italia) şi Offnet (Germania). Pe de altă parte,
exprimarea credinţei în nemurire a fost evidentă acum cca
70.000 de ani. Anterior acestei datări, s-a descoperit scheletul
incomplet de la Kibish-1 (Etiopia), vechi de cca. 130.000 de
ani. Drept mărturie practicilor înmormântării stau mormintele
descoperite la Chapelle-aux-Saints (Franţa), Tesik-Taş
(Uzbekistan; un copil a fost îngropat împreună cu şase coarne
de ţap sălbatic, aşezate de jur împrejur, într-o peşteră la mare
altitudine), Starosel’e (Crimeea; un copil avea îngropate lângă
el obiecte funerare), Şanidar (Iraq), pe muntele Carmel, la Spy
(Belgia), La Ferrassie (Dordogna, Franţa, descoperire de la
începutul secolului trecut, un cimitir primitiv existând de acum
70.000 de ani sub un dig stâncos. Într-unul dintre straturi au
fost îngropaţi un bărbat, o femeie aşezată încovoiat, doi copii şi
doi nou-născuţi, iar sub nouă ridicături de pământ au fost puşi
fetuşi. S-au găsit şi resturi de animale şi obiecte de piatră,
precum şi trei puţuri mici, rectangulare, care conţineau unelte
de silex şi oase arse, interpretate ca fiind ofrande. În groapa
altui copil s-a găsit o lespede de piatră cu o adâncitură sub
formă de vas înconjurată de mici scobituri cioplite, „cupe”,
dispuse grupat), Grimaldi (Italia), Border Cave (Africa de Sud;
5
ELIADE, CULIANU, Dicţionar al religiilor, Cu colaborarea lui H.S.
Wiesner, Ediţia a II-a, Traducere din franceză de Cezar Baltag, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 211.
ADRIAN BOLDIŞOR 32
un copil a fost îngropat într-o groapă împreună cu nişte cochilii

de Conus), Montihnac (Franţa; un tânăr a fost înmormântat
într-o groapă mare, alături de un urs brun, locul fiind acoperit
cu pietre mici şi mari).
Mormintele erau individuale sau colective, în jurul
scheletelor descoperindu-se mai multe pietre sau oase.
Înmormântarea se făcea atât înăuntrul grotelor, cât şi în afara
lor, majoritatea cadavrelor fiind îndreptate cu capul spre răsărit,
deci cu faţa spre apus, poziţia scheletelor fiind culcat pe spate
sau pe partea dreaptă, cu capul înclinat pe umărul stâng,
membrele inferioare fiind îndoite de la genunchi. Aceste forme
de înmormântare întăresc ipoteza existenţei în această perioadă
a credinţei în nemurire.6
Un alt exemplu al practicii înmormântării este oferit de
existenţa gropile descoperite în Israel acum 100.000 de ani.
Astfel, s-a descoperit un mormânt la Qafzeh, unde s-a făcut o
săpătură într-o rocă de tip corosiv, găsindu-se un băiat depus pe
spate, cu palmele în sus, având pe piept şi pe braţe coarne de
cerb, dovedind astfel practicarea înmormântării intenţionate.
Descoperirea unui alt mormânt din aceeaşi zonă a scos la iveală
rămăşiţele a doi oameni, o femeie tânără aşezată pe o parte,
având la picioare, transversal, trupul unui copil de trei ani,
descoperire ce duce la ideea îngropării unei mame şi a fiului ei.
De asemenea, pe muntele Carmel s-au descoperit peşteri
locuite de oameni încă din preistorie, unele dintre ele
adăpostind morţi. La Tabun există un mormânt al unei femei
neanderthaliene ce ar putea reprezenta cel mai vechi mormânt
cunoscut (peste 110.000 ani), precum şi două morminte ale
unor bărbaţi. Într-unul, la Es-Skhul, ce datează de peste
100.000 de ani, bărbatul are în mână o mandibulă de porc
mistreţ, în timp ce în celălalt, de la Kebara, datând de acum
60.000 de ani, cineva s-a întors pentru a lua craniul mortului
6
Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998, pp. 28-29.
după descompunere, lăsând totuşi mandibula şi osul hioid,

craniul fiind dus în altă parte. Dezgroparea acestor morminte
datează din anul 1983. Descoperirea de la Kebala poate fi pusă
în legătură cu grota de la Krapina (Croaţia), un posibil semn al
obiceiului descărnării şi reînhumării.
Înhumarea este evidentă în Orientul Mijlociu şi în
Europa, culturile acestei epoci fiind numite musteriene,
asociate atât cu tipul de Neanderthal, cât şi cu oameni cu aspect
asemănător cu al nostru, homo sapiens. Apare şi obiceiul
incinerării, mai ales la copii, în Moravia.
Acum 40.000 de ani, la El-Guetar (Tunisia), musterienii
au transformat un morman de pietre de râu într-o fântână
arteziană cu baza în apă. În mormanul conic au fost puse oase
sfărmate, dinţi de animale, aşchii şi unelte de silex, precum şi
două lespezi suprapuse, una triunghiulară şi alta rombică,
constituind un puternic argument în susţinerea practicii de
aducere de ofrande. Acelaşi obicei se poate vedea şi la Yonne
(Franţa), unde s-au descoperit oase şi douăzeci de pietre de râu
rotunde, în interiorul unei peşteri. Într-o altă peşteră din aceeaşi
zonă, câteva milenii mai târziu, urmaşii acestor oameni,
chatelperronieni, au lăsat bile de argilă roşie în care au inserat
lame şi fragmente de silex.
Tot în această perioadă era practicată şi înmormântarea
cu ocru roşu (peroxid de fier hidratat sau sangvin), prin
vopsirea cadavrelor. Acest procedeu era repetat mai ales ca
semn al nemuririi, dându-i-se mortului puterile de viaţă ale
sângelui, roşul simbolizând viaţa. Există morminte în care au
fost descoperite mai multe obiecte, coliere sau provizii de
hrană, aşezate alături de cadavre, legate la picioare într-unul
sau mai multe locuri. Craniile celor înmormântaţi erau aşezate
în cerc şi îndreptate spre apus, stropite cu ocru roşu, sau erau
transformate în cupe de băut. Se poate astfel concluziona că
cei ce mureau erau înmormântaţi cu mare grijă şi cu o anume
ADRIAN BOLDIŞOR 34
teamă, dezvoltându-se în acelaşi timp şi credinţa într-o viaţă

viitoare”.
Alături de aceste practici cu caracter religios, în
perioada paleoliticului superior se poate observa şi existenţa
desenelor de pe pereţii a numeroase caverne, picturi rupestre,
formă a artei numită grafism. „Una dintre cele mai remarcabile
realizări ale oamenilor primitivi este lucrarea de artă. Este
dificil de stabilit, cu precizie, unde şi când oamenii au început
să creeze lucrări de artă şi ce anume i-a determinat să facă acest
lucru. Cu toate acestea, numeroase sculpturi indică folosirea
artei ca parte a ritualului magic”.7 Aproape două sute de grote
cu astfel de picturi leptolitice pe pereţi s-au descoperit numai în
Franţa şi Spania. Alte zone în care sunt prezente aceste picturi
sunt Portugalia, Urali (Kapova), dar şi în ţara noastră, la
Căciula, jud. Sălaj. Unele picturi se găsesc nu numai pe pereţii
grotelor, ci şi pe obiecte mici, în Franţa fiind descoperite chiar
sculpturi în piatră şi resturi ale unor ceremonii în interiorul
peşterilor. Astfel de obiecte au fost descoperite şi în Elveţia şi
Spania. Unele dintre aceste picturi redau mai multe animale
(rinocerul, cerbul sau bizonul). Într-o peşteră din Altamira
(Spania), se găseşte pictura reuşită a unui bizon. Apar şi
numeroase picturi de oameni deghizaţi în animale, cum se
poate observa în peştera de la Trosi Fréres din Ariége (Franţa),
unde apare figura unui vrăjitor dansator. Acest personaj uman
are cap de cerb cu coarne, chip de bufniţă, urechi de lup, barbă
de cămilă, coadă de cal, iar braţele se termină cu labe de urs.
Cercetătorii nu au căzut de acord asupra însemnătăţii acestor
reprezentări preistorice. Majoritatea lor afirmă că s-ar putea
vorbi de forme religioase evidente în acest caz.8
7
S.A. NIGOSIAN, World Religions. A Historical Approach, Third Edition,
Bedford/St. Martin’s, Boston. New York, 2000, p. 15.
8
Vezi o incursiune în studiul mai multor teorii referitoare la rolul
acestor desene: Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian VASILESCU, Istoria
religiilor, pp. 30-32.
Pe lângă aceste reprezentări de personaje care dansează,

există şi diferite instrumente muzicale (flautul, lame vibrante
sau churinga). În Franţa, într-o peşteră, punctele principale
corespund efectelor speciale de rezonanţă sau ecou.
Oamenii paleoliticului au pictat în peşteri trei feluri de
reprezentări: fiinţe umane (bărbaţi şi femei); simboluri
corespondente oamenilor, atât bărbaţilor cât şi femeilor;
simbolurile morţii animalelor care îi hrănesc pe vânători.
Aceste forme religioase sunt argumente în susţinerea
existenţei unei forme religioase ce poartă numele de religie
leptolitică. „Presupusa religie leptolitică a dominat, probabil,
Eurasia occidentală timp de mai bine de douăzeci de mii de
ani, cu o continuitate absolută a gândirii pentru cel puţin cinci
mii de ani, între 17.000 şi 12.000. Aceasta din urmă este, de
fapt, epoca în care, în unele regiuni europene, cresc
semnificativ densitatea populaţiei, presiunea asupra
resurselor, schimburile la distanţă şi expresiile statusu-lui
social (podoabe, obiecte ornate, folosirea de materiale
exotice), în timpul şi după cea mai intensă fază a ultimei
glaciaţiuni. Tocmai acum se intensifică celebrarea sistematică
a unor activităţi prelungite şi organizate (deci ritualuri) în
peşteri adânci. Nu încape îndoială că interacţiunea socială
crescută împreună cu mediul au creat un teren propice unei
extraordinare elaborări ideologice. Dar nu se poate spune că
aceasta a ajuns să fie o religie unitară sau că acele credinţe au
urmat bipolaritatea propusă”.9 Lumea leptolitică eurasiatică se
extinde până în Africa de Nord şi Siberia.
Tot în paleolitic se pot observa cele mai vechi morminte
cunoscute, fără a fi existat urme evidente ale credinţei
despărţirii sufletului de trup. În paleoliticul inferior practicile
se înmulţesc, fiind atestat obiceiul celei de a doua
înmormântări, practică evidentă în perioada neoliticului.
Obiceiul depozitării diferitelor cranii începe în perioada
9
Francesco FEDELE, „Religiile din Preistorie”, p. 40.
ADRIAN BOLDIŞOR 36
paleoliticului de mijloc, fără a fi clară existenţa practicilor

specifice cultului divinităţilor ancestrale. Situaţia este diferită
la popoarelor agrare, în contrast cu popoarele la care
predomina vânătoarea. Descoperirile din Palestina sunt
importante pentru cercetătorii preistoriei, în această zonă ieşind
la lumină mai multe camere cu cranii, unele dintre ele fiind
chiar împodobite cu modele asemănătoare ca înfăţişare cu cele
descoperite la populaţiile actuale din Sudul Asiei şi Oceania.
Un cult al craniilor este pus în legătură cu venerarea strămoşilor,
o temă importantă a cultului ancestral fiind credinţa în existenţa
unei legături între moarte şi fertilitate. „N-avem niciun mijloc
pentru a preciza originea şi dezvoltarea credinţei în strămoşi, în
perioadele preistorice. Judecând după paralele etnografice,
acest complex religios este susceptibil să coexiste cu credinţa
în Fiinţe Supranaturale sau în Stăpânul Animalelor. Nu vedem
de ce ideea strămoşilor mitici nu ar face parte din sistemul
religios al oamenilor din paleolitic: ea este solidară cu
mitologia originilor – originea lumii, a vânatului, a omului, a
morţii – specifică civilizaţiilor de vânători”.10
S-au descoperit diferite practici religioase ce se vor
înmulţi pe parcursul perioadelor următoare: folosirea
pigmenţilor, adunarea de curiozităţi naturale sau împodobirea
persoanelor cu ace, brăţări, inele, broşe, diademe făcute din os
de fildeş, coarne de cerb, cochilii. Tot acum se folosesc în
cultul morţilor cristalele, chihlimbarul, dinţii umani sau
figurinele gravate. În această perioadă morţii sunt îngropaţi
după un ritual specific, pe spate sau pe o parte, mormintele
fiind acoperite cu lespezi grele, şi se cristalizează anumite
practici: aşezarea unui cuţit în mâna mortului, înconjurarea lui
cu crengi care ard, un cult primitiv al strămoşilor etc.
10
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. I. De la epoca de
piatră la Misterele din Eleusis, Ediţia a II-a, Traducere şi postfaţă de Cezar
Baltag, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 41.
Există şi peşteri în care s-au descoperit elemente ce le

individualizează printre descoperirile paleoliticului. Într-o
peşteră din Cantabria, El Juyo, s-a descoperit, de acum
15.000 de ani, o cavitate în formă de triunghi, lungă de 6 metri,
prevăzută cu o rampă, în pereţi fiind zidite pietre. În interior
erau săpate alte trei cavităţi, acoperite cu movile de pământ
colorat unde se găseau obiecte exotice. În vârful unei astfel
de movile, posibil altar, a fost pusă o mască naturală de
piatră, sculptată şi pictată, jumătate în formă de om, jumătate
de felină.
Tot în perioada paleoliticului se poate vorbi şi de un cult al
toporului, în urma descoperirilor arheologice care au pus în
evidenţă aşezarea în morminte a acestor obiecte. „Tot la fel au
fost descoperite topoare pictate sau desenate, iar alteori imprimate
adânc în formă de T, prin tatuaj, pe unele cranii feminine. Mulţi
specialişti conchid astfel, că toporul – principalul instrument de
lucru în preistorie, ar fi fost, deci, adorat, fie ca simbol al
puterii, fie ca emblemă a fulgerului, dar, în orice caz, cu scop
religios sau magic”.11
În mezolitic se poate observa un cult al craniilor, în

urma descoperirilor mai multor depozite de cranii omeneşti
orientate uniform şi însemnate cu oclu roşu. Astfel de
morminte s-au găsit la Monte Cicero (Italia), Ofnet (Bavaria),
Hohlestein şi Kaufertsberg. În această perioadă întâlnim mai
multe practici de înmormântare: înmormântări cu oclu roşu, în
poziţie chircită, podoabe şi unelte puse în mormânt, plăci de
piatră sau coarne de cerb aşezate deasupra gropii, vetre
funerare pe care sunt aduse ofrande, posibile ospeţe funerare
dovedite prin existenţa mai multor cantităţi de oase calcinate şi
cărbuni, ritualul funerar al ciopârţirii cadavrului. Morţii se
îngropau acolo unde locuiau, în Europa fiind evident cultul
11
Nicolae A CHIMESCU, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice,
p. 14.
ADRIAN BOLDIŞOR 38
strămoşilor. Mortul era îngropat în casă, în dorinţa de a

participa în continuare la viaţa de zi cu zi. Astfel de locuri s-au
găsit la satele de pescari de la Porţile de Fier unde, alături de
cămin, deasupra mormântului sanctuar, s-au aşezat sculpturi în
bolovanii de râu.
În această perioadă se poate vorbi de un al doilea mare
sistem religios, după cel din perioada paleoliticului, cunoscut
drept „marele sistem din Europa arhaică”, ca urmare a adoptării
vieţii rurale, atunci când populaţia s-a concentrat în anumite
centre. În mezolitic apar mai multe obiecte importante pentru
viaţa ulterioară a oamenilor: arcul, funia, năvodul, barca etc.
„Dacă am crede, aşa cum o fac încă sociobiologii neodarvinişti,
în specializarea economică pe sexe, atunci meritul descoperirii
agriculturii ar reveni doar femeilor”.12
Aria acestei civilizaţii vechi europene cuprinde Mările
Adriatică şi Egee, până în Cehia, Slovacia, Polonia şi Ucraina.
Societatea se caracteriza prin dominaţia exercitată de femeie,
prin venerarea unei Zeiţe principale şi universale, care întrupa
viaţa, fertilitatea şi naşterea. S-au descoperit peste 30.000 de
statuete, modelate sau sculptate în diferite materiale, care atestă
existenţa unui cult al unei Mari Zeiţe, precum şi o viaţă
religioasă specifică. De asemenea, au ieşit la iveală vase ornate,
obiecte liturgice, altare, modele de sanctuare, sit-uri cu
sanctuare autentice, precum şi semne grafice reprezentând
simboluri abstracte (ideograme). Acest sistem presupunea
zeiţe, zei, manifestările lor sub forma animalelor, o
cosmologie, scene de cult sau veşminte caracteristice, precum
şi existenţa statuilor, statuetelor şi a ofrandelor aduse lor.
În România, în zona Porţilor de Fier, s-au descoperit
mari construcţii rectangulare, având chiar două etaje, care pot
fi echivalentele templelor. Pe acoperiş sunt reprezentate cranii
de bou şi alte elemente animalice. În interior se găseşte un altar
sub formă de bancă, un tron din teracotă de mărimea unei
12
ELIADE, CULIANU, Dicţionar al religiilor, p. 212.
persoane, un cuptor, pietre de moară, stâlpi pictaţi şi pereţi

coloraţi. De asemenea, aici s-au găsit mai multe statuete, vase
pentru arderi şi vase rituale.
În neolitic apar numeroase transformări în vieţile

oamenilor care au condus la înmulţirea practicilor religioase
cunoscute. „Se poate spune că, din neolitic până în epoca
fierului, istoria ideilor şi a credinţelor religioase se confundă cu
istoria civilizaţiei. Fiecare descoperire tehnologică, fiecare
invenţie economică şi socială este, se pare, «dublată» de o
semnificaţie şi de o valoare religioasă”.13 Astfel, din culegător
omul devine agricultor, iar din vânător el devine crescător de
animale; nu mai locuieşte în grote, ci în aşezări sub formă de
sate, realizându-se trecerea de la Neandertal la Homo sapiens.
„Este absolut imposibil să reparcurgem itinerarul intelectual şi
cultural care l-a condus pe om la separarea de natură, elaborând
tehnologii şi forme de gândire, în decursul lungilor şi
numeroaselor milenii ale paleoliticului, în care el fusese doar
culegător şi vânător. Nu e posibil nici să reconstituim
comportamentele religioase, dincolo de o recunoaşte
superficială a unor practici funerare sau a unor elemente care,
prin caracterul lor repetitiv, ne pot duce cu gândul la unele
acţiuni rituale. Apariţia desenului, cu semnele sale stereotipe,
ne poate permite cel mult să ne gândim la un limbaj simbolic.
Dificultăţile sunt asemănătoare în privinţa neoliticului. Totuşi
caracterul structurat al grupurilor umane, ce poate fi dedus din
vestigiile aşezărilor, prezenţa unor artefacte tot mai complexe,
controlul mediului înconjurător, de la animale la plante, cu
primele forme rudimentare de irigaţie, permit o lectură mai
articulată şi mai puţin vagă a orizontului cultural şi deci a
expresiilor religioase din această perioadă”.14
13
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. I..., p. 53.
14
Paolo SCARPI, „Caracteristici generale”, în: Giovanni FILORAMO,
Marcello MASSENZIO, Massimo RAVERI, Paolo SCARPI, Manual de istorie a
ADRIAN BOLDIŞOR 40
În această perioadă este evidentă atât înhumarea, cât şi

incinerarea cadavrelor, practică ce se va generaliza. „În
neolitic, fenomenul religios cel mai vizibil este practica
funerară. Este, probabil, manifestarea cea mai evidentă a unei
practici oarecare de cult, acolo unde este posibilă identificarea
unui tratament al cadavrului”.15 Înmormântările se fac atât în
interiorul, cât şi în exteriorul locuinţelor, aşa cum se observă în
ţara noastră, în cimitirele descoperite la Cernavodă şi Cernica.
Riturile de înmormântare se păstrează asemenea celor din
perioada anterioară, dar se înmulţeşte numărul ofrandelor
aduse. Riturile funerare presupun separarea craniului şi
remodelarea capului mortului din argilă. În alte părţi, oasele
sunt adunate într-un sac, pictate cu verde şi roşu, după ce
carnea a fost îndepărtată şi lăsată pradă păsărilor. Mortul era
îngropat alături de lucruri personale şi de hrană.
S-au descoperit două oraşe anatiliene ce ne întregesc
imaginea religiei în această perioadă. La Nevali Cori s-a
descoperit un complex de temple cu pilaştrii şi sculpturi în
piatră, printre care se remarcă creaturi înaripate, oameni-pasăre
sau prototipuri de spirite înaripate. De asemenea sunt prezente
capete de piatră izolate şi reprezentări ale unor grupuri
mitologice: mamă şi copil, bărbat, femeie gravidă, ţestoasă. Un
mileniu mai târziu, la Catal Huyuk, s-a descoperit cultul cu zeci
de edificii folosite ca sanctuare. Pe piedestale şi bănci sunt
înşirate cranii umane şi capete de taur cu coarne imense. În
ziduri sunt înfipte ciocuri de uliu şi se deschid nişe. Pe pereţi
sunt pictaţi tauri sălbatici în mişcare, sunt vânaţi cerbii, iar ulii
urmăresc oameni acefali. Apare în foarte multe sculpturi o zeiţă
drept procreatoare, stăpână pe tron, stăpână a leoparzilor. În
Asia Centarlă, la Kashmir, se întâlnesc înhumări rituale ale
unor câini, lupi şi berbeci împreună cu stele sculptate,
religiilor, Traducere din italiană de Mihai Elin, Ed. Humanitas, Bucureşti,

2004, p. 14.
15
Paolo SCARPI, „Caracteristici generale”, p. 15.
încrustate pe suprafeţe de detritus şi nisip, reprezentând pietre

comemorative. În China s-au descoperit înhumări ale cerbilor.
Mărturiile religioase cresc în număr pe toată suprafaţa
globului, odată cu dezvoltarea culturii Longhsan, între
mileniile IV-V î.d.Hr., când se dezvoltă cultul strămoşilor,
apărând persoane specializate în diferite practici. În Japonia se
observă rituri funerare şi rituri ale fecundităţii, alături de
statuete feminine (dogu) şi pietre falice (sekibo), împreună cu
urme din vechea religiozitate paleolitică, şamanismul
vânătorilor şi pescarilor nordici.
O formă specială de înmormântare este cea a
mormintelor megalitice („megas” ‒ mare, „lithos” ‒ piatră)
care apar în arii diferite în perioada neoliticului, începând cu
mileniul al V-lea î.d.Hr. Megalitismul european este una din
caracteristicile cele mai reprezentative ale civilizaţiei
occidentale, fiind asemănătoare picturilor preistorice din grote.
Este necesar ca megalitismul să fie repus în contextul său
istoric. Este probabil să fi existat o legătură între viaţă şi
moarte în concordanţă cu existenţa anumitor teritorii sacre.
Această practică a construcţiilor megalitice este
înrădăcinată în concepţia despre moarte şi despre cultul
înaintașilor cărora mormintele le dădeau o durabilitate
monumentală. Această practică a mormintelor megalitice
(pietre mari), devine din ce în ce mai evidentă, numai în
Franţa numărându-se mai mult de 3.500 de astfel de
construcţii. Ele sunt de mai multe feluri: dolmenii (din limba
bretonă, însemnând „masă de piatră”) sub forma unor cavouri
prevăzute cu câte un orificiu denumit „orificiul sufletului”;
menhirii (din limba bretonă, însemnând „piatră lungă”) fiind
stâlpi de piatră înalţi, numai la Cernac existând în jur de
3.000; cromlehi („piatră curbată”), fiind numeroşi în Anglia,
ca cel de la Stonehenge; aliniamente, când menhirii sunt
aşezaţi în şiruri paralele. „De la credinţa în nemurirea
sufletului şi probabil cu ajutorul unor noţiuni religioase pe
ADRIAN BOLDIŞOR 42
care le poseda deja, omul din epoca pietrei a trecut la o

adevărată adorare a morţilor, la investirea morţilor cu puteri
supraomeneşti, cvasidivine. Această atitudine de adorare faţă
de morţi se vede în primul rând din faptul că, uneori, cranii
sau chiar schelete întregi erau expuse şi li se aducea un
anumit cult”.16 Aceste construcţii erau morminte comune,
marcări ancestrale ale teritoriului, observatoare ale cerului şi
ale anotimpurilor. Ele erau, în acelaşi timp, modele pentru
întreaga comunitate, ca de exemplu construcţia de la
Newgrange (Irlanda). Pe blocurile de piatră de la intrare se
găsesc sculpturi sub formă de romburi şi spirale. Dincolo de
aceste blocuri, se ajunge într-o galerie care duce într-o cameră
mortuară sprijinită pe trei arcade şi împodobită cu spirale, jos
găsindu-se un vas de piatră. Aici au fost incinerate cinci
persoane îmbrăcate şi împodobite, în fiecare an, în cea mai
scurtă zi, soarele luminând printr-un orificiu, pentru o clipă,
locul unde a fost pusă cenuşa. Newgrange este o colină
artificială, având diametrul de 80 de metri, construită în
scopul reîntâlnirii cu strămoşii. Cultul megalitic al morţilor
presupune atât credinţa în supravieţuirea sufletului după
moarte, cât şi încrederea în puterea strămoşilor şi speranţa în
ajutorul lor. „Astfel, legătura cu strămoşii era asigurată prin
păstrarea în memorie a numelor şi faptelor lor, lucru realizat
prin intermediul pietrei, respectiv prin memoria «împietrită»
în megaliţi”17.
Nu numai în Europa sau Asia s-au descoperit urme ale
manifestării religioase ale oamenilor în neolitic, ci şi în Africa,
neoliticul având aici caracteristici pastorale, specifică fiind
creşterea bovinelor. Urme s-au descoperit în Kenya (cca. 3.000
î.d.Hr.), Sahara (cca. 7.000 î.d.Hr.), sau pe valea Nilului. Şi în
America au fost descoperite urme ale manifestărilor religioase
în această perioadă, mai ales în aşa-zisa perioadă
16
Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian VASILESCU, Istoria religiilor, p. 35.
17
Nicolae ACHIMESCU, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, p. 17.
Mezoamericană (cca. 5.000 î.d.Hr.). Au fost descoperite

statuete şi simboluri mitice legate de apartenenţa la grup,
reprezentări ale femeilor fertile, obiecte sacre, măşti şi costume
specifice muzicii şi dansului, locuri mortuare şi obiecte
funerare preţioase sau anumite substanţe ce induc stări extatice.
Astrologia devine o parte importantă a religiei în
această perioadă, aşa cum se poate vedea în Anzi şi în Nazca,
unde comunităţile de oameni trasau pe hectare întregi linii
drepte şi reprezentări ale animalelor protectoare (geoglife).
Tot în perioada neoliticului se întâlnesc trepanaţia şi
idolii, prima în legătură cu craniile trepanate descoperite în
Franţa şi Egipt, idolii fiind descoperiţi mai ales în Siberia.
Spre sfârşitul perioadei neoliticului, concepţiile
religioase se modifică, ajungându-se la forme complexe. Apar
culturile pastorale care au în comun tradiţia funerară a
tumulilor funerari, kurgan (cca 4.500-2.800 î.d.Hr.). Apar
monumentele gravate sau statuile-menhir (în Rusia
meridională, în Alpi şi în nordul Mării Tireniene). Aceste
monumente sunt asociate adesea cu mormintele, adunate în
centre mici şi mari. Aceste practici există în întreaga lume, atât
în Europa (Marea Britanie şi Grecia) şi Asia (India şi China),
cât şi în America şi Africa (Gana).
3. Canibalismul
Practici canibalice se pot întâlni de-a lungul întregii perioade a
paleoliticului. În urma descoperirilor arheologice s-a putut
constata existenţa unor părţi din trupuri omeneşti împrăştiate,
unele dintre ele fiind rupte. Aceste urme pot fi argumente în
favoarea susţinerii practicii canibalismului sau ca urmare a
diferiţilor factori externi (animale sau condiţii climatice).
Descoperirile etnologice au arătat că practica canibalismului a
apărut exclusiv la populaţiile agrare, în cadrul credinţelor
despre funcţia religioasă a plantelor. În neolitic situaţia este
diferită. Aici se pot identifica mai multe urme de canibalism,
ADRIAN BOLDIŞOR 44
urme omeneşti existând alături de resturi de hrană în locurile

dedicate sacrificiilor, mai ales în locurile unde craniile prezintă
o deschizătură spartă. Deoarece aceste urme aparţin societăţilor
agrare, se poate face o comparaţie cu formele de canibalism
actual specifice populaţiilor nedezvoltate.
4. Sacrificiile
Sacrificiile apar la începutul paleoliticului mijlociu. Oase de
animale apar alături de cranii omeneşti, reprezentând un fel de
ofrande aduse la moartea unui om. Există o întreagă dispută
asupra interpretării aranjării acestor oase. Obiceiul acesta este
încă prezent printre vânătorii din Asia centrală şi de nord.
Este dificil de realizat o legătură între animalele sau părţile de
animale sacrificate şi cultul venerării unui anume animal. În
perioada neoliticului, locurile unde s-au găsit animale sunt
puse în legătură cu cele unde se află îngropaţi oameni. Sunt
totuşi şi unele locuri unde animalele sunt aşezate separat de
oameni, ceea ce ar conduce la ideea existenţei unui cult al lor.
În acest caz sunt implicate numai animale domestice, mai ales
câinele şi boul.
Problema sacrificiului uman este de asemenea destul de
dificilă, ea fiind în legătură cu canibalismul şi cu sacrificiul
animalelor. Victimele sunt femei şi copii, de obicei aşezaţi
printre bucăţi de carne de porci tineri, aceasta fiind o practică
în legătură cu riturile agricole şi de fertilitate cunoscute în
perioada timpurie a civilizaţiei mediteraneene, sau cu riturile
populaţiilor primitive actuale, mai ales cu cele prezente în
ceremoniile de iniţiere secrete, sacrificii sau celebrări ale morţii
şi naşterii. Sacrificarea femeilor şi servitorilor o dată cu decesul
conducătorului este o practică târzie, aşa cum se poate observa
din mormintele de la Ur (Mesopotamia) sau din timpul
dinastiei Shang (China). Ritualul aducerii ca sacrificiu a
diferitelor obiecte poate fi interpretat ca o formă a sacrificiului.
Pentru prima dată apare în perioada neoliticului, continuând să
se accentueze cu trecerea timpului. Poate fi observat în epoca

bronzului şi în cea a fierului, unde se generalizează.
5. Riturile de vânătoare şi cultul animalelor

În cele mai vechi reprezentări artistice, animalul ocupă un loc
important, oamenii apărând destul de rar şi de cele mai multe
ori însoţiţi de animale cu însuşiri umane. Animalele joacă un
rol important mai ales în perioada paleoliticului superior.
Esenţiale sunt relaţiile cu vânătorul, dar şi caracteristicile
antropomorfice, care demonstrează mixtiunea dintre om şi
animal, indicând o intimă şi specială relaţie între ei. Acest
obicei este cunoscut şi astăzi sub numele de „animalism”
(nagualism sau theriocentrism), fiind o practică religioasă.
Animalismul este baza totemismului, care face legătura
între anumite grupuri sau fiinţe individuale şi anumite animale
sau obiecte. Nu se poate vorbi însă de totemism în perioada
paleoliticului, totemismul manifestându-se mai ales la
populaţiile agrare şi la cele cu o anumită viaţă sedentară.
Sacrificiile animalelor erau puse în legătură cu prevalarea
scheletelor acestora, tocmai pentru a perpetua specia
animalului respectiv. Se poate vorbi de un cult al ursului în
legătură cu anumite picturi aparţinând perioadei paleoliticului
superior, perioadă în care s-au descoperit mai multe cranii şi
schelete de urşi. Aceştia au început să fie îngropaţi separat mai
ales în perioada paleoliticului de mijloc, practica continuând şi
în perioada neoliticului. „Neîndoielnic, aici este ceva mai mult
decât simpla dispunere a craniilor de urşi. Se pare că oamenii
care au aşezat craniile în peşteri căutau, dintr-un motiv sau
altul, să le ferească de distrugere şi degradare. Deşi este
aproape imposibil de ştiut părţile specifice în legătură cu
ceremonialul craniului sau credinţele asociate cu el, trebuie
admis că oamenii primitivi săvârşeau un fel de ritual al
craniului ursului în peşteri”.18 Nu se poate şti dacă exista un
18
S.A. NIGOSIAN, World Religions..., p. 14.
ADRIAN BOLDIŞOR 46
cult al animalelor, ele fiind sacrificate ca simboluri, mai ales

boii şi taurii reprezentând simboluri ale vânătorilor.
În zona Germaniei de Nord, renii sunt cei care fac
obiectul unor ceremonii, găsindu-se cadavre presate de blocuri
de piatră pe fundul unor lacuri, obiectele de lemn fiind
interpretate drept idoli.
6. Zeităţile feminine ale fertilităţii

Statui feminine, aşa numitele statuete Venus steatopige ‒ Zeiţe
Mame, apar în paleoliticul superior. Sunt reprezentări
naturaliste ale unor femei corpolente, reprezentând simboluri
ale fertilităţii. Au o înălţime de 5-25 cm, fiind sculptate în
piatră, os sau fildeş. Astfel de statuete s-au găsit la Willendorf
(Austria) şi la Laussel (Dordogne). „Este imposibil de precizat
funcţia religioasă a acestor figurine. Se poate presupune că ele
reprezentau într-un fel sacralitatea feminină şi, deci, puterile
magico-religioase ale zeiţelor. «Misterul» constituit de modul
de a exista specific femeilor a jucat un rol important în
numeroase religii, atât primitive cât şi istorice”19.
Cultul este asociat mai ales cu pământul şi cu
fertilitatea, uşor observabil după descoperirea unor statuete şi
figurine de piatră reprezentând nuduri de femei, unele dintre
ele fiind însărcinate. Organele reproducerii sunt accentuate,
simbol al naşterii. La Cogul (Spania) s-a descoperit un grup de
zece figurine unde numai una este masculină. „În general, rolul
femeii în procesul de reproducere pare să fi avut pondere în
această perioadă. Nu putem şti dacă statuile denumite Venus
sunt statui ale Zeiţei Mame, însă, având în vedere că o astfel de
credinţă este întâlnită în perioada primară a lumii antice şi că
ea nu se naşte peste noapte, nu suntem departe de adevăr dacă
19
presupunem existenţa unei practici cultice în timpul preistoriei,

în centrul căreia se afla Zeiţa Mamă”.20
În India nordică, la Baghor-1, s-a descoperit un
vestigiu de acum 9.000 de ani, care demonstrează că, în jurul
acestei perioade, oamenii aveau un cult al unei divinităţi
feminine a universului, aşa cum triburile de acolo au şi în
zilele noastre un astfel e cult, şakti. Aici s-a găsit o piatră cu
suprafeţele triunghiulare policrome, pusă în centrul unei
platforme cu diametrul de un metru, simbol al Zeiţei-Mame
iniţiale („uterul cosmic”).
În perioada mezoliticului se poate vorbi de conturarea
cultului unei Mari Zeiţe ce îndeplineşte mai multe funcţii: dă
viaţa, moartea şi regenerarea, stăpâneşte ploile şi apele,
vegetaţia, animalele, fiind Zeiţa Mamă. Este simbolizată ca o
pasăre acvatică sau şarpe, crisalidă sau broască, albină sau
fluture, pui de cerb sau scroafă, având formă de spirală, zig-zag
sau romb. Zeul masculin este taurul, stăpân al renaşterii anuale,
având ca simboluri falusul şi coarnele de taur.
7. Şamanism, vrăjitorie, magie

„Şamanismul nu este, la drept vorbind, o religie, ci un
ansamblu de metode extatice şi terapeutice al căror scop este
acela de a obţine comunicarea cu universul paralel, dar
invizibil, al spiritelor şi de a dobândi ajutorul acestora în
activităţile omeneşti. Deşi se manifestă practic în religiile de
pe toate continentele şi la toate nivelurile culturale,
şamanismul a găsit în Asia centrală septentrională locul de
elecţiune” (...). Termenul «şaman» este de origine tunguză şi
înseamnă «vrăjitor». Cuvântul turcesc obişnuit care
desemnează şamanul este kam. Iakuţii, kirghizii, uzbecii,
kazahii şi mongolii folosesc alţi termeni. Marele şaman din
perioada invaziei mongole este beki; el a dat probabil turcescul
20
pp. 18-19.
ADRIAN BOLDIŞOR 48
beg, «stăpân, domn», care a devenit apoi bey. Istoricii

musulmani îi atribuiau lui Genghis Han însuşi puteri
şamanice”.21
Mircea Eliade studiază şamanismul şi formele lui în
cartea Şamanism şi tehnici arhaice ale extazului, lucrare ce
rămâne normativă peste ani. Majoritatea cercetătorilor în
domeniu folosesc aceiaşi termeni pentru a defini noţiunea de
„şaman”, medicine-man, vrăjitor, magician fiind doar unele
dintre noţiunile similare şamanismului. Această multitudine de
termeni nu face decât să lase nedefinită şi imprecisă noţiunea.
„Considerăm că trebuie să limităm folosirea vocabulelor
«şaman» şi «şamanism», tocmai pentru a evita echivocurile şi a
avea o imagine mai clară chiar în ceea ce priveşte istoria
«magiei» şi «vrăjitoriei». Căci, bineînţeles, şi şamanul este
vrăjitor şi un medicine-man; el este socotit vindecător, asemeni
tuturor vracilor, şi fachir, asemeni tuturor magicienilor,
primitivi sau moderni. Dar el este, în plus, psihopomp, şi poate
fi şi preot, mistic şi poet. În masa cenuşie şi «confuză» a vieţii
magico-religioase a societăţilor arhaice considerate în
ansamblu, şamanismul – luat în sens strict şi exact – prezintă
deja o structură proprie şi dezvăluie o «istorie» pe care este util
să le precizăm”.22
În primul rând, şamanismul nu se identifică cu religia
unui popor sau cu locuitorii dintr-un anumit teritoriu, ideologia,
mitologia şi riturile populare nefiind o creaţie a şamanilor.
Aceştia se singularizează în societăţile din care provin prin
anumite trăsături care ar putea primi numele de „vocaţie”.
Există două moduri prin care se recrutează şamanii:
transmiterea ereditară a profesiei şamanice şi vocaţia spontană.
Şamanismul apare ca o tehnică a extazului, un sistem de
21
22
Mircea ELIADE, Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, Traducere
din limba franceză de Brînduşa Prelipceanu şi Cezar Baltag, Ed. Humanitas,
metode extatice şi terapeutice prin care se intră în legătură cu

lumea spiritelor pentru primirea sprijinului acestora. I.P
Culianu duce mai departe ideile lui Eliade şi analizează relaţia
ce există între şamanism, vrăjitorie şi magie, corespondenţa
dintre ele diferind de la popor la popor. Dacă Joan M. Lewis a
stabilit distincţii între noţiunile de „şamanism”, „vrăjitorie” şi
„culte de posedare”, Culianu este de altă părere: „Prin urmare,
deşi cele trei tipuri principale imaginate de Lewis au o oarecare
utilitate euristică, ele apar rar sau chiar deloc în stare pură. O
relaţie strânsă cu lumea spiritelor se poate manifesta în toate
aceste forme la un singur individ, care astfel va acţiona
succesiv ca posedat, ca vrăjitor sau ca şaman”.23
Anumite picturi din perioada paleoliticului superior
indică existenţa, în acel timp, a practicilor extatice şi a
credinţelor în existenţa spiritelor protectoare şi ajutătoare, care
au înfăţişare de păsări sau de animale. Şamanismul nu trebuie
confundat cu vrăjitoria şi magia, acestea din urmă apărând ca
opuse religiei adevărate, câştigând importanţă acolo unde
religia se află în declin. Unii cercetători au susţinut practicarea
magiei în paleoliticul superior pornind de la desenele rupestre,
interpretarea neavând un suport solid. Este destul de greu de
demonstrat dacă picturile, sculpturile, simbolurile abstracte,
amuletele sau obiectele asemănătoare au fost folosite în scopuri
magice în această perioadă sau în cea următoare. În perioada
paleoliticului, în lumea eurasiatică, descoperirile susţin
existenţa unor urme de şamanism. Persoana considerată a fi
şaman era înclinată spre stări de transă, având rolul unui
intermediar între tribul respectiv şi lumea spiritelor. El era şi
tămăduitor, exorcist, vrăjitor, ghicitor, taumaturg.
23
Ioan Petru CULIANU, Călătorii în lumea de dincolo, Ediţia a treia,
Traducere de Gabriela şi Andrei Oişteanu, Prefaţă şi note de Andrei
Oişteanu, Cuvânt înainte de Lawrence E. Sullivan (în româneşte de Sorin
Antohi), Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 89.
ADRIAN BOLDIŞOR 50
8. Concluzii
Din analiza formelor religioase de viaţă din preistorie, atât în
paleolitic, cât şi în mezolitic şi neolitic, se poate observa că,
încă de la început, odată cu primele mărturii arheologice ale
existenţei omului pe pământ, religia a făcut parte integrantă din
viaţa acestuia. Acest lucru este evident mai ales în cultul
morţilor şi în cadrul diferitelor practici religioase.
Religiile populaţiilor primitive
1. Introducere
Populaţiile primitive1 trăiesc astăzi în sudul Africii, în pădurile
din America de Nord (pieile roşii, triburi de iroqois, navahos),
în Canada (eschimoşii), în Mexic (peublos), în America de
Sud, în Australia şi în anumite regiuni din Asia şi Oceania.
„Departe de a reprezenta primele trepte ale evoluţiei umane,
aceşti oameni, o mare parte dintre ei, au toate semnele
bătrâneţii, ale degenerării. Unele dintre aceste populaţii chiar
au dispărut, ca de exemplu cele din insula Tasmania, situată în
apropierea ţărmului sud-estic al Australiei. Altele sunt pe cale
de dispariţie. De asemenea, cercetările mai noi au arătat că nu
există nicio populaţie, oricât de înapoiată, care să fie complet
lipsită de civilizaţie, în stare de natură”.2
Acestor populaţii li s-a atribuit, mai ales de către
sociologul francez Lévi-Bruhl, o „mentalitate prelogică”,
neavând noţiunile de cauză şi efect. Această teorie a fost
contestată de Claude Lévi-Strauss şi Mircea Eliade.
1
„Prin «primitivi» înţelegem acele grupuri umane care se află încă pe o
treaptă inferioară a culturii umane şi care şi-au transmis credinţele şi practicile
religioase nu prin scris, ci prin viu grai, din generaţie în generaţie. Datorită
lipsei unei literaturi scrise, aceste populaţii au fost numite «a-literate».
Întrucât termenul este folosit şi de către etnografii şi etnologii români
contemporani îl acceptăm şi noi, subliniind că semnificaţia lui nu conţine
nimic denigrator, ci exprimă o realitate de viaţă” (Pr. Conf. Dr. Alexandru
STAN, Dr. Prof. Remus RUS, Istoria religiilor, Manual pentru Seminariile
teologice, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 22).
2
ADRIAN BOLDIŞOR 52
2. Divinităţile
„Oricine ar vizita un grup de primitivi observă că orice lucru
sau fiinţă care are o semnificaţie religioasă este considerat
sacru. Faţă de obiectul sacru, primitivul are o atitudine de
respect, dar şi de precauţie, deoarece sacrul devine o putere
supranaturală care poate să aibă urmări pozitive sau negative
pentru comunitate”.3
La aceste popoare se poate observa credinţa într-un
zeu suprem, fiind personificarea fenomenelor naturii.
Numele lui diferă în funcţie de comunităţile care îl cinstesc.
În Africa de vest el este „organizatorul, creatorul” (Niambe,
Aniambe, Nzambi), în Africa Centrală este „puternicul,
stăpânul” (Leza, Redza, Maveza). La alte populaţii zeul
suprem este „cel de sus, cel din lumină, cel din cer”
(Molimo, Mulunga, Mpungu). În America, zeul suprem
poartă numele de Marele Manitu, în Noua Guinee este
Mangundi sau Konori, în Fidju, Ndengei, la polinezieni,
Relma, iar la australieni, Baiame, Darumulun, Bunjil.
Tribul indienilor mapuche din Chile (partea centrală a
Americii de Sud) îşi păstrează vechile tradiţii, fiind organizat în
familii, bazate pe structuri patriliniare. Şeful este şi
conducătorul patriliniar suprem, deţinând funcţiile rituale şi
cunoscând tradiţiile tribului. Ei cred în mai mulţi zei. Între
aceştia, zeul Nenechen este conducătorul tribului, dar şi primul
din panteon, trăind în cer împreună cu soţia sa „Bătrâna” şi cu
alţi zei: Soarele, Luna, Focul, Vântul de Sud şi Abundenţa.
„Practicile şamanice sunt încă vii. Există şi femei şamani care
se ocupă în special de vindecări”.4 Popoarele primitive cred şi
în altfel de divinităţi, anume cerul, soarele, luna, stelele, zei ai
vântului, ai munţilor etc.
3
p. 23.
4
p. 37.
Triburile din Asia de Sud cred că anumiţi zei sunt de

temut – Sitala, zeiţa bolilor, foarte însetată de sânge, căreia
jertfele i se aduc în afara satelor, în speranţa că se va mulţumi
şi va pleca fără să mai intre în lăcaşurile sătenilor. Există şi
zeităţi binevoitoare, precum Zeiţa Pământului căreia i se aduc
jertfe de păsări şi porci, în speranţa că darurile ei, manifestate
în abundenţa solului, vor fi menţinute şi înmulţite. Zeităţile
clanurilor sunt incluse în aceiaşi categorie, fiind considerate
zeităţi protectoare.
Interesantă este şi credinţa într-un zeu suprem,
împărtăşită de multe triburi din Asia de Sud. „Deşi multe
triburi îl consideră ca un Deus otiosus, el este strâns legat de
destinele oamenilor. Multe triburi îl numesc Bhagavan, semn al
unei influenţe hinduse”.5
Cultul animalelor este foarte răspândit la aceste
populaţii. În America, animalele sunt adorate ca fiind sacre,
totemi. Cultul soarelui se găseşte mai ales în Antile. Păsările
sunt mesagerii spiritelor şi ale morţilor.
Spiritele naturii pot fi bune sau rele, în funcţie de felul
în care sunt privite de oameni. Ele nu sunt atotputernice,
depinzând de jertfele şi ofrandele primite. Spiritele celor morţi
rămân în legătură cu cei vii, instalându-se în câteva obiecte din
locuinţa acestora.
3. Mitologia
Mitologia negrilor africani vorbeşte despre doi zei care trăiesc
la începutul lumii, unul bun şi altul rău, şi doi oameni
primordiali, unul alb şi altul negru. Într-un alt mit, o femeie
este vinovată pentru suferinţele oamenilor. Ea a fost împinsă de
curiozitate, a deschis uşa unei camere, un butoi cu vopsea
neagră i-a căzut în cap, devenind străbuna oamenilor negri.
5
p. 38.
ADRIAN BOLDIŞOR 54
Un mit al cafrilor aminteşte de zeul Unkulunkulu care

le-a trimis oamenilor un mesaj, această întâmplare stând la
originea morţii. Printr-un cameleon a trimis nemurirea, iar
printr-o şopârlă a trimis moartea.
În America, mitologia este foarte bogată. La început a
existat o materie preexistentă, apa, divinitatea fiind cea care a
organizat această materie. În altă parte, creatorul este un corb,
personificarea cerului întunecos, iar, la eschimoşi, soarele, luna
şi stelele sunt fiinţe omeneşti.
Polinezienii au una dintre cele mai frumoase mitologii.
Eroul principal este Maui, zeul soare, fiu al nopţii, strămoşul
oamenilor. El a pescuit în fundul mării insulei Noua Zeelandă,
a adus oamenilor focul, a rânduit mersul soarelui pe cer, însă a
murit şi, după el, toţi oamenii.
Ideea de „mana”: melanezienii au ideea unei forţe
supreme care se găseşte în toate lucrurile şi care poartă numele
de mana. Cercetătorii nu sunt însă de acord ca acest concept să
definească religia populaţiilor primitive actuale.6 Totemismul:
se referă la legătura de rudenie ce există între rude şi cei ce au
murit. Tabuismul: la populaţiile primitive actuale există ideea
că anumite fiinţe şi obiecte sunt sacre, interzise profanilor,
deoarece aparţin sacrului. Aceste fiinţe şi lucruri nu pot fi
atinse şi nici văzute.
4. Viaţa morală
„Viaţa morală a populaţiilor primitive este deosebită de la un
trib la altul, de la o regiune la alta, de la un continent la altul. În
lipsa unei legi morale scrise, se acţionează în virtutea
obiceiurilor moştenite de la strămoşi, dar obiceiurile acestea au
obligativitate de lege. Numeroasele tabu-uri sunt cel mai
adesea prescripţii morale sau reguli de igienă. Aşa sunt
6
Mircea ELIADE, Tratat de istorie a religiilor, Cu o Prefaţă de Georges
Ediţia a IV-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
îndeosebi interdicţiile din viaţa de familie care înlătură

incestul, adulterul etc.”.7
La triburile din Asia de Sud legea morală este depăşită
de obligativitatea rituală. Atâta timp cât zeilor li se aduc jertfe,
ei nu se interesează de aspectul moral al vieţii. Cu toate
acestea, încălcarea legilor tabu impuse de tradiţie produce mari
necazuri şi neajunsuri.
Aceste triburi nu cunosc noţiunea de păcat. Aici se
întâlneşte doar cuvântul „pap” împrumutat din limba hindi,
care sugerează „încălcarea voluntară a unei porunci divine”.8
La populaţiile primitive, familia, monogamă sau
poligamă, este baza vieţii sociale. La pigmeii din Africa,
consideraţi a fi printre cei mai înapoiaţi, întâlnim familia
monogamică, păcatul fiind o noţiune foarte bine definită: este o
jignire adusă divinităţii, spiritelor, sufletelor strămoşilor sau
aproapelui. Sunt considerate păcate: crima, adulterul, violenţa,
minciuna, furtul, violarea unui tabu etc. Între păcatele de
neiertat se numără vrăjitoria şi magia neagră. „Iertarea
păcatelor se obţine printr-o mulţime de mijloace de purificare
şi prin penitenţă. Unele triburi din Africa de răsărit au chiar un
fel de mărturisire a păcatelor”.9 Păcatele mai grave sunt ispăşite
prin pedepse fizice, sau chiar prin mutilare.
5. Cultul
Locaşurile de cult. În Africa, zeul suprem nu are templu, cultul
săvârşindu-se în aer liber. Pentru spirite, demoni sau sufletele
morţilor există colibe aşezate la răspântii, în jurul cărora se
pune făină sau diferite daruri. La unele triburi există şi
sanctuare mai mari, unde se crede că locuiesc spiritele
triburilor respective. La triburile africane acestea se numesc
7
8
p. 38.
9
ADRIAN BOLDIŞOR 56
ikitabo şi constau dintr-un cerc de 2-3 metri diametru, unde

vine să se odihnească spiritul zeilor.
La eschimoşii din America de Nord nu găsim temple,
iar la pieile roşii templele sunt foarte mici. În Antile există
temple ale spiritelor, în timp ce la polinezieni locurile de cult
sunt tufişuri sfinte, colibe sau temple folosite pentru
înmormântare, conţinând imaginile zeilor. În Noua Zeelandă
nu există temple, în timp ce în Tahiti se găsesc sanctuare
construite pe vârfurile munţilor, pentru a fi în preajma
divinităţilor. În Noua Guinee există temple lacustre.
Sacerdoţiul. La populaţiile primitive nu se poate vorbi

de un sacerdoţiu aşa cum întâlnim la celelalte religii din
întreaga lume. Săvârşitorul cultului este capul familiei. El
trebuie să cunoască şi să săvârşească numeroase ceremonii
legate de diferite perioade din viaţa membrilor familiei, de la
naştere până la moarte. Toate primejdiile care ameninţă familia
sau membrii ei trebuie îndepărtate prin acte de cult religioase
sau prin magie. Şeful familiei îndeplineşte uneori şi rolul de
medic, aceste două funcţii confundându-se de cele mai multe
ori. Încă din timpul vieţii, şeful familiei transmite funcţia de
săvârşitor al cultului celui mai mare dintre fiii săi, iniţiindu-l pe
acesta în toate tainele funcţiei.
Rolul de mare preot este îndeplinit de şeful tribului sau
de persoane speciale care săvârşesc, pentru tribul întreg, toate
ceremoniile pe care şeful familiei le săvârşeşte pentru familia
sa. „În primul rând aceste persoane îndeplinesc toate obligaţiile
tribului faţă de strămoşi, în al doilea rând îndepărtează – după
credinţa lor – toate primejdiile ce s-ar putea abate asupra
tribului: gonesc seceta, opresc epidemiile etc., sau provoacă
succesele în războaie”.10
Cele mai importante persoane din viaţa rituală sunt
şamanii. Tehnica şamanică poate fi moştenită din tată în fiu,
10
sau cel ce doreşte să devină şaman trebuie să înveţe aceste

practici de la un şaman în vârstă.
Un rol important îl au vindecătorii, cei care îndeplineau
şi rolul de medici. O categorie aparte o formează vrăjitorii,
rolul lor fiind foarte important.
Riturile. Viaţa rituală are în centru aducerea de jertfe.

Sunt puţine triburile care nu aduc jertfe, între acestea
numărându-se cele care s-au convertit la creştinism şi islam.
Sacrificiile ocupă un loc important în viaţa acestor popoare,
fiind aduse fiinţei supreme, diferitelor spirite sau celor morţi.
La polinezieni există temple de piatră şi lemn unde se sacrifică
porci, dar şi oameni, ei practicând şi antropofagia. Cu timpul,
sacrificiul omenesc a fost înlocuit cu sacrificii de animale sau
cu cele nesângeroase. Se mai jertfesc însă diferite părţi ale
corpului omenesc.
Divinităţilor li se adresează rugăciuni însoţite de
sacrificii. În cadrul acestui cult, un rol important îl are dansul,
ce reprezentă o „rugăciune în acţiune”. Dansul religios devine
magic atunci când prin mişcările lui vrea să provoace un
pescuit sau un vânat bogat, vindecarea unor boli sau succesul
în războaie. Dansul are loc noaptea la lumina lunii, fiind însoţit
de cântecul tobelor, bătăi din palme şi măşti de tot felul.
La tribul Mapuche ceremoniile rituale sunt săvârşite
pentru recolte şi vânători bogate. Astfel sunt jertfite oi,
sacrificate pe altar sau direct pe pământ.
Alte rituri sunt legate de naştere şi de moarte sau de
diferite momente din viaţa oamenilor, mai ales riturile de
iniţiere, pe care le primesc atât băieţii (la vârsta pubertăţii) cât
şi fetele (înainte de căsătorie). Ceremonii misterioase au loc şi
cu ocazia transmiterii puterii magice, concentrată în vrăjitori,
asupra altor persoane care-i moştenesc în chip tradiţional.
Magia şi mantica. Magia se întâlneşte la toate popoarele,
fiind o parte importantă din viaţa oamenilor. Pentru aceştia,
ADRIAN BOLDIŞOR 58
universul întreg este un ansamblu de legături invizibile,

misterioase, ce nu pot fi înţelese, dar pot fi influenţate prin
anumite acte magice sau prin purtarea amuletelor şi a
talismanelor: inele, pietre sau coliere, oase şi dinţi de animale.
Săvârşitorii poartă numele de „vindecători”, „oamenii-medicină”,
„văzătorii” ş.a. Tot aici se practică şi magia neagră, specifică
vrăjitorilor răi, având un cult aparte, cu anumite rituri şi
descântece, cu săvârşitori, sacrificii şi sărbători specifice. Cea
mai de temut vrăjitorie este răzbunarea, care formează
responsabilitatea şefului tribului.
Mantica (ghicitoria) este atestată, la popoarele
primitive, mai ales sub forma ordaliilor, acestea fiind probe
prin care se verifică vinovăţia sau nevinovăţia unor oameni.
Sărbătorile. Nu se poate vorbi de sărbători de felul

celor întâlnite în religiile mari ale lumii, ci mai degrabă de
anumite momente din viaţa oamenilor ce capătă o formă
religioasă. În familie, aceste momente erau în legătură cu
naşterea unui copil, iniţierea lui, căsătoria sau moartea cuiva.
În viaţa publică ele căpătau o formă specială dacă erau în
legătură cu şeful tribului, cu plecarea la război sau cu judecata
unui caz special.
Cea mai importantă sărbătoare a polinezienilor era
legată de „reînnoirea zeilor” (pae atua), celebrată de patru ori
pe an, atunci când se scoteau idolii din altare. Exista şi
sărbătoarea primului mare pescuit: peştele prins în prima zi
aparţinea zeilor, cel din a doua zi preoţilor şi abia peştele prins
în a treia zi era al pescarului. Şi la mongolii din Asia se
întâlnesc anumite sărbători, legate mai ales de primăvară şi de
vară, în cinstea zeiţei Aisyt.
6. Cultul morţilor
Credinţa în nemurire este foarte vie la popoarele primitive. În
Africa se crede că sufletele conducătorilor, ale războinicilor şi
ale preoţilor trec în lumea spiritelor, cele ale celor ce nu s-au

remarcat în viaţă trecând într-o stare confuză, iar ale celor
păcătoşi călătoresc prin păduri.
În America se crede în existenţa unei împărăţii a
morţilor, drumul spre aceasta fiind foarte dificil. La unele
triburi există două împărăţii ale morţilor, una cerească şi alta
sub pământ. Aceeaşi idee se găseşte şi în Oceania, la
polinezieni. Tot în Oceania, dar şi Australia, se crede că
sufletele au o înfăţişare albă. Printre primejdiile pe care le
întâmpină sufletele la melanezieni este şi aceea că, dacă cel
mort este necăsătorit, este mâncat de Nangananga, iar dacă este
căsătorit trebuie să se lupte cu Samu şi cu fraţii lui. Sufletele
învingătoare ajung la Ndengi, unde sunt judecate.
Riturile de înmormântare variază de la un trib la altul.
Morţii sunt îngropaţi la marginea satului, în cimitire, sau sunt
depuşi în locuri sacre. Se construieşte chiar şi o locuinţă pentru
cel mort, în care se păstrează părţi din cadavru. Şefii triburilor
sunt îngropaţi adesea în coliba în care au locuit. În Australia
morţii sunt îngropaţi în poziţie chircită, iar pe morminte se fac
focuri pentru ca să se poată încălzi.
La unele triburi se crede că sufletele celor neîngropaţi
sunt vrăjmaşele celor rămaşi în viaţă, în timp ce în Polinezia se
crede că aceste suflete strâng de gât pe cei ce umblă noaptea
fără lumină.
7. Concluzii
Cunoaşterea religiei acestor populaţii este de o importanţă
considerabilă datorită faptului că se pot face paralele între
populaţiile preistorice şi populaţiile primitive actuale. Diferite
practici religioase amintesc de felul în care omul preistoric
percepea natura, lumea şi, în ultimă instanţă, viaţa aşa cum este
ea, demonstrându-ne că, încă de la origini, omul a fost homo
religiosus. Din cele prezentate se poate observa că populaţiile
primitive au în credinţele lor elemente ce confirmă existenţa
ADRIAN BOLDIŞOR 60
unei anumite forme a religiei: credinţa într-o fiinţă supremă,

ideea existenţei sufletului după moarte, noţiunile de bine şi rău,
de dreptate, de sancţiune divină, un cult bazat pe sacrificii şi
rugăciune, cu toată prezenţa de credinţe şi practici magice,
totemiste, naturiste, animiste etc.
Religiile vechilor mexicani

şi peruvieni
A. Religia vechilor mexicani
1. Introducere
Istoria religioasă a vechiului Mexic se întinde pe o perioadă de
timp cuprinsă între sec. al V-lea d.Hr. şi sec. al XVI-lea d.Hr.
De-a lungul anilor, Mexicul a fost populat de triburi diferite cu
tradiţii religioase diferite. „Religiile politeiste din America
precolumbiană sunt produsul unor civilizaţii aşezate în valea
centrală a Mexicului, în peninsula Yucatan şi pe platoul
peruvian al Anzilor între secolele al V-lea şi al XVI-lea. Ele
prezintă o bază culturală reprezentată de populaţii stabile, cu
economie agricolă, structurate în comunităţi organizate din
punct de vedere social, care pot fi datate chiar şi în mileniul al
II-lea î.d.Hr. Ele nu erau lumi închise; de fapt au fost frecvente
schimburi culturale, graţie cărora piramidele în trepte sau
statuetele feminine, ce par să corespundă tipului iconologic al
«zeiţei mamă», au migrat din Mexic în Peru”.1 Dintre aceste
triburi, doar populaţiile maya şi aztec au reuşit să se ridice, prin
propriile puteri, la un nivel cultural superior. Pe de altă parte,
există multe similitudini între aceste civilizaţii şi cele din
Polinezia şi Japonia.
Înainte de sec. al XVI-lea d.Hr., în regiunile unde
trăiesc astăzi mexicanii şi peruvienii, a existat o veche
civilizaţie care, în valea Tehuacan, cultiva porumbul şi avea o
1
Paolo SCARPI, „Marile religii din America precolumbiană”, în: Giovanni
FILORAMO, Marcello MASSENZIO, Massimo RAVERI, Paolo SCARPI, Manual
de istorie a religiilor, Traducere din italiană de Mihai Elin, Ed. Humanitas,
ADRIAN BOLDIŞOR 62
agricultură dezvoltată. Această civilizaţie însumează mai multe

popoare din America Centrală, având două centre culturale
principale, în peninsula Yucatan şi în Mexic.
Reprezentat prin civilizaţia maya, centrul cultural din
peninsula Yucatan a avut între sec. I-VIII d.Hr. arhitecţi de
mare valoare, constructori ai unor clădiri ornamentate cu
basoreliefuri. Legendele lor religioase sunt cuprinse în două
cărţi: Poporul Vuh şi Analele Cacichilor.
Al doilea centru cultural a suferit mai multe mişcări de
populaţii. Este vorba despre populaţia zapotecilor, cu centre
la El Tajin şi Teotihuacan, locul unde au existat primele
piramide ale Soarelui şi Lunii, precum şi Calea Morţilor.
Aveau un panteon organizat, cu zei precum Quetzalcoatl
(„Şarpele cu pene”), preluat de populaţiile următoare. Peste
un strat format din mai multe rase au venit toltecii, populaţie
al cărei nume vine de la capitala lor Tula sau Tollan, vorbind
un dialect de origine nahuatl, ca şi aztecii. Fiind un popor
agricol, cu oarecare cultură şi cu o fire blândă (au acceptat
conducerea preoţilor din Teotihuacan), toltecii dispar încetul
cu încetul din regiunea Mexicului, sub presiunea altor
imigrări, în special a aztecilor.
Aztecii, venind din nord-vestul Mexicului, din ţinutul
Aztlan, s-au aşezat în această regiune în secolul al XIII-lea
d.Hr. Erau cunoscuţi ca azteci chichimeca („barbarii din
Aztlan”), fiind înrudiţi cu chichimecii. Abia în anul 1325
reuşesc să-şi construiască primul lor centru politic pe insula
Tenochtitlan (Ciudat de Mexico), lacul Tezcoco. Din această
perioadă datează şi primele forme ale calendarul aztec (tecpatl).
Din cauza unor certuri, triburile azteca vor trăi divizate peste o
sută de ani. Sub conducerea lui Itzcoatl („Şarpele de obsidian”)
aztecii ajung să conducă confederaţia militară care a luat fiinţă
în cel de-al treilea deceniu al secolului al XV-lea d.Hr.,
devenind stăpânii de necontestat ai podişurilor mexicane, până
la căderea lor în faţa conchistadorilor spanioli (1621). Aztecii
şi-au stabilit capitala în actualul oraş Mexico, apoi, timp de

două secole, până la venirea spaniolilor, şi-au extins stăpânirea
peste întreg continentul central, formând un puternic stat
sclavagist timpuriu.
Acest stat prezenta contraste izbitoare: pe de o parte,
exista o civilizaţie materială şi spirituală foarte evoluată, pe de
altă parte, practicau unele obiceiuri dintre cele mai barbare. Se
construiau temple, şosele şi poduri, iar străzile erau curăţate şi
iluminate. De asemenea, înflorea o importantă artă a giuvaergiei.
Aztecii au practicat comerţul, iar administraţia şi armata erau
organizate. Copiii nobililor învăţau în şcoli şi aveau o educaţie
îngrijită. Cu toate acestea, sosirea spaniolilor a însemnat
dezastrul, căpitanul spaniol Hernan Cortez (1485-1527) reuşind
să-i supună cu numai 508 soldaţi şi 10 tunuri, în timpul lui
Moctezuma al II-lea.
Spaniolii au dat peste o civilizaţie înaintată şi în
America de Sud. Aceasta s-a dezvoltat în lunga fâşie de pământ
cuprinsă între Oceanul Pacific şi Munţii Cordilieri, pe o
întindere mai mare decât actualul stat Peru, vechiul Peru
înglobând Ecuadorul, Bolivia şi Argentina de Nord. La venirea
spaniolilor, Peru forma, la fel ca şi Mexicul, un puternic stat
sclavagist timpuriu, ferit de invaziile altor popoare venite
dinspre Oceanul Pacific, prin şirul munţilor Cordilieri, ale căror
vârfuri ating înălţimea de 7100 m.
Din punct de vedere politic, Peru avea un regim
teocratic, regele fiind în acelaşi timp şi mare preot. Familia
domnitoare a incaşilor, care provenea dintr-un trib războinic,
şi-a impus stăpânirea timp de câteva sute de ani, creându-şi o
legendă conform căreia membrii acestei familii aveau
origine divină.
Peruvienii aveau, ca şi mexicanii, oraşe înfloritoare, cu
peste 200.000 de locuitori şi cu o administraţie bine
organizată. Pământul era împărţit în trei porţiuni egale, dintre
care una aparţinea Soarelui, adică preoţilor slujitori ai
ADRIAN BOLDIŞOR 64
templelor soarelui, a doua incaşilor şi a treia poporului. Partea

de pământ care aparţinea poporului trebuia redistribuită în
fiecare an, după numărul membrilor de familie, astfel încât
mica proprietate să nu se transforme în mare proprietate. Tot
poporul era pus la muncă, inclusiv copiii, şi controlat pentru
a-şi îndeplini strict obligaţiile.
Datorită acestei munci continue, peruvienii au realizat
lucrări de interes public: irigaţii, poduri, şosele, palate şi temple
în care se depunea aur şi argint, acestea stârnind interesul
europenilor, în special pe cel al lui Francisco Pizzaro
(1470/1475-1541). Cu numai 200 de oameni Pizzaro a reuşit să
stăpânească marele stat peruvian (1532-1534). O dată cu
venirea europenilor în Peru, apune şi această civilizaţie, la fel
ca şi a vechilor mexicani.
2. Izvoare
„Aztecii dispuneau de nenumărate lucrări consemnate în
scrierea ideografică, în marea lor majoritate constând în
registre contabile, dar şi anale ale templelor, cronici, memorii,
observaţii asupra fenomenelor cereşti etc. Pe de altă parte,
literatura propriu-zisă n-a fost fixată în scris, ci a fost
transmisă pe cale orală, fiind memorizată mai ales în şcolile
care pregăteau pe sacerdoţi”.2 Vechii mexicani aveau
preocupări literare. Literatura lor, distrusă în cea mai mare
parte de Episcopul Zumarraga, a cuprins proză şi poezie, cu
conţinut laic şi religios, informaţii istorice, economice etc.,
parte din această literatură fiind salvată din focul mistuitor.
Mai mulţi scriitori băştinaşi, învăţând alfabetul latin, au redat
în această scriere, în limba nahuati, câteva cronici de valoare
istorică şi documentară: Analele lui Cuauhtitlan, cărţile
istorice ale lui Chimalpahin, Quauhtlehuanitzin, Tezozemoc şi
Ixetlilxochitl. Printre lucrările importante scrise de misionarii
2
creştini din această epocă se remarcă lucrarea preotului

Bernardino de Sshagun: O istorie generală a afacerilor Noii
Spanii. La acestea se adaugă un Codice din 1576. Trebuie
amintite şi săpăturile te la Teotihuacan, Oaxaca, Yucatan şi
din Bazinul Mexico.
3. Divinităţile vechilor mexicani

„Aşa cum reiese din documentele vremii, aztecii erau cei mai
religioşi dintre toţi indienii din Mexicul de odinioară. Având un
caracter preponderent astral, religia aztecă a asimilat treptat
multe dintre divinităţile şi riturile unor triburi mai îndepărtate,
aşa încât pe la începutul secolului al XVI-lea d.Hr. ea nu
reprezenta altceva decât o sinteză – e adevărat, încă imperfectă
– a unor credinţe şi culte foarte diferite”.3 Zeii mexicanilor nu
erau doar personificări ale fenomenelor sau stihiilor naturii,
deşi aproape fiecare dintre ei are legături directe sau indirecte
cu lumea naturală. Există două mari grupe de zei: zei creatori
şi zei ai naturii. Din prima grupă făceau parte Tonacatecutli şi
Tonacacinatl („Stăpânul şi Stăpâna cărnii noastre”). Această
pereche trăia în al treisprezecelea cer.
În fruntea panteonului aztec era un zeu suprem, Tloque
Nahuaque, al cărui cult nu se practica decât într-un singur
templu, la Texcoco. În al doilea rând, dar având o mai mare
importanţă în cult, era perechea divină Tonacatecuhdi şi
Tonacacuhuati, zei ce aveau rolul de părinţi ai celorlalte
divinităţi. Tonacatecutli este zeul proniator şi creator a toate.
Este reprezentat de „lumina stelelor” şi de Calea Lactee.
Adevăraţii zei importanţi ai aztecilor erau însă
Quetzalcoatl, Huitzilopochtli şi Tezcatlipoca.
Quetzalcoatl („Marele şarpe verde cu pene”), strămoşul
zeului Cholula, avea ca simbol un şarpe înaripat. Era zeul
toltecilor, reprezentantul civilizaţiei lor, acceptat şi de azteci.
Mitologia sa arată caracterul său de zeu al triburilor toltece
3
ADRIAN BOLDIŞOR 66
peste care au venit aztecii. Era considerat zeul civilizator prin

excelenţă, blând, propovăduind moralitatea şi viaţa ascetică,
întruchipând marea, oceanul şi cerul în timpul nopţii, fiind în
acelaşi timp şi zeul vântului şi al luceafărului de dimineaţă.
Nu-i plăceau sacrificiile omeneşti. Vremea în care a trăit şi a
propovăduit el a fost o epocă de aur, epocă de linişte şi fericire,
în care domnea bunăstarea generală. Cultul său avea ceva
misterios, creştinii neputând să vadă ceea ce se petrecea în
templele sale.
Huitzilopochtli („Vrăjitor pasăre muscă”), i-a indicat
Marelui Preot locul unde să înalţe cetatea Tenochtitlan.
Numele acestui zeu vine de la simbolul său, „pasărea muscă”.
Era reprezentat cu o pană de pasăre muscă la piciorul stâng,
sub formă de podoabă. Huitzilopochtli era zeul special al
aztecilor, un fel de Marte, fiind cel mai sângeros zeu al
panteonulu. I se atribuia instituirea sacrificiilor omeneşti. Se
sacrificau în cinstea lui mii de oameni în fiecare an, la
inaugurarea templului său din Mexico fiind sacrificaţi câteva
zeci de mii de oameni. I se sacrificau mai ales prizonierii luaţi
de azteci în timpul „războaielor fericite”. Aztecii sunt cei ce au
plecat în căutarea Pământului făgăduinţei, sub conducerea lui
Huitzilopochtli, îndemnat la rândul său de Tezcatlipoca
Tezcatlipoca („Oglinda fumegândă”, Ursa Mare) era un
zeu solar, întrupare a focului, dar şi a luceafărului de
dimineaţă. În timp ce el reprezenta soarele din timpul iernii,
„fratele” său, Huitzilopochtli, reprezenta soarele din timpul
verii. Când acesta murea, el îi ţinea locul. Atribuţiile sale nu
erau războinice, ca ale lui Huitzilopuchti, ci administrative. Era
un zeu al dreptăţii care cercetează faptele oamenilor,
distribuind pe pământ binele şi răul. Era considerat şi creator al
lumii, cele mai multe mituri cosmogonice ale mexicanilor
referindu-se la el. Quetzalcoatl şi Tezcatlipoca erau zeii care
aduceau fericirea. De asemenea, Tezcatlipoca era ocrotitorul
tinerilor războinici.
Din grupul zeilor naturii făceau parte Xiuhtecutli

(„Stăpânul turcoazului”), zeu al focului, în special al căminului
din centrul casei, lăcaşul lui fiind în „buricul pământului”;
Xochiquetzal („Floarea înaltă”), tânăra zeiţă a dragostei şi a
naşterilor, soţia zeului Porumb; Xochipilli („Prinţul floare”).
Alături de aceşti zei principali, mexicanii aveau mai
mulţi zei secundari. Unul dintre aceştia era Tlaloc („cel care
face să încolţească”), zeul ploii şi al fertilităţii, al cărui cult
avea loc pe munţi sau în preajma apelor. I se aduceau sacrificii
intense, mai ales în timpul secetelor sacrificându-se copiii,
pentru ca lacrimile lor să producă ploaia prin magie
simpatetică. Înaintea templului său era o piaţă mare consacrată
zeului în care, o dată în fiecare an, trebuiau să se adune la o
sărbătoare sufletele copiilor sacrificaţi, care aparţineau zeului şi
despre care se credea că trăiesc o viaţă fericită sub îngrijirea
lui, într-o grădină cerească numită Tlalocan.
Alt zeu era Centeotl, zeu al porumbului şi al
agriculturii. Xilonen era zeiţa porumbului încă tânăr. Mai era şi
un zeu al focului şi numeroşi alţi zei protectori ai vinului de
agave, ai florilor, ai uleiului, ai copiilor şi bolnavilor, ai
bătrânilor, un zeu al banchetului, o zeiţă a desfrâului. Fiecare
familie avea zeii săi protectori, numiţi tepitotoni („cei foarte
mici”), dintre care regele avea voie să aibă şase, nobilii câte
patru şi mulţimea câte doi. Zeii stăpâneau inclusiv
coordonatele spaţiale: nordul era ţara tenebrelor, unde domnea
stăpânul tenebrelor, Mictlantecuhtli; sudul era ţara aridă; estul
teritoriul belşugului, dominat de Tlaloc; vestul era sub puterea
divinităţilor feminine, mai ales a lui Tamoanchan. În centru se
afla Xiuhtecuhtli, înfăţişat ca un bătrân.
4. Cosmologia
Cei patru zei, Quetzalcoatl, Tezcatlipoca, Mixcoatl şi U-
Huizilopoctli erau fii ai primilor perechi de zei, Tonacatecutli
şi Tonacaciuati. Ei au creat la început focul şi numai o jumătate
ADRIAN BOLDIŞOR 68
de soare. Au fost creatorii stăpânilor lumii subpământene, ai

zeului apelor, Tlaloc, ai soţiei acestuia, ai celor douăsprezece
ceruri diferite, ai apei şi, în apă, ai unei fiinţe uriaşe
asemănătoare crocodilului, din care a fost modelat pământul.
Acesta a fost la început populat de giganţi care au dispărut
pentru că cerul s-a prăbuşit peste el. Apoi au venit jaguarii care
au mâncat toţi oamenii, încheindu-se astfel prima etapă
cosmică. În a doua eră cosmică, Quetzalcoatl l-a prăvălit pe
Tezcatlipoca în adâncurile apelor, iar el a devenit soare. Apoi
Tezcatlipoca îl răstoarnă pe Quetzalcoatl, iar o furtună distruge
întreaga omenire, o parte din oameni transformându-se în
maimuţe. În cea de-a treia eră, Tlaloc va deveni soare, iar
lumea va dispărea în urma unei ploi de foc. Oamenii se
transformă în păsări şi fluturi. În era a patra, soţia lui Tlaloc
devine soare, iar lumea îşi găseşte sfârşitul în urma unui potop,
oamenii transformându-se în peşti.
După aceste patru ere „mitologice” urmează era noastră,
care va pieri în urma unor cutremure. Lumea aceasta reprezenta
al cincilea Soare, naui-ollin („patru mişcare”), care urmează
celor patru Sori ce s-au stins, sacrificiul primordial
perpetuându-se la un interval de 52 de ani. „Ce aveau de făcut
aztecii, acest popor al Soarelui, pentru ca împlinire aceasta
fatidică să rămână cât mai îndepărtată? Nimic altceva decât să
ofere Soarelui, Pământului şi altor divinităţi sânge omenesc,
acea «apă preţioasă» care potolea setea zeilor şi conducea,
astfel, la evitarea încetării funcţionării mecanismului cosmic.
De aici şi nenumăratele războaie «sacre» şi sacrificarea tuturor
prizonierilor de război”.4
Lumea este formată din nouă lumi subpământene şi
treisprezece ceruri, toate suprapuse, treisprezece fiind numărul
cel mai important al calendarului divinatoriu de două sute
şaizeci de zile, diferit de calendarul solar normal. Paralel cu
această organizare verticală a lumii există şi una orizontală,
4
împărţită în patru sfere cereşti: Răsăritul, Casa soarelui, locul

de ardere şi lumea eroului civilizator Quetzalcoatl; Nordul,
locul întunericului, regatul morţii; Apusul, sfera femeilor,
regatul zeiţei pământului, lăcaşul porumbului; Sudul, lumea
focului şi a spinilor, tărâm de sânge şi flori, împărăţia zeilor
muzicii şi dansului, a plăcerilor şi jocului.5
Oamenii au fost creaţi de zeul Quetzalcoatl, care a
adunat oasele bărbaţilor şi ale femeilor defuncte găsite în
lumea subpământeană, aducându-le în casa zeilor, la
Tamoachan. Aceste oase au fost măcinate într-un vas făcut din
pietre preţioase şi apă, fiind modelat omul. Sufletul omului este
ceva imaterial indescriptibil, lăcaşul sufletului găsindu-se în al
treisprezecelea cer. De acolo sufletul este trimis de zei în
pântecele mamei.
5. Cultul
a. Lăcaşurile de cult. La vechii mexicani templele măreţe se
numeau teocali („casa lui Dumnezeu”). Erau construite mai
ales în oraşe, dar se puteau construi şi în locuri pustii,
considerate alese de o divinitate. Aveau forma celor
babiloniene, piramide cu mai multe etaje, simbolizând
universul. În oraşul Mexico au existat 25 de piramide. Piramida
principală a fost consacrată în anul 1487, pentru construcţia ei
fiind nevoie de 40 de ani. În jurul templului era loc pentru
8.600 de persoane.
Templele erau construite din mai multe altare imense cu
planuri suprapuse, având o scară exterioară de jur împrejur,
care ducea până în vârf unde, pe ultima platformă, se afla
statuia zeului adăpostită într-o capelă. Aici se aduceau
sacrificiile, poporul putându-le privi din toate părţile.
Marele templu din Mexico avea cinci terase, fiind lung
de 125 m, lat de 100 m şi înalt de 27 sau 28 m. Acest templu
5
ADRIAN BOLDIŞOR 70
domina întregul loc care înconjura cetatea Mexico, încât Cortes

a putut să privească din bărcile sale sacrificiile însoţitorilor săi
căzuţi prizonieri în timpul asediului. În jurul templului era o
curte imensă, împrejmuită cu un zid înalt de 3 m numit „zidul
şarpe”, în această curte fiind 78 de clădiri mai mici, capele, sau
mici temple dedicate diferiţilor zei din panteonul aztec. În
incintă se putea intra prin trei porţi, din partea de răsărit, apus
şi sud. Pe aceste trei părţi exista câte o scară de piatră cu 120
de trepte, în vârful piramidei aflându-se templul zeului
războiului şi al zeului ploii. Tot în această curte erau locuinţe
pentru preoţi, servitori, prizonierii care trebuiau jertfiţi pentru
penitenţa regelui sau pentru seniorii ce vizitau templul. În faţa
intrării în curtea templului se afla o piramidă de cranii
omeneşti, „schela craniilor”, al căror număr a fost socotit la
136.000.6 Catedrala romano-catolică din Mexic este ridicată pe
locul unde odinioară se afla această piramidă.
Templele lui Quetzalcoatl se deosebeau de ale celorlalte
zeităţi prin aceea că erau acoperite şi rotunde. „Evoluţia religiei
aztece a ajuns la împlinire în Tenochtitlan, în podişul central
mexican, între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea. În ea s-au
reunit – transformate în parte – o serie de elemente rituale,
mitice şi cosmologice din alte grupe culturale ale Podişului
Central al Mezoamericii. Rareori vreo metropolă a fost atât de
îndreptăţită să primească porecla de «Centru al lumii», ca
Tenochtitlanul”.7
6
7
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. 4. De la epoca
marilor descoperiri geografice până în prezent, Volum coordonat de Ioan
Petru Culianu, Cu contribuţii de Peter Bolz, David Carrasco, Maria Susana
Cipolletti, Heinrich Dumoulin, Henri Maspero, John Mbiti, Nelly Naumann,
Richard Schaeffler, Waldemar Stöhr şi Hans A. Witte, Traducere din limba
germană de Maria-Magdalena Anghelescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 43.
b. Sacerdoţiul. Numeroşii zei mexicani aveau în

serviciul lor o puternică şi numeroasă castă sacerdotală. În
oraşele principale existau mai multa şcoli de preoţi şi preotese,
în care învăţau copii aleşi din întreg imperiul. Marele templu
din Mexico avea 5.000 de preoţi şi servitori. Corpul preoţesc
era organizat ierarhic, având în frunte un Mare Preot care
trebuia să fie de sânge regesc. Preotul următor în rang trebuia
să fie nobil, aceste demnităţi fiind elective. Urmau multe alte
demnităţi şi funcţii preoţeşti.
Preoţii purtau îmbrăcăminte neagră, neatrăgătoare,
pătată mereu de sângele victimelor, părul lung răsfirat şi
nepieptănat, faţa şi trupul purtând semne de mortificări brutale,
fiind pictate în negru. Cei mai mulţi erau căsătoriţi, preoţii lui
Quetzalcoatl fiind toţi celibatari. Atunci când oficiau, preoţii îşi
ungeau corpul cu o pastă neagră strălucitoare, în care era
amestecat sânge de copil. Disciplina preoţească era foarte
severă, abaterile fiind aspru pedepsite. Preoţii se supuneau unei
serii de practici ascetice riguroase, Marele Preot fiind supus
unui post prelungit şi extrem de aspru.
Pe lângă atribuţiile sacerdotale, preoţii aveau în grijă
cultivarea ştiinţei, educaţia tinerilor, îndeplinind şi funcţiile de
astrologi şi ghicitori. Aveau un calendar civil şi religios, care
împărţea anul în 18 luni a câte 20 de zile. Lunile erau împărţite
la rândul lor în patru părţi de câte cinci zile. Lunile şi zilele
erau închinate câte unei zeităţi speciale.
Preoţii mexicani, în calitatea lor de educatori ai
tinerilor, aveau un colegiu pentru fiii de nobili, unde se
pregăteau ofiţerii şi preoţii de rang înalt, şi mai multe şcoli
pentru clasa mijlocie. Disciplina era foarte severă. Şcolarii se
îmbrăcau simplu, dormeau pe paturi tari, mâncau cumpătat,
posteau, se rugau şi făceau penitenţă. Pedepsele mergeau până
la uciderea prin ardere pe rug.
Pe lângă preoţi, erau şi două categorii de femei
consacrate cultului, unele pentru toată viaţa, altele pentru o
ADRIAN BOLDIŞOR 72
perioadă de timp. Acestea erau conduse de preoţi şi de câteva

femei mult stimate şi temute. Cele care nu-şi îndeplineau
datoria erau condamnate la moarte.
c. Sacrificiile. Caracteristica principală a cultului aztec

o formau sacrificiile omeneşti. Victimele omeneşti erau alese
dintre prizonieri, sclavi, femei şi copii. Prizonierii de război
care nu erau vânduţi ca sclavi erau destinaţi sacrificiului. Erau
preferaţi prizonierii din regiunile apropiate, care nu erau slăbiţi
şi istoviţi. Pentru aceasta aztecii făceau războaie speciale
pentru a captura victime. Aceste războaie se numeau războaie
„înflorite” sau „sfinte” printre popoarele vecine care, din cauza
acestui fapt, i-au ajutat pe spanioli să-i înfrângă pe azteci.
Dintre sclavi erau jertfiţi fugarii, cei care fuseseră
vânduţi de trei sau patru ori sau cei cumpăraţi special pentru a
fi oferiţi ca jertfă. Copiii erau oferiţi ca jertfe chiar de părinţii
lor, pentru a ajunge mai sigur în cer. Familiile sărace îşi
vindeau copiii pentru a fi sacrificaţi. Femeile erau jertfite, de
obicei cele care închipuiau vreo divinitate la serbările
religioase sau cele care trebuiau să însoţească sau să servească
vreun bărbat în lumea cealaltă.
Jertfa victimelor se făcea după un ritual amănunţit. În
ziua sacrificiului, victima înveşmântată şi însoţită de preoţi
urca treptele templului. Ajunsă pe platforma superioară, era
luată de patru preoţi şi întinsă pe piatra de sacrificiu. Preotul
oficiant sfâşia coşul pieptului în dreptul inimii cu un cuţit
ceremonial, victimelor li se scotea inima şi, încă bătând, era
aruncată la picioarele statuii zeului, apoi inima era arsă,
mâncată de preoţi sau păstrată un timp. Cadavrul era luat de
cel care oferise jertfa şi împărţit în bucăţi, capul fiind dat
preoţilor, care îl păstrau în casa craniilor. Când trupul
victimei era mâncat, se credea că este mâncat zeul căruia i s-a
adus jertfa. La baza acestui act se afla credinţa că soarele
însuşi se hrănea cu inima omului, şi numai oferindu-i această
hrană avea puterea necesară de a parcurge drumul spre cer.8

Măruntaiele erau aruncate la câini, iar restul servea la
celebrarea banchetului sacru. Numai stăpânul victimei nu
putea să mănânce din carnea jertfei pentru că era considerată
propria sa carne.
În afară de banchetele sacre din cadrul cultului, vechii
mexicani nu erau antropofagi, consumarea jertfelor omeneşti
fiind considerată un rit sacru. Uneori victimele erau arse sau
jupuite de vii, înecate, închise în peşteri unde mureau de
foame, decapitate etc. Pentru sărbătorile speciale în cinstea
zeilor, se alegea cu un an înainte un bărbat sau o femeie, de
obicei tineri, care îl reprezentau pe zeul respectiv. Această
victimă era sărbătorită şi cinstită ca şi cum ar fi fost zeul însuşi,
fiind apoi jertfită cu mare fast. Se poate vorbi şi de o formă de
canibalism în cultul aztec. „Rareori istoricii tratează mai amplu
acest subiect «delicat» al civilizaţiei aztece şi anume, riturile
canibalice ce au atins, în epoca târzie, un nivel colectiv şi
statal. Atitudinea faţă de această problemă variază în funcţie de
preferinţele pentru o anumită civilizaţie din Mezo-America, dar
în general predomină analiza «ştiinţifică», ce se pretinde
imparţială dar, în realitate, sfârşeşte prin a eluda subiectul,
apelând la teorii generale de tip etno-iluminist: bunul sălbatic
este mai mult sau mai puţin «scuzat», parţial sau total.
Civilizaţia aztecă apare, şi din această perspectivă, de un
«dualism» al contrastelor ireconciliabile. Pe de o parte avem
riturile atroce de jupuire şi miile de victime ucise pe altarele
marilor temple şi uneori mâncate şi, pe de altă parte, avem
ascetismul şi posturile, vărsarea propriului sânge şi meditaţiile
asupra vieţii de dincolo, asemănătoare aproape celor creştine”.9
8
p. 48.
9
Angelo MORRETTA, Miturile vechilor civilizaţii mexicane. Olmeci,
teotihuacani, zapatoci, mayaşi, tolteci, azteci, Traducere de Viorica Alistar,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, pp. 195-196.
ADRIAN BOLDIŞOR 74
Pe lângă sacrificiile omeneşti, se jertfeau tot felul de

animale, în special câini, care erau indispensabili funerariilor
celor morţi de moarte naturală. Se aduceau şi ofrande de flori,
fructe, sau alimente.
d. Sărbătorile. Sărbătorile religioase ale vechilor

mexicani erau orânduite în calendare. Existau două calendare,
în funcţie de numărul de sărbători fixe sau mobile. Sărbătorile
erau obişnuite sau extraordinare. Cele obişnuite erau anuale
sau după un anumit număr de ani, cele mai mari fiind la
sfârşitul unei perioade de 52 de ani. „Obsedaţi de scurgerea
timpului, pentru a îndepărta primejdia sfârşitului lumii la
capătul ciclului de 52 de ani şi pentru a revitaliza universul,
cu prilejul ceremoniei xiuhmolpilli, «legarea anilor», când se
aprindea Focul Nou, aztecii sacrificau un prizonier. Astfel
controlat, timpul era reprezentat ciclic, cadenţat printr-un
sistem festiv ce cuprindea un an compus din optsprezece luni,
dintre care una, Panquetzaliztli, se caracteriza prin hecatombe
umane solemne”.10
Anul avea 365 de zile împărţite în 18 luni de câte 20 de
zile la care se adăugau 5 zile socotite nefaste. Exista şi un
calendar divinatoriu de 260 de zile, fiind combinarea a 20 de
nume şi a 30 de numere. Astfel, repetarea apărea după 52 de
ani, conform primului calendar, sau după 73 de ani, conform
celui de al doilea.
Celebrarea sărbătorilor se făcea cu mult fast, prin
sacrificii, dansuri şi banchete. Se bea bere (pulque) în cantităţi
foarte mari. Viaţa individuală era dominată de religie, de la
naştere până la moarte. Nu era acceptată poligamia, iar
adulterul era pedepsit cu asprime. Păcatul era înlăturat prin
mărturisire, fie de preot, fie de o altă persoană. La sărbătoarea
Soarelui, la 4 Ollin, comunitatea se lăsa să sângereze în semn
de penitenţă.
10
Paolo SCARPI, „Marile religii din America precolumbiană”, pp. 130-131.
6. Cultul morţilor
Legendele indienilor americani vorbesc şi astăzi despre
treisprezece „ceruri”, locuinţe ale zeilor, în fiecare dintre ele
domnind un zeu principal. Aceste ceruri erau tot atâtea raiuri,
în care se credea că merg sufletele morţilor, cel mai fericit cer
fiind cel al soarelui, unde mergeau războinicii morţi pe câmpul
de luptă, prizonierii ucişi de inamici şi victimele sacrificate
zeilor. Cei înecaţi, cei fulgeraţi, cei morţi de anumite boli,
copiii, îşi aveau cerul lor bine stabilit. O soartă deosebită aveau
cei morţi de moarte naturală. Aceştia, după ce parcurgeau un
drum lung, trecând prin grele încercări, ajungeau în faţa zeului
Itzehecayan, într-un loc numit Itzehecayan, unde mureau
definitiv. Se făcea excepţie doar pentru marile personalităţi,
pentru care moartea era deşteptarea dintr-un somn în care
stătuseră în timpul vieţii pământeşti. Cu toate acestea şi ei
trebuiau să străbată drumul destinat tuturor celor care muriseră
în război sau din cauza unei boli, la sfârşitul acestui drum fiind
primiţi în cerul zeului Izmictlanapochaloca. Răsplata şi
pedeapsa după moarte nu depindea de faptele omului, ci de
modul în care murise.
Riturile funerare variau în funcţie de felul morţii. Morţii
în război se bucurau de funerarii pompoase care durau opt zile.
Se făceau procesiuni la care participau văduvele şi orfanii
eroului şi se cântau cântece funebre acompaniate de tobe. După
patru zile se făceau nişte păpuşi care-i reprezentau pe cei morţi,
apoi erau duse la templu unde timp de alte patru zile aveau loc
alte ceremonii sacre după care păpuşile erau arse11.
Funeraliile celor morţi de moarte naturală erau mai mult
sau mai puţin solemne în funcţie de importanţa şi bogăţia
defunctului. Cei bogaţi erau acoperiţi cu podoabe de aur, argint
şi pietre preţioase şi, cu prilejul funerariilor, erau sacrificaţi
pentru ei zeci de sclavi şi un cleric din treptele inferioare,
pentru a-i recita pe lumea cealaltă rugăciunile obişnuite.
11
ADRIAN BOLDIŞOR 76
Cadavrele erau arse, cenuşa fiind păstrată. Timp de 80 de zile

sacrificiile de sclavi se repetau din opt în opt zile. În fiecare an
moartea era comemorată cu ofrande de flori, fructe sau păsări.
Pentru cei săraci ritul era mult mai simplu, la sfârşit fiind şi ei
arşi iar cenuşa îngropată. Pentru ei se sacrifica un câine care
să-i conducă pe lumea cealaltă.
Religia Maya
„Un celebru arheolog i-a numit pe mayaşi «grecii Americii

precolumbiene». Aceasta, pentru că, într-adevăr, civilizaţia
Maya a fost cea mai importantă dintre cele existente în
America Centrală, exercitând asupra celorlalte civilizaţii din
acest spaţiu, dar mai ales asupra celei aztece, o influenţă
similară celei exercitate de greci asupra romanilor”.12 Triburile
maya au locuit în peninsula Yucatan şi în Guatemala.
„Mayaşii, care aveau o scriere hieroglifică azi parţial
descifrată şi un calendar complex şi exact căruia i se poate
aplica, cu uşurinţă, calculul de transformare în calendarul
gregorian, sunt urmaşii şi moştenitorii culturali ai olmecilor, a
căror civilizaţie a înflorit către 1200 î.d.Hr.”13 Cu toate
acestea, cele mai vechi urme care vorbesc despre mayaşi sunt
din perioada 200-300 d.Hr.
În ceea ce priveşte arhitectura, literatura şi astronomia,
mayaşii i-au dominat pe azteci. Deşi au reuşit să ducă o viaţă
politică independentă pentru mult timp, în vremea cuceririi de
către spanioli (1517), pierduseră orice putere. Acest lucru s-a
datorat unei invazii militare venite din Teotihuacan (Mexic).
Mai târziu sunt cunoscute patru centre importante: Tikal,
12
Nicolae A CHIMESCU, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice,
p. 336.
13
Copan, Palenque şi Calakmul, alături de alte oraşe de mai

mică importanţă.
Între anii 800-900 d.Hr., mayaşii se retrag în peninsula
Yucatan, unde se dezvoltă mai multe centre precum Chichén
Itza, cucerit apoi de toltecii din Tollan. Centrul s-a mutat în
oraşul Mayapan, lângă Mérida, cetate distrusă în anul 1441.
Venirea spaniolilor pare să fie o împlinire a profeţiei lui
Tezcatlipoca: „În ziua aceea, toate vor cădea în ruină...”. Unele
triburi se refugiază în jungla din Chiapas. Urmaşii acestora
trăiesc astăzi în America Centrală: yucatacii, cholii, chontalii,
lancandonii, tzotzolii, tzeltalii, toholabalii, quiché,
cakchiquelii, tzutuhilii.
Din cauza informaţiilor prea puţine nu se cunosc multe
detalii privitoare la religia mayaşilor. Aceasta s-a păstrat în
limitele tradiţiilor religioase din America Centrală. Divinităţile
mayaşe se pot grupa în mai multe familii: cereşti, terestre,
subterane, ale timpului şi ale cifrelor. Mayaşii aveau
treisprezece divinităţi principale pentru cer, şapte pentru
pământ şi nouă pentru lumea subterană.
Religia mayaşilor se prezintă, în ultima perioadă a
dezvoltării sale, drept un sincretism maya-toltec, încât este
dificil de recunoscut care sunt divinităţile specifice. „Chiar în
domeniul mitologiei pur maya primii cercetători nu deosebeau
bine cele două perioade şi nici autorii Cidicelor sau ai textelor
Popol Vuh şi Chilam Balam nu ştiau să le distingă cum
trebuie, amestecând nenumăraţi eroi ai diverselor grupuri cu
divinităţile maya”.14
Zeul principal în Yucatan a fost Kinck-aham, zeul
soarelui, reprezentat cu barbă şi dinţi în formă de ochi. În
Itzamal era cunoscut sub numele de Kinick Kakmo, arătându-se
la amiază pentru a consuma jertfele, sub forma păsării Arara.
Erau şi zei ai apelor, ai ploii (Chac, ce prefera sacrificiile de
copii), ai focului şi zeul şarpe Kulkulcan, Quetzalcoatl al
14
Angelo MORRETTA, Miturile vechilor civilizaţii mexicane…, p. 136.
ADRIAN BOLDIŞOR 78
aztecilor. Ritualurile semănau cu cele ale aztecilor, însă preoţii

nu se bucurau de o cinste deosebită. Sacerdoţiul aparţinea lui
halach uinic („omul cel vrednic”), iar preoţii aveau datoria să
predea scrierile hieroglifice, calendarul şi prevestirile.
Sacrificiul purta numele de p’a chi („deschiderea gurii”) la
yucataci, deoarece se punea sângele victimei pe gura statuii
zeului. Erau preferate sacrificiile umane în locul celor de
animale. Victimei i se scotea inima sau era jupuită de vie.
„Fără a se identifica cu un monoteism pur, cultul zeului celest
Itzam Na («Casa Iguanei»), reprezentat printr-o clădire a cărei
poartă de intrare este chiar gura zeului, se aproprie totuşi de
acesta, căci celelalte zeităţi din panteonul maya (Soarele, Luna,
divinităţile Chac etc.) sunt numai slujitorii săi credincioşi.
Itzam Na este, în acelaşi timp, şi zeu al infernului, al focului şi
al însănătoşirii”.15
Cărţile păstrate de la mayaşi folosesc dialectul maya,
dar alfabetul latin. Lucrarea cea mai importantă este Popol
Vuh („Cartea Sfatului”) a mayaşilor quiché, în ea găsindu-se
date preţioase cu privire la credinţele şi tradiţiile religioase,
având diferite teme: nimicirea treptată a lumii prin apă şi foc,
crearea unui om ce se topeşte în apă, sau a unui om de lemn
înţepenit etc. Capul zeilor sacrificaţi se află la originea
jocurilor cu mingea, jucătorii ce pierdeau fiind decapitaţi. O
altă lucrare importantă a o reprezintă Cărţile lui Chilam
Balam ale yucatacilor.
Sacerdoţiul ocupa un loc important în cultul mayaşilor.
Exista o strânsă legătură între autoritatea religioasă şi acea
orăşenesc. Preoţii transmiteau cunoştinţele religioase, scrisul,
astrologia, istoria, mitologia, medicina sau ceremoniile în
legătură cu momentele importante din viaţa oamenilor.
Timpul mayaşilor era împărţit în patru părţi: timpul
istoric, timpul strămoşilor, timpul legendar şi timpul mitic.
„Din timpul istoric fac parte evenimentele care au legătură cu
15
diverşii conducători, pe când timpul strămoşilor glorifică

evenimente ale prezentului asociindu-le cu un arbore
genealogic sacru. Timpul legendar duce genealogia sacră până
la origini, la marele strămoş. Dar toate aceste modele
temporale au fost alungate în uriaşul curs al evenimentelor, cel
care a început cu mii şi milioane de ani înaintea vremii
noastre”.16
B. Religia vechilor peruvieni
1. Divinităţile vechilor peruvieni

Imperiul incaş a fost întemeiat, conform mitologiei, de eroul
Manco Capac şi de surorile lui, ce s-au stabilit în valea Cuzco.
Imperiul s-a extins până în Chile, mai ales în timpul împăraţilor
Viracocha Inca şi a fiului său Pachacuti, în 1483. Ca întindere,
imperiul poate fi asemănat cu cele întemeiate de Alexandru cel
Mare şi Napoleon. După împăratul Huayna Capac a urmat un
război între fii săi, Huascar şi Atahuallpa, ultimul ieşind
victorios în anul 1532. Spaniolul Pizzaro a ajuns în aceste
locuri însoţit de 180 de oameni. „În imperiul comunitar al
incaşilor, religia oficială – aceea a populaţiilor quecha din
Cuzco, probabil mult asemănătoare cultelor minore pe care le
asimilase – era o chestiune de stat”.17
La fel ca şi vechii mexicani, peruvienii erau politeişti.
După acceptarea în panteon a zeului Viracocha, aproape toate
zeităţile peruviene au fost reprezentate în forme antropomorfe.
Se poate vorbi de un fel de amestec de arhaism şi de
raţionalitate specifice întregii societăţii incaşe. Exista credinţa
că zeităţile îşi schimbau înfăţişarea după cum doreau.
Divinităţile erau masculine şi feminine şi se aflau legate între
ele prin grade de rudenie sau prin grade de ostilitate. Incaşii
16
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. 4..., pp. 34-35.
17
ADRIAN BOLDIŞOR 80
şi-au îmbogăţit panteonul prin acceptarea zeilor adoraţi de

triburile cucerite.18
Soarele (Inti sau Intip), zeul principal al incaşilor, era la
peruvieni de mai mare importanţă decât la mexicani, formând
centrul religiozităţii lor. Până şi satele peruviene aveau casele
aşezate cu faţa spre răsărit, pentru ca locuitorii să poată saluta
soarele în momentul apariţiei sale. O statuie de aur a acestui
zeu se afla în templul principal din Cuzco. Era obligatoriu ca
acest zeu să fie adorat înaintea tuturor celorlalţi. Regele inca
era întruparea pe pământ a zeului-soare. Mai târziu, sora bună a
regelui devenea soţia sa principală pentru a-i naşte un succesor,
deoarece numai ea era de origine divină. Triburile de pe coastă
au adorat cu precădere pe Si, Zeiţa lunii.
Luna (Mama Quilla, Mama Ogllo în legenda incaşilor),
soră şi soţie a soarelui, era a doua zeitate importantă. În cinstea
ei existau imnuri ajunse până la noi. Curcubeul (Caycha) era
unul dintre ofiţerii soarelui, iar stelele, între care se evidenţiau
Venus şi Pleiadele, erau socotite paji şi doamne de onoare care
însoţeau soarele şi luna.
În afară de zeităţile solare ale incaşilor, peruvienii
cinsteau doi zei principali ai vechilor straturi etnice, adoptaţi
apoi de incaşi: Viracocha şi Pachacamac.
Viracocha era supremul creator şi susţinător al lumii.
După ce a părăsit pământul, totul s-a desfăşurat conform
voinţei lui. Sora şi soţia sa era Mama Coca, ploaia şi apa în
general. Ea era reprezentată având pe cap o urnă cu apă şi
zăpadă. Când fratele său Viracocha îi spărgea acest vas, ploua
şi ningea pe pământ. Lui Viracocha îi erau dedicate câteva
sărbători anuale, marcate de festivaluri deosebite. Templele
închinate lui se găseau în toate cetăţile, cele mai importante
fiind în Cuzco şi Cacha.
18
p. 51.
Pachacamac (creatorul şi păstrătorul lumii), era zeul

suprem al populaţiilor din apropierea mării. Un mit povesteşte
că Pachacamac l-a înfruntat şi pe zeul Inti. Pachacamac a creat
bărbatul şi femeia dar, din cauza condiţiilor grele de viaţă,
bărbatul a murit de foame. Atunci femeia a implorat ajutorul
Zeului Soare, rămânând însărcinată şi născând un fiu.
Pachacamac a furat copilul şi l-a tăiat în bucăţi, i-a semănat
dinţii şi din ei a răsărit porumbul, iar din carnea lui au răsărit
fructele. Femeia-Mamă l-a rugat pe Soare să se răzbune.
Acesta, deşi neputincios în faţa lui Pachacamac, a creat din
cordonul ombilical alt fiu, pe Vichama şi l-a dat femeii. În cele
din urmă, Pachacamac o omoară pe femeie. Vichama se supără,
îl urmăreşte pe Pachacamac care însă reuşeşte să scape. Atunci
se supără pe omenire şi arde recolta. Regretând fapta, Vichama
se roagă de soare care lasă să cadă pe pământ trei ouă: unul de
aur din care au ieşit nobilii, unul de argint din care au ieşit
femeile nobililor, iar al treilea de aramă din care au ieşit
oamenii de rând. Zeu al focului, zeu civilizator, el a schimbat
oamenii dinaintea lui în jaguari şi maimuţe, dând astfel naştere
unei noi rase de oameni, pe care i-a învăţat meseriile şi arta. În
cultul său era ceva misterios, sumbru, violent. I se aduceau
sacrificii omeneşti. Soţia lui Pachacamac era Pachamama,
zeiţa infernului.
Vechii peruvieni, ca şi vechii mexicani, adorau, pe
lângă aceste zeităţi principale, numeroşi alţi zei. Aceştia erau
cel mai adesea personificări ale fenomenelor naturale. Catequil
era zeul cerului şi al fulgerului, foarte temut de peruvieni şi
reprezentat cu o praştie şi o măciucă. Focul era adorat şi păzit
cu veneraţie de un colegiu de fecioare în templul soarelui. Zeul
fenomenelor meteorologice era Illapa. Dintre animale, şarpele
avea un cult deosebit, iar dintre plante, cartoful şi porumbul îşi
aveau zeii lor.
Panteonul inca a fost dominat la început de zeul Inti, iar
mai târziu de Viracocha. Vechii peruvieni credeau şi ei în
ADRIAN BOLDIŞOR 82
numeroase spirite mărunte, în genul tepitotonilor. Aceste

spirite se numeau gaucas sau haucas şi se întrupau în idoli şi
fetişi, la care poporul ţinea foarte mult.
2. Cosmologia
Vechii peruvieni acceptau aceeaşi cosmogonie împătrită ca şi
mexicanii. În prima eră zeii au trăit pe pământ, în cea de-a doua
au apărut giganţii, în a treia oamenii au trăit fără cultură, iar în
cea de-a patra oamenii au devenit extrem de răi. O a cincea
perioadă a incaşilor a durat 300 de ani şi s-a încheiat cu
cucerirea spaniolilor conduşi de Pizzaro.
Existau mai multe mituri cu privire la originea lumii.
Triburile din nordul Perului credeau că lumea a fost creată de
zeul Kon (zeu născut din împreunarea soarelui şi a lunii). Era
un fel de fiinţă fără carne şi oase care a venit dinspre nord. El
i-a creat pe oameni şi le-a dat legi pentru supravieţuire. Dar
oamenii de pe coasta Oceanului nu au respectat legile, zeul
privându-i de ploaie, partea de coastă din Peru fiind nisipoasă
şi sterilă. Pentru a supravieţui, oamenii s-au stabilit pe lângă
câteva râuri pe care Kon le-a lăsat să curgă prin ţară. În cele din
urmă Kon a fost alungat de o fiinţă mai puternică decât el. Altă
versiune a acestui mit spune că acest zeul a trăit printre oameni.
Deoarece aceştia l-au supărat, Kon şi-a întins mantia peste
ocean, s-a aşezat pe ea şi a dispărut.
Un mit din podişurile sudice spune că la început a
apărut din Lacul Titicaca un bărbat, Viracocha. El a creat cerul
şi pământul, dar a lăsat totul în întuneric. Mai târziu tot el s-a
ridicat din mare şi a creat soarele, luna şi stelele, poruncindu-le
să-şi urmeze cursul pe firmament. Oamenii au fost creaţi o dată
cu cerul şi pământul şi au fost lăsaţi să trăiască în întuneric.
Aceştia, păcătuind împotriva Creatorului, au fost transformaţi
în pietre. În timpul celei de-a doua lucrări creatoare, zeul i-a
creat pe oameni din piatră şi i-a chemat la viaţă. De aceea este
specific simbolismul pietrelor, prezent atât în perioada de
început a vieţii umane cât şi la sfârşit, mumiile peruviene fiind

aidoma unor bolovani uriaşi. În ele era pus cel mort în poziţia
fătului în pântecele mamei sale. În acest context, piatra sau
bolovanii mari reprezintă un simbol al ouălor primordiale
aruncate pe pământ, din care a apărut viaţa. Probabil că
moartea va fi fost interpretată ca o reîntoarcere la forma
primară de viaţă.
3. Cultul
a. Lăcaşurile de cult. Viaţa cultică se desfăşura în temple, unde
sălăşluiau zeii. Templele erau construite cu scopul de a
corespunde măreţiei şi cerinţelor zeilor care le locuiau, având
forma unor cetăţi. Incaşii au avut o predilecţie pentru
construcţiile masive, monumentale. Cu timpul, arta decorativă
a fost înlocuită cu lucrări din aur deosebite.
La început modeste, lăcaşurile de cult ale vechilor
peruvieni ajunseseră sub incaşi la o mare dezvoltare. Marele
templu al soarelui, „Curtea soarelui” (Coricancha), din capitala
statului peruvian, Cuzco, era un edificiu vast, înconjurat de
numeroase clădiri anexe. Acest templu avea o circumferinţă de
400 m. În jurul lui se afla un zid uriaş din pietre cioplite.
Templul avea o mulţime de porţi, toate acoperite cu plăci de
aur. O cornişă de aur de două palme lăţime şi groasă de patru
degete înconjura zidul templului. Numai incaşii aveau voie să
intre în templu. În interiorul lui era foarte mult aur, templul
purtând numele de Coricancha („Locul aurului”). Pereţii şi
tavanul templului aveau podoabe de aur, un disc de aur
reprezentând soarele fiind aranjat astfel încât dimineaţa primele
raze de soare să cadă pe el, luminând mumiile incaşilor
defuncţi, aşezate în semicerc în jurul discului, pe tronuri de aur.
Împrejurul templului erau locuinţele divinităţilor care formau
cortegiul soarelui. Între aceste edificii, cel mai important era
închinat lunii, soţia soarelui, având de asemenea un disc de
argint, în jurul căruia tronau mumiile reginelor defuncte.
ADRIAN BOLDIŞOR 84
Templele închinate lunii erau acoperite în întregime cu argint.

Vestita „Grădina de Aur” (200 m lungime şi 100 m lăţime)
avea în mijlocul ei un templu. În acesta se găseau sculptate, în
aur masiv, dealuri, plante, animale, câmpuri, bărbaţi şi copii.
Templul lui Viracocha din Cuzco era înfrumuseţat cu
cele mai frumoase materiale ţesute de mână. Pe altarul de răsărit
se găsea statuia zeului tăiată în piatră. La acest templu erau
aduse obiectele sacre (haucas) ale populaţiilor învinse. Pe locul
unde a existat acest templu spaniolii au construit catedrala
romano-catolică din Cuzco, la ridicarea ei folosindu-se
materialele din vechiul templu. Alte temple mai mici sau capele
serveau ca locuinţe stelelor, fulgerului, curcubeului. Pe teritoriul
întregului stat peruvian incaşii construiseră temple similare, mai
puţin impunătoare decât cel din capitală. Obiectele de cult erau
din aur şi argint, împodobite cu pietre preţioase.
b. Sacerdoţiul. La vechii peruvieni preoţii se bucurau de

o cinste deosebită. Incaşii nu au făcut să dispară vrăjitorii, care
îndeplineau în rândul poporului obişnuitele practici: alungări
de spirite, preziceri, convorbiri cu spiritele morţilor ş.a. Cu
timpul s-a format un puternic sacerdoţiu, condus de un Mare
Preot (Apu Hatun Villca), aparţinând familiei regale, numit de
rege pe viaţă. Acesta deţinea rangul al doilea după rege, care
era socotit fiul şi urmaşul Soarelui. Clerul înalt format era din
familia incaşilor şi se îmbrăca în haine deosebite. Preoţii de
rând se îmbrăcau la fel ca toată lumea. Preoţii din Cuzco erau
toţi din familia incaşilor, fiind ajutaţi în lucrul lor de numeroşi
sclavi. „La fel ca în Egipt, preoţii incaşilor aveau în grijă tot ce
era în legătură cu sănătatea, de la «corpul politic» al statului
până la corpul omenesc, cumulând astfel funcţiile de
sacrificator, prezicător şi şaman-vindecător. Ca şi acei baru
babilonieni, ei inspectau cu grijă măruntaiele animalelor
sacrificate, citind în ele viitorul. Practicau deopotrivă şi arta
vindecării, prin scurgerea fluidului unui obiect socotit a
reprezenta agentul îmbolnăvirii. În plus, erau chiropractori,

punând la un loc oasele dislocate, prin manipulare externă, şi
mai ales excelenţi chirurgi, în stare să execute operaţii delicate,
ca trepanaţiile, al căror scop real, de cele mai multe ori, ne
scapă”.19 Marele Preot trăia în abstinenţă, nu se căsătorea
niciodată, se hrănea cu legume şi mălai şi bea doar apă.
Locuinţa lui se afla într-un câmp deschis, deoarece acolo putea
să studieze stelele.
Pe lângă preoţii de sex masculin, exista şi un sacerdoţiu
feminin format din „fecioare ale soarelui”care trăiau pe lângă
templele soarelui, tinere fete alese de mici din familia incaşilor
şi ale nobililor, ţinute închise în instituţii asemănătoare
mănăstirilor. Trimişii regelui aduceau aici cele mai frumoase
fete, care pregăteau hainele şi hrana regelui incaş, îngrijau de
temple şi întreţineau focul sacru. Unele fecioare intrau în
haremul regelui, celelalte rămânând fecioare toată viaţa. La
Cuzco era o astfel de instituţie care adăpostea nu mai puţin de
500 de fete, cărora li se aplicau pedepse groaznice dacă nu-şi
păstrau cinstea sau lăsau focul sacru să se stingă.
Preoţia inferioară avea mai multe trepte în funcţie de
îndatoriri: preoţi însărcinaţi cu prevestirea viitorului, magicieni
şi vraci, preoţi învăţaţi care se ocupau de muzică şi poezie,
având influenţă în afacerile religioase etc.
c. Sacrificiile. Cultul se concentra pe aducerea jertfelor,

cea mai importantă fiind cea de natură zoomorfă. Mai rar se
întâlneau sacrificii umane, cei jertfiţi fiind ştrangulaţi sau
tăindu-li-se gâtul. Sângele animalelor era aruncat pe statuia
zeului. Ca ofrande şi sacrificii, vechii peruvieni aduceau
templelor mari cantităţi de aur, argint, pietre preţioase, stofe
scumpe, pene frumoase, flori mirositoare sau ardeau răşină care
răspândea un miros plăcut. Aduceau ofrande de fructe, legume,
porumb, coca, băuturi pregătite şi oferite în cupe de aur. Un
19
ADRIAN BOLDIŞOR 86
sacrificiu întâlnit la vechii peruvieni era smulgerea unui fir de

păr din sprânceană, pus apoi în palmă şi suflat în direcţia
idolului. Când un copil primea al doilea nume i se tăiau părul şi
unghiile care erau oferite zeului.
La începutul aratului sau al secerişului se jertfeau plante
şi lame, jertfele putând fi depuse la răscruce de drumuri.
Existau sacrificii de păsări şi animale, în special lama, animalul
principal al peruvienilor. Carnea animalelor sacrificate era
uneori mâncată crudă de către sacrificator.
Sacrificiul uman era întâlnit mai rar decât la mexicani.
Când un incaş era bolnav i se sacrifica soarelui unul dintre fiii
bolnavului. Cu ocazia marilor sărbători aveau loc pelerinaje
impresionante. Cu ocazia unei mari sărbători se sacrifica un
copil, ca şi la urcarea pe tron a unui incaş, copilul fiind
sugrumat şi îngropat. La moartea unui incaş soţiile sale erau
uneori arse, sacrificându-se şi alţi oameni. Se obişnuia ca, în
locul oamenilor, să fie puse în mormânt efigiile lor din lemn,
pentru a îndeplini serviciile cerute de incaşul defunct.
Mărturisirea păcatelor era foarte importantă, fiind
făcută în faţa unui preot din ierarhia superioară, într-un loc
ascuns şi fără martori, sau în faţa unui râu sau a soarelui.
d. Magia şi mantica. Vrăjitoria a cunoscut o înflorire

deosebită la vechii peruvieni înainte de impunerea stăpânirii
incaşilor, fiind tolerată şi după aceea. Erau vrăjitori care cădeau
în extaz şi făceau preziceri, vorbind cu sufletele morţilor,
practicând un fel de spiritism. Existau şi oracole oficiale,
servite de preoţi şi cercetate de căpetenia satului. Pentru ghicit
se studiau măruntaiele animalelor sacrificate.
e. Sărbătorile. Fără a îndeplini funcţia magică pe care o

avea la mexicani, calendarul peruvienilor exercita o influenţa
considerabilă asupra, fiind dependent de soare şi de celelalte
planete. În timpul anului existau patru mari sărbători oficiale
(Raimi), aşezate în legătură cu echinocţiile şi solstiţiile, cea mai

importantă fiind cea de la solstiţiul de iarnă, care dura nouă
zile, primele trei fiind de post. Cu acest prilej se aprindea noul
foc de la razele soarelui cu ajutorul unei oglinzi concave, sau
prin frecare de lemne. Erau şi alte sărbători ce presupuneau
sacrificii, procesiuni şi dansuri.
4. Cultul morţilor
Există puţine informaţii în legătură cu credinţa în viaţa veşnică
a incaşilor. Sufletul celui mort trecea peste un pod îngust ca un
fir de păr, suspendat deasupra unui râu adânc, „casa celor muţi”
(Upa-marca). Alături de cei morţi erau îngropaţi câini negri
care să-i însoţească.
Triburile de pe coasta oceanului credeau că cei morţi
trebuie însoţiţi de foci. După moarte, sufletele trăiau în jurul
trupului, de aceea peruvienii aveau o grijă specială faţă de
acestea. Trupul era aşezat în poziţia şezândă, legat cu pături şi
fulare, înmormântările fiind făcute în peşteri sau în gropi
individuale. Mumiile erau considerate sacre, cele ale unor
militari vestiţi fiind duse în campaniile militare importante. De
asemenea, mumiile jucau un rol important în cadrul
sărbătorilor anuale, atunci când li se aduceau ofrande de
mâncare şi băutură.
La vechii peruvieni, credinţa în viaţa viitoare şi chiar
într-o viitoare renaştere era foarte puternică. Această credinţă a
dus la păstrarea cadavrelor sub formă de mumii. Erau
mumificaţi numai nobilii, cadavrele lor fiind puse la uscat pe
înălţimile munţilor, la temperaturi foarte scăzute. În morminte se
puneau obiecte pentru serviciul mortului, uneori acestea fiind
foarte valoroase, lucru care a dus nu de puţine ori la profanare lor,
spre marea durere a indigenilor care ţineau atât de mult la
integritatea trupească a morţilor. Pe morminte se puneau mâncare
şi băutură, deoarece se credea că sufletele ce stăteau în preajma
mormântului îşi astâmpărau foamea şi setea. Femeile se sacrificau
ADRIAN BOLDIŞOR 88
sau erau sacrificate pe mormintele soţilor înainte de stăpânirea

incaşilor. Vechii peruvieni aveau credinţa că după moarte se va
face distincţia între nobili şi oamenii de rând, nobilii mergând la
tatăl lor, Soarele, unde vor fi fericiţi, cei de rând mergând sub
pământ, în imperiul zeului Supai. Ideea de răsplată a faptelor după
moarte nu apare, starea de fericire sau nefericire din viaţa viitoare
fiind hotărâtă de situaţia socială a fiecăruia.20
5. Concluzii
În prezent, majoritatea populaţiei din fostul regat încă este
romano-catolică. În credinţele unor triburi s-au mai păstrat vechi
tradiţii păgâne. Tribul Ketschua crede nu numai în Dumnezeu,
Iisus Hristos, Sfânta Fecioară Maria, dar şi în Inti şi alte zeităţi
minore. Sărbătorile creştine sunt însoţite în taină de ritualuri ale
fertilităţii, jertfe şi de practica ghicirii viitorului.21
20
21
p. 56.
Religia Egiptului antic
1. Introducere
„În pofida unei familiarizări de suprafaţă cu iconografia
Egiptului antic, religia sa rămâne stranie şi enigmatică. De la o
asemenea distanţă temporală, pluralitatea este resimţită ca fiind
contradictorie, structura complexă a panteonului, variantele
miturilor şi divinităţilor se confundă şi sunt presărate cu
numeroase lacune. Azi totul a fost repus în chestiune:
divinitatea faraonului, realitatea lumii de dincolo, natura
precisă a unor entităţi ca ba şi ka, traduse de obicei prin
«spirit» şi «suflet» etc. Pe de altă parte, tradiţia religioasă
egipteană este extrem de conservatoare. Ea rezistă oricărei
schimbări şi are propriile ei modele de zei şi eroi. Ea se
orientează în întregime către o lume de dincolo
neschimbătoare, lume căreia numeroase generaţii de cercetători
au încercat să-i descifreze tainele”.1
Vechii egipteni foloseau mai multe denumiri pentru ţara
lor. Dintre toate acestea, cea mai frecvent folosită este Kemet,
„pământ negru”, opus „pământului roşu”, adică pământului din
deşert. Egiptul mai este numit şi ta meri, în sensul de „pământ
iubit” şi ta nutri, adică „pământ al zeilor”. Încă de timpuriu
marele istoric Herodot folosea termenul de Aegyptos. Numeroşi
istorici au numit ţara Egiptului Ha-Ka-Ptah, după numele
templului lui Ptah din Memfis.
Herodot spunea despre egipteni că erau cei mai pioşi
dintre popoarele antice, afirmaţie demonstrată de
descoperirile istorice ce au scos la iveală numeroasele
1
ADRIAN BOLDIŞOR 90
monumente de artă şi lăcaşuri care au rămas. Studiile asupra

civilizaţiei egiptene au luat avânt după descoperirea
monumentală de la Roseta, atunci când Jean Francois
Champollion a descifrat, în 1882, scrierea hieroglifică.
Egiptul era şi „darul Nilului” datorită aşezării ţării de-a
lungul acestui fluviu, poziţie care-i oferea multe avantaje în
exploatarea resurselor naturale. Datorită lui Herodot, care a
străbătut îndelung ţara faraonilor, dispunem de o zestre
importantă de documente referitoare la întreaga civilizaţie
egipteană. Marele istoric grec antic nota cu privire la aşezarea
Egiptului: „De la ţărmul mării până la Heliopolis, Egiptul este
bine întins, bine irigat şi cu mâl roditor”. Egiptul se aseamănă
cu o oază întinsă, având o lungime de 2.000 de km, fiind aşezat
de-a lungul Nilului. Această oază sahariană, flancată de două
deşerturi aride, însumează 35.000 de km2 de suprafaţă
cultivabilă. Fertilitatea solului este tributară Nilului care se
revarsă în fiecare an, lăsând în urmă un mâl roditor şi umezeală
îndeajuns pentru vremea de secetă. La 30 km de Memfis,
înainte de a pătrunde în Deltă, Nilul se ramifică în două braţe:
canalul Ity, care se îndreaptă spre oraşul Memfis, al doilea braţ,
numit şi „gura pelusiacă”, vărsându-se în Marea Mediterană pe
la fostul oraş antic Pelusa.
Cele mai importante oraşe ale Egiptului antic erau
Buto, Busiris, Heliopolis, Sais şi Tanis. Oraşul Buto este
menţionat în miturile referitoare la luptele dintre Seth şi
Osiris. Busiris (Bus-Osiris), era numit şi Djadu („Stâlpul lui
Osiris”). Aici s-a descoperit cel mai vechi sanctuar al zeului.
Heliopolis era oraşul Soarelui (de la grecescul helios), zeul Ra
fiind venerat aici. Despre locuitorii cetăţii Heliopolis, Herodot
spune că: „trec drept ca cei mai învăţaţi dintre egipteni”. În
Heliopolis a fost construită pentru prima dată o Eneadă sacră
(cei nouă zei primordiali). Sais sau Sait era oraşul zeiţei Neith
şi va căpăta o importanţă mult mai mare mai târziu. Tanis era
oraşul consacrat zeului Seth. Aici s-au descoperit mormintele
regilor din dinastiile a XXI-a şi a XXII-a. Ramses al II-lea, a

cărui familie era originară din acest oraş, l-a înconjurat cu
ziduri de apărare şi l-a împodobit cu numeroase statui.
La aceste aspecte se adaugă şi o alte idei lăsate de
civilizaţia şi cultură egipteană: omogenitatea, uniformitatea şi
un anumit fel de imuabilitate, în care schimbările petrecute au
avut loc în cadrul aceloraşi forme.2 Egiptul a fost străbătut de
numeroşi călători, greci, romani sau arabi, relatările lor
constituind dovezi temeinice în cunoaşterea acestei civilizaţii.
Între aceştia se numără Jhon Greves care, în 1646, a publicat la
Oxford celebra lucrare Pyramidographia, în care menţionează
călătoriilor sale în urma călătoriilor în aceste locuri. În anul
1681, Bussuet scria în Discours sur l’Histoire universelle
despre frumuseţea şi importanţa piramidelor în viaţa
egiptenilor şi a întregii istorii a umanităţii. Toate aceste
mărturii culese din vasta literatură egiptologică ne pregătesc
pentru marea descoperire franceză, care a făcut şi mai cunoscut
Egiptul în lumea de atunci: expediţia lui Napoleon Bonaparte
în Egipt, expediţie care, deşi s-a soldat cu un eşec, a reprezentat
un succes pe plan ştiinţific.
Egiptul a fost locuit din cele mai vechi timpuri, însă nu
se poate spune cu exactitate de ce neam sunt egiptenii. Există
mai multe păreri cu privire la originea etnică a poporului
egiptean, însă cea mai avizată este aceea că egiptenii ar fi un
popor provenit din amestecul triburilor indigene ale Africii de
Nord şi de Est.3 Din punct de vedere al organizării politice,
populaţia Egiptului antic era structurată patriarhal, fiind
împărţită în ginţi, apoi în comunităţi teritoriale numite de greci
nome, în număr de 42. După mai multe lupte între conducătorii
acestor nome, organizaţiile răzleţe s-au unificat formând două
2
Ovidiu DRIMBA, Istoria culturii şi civilizaţiei, I, Ed. Saeculum I.O.,
3
Diac. Prof. Univ. Dr.Emilian VASILESCU, Istoria religiilor, Ediţia a III-a,
ADRIAN BOLDIŞOR 92
state: Egiptul de Sus, situat în zona izvoarelor Nilului, cu

capitala la Teba, şi Egiptul de Jos, situat în Delta Nilului, cu
capitala la Memphis. În cele din urmă, aceste două state au fost
unite într-unul singur de către faraonul Menes (3.200 î.d.Hr.).
Evoluţia statului unitar egiptean a avut loc în mai multe
etape: regatul timpuriu (3.188-2.815 î.d.Hr.), cu capitala la
Tihnis; regatul vechi (2.815-2.400 î.d.Hr.), cu capitala la
Memphis, fiind regatul în decursul căruia se construiesc
piramidele; perioada regalităţilor multiple (2.300-2.050 î.d.Hr.);
regatul mijlociu (2.000-1.800 î.d.Hr.), cu capitala la Teba, fiind
marcat de invazia hicsoşilor, triburi nomade asiatice; regatul
nou (1.590-525 î.d.Hr.), cu capitala la Teba, apoi la Sais,
constituind apogeul politic şi cultural al perioadei antice în
Egipt. În această perioadă, către anul 1.570 î.d.Hr.,
conducătorii Tebei întreprind campanii militare prin care
domină întreaga Vale a Nilului, transformând cetatea în
centrul unui vast Imperiu ce se întindea de la Eufrat până la
Nil. Regii încep acum să capete o puternică funcţie
sacerdotală în templul local.
Regatul timpuriu (3.188-2.815 î.d.Hr., dinastiile I şi a
II-a). De la apariţia egiptenilor în istoriei, cele două regate au
purtat numeroase lupte pentru supremaţie în Valea Nilului.
Seria acestor conflicte este greu de reconstituit, izvoarele
vremii fiind lacunare şi contradictorii, dar anvergura luptelor
trebuie să fie impresionantă din moment ce stă la baza mitului
luptei dintre zeul Set şi războinicul Horus. Tradiţia istorică
egipteană, transmisă de Herodot, atribuie unificarea
legendarului Menes, prototip al regelui Horus. Unificarea a
avut loc în jurul anului 3.200 î.d.Hr., dată care marchează
trecerea la vârsta faraonică a Egiptului.4 Se crede că Menes a
pus să se sape primele mari canale de irigaţie şi a fondat oraşul
Memfis (de la numele său). A condus cu succes o expediţie
4
Nicolae BRANGA, În lumea faraonilor, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
contra Libiei, a dat regatului său un corp de legi şi a construit

mai multe temple.5
Numele de „Epoca tinită” dată acestei perioade provine
de la oraşul-capitala Tinis, din Egiptul de Sus, locul de origine
al faraonilor primelor două dinastii. Egiptul întreţinea un
comerţ puternic cu Fenicia.6 În timpul celei de-a doua dinastii
tinite (2.890 – 2.686 î.d.Hr.), Egiptul a invadat Peninsula Sinai,
bogată în zăcăminte de cupru. În această perioadă construcţiile
funerare subterane (de la Saqqara şi Abydos), destinate regilor,
au atins dimensiuni impresionante, ajungând la o lungime de
83 m, având 58 de încăperi.7 Litigiile juridice erau
reglementate în capitala fiecărei nome, dar în ceea ce priveşte
dreptul civil nu avem niciun fel de informaţii.8
Cel mai vechi dintre zeii întregului Egipt a fost şoimul
Horus, care era iniţial venerat în Hieraconpolis şi în Edfu.
Regii proveniţi din acest ţinut („adoratorii lui Horus”) au fost
primii unificatori ai Egiptul, fiind cei care au transformat
zeitatea lor tribală într-un zeu cunoscut în întreg teritoriul ca
zeu al soarelui. Preocupările faraonilor din dinastiile I şi a II-a
au fost de natură constructivă, Aha ridicând un templu la Sais
pentru zeiţa Net, Djer edificând palatul regal din Memphis.
Continua prosperitate a regatului egiptean şi consolidarea
politică a unor faraoni ca Udju, Adjub şi Semerhet au dus la
realizarea cu succes a unor expediţii în ţinuturile de la Marea
Roşie şi Peninsula Sinai. În aceste condiţii, Egiptul începe să se
afirme ca o mare putere. Luptele susţinute au făcut să apară
prizonierii de război care sunt transformaţi în sclavi şi folosiţi
în toate domeniile unde munca lor îşi găsea întrebuinţare. După
5
Ovidiu DRIMBA, Istoria culturii şi civilizaţiei, p. 141.
6
Horia C. MATEI, O istorie a lumii antice, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984,
p. 15.
7
8
Claire LALOUETTE, Civilizaţia Egiptului antic, Volumul I, Traducere şi
note de Maria Berza, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 21.
ADRIAN BOLDIŞOR 94
cum arată documentele faraonilor din acea perioadă, numărul

sclavilor era destul de mare, mai ales în temple şi în palate. Un
astfel de document din timpul dinastiei I vorbeşte de 120.000
de prizonieri.9
Regatul vechi (2.815-2.400 î.d.Hr, dinastiile III-VI).
Este epoca maximei împliniri a tuturor componentelor,
economice, sociale, politice şi culturale ale civilizaţiei
egiptene. Din această cauză generaţiile ulterioare, până la
cucerirea persană din anul 525 î.d.Hr., se vor strădui să
reediteze gloria Imperiului Vechi ca pe „secolul de aur” al
Egiptului.10 Capitala regatului este stabilită la Memfis. Este
epoca de prosperitate economică şi înflorire culturală, prima
perioadă de afirmare pe planuri multiple a civilizaţiei egiptene.
Faraonul, monarhul absolut, considerat a fi de origine
divină şi identificat iniţial cu Horus, apoi, în timpul dinastiei a
V-a, cu fiul lui Ra (Zeul soarelui din Heliopolis), este motorul
statului şi universului. Aparatul administrativ-birocratic
central, condus de vizir şi ajutat de un important grup de scribi,
va atinge apogeul în timpul dinastiei a IV-a, grandioasele
piramide de la Giza stând mărturie centralismului statal, dar şi
înaltului nivel atins de ştiinţa şi tehnica egipteană.11 Această
perioadă este perioada în care domină regii-zei la Memphis,
oraşul capitală. Cu timpul a început să fie elaborată o nouă
teorie a monarhiei, care se va menţine mult timp după aceea.
Regele, având esenţă divină, era mijlocitor între zei şi oameni.
Sfinxul din Gizeh reprezintă imaginea magistrală a acestei
concepţii: cu trupul de leu, dăltuit chiar într-o stâncă din deşert
şi având chipul lui Kefren, mândru paznic regal al necropolei,
îşi impune divina maiestate între deşertul roşiatic şi cer.12 În
9
Pierre MONTET, Egiptul pe vremea dinastiei Ramses, Ed. Eminescu,
10
Nicolae BRANGA, În lumea faraonilor, p. 20.
11
Horia C. MATEI, O istorie a lumii antice, p. 15.
12
Claire LALOUETTE, Civilizaţia Egiptului antic, p. 23.
timpul regelui Djeser (2.667-2.648 î.d.Hr.) a trăit arhitectul

Imhotep, a cărui celebritate a mers până la divinizarea sa. Tot
acum s-a construit şi piramida în trepte de la Saqqara.
Titulatura regală, stabilită atunci şi care va rămâne
neschimbată până în vremea ultimului cezar, evidenţiază
caracterul universal al monarhului divin. Ea conţine cinci
titluri, însoţite de cinci nume, dintre care unele sunt acordate în
momentul încoronării: numele de Horus îl aşează pe suveran
sub protecţia păsării sacre, patroană a oraşului Heracleopolis,
de unde era originar întâiul rege, Narmer: stând drept, cu
ghearele întinse, pasărea divină ocroteşte primul nume al
regelui, înscris într-o reprezentare; numele nebti („cele două
stăpâne”) îl plasează pe monarh sub tutela celor două zeiţe care
patronează regatele la început: Nekhhet (vulturul alb al
Egiptului de Sus) şi Udjit (cobra Egiptului de Jos); numele
„Horus de aur” (care apare sub Keops) este al lui Horus solar şi
ceresc; numele de nesut-bit („cel ce aparţine trestiei şi
albinei”), tradus prin „Regele Egiptului de Jos şi de Sus”, îl
asimilează pe suveranul egiptean cu flora şi fauna simbolică a
fiecăreia dintre cele două părţi ale regatului; numele de fiu al
lui Re îl leagă direct pe suveranul Egiptului (începând cu
Kefren) de marea forţă cosmică a universului al cărui cult se
răspândeşte în toată ţara. Tot în timpul lui Kefren, ultimele
două nume sunt cuprinse în cartuş, dezvoltarea grafică a
semnului hiroglific sen („a înconjura, a încercui”) şi constituie
un alt mijloc de a desemna legătura dintre suveran şi tatăl său,
Soarele, asimilând dominaţia regală cu „cercul” solar şi ciclul
veşnic reînnoit al astrului. Monarhia şi religia se vor afla mereu
într-o strânsă legătură cu sistemul faraonic. Faraonul, fiu de
zeu, este el însuşi zeu, participând la forţa dătătoare de viaţă a
cerului şi a pământului.13
Epoca dinastiei a IV-a este epoca de culme în
prestigiul monarhiei, fiind legată de construcţia Sfinxului de la
13
ADRIAN BOLDIŞOR 96
Giseh şi a celor trei piramide ale faraonilor Keops, Khefren şi

Mikerinos (după numele lor elenizate). Sub dinastia a V-a,
caracterul teoretic al regalităţii se accentuează, templele capătă
multe privilegii şi libertăţi, fapt ce face să crească prestigiul şi
influenţa preoţilor din oraşul Heliopolis, devenind acum centrul
religios al Egiptului.14 Dupa dinastia a V-a aproape nimic
important nu s-a mai adăugat la patrimoniul cultural. În timpul
dinastiei a VI-a, faraonii întreprind câteva expediţii militare în
Palestina şi Nubia, continuând să stăpânească bogata Peninsula
Sinai. Însă, în această perioadă ţara se dezmembrează în nome
semi-independente. Puternica criză spirituală îşi găseşte
oglindirea în creaţiile literare ale epocii.15
Prima perioadă intermediară (dinastiile VII-X). În
această perioadă, literatura beneficiază de realizarea unor
remarcabile creaţii izvorâte din conştientizarea crizei pe care
o traversa întreaga societate egipteană. Sub dinastiile a VII-a
şi a XI-a capitala se mută de la Memphis la Heracleopolis. În
această perioadă, autoritatea regalităţii absolute este acum
într-o gravă decădere. În anul 2.048 î.d.Hr. oraşul Teba începe
lupta pentru supremaţie contra noii capitale. În această
perioadă de confuzie, de tulburări interne şi de criză a
autorităţii centralizate (numită ,,prima perioadă
intermediară”), s-au redactat Textele sarcofagelor şi prima
formă a Cărţii Morţilor. Printre capodoperele literare din
acest timp se numără Sfătuirea unui om deznădăjduit cu
sufletul său şi Povestea ţăranului bun de gură.
Criza religioasă determină răspândirea credinţelor
asociate cu zeul Osiris în detrimentul cultului de stat al lui Ra.
Invazii de mică amploare afectează hotarele rămase fără pază
(Delta Nilului şi Nubia). La capătul a doua decenii de
confruntare, Mentuhotep al II-lea îl înfrânge pe ultimul
reprezentant din dinastia a X-a, Merykare din Heracleopolis,
14
15
Horia C. MATEI, O istorie a lumii antice, p. 17.
realizând reunificarea statului şi punând bazele Regatului

mijlociu. În analele egiptene, numele lui Mentuhotep al II-lea
a rămas alături de Menes şi Ahmosis, drept cel al unui
unificator de ţară.
Regatul mijlociu (2.000-1.800 î.d.Hr., dinastiile XI-XIII).
Originari din Egiptul de Sus, din Teba, reprezentanţii dinastiei a
XI-a restabilesc unitatea statală. Mentuhotep al II-lea şi
succesorii săi reduc puterea nobilimii şi pun bazele unui stat
puternic şi prosper. Arhitectura se finisează şi se diversifică,
măreţia construcţiilor se ridică la nivelul celei din Imperiul
Vechi, dar la o scară mai umană. Pictura şi plastica statuară
sunt mai individualizate. Literatura variată cunoaşte epoca sa
clasică, remarcându-se prin fineţea analizei psihologice
(Povestirea lui Sinuhe şi Învăţăturile lui Amenemhet I). Pe plan
religios, Amon, principala divinitate din Teba, identificată cu
Ra sub numele de Amon-Ra, devine zeitatea cea mai
importantă a panteonului egiptean, Osiris fiind zeul dominant
în cultul funerar. Amenemhet al III-lea, fiul şi succesorul lui
Sesostris al III-lea, se consacră unor ample lucrări. El continuă
şi încheie acţiunea, începută în timpul lui Sesostris al II-lea, de
punere în valoare a oazei Fayum, care devine una dintre cele
mai fertile regiuni ale ţării. Aici este construită piramida
funerară a faraonului şi complexul arhitectural cunoscut sub
numele de Labirint.
A doua perioadă intermediară (dinastiile XIII-XVII).
Condiţiile interne şi externe contribuie în scurt timp la
decăderea puterii centrale şi la o nouă afirmare a independenţei
provinciale. Manetho menţionează domniile a nu mai puţin de
60 de faraoni în numai un secol şi jumătate. Grupuri de
populaţii nomade asiatice, desemnate de egipteni cu numele
grecesc hicsoşi („părinţii ţarilor străine”) ocupă cetatea Avaris
din care fac centrul puterii lor politice. Pătrunderea acestor
populaţii trebuie pusă în legătură cu mişcările de triburi care
afectează în această epocă întreaga Asie. Hicsoşii îşi extind
ADRIAN BOLDIŞOR 98
treptat această autoritate asupra celei mai mari părţi a ţării,

conducând Egiptul în timpul dinastiilor a XV-lea şi a XVI-lea.
Alungarea definitivă a hicsoşilor este realizată de Ahmosis I.
Hicsoşilor li se datorează introducerea calului şi a carului în
luptă şi noi tipuri de armament (arcul mic compus, cu săgeţi de
bronz). Spiritul războinic care va marca Regatul Nou li se
datorează în mare parte.
Regatul nou (1.590-525 î.d.Hr., dinastiile XVIII-XX).
Dinastia a XVIII-a inaugurează perioada Regatului Nou,
perioadă politică de expansiune în alte regiuni ale Asiei Mici.
Autoritatea şi grandoarea imaginii faraonului ating în Regatul
Nou o nouă culme. Legea este expresia voinţei faraonului,
impusă prin decrete regale. Neesenţială în agricultură, munca
sclavilor este folosită în activităţi casnice, în mine sau temple.
Puterea economică a templelor dedicate lui Amon creşte,
rezultat al unor privilegii şi donaţii, precum şi al unui eficient
sistem administrativ.
Contra acestei situaţii caută să reacţioneze tânărul
faraon Amenofis al IV-lea, soţul frumoasei Nefertiti, „rege
eretic” care realizează o reformă religioasă îndreptată împotriva
intereselor clerului lui Amon. El a avut ca principal ţel
restaurarea puterii deplină faraonului. Însă politica lipsită de
sprijin din partea marii majorităţi a populaţiei ţării a eşuat în
faţa puterii clerului, care se coalizase cu nobilii, deţinători de
mari domenii. Reconcilierea tronului cu clerul va fi opera lui
Tutankamon. Ajuns la tron la vârsta de 20 ani, Tutankamon
rămâne de-a lungul întregii domnii o personalitate ştearsă,
statul fiind condus de puternici generali Ay şi Horemhed.
Celebritatea postumă a acestui faraon se datorează
mormântului său din Valea Regilor, descoperit în 1922 de
englezii Carter şi Carnarvon, singurul mormânt care timp de
3.200 de ani a scăpat neprofanat şi nejefuit.
Prin constituirea imperiului asiatic şi extinderea
relaţiilor comerciale cu cetăţile feniciene, Creta, insulele din
Marea Egee, Egiptul devine mai puţin închis influenţelor

exterioare. Asistăm la o nouă apreciere a culturii străine.
Artiştii locali copiază mărfuri egeene, peceţile străine se
resimt în vestimentaţie, muzică, religie care, pentru prima
dată, admite pe sol egiptean culte asiatice, precum cele ale lui
Astarte şi Resef.
Ramses I, general, apoi vizir al lui Horemheb, desemnat
de aceasta în calitate de succesor, fondează dinastia a XIX-a.
Teba rămâne centrul religios al Egiptului. Ramses al III-lea,
fiul lui Setnakt, este ultimul mare faraon al Regatului Nou.
Confruntat cu migraţia ,,popoarelor mării”, Ramses al III-lea
reuşeşte să salveze civilizaţia egipteană de la distrugere.
Eforturile militare prelungite duc, sub urmaşii lui Ramses al
III-lea, la degradarea situaţiei economice, apoi la slăbirea
autorităţii centrale în favoarea preoţimii lui Amon din Teba şi a
principalilor comandanţi militari.
Perioada care a urmat Imperiului Nou până la cucerirea
lui de către Persia şi Grecia este numită „perioada Târzie sau
de Decadenţă”. Perioada Târzie s-a încheiat la sfârşitul
secolului al IV-lea î.d.Hr. prin cucerirea şi stăpânirea Egiptului
de persani, urmată de o perioadă de domnie prin faraoni
băştinaşi, apoi de o a doua cucerire persană la sfârşitul
secolului al V-lea î.d.Hr., încheiată cu stăpânirea greacă în anul
332 şi începutul domniei de trei sute de ani a dinastiei
faraonului grec Ptolemeu I şi a descendenţilor lui, până la
cucerirea romană în anul 30 î.d.Hr.16
Odată cu preluarea Egiptului de către Alexandru cel
Mare (332 î.d.Hr.) se deschide o nouă eră în istoria egipteană
a cărei principală trăsătură rămâne totuşi menţinerea vechilor
structuri faraonice. Această dată marchează începutul
perioadei macedonene, care a durat însă numai câteva decenii.
Alexandru n-a cucerit Egiptul prin intermediul armelor, ci
16
E. Gefferson MURPHY, Istoria civilizaţiei africane, Ed. Minerva,
ADRIAN BOLDIŞOR 100
conducerea i-a fost cedată de stratapul care administra

regiunea în numele regelui Darius. Ca şi alţi înaintaşi ai săi
care au reuşit să cucerească ţara, nici Alexandru Macedon n-a
neglijat birocraţia autohtonă mulţumindu-se cu controlul
politic al ţării. Vechea unitate dintre religie şi stat a fost
menţinută, mărturie stând încoronarea lui Alexandru ca faraon
la Memphis, după ritualurile egiptene, apoi vizitarea vestitului
oracol al lui Amon din Oaza Siwa.
La numai câteva luni de la moartea vestitului
conducător, controlul efectiv asupra Egiptului a fost luat de
unul dintre generalii şi sfetnicii săi, Ptolemeu, fiul lui Lagos.
Acesta se declară faraon la 305 î.d.Hr., inaugurând epoca
ptolemaică. Ca rege este cunoscut drept Ptolemeu I Soter
(„salvatorul”), dovedindu-se a fi un bun cunoscător al
relaţiilor politice egiptene, dar şi al fostului imperiu al lui
Alexandru Macedon. Încetul cu încetul, faraonii ptolemeici
sunt preocupaţi numai de menţinerea puterii în interior,
pierzând pe rând posesiunile străine, crescând totodată
interesul Romei asupra Egiptului. Lovitura finală a fost dată
de Octavian prin victoria de la Actium (31 î.d.Hr.),
transformând Egiptul într-o provincie romană. Teritoriul este
considerat domeniu personal al viitorului împărat, graniţele
sunt închise, Egiptul fiind izolat.17
Civilizaţia egipteană a cristalizat un important şi
rezistent focar de cultură şi civilizaţie pentru Antichitate şi
pentru civilizaţiile următoare, poziţionarea geografică fiindu-i
benefică. Aici s-a consolidat o civilizaţie diferită de cea
mesopotamiană căci, spre deosebire de Mesopotamia, care era
vulnerabilă invaziilor din toate părţile, Egiptul era închis ca
într-o cetate, de deşert, Marea Roşie şi Marea Mediterană. Până
la năvălirea hicsoşilor, Egiptul nu a cunoscut pericolul din
17
Miron CIHO, Istoria Orientului Antic, Ed. Universitatea Creştină
„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti 1997, p. 82.
exterior.18 Datorită acestor avantaje, cultura vechilor egipteni s-

a format unitar, fără influenţe din afară.
Începând cu anul 525 î.d.Hr., independenţa Egiptului a
încetat, ţara trecând sub stăpânirea perşilor, a greco-
macedonenilor, a romanilor, apoi a arabilor şi a turcilor. Deşi
teritorial ocupaţi, egiptenii nu şi-au pierdut cultura lor, care s-a
manifestat în culturile popoarelor ce i-au ocupau. Dinastia
saitică s-a încheiat odată cu invazia persană în Egipt, în sec. al
VI-lea î.d.Hr. Începând cu acest moment, străinii sunt asemuiţi
cu zeul Seth, duşmanul lui Horus şi al lui Osiris, la fel cum au
fost văzuţi înainte şi hicsoşii. Aceeaşi situaţie se întâmplă şi cu
grecii şi ceilalţi cuceritori care sunt văzuţi ca impuri, Herodot
(Istorii II, 41) mărturisind că nicio femeie egipteană nu ar fi
sărutat un grec pe gură. „De aceea niciun egiptean şi nicio
egipteancă n-ar săruta pe gură vreun elen, nici nu se va folosi
de cuţitul vreunui elen, nici de frigările sau de căldarea lui”.19
Egiptul se deschide spre întreaga lume odată cu cucerirea lui de
către Alexandru Macedon, în 323 î.d.Hr. şi cu stabilirea
dinastiei diadohilor Ptolemei în Valea Nilului. La Alexandria
se vorbea limba greacă, iar Ptolemeu al II-lea aminteşte despre
vizita sa la zeul simbolizat de berbecul din Mendes, apoi a
cerut doi teologi, un grec (Eumolpis Timotei) şi un egiptean
(Manethon din Sebennytos) pentru a elabora o teologie care să
aibă în centru o divinitate care să poarte caracteristicile
timpului modern. Astfel apare Serapis, ce provine dintr-un cult
zoolatric, numele său vechi fiind Osorapis, de la taurul Apis,
devenind şi el un „Osiris”.
18
piatră la Misterele din Eleusis, Ediţia a II-a, Traducere şi postafţă de Cezar
19
HERODOT, Istorii, Ediţie bilingvă, Volumul I, Studiu introductiv,
traducere, notiţe istorice şi note de Adelina Piatkowski; Volumul II,
Traducere, notiţe şi note de Felicia Ştef, Ed. Teora Universitaris, Bucureşti,
1998, p. 61.
2. Izvoarele
„Izvoarele pe baza cărora se poate reconstitui istoria religioasă
a Egiptului sunt atât de numeroase, încât multe dintre ele n-au
putut fi studiate până astăzi decât foarte sumar. Practic, niciun
alt popor din lume nu dispune de atâtea monumente
arheologice din antichitate ca Egiptul”.20
Izvoarele vechilor egipteni sunt tributare diferitelor
momente din istoria lor. Astfel, în perioada Regatului Vechi
găsim un număr foarte mare de izvoare arhitectonice: piramide,
temple, sfincşi, operele dinastiilor III-VI de faraoni. Din
această perioadă datează faimoasele Texte ale Piramidelor,
inscripţii pe care faraonii din dinastia a VI-a le foloseau pentru
a împodobi pereţii interiori ai piramidelor. Este vorba despre
un ansamblu de formule rituale, sculptate pe pereţii din
interiorul mormintelor ultimului rege din dinastia a V-a şi ale
regilor din dinastia a VI-a, precum şi a reginelor care au trăit
între anii 2.350-2.100 î.d.Hr.
Alte izvoare importante în studiul religiei egiptenilor
sunt Textele Sarcofagelor. Primele texte au fost sculptate cu
hieroglife clare, percepute nu doar ca realităţi grafice, ci şi
pline de viaţă, „după cum o indică faptul că fiinţele animate
sunt reprezentate mutilate pentru a nu fugi din inscripţie şi
pentru a nu dăuna mortului (astfel, şerpii sunt reprezentaţi în
două bucăţi, cu semnul sabiei despărţind capul de coadă)”.21
Un alt izvor este necropola de la Abydos. În această
cetate au fost îngropaţi primii regi ai perioadei noi în istoria
Egiptului, lângă sanctuarul zeului Khentamentiu. Acest zeu a
fost identificat deseori cu Osiris şi apare deja în Textele
Piramidelor, numele său devenind un titlu major şi universal
20
Nicolae ACHIMESCU, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice,
Ediţia a II-a, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2000, p. 24.
21
Sergio DONADONI, „Religia egipteană”, în: Giovanni FILORAMO
Scriitoru şi Cornelia Dumitru, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 80.
pentru zeul morţilor, Osiris devenind Osiris Khenty amentiu.

De la Abydos provin mai multe stele ce ne furnizează
informaţii despre acest loc. Se pot citi nivelurile vieţii sociale,
politice şi religioase ale egiptenilor. Aceste inscripţii fac parte
din izvoarele scrise, cuprinzând formule rituale, descântece,
rugăciuni şi rituri sacre. Ele sunt cele mai vechi documente,
fiind găsite în anul 1881, cu ocazia descoperirii piramidelor de
lângă Memphis, din deşertul Sahara. Scrierea în care s-au
compus textele piramidelor a fost cea hieroglifică (scriere ce
datează din vremea în care Egiptul trecea de la perioada
preistorică la perioada istorică). Descifrarea acestei scrieri se
datorează istoricului francez Jean-Francois Champollion,
contemporan cu Napoleon Bonaparte care, în urma descoperirii
pietrei de la Rosetta (1789), apoi a obelixului de la Philae, a
reuşit să scoată la lumină misterul şi înţelesurile acestei scrieri
antice. Champollion este părintele primei catedre de
egiptologie înfiinţată în Franţa, la data de 12 martie 1831.
În Regatul de Mijloc, pe lângă construcţiile fastuoase
care au început să ia amploare, o deosebită importanţă o au
textele de pe sarcofage, o continuare a celor de pe piramide.
Alături de ele, o importanţă deosebită pentru această epocă o
au pergamentele şi papirusurile. Ele prezintă câteva trăsături
ce le diferenţiază de textele piramidelor, trecerea la această
formă de literatură scrisă datorându-se schimbărilor sociale şi
religioase din perioada Regatului de Mijloc. Textele funerare
erau puse la dispoziţia unei mase sociale mai largi, spre
deosebire de textele piramidelor folosite numai pentru folosul
familiilor regale. De altfel, religia lui Osiris făgăduia
nemurirea fiecărui individ, identificat în persoana zeului:
„Trăiesc, mor, sunt Osiris. Am ieşit din tine, am intrat în tine,
am crescut în tine, am căzut în tine. Zeii se hrănesc din mine,
trăiesc, cresc ca Nepre (zeul grânelor), care ia cu sine pe
(descendenţi) venerabili. Geb m-a ascuns. Trăiesc, mor. Eu

sunt orz ‒ nu voi muri”.22
Cele mai multe izvoare literare le vom găsi în epoca
Regatului Nou, perioada de aur a Egiptului antic. Acum se
construiesc templele şi sanctuarele din Valea Regilor, precum
şi numeroase alte monumente de artă religioasă. Pe lângă
scrierile religioase, o importanţă aparte o are Cartea Morţilor,
lucrare ce cuprinde formule magice destinate pregătirii pentru
viaţa de dincolo. Scrierea este o continuare a Textelor
Piramidelor şi a Textelor Sarcofagelor, cuprinzând texte
variate. Cartea morţilor era scrisă pe un sul de papirus care
era pus în sarcofag împreună cu cel decedat, pentru a-i oferi
defunctului un îndrumar şi un ajutor în supravieţuirea în
lumea de dincolo. Ea cuprinde imnuri adresate divinităţii,
jurăminte, descrieri ale unor aşezări şi fiinţe de pe lumea
cealaltă. Se crede că acest obicei a fost împrumutat şi de
etiopieni, care puneau de asemenea pergamente în sicriele
morţilor, pergamente ce purtau denumirea de Lefafa Sedek
(„legătura dreptăţii”).
Autorul Cărţii morţilor era considerat a fi zeul
hermopolitan Thot, scribul zeilor. Scopul cărţii era de a fixa un
ghid de comportare pentru cei morţi în timpul judecăţii lui
Osiris şi de a le asigura fericirea în viaţa viitoare. Judecata este
descrisă foarte atent, mai ales în ceea ce priveşte cântărirea
sufletului de către Osiris. Cartea cuprinde şi multe imnuri
magice. În capitolul 175, un dialog între Atum şi Osiris, se
explică poziţia zeului creator şi a zeului din lumea de dincolo.
Pot fi considerate normative pentru această perioadă camerele
funerare, în interiorul cărora s-au păstrat numeroase cărţi de
cult numite Cărţile funerariilor, cea mai cunoscută fiind
Plângerile Isidei.
22
Spre sfârşitul dinastiei a XVIII-a, în jurul anului 1.400

î.d.Hr., se formează cel mai important text religios din această
perioadă, Imnul lui Aton. Aton este soarele, în sens fizic, spre
deosebire de Ra, soarele mitologic. Acest imn se cristalizează
în urma reformei religioase întreprinse de Amenofis al IV-lea
Akhenaton.
În perioada de ocupaţie persană şi elenistă, bogăţia
izvoarelor este şi mai mare pentru că, în afară de documentele
egiptene, informaţii ne sunt oferite şi de scriitorii greci şi latini.
Între cei care au scris despre Egipt în perioada veche se numără
Herodot, care a vizitat Egiptul în anul 450 î.d.Hr. şi pe preotul
şi istoricul egiptean Manethan (sec. al III-lea î.d.Hr.). În
legătură cu acest legendar preot, o veche tradiţie ne spune că
Solon, Thales şi Platon au vizitat cu toţii şcoala din Heliopolis
şi că Platon ar fi studiat chiar acolo. În vremea aceea
Manethan, preotul din Sebennitos, ar fi scris o istorie a
Egiptului în greacă (Aegyptica) pentru Ptolomeu al II-lea şi ar
fi strâns materialele pentru această lucrare din Biblioteca lui
Ra. Opera lui s-a pierdut, păstrându-se doar câteva fragmente
în scrierile lui Iosif Flaviu şi Iuliu Africanul.
Alţi scriitori antici care au scris despre religia vechilor
egipteni au fost: geograful Strabon, Iosif Flaviu şi Plutarh,
Clement Alexandrinul, Origen şi Fericitul Augustin. În
cunoaşterea civilizaţiei egiptene un rol important îl ocupă
Vechiul Testament. „Egiptul joacă un rol important în părţile
narative ale Torei. Paralele narative nu se limitează doar la
Tora. Cercetătorii recunosc de comun acord că tradiţia biblică a
Înţelepciunii şi o mare parte din literatura poetică şi instructivă
legată de această tradiţie au legături foarte strânse cu literatura
egipteană a înţelepciunii. În Biblie apare o concepţie despre
Egipt ca sursă a unei mari înţelepciuni (I Regi 4, 30)”.23
23
Sharon KELLER, „Egypt (Egyptian Literature in the Bible)”, în:
Encyclopaedia Judaica, Volume 6, Second Edition, Fred Skolnik (Editor in
Chief), Michael Berenbaum (Executive Editor), Macmillan Reference USA,
3. Religia vechilor egipteni

Religia a fost unul dintre factorii esenţiali în definirea vieţii
egiptene. În acest sens sunt grăitoare monumentele
arhitectonice care încă aşteaptă să fie interpretate.
Odată cu unificarea micilor formaţiuni politice, primul
suveran, Menes, alegând şi noua capitală a Egiptului unificat la
Memphis, a pus bazele ceremoniei de instalare a suveranului,
ceremonie ce va deveni o reînnoire a sursei creatoare în
evenimentul originar. Întemeierea statului unificat era
echivalentul unei cosmogonii. Faraonul, zeu întrupat, instaura o
lume nouă, o civilizaţie care depăşea cu mult pe cea a oraşelor
neolitice. Divinitatea faraonului era cea mai bună garanţie,
fiind considerat nemuritor, decesul său reprezentând o trecere
către viaţa de dincolo.24
Cultul soarelui era extrem de dezvoltat, simbolizând
regenerarea spirituală. Pentru egipteni, revenirea strălucitoare a
soarelui a fost un exemplu al puterii triumfătoare a divinului.
Concepţia despre om era dublată de convingerea că acesta nu
este decât un călător spre nemurire. Spre deosebire de semiţi,
egiptenii nu au văzut relaţia dintre om şi zei ca o relaţie
ireversibilă, adică de o transcendenţă de neatins. Omul, fiind
nemuritor, poate participa la viaţa veşnică a zeilor.25 Sistemul
religios nu se prezenta ca un sistem unitar, ci era format din
mai multe sisteme, fiecare având caracteristici deosebite,
datorită faptului că, înainte ca Egiptul să devină un stat unitar,
micile state erau organizate diferit din punct de vedere religios,
având zeii proprii, temple, rituri şi credinţe specifice. „În
acelaşi timp cu cultul faraonului, religia egipteană a îmbrăţişat
An imprint of Thomas Gale, a part of the Thomson Corporation, In

association with Keper Publishing House LTD, Jerusalem, Thomson Gale,
2007, pp. 225-226.
24
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. I…, p. 92.
25
p. 59.
o remarcabilă varietate de zei şi zeiţe. Fiecare religie în Egipt

îşi avea propriile ei zeităţi şi oraşele şi satele recunoşteau
extensii ale panteonului regional”.26
Zeii vechi şi-au păstrat existenţa, formând un panteon,
fiecare zeitate locală păstrându-şi cultul ei aparte. Cercetările
au descoperit aproximativ 60 de zei diferiţi într-o ierarhie
unitară, cu relaţii de rudenie strânse între fiecare. Dintre cei
mai importanţi zei din panteonul egiptean erau: Atum (zeul
creator suprem ce sălăşluia la Heliopolis), Ptah (avea lăcaşul
său la Memphis), Toth (la Heliopolis, în Egiptul de Mijloc),
Amon (la Teba), Horus (la Edfu), Khnum (la Elephantina).
Fiecare dintre ei avea aceleaşi atribute, aceeaşi natură, aceleaşi
funcţii. Erau diferiţi doar în reprezentarea externă. Locuitorii
acestor oraşe aveau convingerea că zeul lor local unea în el
toate celelalte zeităţi, fiind singurul zeu adevărat, deţinătorul
prerogativelor divine. Ceea ce poate defini cel mai bine religia
egiptenilor antici este acest amestec de practici şi credinţe puse
una lângă alta, uneori dispersate, alteori în deplină armonie. În
Egiptul antic religia se regăsea în viaţa de toate zilele, aceasta
putându-se desfăşura datorită tiparelor cosmice fixate de zei, în
afara cărora nimic nu poate funcţiona. Formarea acestor
convingeri se datorează exclusiv Vârstei de aur, credinţele
vechilor egipteni cristalizându-se „înainte ca mânia ori
zgomotul, ori lupta, ori dezordinea să-şi fi făcut apariţia. Nici
moarte nici boala nu existau în timpul vârstei miraculoase
desemnate ca Vremea lui Ra sau a lui Osiris şi Horus”.27
Alte date importante despre religia egiptenilor în
perioada arhaică se găsesc pe pereţii mormintelor descoperite,
zeii având anumite caracteristici. Astfel, Sobek, la Fayyum,
are o colibă deasupra căreia era aşezat un cap de bou; Min
26
Bedford/St. Martin’s, Boston. New York, 2000, pp. 164-165.
27
avea, la Koptos, un soi de tuqul cu doi pari în faţă şi o coardă

înfăşurată etc.
Fiecare dintre epocile Egiptului antic a cunoscut
accente diferite în materie de evoluţie sau involuţie spirituală.
Astfel, în timpul Regatului Vechi, se dezvoltă cultul zeului Ra,
zeul soarelui, ca şi cultul lui Osiris, zeul naturii şi al morţilor.
Perioada Regatului Mijlociu, perioadă de frământări interne,
face să regenereze cultul zeului Amon, o dată cu supremaţia
cetăţii Teba, iar contactul cu civilizaţia hicsoşilor se face
simţită mai ales în zona de Deltă. Regatul Nou aduce, o dată cu
alungarea cuceritorilor, o dezvoltare continuă a cultului lui
Amon, atingând apogeul în timpul faraonului Ramses al II-lea.
Perioada de sfârşit a Regatului Nou se caracterizează printr-o
revenire la vechile practici, mişcare favorabilă zeilor secundari,
ajungându-se la un formalism exagerat, prin dezvoltarea
cultului primitiv al animalelor, în special a boului Apis, adorat
în aproape tot Egiptul. Sub stăpânirile persană şi elenistică se
va încerca o elenizare a întregului cult egiptean. Totuşi, tradiţia
egipteană reuşeşte să conserve cultul zeului Soare, credinţele
riturilor funerare rămânând intacte. În perioada de ocupaţie
romană se revine la cinstea pe care o aveau zeii egipteni,
aceştia fiind împrumutaţi chiar la Roma. Sub romani, pătrunde
în Egipt creştinismul, a cărui dezvoltare, precum şi invazia
musulmană, au însemnat sfârşitul religiei egiptene.28
4. Divinităţile egiptenilor
Religia egiptenilor este încărcată de numeroşi zei care ocupă
locuri diferite în ierarhia cerească, în funcţie de felul în care se
prezintă societatea şi de locul pe care îl ocupă cetăţile în care
erau cinstiţi în conducerea politică a statului. „Pentru egipteni,
zeul – în măsura în care e zeu – este prezent neîncetat în lume
şi în ceea ce se întâmplă în ea: natura, societatea, istoria se
28
Diac. Prof. Univ. Dr.Emilian VASILESCU, Istoria religiilor, p. 102.
prezintă impregnate sau chiar identificate cu divinitatea, mai

ales cu natura”.29
Egiptenii nu s-au închinat de la început unor zeităţi
cosmice, deşi acceptau existenţa acestora încă dinaintea
unificării statelor. Panteonul era format din trei personaje,
Geb (Pământul), Nut (Cerul) şi Ra (Soarele). Geb şi Nut au
format un cuplu din care a luat naştere zeul Ra. Nut este
mama lui Ra pentru că, în fiecare seară, îl odihneşte în timpul
nopţii, redându-l lumii în dimineaţa următoare. Geb este tatăl
lui deoarece este cel mai vechi dintre zei, fiind numit „tată”
sau „prinţ”.
Numeroşi zei sunt specifici structurilor sociale ale
egiptenilor, mai ales cetăţilor în care sunt cinstiţi: la Assuan
se află zeul Khnum, însoţit de zeiţele Satet şi Anuket; la Kom
Ombo sunt cinstiţi Sobek şi Horus; la Elkab se află zeiţa
Nekhbet; la Teba era zeul Montu, înlocuit mai târziu cu Amon,
cu soţia Min şi cu fiul Khonsu; la Dendera era zeiţa Hathor,
iar la Abydos, Khentamentiu a fost înlocuit de Osiris; la
Asyut erau două divinităţi, Anubis şi Upuaut, iar la Memphis
era venerat Ptah; la Heliopolis era cinstit Atum, iar la Sais,
zeiţa Neith.
Antropomorfismul a fost o caracteristică esenţială a
religiei egiptene, zeităţilor atribuindu-li-se întotdeauna
caracteristici omeneşti: se bucură, plâng, iubesc sau urăsc. Tot
o caracteristică a zeităţilor egiptene este şi zoomorfismul
„Lumea zeilor egipteni este pestriţă şi diversă. Privită din punct
de vedere exterior, se remarcă faptul că majoritatea zeilor sunt
reprezentaţi ca oameni cu cap de animale. În plus, apar şi
reprezentări sub o formă exclusiv zoomorfică sau, în cazul
câtorva dintre zei, exclusiv antropomorfic. Este, practic,
imposibilă demonstrarea unei evoluţii istorice, de la
reprezentarea zoomorfică la cea zoomorfico-antropomorfică a
divinităţii, fiindcă ambele forme de reprezentare au coexistat şi
29
Sergio DONADONI, „Religia egipteană”, p. 61.
convieţuit foarte de timpuriu. De asemenea nu există

argumente nici pentru a se demonstra că reprezentarea
zoomorfică ar constitui o treaptă anterioară reprezentării
antropomorfice, într-o relaţie de succesiune”.30
Nu au lipsit la egipteni spiritul practic, cosmogonia şi
miturile de origine (originea omului, a regalităţii, a
instituţiilor sociale, a riturilor sacre), constituind elementele
normative în cult. Cosmogonia egipteană explica, potrivit
unor tradiţii, începuturile universului prin apariţia unei coline
din Apele primordiale. Acest loc era echivalent cu apariţia
vieţii şi a conştiinţei. Locul Colinei primordiale era la
Heliopolis unde, în templul zeului Soare, se găsea o Colină de
nisip. Cum fiecare oraş avea un axis mundi propriu, movila
devenea adesea Muntele cosmic pe care Faraonul urca pentru
a vorbi cu zeul soare.
Numărul zeilor egipteni este nesfârşit. Unii istorici
menţionează numai câteva sute, alţii două mii, datorită
faptului că, pe lângă zeii tutelari ai fiecărui oraş, egiptenii
cinsteau şi alţi zei, alteori divinizând orice manifestare a
naturii, inventând zei pentru fiecare lucru. Se poate vorbi de o
Enadă „mică” şi una „mare”, adică grupuri de câte nouă zei.
Prima Enadă are ca strămoş pe zeul Ra-Atum, care se află la
originea lumii actuale şi care naşte prima pereche de zei, Shu
(„golul”) şi Tefnut care, la rândul lor, îi generează pe Geb şi
Nut. Fiii ultimei perechi sunt Osiris şi Isis, Seth şi Heftis,
aceştia având numeroase mituri.
Ra. La Heliopolis, în perioada Egiptului Mijlociu,
teologii au elaborat o teorie în jurul celor opt zei principali, la
care s-a adăugat mai târziu şi zeul Ptah. Primul loc în panteonul
egiptean l-au ocupat întotdeauna zeii solari, dintre care cel mai
vechi era Ra, adorat în special la Heliopolis. Mutând capitala la
Teba, sacerdoţiul a amplificat şi rolul zeului Amon, identificat
30
pp. 27-28.
deja cu Ra, sub forma Amon-Ra. Ra primeşte şi titlul de „Rege

al zeilor”, ocupând o poziţie importantă atât în mitologie, cât şi
în viaţa politică. Acest zeu era văzut de religia egipteană în mai
multe ipostaze: se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o
nesfârşită călătorie cerească, având cu el o suită de zei, zeiţe,
precum şi sufletele morţilor. În această călătorie de la răsărit la
apus el întâmpina mai multe primejdii pe care le trecea.
După sistemul cosmologic de la Heliopolis, Ra era
numit Kepri, sau Ra Scarabeul, adică „soarele care răsare”,
reprezentat de un scarabeu (gândac, simbolul renaşterii) cu
aripile întinse şi cu discul solar (Atum) pe cap. Seara era
reprezentat coborând spre apus, fiind preschimbat într-un
moşneag. Zeul izvorăşte din propria substanţă şi renaşte din
propriile puteri.
Horus. Tot un zeu solar este şi Horus, unul dintre cei
mai populari zei ai Egiptului antic. Era fiul lui Ra alături de
care înfrunta puterile întunericului. Era reprezentat ca un om cu
cap de uliu. La greci era un zeu al tăcerii, din pricina
reprezentării greşite luată din mitologia egipteană care-l
simboliza pe Horus ca un copil care-şi duce degetul la gură.
Horus era considerat a fi şi inima lui Ra şi Cuvântul imanent.
Ptah. Între zeii principali ai egiptenilor se număra şi
Ptah. A fost ridicat la acest statut de teologii din Memphis, care
rivalizau cu reprezentanţii sistemului teologic din Heliopolis,
de la rangul de zeitate misterioasă la rangul suprem. Era zeul
tutelar al oraşului Memphis şi conducător al panteonului
egiptean, forma sa zoomorfă fiind boul Apis. Ptah era
reprezentat şi având chip de om cu capul bărbierit, înfăşurat în
feşe de mumie. Era creatorul zeilor şi al oamenilor,
organizatorul universului. Ptah a fost zeul lumii de jos, fiind
reprezentat ca stăpân al morţilor, numit Sokaris. Avea o soţie,
pe Sekhmet („cea puternică”), reprezentată cu cap de leu.
Thot. Zeul tutelar al oraşului Heliopolis, creatorul celor
opt zei care au zămislit oul primordial, alcătuind Enada, era
zeul Thot („cuvântul zeilor”), pe care grecii l-au preluat în

entitatea zeului Hermes, ca mesager al oamenilor. Thot este cea
mai veche reprezentare a lui Hermes Trismegistos, fiind „zeul
lunar cu cap de ibis”, „stăpânul inimii şi al raţiunii oamenilor”,
„zeul hieroglifelor”, „sfătuitorul lui Osiris”, „fiul lui
Agatodemon” („Demonul ce bun”).31
Unii cercetători sunt de părere că zeul Thot a trăit cu
mult înainte de Moise, întrupat în diverse forme. Alţii susţin că
acesta ar fi identic cu Adam, dar aproape la toţi zeul este
asociat cu Logosul, prezent în inimile tuturor, cârmuind toate
lucrurile. Templul, ca sălaş al zeilor, era privit ca o zidire a
întregii lumi. Thot este identificat cu Enoh sau Canaan, sau
chiar cu patriarhul Iosif. Titlurile prin care era recunoscut Thot
de vechii egipteni aveau legătură directă cu puterile sale divine.
Zeul avea mai multe nume: Theuth, Thot, Taut, Taantes.
Istoricul Eusebiu de Cezareea vorbeşte de zeul egiptean Thot
ca fiind acelaşi cu Hermes. Se crede că din „Theuth” grecii au
derivat „θεοτ” sau „Theos”, care la acest popor era numele
atribuit lui Dumnezeu, Divinitatea Supremă.
Platon vorbeşte despre Thot, menţionându-i şi numirile
de θεοσ sau Theuth. El îl consideră un mare binefăcător şi
primul cultivator al viţei de vie. Tot Platon îi atribuie lui Thot
scrierea ca invenţie proprie, invenţie atribuită şi zeului Hermes,
fapt ce demonstrează identitatea comună a celor doi. Istoricul
Suidas îl numeşte Theus şi îl identifică cu Ares, fiind venerat la
Petra. Aici, în loc de o statuie, se găsea „litos melos, tetraagnos
atupotos”, un stâlp de piatra neagră, fără nicio inscripţie sau
reprezentare. Era venerată aceeaşi divinitate pe care germanii o
adorau sub numele de Theut-Ait sau Theutate, căruia i se
aduceau sacrificii crude.
După informaţiile pe care le furnizează mitologia
egipteană, Thot avea o soţie pe nume Nehe-Maut. Gnosticii
31
George Robert MEED, Hermes Trismegistos, Ed. Herald, Bucuresti, 2007,
p. 10.
socoteau că aceasta ar fi reprezentat aspectul de înţelepciune,

Sofia. Ea este, în modul cel mai probabil, natura descrisă în
scrierile Trismegiste şi stă la baza întregii ordini, rânduieli şi
legi din univers. Astfel, Thot este reprezentantul Spiritului,
Raţiunea interioară a lucrurilor, Protectorul tuturor legilor
lumeşti şi al fiecărei reglementări din societatea omenească.
„Legea lui (a omului) este statornicită temeinic precum era a
lui Thot”. Ca reprezentant al raţiunii, el este „limba lui Ra”,
mesagerul voinţei acestui zeu şi Stăpânul vorbirii Sfinte.32 Thot
este zeul scrisului şi al tuturor artelor şi ştiinţelor, „scrib al
celor 9 zei”, „scrib al Regelui Zeilor şi al oamenilor”33. Ar fi
inventat hieroglifele, fiind protectorul tuturor arhivelor
templelor şi al tuturor scrierilor.
La intrarea într-una din sălile Memmoniumului din
Teba (renumita Bibliotecă a lui Osymandis), numită „marea
casă a vieţii”, se găseşte Thot ca „stăpân în sala cărţilor”. În
papirusul Ebers se poate citi: „Călăuza lui este Thot, care
aşează asupra lui darurile vorbirii, şi îi luminează pe cei ce sunt
învăţaţi din ele”.
Se crede că, la vreme de restrişte, pe când faraonul
Egiptului era învins de la distanţă de către vrăjitoarele
magicienilor etiopieni, acesta a fost salvat, iar magia Celor
Negri a fost trimisă înapoi asupra lor, de un anumit Hor. „El a
intrat în templul lui Khmun, îşi aduse ofrandele înaintea lui
Thor, De opt ori mare, Stăpân peste mări, Marele Zeu”. De opt
ori mare este un titlu ales din literatura egipteană, fiind
echivalentul lui τρισμεγιςστος („de trei ori mare”), un epitet
comun lui Thot, cu reprezentare concretă în sistemul hieroglific
egiptean. Este acel μεγας και μεγας („mare şi mare”) descoperit
mai târziu pe piatra de la Rosetta. În sprijinul acestui argument
(„Thot de opt ori mare”), cercetătorii fac referire la „a opta
cetate”, adică „a opta din Egiptul Superior mergând în susul
32
33
G.R. MEED, Hermes Trismegistos, p. 12.
râului”. La Khemennu era a „Opta cetate în susul Râului”, râu

identificat cu Nilul Ceresc, pe care sufletul iniţiatului mergea
navigând în barca solară. În prima Rugăciune hermeneutică
adresată lui Hermes ca Agathodemon, Thot este cel „pe care
cele opt Străji îl păzesc”: „Tu eşti regele cerurilor şi pământului
şi a tot ceea ce sălăşluieşte în ele; A cărui dreptate nu este
înlăturată; Muzele îţi cântă numele slăvit, iar cele opt străji te
păzesc; tu păstrezi adevărul curat de toată minciuna”.34 Se
poate concluziona că titlul onorific „De opt ori mare” ar putea
să meargă înapoi până în vremea Ptolemeilor, dar şi în sprijinul
originii scrierilor Trismegiste.
Thot este socotit şi „stăpân al renaşterii”; „cel ce dă
viaţă pe pământul celor vii”, „cel care i-a făcut pe oameni să
trăiască în tărâmul flăcărilor”. El este cel care „Urcă cu cea
mai mare chibzuială de la pământ la cer apoi coboară iarăşi pe
pământ şi strânge laolaltă puterile lucrurilor superioare şi ale
celor inferioare. Astfel vei dobândi slava întregii lumi şi
întunericul se va depărta de la tine”. Thot este cel care reface
dialogul între cele de sus şi cele de jos, între lucrurile inferioare
şi cele superioare, dând oamenilor posibilitatea de a renaşte din
păcatul neputinţei şi de a se ridica la slava creaţiei originare, la
fel ca Faraonul care, prin moartea sa, uneşte cele două ţărmuri
ale Nilului. Întunericul dispare, totul fiind ascuns şi protejat
sub pavăza luminii Soarelui.
Isis şi Osiris. Osiris ocupă un loc important în cultul
morţilor, fiind marele prieten al acestora, reprezentat printr-un
om înfăşurat în panglicile mumiei. Oraşul său sfânt era
Abydos, locul în care se găsea mormântul zeului.
Mitul perechii divine Isis şi Osiris a fost transmis de
Plutarh şi confirmat de textele greceşti. Osiris era regele
Egiptului, un împărat al binelui şi dreptăţii sociale. Seth, fratele
său, gelos pe popularitatea sa, l-a ademenit la un banchet să
intre într-o ladă, pe care a închis-o şi a aruncat-o în mare. Isis
34
şi-a căutat cu durere soţul pierdut, găsindu-l în cele din urmă

în oraşul fenician Byblos, acolo unde ajunsese dus de apă.
Trupul mort al lui Osiris a fost adus acasă, unde Isis a lăsat lada
nesupravegheată. Fiind descoperit secretul, Seth taie cadavrul
în bucăţi şi îl aruncă în Delta Nilului. Isis găseşte toate bucăţile
cu ajutorul zeului Anubius, le îmbălsămează şi îi dă o nouă
viaţă soţului ei, care devine judecătorul morţilor. Fiul său,
Horus, din dragoste filială, îşi răzbună tatăl izgonindu-l pe Seth
de pe tronul Egiptului.
De-a lungul timpului au existat mai multe interpretări
ale acestei legende, unii cercetători încercând să explice
întâmplarea mitică ca pe o încercare de a introduce moartea în
lume, Osiris fiind socotit primul om care a murit. Alţii explică
lupta ce se dă între Osiris, Isis, Horus şi Seth, ca lupta pe care o
dă Nilul cu terenurile aride ale deşertului.
Osiris era o zeitate foarte complexă, fiind în acelaşi
timp stăpân, mântuitor, zeu cosmic, celest, pământean, patron
al morţilor şi al vieţii de după moarte.
Alte divinităţi pe care egiptenii le respectau erau: Seth
(închipuire a răului; grecii îl identifică cu şarpele Typon,
animalele sale reprezentative fiind crocodilul, măgarul şi
hipopotamul); Neith (zeitate funerară, zeiţa care deschide
drumurile); Anubius (tot un zeu funerar; cultul său s-a răspândit
de timpuriu în tot Egiptul, numele lui găsindu-se adesea pe
inscripţiile funerare); Hathor (zeiţă a cerului reprezentată sub
forma unei vaci al cărei pântece este presărat cu stele şi
susţinut de numeroase zeităţi); Nut (zeiţă care se găseşte în
strânsă legătură cu zeiţa Hathor, având misiunea de a primi
morţii cu apă şi cu pâine); Amon (era zeul local al oraşului
Teba, devenind cu timpul zeu solar, făcând pereche cu Ra sub
denumirea de Amon-Ra; la începutul Regatului Nou a atins
apogeul autorităţii sale în Egipt, pentru ca în cinstea sa să se
ridice unul dintre cele mai mari temple ale Egiptului, la
Karnak); Tum (zeu solar, reprezentat sub formă omenească,
simbolizând soarele apunând); Zeul Nil (era fluviul Nil pe care

egiptenii l-au divinizat datorită foloaselor pe care le aveau de
pe urma lui).
Cultul faraonului ocupa un loc important în religia

egipteană. Marele zeu Ra a fost el însuşi la început faraon. Se
credea că naşterea faraonului se întâmpla pe cale supranaturală,
el fiind fiul unei pământene şi al zeului Ra. Urcarea faraonului
pe tron era asemănată cu urcarea Soarelui pe tronul lui Horus.
„Atribuindu-i-se numele de «Horus», regele este reprezentat ca
o întrupare vie a însuşi zeului cerului şi zeului-rege, dar, în
acelaşi timp, şi ca «tânărul Horus», ca fiu şi moştenitor de
drept al vechiului rege, respectiv al celui decedat şi devenit
între timp «Osiris». Este vorba, practic, de legitimitatea sa ca
stăpân, de legitimitatea urcării sale pe tron şi a domniei sale.
Prin numele său de «fiu al lui Ra» se accentuează, dimpotrivă,
originea sa divină”.35
La înscăunare, faraonul intra în templu şi îmbrăţişa
statuia zeului. După moarte, faraonul era cinstit într-un templu
pe care şi-l ridica din timpul vieţii. Cultul faraonului a rezistat
vreme îndelungată, fiind cinstit chiar din timpul vieţii. „Regele
este sinteza simbolică a unităţii Egiptului, o sinteză ce se
reflectă şi asupra consoartei regale, care poartă titluri ca, de
pildă, «Cea care-i uneşte pe cei Doi stăpâni», sau «Cea care-i
vede pe Horus şi pe Seth», şi căreia îi va reveni un rol hotărâtor
în transmiterea puterii. Toată religia şi întreaga civilizaţie
egipteană sunt condiţionate de concepţia regalităţii divine, a
unui «zeu-rege» – chiar dacă uneori este doar fiul lui Ra –,
proprietarul întregii ţări şi a locuitorilor ei, care sunt «turma
zeului» şi cărora regele le este «păstor». Chiar dacă acţionează
35
prin delegaţi, regele este cel care schimbă daruri sau care aduce
sacrificii zeilor”.36
Zoolatria. În Egiptul antic era dezvoltat cultul pentru

diversele animale, cel mai cunoscut fiind boul Apis, prezent
cu deosebită importanţă în cultul memfit, ca simbol al
fertilităţii. Pentru a fi venerat, animalul trebuia să fie de
culoare neagră şi să aibă o pată albă în frunte şi pe şoldul
stâng. Venerat era şi berbecul Banebged la Mendes, boul
Mnevis, precum şi pasărea Pheonix, crocodilul, vulturul,
şarpele, pisica, maimuţa sau ibisul.
Toate aceste vietăţi mici şi mari erau hrănite numai cu
mâncăruri alese, fiind alese după criterii stricte. La fel se
petrecea şi viaţa până la moarte, funeraliile fiind asemănătoare
celor regale. „Toată această amplificare a zoolatriei nu trebuie
confundată cu un alt fenomen aparent analog şi la fel de
caracteristic religiei egiptene: faptul că majoritatea zeilor apar
cu cap de animale (Khnum are cap de berbec, Horus, de şoim,
Thot, de ibis, Sekhmet, are cap de leoaică, Hathor are urechi de
junincă etc.). În acest caz nu este vorba atât de reprezentări ale
divinităţii, cât mai ales despre figurări care trebuie să descrie
calităţile zeului prin intermediul însuşirilor care sunt atribuite
animalelor respective: Khnum, cel care fertilizează, arată «ca»
un berbec; Anubis, zeul cimitirelor este «ca» un şacal; Horus,
zeul cerului, arată «ca» un şoim. La fel, sfinxul, care îl
reprezintă pe suveran, spune că el este «ca» un leu (animal
regal prin excelenţă)”.37
Alături de zoolatrie, egiptenii aveau şi un cult al
obiectelor şi plantelor. La Heliopolis, coloanele şi pietrele
ridicate erau considerate simboluri divine, încărcate cu
36
Paolo SCARPI, „Egiptul”, în: Giovanni FILORAMO, Marcello MASSENZIO,
Massimo RAVERI, Paolo SCARPI, Manual de istorie a religiilor, Traducere
din italiană de Mihai Elin, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 2004, pp. 44-45.
37
semnificaţii cosmice, la Abydos era venerat un obiect

asemenea unei lăzi, iar la Asyut era considerată sacră o piele de
animal agăţată într-un par.
Reforma regelui Amenofis al IV-lea. La începutul

perioadei de apogeu în Egipt, cultul soarelui, care luase o
dezvoltare extraordinară, purta denumirea zeităţii Amon-Ra.
În timpul invaziei hicsoşilor, Amon-Ra este marca de apărare
a capitalei tebane şi simbol al rezistenţei egiptenilor. La
sfârşitul războiului, când invadatorii au fost alungaţi, egiptenii
au devenit învingători în numele zeului Amon-Ra. Drept
recunoştinţă pentru ajutorul dat, ei au dat cultului lui Amon-Ra
maximum de interes, precum şi numeroase prăzi de război,
sacerdoţiul ajungând la o putere aproape egală cu cea a
faraonilor, marele preot ajungând să ia în stăpânire tronul.
Marele preot al lui Amon a câştigat o autoritate considerabilă,
situându-se imediat după faraon. Egiptul era pe punctul de a
deveni teocraţie, fără să reducă intensitatea luptei pentru
putere dintre Marele Preot şi faraoni. Acestă excesivă
politizare a ierarhiei sacerdotale a ridicat tensiunile dintre
diferitele orientări teologice la nivelul unor antagonisme de
multe ori ireductibile.38
Pentru a elimina acest pericol, faraonul Amenofis al
IV-lea a încercat să înlocuiască cultul lui Amon-Ra cu cel al
zeului Aton („discul solar”), fiind un exemplu unic în istoria
popoarelor politeiste, încercând crearea cultului unui singur
zeu. El întemeiază o nouă capitală a Egiptului de Mijloc
aproape de actualul sat Tell-el-Amarna, dându-şi seama că la
Teba nu era cu putinţă să impună cultul lui Amon. Aici
clădeşte un impunător templu, al zeului Aton, schimbându-i
numele, care însemna „Amon este satisfăcut”, în Akhetaton
(„gloria discului solar” sau „Orizontul lui Aton”).
38
Reprezentarea zeului este importantă: un disc din care

pornesc numeroase raze care se termină cu mâini pentru a
simboliza activitatea creatoare continuă a zeului. Reprezentarea
apare totdeauna deasupra imaginii faraonului pentru a sublinia
faptul că fără prezenţa acestuia îşi pierde eficacitatea. Toate
privilegiile şi averile preoţilor lui Amon-Ra le-a trecut în
vistieria templelor lui Aton. Chiar şi numele de Amon-Ra a
fost şters de pe templele acestui zeu, iar numele altor zei au
fost date uitării pe cât a fost cu putinţă. Reforma s-a
caracterizat prin faptul că divinităţi care se exclud şi mituri
contradictorii se identifică şi se întrepătrund în structura noului
zeu. Aton nu poate fi cunoscut de nimeni, atribut obligatoriu al
divinităţii. Caracteristica cea mai importantă a acestei reforme
o reprezintă intoleranţa religioasă. Pluralul de la „zeu” este
interzis şi şters din toate scrierile, la fel ca numele Amon-Ra.
„Revoluţia sa a fost numită henoteism, monolatrie sau chiar
monoteism. Oricum ar fi, dimensiunea sa politică e clară:
puternicii preoţi şi slujitori ai templelor lui Amon erau
deposedaţi în acest fel de marile lor privilegii. Noile temple
consacrate lui Aton nu aveau acoperiş. Un nou stil de artă
naturalistă apare o dată cu această revoluţie a lui Akhenaton.
Discul solar este zugrăvit cu multe raze terminate cu mâini,
uneori prezentând crucea ankh celor de faţă. Regele se plasează
el însuşi ca un intermediar divin între oameni şi zeul Aton,
unicul izvor la vieţii întregi”.39
Reforma întreprinsă de Amenofis se prezintă ca un
element nou şi unic în istoria egiptenilor, având atât cauze
politice, sociale, economice, cât şi religiaose. „Religia din
Tell-el-Amarna apare ca element de identificare a unei crize
destul de ample care atinge artele, limba, concepţia politică;
aceasta încheie o epocă (ce începuse la finalul Regatului Vechi
– cealaltă mare criză precedentă) şi pune bazele întregii civilizaţii
egiptene care va urma şi care îşi va găsi chiar în religie – singura
39
formă egipteană teoretică – cea mai clară şi mai explicită

formulare ce va sublinia profunzimea rădăcinilor sale”.40
Reforma lui Amenofis al IV-lea nu a fost văzută cu ochi
buni de clasele preoţeşti conservatoare. Tot ceea ce încercase
să facă faraonul va dispărea o dată cu moartea sa, iar urmaşul
său nici măcar nu-i mai poartă numele, schimbându-i-l din
Amenofis în Tutankamon. Soţia faraonului reformator,
Nefertiti, a domnit pentru scurt timp, cu numele de
Smenkhaton, fără a reuşi să continue drumul urmat de
Amenofis. Urmaşul acestuia va prelua în totalitate
prerogativele spirituale ale înaintaşului său, reuşind să
restabilească ordinea sacramentală ce stătea la temelia
societăţii egiptene şi care se întemeia pe funcţia preoţească a
faraonului. El a reluat raporturile cu Marele Preot al lui Amon
şi s-a întors la Teba. Urmele reformei atonite au fost în cea mai
mare parte şterse, marcând în ultimă instanţă sfârşitul
creativităţii geniului egiptean.
Teologia egipteană. „Mitologia este cuprinsă în

aproape tot ceea ce a supravieţuit din Egiptul antic. Textele,
fie religioase, istorice, literare, medicale sau legale, sau chiar
corespondenţa personală, toate conţin aluzii mitologice. Arta
de toate felurile şi de toate formele, precum şi artefactele de
toate tipurile, ne fac să recunoaştem uşor simboluri
mitologice. Aceasta nu înseamnă că totul are un scop ritual
sau că egiptenii aveau un singur lucru în minte, ci
demonstrează cum mitologia şi religia au străbătut cultura şi
cum artiştii şi meşteşugarii au valorificat acest lucru”.41 În
încercarea de a da o unitate sacrală poporului egiptean,
40
41
Leonard H. LESKO, „Egyptian Religion”, în: The Encyclopedia of
Religion, Mircea Eliade (Editor in Chief), Volume 5, Macmillan Library
Reference USA, Simon&Schuster Macmillan, Complete and unabridged
edition, New York, 1993, p. 52.
teologii s-au străduit să introducă în religie un grad cât mai

înalt de unitate, grupând zeii după asemănări, ierarhizându-i
sau făcându-i să fuzioneze între ei. Aceste încercări de
fuziune au început în cetatea Heliopolis. S-au format apoi
două şcoli teologice: şcoala memfică şi şcoala tebană.
Concepţia teologică din Heliopolis împărţea zeii, după
atribute, în patru mari grupe, luând naştere prima mare enadă,
având în frunte pe zeul soare Atum (Ra). Zeii erau văzuţi ca
întruchipări ale naturii, descinzând unul din altul, de la haosul
primordial Nun până la om, luând naştere o importantă
cosmogonie şi cosmologie. Marea enadă s-a impus în tot
Egiptul, numai că diferitele oraşe puneau în fruntea enadei zeul
lor local. Cosmogonia introducea de cele mai multe ori şi
elemente izvorâte din tradiţia populară. „Nu este niciun text din
perioada faraonică care să-şi propună singur să explice un mit
al creaţiei, dar referiri la motive cosmologice sunt grupate în
toate tipurile de literatură religioasă”.42 Se credea că nămolul
Nilului, încălzit de razele soarelui (Ra), ar fi dat naştere
oamenilor, animalelor şi plantelor, sau că toate fiinţele vii au
luat naştere din lacrimile zeilor, că zeul Ra ar fi apărut dintr-un
ou cosmic, ouat de o gâscă sau modelat de un zeu.
În epoca persană, tendinţa egiptenilor de a unifica, în
această legătură cosmologică, zeii, a fost şi mai accentuată,
fiinţa supremă fiind celebrată ca existând prin sine însăşi în
persoana lui Ra, locuind în toate lucrurile în persoana lui
Amon, ca „cel mai mare dintre zei care, ajuns bătrân
reîntinereşte necontenit şi se face din nou copil” în persoana
lui Ptah.
Asocierea şi corelarea dintre numeroşii zei care erau
cinstiţi sub această sinteză teologică constituie o caracteristică
esenţială a gândirii egiptene antice. Imperiul Nou indică
momentul „osirizării” zeului Ra, adică acea complementaritate
între viaţă şi moarte. Osiris este pătruns de spiritul lui Ra,
42
Leonard H. LESKO, „Egyptian Religion”, p. 57.
identificarea dintre cei doi zei împletindu-se în persoana celui

mort. După procesul de osirizare, cel mort învia asemenea
zeului Ra. Coborârea lui Ra în lumea umbrelor simbolizează
moartea şi învierea sa. Aceasta este ultima sinteză pe care a
putut-o da Egiptul antic, ca o desăvârşire a dorinţei de adunare
laolaltă a tuturor puterilor cosmice într-un sistem benefic
unităţii statale şi folositor năzuinţelor spirituale ale poporului.
5. Cultul
„Cultul este o adevărată «cultivare» a zeilor, exprimată în
practicile rituale cotidiene; erau acte care aveau funcţia de a
trezi divinitatea din somnul de noapte. Preotul, delegat al
regelui, la răsăritul soarelui deschidea chilia zeului, cânta imnul
dimineţii şi atingea statuia zeului, pentru «a-i reda zeului ba al
său»; apoi îi contempla chipul; era epifania zeului, care în
multe cazuri coincidea, într-o evidentă transfigurare simbolică,
cu apariţia soarelui”.43
Lăcaşurile de cult. Cultul la vechii egipteni era pe

primul loc în preocupările lor spirituale. Herodot spunea că este
o consecinţă a devotamentului faţă de zei, însă numai prin mit
ritul capătă valoare, deoarece prin mit se transformă un act
banal într-unul sacru.
Expresia egipteană pentru a descrie sensul acestei
preocupări era ht ntr (casa divinităţii). La început templele
aveau o statură modestă, fiind uneori doar simple colibe
împletite din nuiele de răchită şi împrejmuite cu gard de pari.
Un document ce se păstrează din perioada Egiptului antic este
cel în care regele Sesostris I sărbătoreşte începutul construirii
unui templu la Heliopolis, pentru Harakhte (Horus), divinitate
identificată cu zeul solar Atum. Mici sanctuare se găsesc la
Qasr el Sagha şi la Madinet Madi în Fayyum. Important în
43
Paolo SCARPI, „Egiptul”, p. 52.
cunoaşterea lăcaşurilor de cult ale egiptenilor este şi templul

din Medamud.
Mai târziu se vor construi temple din piatră, cu două
uşi, care s-au păstrat parţial. Cel mai impresionant monument
de acest fel este templul lui Amon-Ra de la Kanrak, operă a
două milenii, construcţia începând în timpul dinastiei a XII-a şi
durând până în timpul împăraţilor romani. Alte temple
importante care s-au păstrat sunt: templul de la Dendara,
închinat zeiţei Hathor, cel de la Edfu, închinat zeului Horus, cel
de la Luxor, având toate aceeaşi structură. Drumul spre templu
era păzit de o parte şi de alta de sfincşi, înaintea intrării
găsindu-se monolite foarte înalte acoperite de inscripţii. Pereţii
interiori erau pictaţi cu scene din viaţa zeului, iar cei exteriori
erau gravaţi cu scene din viaţa faraonului.
Sacerdoţiul. „Egiptenii sunt uimiţi în faţa creaţiei, iar în

centrul acestei uimiri se plasează misterul vieţii. Tema vieţii
este omniprezentă în Egipt: o regăsim în toate expresiile
gândirii, meditaţiei, rugăciunii, cultului. Pentru a exprima
conceptul de viaţă, egiptenii au inventat semnul ankh. Acest
semn se găseşte în mâinile preotului şi ale preotesei, pe stâlpii
şi pe zidurile templelor, pe stele şi pe inscripţii”.44
Cultul din templu era practicat de persoane autorizate,
sacre, dintre care cea mai importantă era persoana faraonului,
considerat a fi fiul zeilor. Ultimul nume al Faraonului al V-lea
era „fiul lui Ra”. Funcţia reginei în cult era legată de calitatea
ei de mamă a faraonului, monahul sacru. Regina era calea prin
care se transmitea natura divină noului născut, cea care asigura
legitimitatea la tron, în timpul dinastiilor a XVIII-a şi a XX-a
regina purtând numele de „consoartă a zeului”.
În situaţia în care faraonul nu putea să ia parte la cult,
era înlocuit de perechi de preoţi consideraţi şi ei persoane
44
Julies RIES, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Traducere din limba
italiană de Roxana Utale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 219-220.
sacre. Existau cel puţin trei clase de preoţi, dintre care cei mai
importanţi erau cei „puri”, fiind slujitorii zeilor. Acestora le
urmau „ceremonialii” sau „lectorii”, care recitau formulele
sacre. Căpeteniile sacerdotale aveau denumiri sugestive: „cel
care vede secretele cerului” sau „cel care deschide poarta
cerului”. Funcţia sacerdotală putea fi îndeplinită şi de femei,
dintre care slujitoarele zeiţelor Nut şi Hathor erau cele mai
cunoscute. În fruntea cultului se găsea un Mare Preot, de cele
mai multe ori locuind în cetăţile-capitală Teba sau Memphis.
Pe lângă numeroasele privilegii de care se bucurau
preoţii la egipteni, aceştia trebuiau să respecte şi anumite
restricţii: nu aveau voie să mănânce decât din carnea adusă la
sacrificii, fiindu-le strict interzisă consumarea cărnii de porc şi
de peşte. Templul era un loc pur (unde publicul nu era admis),
slujitorii divinităţii având drept obligaţie esenţială păstrarea
purităţii fizice. Ei aveau îndatorirea de a se îmbăia de două ori
ziua şi de două ori noaptea, să fie raşi în cap, bărbieriţi, epilaţi
şi circumcişi. Erau obligaţi să se abţină de la orice relaţie
sexuală în perioada serviciului la templu şi să nu încalce
interdicţiile speciale religioase ale zeului oraşului. Trebuiau să
fie înveşmântaţi doar cu inul cel mai fin, îmbrăcămintea de
lână sau piele fiind complet interzisă, deoarece provenea de la
animale vii. Pe plan moral, viaţa lor trebuia să fie exemplară,
curată şi pilduitoare pentru credincioşi.
Membrii clerului nu rămâneau în mod obligatoriu toată
viaţa în serviciul aceluiaşi zeu. Setui, marele preot al lui Seth,
era în acelaşi timp conducătorul serbărilor lui Banebded şi
însărcinat cu programul lui Uadjit, care judeca cele două ţări.
Nebufen, care a fost numit de Ramses al II-lea Mare Preot al
lui Amon, nu aparţinuse niciodată clerului acestui zeu. După
cum funcţionarii erau recrutaţi mai ales din familii de
funcţionari, tot aşa şi preoţii erau aleşi din familii de preoţi.
Astfel, Bakenhonsu, fiul unui al doilea profet al lui Amon, a
fost trimis la şcoală la vârsta de cinci ani, cu scopul de a intra
mai târziu în cler. Fiii şi nepoţii Marelui Preot Rome-Roi

făceau cu toţii parte din cler. Fiul cel mare servea pe lângă el ca
Mare Preot, fiul cel mic oficia într-un templu la vest de Teba,
iar nepotul său era părinte divin.
Dintre obiectele sacre folosite în cult (altare, vase
pentru spălările rituale, coroana şi sceptrul) egiptenii ţineau la
loc de cinste statuile zeilor, dintre care nu s-au păstrat foarte
multe. Tot din categoria obiectelor sacre erau obelixurile şi
sfincşii, având un rol cultic important. Printre cele mai
importante piramide din epoca antică erau cele ale lui Keops,
Kephren şi Mikerinos. Motivul pentru care suveranii Egiptului
antic au ales aceste morminte somptuoase era credinţa lor în
nemurire, piramida fiind locul în care puteau să dobândească
acest lucru. Aceasta era construită sub forma colinei creaţiei,
regăsită în mitul zeului soare de unde şi simbolul învierii care i
se atribuie. Despre sfincşi, istoricii afirmă că erau fiinţe mitice
având trupul unui leu şi capul unui om. Ei îi reprezentau atât
pe zeul soare, cât şi pe faraon. În simbolistica egipteană, capul
era considerat lăcaş al vieţii.
Templul era considerat a fi un loc privilegiat în care
Zeul menţinea echilibrul lumii, cu ajutorul regilor. Zeul trebuia
ocrotit, ajutat să trăiască (fiind spălat, înveşmântat, hrănit), ferit
de orice impuritate, pentru a-şi păstra puterea sacră. Doar
regele era împuternicit să celebreze cultul divin, pe
basoreliefuri suveranul fiind reprezentat ca cel care oficia.
Deoarece nu putea fi prezent în toate templele din ţară, el îi
desemna pe preoţi să împlinească riturile în numele lui.
Administrarea bunurilor pământeşti şi săvârşirea
riturilor necesitau în fiecare templu prezenţa unui personal
numeros, atât laic, cât şi religios. În epoca Regatului Vechi
preoţimea nu a fost nici numeroasă şi nici independentă.
Riturile religioase erau îndeplinite mai mult de persoane laice,
demnitari sau guvernatori ai regiunilor, iar la centru de către
faraon. Preoţii acţionau în numele regelui, ţinând locul lui. O
situaţie mai influentă deţineau corporaţiile preoţilor marilor

temple, Ptah de la Memphis şi Ra din Heliopolis. Încă din acea
epocă au existat centre ale cultului, care posedau averi mari,
provenite din donaţii regale, în special pentru sanctuarele de
lângă morminte. Mormântul prinţului Nekura, fiul regelui
Khefren, primea venituri de la douăsprezece oraşe. Din timpul
faraonilor Kheops, Khefren şi Mikerinos, preoţii superiori,
fiind numiţi dintre fiii regelui (sau preotesele templelor din
rândul fiicelor lui), prestigiul clerului a crescut, extinzându-şi
autoritatea şi asupra justiţiei. Această autoritate a sporit, pe
măsură ce cultul zeului câştiga mai multă importanţă decât
cultul faraonului. În ultimii ani ai mileniului al II-lea î.d.Hr., pe
tronul Egiptului vor ajunge şi câţiva din Marii Preoţi ai
templului lui Amon.
În perioada Regatului Mijlociu situaţia preoţilor s-a
menţinut aceeaşi. Preoţimea s-a întărit în epoca luptei
împotriva hicsoşilor, devenind independentă de puterea laică.
După alungarea cuceritorilor, în timpul celei de-a XVIII-a
dinastii, funcţiile preoţeşti au devenit ereditare. Corporaţiile
preoţeşti ale diferitelor temple au intrat în legătură unele cu
altele şi s-au unit sub conducerea celei mai puternice dintre ele,
preoţimea lui Amon din Teba, cetate ce a devenit din nou
capitala statului. Marele Preot al lui Amon, şeful templului
capitalei, ajunge să ocupe un loc de frunte în ierarhia politică.
Preoţii au început o intensă acţiune de construcţie şi de
extindere a unor temple, îndeosebi a celui din Teba. Ca urmare
a expediţiilor asiatice ale lui Tutmos al II-lea, templul din Teba
a primit în proprietate trei oraşe cucerite în sudul Libanului şi
multe pământuri în interiorul Egiptului.
În timpul lui Amenhotep al II-lea, puterea preoţilor a
crescut atât de mult, încât şi regii au început să se teamă de ei.
Aşa se explică de ce preoţimea era independentă de faraon,
existând o luptă între preoţi şi rege pentru obţinerea unei părţi
mai importante din venitul ţării. Asemenea conflicte au ajuns la
culmea lor în timpul lui Amenophis al IV-lea, care a trecut la

măsura închiderii templelor, la abolirea cultului tuturor zeilor şi
la adorarea unui singur zeu, Aton, zeul discului solar. Pe lângă
faraon, exista un dregător care purta de grijă tuturor funcţiilor
preoţeşti, fiind principele din familia regală, urmat de vizir. În
timpul Regatului Nou exista o căpetenie a „profeţilor” din nord
şi una a „profeţilor” din sud, un demnitar care controla
activitatea preoţilor.45
Marele Preot deţinea un loc special în sacerdoţiu.
Egiptenii îl numeau în moduri diferite: ,,Primul slujitor al
zeului”, „Cel mai mare dintre contemplatorii lui Ra” (Marele
Preot din Heliopolis); ,,mai marele meşteşugarilor” (Marele
Preot al lui Ptah); ,,cel mare dintre cei Cinci ai casei lui Thot”
(Marele Preot din Hermopolis). Marele Preot era totodată şi
administrator, asumându-şi funcţii laice importante. Sub
Ramses al II-lea, clerul lui Amon din Teba va dispune de un
corp de armată care îi asigura paza. Desemnat de către zei
(prin mijlocirea unui oracol), Marele Preot era numit de către
rege, care îl alegea dintre marile personalităţi ale epocii cărora
le aprecia serviciile loiale şi pe care voia să le ordoneze. Putea
fi şi un înalt demnitar sau un comandant de armată. Sub
Ramses al II-lea numai doi Mari Preoţi ai lui Amon vor
ajunge la pontificatul suprem după ce au urcat una câte una
toate treptele ierarhiei.46
Treburile templului erau conduse tot de Marele Preot,
secondat de consiliul templului. Preoţii Egiptului, care erau
îndrumători spirituali, îşi exercitau atribuţiile alternativ, de
patru ori pe an pe câte o perioadă de o lună, în restul anului
ducând o viaţă de laici. Preoţilor care ajunseseră la rangul cel
mai înalt li se îngăduia să „contemple toate transformările
45
Povestirile Egiptului Antic ‒ Faraonul Keops şi Vrăjitorii, Prefaţă,
traducere şi note de Constantin Daniel şi Ion Acsan, Ed. Minerva,
46
zeului”, adică să vadă statuia. Erau, în funcţie de locul

respectiv, „părinţi divini” sau „slujitori ai zeului”, grecii
numindu-i „profeţi”. „Al doilea slujitor al zeului” îl putea
înlocui pe Marele Preot în îndatoririle sale.
Preoţii-puri (preoţi web, prima categorie a ierarhiei) sau
„preoţii cu mâinile pure” erau însărcinaţi îndeosebi cu toaleta
zeului. În timpul procesiunilor ei precedau sau purtau barca
sacră având în sanctuar mai multe îndeletniciri materiale.
Preoţii lectori (în greacă anagnostes; în egipteană hrwhbt, ,,cel
care poartă sulurile”) citeau rugăciunile şi descântecele după
sulurile de papirus, fie în temple, fie la cultul morţilor.
Organizau ceremoniile, vegheau la îndeplinirea strictă a
ritualului şi citeau imnurile liturgice. Din rândurile personalului
savant al templului făceau parte şi preoţii-astronomi care
determinau momentul cel mai favorabil ceremoniilor, precum
şi preoţii care alcătuiau horoscoape şi ştiau să distingă
caracterul fast sau nefast al zilelor anului. Fiind mari
cunoscători ai semnelor adresate de divinităţi oamenilor, ei îşi
făceau serviciile ca exorcişti sau medici. Între clasele profeţilor
şi a preoţilor puri, se aflau preoţii numiţi părinţi divini.
Înăuntrul acestor clase existau subclase: profeţii comuni,
căpetenie a profeţiilor, căpetenie a preoţilor web, preoţi cu
drept de prioritate, sau cei cu drept de acces.47
Colegiul unuyt-ului era compus din doisprezece
persoane (cuvântul unt înseamnă „oră”). Aceşti călugări se
schimbau din oră în oră, ca să asigure zi şi noapte o adoraţie
continuă.48 Cei care lucrau prin rotaţie erau împărţiţi în patru
grupe numite philay, la care s-a adăugat încă una în epoca
ptolemeică. Fiecare phile avea un şef, sub a cărui supraveghere
se desfăşurau serviciile religioase din templu, timp de o lună.
După această perioadă şeful preda atribuţiile celui următor. De
47
Constantin DANIEL, Cultura spirituală a Egiptului antic, Ed.
Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie”, Bucureşti, 1985, p. 314.
48
Pierre MONTET, Egiptul pe vremea dinastiei Ramses, p. 403.
fiecare dată se efectua, de către scribi, o inventariere a

bunurilor din templu.
Preoţii mireni erau numeroşi în Egipt, titlul de preot
fiind legat de îndeplinirea condiţiilor rituale spre a deveni web.
Orice egiptean putea să devină „pur” prin măsurile de curăţire
şi să îndeplinească oficiul de preot. Totuşi, era nevoie de
cunoştinţe numeroase în legătură cu ritualul şi ceremoniile
sacre. Fiii de preoţi puteau deveni preoţi mireni, iar curăţia le
putea fi acordată de către faraon, care a dat un astfel de titlu
chiar unui preot din Libia, Bujawa.
Preoţii mireni aveau o apelaţie specială: Wnw ai
templului. Erau împărţiţi în patru cete, care se succedau
regulat. Îşi împlineau treburile lor acasă, apoi vreme de o lună,
erau preoţi în templu. În timpul Regatului de Mijloc, preoţii
mireni aveau un rol însemnat în slujbe, la temple. Învăţătura lui
Merikare aminteşte de slujba lunară în temple: ,,Un om trebuie
să îndeplinească ceea ce este de folos sufletului său: să
îndeplinească slujba lunară de preot, să ia sandalele lui albe, să
meargă la templu şi să descopere ceea ce este tainic, să intre în
Sfânta Sfintelor şi să mănânce pâine în templu”. În Regatul
Vechi majoritatea preoţilor erau preoţi mireni. În Regatul de
Mijloc, principii, căpeteniile nomelor, au devenit preoţi mireni.
În Regatul Nou numărul preoţilor mireni se reduce din cauza
faptului că există din ce în ce mai mulţi preoţi de profesie, care
se consacră acestei activităţi.
Preoţii aveau îmbrăcămintea din in şi erau încălţaţi cu
sandale albe. Unii purtau costume deosebite: preotul cititor o
eşarfă de-a lungul pieptului, preotul sem fiind îmbrăcat cu o
piele de panteră. Marele Preot din Memphis avea multe
podoabe aşezate pe piept. Preoţii din epoca Regatului Mijlociu
şi din epoca celui Nou se rădeau în cap. Erau neapărat
circumcişi, trebuiau să se supună totdeauna unor obligaţii şi să
observe anumite interdicţii. Făceau abluţiuni rituale de două ori
pe noapte, erau obligaţi la abstinenţă în timpul serviciului la
templu, trebuiau să se abţină să consume anumite alimente

(îndeosebi peşte) sau să călătorească pe mare, să evite cifra 7,
în călătorii să meargă călare pe un măgar. Unii aveau atribuţii
de ordin pur cultural, conducând şcoli sau ateliere de artă,
controlând grupurile de scribi tineri, ţinând în ordine
bibliotecile templelor, sau redactând lucrări de morală.
Preotesele erau fiice de preoţi. Puteau deveni preotese
ale lui Hathor, ale lui Isis şi ale lui Neith, dar şi ale altor zei,
precum şi ale regelui. În general preotesele cântau în temple şi
erau pallakide („concubine ale zeului”). Acest titlu era purtat
însă şi de femeile mirene, soţii de demnitari. Concubina zeului
era şefa dansatoarelor şi a cântăreţelor din templul egiptean.
Concubina zeului de la Teba dormea uneori în templul lui
Amon şi trebuia să fie castă. Această unire trupească a
preotesei cu zeul Amon de la Teba a devenit unul din misterele
de la Teba, fiindcă în limba egipteană ,,a cunoaşte” avea atât un
sens sexual, cât şi unul spiritual. Astfel, concubina zeului
Amon afla tainele cereşti. În doctrinele gnostice se folosea
această idee, orice gnosticism fiind o doctrină despre
cunoaştere, având dublu sens, sexual şi spiritual. Existau coruri
de preotese, care îşi răspundeau în cântările lor (muzică
antifonică). Tot ele practicau dansuri sacre care au rămas încă
vii şi se pot vedea astăzi în cultul Bisericii copte din Egipt sau
în cel al Bisericii abisiniene. Preotesele aveau atribuţia să
împodobească statuile zeilor cu flori. Aşa cum regele era
superiorul clerului masculin, tot astfel regina conducea
personalul feminin al templelor. Era „soţia zeului” în fruntea
haremului sacru, mai târziu devenind „divina adoratoare”.
Haremul divin nu era constituit din curtezane care duceau o
viaţă izolată, ci le cuprindea pe marile doamne de la curte, care
aveau o funcţie onorifică. Orice templu avea un corp de
cântăreţe, a căror datorie era să cânte agitând sistrele sau
crotalele în timpul ceremoniei.
Şcolarii care se consacrau serviciului religios învăţau

gramatica şi scrierea, dar şi alte îndeletniciri, trebuind să
cunoască imaginile zeilor, titlurile, atributele, sau legendele
lor. La sfârşitul studiilor susţineau un examen. Cel care era
considerat demn de a intra în corporaţie îşi scotea
veşmintele, era îmbăiat, ras, parfumat cu uleiuri, apoi se
îmbrăca cu veşmintele sacerdotale înainte de a fi introdus în
orizontul cerului.
Sărbătorile. Sărbătorile erau anuale şi periodice. Între

primele se numărau cele în legătură cu revărsarea Nilului şi cu
Anul Nou. Sărbătorile legate de anumite date variabile din
cursul unui an erau sărbătorile închinate zeilor, faraonilor şi
cele săvârşite în amintirea morţilor. Mai erau şi sărbătorile
lămpilor, menţionate de istoricul Herodot, ca fiind sărbători în
cinstea zeiţei Neit de la Sais. Un calendar precis al sărbătorilor
a fost sculptat în templul lui Ramses al II-lea de la Abydos.
Textele şi reprezentările din epoca ramsidă insistă asupra
importanţei pe care o aveau trei mari sărbători: sărbătoarea Min
(ale cărei procesiuni sunt reprezentate în Rameseum),
sărbătoarea din Opet (ale cărei secvenţe au fost sculptate pe
coloanele marii săli hipostile de la Karnak) şi sărbătoarea Văii
(înfăţişată pe pereţii templului funerar al lui Seti I, de la Sheikh
abd el Gurnah, pe pereţii despărţitori din Rameseum şi pe
pereţii sălii hipostile de la Karnak). Cele trei mari sărbători
ramseside se ţineau la Teba, capitala religioasă a Egiptului.49
Sărbătorile importante erau şi cele închinate lui Osiris,
celebrele mistere osiriene care se sărbătoreau în două feluiri
diferite, la 26 aprilie şi 19 septembrie. În cursul acestor
sărbători se scotea în evidenţă tragedia zeului civilizator Osiris,
omorârea lui de către Seth şi, în cele din urmă, învierea sa.50
Marile sărbători religioase prilejuiau un spectacol deosebit.
49
50
Ofrandele şi jertfele impresionau prin abundenţă. Din datele

înscrise pe papirusurile păstrate întru-un templu rezultă că erau
aduse zilnic 5.000 de pâini, zeci de animale, o cantitate mare de
bere şi vin.51
Credincioşii puteau intra oricând în legătură cu zeul, ca
să-şi expună greutăţile, suferinţa sau recunoştinţa. Cel puţin o
dată pe an, stăpânul oricărui sanctuar ieşea din locuinţa lui şi
vizita oraşul şi împrejurimile. Unele sărbători aveau privilegiul
de a atrage populaţia unei întregi regiuni. Herodot mărturiseşte
că a văzut bărci încărcate cu bărbaţi şi femei, care se duceau la
Bast ca să asiste la serbările lui Bastit. Femeile îşi agitau
crotalele, iar bărbaţii cântau din flaut. Ceilalţi cântau şi băteau
din palme, totul amplificându-se o dată cu trecerea prin oraş.
Pelerinii strigau glume la adresa orăşenilor şi aceştia
răspundeau. Mulţi părăseau oraşul şi afacerile ca să se ducă la
serbare. Cei şapte sute de mii de pelerini începeau petrecerile
îndată ce se sfârşeau sacrificiile. Petreceau zgomotos, căci la
Best se bea mai mult vin într-o săptămână de sărbătoare, spune
Herodot, decât în tot Egiptul în restul anului.52
Procesiunea lui Min. Sub Ramses al III-lea,
aniversarea încoronării coincidea cu sărbătoarea lui Min,
stăpânul Coptos-ului, al deşertului şi zeul fecundităţii.
Sărbătoarea era prăznuită în prima lună a anotimpului chemu,
când începea seceratul. Ca şi zeul, regele era eroul serbării.
Strălucitor ca soarele când răsare, Ramses iese din palatul său
numit Viaţă, Sănătate, Forţă. El se va duce cu litiera din palat
la locuinţa tatălui său, Min, ca să-i contemple frumuseţea.
Această litieră consta într-un fotoliu larg, aşezat sub un
baldachin cu cornişă şi prevăzut cu patru braţe lungi. Era
nevoie de cel puţin doisprezece oameni ca să-l poarte. Printre
membrii clerului care-l însoţeau pe faraon, se distingea omul cu
ruloul care, având în mână programul serbării, avea grijă de
51
Nicolae BACILA, Istoria reliigilor, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2001, p. 54.
52
toate amănuntele. În timpul drumului, un preot întorcea mereu

cădelniţa către rege, căci el trebuia să sărbătorească milioane
de aniversări şi sute de milioane de ani de veşnicie pe tronul
său. Înaintea acestora mergea fiul mai mare al regelui. A doua
jumătate a cortegiului cuprindea servitori şi ostaşi. Când
cortegiul ajungea la locuinţa lui Min, faraonul cobora şi,
aşezându-se în faţa capelei care adăpostea statuia, îndeplinea
ritualul parfumării cu răşină şi ritualul libaţiei. Apoi prezenta
tatălui său ofrandele şi acesta răspundea prin darul vieţii. Uşile
erau deschise, încât se putea admira frumuseţea zeului care
stătea în picioare în faţa sanctuarului. Se recita un imn în vreme
ce statuia, scoasă din naos, era pusă pe o litieră şi purtată de
douăzeci şi doi de preoţi. Regele schimba coiful pe care-l avea
pe cap cu coroana Egiptului de Jos, în mâini ţinând un baston şi
o măciucă. O nouă creatură se adaugă cortegiului: taurul alb,
care avea între coarne discul solar, deasupra căruia se aflau
două pene înalte. Procesiunea se punea în mişcare, dar se oprea
de câteva ori înainte de a ajunge la altarul fixat dinainte. În
cursul acestor opriri se asculta un al doilea imn. Statuia şi
regele ajungeau în piaţa unde era ridicat altarul. Acolo era
instalat Min. Doi preoţii care purtau simbolurile geniilor din
Est stăteau în faţa lui, în vreme ce faraonul prezintă o nouă
ofrandă. În memoria acestui eveniment, regele avea pe cap
dubla coroană. Se recita un ultim imn, în care mama lui Min
lăuda puterea fiului ei, învingătorul duşmanilor. Ceremonia lua
sfârşit o dată cu această dublă recitare. Regele îşi lua rămas bun
de la zeu prezentându-i cădelniţa, vărsând libaţia şi aducându-i
noi ofrande. Zeul, regele, preoţii şi înalţii funcţionari erau
singurii actori ai procesiunii lui Min.
Sărbătoarea de la Opet. Sărbătoarea lui Amon de la
Opet era sărbătoarea întregului popor. Avea loc în timpul
lunilor a doua şi a treia de inundaţie, atunci când apele atingeau
nivelul cel mai înalt, când agricultorii nu mai aveau nimic de
făcut şi când corăbiile pluteau uşor nu numai pe Nilul cel mare,
dar şi pe canale, tot pământul fiind sub apă. Nu se mai circula

pe digurile dărâmate de apa care urca, ci pe bărcile şi plutele
care fuseseră puse pe apă. Locul de plecare era templul lui
Opet. Lângă pilonul imens se instalau scări portative.
Personalul templului oferea trecătorilor pepeni verzi, struguri,
smochine din Barbaria, păsări pregătite pentru a fi fripte sau
gata fripte şi pâini. Înăuntrul templului tot personalul era în
picioare. Cel dintâi lucru care-l făceau era să aducă bărcile
portative ale zeilor din camerele unde stăteau pe soclurile lor,
barca lui Amon fiind cea mai mare.
Sărbătoarea este descrisă de un tânăr preot al lui Amon
într-un papirus găsit la Gizeh, lângă Cairo, în anul 1904.
,,Vâslaşii corabiei lui Amon sunt cei care au grijă de zei şi de
zeiţe. Catargul corabiei este zeul Şu, fiul lui Ra, primul luptător
al zeilor. Pânzele de bissos care se înalţă pe catarg, funiile şi
cele două scări reprezintă cele patru vânturi ale cununei lui
Amon, care închină lui Horus, fiul lui Isis şi Osiris, cerul şi
văzduhul, atunci când Horus vine să se bucure de tatăl său.
Odgonul (care prinde şi ţine) catargul este Ra, cârmaciul
corabiei fiind Amon dimpreună cu Horus. Corpul corabiei lui
Amon este Thot, marele zeu care a inventat scrisul în folosul
zeilor şi al oamenilor”.53
Hamalii cărau bărcile în spinare, străbătând curţile şi
pornind pe aleea mărginită cu sfincşi cu cap de berbec. O flotă
importantă era ancorată de-a lungul cheiului. Barca lui Amon,
cea a zeiţei şi a lui Khonsu erau adevărate temple plutitoare,
lungi de 120 sau 130 de coţi, mai lungi decât cea mai mare din
corăbiile care pluteau pe Nil, fiind împodobite. Corăbiile nu se
puteau mişca singure. Trebuiau remorcate, fapt care cerea
mobilizarea unei întregi armate, alcătuită din soldaţi în
uniformă, cu fustă militară, înarmaţi cu suliţe, încadraţi de
stegari şi de marinari. Înainte să înceapă remorcarea se recita
un imn închinat lui Amon. Femeile îşi agitau sistrele şi
53
Povestirile Egiptului antic…, p. 285.
crotalele. Bărbaţii băteau din palme, sau cântau din tamburină

ca să acompanieze cântecele libienilor şi ale soldaţilor. Negrii
dansau învârtindu-se. Orăşenii veniţi din toată regiunea
contemplau spectacolul de pe ambele maluri ale Nilului. Peste
tot erau instalate corturi şi bufete cu răcoritoare. Amon din
Karnak avea să fie pentru câteva zile oaspetele Luxorului.
Întoarcerea flotei era ultimul episod al serbării. Se scoteau de
pe corăbii bărcile portative şi se aşezau din nou în sipetele de
unde fuseseră luate cu douăzeci şi patru de zile înainte. Poporul
băuse, mâncase şi se agitase aproape o lună de zile. Îşi
desfătase ochii cu un spectacol măreţ şi simţea că prosperitatea,
libertatea, chiar viaţa lui depindeau de acest om asemenea
zeilor, care escortase pe tatăl său Amon între cele două mari
sanctuare ale sale.54
Sărbătoarea Văii. Avea loc în luna aprilie şi dura
unsprezece zile. Ieşind din palat, regele se îndrepta spre
Karnak, la templul lui Amon şi îl invita pe zeu să vină pe malul
stâng al fluviului ca să viziteze monumentele funerare ale
strămoşilor. La bordul bărcii sale din lemn de cedru şi aur,
precedat de barca regală şi urmat de celelalte bărci, ale lui Mut
şi Honsu, Amon trecea fluviul spre apus, ajungând la malul
unde erau necropolele, apoi îşi continua navigaţia pe canale
până la marginea deşertului, oprindu-se la Rameseum.
Zeul îi spunea lui Ramses: ,,O, fiul meu mult iubit,
inima îmi tresaltă fericită din pricina dragostei ce-mi porţi; mă
împreună cu frumuseţea ta, în viaţă şi în putere, chipul meu
minunându-se de frumuseţea chipului tău. Voi vesti, pentru
tine, izbânzile tale asupra tuturor seminţiilor străine; uite eu
aşez sudul şi nordul, apusul şi răsăritul sub puterea ta”. Odată
ajuns la Rameseum, Amon primea vizita zeilor necropolei, ca
şi cea a lui Amenofis I, patronul celor răposaţi. Imaginea
regelui defunct era purtată de preoţi pe o litieră înconjurată de
slujitori care agitau evantaie şi apărătoare de soare. Reunirea
54
zeilor aducea un suflu nou de viaţă celor înmormântaţi în

preajmă. Trecând la rândul lor fluviul, marile familii din Teba
veneau seara în procesiune, purtând torţe aprinse, până la
mormintele străbunilor lor. Erau aduse şi merinde spre a
sărbători vizita lui Amon. Din Luxor, situat pe malul celălalt,
se putea urmări cu privirea acest lung şir luminat de torţe care
sclipeau în deşert, aducându-le celor morţi focul regenerator.
Mantica. Poporul egiptean era un mare practicant al

riturilor magice, aşa cum o demonstrează bogata literatură
magică. În perioada timpurie, magia ocupa un rol important în
viaţa egiptenilor. În Textele Piramidelor se găsesc formule
împotriva scorpionilor şi şerpilor, medicii şi magicienii
acţionând împreună împotriva puterilor dăunătoare. La Kahun
au existat texte medicale şi veterinare, la fiecare formulă
găsindu-se expresii magice. Bolile erau considerate străine
fiind exorcizate prin recitarea unui anumit mit.
Mai ales zeiţa Isis era considerată ca având numeroase
puteri magice. Legenda spune că aceste calităţi ale zeiţei au
luat contur printr-o viclenie, Isis reuşind să intre în posesia
numelui celui ascuns al zeului Ra.
În cultul morţilor întâlnim un bogat caracter magic
pentru ca cel care a părăsit lumea celor vii să poată deveni un
nou Osiris. În acest sens, Cartea egipteană a morţilor aduce
mărturii ale dialogului dintre sufletul celui decedat şi zeul
Osiris: „Un imn de slavă scribului Osiris Ani să-i înălţaţi,/ Lui
Osiris Ani, locuitor din Amenti, să-i cântaţi”.55
În epoca ramsidă se pot găsi adevărate culegeri cu
formule magice, imnuri adresate divinităţii ce trebuiau recitate
cu anumite ocazii. Se găseau povestiri mitice ce prezentau
cazul de care se ocupă magul, precum şi ameninţări ale
magului pentru zeii ce nu acceptau cererea. Existau şi amulete
55
Cartea egipteană a morţilor, traducere, studiu introductiv şi note de
Maria Genescu, Ed. Sophia, Arad, 1993, p. 160.
cu diferite întrebuinţări. Cel mai cunoscut era ochiul ugat, care

acoperea toate nevoile oamenilor şi amintea de ochiul lui
Horus, care a fost scos de Seth şi redat ca vindecat de zeul
Thot. Existau rugăciuni şi descântece pentru ca zeii să intervină
cu diferite ocazii, conturându-se astfel ideea destinului,
reprezentat prin zeul Shai.
În acest sens s-au păstrat numeroase povestiri, aşa cum
este cea despre cele „Şapte Hathor” ce vin să fixeze destinul
fiului faraonului. Herodot (Istorii II, 133) povesteşte cum
Mikerinos, pentru că i se dăduseră doar şase ani de trăit, „a
făcut zi din noapte” şi şi-a dublat timpul care i-a fost profeţit.
„Din oraşul Buto îi veni un oracol care-l vestea că mai avea
numai şase ani de trăit, iar în al şaptelea se va sfârşi. Copleşit
de mâhnire, trimise la oracol vorbe învinuitoare, plângându-se
că tatăl şi unchiul său, deşi închiseseră temple şi uitaseră de
zei, ba încă mai şi făcuseră să piară atâţia oameni, au trăit totuşi
vreme îndelungată, pe când el, om evlavios, trebuie să moară
atât de timpuriu (...). Mykerinos, ca unul a cărui soartă era de-
acum pecetluită de hotărârea zeului, şi-a făcut rost de multe
candele, pentru ca, aprinzându-le de cum se-nopta, să bea şi să
petreacă zi şi noapte fără întrerupere; şi aşa rătăcea mereu pe
lacuri, prin păduri şi pe oriunde afla că s-ar găsi locuri cât mai
potrivite de petrecere. El se purta aşa pentru că voia să
dovedească oracolul de minciună, anume să iasă doisprezece
ani în loc de şase, făcând din zi noapte”.56 De cele mai multe
ori, destinul este tovarăşul lui Renenutet, zeiţa recoltelor şi a
abundenţei, evidenţiindu-se astfel optimismul egiptenilor.
Arta ghicitului era în mare cinste la egipteni, Herodot
mărturisind că egiptenii puteau ghici soarta unei persoane după
luna şi ziua în care s-a născut. Existau şi oracole, dintre care cel
mai cunoscut era cel al lui Amon. Un porumbel, zburând de la
marele templu din Teba, indicase prin semne miraculoase locul
în care zeul dorea să i se ridice un sanctuar. În sanctuarul pe
56
HERODOT, Istorii, pp. 146-147.
care faraonul i l-a construit zeului Amon, acesta este

reprezentat cu trup omenesc şi cu cap de berbec. Oracolul lui
Amon a fost vizitat de Alexandru cel Mare.
Existau scrieri speciale ce cuprindeau felul în care se
făceau profeţiile: Cartea Viselor, Calendarul Zilelor Faste şi
Nefaste, sau Învăţătura pentru Merikara.
6. Cultul morţilor
Egiptenii, aşa cum ne mărturiseşte Herodot, au fost primii
oameni care au vorbit despre nemurirea sufletului. Acest lucru
este susţinut de numeroasele săpături arheologice, cultul
morţilor la vechii egipteni fiind unul foarte complex. Împreună
cu cel al soarelui, acesta forma una dintre cele mai importante
preocupări ale poporului egiptean. Concepţiile funerare îi
privesc pe toţi zeii, cu o importanţă aparte asupra divinităţilor
solare şi a celor din grupul osiric.
Ideea de suflet. Credinţa în existenţa sufletului la

egipteni este incontestabilă, dat fiind interesul pentru
construirea de lăcaşuri funerare şi pentru numeroasele procese
de mumificare la care erau supuşi egiptenii. Omul nu este o
entitate simplă, ci un ansamblu de caracteristici diverse. Are un
corp, dar are şi suflet. Credinţa în existenţa sufletului a generat
o întreagă filosofie. Pentru egipteni, sufletul reprezenta
diferitele aspecte ale subdiviziunii activităţii spirituale, fiecare
dintre acestea purtând un nume deosebit: ba, ka, ren, akh şi ib.
Ba este sufletul care ţine trupul în viaţă, iar după moarte
trece într-o altă viaţă. Era reprezentat de un cocor care avea cap
de om. Această reprezentare arăta că era aceea că, după moarte,
sufletul va părăsi trupul, luându-şi zborul, asemenea unei
pasări, pentru a putea petrece în lumea cerească a zeilor.
Ka, tradus adesea prin „dublul”, este sufletul care nu
părăseşte niciodată trupul, rămânând cu el în pământ până ce se
descompune. Aceasta era o concepţie primitivă egipteană
despre suflet, anterioară celei mai noi, despre ba. Conceptual

de ka stă la baza credinţei vechilor egipteni în păstrarea
trupurilor cât mai multă vreme cu putinţă, un argument în
susţinerea şi perfecţionarea practicii mumificării. În cazul în
care trupul nu se conserva în totalitate, sufletului ka i se
construiau statui în care să locuiască. Era hrănit pentru ca nu
cumva să devină strigoi printre oameni.
Ren este numele omului care, la fel ca şi ka, trebuia
păstrat cât mai mult timp cu putinţă pe pământ, fiind gravat pe
pietrele funerare ale celor morţi. A distruge numele unui mort
în mormânt era o mare crimă.
Ach este inima, ca sediu al tuturor activităţilor
sufletului. Tot inima era simbolizată şi de ib. Inima
defunctului, la judecată, se spune în Cartea Morţilor, era
cântărită pe o balanţă.
Destinul sufletului. Tema eshatologică la vechii egipteni

viza mai ales situaţia sufletului după moarte. Concepţiile erau
diferite, în funcţie de caracterul local al zeităţii centrale. La
Memfis se credea că sufletele morţilor merg într-un loc trist,
spre apus, în deşertul Libiei, unde se găsea Sikoris, zeul funerar
al cetăţii. La Heliopolis se credea că sufletele călătoresc fericite
împreună cu zeul Ra, în barca acestuia. Pentru cei ce locuiau în
cetatea Abydos, împărăţia morţilor se găsea la apus, acolo unde
barca soarelui se strecura în fiecare seară printr-o crăpătură de
munte, ducându-i pe cei răposaţi pe tărâmul acesta. Cea mai
vestită eshatologie era cea osiriană. Călătoria sufletului după
moarte avea ca ţintă împărăţia lui Osiris, câmpiile Iaru sau
Amenti, unde sufletele duceau o viaţă fericită, servind pe Osiris
aşa cum l-au servit în viaţa pământească pe faraon.
Judecata sufletelor. La judecată Thot era prezent în

calitate de avocat al celui decedat. La tribunalul lui Osiris,
Thot, şezând pe un tron, punea în balanţă, pe de o parte,
sufletul mortului, pe de alta, adevărul pe care el îl reprezenta.

Un monstru, jumătate hipopotam, jumătate crocodil, aştepta
decizia pentru a înghiţi sufletele netrebnice. După ce
defunctul îşi făcea mărturisirea, Thot măsura cele două talere
şi scria rezultatul.57
Prezent la suprema judecată a sufletului, Thot era cel
care ajuta sufletul să renască. În istorisirea despre Casa
Năvodului este prezent sensul mistic al renaşterii spirituale sau
al învierii din morţi pentru cei care au murit faţă de întunericul
naturilor inferioare. Trecând la Osiris, morţii au înviat întru
lumina vieţii spirituale. Această denumire simbolică a
templului lui Thot din Khemennu, Casa Năvodului, purta şi
numele de Cetatea celor opt (denumirea va deveni punct de
sprijin pentru istorici, care-i atribuie zeului egiptean Thot
atributul, pe lângă cel „de trei ori mare”, şi pe cel „de opt ori
mare”). Aici, după cum ne arată cărţile de ritual (cap. CLIII al
Ritualului) aflăm despre existenţa unui năvod misterios, despre
care „se credea că există în lumea subterană şi defuncţii îl
priveau cu oroare şi spaimă. Fiecare parte a acestuia – prăjinile,
frânghiile, greutăţile, corzile subţiri şi cârligele – aveau nume
pe care defunctul era obligat să le înveţe, dacă dorea să scape
de prinsoarea lui, pentru a-şi procura hrană, în loc să fie prins
de cei ce puneau curse”.58
Ideea de sancţiune apare destul de limpede în
eshatologia egipteană. Judecătorul suprem pronunţa hotărârea,
dădea celui decedat voie să meargă unde vrea în lumea
spiritelor şi a zeilor, fără să fie oprit de păzitorii porţilor raiului.
Riturile de înmormântare. În timpurile vechi,

mormintele egiptenilor se rezumau la o singură groapă săpată
în pământ sau în stâncă şi acoperită, pentru a nu intra în ea
fiarele sălbatice. Mormintele regale au cunoscut o evoluţie
57
Cartea egipteană a morţilor, p. 266.
58
continuă, de la cele simple, până la locuinţe, adevărate

fortăreţe, având cinci camere, una mai mare în centru în care se
depunea mortul, altele mai mici pe lateral, care serveau pentru
depozitarea uneltelor şi proviziilor necesare celui decedat.
Mormântul avea o însemnătate capitală în viaţa de apoi a
mortului egiptean, fiind lăcaşul unde locuia mortul, o locuinţă
veşnică, sau, cum se exprimau textele egiptene, „casa
frumoasă a eternităţii”. Orânduiala lăuntrică a mormântului
exprima această similitudine cu o casă pământească, iar
aspectul exterior era al unei case din Regatul Vechi. De aceea,
în preajma mormintelor se adăugau uneori grădini, cu un mic
lac în mijloc, pentru ca cel răposat să se poată plimba pe
marginea lacului său.
Pe măsură ce se răspândeşte doctrina înălţării la cer a
sufletelor, mormântul îşi pierde din însemnătate. Pe de altă
parte, mormântul era pus în legătură cu Duat, locul unde s-ar
afla sufletul după moarte. În morminte sunt reprezentate scene
din Cartea morţilor, dar şi fapte mari şi importante ale celui
răposat. Aceste fresce aveau drept scop ca „urmaşi mei să vadă
ce am făcut eu pe pământ”.
Locul din mormânt unde se săvârşea cultul era marcat
printr-o poartă falsă sau printr-o statuie înaintea căreia era un
spaţiu mic rezervat, cu o masă pentru ofrande. Spaţiul pentru
cultul morţilor putea fi o anexă a mormântului însuşi, dar
pentru regi se construia un mic templu ataşat mormântului.
Începând cu dinastia a XVIII-a, templul regelui mort era
aşezat mult mai departe de mormânt, care rămânea cât mai
ascuns, de frica jefuitorilor.59 Mumia trebuia să fie ocrotită în
sarcofag. Încă din timpul lui Tumosis I, mormintele regale
erau săpate în faleză, sfârtecată de o întreagă reţea de văi
povârnite şi pustii, care domina Teba la vest. Valea Regilor,
situată la est, adăpostea trupurile mumificate ale unui număr
de 58 de suverani. Era denumită şi Biban el Moluk, („poarta
59
Constantin DANIEL, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 312.
regilor”). Săpăturile, foarte adânc, depăşind chiar şi 100 m,

aveau pereţii decoraţi cu mai multe scene dintre care cea mai
des întâlnită era cea a circuitului soarelui în lumea
subpământeană. Mormintele puteau fi săpate la peste 210 m în
inima muntelui şi la 100 m adâncime. În ele se puneau
adevărate comori: aur, argint, pietre preţioase, o zestre bogată
pentru lumea cealaltă, aşa cum o arată obiectele intacte
descoperite în mormântul lui Tutankamon.
Descoperirea acestui mormânt a adus o lumină nouă şi
neaşteptată asupra bogăţiei curţii egiptene din ultimii ani ai sec.
al XIV-lea î.d.Hr. Aici s-au găsit mai multe articole: altare,
sarcofage sau măşti, necesare pentru ritualul funerar şi
supravieţuirii în continuare a tânărului rege în lumea de
dincolo, dar şi lucruri personale, care îi fuseseră familiare
faraonului în timpul vieţii. A fost prima oară când se descoperă
o comoară de o asemenea strălucire.60
La sfârşitul perioadei rameside, în timpul sărăcirii
Egiptului, mumiile regale au fost depuse în ascunzători secrete,
spre a fi protejate. Cărţile funerare regale îi procurau
suveranului formule a căror cunoaştere era indispensabilă
ducerii la bun sfârşit a călătoriei pe celălalt tărâm. Aceste
morminte conţineau, în imagini şi texte, o adevărată bibliotecă
a supravieţuirii. Valea Regilor va rămâne peste veacuri cu
numele de „Intrarea de la apus”.61
Casa mortuară purta denumirea arabă de mastaba.
Primele mastabe erau joase, dreptunghiulare, construite din
cărămizi, camera mortuară aflându-se sub ele. Piramida apare
pentru întâia oară la Sakkarah (piramida în trepte) datorită
talentatului arhitect al regelui Zser, renumitul şi genialul
Inhotep. Mai târziu, locul în care se depuneau morţii era în
subteranul acestei camere, fiind acoperit cu moluz pentru ca
60
Nicholas REEVES, Egiptul antic ‒ Marile descoperiri, Ed. M.A.S.T,
61
nimeni să nu pătrundă înăuntru. Mormintele faraonilor, pe care

le cunoaştem sub denumirea de piramide, nu sunt altceva decât
mastabe de dimensiuni monumentale, care aveau alături un
templu destinat oficierii cultului faraonului.
Acum circa 4500 de ani, arhitectul Inhotep a construit
un nou tip de mormânt pentru faraonul Djoser. El a construit
mai multe mastabe una peste alta, fiecare mai mică decât cea
precedentă. Această aşezare a dat naştere la forma piramidală
în trepte. Imediat după această primă piramidă, toţi regii au fost
îngropaţi înăuntrul unor astfel de construcţii. Unii oameni au
construit deasupra mormintelor piramide în miniatură.
Piramidele nu erau doar nişte clădiri spectaculoase, ci erau
puternic influenţate de religia egipteană, fiind construite pentru
a ajuta pe regii morţi să se alăture zeilor în ceruri.
Piramidele aveau mai multe înţelesuri pentru egipteni.
Primii regi credeau că, o dată trecuţi în lumea de dincolo, se
vor alătura constelaţiilor de pe cer. Textele scrise pe piramidele
de mai târziu descriu treptele piramidelor ca fiind scări spre
cer. În interiorul marii piramide de la Ghizeh există două
canale înguste care se îndreaptă spre exterior. Acestea indică
direcţia spre constelaţiile importante din religia egipteană.
Aceste deschizături erau destinate călătoriei sufletului
faraonului spre zei.62
Piramida construită de Kheops şi considerată una dintre
cele şapte minuni ale lumii antice are o înălţime de 137 m,
aceea a lui Khefren de 136 m şi cea a lui Mykerinos de numai
62 m. Gigantica operă de construcţie a marii piramide a lui
Kheops a durat 30 de ani, timp în care, aşa cum consemnează
Herodot în Istoriile sale, „au muncit fără întrerupere câte o sută
de mii de oameni”. Blocurile de piatră, unele de 20 de tone, au
fost aduse de la mari distanţe, pe tăvălugi, pe sănii trase pe
nisip sau între două bărci. Ridicate cu ajutorul pârghiilor şi a
unor puternice balansoare de lemn, pe rampe şi planuri
62
Sam TAPLIN, Mumiile şi piramidele, Ed. Aquila, Bucureşti, 2004, p. 14.
înclinate, ele erau înălţate pe terase succesive de pământ şi

cărămidă, înlăturate după terminarea construcţiei. În timpul
inundaţiilor, Nilul creştea până la nivelul deşertului, acoperind
în totalitate terenurile cultivabile. Astfel, dacă aveau de lucru la
construcţia piramidelor sau altor clădiri, ţăranii îşi puteau hrăni
familiile. Construirea de piramide a continuat pentru o perioadă
îndelungată de timp, astăzi cunoscându-se existenţa a 80 de
piramide, nu toate păstrate până în prezent.
În jurul marilor lăcaşuri s-au născut explicaţii
fanteziste, dată fiind mărimea, soliditatea şi perfecţiunea lor
arhitectonică pentru care au fost considerate între cele şapte
minuni ale lumii antice.63 Mai târziu, nu numai regii aveau
morminte în formă de piramidă, ci se observă o tendinţă din
partea celor înstăriţi de a construi astfel de morminte,
piramide sau sanctuare mai mici. „Înălţarea piramidelor şi
procesul mumificării (îmbălsămarea) sunt poate cele mai
cunoscute simboluri ale preocupării egiptene cu privire la
viaţa de apoi. Egiptenii şi-au perfecţionat tehnica mumificării
la un asemenea nivel încât un corp a putut fi păzit aproape în
totalitate de la descompunere”.64
7. Morala
Egiptenii au format un popor religios, aceasta implicând
necesitatea unui comportament moral susţinut de norme.
Existau texte în literatura egipteană care vorbeau despre
nedreptăţile suferite de oameni din pricina corupţiei existente
în sânul societăţii. Printre cele mai importante cărţi se numără:
Sentinţele lui Ptah Hotep, Plângerea ţăranului, Dialogul
filosofic, Înţelepciunea lui Amen Em Ope. Cartea morţilor era
un exemplu concret de disciplină morală, judecata fiind un
adevărat proces moral al conştiinţei, mortul lăudându-se în faţa
63
T. CHIŢULESCU, Şapte monumente celebre ale Antichităţii. Cele şapte
minuni, Ed. tehnică, Bucureşti, 1969, pp. 13-84.
64
S.A. NIGOSIAN, World Religions…, p. 170.
lui Osiris că nu a făcut niciun rău, că nu a făcut pe nimeni să

sufere de foame sau să plângă.
Traiul comunitar al egiptenilor şi felul în care munceau
au fost factorii care au impus dezvoltarea moralei în relaţiile
reciproce. O altă cauză a moralităţii egiptenilor antici o vom
găsi în mitul lui Osiris, în care se întâlneşte un fragment ce
descrie lupta dintre bine şi rău. Cinstirea zeilor făcea parte din
obligaţiile religioase şi morale ale zeilor, intrarea în împărăţia
lui Osiris fiind strâns legată de comportamentul în viaţa
pământească, de faptele bune şi rele pe care omul le făcea pe
pământ.65 Despre comportamentul moral al egiptenilor,
Herodot spunea: „regele respectă pe zei, oamenii liberi respectă
pe rege, sclavii respectă pe stăpânii lor, tinerii respectă pe
bătrâni. Printre greci numai spartanii sunt respectuoşi faţă de
bătrâni ca egiptenii”.
8. Concluzii
Dintre vechile religii ale lumii, religia egipteană poate fi
considerată printre cele mai vechi şi mai îndelungate ca
existenţă. Religia a trecut de la forme şi rituri multiple
ajungând, prin reforma lui Amenofis, prin cultul discului solar
al lui Aton, la o formă de monoteism de scurtă durată. Deşi
rămâne, prin structură, o religie politeistă, cum susţine
majoritatea cercetătorilor, religia Egiptului antic, prin credinţa
în viaţa viitoare şi prin ideea de suflet, a stat la baza unei
civilizaţii impresionante care, prin construcţiile funerare,
uimeşte întreaga lume.
În ceea ce priveşte creştinismul, poate nicio altă ţară n-
a participat ca Egiptul la dezvoltarea şi răspândirea credinţei
creştine. Egiptenii trecuţi la creştinism (copţii) au fost cei dintâi
care, în cadrul acestei religii şi începând din secolul al III-lea
d.Hr., au practicat un mod de viaţă ascetică, organizată în
secolul următor în comunităţii de călugări, riguros disciplinate.
65
Chiar şi după ocupaţia arabă, Egiptul a continuat să fie o ţară

creştină. Egiptenilor creştini li se datorează, în planul creaţiei
artistice, genul icoanei (care avea originea în faimoasele
,,portrete din Fayum”).66
66
Ovidiu DRIMBA, Incursiuni în civilizaţia omenirii, Vol. III, Ed. Multi
Press, Bucureşti, 1997, p. 176.
Religia Mesopotamiei
1. Introducere
„Istoria omenirii, în sensul unei istorii documentabile şi
documentate după criteriile şi canoanele istoriografiei, începe
în Mesopotamia, «ţinutul dintre cele două fluvii», pe la
jumătatea mileniului al V-lea î.d.Hr., unde vede lumina zilei
prima mare civilizaţie. Din acest teritoriu, principiile şi
formele, trăsăturile şi structurile a ceea ce ne-am obişnuit să
numim civilizaţie s-au răspândit încet dar inexorabil în
ţinuturile învecinate, extinzându-se, dezvoltându-se şi
perfecţionându-se”.1
Istoricul grec Polybe numea valea dintre râurile Tigru şi
Eufrat „Mesopotamia” sau „ţara cea dintre fluvii”. Dacă despre
Egipt Herodot spunea că este un dar al Nilului, Mesopotamia,
ţinut care corespunde în mare măsură Irakului de astăzi, numit
Kurdistanul irakian, o considera ca fiind un dar al Tigrului şi
Eufratului, datorită faptului că cele două fluvii au fost
dintotdeauna un ajutor pentru oamenii de aici. „În baza
săpăturilor arheologice, a miilor de documente descifrate şi
publicate, se poate afirma că în acest spaţiu a luat naştere o
civilizaţie, chiar dacă nu putem cu certitudine vorbi de un
leagăn al civilizaţiei”.2 Din punct de vedere etnic,
1
Paolo SCARPI, „Aria mesopotamiană şi a Orientului Apropiat”, în:
Giovanni FILORAMO, Marcello MASSENZIO, Massimo RAVERI, Paolo
SCARPI, Manual de istorie a religiilor, Traducere din italiană de Mihai Elin,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 20
2
Samuel Noah KRAMER, Istoria începe la Sumer, Trad. Cornel Sabin, Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1962, p. 7. Ovidiu Drimba afirma că
Mesopotamia a fost un model pentru popoarele vecine, deşi „civilizaţia
mesopotamiană este un termen generic fiindcă în aceasta se însumează
contribuţiile civilizatoare şi culturale a trei popoare distincte a căror istorie
Mesopotamia a fost împărţită în două părţi distincte: Sumerul

şi Akkadul, sumerienii ocupând partea de sud, iar akkadienii pe
cea de nord. „Civilizaţia Mesopotamiei (Irakul modern) s-a
dezvoltat cam în acelaşi timp cu cea din Egipt, începând cu
mijlocul mileniului al IV-lea î.d.Hr. Dar istoria Mesopotamiei a
fost total diferită de cea din Egipt. Teritoriul Mesopotamiei a
fost expus unor invazii continue şi nicio unitate semnificantă
n-a fost obţinută decât pentru scurte perioade”.3
Primele mărturii despre populaţiile ce locuiau aceste
ţinuturi le avem din perioada paleoliticului mijlociu, al cărui
început este plasat în jurul anului 120.000 î.d.Hr., în timpul
perioadei interglaciare Riss-Wurm, şi care se încheie
aproximativ în 35.000 î.d.Hr. În Kurdistanul irakian,
Mesopotamia, s-au descoperit şapte schelete în peştera din
Şanidar, datate între 60.000 şi 40.000 î.d.Hr. Urmele vieţii în
aceste teritorii se înmulţesc în timpul mezoliticului şi
neoliticului. Alte urme sunt descoperite tot în sit-ul de la
Şanidar, al cărui început este datat la 8.900 î.d.Hr. Alte
atestări sunt cele de la Giarmo, Mureybet, Tell Abu Hureya,
Tell Es-Sauwan, Yarim Tepe, Tell Sotto, Chonga Mami,
Hassuna, Samarra, Tell Halaf, Arpachiya, Haggi
Muhammad, Ubaid Eridu, Uruk, Ur. În această perioadă
cultul are trei caracteristici: cultul zeiţei-mamă, cultul
taurului şi cultul morţilor.4
s-a desfăşurat pe teritoriul său” (Ovidiu DRIMBA, Istoria culturii şi

civilizaţiei, Vol. I, Ed. Saeculum, I.O., Bucureşti, 1998, p. 72).
3
Bedford/St. Martin’s, Boston. New York, 2000, p. 177.
4
Luigi CAGNI, „Religia Mesopotamiei”, în: Giovanni FILORAMO
Scriitoru şi Cornelia Dumitru, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 115. Autorul
împarte perioada calcoliticului în Mesopotamia în cinci etape: etapa Hassuna
şi samarra (cca. 5500-5000 î.d.Hr.), etapa Tell Halaf (cca. 5100-4500 î.d.Hr.),
etapa Eridu (cca. 4500-4000 î.d.Hr.), etapa Ubaid (cca. 4000-3500
î.d.Hr.), etapa Uruk şi Gemdet Nasr (cca. 3500-2800 î.d.Hr.).
Civilizaţia în Mesopotamia începe cu vechea civilizaţie

a poporului sumerian sau proto-sumerian, ce a ocupat acest
teritoriu în a doua jumătate a mileniului al II-lea î.d.Hr.
Sumerienii nu aparţin nici ramurii semitice, nici celei ariene.5
Erau un popor de agricultori, izbutind să exploateze darul celor
două fluvii. Deşi erau înconjuraţi de deşert, au dezvoltat
sisteme complexe de irigaţii, diguri, rezervoare de apă,
inventând chiar şi o scriere pictografică, „în vreme ce restul
umanităţii (cu excepţia grupurilor instalate la vremea aceea în
valea Nilului) sunt la nivelul pietrei cioplite. Când popoarele
primitive abia dacă tindeau la un rudimentar nivel de viaţă
socială, sumerienii au constituit cetăţi, edificii colosale şi au
sculptat uimitoare efigii funerare”.6
Treptat au reuşit să întemeieze o civilizaţie urbană
superioară statelor învecinate şi să închege o cultură solidă.
Organizarea socială era dispersată, oraşele sumeriene (în
special Urukul) fiind organizate ca state şi având conducere
proprie. Zeii erau divinităţi ale oraşelor, cum era cazul cu
Luga-Uru (regele oraşului). În aceste cetăţi-state era folosită
pecetea-cilindru (pentru a indica rangul, autoritatea şi
responsabilitatea personalităţilor), precum şi tablele numerale.
Pe lângă preoţi şi cântăreţi, existau şi alte ocupaţii domestice
sau servicii (bărbieri, medici, bucătari, măcelari, brutari,
mesageri, portari), ca şi cei care aveau responsabilităţi
importante în stat (funcţionari publici sau guvernatori).7
Tot din Sumer avem cele mai vechi legi pe care le
cunoaştem, sub forma unor inscripţii monumentale ale regelui
Urunim-gina din Lagash (această cetate va deveni, sub Gudea
5
Termenii Sumer şi sumerian provin de la adjectivul akkadian Sumeru(n),
echivalentul sumerian fiind ki-en-gi, având înţelesul de „ţară de naştere”.
6
Ştefan REŞCEANU, Mesopotamia. Istorie, cultură, religie, Ed.
Universitaria, Craiova, 2006, p. 10.
7
Vezi mai multe informaţii despre toate aceste îndeletniciri în: Ştefan
REŞCEANU, Mesopotamia..., pp. 19-38.
2141-2122, o „Florenţă sumeriană”), sau ale regelui Ur-Nammu.

Scrierea cuneiformă specifică acestei zone este reprezentată de
tăbliţele de la Uruk (c. 3200 î.d.Hr., numele de scriere
cuneiformă provenind de la semnele care au înfăţişarea unor
cuie sau icuri, de la latinescul cuneus). Producţiile literare
sumeriene datează de la sfârşitul dinastiei de Larsa (1736
î.d.Hr.), epocă în care limba sumeriană a încetat să mai fie
vorbită. „Sumerienii concep cosmosul ca pe un întreg guvernat,
frumos şi bun. Toate destinele sunt stabilite de zei. Zeii An,
Enlil, Enki pronunţă diversele me: astfel, ei pun în vigoare
prescripţiile. Toate aceste me stau în mâinile zeilor: zeii şi
oamenii trebuie să li se supună”.8
În mileniul al III-lea î.d.Hr. un alt popor s-a impus peste
vechea civilizaţie existentă, reuşind să obţină supremaţia în
aceste locuri: akkadienii, parte din marea familie semită,
populaţie stabilită în nordul Mesopotamiei încă din mileniul al
IV-lea î.d.Hr. O primă confruntare a celor două popoare a avut
loc în jurul anului 2.600 î.d.Hr., când sumerienii au reuşit să
învingă şi să asimileze triburile semite ale akkadienilor.
Fondatorul dinastiei akkadiene a fost regele Sargon I, numit şi
Sargon cel Bătrân, care a reuşit să îşi întindă regatul până în
Asia Mică. El va reuşi să-i supună pe sumerieni în jurul anului
2350 î.d.Hr. Alături de cetatea Ur se va construi o nouă cetate,
Agade, ce va deveni capitala Akkadului, rămânând însă
nedescoperită până în zilele noastre.
Deşi sub stăpânire, sumerienii au rezistat datorită
civilizaţiei şi culturii lor superioare. Sargon l-a învins pe
Lugalzaggisi din Uruk şi a cucerit toate oraşele până la Golful
Perisc, declarând că zeul Enlil i-a consfinţit autoritatea asupra
tuturor teritoriilor. A luat naştere regatul sumero-akkadian, mai
ales în urma schimbărilor din timpul lui Naram-Sin (2254-2218
î.d.Hr.). Destinul politic al Sumerului a trecut în mâinile
8
italiană de Roxana Utale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 160.
akkadienilor, dar aceştia au acceptat şi au preluat de la

sumerieni, dezvoltând în continuare, ştiinţele, scrierea, artele.9
Urmaşul lui Naram-Sin a fost Sarkalisarri, în timpul căruia
s-au manifestat primele semne ale decadenţei civilizaţiei
sumero-akkadiene. Date despre aceşti conducători le aflăm
din poemul sumerian cunoscut sub numele de Blestemul lui
Agade. Cel care a reuşit să restabilească statul a fost Ur-Nammu.
Ur al III-lea a trebuit să împartă puterea asupra Sumerului şi
Akkadului cu alte state independente. De la akkadieni s-au
păstrat primele dicţionare cunoscute în istoria omenirii, în care
expresiile şi cuvintele sumeriene au fost traduse în akkadiană.
Regatul sumero-akkadian va ceda loviturilor
hoardelor migratoare de elamiţi (2000 î.d.Hr.), guti şi, în cele
din urmă, amoriţi care, sub regele Hammurabi (1728 - 1686
î.d.Hr.), vor pune stăpânire pe întreaga Mesopotamie,
întemeind marele Imperiu babilonian.10 Urmează o perioadă
de maximă înflorire, atât teritorial, imperiul ajungând până la
Marea Mediterană, cât şi cultural, regele Hammurabi punând
bazele unui vestit cod de legi, bazându-se pe tradiţiile antice
ale sumerienilor şi akkadienilor.
Imperiul babilonian intră în declin în anul 1530 î.d.Hr.,
odată cu apariţia în Asia Mică a hitiţilor. După retragerea
acestora au venit hurriţii şi kassiţii, a căror stăpânire durează
până în anul 1160 î.d.Hr. Profitând de slăbirea Imperiului
babilonian, apar pe aceste teritorii asirienii, popor semit, care
venise din regiunea izvoarelor fluviului Tigru. După ce
9
„Cuceritorii akkadieni, împrumutând şi sistematizând scrierea veche
sumeriană, au păstrat şi lucrările lor literare pe care le-au studiat şi le-au
imitat mult timp după ce limba sumeriană dispăruse ca limbă vorbită”
(Samuel Noah KRAMER, Istoria începe la Sumer, pp. 69-70).
10
Eli DEVIS, „Babylon”, în: Encyclopaedia Judaica, Second edition, Fred
Skolnik (Editor in Chief), Michael Berenbaum (Executive Editor),
Macmillan Reference USA, An imprint of Thomas Gale, a part of the
Thomson Corporaţion, In association with Keper Publishing House LTD,
Jerusalem, Thomson Gale, 2007, p. 31.
întemeiază câteva cetăţi strategice, între care cele mai

importante au fost Assur (ce poartă numele zeului cu acelaşi
nume) şi Ninive (nume ce vine de la zeul Ninna, iubitul zeiţei
Iştar), asirienii pun stăpânire pe întregul Imperiu babilonian.
Nici asirienii nu vor rezista foarte mult, pentru că ultimul
mare reprezentant al acestui imperiu, regele Assurbanipal
(668-626 î.d.Hr., întemeietorul primei biblioteci atestată
istoric), va ceda în faţa coaliţiei pe care Babilonul a făcut-o cu
mezii şi perşii. În anul 614 î.d.Hr., Assurul va fi distrus, iar în
612 î.d.Hr. oraşul Ninive, capitala imperiului asirian, a fost
şters de pe faţa pământului.
Acum se ridică pentru a doua oară Imperiul
babilonian, cunoscând o oarecare înflorire sub regele
Nabucodonosor (605-562 î.d.Hr.) care pune bazele dinastiei
caldeene. În această perioadă stăpânirea babiloniană se extinde
până la graniţa cu Egiptul, iar în 586 î.d.Hr. babilonienii
cuceresc Israelul, distrug Ierusalimul o dată cu marele templu
şi iau populaţia de aici în robie. Babilonul decade în timpul
regelui Naboinde (555-538 î.d.Hr.) sub perşii conduşi de Cirus,
în anul 538 î.d.Hr., care le va impune inclusiv religia. În anul
330 î.d.Hr. Babilonul devine teritoriu al Imperiului întemeiat
de Alexandru Macedon, care transformă cetatea în capitală.
După moartea lui Alexandru cel Mare, vechea Mesopotamie va
fi ocupată de Seleucizi, după aceea de Arsacieni, pentru ca, în
cele din urmă, să devină teritoriu al Imperiului Roman.
Parcursul Mesopotamiei de la cetăţile-temple la
cetăţile-state va reprezenta un moment de maximă importanţă
pentru istoria Orientului Mijlociu. Deşi limba sumeriană
încetează să mai fie vorbită pe acest teritoriu, ea continuă să îşi
păstreze capacitatea de limbă cultică, iar calitatea de limbă
savantă rămâne neschimbată, alăturându-se altor limbi liturgice

cu o soartă similară: ebraica, latina, slava veche.11
2. Izvoarele
Principala dificultate privind documentaţia religioasă constă în
faptul că aceasta este aproape în întregime de caracter
tradiţional cea mai mare parte a scrierilor fiind copii. Până în
anul 1840 informaţiile legate de religia mesopotamiană erau
relativ sărace. Ele se legau în special de Vechiul Testament
(unde aflăm informaţii despre Turnul Babel, regii asirieni
Tiglath-pilasar al III-lea, Shalmanasar al V-lea, sau Sennacherib)
şi de scriitorii greci şi latini: Herodot (sec. al V-lea î.d.Hr.,
contemporan cu regii perşi Xerxes I şi Artaxerxes I), Xenofon
(participant la expediţiile din Anatolia din anii 401-399 î.d.Hr.),
Diodorus Siculus (sec. I î.d.Hr.), Berossos (sec. al IV-lea î.d.Hr.,
preot al zeului Baal din cetatea Babilonului, stabilit pe insula
Cos din Marea Egee, autorul lucrării Babyloniaka, preot al lui
Marduk, în jurul anului 280 î.d.Hr. Din această lucrare se
păstrează unele fragmente traduse în limba greacă de
Alexandru Polyhistor în sec. I î.d.Hr.). Fragmentele preluate au
fost folosite de istoricul Eusebiu de Cezareea (340 d.Hr.). În
opera lui Berossos se afirmă că, pentru a procura sângele care
să fie amestecat cu pământul pentru crearea omului, a fost
decapitat un zeu, al cărui nume nu este menţionat, obţinându-se
„o fiinţă raţională, participantă la conştiinţa divină”.
Se poate vorbi despre existenţa unei literaturi
mesopotamiene antice, deoarece, începând cu anul 1842, în
urma săpăturilor arheologice de la Ninive, Assur, Babilon şi
Nippur, a fost descoperită o uriaşă colecţie de texte scrise pe
tăbliţe de lut, de origine cuneiformă, datând din mileniul al
IV-lea î.d.Hr. Se pare că cca 20.000 de astfel de tăbliţe au făcut
11
Baltag, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pp. 75-76.
parte din biblioteca marelui rege Assurpanipal, unele dintre ele

aflându-se în prezent în British Museum din Londra, sau în alte
muzee din întreaga lume.
Din epoca sumero-akkadiană se păstrează mai multe
„dicţionare” de cuvinte în sumeriană şi akkadiană, precum şi o
serie de liste pentru studierea limbii sumeriene. Aceste liste
priveau domenii ca zoologia şi biologia. Un document
important din această perioadă este reprezentat de Cântecul
lacrimilor.
Miturile. Un număr mare de tăbliţe redau numeroase

detalii privind desfăşurarea cultului, modul în care erau
concepuţi zeii mesopotamieni, concepţia despre creaţie sau
cosmogonie.
Coborârea lui Iştar (Innana) în Infern. Este mitul
coborârii în infern pe care îl întâlnim atât în literatura
sumeriană, cât şi în cea akkadiană. Interesul de care se bucură
acest mit este acela de a ne informa cu mare exactitate despre
concepţia babiloniană cu privire la viaţa de dincolo.12 Mitul
povesteşte cum zeiţa, dorind să cunoască secretele surorii sale
Ereşkigal, regina infernului, se hotărăşte să coboare în regatul
acesteia. Paznicul infernului, după ce se consultă cu stăpâna
lui, îi spune vizitatoarei că nu poate fi primită solemn în infern,
loc păzit de şapte porţi. Paznicul îi scoate rând pe rând cele
şapte însemne, la ultima poartă zeiţa apărând complet goală.
Ereşkigal o tratează cu asprime pe Iştar, supunând-o la diferite
cruzimi şi umilinţe, apoi porunceşte să fie omorâtă de boli.
Iştar moare, iar trupul său este agăţat de un par pentru a se
usca. Dispărând fertilitatea animalelor şi a oamenilor de pe
pământ, zeii o readuc la viaţă pe Iştar, care-şi recapătă
însemnele. Captivitatea zeiţei Iştar, în versiunea akkadiană, se
prezintă având consecinţe dezastroase pentru existenţa vieţii.
12
Vezi mai multe informaţii despre toate miturile mesopotamienilor în:
Ştefan REŞCEANU, Mesopotamia..., pp. 80-87.
Zeii akkadieni au eliberat-o pe Iştar, dând posibilitatea

continuării vieţii pe pământ. Sfârşitul poemului îl aduce în
prim-plan pe Tamuz, iubitul zeiţei, care cântă din flaut alături
de bocitori şi bocitoare, consecinţa fiind faptul că sărbătorile
babilonienilor strângeau laolaltă cântece şi doliu. Într-o altă
formă a mitului, Inanna/Iştar este înlocuită cu
Dumuzi/Tammaz. Pornind de la acest mit s-au creat poemele
Plângerile lui Dumuzi şi Visul lui Dumuzi.
Epopeea lui Ghilgameş. Este una dintre cele mai
emoţionante capodopere ale lumii antice. Este un poem epic
asemănător Iliadei lui Homer, în care sunt rezumate
cunoştinţele ştiinţifice, filosofice şi religioase ale vechilor
babilonieni într-o manieră estetică. Se preamăresc faptele
glorioase ale eroului Ghilgameş, rege al Urukului în prima
jumătate a mileniului al III-lea î.d.Hr., în căutarea nemuririi.
Opera, incompletă, este scrisă pe 12 tăbliţe şi îl reprezintă pe
Ghilgameş ca pe un rege despotic şi tiran. La rugăminţile
locuitorilor Urukului, disperaţi de nelegiuirile regelui lor, zeii
vor crea pe Enkidu, cu o forţă titanică şi o înfăţişare sălbatică,
pentru a-l înfrunta pe rege. Ghilgameş iese învingător şi este
recunoscut drept căpetenie de Enkidu, cei doi ajungând prieteni
foarte buni. Împreună răpun pe zmeul Humbaba care teroriza
pe locuitori, Ghilgameş fiind primit ca erou de supuşi.
În urma acestor fapte măreţe se aprinde dragostea zeiţei
Iştar pentru Ghilgameş. Acesta nu împărtăşeşte sentimentele,
lucru pentru care Iştar cere zeului Anu să zămislească un taur
ceresc care să-l răpună pe rege. Dar prietenul Enkidu omoară
fiara şi aduce cuvinte de jignire zeiţei, atrăgând furia acesteia,
care-l atinge cu boală grea, iar în cele din urmă îl omoară.
Ghilgameş, îngrozit de pierderea prietenului şi de posibilitatea
morţii, porneşte în căutarea străbunicului său, Utnapiştim (în
tradiţia sumeriană poartă numele de Ziusudra), singurul
supravieţuitor al potopului, care dobândise nemurirea. Zeul
Şamaş îl avertizează că această căutare este o iluzie:
„Ghilgameş, unde fugi?/ nu vei găsi viaţa pe care o cauţi./

Când zeii au creat omenirea,/ au hotărât pentru aceasta
moartea,/ iar viaţa au păstrat-o în mâinile lor/”.
Ajuns, în cele din urmă, la Utnapiştim, după ce-i ascultă
durerea, acesta îi istoriseşte desfăşurarea potopului, apoi îl
sfătuieşte să pornească în căutarea unei plante care, o dată
mâncată, ar da viaţa fără moarte. După găsirea ierbii dătătoare
de viaţă veşnică, Ghilgameş doreşte să o ducă şi locuitorilor
Urukului pentru a-i face nemuritori. Însă iarba miraculoasă îi
este furată de un şarpe, eroului nerămânându-i decât să coboare
în infern pentru a afla tainele vieţii şi ale morţii. Ghilgameş
vorbeşte cu umbra prietenului său Enkidu care îi descrie soarta
morţilor în lumea de dincolo. „Distincţia radicală care se face,
în mintea mesopotamienilor antici, între zeu şi om în lumina
contrastului dintre nemurire, pentru primul, şi moarte, pentru al
doilea, este clar exprimată în mitul (epopeea) lui Ghilgameş,
marele poem akkadian, cu rădăcini adânci în tradiţia sumeriană
(un adevărat ciclu epic), care şi-a primit expresia fundamentală
în perioada babiloniană antică şi în diversele redactări”.13
Printre izvoarele de referinţă ale mesopotamienilor se
numără şi Poemul creaţiei, Cosmologia chaldeeană (poem ce
descrie creaţia, descoperit de arheologi în vechea cetate
Sippar, fiind scris în sumeriană şi asiriană), Dilogul între Ea
şi Xisutros (fragment dintr-o scriere pierdută). Cele mai
importante texte pentru cunoaşterea divinităţilor
mesopotamiene rămân Teogonia de la Dunnu şi poemul
Enuma eliş. Prima lucrare ne este cunoscută doar prin
intermediul unor documente fragmentare, cca. 100 de rânduri
din textul iniţial, aparţinând unei epoci târzii de la sfârşitul
mileniului al II-lea î.d.Hr. Textul ne vorbeşte despre zeii ce s-au
succedat la conducerea cetăţii Dunnu, cetate cu o localizare
incertă. Există cupluri ce apar unul din celălalt: din Hareb şi
Pământ se naşte Amakandu; din Pământ şi Amakandu se naşte
13
Luigi CAGNI, „Religia Mesopotamiei”, pp. 130-131.
Lahar; Amakandu îl ucide pe tatăl său, Hareb, obţinând

puterea asupra cetăţii Dunnu; din al treilea cuplu, Lahar şi
Marea, aceasta fiind sora mai mare a lui Amakandu, se naşte
o divinitate al cărei nume nu este cunoscut. Teogonia continuă
cu perechi de zei şi zeiţe.
Poemul creaţiei, numit şi Enuma eliş („Când sus...”),
este un rezumat al cosmologiei, teogoniei şi antropologiei
babiloniene, întreaga mitologie mesopotamiană aflându-se în
el. Numără peste o mie de versuri şi este compus din şapte
cânturi. Creaţia se realizează din nimic, din acel haos în care
apar cele două principii cosmice: Apsu, oceanul apelor dulci, şi
Tiamat, marea sărată, ca element feminin, corespunzând
biblicului Tehom, deşi acesta nu avea formă feminină. Din
această primă pereche s-au născut mai multe perechi de zei, ca
Lahmu şi Lahamu, din care se naşte perechea Anşar şi Kişar,
adică Cerul şi Pământul, apoi perechea Anu şi Nudimmud (Ea).
Opera de creaţie este distrusă de zeiţa care le dăduse viaţă,
Tiamat. Zeii îl încredinţează pe Anu să ducă lupta cu Tiamat,
dar acesta, speriat, îl lasă pe Marduk, care cere supremaţia în
faţa tuturor zeilor. Învingător în luptă, Marduk taie trupul zeiţei
Tiamat, din care se vor forma cerul şi pământul, pune pe cer
stelele, planetele, soarele şi luna. În versiunea asiriană, apare ca
personaj principal zeul Assur. Opera se termină cu glorificarea
lui Marduk căruia zeii îi proclamă cele 50 de nume care fac din
el zeul tuturor riturilor şi al tuturor puterilor.
Poemul Enuma eliş cuprinde o întreagă cosmologie,
teogonie, antropogonie şi mitologie mesopotamiană. Se citea la
începutul Anului Nou la Babilon, când locuitorii cereau zeilor
să apere continuitatea ordinii naturale a cosmosului, să răsară
soarele, luna, apa să ude pământul, să îndepărteze potopul,
seceta, cutremurele, bolile; „trimiterea haosului primitiv şi
introducerea unei ordini în cosmos a preocupat într-un grad

înalt pe mesopotamieni”.14
Cosmologia caldeeană este un text descoperit în oraşul
Sippar şi datează din sec. al VI-lea î.d.Hr., fiind scris după
unele documente mai vechi, în limba sumeriană şi asiriană.
Legenda lui Nergal şi Ereskigal redă lupta dintre zei,
unde Nergal, zeul ciumei şi al morţii, o învinge pe Ereskigal,
zeiţa Infernului, pe care o ia de soţie, devenind astfel rege al
Infernului.
Un alt document important este Poemul lui Atrahasis
(sec. al XVIII-lea î.d.Hr., descoperit în 1965), în care se spune
că naşterea omului s-a făcut din argilă şi dintr-o bucată din
gândirea divină. Poemul are un pronunţat caracter antropomorf,
începând cu formula: „Pe vremea când zeii erau om...”,
făcându-se referire la munca agricolă a mesopotamienilor şi la
cea de construire de canale de irigaţie. În prima etapă a vieţii,
toţi zeii trebuiau să muncească din greu. Ei erau împărţiţi în
două clase: cea superioară, a anunnakilor, şi cea inferioară, a
ighighilor, primii reuşind să lase munca în seama clasei
inferioare. Anu este declarat tată şi rege al zeilor, Enlil
devine sfetnicul lor, Ninurta şambelan, iar Ennunghi devine
prim-ministru. Potopul apare drept ordinea ce trebuie pusă în
dezordinea instalată după înmulţirea oamenilor. Din potop nu
va scăpa decât Atrahasis, cel foarte înţelept care, datorită
sfaturilor zeului Ea, construieşte arca salvatoare.
Mitul lui Adapa se încadrează în categoria miturilor
care au ca punct de plecare iubirea fără margini pentru viaţă.
Cele mai vechi atestări ale mitului sunt din sec. al XIV-lea
î.d.Hr, la Tell El-Amarna. Adapa este fiul lui Ea (Enki, zeul
înţelepciunii). El pleacă la pescuit ca să aducă ofrande pentru
templu, dar îşi vede barca răsturnată de vânt. Plin de furie,
14
Athanasie NEGOIŢĂ, Gândirea asiro-babiloniană în texte, Studiu
introductiv de Constantin Daniel, Traducere, notiţe introductive şi note de
Athanasie Negoiţă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 11.
loveşte aripile vântului, ceea ce duce la încetarea beneficiilor

aduse de acesta. Adapa este învinovăţit pentru greşeala lui,
fiind chemat la judecată în faţa zeului suprem Anu, reuşind să
scape de aici datorită învăţăturilor primite de la tatăl său, zeul
Ea. Anu îi oferă pâinea şi apa vieţii pe care Adapa le refuză,
crezând că sunt pâinea şi apa morţii, motiv pentru care va
pierde nemurirea, dovedind astfel imposibilitatea omului de a
trăi veşnic.
Mitul lui Etana îl prezintă pe Etana ca rege nefericit
pentru că nu avea copii, lucru pentru care a trebuit să aducă
iarba naşterii din cer.
Scrierile liturgice. În această categorie se încadrează

textele folosite în cultul liturgic: rugăciuni, imne şi cântări
folosite de preoţi cu ocazia marilor sărbători din timpul
anului. Liturghia de Anul Nou este cel mai important text
liturgic, prezentând întregul ritual din timpul acestei sărbători.
Tot din această categorie fac parte şi textele rituale în care
găsim o amplă descriere a modului în care preoţii trebuiau să
oficieze slujbele religioase în diferite împrejurări. A existat o
literatură legată de felul în care trebuiau făcute incantaţiile,
vrăjile şi mantica, cele mai importante fiind colecţiile textelor
Maqlu şi Shurpu.
Documentele de uz juridic. Se poate spune că literatura

juridică a devenit o trăsătură naţională a mesopotaniemilor.
Asirienii, ca şi babilonienii, socoteau că legile le sunt date
oamenilor „de zeul Şamaş, zeul Soarelui, dar şi zeu judecător,
care, prin lumina ce o răspândeşte aduce totul la lumină şi
risipeşte întunericul”.15 Un rol important în legislaţie, alături
de Şamaş, l-a avut zeiţa Kadi, care distribuia dreptatea în
oraşe, dar şi zeiţa Iştar, care cârmuia şi nedreptatea oamenilor.
15
Constantin DANIEL, Civilizaţia asiro-babiloniană, Ed. Sport-Turism,
Primul legislator consemnat în texte a fost regele Urukagina

care, prin legile date, a pus capăt abuzurilor comise de preoţi
şi judecători.
În perioada akkadiană, dreptul capătă o mare cinste,
judecătorul şi preotul stând alături de rege, ultima istanţă. Se
cunosc mai multe coduri de legi pe întreg teritoriul
Mesopotamiei: Legile lui Ur-Nammu al Ur-ului (sec. al XXI-lea
î.d.Hr.), Legile lui Lipit-Ishtar din Isin (cca. 1950 î.d.Hr.),
Legile Regatului lui Eshnunna (cca. 1800 î.d.Hr.), Legile lui
Hammurabi al Babilonului (1792-1750 î.d.Hr.), Legile asiriene
(1400-1100 î.d.Hr.), Legile hittite (1400-1300 î.d.Hr.).16
Cel mai renumit cod de legi, o culegere de hotărâri şi
porunci, este Codul lui Hammurabi, izvor pentru dreptul
actual, dar şi pentru istoria religiilor, important mai ales prin
prologul şi epilogul său în care este descrisă istoricitatea
zeităţilor babiloniene. Hammurabi este considerat a fi regele
dreptului, primind dreptatea de la Şamaş, fiind în acelaşi timp
rege-preot. Codul este o culegere de 282 de precepte, sentinţe,
norme de drept civil şi penal, de drept administrativ,
comercial şi familial.
Dintre alte opere care s-au păstrat de la mesopotamieni

şi care cuprind date preţioase referitoare la religia lor trebuie
amintite: Inscripţia regelui asirian Asarhaddan (681-668 î.d.Hr.,
rege ce se socotea alesul zeilor Assur, Nabu şi Marduk, adoptat
ca fiu al zeului Sin, preferatul zeului Anu, iubitul atotputernicei
zeiţe Iştar), Analele lui Assurbanipal (668-631 î.d.Hr.),
Înţelepciunea lui Ahiquar, Poemul dreptului care suferă,
Dialogul despre mizerie, Stăpânul şi sluga.
Descoperirile arheologice sunt indispensabile studiului
religiei mesopotamienilor. Există un bogat material
16
Jacob FINKELSTEIN, „Mesopotamia (Law)”, în: Encyclopedia Judaica,
Volume 14, p. 95.
documentar compus din vestigii de temple, palate, statui care

au fost scoase la lumină de arheologi.
3. Divinităţile
„Literatura mesopotamiană din toate timpurile vorbeşte despre
zei ca despre nişte componente ale unei lumi deja constituite şi
organizate. Există apoi multe păreri care susţin că zeii sunt
organizaţi în familii, în scopul procreării, după modelul uman:
un tată şi o mamă. Mai apoi, devine tot mai constantă afirmaţia
conform căreia toţi zeii cereşti (în sensul cel mai deplin al
termenului), dar nu numai ei, sunt fii ai unui tată: sumerianul
An, căruia îi corespunde akkadianul Anu(m), al cărui nume
înseamnă «cer»”.17
Religia Mesopotamiei cuprinde trei perioade
importante: sumeriană, sumero-akkadiană şi asiro-babiloniană.
„Viaţa religioasă a sumerienilor a fost foarte intensă. Ei vedeau
în toate lucrurile, în mediul înconjurător, pretutindeni
divinitatea: cerul, luna, soarele, stelele toate, pământul, marea,
fenomenele naturale, toate erau considerate divinităţi şi aveau
un cult pentru fiecare dintre acestea. De asemenea, tot ce se
întâmpla în viaţa personală, în viaţa comunităţii, în natură
absolut tot se afla, în viziunea sumerienilor, sub controlul
zeilor, reprezentând rezultatul voinţei acestora”.18 Pentru
sumerieni, devenirea este chipul Cosmosului, fiind
caracterizată prin fiinţe divine cu forme vagi ce reprezintă un
punct articulat şi mişcător între o lume ajunsă la sfârşit şi alta
care se naşte. Devenirea se manifestă sub forma eternei
reîntoarceri şi în acest punct se întâlneşte cu ideile specifice
Orientului Extrem.
În epoca pre-sargonică apar zeităţile Eannatum,
Enannatum-Entemena, Ningirsu, Baba, Urukagina; în epoca
neo-sumeriană apar Gudea, Gatumdug, Ninsun, sau Ninni.
17
Luigi CAGNI, „Religia Mesopotamiei”, p. 125.
18
Ştefan REŞCEANU, Mesopotamia..., p. 43.
Însă, zeii principali ai sumerienilor erau: An, Enlil, Enkki şi

zeiţa Ninhursag. Săpăturile de la Djemdet-Nasr, în apropierea
oraşului Kis, „au scos la iveală o serie de tăbliţe din jurul
anului 4000 î.d.Hr., care consemnează numai numele zeilor
An, Enlil, Enkki şi Babar, zeul soarelui”.19
Pentru a defini conceptul de divin, vechii sumerieni au
folosit termenul de dingir (akkadianul ilu) ce însemna epifanie
celestă: „clar, strălucitor” (ellu, aşa cum ami era tradus în limba
akkadiană).20 Cuvântul dingir era adesea asociat, sau desemnat,
prin cuvântul aer ‒ ana sau anu ‒ hieroglifa care desemna
acest termen fiind reprezentarea unei stele. Aceste cuvinte
aveau şi înţelesul de „cer ploios”, reprezentând transcendenţa
spaţială propriu-zisă: „înalt, a fi înalt”. La început divinitatea
era intuită pe baza hieroglifelor celeste: „clar, strălucitor, cer,
ploaie”. Analizat comparativ, termenul dingir poate fi asociat
cu termenul turco-mongol tengri-cer, „zeu strălucitor”. Aceşti
termeni subliniază înrudirea lingvistică a ţărilor din Asia Mică
şi Mesopotamia. Mai târziu, termenul care definea divinitatea
la modul general s-a concretizat în jurul unei divinităţi
personificate, Anu, care desemnează „cerul”, prin semnificaţia
propriului nume, găsindu-şi existenţa istorică înainte de
mileniul al IV-lea î.d.Hr.21
Cu timpul, sincretismul religios al mesopotamienilor s-
a concretizat în cel al civilizaţiei asiro-babiloniene, pe care-l
şi influenţează, cedându-i principalele zeităţi. Zeităţile
sumero-akkadiene (mesopotamiene) aparţineau, la început,
diferitelor oraşe şi se manifestau doar la nivel local. Cu timpul,
prin unificarea acestor oraşe într-un singur stat cu o singură
19
Constantin DANIEL, Civilizaţia sumeriană, Ed. Sport-Turism, Bucureşti,
1983, p. 75.
20
Mircea ELIADE, Tratat de istorie a religiilor, Cu o Prefaţă de Georges
Ediţia a IV-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 83.
21
Mircea ELIADE, Tratat de istorie a religiilor, p. 83.
capitală, a apărut subordonarea zeităţilor unui zeu suprem:

Anu, care era cinstit în oraşul capitală Uruk. Moştenirea lăsată
de sumero-akkadieni poporului asiro-babilonian a fost
remarcabilă. În lista întocmită în anul 1938 de Talqvist se află
peste 240 de pagini în care se regăsesc nume şi epitete ale
vechilor zei din timpul primelor dinastii sumeriene, cea mai
importantă fiind cea de la Erech, datând din mileniul al III-lea
î.d.Hr., păstrată în tradiţiile anterioare. Panteonul akkadian era
construit în mare parte din zeii sumerieni.
După ce a fost finalizată unitatea politică sub marele
rege babilonian Hammurabi, întemeindu-se primul stat
independent în Mesopotamia, s-a realizat cu succes unificarea
vechilor convingeri religioase ale diferitelor triburi, care trăiau
separat până atunci, într-o singură religie, cea babiloniană.
Această religie a primit unele adăugiri din partea asirienilor,
devenind religia asiro-babiloniană. „Astfel panteonul
babilonian şi asirian, formându-se sub influenţa dominantă
sumeriană, îşi găseşte atât în moştenirea naţională, cât şi în
dezvoltarea şi în împrejurările istorice elementele unei
autonomii proprii, chiar dacă aceasta este doar parţială”.22
Panteonul asiro-babilonian impresionează prin numărul
mare de zei, de cele mai multe ori înrudiţi între ei atât
genealogic, cât şi prin funcţiile pe care le aveau. „Religia
mesopotamiană a fost un «politeism naturist»: forţele naturale
ale universului – forţe care guvernează râurile, clima, legile
astrale, naşterea, moartea etc. – erau toate privite ca legi
instituite de zei şi zeiţe care aveau nevoie să fie evocaţi sau
cinstiţi. Suprapunerea funcţiei mai multor zeităţi a reprezentat
supravegherea destinului individual al cetăţilor. Cu alte
cuvinte, un zeu cosmic a fost de asemenea un zeu tutelar al
22
Sabatino MOSCATI, Vechile civilizaţii semite, Traducere de Eugen
Costescu, cu un cuvânt înainte al editurii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975,
p. 46.
unui oraş, chiar dacă şi alţi zei au fost cinstiţi în oraş”.23

Teologia asiro-babiloniană a făcut o împărţire graduală a zeilor
după importanţa pe care aceştia o aveau în panteon, cuprinzând
zeii principali, grupaţi în triade sau tetrade, şi zeii secundari,
grupaţi în jurul divinităţilor principale. „Este rezonabil să
considerăm formele fiziomorfice ca fiind cele originale şi cele
mai vechi sub care zeii erau văzuţi, deşi probabil nimeni nu
poate exclude în totalitate posibilitatea ca forma umană să fie
cel puţin la fel de timpurie. Cele două forme nu se excludeau
reciproc şi o zeitate putea foarte bine alege să apară o dată sub
o formă, altă dată sub alta”.24 Panteonul este centrat în jurul
triadei cosmice formată din zeii Anu, Enlil (Ellil) şi Ea (Enki).
Anu. Termenul akkadian Ilu („zeu”, în sumeriană
dingir), care semnifică noţiunea de puternic sau primul, a fost
utilizat şi ca nume pentru Dumnezeul suprem, sau pentru ceea
ce se înţelege prin zeu, având ca semn o stea, folosit pentru a
desemna cerul şi, mai ales, pe zeul ceresc Anu. Din rândul
zeităţilor comune celor două panteoane, sumerian şi akkadian,
reprezentative sunt divinităţile cosmice care îl au în frunte pe
zeul Anu (în sumeriană An) ce reprezintă personificarea
cerului. Anu este şi zeu al regalităţii, regii avându-şi originea
în el, Urukul fiind principalul loc de cult, cu templul Eanna
(E-an-na, „Casa lui An sau a cerului”), unde era cinstit
împreună cu soţia sa Antu (uneori fiind atribuită ca soţie Iştar),
personificare a pământului şi a spaţiului terestru. Anu este
personificarea cerului. Locuia în locul cel mai înalt din cer,
fiind rege al zeilor sau tatăl zeilor, zeii Adad, Amurru,
Inanna/Iştar, Marduk, Nergal etc. fiind fiii lui, la fel cum erau
şi figurile demonice Utukku şi Sibitti. Mitologia îl descrie pe
23
S.A. NIGOSIAN, World Religions..., p. 180.
24
Thorkild JACOBSEN, „Mesopotamian Religions”, în: Mircea Eliade
(Editor in Chief), The Encyclopedia of Religion, Volume 9, Macmillan
Library Reference USA, Simon&Schuster Macmillan, Complete and
unabridged edition, New York, 1993, p. 451.
zeul Anu ca fiind stăpân peste multe slugi ce se găseau la

curtea sa, având foarte mulţi fii legitimi şi nelegitimi.
Săpăturile arheologice nu au reuşit să descopere reprezentări
umane ale zeului Anu sau statui ale acestuia, ci numai
reprezentări simbolice şi acestea pe câteva pietre de hotar.
Simbolul lui Anu era altarul sacru pe care se afla un coif cu
două coarne. Cifra simbolică era 60, numărul maxim al
sistemului sexagesimal mesopotamian, locuinţa lui găsindu-se
în regiunea ecuatorială.
Anu a fost venerat în centre ca Der, Ur, Erech, Girsu,
Nipur, Lagash, Sippar şi Uruk. Palatul lui Anu era situat în
punctul cel mai înalt al bolţii cereşti, nefiind atins de apele
potopului primordial despre care babilonienii au scris atâtea
mituri. Anu este vizitat de zei. Era suveranul prin excelenţă, iar
însemnele puterii sale (sceptrul, diadema, tichia, varga) au fost
împrumutate de regii babilonieni pentru a justifica originile lor
divine. Doar suveranul îl invoca, nu şi oamenii de rând, zeul
fiind Părintele şi Tatăl zeilor.25 Toate numirile sale se găsesc
expuse pe larg în Codul lui Hammurabi. Stelele alcătuiau
armata lui, fiind, în calitate de suveran al universului, zeu al
războiului sau Domnul oştilor, cum apare în Sfânta Scriptură.
Sărbătoarea închinată lui era de Anul Nou, ca şi comemorare a
începutului creaţiei.26 Cu timpul însă, printr-o situaţie similară
celei din Egiptul antic, locul şi prerogativele zeului au fost
luate de zeul Marduk. Este vorba despre concept ce poartă
numele de deus otiosus.
Enlil (en-lil, „Stăpân al atmosferei”) care, după numirea
akkadiană, se mai chema şi Bel („Domnul”), era zeu al lumii
pământene şi al oamenilor. Era cel ce a trimis potopul pe
pământ, având ca unealtă a mâniei sale cuvântul, care se poate
transforma în furtuni, inundaţii şi foc. Soţia sa era Ninlil
(Belit), cea care mijlocea pentru cei săraci, în perioada asiriană
25
26
fiind soţia lui Assur. În sumeriană numele este tradus

etimologic prin cuvântul „vânt”, fiind zeu al furtunii. Cultul
său era accesibil maselor, Enlil fiind un zeu foarte popular.
Locuinţa lui se găsea pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor,
locul care făcea cel mai uşor legătura între cer şi pământ.
Templul său se găsea la Nippur, capitala religioasă a
sumerienilor, şi se numea Ekur („Casa muntelui”). Cea mai
importantă atribuţie a zeului Enlil era aceea de a păzi tablele
destinului, prin care erau fixate destinelor celor de pe pământ.
Ca zeu al pământului, Enlil era cel care guverna vântul,
furtuna, pe oameni, cărora le hotăra în mod concret soarta şi
ceasul morţii. De aceea era numit „Stăpânul destinelor” şi i s-a
atribuit posesia „Tablelor Destinelor”. De asemenea, el
reprezenta legea şi pe cei care au grijă de ea, pedepsind pe cei
ce o încalcă. Era reprezentat simbolic de un tron cu o coroană
asemenea celei a lui Anu. Numărul sacru era 50, iar locaşul său
se găsea în partea de nord a căii lui Anu.
Ea (în sumeriană Enki, „Stăpân al pământului”, „Stăpân
al subteranului”), în epoca sumero-akkadiană îşi avea centrul la
Eridu, pe malul Golfului Persic. Este venerat în miturile
sumeriene Enki şi Ninmah, Enki şi Ninhursanga şi Enki şi
Ordinea Lumii. În poemul Enuma eliş se istoriseşte cum Enki a
imobilizat-o pe Apsu. Este zeul apelor, considerat de asiro-
babilonieni a fi „binefăcătorul”, deoarece a salvat omenirea de
la distrugerea prin potop. Ca zeu al apelor, îşi avea templul în
oraşul Eridu, în apropierea Golfului Persic, dar şi la Dilmun,
insula Bahrein. Locaşul său era apsu, abisul apelor. Participă la
crearea omului, fiind socotit zeu al înţelepciunii, al ştiinţelor şi
al artelor prin excelenţă, în special al artei de a construi, ajutat
fiind de cei Şapte Înţelepţi apkallu. Este cel care l-a învăţat pe
om scrisul. Calitatea de zeu al apelor impunea şi calitatea de
zeu purificator, deoarece apa era unul din principalele elemente
folosite în practicile de purificare, zeul ajungând să fie patronul
riturilor şi al preoţilor ce le exercitau. Soţia sa era Damikina
(„Stăpâna pământului şi cerului”), iar fiul lor Marduk, una din

zeităţile mesopotamiene cu nume semit. I s-au atribuit şi alte
soţii, ca Mah („Sublima”, pe care semiţii o vor numi Belet-ili,
„Stăpâna zeilor”), sau Ninki (femininul de la Enki, „Stăpâna
pământului”). Numărul său sacru era 40, iar locaşul de cult se
află în partea de sud.
Zeii cei mari, Anu, Enlil şi Ea îşi pierd treptat
supremaţia în cult, credincioşii fiind mai apropiaţi de zeul
Marduk şi de zeităţile astrale Sin, Şamaş şi Iştar.27 După
triada cosmică, locul în panteonul mesopotamian era ocupat
de triada astrală: Sin ‒ zeul lună, Şamaş ‒ zeul soare, Iştar ‒
zeul furtunii.
Sin, zeu akkadian, era denumirea sumerianului
Nanna-Su’en, având ca simbol luna nouă. Era fiul lui Enlil şi
al lui Ninlil. Era zeul lunii, de natură masculină, având
întâietate înaintea zeului soare Şamaş, deoarece, la semiţi, ziua
începea de cu seara, de la apusul soarelui. Era cel care pune
ordine timpului, fixând zilele, lunile, anul şi organizând
calendarul. Numărul lui era 30, datorită faptului că era
răspunzător de ciclul lunar (cele 30 de zile ale lunii), fiind
protectorul vegetaţiei. Un alt simbol al său era semiluna.
O mulţime de simboluri îi descoperă caracterul de zeu
al lunii, numit uneori „barca strălucitoare a cerului”, cu referire
la luna nouă ce este asemănătoare unei bărci. Era numit şi
„Stăpân al coroanei”, deoarece suveranii îşi luau de la el
autoritatea. Împreună cu soţia sa Ningal („Marea stăpână”) au
avut ca fii pe Şamaş şi Iştar. Cultul său a depăşit hotarele
Mesopotamiei, centrul cel mai important rămânând la Ur,
urmat de Harran. „Referitor la caracterul său de zeu al lunii,
este dificilă stabilirea cu exactitate a ariei sale de acţiune.
Anumiţi cercetători înclină să-l considere zeul suprem şi îi
atribuie o mulţime de diferite însuşiri care nu au nimic de a
face cu luna. El nu este doar zeul plin de înţelepciune, ci şi
27
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, p. 76.
creatorul vieţii, cel ce-i veghează şi-i conduce pe oameni,

judecătorul cerului şi al pământului, ca şi stăpânul destinelor
oamenilor. Aceste «tendinţe monoteiste» au fost corelate
ocazional cu religia lui Avraam. Aşa cum se arată în cartea
Facerii 11, 31, Avraam a venit din Urul Caldeei peste Haran,
ambele fiind centre importante ale cultului lunii. Însă, în
această privinţă, trebuie să fim prudenţi”.28
Şamaş (sumerianul Utu). Este zeul soarelui, fiul lui Sin,
fiind considerat, în general. un zeu benefic. În concepţia
orientală lumina se naşte din întuneric şi ziua din noapte. Este
alăturat celorlalte zeităţi solare din perioada sumeriană,
Nimurta şi Nergal. Este cel care apără dreptatea, pedepsind pe
cel răufăcător şi răsplătind pe cel drept. Pe listele sumeriene,
Şamaş apare sub denumirea de Babbas sau Utu.29 Ca zeu al
dreptăţii, îndeplineşte calitatea de judecător, asemenea zeului
Osiris din cultul egiptean. Este alăturat zeului grec Apollo
deoarece, în virtutea calităţii sale de reprezentant al luminii,
Şamaş îndeplinea funcţia de mare ghicitor, având ca soţie pe
Aja, numită naramtu („iubită”) şi kallatu („mireasa lui
Şamaş”), asimilată mai târziu lui Iştar. Zeul este reprezentat pe
stela unde se află gravat codul lui Hammurabi, fiind considerat
cel care-i înmânează codul marelui rege, Hammurabi fiind
reprezentat în poziţie de adoraţie. El este cel ce inspiră legile pe
care le dădeau regii asiro-babilonieni. Fiind lumina solară,
discerne binele de rău, reprezentând dreptatea şi legea care-i
pedepseşte pe oamenii ce o încalcă. Îndeplineşte şi calitatea de
prieten al zeilor şi al oamenilor, protector al celor slabi, zeu al
sănătăţii şi al fericirii. Avea ca principale centre ale cultului
cetăţile Larsa şi Sippar, în regiunea babiloniană, iar templul său
se numea Ebabbar („Casa strălucitoare”). Numărul prin care
28
Ediţia a II-a, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2000, p. 79.
29
este simbolizat este 20, iar ca pecete a sa este discul solar,

avînd o stea cu patru colţuri, din care izvorăsc raze de lumină.
În Asiria, simbolul său era un disc cu aripi, simbol identic cu
cel al regalităţii.
Iştar (în sumeriană Inanna). Este numită în Sfânta
Scriptură Astarte. Reprezintă planeta Venus, Luceafărul de
seară şi de dimineaţă, fiind corespondenta Afroditei greceşti şi
a Venerei latine. „Iştar este în acest sens cea mai importantă
zeitate feminină, era socotită zeiţa vieţii, a fecundităţii, a
vegetaţiei şi a dragostei senzuale”.30 La început, cultul ei era
unul independent, neavând pereche, ca fiică a lui Sin, devenind
apoi soţia lui Anu, fiind o zeitate complexă. Era numită „Zeiţă
măreaţă”, „Stăpâna oamenilor”, „Cârmuitoarea cerului şi a
pământului”, „Prima între zei”. A căpătat calitatea de zeiţă prin
excelenţă, acumulând toate atributele zeităţilor feminine.
Îmbrăţişează atribute diferite şi de fiecare dată o întâlnim în
diverse ipostaze: ca zeiţă a fecundităţii, Iştar avea un cult
desfrânat, practicat mai ales în templul ei din Uruk; în calitate
de zeitate a războiului, doamnă a bătăliei, Iştar era simpatizată
de către ostaşii asirieni, care o cinsteau în templul construit în
cinstea ei în Ninive.
La momentul său de apogeu, zeiţa Iştar reprezintă cele
două extreme: ca zeiţă a dragostei, îşi arăta mila şi
compasiunea faţă de oamenii suferinzi; ca zeiţă a războiului era
nemiloasă şi neiertătoare faţă de duşmani, stăpânind viaţa şi
moartea; ca zeiţă a războiului îi proteja pe oameni împotriva
adversarilor, fiind cinstită mai ales de asirieni; ca zeiţă a iubirii
era venerată mai ales în Uruk. În această cetate era cinstită
alături de Anu, în templul Eanna. Numărul ei sacru era 15, iar
simbolul ei, o stea cu 8 sau 16 colţuri. Era reprezentată ca fiind
călare pe un leu (animalul sacru), stând de pază la porţile
Babilonului. Cultul ei s-a dezvoltat cu precădere la Assur,
Babilon, Calah, Ur, Ninive şi Arbela, unde era cinstită în
30
calitatea de zeiţă a războiului. Despre zeiţa Iştar vorbesc

poemele lui Ghilgameş şi Erra, Inanna şi Enki (sumeriană),
Înălţarea Inannei (bilingvă), Coborârea lui Inanna/Iştar în
Infern (bilingvă), Inanna şi Bilulu (sumeriană), Inanna şi
Şukaletuda (sumeriană), Ciclul mitologic al lui Dumuzi.
Printre zeii populari în timpul sumero-akkadienilor se
numără şi Nimurta, primul născut al zeului Enlil, zeu ce va
apărea mai târziu ca zeu al războiului şi al vânătorii. Era
cinstit în epocă mai mult decât alte zeităţi, aşa cum erau Adad
şi Pamman.
Zeii naturii erau împărţiţi într-o altă triadă, a treia: un
zeu al focului, un zeu al fertilităţii şi o zeiţă a vindecărilor de
boli.
Printre zeii al căror loc era fixat de asiro-babilonieni în
triade erau zeii principali locali, zei care periodic s-au bucurat
de o cinstire aparte. Dintre aceştia un loc de seamă îl ocupă
Marduk. Numele său are la bază numele sumerian antic Amar-
utuk („Tânărul taur al soarelui”), scoţând în evidenţă puterea sa
excepţională. El este cel care a înfrânt pe monstrul Tiamat,
creând lumea din trupul acestuia, apoi a creat aştrii şi a stabilit
locuinţele zeilor. Tot lui îi aparţine şi ideea de a crea omul,
misiune încredinţată tatălui său, Ea, zeul înţelepciunii. Marduk
era un zeu solar care, odată cu ridicarea Babilonului la rang de
capitală şi centru religios, a devenit stăpânul zeilor, luând locul
lui Anu. Templul său din Babilon se numea Esagila („Casa
care îşi ridică fruntea în înălţimi”), acolo fiind cinstit cu cele 50
de nume ale sale, care reprezintă sinteza prerogativelor divine.
Marduk era şi model pentru suveranii imperiului, fiind privit ca
model de conducere corectă, atât pe timp de pace, cât şi în
războaie. Acest atribut l-a căpătat după ce l-a ucis pe zeul
Kingu şi i-a luat „Tablele Destinelor” care nu i se cuveneau.
Era celebrat şi ca zeu al înţelepciunii, al sfatului, al magiei şi al
vindecărilor. Soţia lui era Sarpanitu („Cea care străluceşte ca
argintul”), emblema fiind miticul muşhuşşu, un şarpe sau
dragon cu solzi, coarne, limbă bifurcată, ac de scorpion, labele

anterioare de leu, iar cele posterioare de vultur. Astrul lui
Marduk era Jupiter. Poemul Enuma eliş povesteşte originile
lumii tocmai pentru a-l preamări pe Marduk.
La asirieni zeul principal era Assur, nume pe care l-a
luat de la oraşul asirian Assur („binevoitor”). Alţi cercetători
susţin că zeul, a cărui formă asiriană era Aşşur, a dat numele
capitalei regiunii asiriene. Zeul ajunge să fie venerat în întreaga
regiune asiriană între anii 2112 – 2003 î.d.Hr. Templul său
principal se numea Eşarra („Casa celui atotputernic”). Zeul nu
îşi schimba locul niciodată cu Marduk, rămânând întotdeauna
rivalul său asirian, dar nereuşind vreodată să-l umbrească.
Cultul său nu a fost niciodată preluat în Babilon dar, mai târziu,
la aramei, era venerat sub numele Assir. Odată cu ascensiunea
Asiriei, Assur capătă atributele lui Enlil şi este invocat înaintea
acestuia, luându-i chiar soţia, pe Ninlil. Totuşi, soţia lui Assur
rămâne Iştar, care la asirieni era o zeiţă a războiului, caracter ce
îl defineşte şi pe Assur. În sec. al IX-lea î.d.Hr., Assur este
echivalentul zeului Anşar, tatăl lui Anu. Aşa ne apare în forma
asiriană a poemului Enuma eliş, numele lui Marduk fiind
înlocuit cu cel al lui Assur. Era reprezentat trăgând cu arcul pe
stindardele cu care asirienii porneau la război şi îi conduceau
pe regii asirieni în luptă.
Dintre zeii cu o importanţă mai mică erau Ninib (zeul
capitalei sumeriene Lagaş) şi Nabu (Nabo aşa cum este numit
de Sfânta Scriptură, fiul zeului Marduk şi al soţiei sale
Sarpanitu, soţ al zeiţei Taşmetu, împreună cu care era venerat
în Borisppa, în templul Ezida). El mai avea o soţie, pe Nana
sau Nisiba, zeiţa cerealelor. Era socotit scrib al zeilor şi
inventator al scrisului, asociat cu zeul Thot al egiptenilor. Era
considerat ca fiind cel ce a redactat „Tablele Destinelor”, fiind
„Cel care cunoaşte totul”. Nabu a fost pentru mult timp venerat
de babilonieni şi de asirieni mai ales în cetăţile Ninive şi
Kalhu/Kalah (Nimrud). Numele său însemna „Vestitorul”.
Un alt zeu era Tammuz, ce îmbrăca un caracter naturist,

fiind zeu al vegetaţiei. Este menţionat în Biblie de proorocul
Iezechiel. La asiro-babilonieni fluviile Tigru şi Eufrat au fost
divinizate datorită rolului lor deosebit de important în viaţa
locuitorilor. Medicina babiloniană se găsea sub tutela zeului
Ninghisinda, al cărui simbol era şarpele încolăcit pe un toiag,
păstrat de medici până în zilele noastre. De asemenea, alţi zei
erau cel al morţilor, Nergal, şi soţia acestuia, Ereşkigal, numită
în akkadiană Ablatu, care avea ca însoţitor pe Namtar,
identificat cu soarta, destinul omului. Acesta era destinul sau
ceea ce a fost stabilit. Destinele erau hotărâte pe tăbliţe cu
scriere asemenea celei cuneiforme şi cuprinse în „Tablele
Destinelor”. Zeul Nergal (Erra) apare încă din panteonul
sumero-akkadian, fiind zeul infernului şi al morţii, la
începuturile sale fiind asimilat zeului solar Şamaş,
reprezentând totuşi numai soarele de seară, arşiţa arzătoare şi
ucigătoare. Alţi zei de parte bărbătească erau Damu („Marele
preot descântător”) şi Ninazu („Stăpânul medic”). Între zeităţile
feminine se numărau Baba, zeiţa din Lagaş, Gula („Cea
Mare”), Nininsina, Nintinugga. Toate aceste zeităţi aveau şi o
funcţie vindicativă.
În afară de zei, panteonul babilonian era populat şi de
spirite terestre sau celeste considerate a fi zei minori, ajutoare
şi sprijinitori ai oamenilor. Documentele atestă un număr de
900 de spirite. Chiar regii babilonieni erau socotiţi nu numai ca
intermediari între oameni şi zei, ci având atribute ce erau
caracteristice zeilor. „Cultul zeităţilor în religia mesopotamiană
a luat forma unui sistem complex şi înalt de rituri şi ritualuri,
celebrări la templu, festivaluri sacrificiale şi practici oculte. În
timp ce zeii şi zeiţele protejau fiinţele umane şi erau răsplătiţi
cu daruri materiale, demonii erau dăunători, spirite nestatornice
ale morţii care locuiau în cavouri, în întuneric şi în locurile
dezolante”.31 Dintre spiritele bune sau benefice făceau parte
31
S.A. NIGOSIAN, World Religions..., pp. 182-183.
Alad (akkadianul Şedu) şi Lama (akkadianul Lamasu), iar

dintre demoni, care erau mai numeroşi decât fiinţele bune,
făceau parte cele „Şapte spirite rele” (în sumeriană 7 udug-hul-
a-meş; în akkadiană, 7 utukku lemnuti). Sursele amintesc însă
mai multe nume: Ala, Azag, Gidim, Galla, Ilu lemnu, Lamaştu,
Lilu, Namtar, Pazuzu, Rabişu, Sibitti. Un loc important între
divinităţile mesopotamienilor îl ocupau monştrii (ca Lahmu şi
Lahamu, ce provin din prima pereche Apsu şi Tiamat), eroii (ca
Ghilgameş sau Enkidu), regii divinizaţi (ca Ur-Nammu sau
Anaram-Sin). „În toate epocile, personalitatea zeilor a fost
destul de fluidă. Ei îşi împrumutau cu uşurinţă trăsăturile de
caracter. Chiar după antropomorfizarea zeilor, în natură au
continuat hierofaniile. Numele de râu, de pildă, era mereu
precedat de semnul marcând ideea de zeu. Adesea, oamenii
erau ocrotiţi de zeii lor personali; pe sigiliile cilindrice se văd
marii zei deschizându-le porţile”.32
4. Mitologia
Religia asiro-babiloniană este posesoarea unei bogate
mitologii, cea akkadiană nefiind de aceeaşi valoare şi
diversitate ca cea sumeriană. Sunt prezente două tendinţe
specifice: de promovare (ilustrată în ridicarea lui Marduk la
rangul de divinitate supremă) şi de supunere (cu referire la om,
mai ales cu privire la Epopeea lui Ghilgameş). Miturile se
împart în două categorii: generale (miturile rituale) şi speciale
(mituri ale originii sau creaţionale). Principalele teme ale
acestor mituri sunt: creaţia Universului şi a omului, potopul,
isprăvile eroului Ghilgameş şi coborârea zeiţei Iştar la iad.
Miturile despre creaţie sunt legate de Poemul creaţiei.
Poemul cosmologic, cunoscut sub numele de Enuma eliş
(nume reprezentativ, enuma eliş la nabu-u şamamu ‒ atunci
32
când cerul sus nu era numit; poemul este scris pe şapte tăbliţe),
povesteşte începuturile lumii pentru a-l slăvi pe zeul Marduk,
considerat de mitologie ca fiind promotorul creaţiei originare.
La începutul acestui poem se distinge prima pereche de zei,
Apsu şi Tiamat, definind imaginea primordială a unei unităţi
acvatice nediferenţiate, Tiamat prefigurând marea, iar Apsu
masa de apă dulce pe suprafaţa căreia pluteşte pământul. Din
amestecarea apelor dulci cu apele sărate au luat naştere
celelalte divinităţi sub formă de perechi divine.
O separare a celestului de teluric este dată de perechea
Anşar (totalitatea elementelor superioare) şi Kişar (totalitatea
elementelor inferioare). Atunci când Tiamat se hotărăşte să-şi
distrugă opera, izbucneşte conflictul între zei şi ia naştere
haosul. Tiamat se decide să reacţioneze, dând naştere
monştrilor, şerpilor, marelui leu, demonilor fioroşi, iar peste
toţi aceştia se înalţă Kingur de pieptul căruia Tiamant leagă
tăbliţa Destinelor, fiind înzestrat cu puterea supremă. În faţa
acestei ameninţări, niciunul dintre zei nu are curajul să se
ridice, afară de Marduk care cere, în schimbul victoriei şi
supunerii zeului Kingur, puterea deplină în panteon. Zeii
acceptă, duelul final dintre Marduk şi Tiamat fiind decisiv:
„când Tiamat deschise gura să-l înghită, Marduk îi aruncă
vânturi fioroase care îi umplură corpul. Pântecul îi rămase
umflat şi nu îşi mai putu închide gura. El zvârli atunci săgeata
care îi sfârtecă pântecele, îi sfâşie măruntaiele, îi împunge
inima. Stăpânindu-l astfel, el îi ridică viaţa, îi aruncă jos
cadavrul şi se urcă deasupra... îl înlănţui apoi pe Kingur, îi luă
tăbliţa destinelor şi o atârnă la pieptul lui. Apoi se întoarse la
Tiamat, îi crăpă ţeasta şi tăie cadavrul în două ca pe o scoică,
jumătate deveni bolta cerească, iar cealaltă jumătate
pământul...”33. Marduk a restabilit ordinea, aducând pe cer
stelele, planetele, Luna şi Soarele, apoi a restaurat timpul şi
configuraţia pământului. Cât priveşte facerea omului, tradiţia
33
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, p. 79.
sumeriană susţinea că acesta este creat pentru a-i sluji pe zei,

existând o simetrie între crearea sa şi crearea lumii. În ambele
cazuri materia primă era constituită din substanţa unei divinităţi
primordiale decăzute, demonizate şi ucise de zeii tineri
victorioşi. Acest mit era deosebit de important, deoarece, în
cultul lui Marduk, se puteau sesiza anumite tendinţe
monoteiste, el fiind numit Bel, adică Domn suprem.
Ideea de potop (în sumeriană a-ma-ru, în akkadiană,
abubu) este tema centrală în multe din miturile babiloniene.
Descrierea potopului este relatată în Epopeea lui Ghilgameş,
unde se întâlnesc elemente asemănătoare celor din Biblie,
lipsind însă motivarea scripturistică a potopului. Acesta a
pornit în momentul în care omul s-a revoltat pentru a patra
oară, lucru care i-a supără pe zei, mai ales pe Enlil, care s-a
hotărât să distrugă pentru totdeauna umanitatea. Folosindu-se
de înţelepciunea sa, Enki/Ea a reuşit să-l salveze pe om şi
familia acestuia pentru ca umanitatea să nu fie distrusă în
întregime. Eroul poartă numele Ziusudra („Viaţa cu zile
multe”), nume sumerian, pe care îl aflăm şi în Babyloniaka lui
Berossos. Numele apare şi în Athrahasis, unde se găseşte şi
numele Athramhsis („Marele înţelept”). În poemul Ghilgameş,
numele eroului era Utnapiştim sau Utanapiştim („Cel care a
văzut/ a trăit viaţa fără de moarte”).
În Poemul lui Ghilgameş sunt povestite etapele
potopului: anunţarea dezastrului, făcută de Enki/Ea, eroului
potopului precum şi sfatul de a construi arca; construirea
corăbiei; îmbarcarea eroului, a familiei şi a unor animale;
începutul potopului şi distrugerile provocate de acesta;
încetarea potopului; trimiterea unei păsări pentru a constata
terminarea potopului; ieşirea din corabie după terminarea
potopului, în regiunea muntelui Nisir; ofrandele şi jertfele
aduse zeilor; mutarea eroului şi a familiei într-un loc misterios;
reproşurile zeiţei mamă Nintu adresate lui Enlil pentru potop;
reproşurile lui Enlil adresate lui Enki/Ea pentru că a scăpat pe
cineva de potop; apărarea acestui zeu împotriva acuzelor.

„Anumite similitudini cu textul din Vechiul Testament despre
potop şi Noe sunt evidente: muntele pe care se aşează arca,
numărul păsărilor trimise, jertfa adusă după încetarea
potopului. Însă, istoria biblică despre potop are o motivaţie şi
un temei pe care referatul babilonian nu le are, şi anume
păcatul omului şi dreptatea lui Noe. Apoi, durata potopului şi
felul păsărilor nu concordă; în fine, comportamentul zeilor în
timpul potopului diferă categoric de acela al lui Iahve”.34
Mitul eroului Ghilgameş şi isprăvile sale reprezintă o
operă a geniului semitic, compusă în limba akkadiană, pornind
de la unele episoade izolate. Este una dintre cele mai
impresionante legende despre căutarea nemuririi, o
demonstraţie de transcendere radicală a condiţiei umane.35
Ghilgameş este privit de Antichitate ca un adevărat Ullisse
babilonian, fiind trei sferturi zeu şi un sfert om, salvatorul
oraşului Uruk, unde va ajunge să fie încoronat. Înţelesul
poemului este acela că omul poate să-şi depăşească anumite
condiţii, dar nu poate evita moartea. Totuşi, din aceste
întâmplări ale eroului Ghilgameş, reiese că, fără ajutorul zeilor,
unele fiinţe nu pot obţine lucrurile la care speră cu tot
dinadinsul. Văzută din această perspectivă, legenda lui
Ghilgameş pare a fi mai degrabă povestea dramatizată a unei
iniţieri ratate.36
Mitul coborârii la iad a zeiţei Iştar a fost văzut, de
mulţi istorici şi cercetători, în legătură cu mitul lui Isis şi Osiris
din religia egipteană. Din dragoste pentru iubitul ei Tammuz,
zeiţa merge în iad pentru a-l căuta şi a-l ridica afară. Aici este
ţinută prizonieră de zeiţa Ereşkigal, dar pentru că viaţa pe
pământ încetează să se mai propage, fiind exclusiv legată de
Iştar ca zeiţă a fecundităţii, zeii adresează rugăciuni repetate lui
34
35
36
Ereşkigal pentru a o elibera. La insistenţele zeilor, Iştar este

eliberată, iar după ce este stropită cu apa vieţii, se întoarce şi
viaţa reintră în sfera ei normală.
În religia asiro-babiloniană există mituri care tratează
problema nemuririi omului, aşa cum este Mitul lui Adapa (sunt
istorisite întâmplările eroului cu acelaşi nume), mituri care
prezintă problema regalităţii sacre, ca Mitul lui Etana (eroul se
urcă la cer pe spinarea unui vultur pentru a obţine de la zeiţa
Iştar nemurirea dar, cuprins de ameţeală, se prăbuşeşte pe
pământ şi moare) şi Mitul lui Zu (în care Marduk ucide
pasărea-uragan care îndrăznise să fure tablele destinului de la
zeul Bel din Nipur). În mitul despre lupta zeului Bel cu
balaurul, Marduk apare ca binefăcător al omenirii.
5. Cultul
„Orice sistem religios cuprinde o parte speculativă (crezul) şi
una practică (cultul). Cele două părţi se completează şi se
legitimează, chiar mai mult, se alimentează reciproc. Baza
ideologică a cultului în Mesopotamia, nu numai la sumerieni,
ci şi la akkadieni şi asiro-babilonieni, este cea conform căreia
omul a fost creat pentru a munci în locul zeilor: concret, pentru
a-i sluji prin actele de cult, considerând, pe baze antropomorfe,
că aceştia au nevoie să se hrănească (să mănânce şi să bea)
zilnic, asemenea oamenilor”.37
a. Lăcaşurile de cult. La sumerieni fiecare zeu îşi avea

reşedinţa proprie şi un domeniu care îi aparţinea atât în cer,
cât şi pe pământ. „În Mesopotamia templul era construit ca o
casă a zeului, comparabilă cu casa nobilului sau a regelui.
Templul adăpostea statuia zeului, în care se cuprindea esenţa
acestuia. Templul construit astfel, împreună cu simbolismul
său, erau considerate a fi reflecţia reşedinţei cosmice a
37
Luigi CAGNI, „Religia Mesopotamiei”, p. 161.
zeului”.38 În aceste locuinţe, zeii trăiau ca nişte regi, alături de

soţiile lor, de concubinele lor, de fiii şi de fiicele lor şi de
alaiul de servitori. Deşi nu există date referitoare la
organizarea vieţii cultice a sumerienilor din perioada de
început, se poate presupune că, atunci când au început să
construiască case, cea mai frumoasă era cea a zeului. În
perioada proto-sumeriană, în vremea primei dinastii din Ur,
templul lui Nin-hur-sag se înălţa pe o colină, fiind construit pe
o platformă solidă rectangulară, având zidurile din cărămidă
şi fundaţia din piatră. În vremea celei de a III-a dinastii Ur,
templul a fost construit pe temeliile primului. Cele mai multe
detalii păstrate sunt cele referitoare la templul ridicat în
cinstea lui Ningirsu şi a zeiţei Baba din Ladah.
Practicile religioase ale mesopotamienilor se
concentrau în jurul templelor (în sumeriană, é, în akkadiană,
bitu, „casă”), construcţii impunătoare din cărămidă de argilă
uscată la soare, având forma unor piramide pătrate la bază, cu
mai multe etaje. Cercetările arheologice au descoperit
structurile unor temple uriaşe, ca cele de la Babilon, Ur, Uruk,
Eridu, Nippur, în interiorul cărora s-au găsit şi şcoli (edubba),
al căror scop principal era pregătirea personalului sacerdotal.
Deşi construite după planuri diferite, toate templele
babiloniene păstrează, ca şi caracteristică generală, sala
centrală în care se găsea o nişă şi piedestalul pe care era
plasată statuia zeului protector.
Dintre toate construcţiile ritualice descoperite în
civilizaţia mesopotamiană, ziguratele au impresionat prin
forma construcţiei şi prin neobişnuita lor înălţime, atingând, la
Khorsabad şi Babilon, 91 de metri, fiind alăturate principalelor
temple. Destinaţia ziguratelor a fost dintotdeauna un mister,
făcându-se numeroase supoziţii, printre care şi aceea că ar fi
servit ca observatoare astronomice preoţilor babilonieni.
38
Aaron SKAIN, S. David SPERLING, „Mesopotamia (Religion)”, în:
Encyclopedia Judaica, Volume 14, p. 109.
„Omologia Cer-Lume este implicată în orice construcţie

babiloniană. Simbolismul atât de bogat al templelor (ziqqurat)
nu poate fi înţeles decât pornind de la o «teorie cosmică». Într-
adevăr, ziqqurat-ul era zidit ca o Lume: etajele simbolizau
diviziunile Universului, lumea subterană pământului
firmamentul. Ziqquratul era de fapt Lumea întrucât el
simbolizează muntele Cosmic. Iar muntele Cosmic (...) nu este
decât o perfectă imago mundi”.39
Lăcaşurile de cult erau mai puţin fastuoase la sumerieni
decât la babilonieni. În formă de turnuri, ele serveau adesea ca
reşedinţă pentru regii lor. Cel mai frumos templu babilonian
era închinat zeului Marduk, numit Esagila („casa care înalţă
capul”). Alte temple au mai fost construite şi pentru ceilalţi zei:
Zarpanil (soţia lui Marduk), Nebo (fiul său), Ea (zeul
înţelepciunii). Cu timpul s-au construit şi alte lăcaşuri de cult,
separate de zigurate, care erau folosite cu ocazia marilor
sărbători, aşa cum era Anul Nou (akitu), sau pentru pregătirea
religioasă a tinerilor învăţăcei.
b. Rugăciunile. În Mesopotamia rugăciunile erau

publice şi private. Cele publice erau folosite în diferitele
practici mai ales în temple, în faţa statuii zeului. Existau
rugăciuni de invocare a zeului, de preamărire a lui, mai ales
prin imnuri, descântece, plângeri, psalmi penitenţiali.
Rugăciunile private erau individuale sau în familie, uneori fiind
întrebări adresate zeităţilor pentru a afla propriile păcate.
Ritualul era încărcat de imnuri şi rugăciuni împărţite pe strofe,
transmise din generaţie în generaţie, de valoare artistică
deosebită. În literatura religioasă asiro-babiloniană sentimentul
de vinovăţie era dezvoltat prin aşa-numiţii „psalmi de
pocăinţă”, în care se accentua conştiinţa existenţei păcatului în
39
Mircea ELIADE, Cosmologia şi alchimia babiloniană, în: Mircea Eliade,
Drumul spre centru, Antologie alcătuită de Gabriel Liiceanu şi Andrei
Pleşu, Ed. Univers, Bucureşti, 1991, p. 497.
viaţa omului pe pământ. Rugăciunea era folosită în viaţa

religioasă publică şi particulară, lucru ce reiese mai ales din
scrisorile către prieteni şi rude în care se folosea frecvent formula:
„mă rog în toate zilele”. Sărbătorile asiro-babilonienilor erau
ordinare şi extraordinare, lunare şi anuale.
c. Magia. „Magia babiloniană şi asiriană a avut o mare

răspândire în lumea înconjurătoare. Prin textele scrise şi
practicile sale, ea a constituit o resursă şi un izvor de viaţă
religioasă cotidiană pentru multe popoare din anticul Orient”.40
Magia purta numele de kipşu, fiind încredinţată preotului
descântător aşipu, ce deţinea puterea în cetatea lui Ea. Zeii
favorabili magiei erau consideraţi a fi Marduk şi Ea. În magie
erau întrebuinţate mai multe talismane şi formule magice,
invocări folosite de preoţi pentru a alunga duhurile necurate şi
pentru a împiedica intrarea lor în trupuri.
Pe lângă credinţa în duhurile rele (Nerval, Pazuzu),
asiro-babilonienii cinsteau duhurile bune (împărţite în două
grupe, şedu şi lamassu). Animalul care prefigura duhurile rele
era taurul, pus de cele mai multe ori la intrarea în temple pentru
a le păzi de atacuri. Era practicată şi magia neagră, ritualurile
având loc noaptea, deoarece se credea că influenţele malefice
se dezlănţuie cu putere în timpul întunericului. Magia neagră
era practicată de vrăjitoare şi de vrăjitori, fiind interzisă. Se
practicau descântecele (în sumeriană, en, în akkadiană, şiptu) şi
erau folosite diferite amulete atârnate de pereţii locuinţelor.
„Legătura magică între Noapte, Lună, Apă, Fertilitate, Moarte
şi Nemurire – una dintre cele dintâi sinteze mentale omeneşti
prin care se încearcă explicarea întregii vieţi cosmice şi
totalizare a nivelurilor de existenţă într-o imagine unică – se
întâlneşte şi în Weltanschauung-ul mesopotamian. Avem chiar
motive să credem că ţara celor două fluvii a fost unul dintre
40
Sabatino MOSCATI, Vechile civilizaţii semite, p. 49.
principalele centre de răspândire a miturilor şi legendelor ţesute

în jurul acestei intuiţii primordiale”.41
d. Mantica. La sumerieni, oracolele erau la mare cinste.

În epoca proto-sumeriană, Gudea consulta oracolele, fiind
convins că zeiţa Nisaba cunoştea sensul numerelor. El se
adresează oracolelor pentru ca zeii să-i spună în mod direct
ceea ce i-au transmis indirect şi codificat în vise. Practica
ghicitului era destul de dezvoltată mai ales sub forma
astrologiei. Preoţii ghicitori (baru, „cel care vede,
controlează”) întrebuinţau multiple mijloace pentru a descoperi
lucrurile viitoare din viaţa oamenilor: hepatoscopia, astrologia,
haruspiciile, lecanomanţia, fiziognomia, hemerologia,
diagnostica, oniromanţia. Baru era considerat a fi descendentul
lui Enmeduranki, omul perfect fizic, căruia i se dăduse darul
prezicerii, neavând niciun defect fizic.
Pentru explicarea viselor (oniromaţia) se întrebuinţau
cărţile de ghicit, care arătau semnificaţia fiecărui vis. De multe
ori zeităţile erau cele care se arătau în visele oamenilor. Astfel,
zeiţa Iştar i s-a arătat în vis regelui Asurbanipal, sau zeii au
apărut în visele lui Ghilgameş. Se ghicea în ficatul animalului
sacrificat (hepatoscopia) care era împărţit în mai multe
secţiuni, cu numiri şi semnificaţii speciale. O altă metodă era
aceea prin care se turna ulei într-un vas cu apă, sau se turna apă
într-un vas cu ulei şi se urmărea mişcarea celor două lichide.
De asemenea, se analiza zborul vulturilor, şoimilor,
cucuvelelor, corbilor, porumbeilor, rândunelelor, sau mişcările
câinelui, vulpii, fluturelui, peştilor. Răspunsurile erau strânse în
colecţii pentru a fi folosite mai târziu.
Perioada de maximă înflorire a manticii a fost cea
neobabiloniană (626-539 î.d.Hr.). Printre zeii pe care
babilonienii îi considerau a fi favorabili prezicerii se numărau
41
Mircea ELIADE, Cosmologia şi alchimia babiloniană, pp. 513-514.
Şamaş şi Adad. Oracolele erau la loc de cinste la

mesopotamieni.
De la babilonieni au rămas numirile planetelor,
astrologia fiind un punct foarte important al culturii lor,
numele de Uranus, Saturn, Jupiter, Neptun etc. fiind
întrebuinţate pentru denumirea aştrilor cereşti. Cea mai
importantă culegere astrologică era Enuma Anu Enlil („Când
Anu şi Enlil...”), care grupează prezicerile în patru părţi:
Luna, Soarele, Planetele şi stelele, Meteorologia. Fenomenele
naturale, cum erau căderea cometelor, cutremurele de pământ,
eclipsele de lună, puteau fi socotite ca elemente prin care se
putea afla viitorul unei persoane. Pentru îndepărtarea
eclipselor se ridicau rugăciuni şi se făceau zgomote
asurzitoare. Apariţia horoscopului reprezintă o consecinţă a
astrologiei chaldeene. Diodor Sicilianul, admirând
preocupările vechilor babilonieni pentru astrologie, afirma că
ei cunosc în detaliu mersul stelelor şi prin aceasta pot prezice
catastrofele naturale. Numirile de zodii folosite astăzi precum
Leu, Taur, Peşti, Gemeni etc. erau folosite de babilonienii
antici pentru desemnarea principalelor constelaţii.
Dezvoltarea astronomiei a stat în legătură cu dezvoltarea
matematicii: babilonienii cunoşteau sistemul zecimal şi pe cel
hexagesimal, operaţiile de adunare, scădere, înmulţire şi
împărţire, ridicarea la putere, extrageri de rădăcini şi operaţii
complexe. De asemenea, măsurau suprafeţele şi volumele.
Profeţia era un alt obicei în lumea mesopotamiană. De
la Mari avem 52 de scrisori integrale sau fragmente profetice
ce dau mărturie despre intervenţii ale zeilor Adad sau Dagan în
vieţile unor persoane de la templu, încredinţându-le mesaje
speciale. Acestea trebuiau să ajungă la suveranul din Mari,
Zimri-Lim (1782-1759 î.d.Hr.).
e. Sacerdoţiul. La începutul perioadei primitive, rolul

principal în cult îl avea şeful familiei. În perioada primară a
Sumerului şi Akkadului, cel care conducea cetatea (patesi)

exercita şi funcţia de Mare Preot. Zeului i s-a construit o casă şi
i s-au instituit slujitori proprii. În vremea regelui Sumuilu din
Larsa, Nur-ilishu a clădit un templu pentru zeii Lugal şi
Shullat. Ca strămoş al tuturor preoţilor era considerat, înainte
de potop, Enmeduranki din Sippar. Preoţii următori locuiau în
temple sau în casele lor proprii.
Cariera de preot începea cu titlul de fiu preot, urmat de
preot, apoi de mare preot. Peste toţi se afla superiorul. Pentru a
putea fi preot, candidatul trebuia să înveţe temeinic o serie de
discipline teologice.42 În timpul primelor dinastii sumeriene,
Marele Preot se numea en, akkadienii, babilonienii şi asirienii
modificându-i numele în enu. Existau şi preoţi cântăreţi, preoţi
vrăjitori, preoţi bocitori, iar în cultul zeiţei Inanna, preoţi
pederaşti. Prin cultul divin, sumerienii credeau că intră în
legătură cu zeul prin intermediul preotului, forma cea mai
uşoară de legătură cu divinitatea fiind însă rugăciunea.
După formarea statelor întâlnim o castă sacerdotală
puternică care se diversifică pe parcurs, păstrând ca structură
centrală şi şef spiritul autoritatea regelui, considerat a fi Marele
preot al societăţii mesopotamiene. Sacerdoţiul avea o funcţie
dublă, sacră şi administrativă, numită în sumeriană sanga, iar
în akkadiană şangu. La marile temple, pe lângă preoţi, existau
scribi, astrologi şi artişti-meşteşugari. Astfel, clasa sacerdotală
se diversifică cu timpul, având în componenţă persoane din mai
multe categorii sociale, pregătite pentru diferite funcţii ale
oficierii cultului. Activităţile cultice erau împărţite: unii preoţi
aduceau sacrificiile, alţii rosteau rugăciunile oamenilor către
zei, alţii transmiteau şi interpretau voinţa zeilor.
Diversificându-se cultul, au apărut mai multe categorii de
preoţi: preoţii Kalu aveau sarcini muzicale, practicând muzica
sacră; preoţii mashmashu sau aşipu aveau rolul de a-i apăra pe
oameni de duhurile rele, practicând jertfele speciale pentru
42
Constantin DANIEL, Civilizaţia sumeriană, p. 75.
alungarea demonilor; preoţii barum erau cei care se ocupau cu

ghicitul viitorului, interpretarea viselor, cercetarea zborului
păsărilor, a ficatului animalelor sacrificate, semne după care
puteau comunica voinţa zeilor.
Preotesele serveau ca prostituate sacre în ajunul marilor
sărbători. Numele lor akkadian, quadiştu, corespunde
ebraicului qedeşah. Templele zeiţei Iştar aveau ca slujitoare pe
preotesele iştaritu. De obicei, preoţii mesopotamieni se
căsătoreau şi aveau fii care rămâneau tot în sacerdoţiu. Printre
preotese erau şi cele numite naditum („cele sterpe”), deoarece
ele nu se căsătoreau şi nu aveau fii, trăind într-un fel de
mănăstiri numite gagum. Cu timpul au devenit o categorie
specială, datorită numeroaselor bunuri pe care le-au dobândit.
„Activitatea acestor specialişti a creat o adevărată doctrină şi
teorie divinatorie, cu un lexic specific, cu metode şi linii
generale de orientare, un cod de interpretare, dezvoltat în
paralel cu evoluţia scrierii, o clasificare sistematică şi o
cazuistică aspirând să prevadă toate evenimentele posibile şi
care avea să stea la originea unei teorii a posibilului”.43
La oficierea cultului, preoţii se îmbrăcau într-un
veşmânt roşu pentru a înspăimânta pe demoni. Cei mai mulţi
erau raşi în cap, purtând însemne sacre, bucurându-se de o
mare autoritate. Erau, în acelaşi timp, scriitori, artişti,
astronomi, medici, făcând parte dintre oamenii învăţaţi ai
cetăţii. Preotesele erau considerate surorile zeilor şi îşi păstrau
virginitatea, pe care o închinau divinităţii căreia îi slujeau, iar
altele, femeile sacre (hierodulele), practicau prostituţia sacră.
Unirea celei mai frumoase dintre ele cu marele rege cu ocazia
Anului Nou simboliza unirea cerului cu pământul, asigurând
continuitatea vieţii şi începutul unui nou ciclu cosmic.44
43
Paolo SCARPI, „Aria mesopotamiană şi a Orientului Apropiat”, p. 33.
44
Nicolae BĂCILĂ, Istoria religiilor, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2005, p. 39.
f. Sacrificiile. Constituiau partea principală a cultului,

fiind socotite mesele zilnice cu care trebuiau să se hrănească
zeii. În epoca sumeriană, cu ocazia diferitelor sărbători, se
aduceau la temple cantităţi mari de cereale şi mai multe
animale ce urmau să fie sacrificate. La Ur se sacrificau
animale mari şi mici pentru fiecare zeu în parte. În cadrul
altor sărbători se aduceau sacrificii însoţite de un număr mare
de rugăciuni. În luna a şaptea, la Uruk, erau sacrificate
animale în templul lui Nana.
Divinităţii i se aduceau sacrificii la templu de două ori
pe zi (câteodată de patru ori), dimineaţa şi seara (zeilor din
Uruk, în perioada elenistică), la începutul şi la sfârşitul unui
război, când se pornea vânătoarea, la sfinţirea templelor şi cu
ocazia purificărilor individuale. Sacrificiile zilnice constau din
alimente şi din sacrificarea animalelor de sex masculin.
Ofrandele erau aşezate în vase şi în alte recipiente (carne fiartă,
peşte, turte, miere, legume, fructe, bere, vin, lapte) şi
parfumuri. Sacrificiile omeneşti nu au fost practicate în cultul
divin, dar le întâlnim în ceremoniile funerare. La ritualul zilnic
de la templu preoţii aveau grijă de statuile zeilor pe care le
spălau şi le îmbrăcau zilnic.
g. Sărbătorile. În epoca proto-sumeriană, de Anul Nou

se cinstea o sărbătoare în cinstea zeiţei Baba, în oraşul Lagash,
sărbătoare ce ţinea trei zile, în care se aduceau jertfe zeiţei. La
Ur şi Uruk, sărbătoarea se ţinea de două ori, la începutul
primăverii şi la începutul toamnei. Tot la Ur se făcea o
procesiune cu statuia zeului Seski, purtată pe o barcă. Astfel de
procesiuni aveau loc şi în centrele Ninsun şi Shubaru. În epoca
proto-sumeriană, la Lagash, se ţinea o sărbătoare în cinstea
zeului Lugaluru, în luna a zecea. La Nanse erau sărbătorile
se-ku şi bulug-ku, fiecare durând câte şapte zile. La Nippur, în
luna a şasea, avea loc sărbătoarea ezen-kin-Ninni (luna
sărbătorilor lui Ninni).
Cu ocazia sărbătorilor mari, de exemplu de Anul Nou,

ritualurile ţineau 11 zile, de regulă la începutul lunii Nisan. În
cadrul acestei sărbători se recita de doua ori, în a patra zi a
sărbătorii, imnul Enuma eliş, pentru ca în a cincea zi regele să
fie adus de marele preot în faţa statuii zeului Marduk. După ce
îi lua însemnele regale (sceptrul, inelul, paloşul şi coroana),
suveranul era aşezat pe un scaun şi pălmuit de marele preot, era
tras de urechi, pus să îngenuncheze în faţa lui Marduk pentru
a-şi mărturisi părerea de rău pentru faptele ce au adus
prejudicii ţării sale. Regele pronunţa o declaraţie de
nevinovăţie: „N-am păcătuit, o Doamne al ţărilor, n-am fost
lipsit de grijă de divinitatea ta”. Preotul răspundea în numele
lui Marduk: „Nu te teme... Marduk va auzi rugăciunea ta. El va
creşte imperiul tău”.45 După aceea, regele era din nou repus în
funcţia sa de către preot. Dacă nu-i curgeau lacrimi atunci când
era lovit însemna că Marduk era supărat, poporul trebuind să se
aştepte la dezastre. Dacă îi curgeau lacrimi, era semn de
bucurie şi binecuvântare.46
Sărbătoarea Anului Nou, numită în sumeriană zagmuk
(„începutul anului”), în akkadiană, akitu, cuprindea mai multe
secvenţe: ziua de ispăşire pentru rege, corespunzând captivităţii
zeului Marduk; eliberarea lui Marduk; luptele rituale şi
procesiunea triumfală, sub conducerea regelui, la Bit Akitu
(casa festivă a Anului Nou) unde avea loc un banchet; hieros
gamos a regelui cu o hierodulă întruchipând zeiţa; hotărârea
destinelor de către zei.47
Alt eveniment sărbătorit ritualic de mesopotamieni era
ciclul lunii pe cer, cele mai importante etape fiind luna plină
(şabattum) şi eclipsa de lună (bubbulum). Perioada eclipsei de
lună era considerată periculoasă pentru oameni, de aceea era
recomandat postul, rugăciunea şi aducerea de ofrande la
45
46
Pr. Conf. Dr. Alexandru STAN, Dr. Prof. Remus RUS, Istoria religiilor, p. 91.
47
templu. Lunile anului (mensologia) purtau numele unei

divinităţi sau le erau dedicate acesteia. Zilele (hemerologia)
aveau o importanţă aparte, mai ales prima, a cincisprezecea şi a
douăzeci şi opta/noua, în funcţie de fazele lunii. Acestea
reprezentau „ziua spălării” (um rimki), „ziua purificării” (um
teliti), „ziua procesiunii zeiţei Iştar” (um reduti Iştar).
Anul Nou (Akitu), cea mai importantă sărbătoare a
asiro-babilonienilor, se desfăşura primăvara, în luna Nisan, şi
dura 12 zile. Cu prilejul Anului Nou zeii fixau destinele
oamenilor pe tăbliţe. Era un adevărat scenariu mistic şi religios
în care era descrisă întoarcerea lumii din haos la ordine.
Sfârşitul anului însemna sfârşitul lumii. În cursul acestei
sărbători se credea că zeii făceau vizite între ei, prefigurate de
procesiuni fastuoase. Acestea erau atrase şi de sărbătoarea
închinată zeului Tammuz, zeul vegetaţiei.
Venerările aduse zeilor erau ordinare, cultul fiind
practicat la fiecare lună nouă, la jumătate de lună, lună plină
şi la dispariţia lunii. În cadrul sărbătorilor extraordinare se
încadrau marile victorii, inaugurarea de temple, introducerea
de noi statui, de mobilier şi de obiecte sacre în templu.
„Cultul sărbătorilor şi calendarul, sistemul ritual şi
ceremonial, aşadar, permiteau exercitarea unui control asupra
realităţii şi reînnoirii acesteia, ferind-o de pericolele haosului
originar. Lumea umană era astfel readusă între graniţele
ierarhice stabilite de zei, care fundamentau şi legitimau
existenţa umană, necesarmente obligată să-i slujească pe zei şi
prin urmare pe rege”.48
6. Morala
Privită din latura legalistă, morala asiro-babilonienilor era
superioară altor popoare antice. Legea morală era considerată
ca fiind operă a zeilor, iar încălcarea ei era echivalentă
păcatului. Codul lui Hammurabi era considerat a fi inspirat de
48
zeul Şamaş. Prescripţiile lui erau foarte aspre, incluzând chiar

pedeapsa cu moartea. Astfel, dreptul familiei era ocrotit cu
stricteţe, infidelitatea conjugală fiind pedepsită cu moartea,
soţia era supusă bărbatului, dar avea delimitată partea ei de
moştenire. De asemenea, renegarea copiilor proprii sau lipsa de
respect a acestora faţă de părinţi erau pedepsite prin lege.
Misiunea regelui Hammurabi era aceea de apărător al
adevărurilor morale, lucru pe care el însuşi îl va mărturisi:
„misiunea mea este de a face să domnească dreptatea în ţară, de
a distruge pe omul rău şi pervers, pentru ca cel tare să nu-l
vatăme pe cel slab”.49
Legea avea şi prescripţii referitoare la sclavi: cel ce
devenea sclav pentru că nu-şi mai putea plăti datoriile era
eliberat după trei ani de serviciu. De multe ori se aplica
legea talionului. Iubirea faţă de aproapele apare numai în
unele rugăciuni.
7. Cultul morţilor
Eshatologia este mai puţin conturată decât cea egipteană,
mesopotamienii având totuşi credinţa în viaţa viitoare. „De ce
zeii iau viaţa? Este una dintre marile teme ale literaturii
mesopotamiene. Răspunsul spune că omul s-a născut pentru a
muri, şi că zadarnice îi sunt eforturile de a se sustrage
destinului”.50 La moarte, trupul se întoarce în ţărână, iar
sufletul (edimmu/etemmu), îmbrăcat într-o haină cu aripi,
coboară în abisul Kigalu, fiind mai întâi cântărit pe o balanţă.
Cântărirea se făcea pe râul Hubur, fiind asistată de zeiţa
Nungalla, care hotărăşte soarta celor buni şi a celor răi. Se
spune despre sufletele celor buni că vor fi recompensate în şeol
cu diferite bunuri, iar cele rele vor fi lipsite de îmbelşugare.
Sufletele celor fără de rude, sau care au rămas neîngropaţi,
49
50
Sabatino MOSCATI, Vechile civilizaţii semite, p. 52.
împart o existenţă tragică în viaţa de apoi, fiind în suferinţe şi

neajunsuri. Mesopotamienii credeau că morţii ajung în infern
prin pasajul creat de mormânt, de aceea se practica înhumarea,
morţii neîngropaţi neputând ajunge în lumea cealaltă. Morţii
trebuiau să străbată un deşert care provoca foame şi sete şi era
locuit de fiare şi de demoni. De aceea avea nevoie de hrană,
încălţăminte şi apă. Trebuiau să traverseze râul Hubur alături
de un luntraş (Humut-tabal), ajungând la hotarul infernului, o
peşteră întunecată şi plină de noroi, unde intrau.
Împărăţia morţilor era, în religia asiro-babiloniană, o
cetate puternică (arallu), înconjurată de şase ziduri, fiind
straşnic păzită de Ereşkigal şi Nergal. Mesopotamienii credeau
că zeii infernului trăiesc într-un palat de lazurit, aşezat în
centrul unei cetăţi subterane, încercuite de ziduri. La aceasta se
ajungea printr-o poartă apărată de un temnicer înfricoşător,
Nedu. Tot în această împărăţie a morţilor se găseşte, într-un loc
ascuns, pomul vieţii sau al reîntineririi, generator al nemuririi
finale, gustat doar de Utnapiştim şi de soţia sa, locuitorii insulei
celor fericiţi.
Cultul funerar. În prima fază a religiei lor, la

mesopotamieni nu au existat morminte somptuoase. În urma
săpăturilor arheologice s-a descoperit că mesopotamienii
practicau înhumarea, morţii fiind îngropaţi în sicrie de teracotă,
sau înveliţi în rogojini. Mormintele (qabrum) erau mai mult sau
mai puţin bogate, în funcţie de gradul celui decedat. Celebre au
rămas mormintele regale de la Ur (cca. 2500 î.d.Hr.), unde s-au
găsit obiecte valoroase, alături de trupurile reginelor şi ale
slujitorilor, îngropaţi de vii, într-un mormânt numărul lor fiind
de 80. Morţii erau jeliţi (aveau chiar bocitori oficiali, bakum),
privegheaţi şi conduşi la groapă cu muzică tristă, după
înmormântare rudele purtând doliu. Spiritele se puteau întoarce
şi teroriza pe cei vii, dacă aceştia nu-i îngrijeau, dându-i
ofrande pentru a duce o viaţă mai bună dincolo. Mormintele
erau simple şi fără podoabe. Deşi se dădea o importanţă

deosebită păstrării cadavrelor, asiro-babilonienii nu au ajuns la
perfecţionarea îmbălsămării ca egiptenii. Mesopotamienii erau
preocupaţi mai mult de viaţa pământească şi de fiecare dată
cereau zeilor zile multe pe pământ: „cel ce are teamă de zei, îşi
prelungeşte viaţa pământească”.51 În gândirea
mesopotamienilor, cei drepţi erau răsplătiţi încă de pe pământ.
8. Concluzii
Deşi s-a încercat acreditarea unei tendinţe monoteiste în religia
asiro-babiloniană, pornind de la faptul că în codul lui
Hammurabi se poruncea vinovatului să se prezinte „înaintea
zeului” sau că ceilalţi zei ar reprezenta simple atribute sau
înfăţişări ale zeului Marduk, totuşi religia asiro-babiloniană,
prin numărul mare de zei pe care-i întâlnim, rămâne o religie
politeistă.
Remarcabilă în religia asiro-babiloniană, pe lângă cultul
şi practicarea rugăciunii de pocăinţă, este morala înaltă bazată
pe codul lui Hammurabi.
Chiar dacă respingem cu temei ideea de pan-
babilonism, ideea care făcea din Babilon centrul din care s-ar fi
răspândit cultura în întreaga lume, prin diferenţa profundă
dintre lumea mesopotamiană şi civilizaţia ebraică, trebuie să
recunoaştem totuşi, influenţele din unele cărţi ale Vechiului
Testament scrise după captivitatea babilonică, influenţă care nu
a putut schimba cu ceva religia şi monoteismul pur ebraic.
Influenţele, atâtea câte sunt, se referă mai mult la cult, la legile
morale şi obiceiuri, împrumuturi care pot fi explicate prin
fondul comun de gândire şi trăire a două popoare semite. Deşi
este respins pan-babilonismul, lumea sumero-akkadiană,
strălucitoare prin istoria, literatura şi religia sa, trebuie
apreciată la adevărata valoare, care, deşi diferită de celelalte
civilizaţii antice, are o originalitate de excepţie.
51
Diac Prof. Univ. Dr. Emilian VASILESCU, Istoria religiilor, p. 135.
Religia hittiţilor
1. Introducere
Teritoriul hittiţilor antici era cuprins în regiunea din nordul
Siriei, pe arcul fluviului Halys (astăzi Kizil Irmak), mai târziu
dobândind denumirea de Cappadocia. Cei mai vechi locuitori
din aceste teritorii se numeau proto-hittiţi, grupându-se mai
ales în jurul fluviului Halys în mici principate conduse de un
rege. Peste această populaţie au venit, în mileniul al III-lea
î.d.Hr., triburi indo-europene. Din acest moment putem vorbi
de populaţia hittită, aşa cum este ea cunoscută în istorie. Cel
mai important oraş era Hattus (astăzi Boghazkoi, Turcia).
Există o continuitate religioasă în Anatolia, începând cu
mileniul al VII-lea î.d.Hr. „În parte, cel puţin, această
continuitate este consecinţa unei uimitoare vocaţii pentru
sincretism religios. Etnia indo-europeană desemnată de
istoriografia modernă sub numele de hittiţi a dominat Anatolia
în timpul celui de-al doilea mileniu (vechiul regat, 1741-1460,
şi Imperiul 1460 până în jur de 1200)”.1 Până la începutul sec.
al XII-lea î.d.Hr., Imperiul hittiţilor cuprindea aproape toată
Anatolia (Turcia de astăzi), având în cuprinsul ei mai multe
popoare: hattieni, hurriţi (cei care au creat o importantă uniune
de state numită Mitanni, despre care însă nu se ştiu prea multe
lucruri), semiţi şi hittiţi.
Miturile şi riturile hittiţilor au corespondent în miturile
şi riturile celorlalte populaţii din regiune, mai ales în cele ale
hattienilor şi hurriţilor. Morminte princiare, descoperite la
Huyuk (la nord de Boghazkoy) şi la Horoztepe (lângă Tokat),
1
unde s-au găsit figurine de metal ale unor animale sacre, aduc
informaţii preţioase cu privire la civilizaţia hittiţilor.
Timp de multă vreme, despre hittiţi nu s-au cunoscut
multe informaţii, singura sursă referitoare la civilizaţia lor fiind
Vechiul Testament, unde se vorbeşte despre „fiii lui Het” sau
„heteii”. Referiri la hittiţi se găsesc în mai multe locuri din
Sfânta Scripură: Facere 10, 15; 23, 3-20; 26, 34; 26, 35;
Numeri 13, 30; III Regi 11, 1; IV Regi 7, 6-7 etc. „Hittiţii
anatolieni din mileniul al II-lea precreştin par să nu fi lăsat
nicio urmă în Biblia ebraică. Acele cărţi ale Bibliei care-i
menţionează pe hittiţi în legătură cu evenimentul monarhiei se
referă clar la «hittiţii târzii» din aceeaşi perioadă (II Sam. 11, 3;
I Cron. 11, 41; I Regi 11, 1; I Regi 10, 29; II Cron. 1, 17; II
Regi 7, 6). În contrast cu aceste pasaje sunt acelea care-i
menţionează pe hittiţi ca o parte a populaţiei pre-israeliene din
Palestina (Gen. 15, 20; 23; 26, 34, Ieşire 3, 8; Deut. 7, 1; Iosua
3, 10; 9, 1)”.2 Hittiţii intră în contact cu patriarhul Avraam,
acesta cumpărând de la ei ţarina de la Macpela. De asemenea,
Esav se căsătoreşte cu femei hittite, la fel şi Solomon, el însuşi
născându-se din femeie hittită.
Informaţii mai multe despre acest popor încep să apară
din anul 1876 când, în urma săpăturilor, savantul arheolog
englez A.H. Sayce a transmis date cu privire la un monument
hittit. Alte informaţii au apărut în 1879 în urma săpăturilor de
la Karkemiş, atunci când au fost scoase la iveală hieroglifele
hittite. În anul 1900 au ieşit la lumină 96 de inscripţii, întipăriri
şi sigilii care au fost adunate într-un adevărat Corpus al
inscripţiilor hittite. Şase ani mai târziu, orientalistul Hugo
2
Ignace J. GELB, „Hittites”, în: Encyclopaedia Judaica, Second edition,
Fred Skolnik (Editor in Chief), Michael Berenbaum (Executive Editor),
Macmillan Reference USA, An imprint of Thomas Gale, a part of the
Thomson Corporaţion, In association with Keper Publishing House LTD,
Jerusalem, Thomson Gale, 2007, Volume 9, p. 292. „Mai degrabă scriitorii
Bibliei foloseau denumirile «hittiţi» şi «cananeeni», în majoritatea cazurilor,
în scop peiorativ, pentru locuitorii aborigeni ai ţării” (p. 293).
Hinkler a efectuat săpături la Boghazkoi, descoperind 10.000

de tăbliţe ce conţineau arhive regale hittite.
În urma acestor cercetări s-a stabilit faptul că cetatea
Hattuşaş Boghazkoi era capitala Imperiului. Alte oraşe care
aveau probabil biblioteci au început să iasă la lumină: Arinna,
Nerik, Samuha, Kummani, Lawazantiya, Alep. Tăbliţele şi
fragmentele ce au fost descoperite aici aveau o grafie
cuneiformă, diferită de cuneiforma cunoscută în alte zone.
Tăbliţele cuprindeau texte cu caracter politic, administrativ,
economic, legislativ, dar mai ales religios. Cele mai
numeroase se refereau la sărbători şi ritualuri, răspunsuri la
oracole, preziceri, recensăminte ale sanctuarelor şi ale
bunurilor ce le adăposteau. Importante pentru cunoaşterea
civilizaţiei hittite sunt imnurile, rugăciunile şi miturile.
„Această mare cantitate de documente, păstrate în arhivele şi
în bibliotecile edificiilor palatine şi templiere, reflectă cultul
oficial al statului hittit şi arată legăturile strânse dintre religie
şi toate aspectele vieţii politice. Din acest motiv, avem
posibilitatea să reconstituim aproape complet religia claselor
înalte ale statului: familia regală, înalţii demnitari şi preoţii.
De asemenea, nu lipsesc indiciile care să ne permită să
aruncăm o privire asupra religiozităţii private şi a majorităţii
populaţiei anatoliene”.3 Unele tăbliţe erau scrise în alte limbi
decât cea hittită, în palaică şi luviană, limbi indo-europene de
ramificaţie anatoliană.
Hitiţii au fost cuceriţi, la sfârşitul mileniului al III-lea
î.d.Hr., de popoarele indo-europene care, lăsând neschimbat
numele aşezărilor, zicându-şi ei înşişi „locuitori ai ţării
Hatti”, vor rămâne în istorie sub numele de proto-hittiţi.
3
Franca Pecchioli DADDI, Anna Maria POLVANI, „Religiile anatoliene”, în:
Giovanni FILORAMO (coordonator), Istoria religiilor. I. Religiile antice,
Traducere de Smaranda Scriitoru şi Cornelia Dumitru, Ed. Polirom, Iaşi,
2008, p. 176.
Arhive cu texte au fost descoperite la Boghazkoy, Kultepe,

Maşat sau Alişar.
Au ieşit la iveală şi două texte, deşi cu conţinut politic,
iar nu religios, dar foarte importante pentru cunoaşterea
hittiţilor, datorită faptului că sunt amintite zeităţi. Unul dintre
aceste texte este Textul lui Anitta, în care sunt amintite unele
divinităţi: zeul furtunii cerului, Tarhun(t)a (protectorul tatălui
lui Anitta, Pithana), Halmaşuitt(a) (zeiţa tronului),
Şiu(n)aş(um)mi (zeul Soarelui).
Încă din timpul primului rege documentat istoric,
Hattuşil I, se cunosc şi alţi zei care se adaugă celor trei zei
principali. În textele ce vorbesc de acest rege se amintesc zeul
furtunii de la Alep, zeiţa Allatum, zeiţa Lilluri şi zeiţa Hepat,
zeităţi transferate de rege la Hattuşaş. Urmaşul acestuia, Murşil
I, continuă să transfere la Hattuşaş statuile principalelor zeităţi
ale populaţiilor înfrânte. Acest obicei durează până în timpul
regelui Şuppiluliuma I. Teritoriile statului Hatti se extind pe
timpul acestui rege şi, mai ales, al urmaşilor săi, Şarri-Kuşuh şi
Murşil al II-lea, atunci când fac parte din panteonul hittit zeităţi
aduse în urma campaniilor militare. „Ascensiunea noilor
divinităţi are loc aproape exclusiv la nivelul capitalei şi al
familiei regale, având în vedere că regele, simbol al unităţii
ţării şi mare preot, este reprezentantul zeilor veneraţi pe
teritoriul asupra căruia îşi exercită puterea; aşadar, lărgirea
regatului presupune şi mărirea panteonului oficial, dar nu pare
să modifice în mod substanţial uzanţele religioase
tradiţionale”.4 Listele zeilor sunt fixate în această perioadă, ei
fiind invocaţi în timpul semnării tratatelor. Pe primul plan sunt
situate zeităţile solare, urmate de zeii furtunii, de zeii
protectori, apoi de zeităţi hittite, hattice şi hurrite grupate
împreună, urmând zeii războiului, zeiţele-regină, zeii
populaţiilor nomade, zeii lumii de dincolo şi elementele
naturale divinizate.
4
Franca Pecchioli DADDI, Anna Maria POLVANI, „Religiile anatoliene”, p. 180.
Egiptenii au luptat împotriva hittiţilor timp de câteva

sute de ani, cea mai importantă fiind confruntarea de la Qades,
pe Oronte, în anul 1296 î.d.Hr. Hittiţii au ajuns să stăpânească
Babilonul pe la 1650 î.d.Hr, pentru ca, în timpul lui Hattusili I,
să cucerească Hattaşaş, la 1600 î.d.Hr, transformând-o în
capitala Imperiului. Tudhaliya al II-lea întemeiază o nouă
dinastie a hittiţilor, popor ce va atinge apogeul în timpul
regelui Şuppiluiuma I (1380-1340 î.d.Hr.), supranumit „Carol
cel Mare al Orientului Apropiat”. Marele Imperiu hittit se va
prăbuşi în jurul anului 1200 î.d.Hr. Duşmanii cei mai
primejdioşi ai hittiţilor au fost asirienii care, la sfârşitul sec. al
VIII-lea î.d.Hr., sub regele Saragon al II-lea, au devastat
regatul Karkamiş, ultimul teritoriu din Imperiul hittit.
Din punct de vedere economic, principalele
îndeletniciri ale hittiţilor erau creşterea animalelor şi
prelucrarea metalelor dar, pentru că aveau bogate zăcăminte
de metal, au fost botezaţi de istorie „regii metalelor”.
Societatea hittită era condusă monarhic de către un rege
suprem pe lângă care existau alţi regi mai mici cu care acesta
încheia tratate, sub garanţia zeilor. Regele avea şi atribuţia de
Mare Preot, având datoria sacră de a cunoaşte preceptele
divine şi de a oficia ceremonialul religios tradiţional, mai ales
în timpul marilor sărbători.
Din punct de vedere moral, societatea hittiţilor antici
punea pe prim-plan calitatea de a veni în sprijinul omului. În
zilele noastre se cunosc două coduri de legi din legislaţia hittită.
Potrivit legilor hittite, se practica, ca şi la asirieni şi evrei, un fel
de căsătorie de levirat.5 Cultura hittiţilor a suferit multe
influenţe din partea popoarelor vecine, în special de la egipteni
şi asiro-babilonieni, scrierea cuneiformă împrumutând-o de la
aceştia. „Aşadar, patrimoniul religios hittit s-a format prin
asimilarea diverselor componente etnico-culturale, ale căror
5
urme evidente au rămas în panteon şi în cult, mergând, de

pildă, până la folosirea limbii populaţiei hatti în ritualurile
destinate să celebreze divinităţile hattice. În această panoramă
pestriţă, e de neconceput orice tentativă de a identifica produsul
«autentic» indo-european al religiei hittite, care se dezvăluie
astfel a fi rodul unui masiv proces de transculturaţie, foarte
dinamic, în care trebuie să convieţuiască în acelaşi panteon
divinităţi realmente hittite, hattice, luviene, hurrite, dar şi
mesopotamiene. Religia hittită este aşadar rodul unei sinteze şi
a unei asimilări, ceea ce constituie produsul ei original şi care
s-a format treptat prin adoptarea divinităţilor popoarelor cu
care hittiţii intrau în contact, după un model care va reveni în
evocatio romana”.6
2. Izvoare
Dintre sursele cele mai importante pentru cunoaşterea
civilizaţiei hittite sunt Arhivele de Stat şi Arhivele Marelui
Templu, unde se găsesc numeroase informaţii cu referire la
practicile religioase şi magice, dar şi la ritualurile cultice şi de
sărbătoare, precum şi multe imne, rugăciuni şi formule
ceremoniale. Arhive cu texte au fost descoperite la Boghazkoy,
Kultepe, Maşat sau Alişar. Un alt izvor prin care se pot
cunoaşte credinţele şi obiceiurile hittite sunt miturile, între care
se numără Regalitatea în cer, Cuvântul despre Ullikumi, Mitul
Illuiankas (despre înfrângerea şarpelui de către zeul furtunii),
Mitul lui Telepinu (îmbunarea lui Telepinu pentru a pune capăt
secetei). „Textele din sfera cultică şi magică încep cu
recunoaşterea că istoria – care nu este văzută ca mişcându-se
6
Paolo SCARPI, „Aria mesopotamiană şi a Orientului Apropiat”, în:
Giovanni FILORAMO, Marcello MASSENZIO, Massimo RAVERI, Paolo
SCARPI, Manual de istorie a religiilor, Traducere din italiană de Mihai Elin,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 36.
către un scop – şi viaţa individuală sunt determinate de

acţiunea zeilor asupra oamenilor”.7
Informaţii preţioase despre religia hittiţilor sunt oferite
de inscripţiile descoperite în Egipt şi în alte părţi ale Orientului
Apropiat, precum şi de monumentele descoperite atât la
Boghazcoi, cât şi pe fluviul Eufrat şi în Siria de nord, teritorii
peste care s-a întins marele Imperiu. Confruntările cu egiptenii
au început în timpul faraonului Tuthmosis al III-lea (1504-1450
î.d.Hr.), cea mai importantă luptă dintre hittiţi şi egipteni fiind
cea de la Kadeş, pe fluviul Orontes (cca. 1296 î.d.Hr.), în
timpul faraonului Ramses al II-lea (1301-1235 î.d.Hr.). Această
luptă este descrisă într-un poem pe un perete de la Karnak. În
textele cuneiforme ale asiro-babilonienilor sunt consemnaţi
hittiţii, în jurul sec. al XII-lea î.d.Hr., având drept capitală
cetatea Karkemiş, situată în Siria.
3. Zeii hittiţilor
„Religia oficială de stat a imperiului hittit a preluat toate cultele
locale şi pe zeii lor, în speţă asiro-babilonieni, hurriţi şi,
probabil, chiar şi alte divinităţi din acea vreme. Acest lucru
reiese din tratatele de pace şi din alte documente oficiale, în
care aceştia apăreau ca martori, dar şi din cultul oficial de stat.
Fireşte, într-o asemenea situaţie, s-ar putea crede că avem de-a
face cu un sincretism de genul celui din lumea imperiului
roman, unde multe dintre religiile şi divinităţile locale şi-au
pierdut complet propria identitate. Totuşi, la hittiţi, nu s-a
întâmplat acest lucru”.8
Hittiţii adorau forţele naturii, care erau personificate,
dar lipsite de caracteristici zoomorfe. Divinităţile erau
7
Athanasie NEGOIŢĂ, „Notiţă introductivă”, în: Gândirea hittită în texte,
Studiu introductiv: Constantin Daniel, Traducere, notiţe introductive şi note:
Athanasie Negoiţă, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 157.
8
caracterizate mai ales printr-o forţă uriaşă şi prin lumina ce

emana din ele. „De altfel, în conceptul de «divinitate», ca
obiect al cultului, intră şi elementele naturale zeificate: entităţi
cosmice şi fenomene meteorologice, cum ar fi cerul şi
pământul, stelele, ziua şi noaptea, vânturi, ploi, nori; realităţi
geografice, luate în grup sau individual, cu nume proprii –
munţi, râuri, izvoare, marea. De asemenea, mai sunt divinizate
şi anumite obiecte sau locuri. Numele acestor divinităţi
impersonale nu sunt de obicei însoţite de determinativul zeu”.9
Pentru termenul de „divinitate”, hittiţi aveau şiu(nai),
derivat din rădăcina indo-europeană dieu (lat. deus, gr. theos),
care înseamnă „lumină, cer”; în luviană, maşşana, în hattică,
(a)şhapp(w), în hurrită, eni, dar cel mai des se întâlneşte forma
dingir. Sacralitatea era exprimată prin adjectivul şuppi, sau prin
cuvântul parkui. „Analiza textelor ne permite să surprindem
natura sacrului la hittiţi. Evident, nu regăsim nici urmă de
mana, care ar constitui o putere impersonală. Sacralitatea îşi
trage originile din divinitate, care este prezentă ca luminoasă.
Strălucirea luminoasă a divinităţii face ca, fără să fie
transcendentă cosmosului, aceasta să fie totuşi transcendentă
condiţiei umane”.10
Panteonul hittit era destul de bogat, zeii întâlnindu-se
sub denumiri diferite. „Hittiţii numeau agregatul de zei şi zeiţe
«o mie de zei» şi este posibil să fi avut aşa de mulţi. Numărul
total al numelor divine cunoscute de pe tăbliţe şi inscripţii este
9
Franca Pecchioli DADDI, Anna Maria POLVANI, „Religiile anatoliene”, p. 185.
10
italiană de Roxana Utale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 104. „În religia hittită,
sacrul nu este conceput ca o putere impersonală, de tipul manei: teoria
sociologilor şi etnologilor care merg pe urmele lui Durkheim şi Mauss nu se
verifică deloc în spaţiul hittit. Dimpotrivă, sacrul îşi trage originile din
divinitate, fiinţă luminoasă prin excelenţă. În religie şi în cult, funcţia lui constă
în a-l pune pe credincios în legătură cu divinitatea. Este uşor de perceput un
dublu aspect al sacrului: aspectul ontologic, bazat pe natura zeilor, şi aspectul
cultural, juridic şi moral, pe care se grefează ritualul” (p. 106).
puţin peste şase sute, un total obţinut prin însumarea atributelor

cuprinse în corpus”.11 Cu toate acestea, despre mulţi dintre zeii
hittiţilor nu avem informaţii. Zeii erau definiţi din punct de
vedere ierarhic, după gen sau după rolul îndeplinit în
cosmologie. „Dat fiind numărul mare de divinităţi, pe încetul
au fost aleşi câţiva zei care au fost invocaţi, în mod
preferenţial, când se stabileau condiţiile semnării unor acte de
stat. Mai apoi, considerându-se numărul mare de divinităţi, s-a
ajuns la o unificare a celor care aveau caractere similare. Acest
proces de sincretism avea ca scop să introducă o oarecare
ordine în pantheonul hittit care cuprindea pe toţi zeii din
Anatolia”.12 Analizând divinităţile hittiţilor se poate vorbi de o
anumită grupare a lor în triade, supravieţuiri din perioade mai
vechi de timp. Înfăţişările reprezintă personaje cu corp de
animale, cu mai multe capete deasupra corpului. Există şi
reprezentări ale unor zeităţi de mai mică importanţă. Aceste
divinităţi au fost adoptate în panteonul hittit de mai târziu.
Panteonul hattit, cel mai bine definit în textele hittite,
este format din zeul furtunii, zeul-Soare, zeul-Lună şi mai
multe zeiţe mame. Zeul furtunii este Tşaru, soţia sa este
Zeiţa-Soare Wuru(n)şemu, iar fiii lor sunt Nerik (zeul
furtunii), Zippalanda şi zeiţa Mezzulu, mama zeiţei Zintuhi.
Era şi un Zeu-Soare masculin, Eştan (hittit Iştan) şi un zeu
Lună, Kaşku. Erau şi zei războinici, ca Wurunkatte şi
Şullinkatte, zeiţa magiei Katahzipuri şi zeiţa tronului
Halmaşuitta. Zeul furtunii era adorat în multe cetăţi
anatoliene. În Siria era reprezentat stând în picioare, având în
11
Harry A. HOFFNER JR., „Hittite Religion”, în: The Encyclopedia of
Religion, Volume 6, Mircea ELIADE (Editor in Chief), Macmillan Library
Reference USA, Simon&Schuster Macmillan, Complete and unabridged
edition, 1993, New York, p. 409.
12
Constantin DANIEL, „Studiu introductiv”, în: Gândirea hittită în texte,
p. 107.
mâini o sabie sau un fulger. În Anatolia era reprezentat stând

într-un car tras de tauri pe deasupra munţilor.
Un loc special îl reprezintă panteonul de la Hattuşaş,
cetate ce s-a impus ca centru politic odată cu Hattuşil I,
devenind însă şi centrul religios al hittiţilor. La Hattuşaş,
Arinna şi Zippalanda dobândesc rolul central în sistemul
religios hittit. Urmează zeul furtunii Tarhunta, zeiţa-Soare de
la Arinna, zeiţa Wuruşemu (sau Arinniti).
În fruntea panteonului stătea Zeul-Soarelui, cunoscut
sub numele de Soarele Ceresc (Soarele, stăpânul cerului).
Fiind zeul suprem, Soarele era considerat atotştiutor,
atoatevăzător, fiind cel care împacă pe oameni, înlăturând
neînţelegerile dintre ei. Pe lângă acest Soare al cerului, hittiţii
mai adorau şi un Soare al pământului, comandantul zeilor
răufăcători. Avea ca atribut să îndepărteze răul de pe pământ şi
să-l ducă în infern. Un al treilea soare era Soarele din apă,
după împărţirea universului în trei părţi, cer, pământ şi oceanul
primordial, împărţire moştenită de la asiro-babilonieni. Zeul
soare era apărătorul dreptăţii şi al justiţiei, având corespondent
babilonian pe Şamaş. În invocaţiile ce i se adresau era
simbolizat ridicându-se din mare.
Cea mai importantă zeitate a hittiţilor era zeiţa Soare
din Arinna (în limba hatti, Wuru(n)şema), Arina fiind locul
unde se afla centrul religios al hittiţilor. Zeiţei i se atribuiau
numeroase denumiri pentru a se scoate în evidenţă relaţia cu
lumea şi cu oamenii. „În fond, ea era o epifanie a aceleiaşi
Zeiţe-Mamă, pentru că este exaltată ca «regină a ţării, regină a
Pământului şi a Cerului, protectoare a regilor şi reginelor ţării
Hatti» etc. Probabil că «solarizarea» reprezintă un act de
omagiu, efectuat când zeiţa din Arinna a devenit patroana
regatului hittit”.13
O altă zeitate hittită era zeiţa Hepat, ocrotitoarea reginei
Padu-Hepa, având ca animal consacrat leul. Avea ca soţ pe zeul
13
Teşub cu care a dat naştere zeului Şarumma. Teşub era zeul

furtunii din Hatti şi Şarruma, având corespondent pe zeul
furtunii din Nerik şi Zippalanda. Teşub era înfăţişat ca un om
cu barbă, având în mâini un toiag, în timp ce picioarele sale
stăteau pe gâturile unor oameni. Animalele sacre ale acestor
divinităţi erau taurul şi leul.
La hittiţi se întâlneau şi zei din panteonul babilonian,
ca Anu şi Antu, Enlil şi soţia sa, Ninlil, Ea şi Damakina. De
multe ori, sub influenţa babiloniană, numele anatoliene ale
zeilor erau ignorate. Aceste zeităţi au intrat în panteonul hittit
prin filieră hurrită.
Telepinu, fiul lui Taru, era zeul vegetaţiei şi al furtunii.
Dispariţia şi moartea sa temporară erau echivalente ale morţii
vegetaţiei şi ale înfometării vitelor. Zeul era reprezentat ca
fiind forţa vitală din natură care moare iarna şi reînvie
primăvara. Soţia sa era Hatepina, fiica Mării.
Alţi zei hittiţi erau Pronie sau Duhul Apărător (avea ca
animal reprezentativ cerbul, pe care îl călărea ţinând în mână
un iepure şi un şoim), Rudas (zeu cu un cult aparte la hittiţi,
fiind zeul jocurilor de noroc, al tablelor cu zaruri şi figurine) şi
zeiţa Kubba (de origine mesopotamiană, fiind patrona pădurilor
şi având corespondent la egipteni pe zeiţa Cibele).14
Între divinităţile lumii subterane făceau parte Iştuştaya,
Papaya şi Lelwani. Zeităţile erau apropiate de anumite
animale, cele mai frecvente fiind taurul (zeul furtunii), cerbul
(divinităţile protectoare), viţelul (Teşup), leul (zeii războinici),
maimuţa (zeiţa Hannahanna), porumbelul (zeiţa Iştar). „Totuşi,
divinităţile hittite sunt reprezentate cu precădere în formă
umană: în descrierile imaginilor cultuale se vorbeşte clar
despre zei care sunt «bărbaţi» şi «femei»; în acest fel sunt
reprezentaţi şi în iconografie. Din acest motiv nu putem face
întotdeauna distincţie între imaginea zeului şi cea a regelui sau
14
Pr. Conf Dr. Alexandru STAN, Dr. Prof. Remus RUS, Istoria religiilor,
a preotului, deşi există trăsături distinctive, cum ar fi coiful

conic, prevăzut cu coarne, îmbrăcămintea scurtă şi pantofii cu
vârful întors pentru zeu, polos-ul şi veşmântul lung cu falduri
pentru zeiţă”.15 Există însă şi fiinţe compozite, precum zeul-
spadă de la Yazilikaya, sfincşii aşezaţi la porţile zidurilor de la
Boghazkoy şi Alaca Huyuk, demonii cu aripi, oamenii-taur sau
oamenii-munte.
Ca la toate popoarele din Orientul Apropiat, şi la hittiţi
regele era deţinătorul unei puteri speciale care izvora din relaţia
specială cu lumea zeilor. Regele era reprezentatul zeilor în
lumea hittiţilor, descoperind voinţa zeilor.
4. Mitologia hittită
„Literatura mitologică în limba hittită este de origine diferită.
Miturile locale sunt mituri veritabile, fiind folosite în ritualurile
religioase sau magice. Există însă şi prelucrări ale unor mituri
şi epopei akkadiene, cum ar fi, de pildă, Epopeea lui
Ghilgameş, dar şi mituri canaaneene şi hurrite”.16 Existenţa
miturilor este strâns legată la hittiţi de existenţa zeilor.
„Patrimoniul mitic hittit, transmis atât prin opere narative cu
caracter literar, cât şi prin mituri inserate în ritualuri magice şi
festive, este foarte variat şi complex; la formarea sa au
contribuit elemente culturale de diferite origini, anatoliene sau
extra-anatoliene, aşa cum reiese din unele mituri bilingve
(hattico-hittite şi hurrito-hittite), asimilate şi reelaborate în mod
autonom de scribii şi preoţii din Hattuşaş”.17
În Mitul lui Aşeru se istoriseşte cum zeiţa Aşeru, voind
să-l seducă pe marele zeu, este refuzată, dând naştere la
15
Franca Pecchioli DADDI, Anna Maria POLVANI, „Religiile anatoliene”, p.
189. „În arta hittită, zeii erau înfăţişaţi fiecare prin animalele lor totemi, sau
antropomorfic. Textele se întrec în a-i înfăţişa în termeni umani” (Harry A.
HOFFNER Jr., „Hittite Religion”, p. 408).
16
17
Franca Pecchioli DADDI, Anna Maria POLVANI, „Religiile anatoliene”,
p. 203.
neînţelegere între zei. Unele povestiri au o structură mitică mai

puţin evidentă: Istoria lui Appu şi Istoria vacii, a zeului-Soare
şi a pescarului. Dintre miturile hittiţilor, Mitul vânătorului
Keşşi şi Mitul eroului Gurparanzah sau Mitul şarpelui
Hudammu reprezintă miturile în care se pot observa influenţele
altor culturi.
În urma descoperirilor arheologice şi a descifrării
limbii, miturile se pot împărţi în patru grupe: mituri de origine
anatoliană (proto-hittite, hattite, hittite, luwite); mituri de
origine akkadiană, care au fost prelucrate de hittiţi; mituri de
origine cananeeană; mituri de origine hurrită. „Dintre aceste
patru diviziuni, mituri hittite în adevăratul înţeles al cuvântului,
parte componentă reală a gândirii hittite, pot fi considerate cele
din prima categorie”.18
În Mitul Şarpelui Illuyanka („Povestirea uddar lui
Kella”) este vorba despre zeul Furtunii care este atacat de către
şarpe. Mitul este prezent atât în Orientul Apropiat, cât şi în
Grecia antică, sub forma luptei dintre un zeu şi un monstru.
Şarpele Illuyanka îl învinge pe zeul Furtunii şi zeiţa Inara îi
propune omului Hupaşiya să se bată cu şarpele. Hupaşiya
acceptă, cu condiţia să o primească drept premiu pe zeiţă. Inara
pregăteşte un ospăţ în care şarpele Illuyanka şi copiii lui
mănâncă şi beau aşa de mult, încât nu mai pot intra în găurile
lor. Hupaşiya îi leagă cu o frânghie, iar zeul Furtunii îi omoară.
Într-o altă versiune, Illuyanka l-a învins pe zeul Furtunii şi i-a
răpit inima şi ochii. Însă, Zeul Furtunii are un fiu cu o
pământeancă, fiica unui om sărac. Acest fiu se însoară cu fiica
lui Illuyanka, obiceiul fiind ca socrul să-i acorde ginerelui tot
ce îi va cere. Fiul cere ochii şi inima tatălui său, zeul Furtunii
omorându-l acum pe Illuyanka. El este nevoit însă să-şi omoare
şi fiul, care trebuie să-i rămână fidel socrului. Mitul era recitat
ritual cu ocazia Anului Nou (purulli), anumite părţi din mit şi
din ceremonial amintind de lupta lui Marduk cu Tiamat din
18
Athanasie NEGOITA, „Notiţă introductivă”, p. 158.
mitologia babiloniană. Acest mit al hittiţilor se aseamănă ca

structură şi ca perioadă în care este recitat cu poemul
mesopotamian Enuma eliş.
De asemenea, în Mitul lui Telepinu se găseşte o
reeditare a Mitului coborârii zeiţei Iştar în Infern, motiv
întâlnit în literatura babiloniană. Unele paralele se pot
realiza şi cu mitologia ugaritică unde apare zeul Ba’al, sau
cu cea greacă unde este amintită zeiţa Demeter. Mitul poartă
adesea numele de Mitul zeului care dispare. „Mânia şi
ritualul de împăcare a zeilor constituiau miezul mitului
despre zeul care dispare”.19 Telepinu, alt fiu al Zeului
Furtunii, se supără la un moment dat şi dispare, tot ce este
viaţă pe pământ murind: arborii îşi pierd frunzele şi altele nu
le mai cresc, livezile şi păşunile se usucă, izvoarele seacă,
foametea se întinde peste tot în ţară încât zeii şi oamenii mor
de foame, iar focurile căminelor se sting. La cererea zeilor,
Marele Zeu trimite un vultur în căutarea lui Telepinu, dar se
întoarce fără rezultat. Aceeaşi soartă o are şi tatăl lui
Telepinu care cere sfatul lui Hannahanna, însă fără rezultat.
După multe încercări, Telepinu este găsit şi întreaga natură
îşi reia cursul normal. În mit este prezentă o albină care este
trimisă de zeiţa Kamruşepa pentru a-l găsi pe zeu, iar când
reuşeşte să-i afle locul unde se retrăsese îl înţeapă pentru a-l
trezi. Zeiţa reuşeşte apoi să-l convingă pe zeu să se
reîntoarcă la îndeplinirea datoriilor sale. „Acest mit pare a
avea în comun cu cele trei tradiţii, mesopotamiană, ugaritică
şi greacă, înfiinţarea ciclului anotimpurilor; dar îndeosebi cu
acea ugaritică şi greacă are în comun instituirea unui rit, care
în cazul mitului lui Telepinu pare circumscris la ceremoniile
19
destinate să-i îmblânzească pe zei pentru a reconstitui

ordinea cosmică”.20
Alt mit, ce poartă numele de Ciclul lui Kurmabi, descrie
lupta pentru putere a zeilor, reprezentând un fel de teogonie a
hittiţilor. Întâiul conducător al zeilor a fost Alalu, răsturnat nouă
ani mai târziu de paharnicul său, Anu. Kumarbi (numit şi „Tatăl
Zeilor”), fiul lui Alalu, îl slujeşte pe Anu timp de nouă ani, apoi
îl detronează şi îl împiedică să fugă în cer, aruncându-l la
pământ şi muşcându-i părţile genitale. În urma acestei
întâmplări, Kumarbi va da naştere la trei zei, dintre care unul
este Teşub, zeul Furtunii şi urmaşul lui Kumarbi. Într-un episod
al acestui mit, Cântecul lui Ullikummi, Kumarbi încearcă să ia
din nou tronul zeilor. El dă naştere unui uriaş de piatră,
Ullikummi, un antropomorf de piatră, care se înalţă până la cer
şi îl învinge pe Teşub, punând în primejdie pe zei şi pe oameni.
Zeul Ea, care avea cuţitul cu care a despărţit la începuturi
cerurile, dăruieşte unealta zeilor. Ea se duce la început la Enlil
şi la Upelluri şi îi roagă să deschidă depozitele străbunilor de
unde ia cuţitul. Teşub taie cu ajutorul cuţitului picioarele
uriaşului şi îl învinge pe Ullikummi. Acest mit relatează
naşterea oamenilor de piatră, mitul fiind întâlnit şi în Asia
Mică, Extremul Orient sau în Polinezia. Alte fragmente ce fac
parte din Ciclul lui Kumarbi sunt Mitul lui Heddamu (despre
un balaur născut din Kumarbi şi din fiica Mării), Cântecul lui
Argint (cel născut din Kumarbi şi o muritoare), sau Regalitatea
zeului Kal.
5. Cultul
a. Lăcaşurile de cult. Hittiţi aveau o concepţie antropomorfă
despre zei, aceştia având nevoie de locuinţe, ca şi oamenii.
Templele erau de mai multe feluri, corespunzând mai multor
divinităţi însuşite de hittiţi. Templul purta numele de „casa
zeului” (şiunaş parnaş), unde divinităţile erau spălate, îngrijite,
20
îmbrăcate şi unde li se aducea hrană şi băutură. Erau construite

pe ridicături stâncoase, locurile preferate pentru locuinţele
zeilor. Încă din cele mai vechi timpuri, hittiţi au construit
încăperi speciale pentru cinstirea zeilor binefăcători. Dovezi
arheologice în acest sens au fost găsite la Bagazkoi, unde au
fost descoperite ruinele unui vechi templu hittit, construit din
blocuri de stâncă. În această cetate, cele cinci temple
descoperite seamănă cu cele din Creta şi Babilon. În alte părţi,
ca la Yazâlâkaya, lăcaşurile de cult erau în aer liber. În unele
templele zeităţile puteau fi văzute, pentru ca în altele statuile să
fie ascunse privirii oamenilor. Orientarea templelor nu avea o
direcţie precisă ca în Egipt sau în Babilon.
Spre deosebire de alte temple antice, cele hittite aveau
ferestre mari şi largi, construite pentru a pătrunde razele
Soarelui, zeul suprem. Existau şi temple închinate zeităţilor
locale, care difereau între ele. În afară de temple, existau şi
capelele în care slujea un singur preot. În aceste locuri
divinitatea era reprezentată printr-un simbol: zeul furtunii era
închipuit drept un taur, în timp ce zeii munţilor erau
reprezentaţi printr-un toiag sau o armă.
b. Sacerdoţiul. În cultul hittit, funcţia de Mare Preot o

îndeplinea regele din Hatti care, în provincii, era reprezentat de
guvernatorii locali. La anumite sărbători, dacă ţara era în
primejdie, regele trebuia să lase conducerea unui general al
său, iar el să îndeplinească funcţia de Mare Preot. Adjectivul
şuppi este aplicat mai ales Marelui Preot.
Preoţii obişnuiţi erau căsătoriţi, având însă obligaţia de
a-şi petrece noaptea în templu. Locuinţele preoţilor erau situate
în incinta templelor. Preoţii puteau consuma din jertfele aduse
zeilor, dar nu le puteau împărţi cu ai lor. Tot ei erau cei care
strângeau tributul pentru templu. De la preoţie erau refuzaţi toţi
cei care aveau defecte corporale sau cei ce sufereau de
epilepsie. Clerul era împărţit în două categorii, superior şi
inferior (marii preoţi şi micii preoţi). Existau şi alte funcţii

preoţeşti, aşa cum erau „mamele” zeilor.
Preoţii erau consideraţi a fi servitori ai zeilor. Prima
îndatorire era de a fi curaţi, atât fizic, cât şi din punct de vedere
al comportamentului. Starea de purificare se obţinea prin
diferite ritualuri ce trebuiau respectate cu stricteţe. Nu se
acceptau decât preoţi hittiţi, cei de alt neam neavând dreptul de
a sluji. Nu locuiau în incinta templelor, dar trebuiau să-şi
petreacă nopţile în temple, ziua trăind cu familia. Orice defect
fizic îi făcea pe hittiţi incapabili de a face parte din sacerdoţiu.
La întronarea unui nou rege aveau loc ceremonii în
cadrul cărora regele primea confirmarea prin ungere. Cu acest
prilej se consultau oracolele şi se împlinea un rit de purificare.
„Regalitatea hittiţilor era o instituţie sacră. Chiar în vreme de
război, regii hittiţi veneau în grabă acasă pentru a putea prezida
ceremoniile religioase. Întovărăşiţi adesea de regine, ei
reprezentau, în funcţia lor de mari preoţi care aduceau jertfe
divine, întreg poporul în faţa zeilor. După moarte ei înşişi
deveneau zei şi statuile lor primeau onoruri divine”.21 Statuia
regelui decedat era pusă în templu unde i se închinau regii ce-i
urmau la conducere. După unele mărturii, regii erau consideraţi
încă din viaţă a fi încarnări ale strămoşilor divinizaţi. Erau
persoane sacre, fiind locţiitorii sau vicarii Marelui Zeu al
Furtunii de la Hatti. „Regele decidea asupra modificărilor ce se
vor aduce cultului zeilor, mai ales după ce templele au fost
jefuite sau dărâmate de război şi tot el le înzestra cu noi ogoare
şi prinşi de război care să lucreze pământul. Regele, ca mare
preot, trebuia să supravegheze instalarea preoţilor în temple,
cantităţile de ofrande aduse zeilor, dar şi starea izvoarelor şi
munţilor pentru celebrarea unor sărbători”.22
Hittiţi aveau rugăciuni care presupuneau devoţiunea şi
adorarea divinităţilor, rugăciuni ce cuprindeau imne în cinstea
21
22
Constantin DANIEL, „Studiu introductiv”, p. 76.
celui în faţa cărora se prosternau. Exista şi un fel de mărturisire

a păcatelor, obicei provenit din conştiinţa faptului că vina era
ereditară, cel ce mărturisea fiind gata să ispăşească o pedeapsă
veche prin care să-l răsplătească pe zeu cu daruri. Zeilor li se
aduceau produse agricole: brânză, lapte, fructe, miere, vite,
porci, dar şi câini, produse de cea mai bună calitate. Dintre
băuturi, se aduceau vin şi bere. Cei ce pregăteau masa zeilor nu
trebuiau să ia din ea şi să ducă acasă şi nici să dea cuiva din ea.
Se cunosc din inscripţii şi anumite sacrificii umane, mai ales
după înfrângeri în războaie. În aceste cazuri erau sacrificaţi un
om, un ţap şi un porc.
c. Sărbătorile. La hittiţi sărbătorile erau cel puţin în

număr de 18, după anotimpuri. Despre sărbătorile hittiţilor există
informaţii din perioada lui Tuthaliya al III-lea, când se întâlneşte
o inventariere a sărbătorilor în cinstea zeilor. Erau sărbători
lunare şi anuale, legate de momente agricole, de anotimpuri sau
de fenomene naturale. În timpul lui Murşil al II-lea erau
celebrate mai multe sărbători, printre care cea a primăverii sau
a plantei, (dura 38 de zile), dar şi sărbătoarea toamnei
(nuntarriyaşhaş, „a grabei”, ce dura un număr identic de zile).
Cea mai cunoscută era sărbătoarea purulli („sărbătoarea
pământului”), originară din cetatea Nerik, în timpul căreia se
recita mitul luptei dintre Zeul Furtunii şi balaurul Illuyanka.
„Desigur, scopul acestei sărbători era acela de a da puteri noi
pământului, prin recitarea mitului dragonului ucis se repeta, în
cuvinte, o acţiune care trebuia să se desfăşoare şi în fapte.
Lupta şi victoria zeului simbolizau victoria vieţii asupra morţii
(...). Poate că sărbătoarea purulli era asimilată celei din
Babilon, de la începutul anului, care fixa soarta ce o va avea
anul care începe”.23
Altă sărbătoare hittită era celebrată în timpul toamnei,
trei zile, în capitală, fiind inclusă mai târziu în sărbătoarea
23
Constantin DANIEL, „Studiu introductiv”, pp. 118-119.
nuntarriiyaşhaş. Alte ceremonii erau cele ale iernii, ale porţii,

dar existau şi sărbători legate de vizita Marelui Preot la templu,
sau sărbătoarea hişuwa, în cinstea unor divinităţi hurrite,
introdusă la Hattuşaş de regina Puduhepa. „Caracterul oficial al
riturilor festive cerea ca aceste culte să fie celebrate personal de
rege şi regină, de multe ori însoţiţi de principele moştenitor şi
de alţi fii sau de un delegat, în general un principe sau un preot.
Angajarea cultuală a suveranului, care trebuie să fi fost foarte
obositoare având în vedere numărul mare de sărbători anuale şi
de durata unora dintre celebrări, era considerată prioritară faţă
de alte îndatoriri, pentru că îndeplinirea corectă şi punctuală a
riturilor îi garanta bunăvoinţa zeilor şi, prin urmare, bunăstarea
ţării. Şi, chiar dacă acest lucru presupunea întreruperea unei
campanii militare, regele nu putea anula o sărbătoare”.24
Cele mai importante momente din timpul unei sărbători
erau aducerea de ofrande şi băuturi pentru zei, libaţiile în
locurile sacre din templu, jertfirea animalelor, banchetul ritual,
diferite ceremonii de purificare. Adesea erau prezente
instrumentele muzicale, muzica corală, dansatorii, mimii şi cei
ce recitau miturile. Cel mai important moment al unei sărbători
îl reprezenta procesiunea, statuia fiind adusă de la templu.
6. Cultul morţilor
La hittiţi au existat, alături de riturile de înhumare, şi cele de
incinerare. O înmormântare dura circa 13 zile, arderea corpului
făcându-se în primele două zile. După incinerare, femeile
stingeau focul cu zece ulcioare de bere, zece de vin şi zece de
walhi, strângând oasele. Cenuşa se punea într-un ulcior de
argint, iar oasele erau adunate într-o pânză şi aşezate pe un
scaun. Pe locul unde era ars trupul se aşezau 12 plăcinte, iar
înaintea scaunului unde se aflau oasele celui incinerat era
întinsă o masă, dându-se sufletului celui mort să bea de trei ori.
24
Franca Pecchioli DADDI, Anna Maria POLVANI, „Religiile anatoliene”,
pp. 197-198.
Un caz special îl reprezenta înmormântarea unui rege

sau a unei regine, fapt ce producea un dezechilibru în ordinea
lucrurilor. De multe ori aceste rituri erau însoţite de formule
magice. Funerariile regale durau 14 zile şi presupuneau mai
multe acţiuni, mai multe ofrande de băuturi aduse zeilor sau
cântări din instrumente muzicale. Oasele regelui mort, depuse
după incinerare într-un recipient din argint, erau conduse în
mormântul regal, numit „casa de piatră”, un mausoleu unde se
depuneau mai multe ofrande necesare pentru traiul în lumea de
dincolo. Se credea că regii vor avea o viaţă liniştită în cer,
alături de zei. „În jurul locuinţelor zeilor se credea că ar exista
pajişti pe care păşteau vitele zeului Soarelui şi pe care regele
trebuia să-şi pască vacile, oile, caii şi asinii săi. S-a presupus că
această imagine ar putea fi de origine indo-germanică”.25
Funerariile hititte au fost consemnate de Homer în
Iliada. La fel s-ar fi procedat cu Hector şi cu Patrocle, rugul pe
care fuseseră aşezaţi fiind stropit cu băuturi.
7. Magia şi mantica
Hittiţii manifestau o strânsă legătură între religie şi magie, mai
ales prin descântece. Magia, considerată a fi de origine divină,
însoţea toate momentele din viaţa oamenilor, de la naştere până
la moarte. Existau comunicări făcute pe calea viselor.
Fenomenele atmosferice erau interpretate ca manifestări ale
zeilor. Ghicitul era făcut şi de către preot, care purta numele de
muşen-du. Exista şi un alt fel de ghicit, de cele mai multe ori
oficiat de femeile bătrâne, la care participau şi vrăjitoarele. Se
analizau măruntaiele victimelor animale, ca la mesopotamieni.
Existau mărturii cu privire la alte practici divinatorii, precum
observarea zborului păsărilor, mişcărilor şerpilor şi ale
animalelor jertfite, aruncarea sorţilor (un fel de zaruri) şi
incubaţia. O altă practică era cercetarea intestinelor animalelor
sacrificate pe altarul închinat zeilor. Tehnicile divinatorii
25
constau din întrebări cu răspuns binar de tipul „da/nu”,

răspunsurile fiind trecute într-o tăbliţă în careuri pe care erau
reprezentate norocul regelui, starea timpului sau războiul,
tăbliţa fiind mişcată de o figurină. Consultările aveau loc cu
precădere când zeul se arăta a fi supărat. Extazul şi visul
profetic erau tehnicile divinaţiei cele mai cunoscute, prin care
se credea că zeul ia legătură cu preotul.
Magia a fost practicată de hittiţi sub mai multe forme,
existând o magie oficială, care consta din purificări, invocarea
zeilor şi formule de blestem împotriva forţelor răufăcătoare.
Magia era folosită pentru a izgoni boala din oameni şi pentru a
vindeca trupul de orice rău, spre a aduce noroc sau spre a întări
jurămintele. „Când locuitorii ţării Hatti se temeau ca zeul să nu
fie plecat de la casa lui şi rugăciunile făcute ar fi putut să nu-l
ajungă se recurgea şi la magie. Se efectua atunci un ritual
numit mugessar. Zeul era mai întâi implorat să se întoarcă
acasă şi să binecuvânteze poporul. Apoi i se trasau drumuri şi
cărări spre casă, aşezându-se pe ele miere, plăcinte şi alte
lucruri plăcute spre a-l atrage. Se ardea tămâie în acelaşi scop.
Alteori era «împins» pe drumul spre casă, poate în mod real se
împingea statuia zeului pe o cărare către templul său”.26
Exista şi magia neagră, exercitată de femeile bătrâne
prin gesturi şi incantaţii, având adesea scopuri politice. În
testamentul lui Hattuşil I se găsea o astfel de referire, în timp
ce Murşil al II-lea punea moartea soţiei sale pe seama unor
asemenea practici, iar Hattuşil al II-lea îl acuza pe adversarul
său, Arma-Tarhunta, că a recurs la ele. Această formă de
magie a fost interzisă de suveranii de la Hattuşaş. Ritualurile
hittiţilor cu privire la magie erau grupate în ceea ce se
numeau aniur („acţiune, prestaţie”). Acţiunile magice erau
însoţite de aducerea de ofrande de hrană şi băutură, spre a-i
mulţumi pe zei. Cel care le oficia era magul sau vrăjitorul,
preotul sau ghicitorul.
26
Constantin DANIEL, „Studiu introductiv”, p. 122.
8. Concluzii
Cunoaşterea religiei hittiţilor este de o deosebită importanţă
deoarece hittiţii sunt amintiţi în multe cărţi ale Vechiului
Testament, ei intrând în contact, direct şi indirect, cu evreii. O
caracteristică esenţială a religiei hittite este faptul că a păstrat,
în panteonul său, credinţa într-o Zeiţă Mamă, zeiţa Soarelui de
la Arinna, lucru ce nu s-a întâmplat la niciunul dintre popoarele
antice vecine.
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti,

2005.
Enciclopedii
2. Encyclopaedia Judaica, Second Edition, Fred SKOLNIK

(Editor in Chief), Michael BERENBAUM (Executive
Editor), Macmillan Reference USA, An imprint of
Thomas Gale, a part of the Thomson Corporation, In
association with Keper Publishing House LTD,
Jerusalem, Thomson Gale, 2007.
3. The Encyclopedia of Religion, 16 Volumes, Mircea
ELIADE (Editor in Chief), Macmillan Library Reference
USA, Simon&Schuster Macmillan, Complete and
unabridged edition, New York, 1993.
4. The New Encyclopaedia Britannica, in 30 Volumes,
Founded 1768, 15th Edition, Knowledge in Depth,
Enciclopaedia Britannica, Inc. William Benton,
Publisher, 1943-1973, Helen Hemingway Benton,
1973-1974, Chicago, 1983.
Dicţionare
5. ELIADE, Mircea, CULIANU, Ioan P., Dicţionar al

religiilor, Cu colaborarea lui H.S. Wiesner, Ediţia a II-a,
Traducere din franceză de Cezar Baltag, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1996.
6. KERNBACH, Victor, Dicţionar de mitologie generală,
Ed. Albatros, Bucureşti, 1995.
7. The Brill Dictionary of Religion, Edited by Koch von

STUCKRAD, Revised edition of Metzler Lexicon
Religion, edited by Christoph Auffarth, Jutta Bernand
and Hubert Mohr, Translated from the German by
Robert R. Barr, Volumes I, II, III, and IV, A-D, E-L,
M-R, S-Z, Brill, Leiden. Boston, 2006.
Scrieri antice
8. ARISTOTEL, Arte Poetice, Ed. Univers, Bucureşti, 1970.

9. ARISTOTEL, Etica Nicomahică, Traducere, studiu
introductiv, comentarii şi index de Stella Petecel, Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988.
10. Cartea egipteană a morţilor, traducere, studiu
introductiv şi note de Maria Genescu, Ed. Sophia, Arad,
1993.
11. Epopeea lui Ghilgameş, în româneşte de Virginia
Şerbănescu şi Al. Dima, Ed. pentru Literatură
Universală, Bucureşti, 1966.
12. Gândirea asiro-babiloniană în texte, Studiu introductiv:
Constantin Daniel, Traducere, notiţe introductive şi
note: Athanasie Negoiţă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1975.
13. Gândirea hittită în texte, Studiu introductiv: Constantin
Daniel, Traducere, notiţe introductive şi note: Athanasie
Negoiţă, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1986.
14. HERMES Trismegistos, Tabula Smaragdina. Divinul
Poimandres, Ed. Herald, Bucureşti, 2006.
15. HERODOT, Istorii, Ediţie bilingvă, Volumul I, Studiu
introductiv, traducere, notiţe istorice şi note de Adelina
Piatkowski; Volumul II, Traducere, notiţe şi note de
Felicia Vanţ-Ştef, Ed. Teora Universitaris, Bucureşti,
1998.
16. HESIOD, Munci şi zile, Traducere de Şt. Bezdechi,

Studiu introductiv de Ion Banu, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957.
17. HOMER, Odiseea, în româneşte de G. Murnu, Studiu
introductiv şi comentarii de D.M. Pippidi, Ed. de Stat
pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956.
18. HOMER, Iliada, Traducere în metrul original de George
Murnu, Studiu introductiv, note şi glosar de Liviu
Franga, Ed. Fundaţiei culturale române, Bucureşti,
1995.
19. PLATON, Charmides, în: PLATON, Opere, I, Ediţia a II-a,
Ediţie îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica,
Studiu introductiv de Ion Banu, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1975.
20. Povestirile Egiptului antic ‒ Faraonul Kheops şi
vrăjitorii, Prefaţă, traducere şi note de Constantin
Daniel şi Ion Acsan, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977.
21. PROCOPIUS din Caesarea, Rǎzboiul cu goţii, Traducere
şi introducere de H. Mihǎiescu, Ed. Academiei R.P.R.,
Bucureşti, 1963.
22. Proză istorică latină. Caesar ‒ Sallustius ‒ Titus Livius ‒
Quintus Curtius ‒ Tacitus ‒ Suetonius, în româneşte de
Radu Albala, Studiu introductiv şi note bio-bibliografice
de Mihai Nichita, Ed. pentru Literatură Universală,
Bucureşti, 1962.
23. STRABON, Geografia, Traducere de Felicia Vanţ-Ştef,
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972.
24. TACITUS, Germania, Traducere de Th. A. Naum, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
25. VERGILIU, Eneida, Ediţie critică, Traducere de George
Coşbuc, Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Stella
Petecel, Ed. Univers, Bucureşti, 1980.
26. Walhalla şi Thule. Mituri şi legende vechi germanice,

Vol. I-II, Repovestite după izvoare de Mihai Isbăşescu,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1977.
27. Yara, zâna apelor. Poveşti şi legende din America
Latină, Vol. I-II, Antologie, traducere şi prefaţă de
Tudora Şandru Olteanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980.
Lucrări generale
28. ACHIMESCU, Nicolae, Istoria şi filosofia religiei la

popoarele antice, Ediţia a II-a, Ed. Tehnopress, Iaşi,
2000.
29. AUSTRAN, Charles, Istoria ariană a creştinismului.
Mithra, Zoroastru, Traducerea Tudor Reu, Robert
Adam, Ed. Antet, Oradea, 1995.
30. BĂCILĂ, Nicolae, Istoria religiilor, Ed. Niculescu,
Bucureşti, 2005.
31. BĂRBULESCU, Mihai, Interferenţe spirituale în Dacia
romană, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Tribuna,
Cluj-Napoca, 2003.
32. BORBELY, Ştefan, De la Herakles la Eulenspiegel.
Eroicul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
33. BRANGA, Nicolae, În lumea faraonilor, Ed. Ştiinţifică şi
34. CAILLOIS, Roger, Omul şi sacrul, Ediţia a II-a revizuită,
Traducere din franceză de Dan Petrescu, Ed. Nemira,
Bucureşti, 2006.
35. CAILLOIS, Roger, Mitul şi omul, Traducere din limba
franceză de Lidia Simion, cu o prefaţă a autorului, Ed.
Nemira, Bucureşti, 2000.
36. CANTEMIR, D., Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1953.
37. CĂLINESCU, G., Estetica basmului, Ed. Orizonturi,
Bucureşti, 1986.
38. CHARLESWORTH, Max, Philosophy and Religion. From

Plato to Postmodernism, Oneworld, Oxford, 2002.
39. CHIŢULESCU, T., Şapte monumente celebre ale
Antichităţii. Cele şapte minuni, Ed. tehnică, Bucureşti,
1969.
40. CIHO, Miron, Istoria Orientului Antic, Ed. Universitatea
Creştina „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1997.
41. CULIANU, Ioan Petru, Experienţe ale extazului. Extaz,
ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în
Evul Mediu, Prefaţă de Mircea Eliade, Traducere din
limba franceză de Dan Petrescu, cu o postfaţă de
Eduard Iricinschi, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998.
42. CULIANU, Ioan Petru, Călătorii în lumea de dincolo,
Ediţia a treia, Traducere de Gabriela şi Andrei
Oişteanu, Prefaţă şi note de Andrei Oişteanu, Cuvânt
înainte de Lawrence E. Sullivan (în româneşte de Sorin
Antohi), Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
43. CUMONT, Franz, The Mysteries of Mithra, translated
from the second revised French edition by Thomas J.
McComack, Dover Publications, Inc. New York, 1956.
44. CUNNINGHAM, Graham, Religion and Magic.
Approaches and Theories, Edinburgh University Press,
1999.
45. DANA, Dan, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade,
Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
46. DANIEL, Constantin, Civilizaţia Egiptului antic, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
47. DANIEL, Constantin, Civilizaţia asiro-babiloniană, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
48. DANIEL, Constantin, Civilizaţia sumeriană, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti, 1983.
49. DANIEL, Constantin, Cultura spirituală a Egiptului
antic, Ed. Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie”,
Bucureşti, 1985.
50. DERJAVIN, N.S., Slavii în vechime, Ed. de Stat,

Bucureşti, 1949.
51. DRIMBA, Ovidiu, Incursiuni în civilizaţia omenirii, Vol. III,
Ed. Multi Press, Bucureşti, 1997.
52. DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed.
Saeculum, I.O., Bucureşti, 2001.
53. DUMÉZIL, Georges, Zeii suverani ai indo-europenilor, a
treia ediţie, revăzută şi corectată, în româneşte de Petru
Creţia, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997.
54. DUMÉZIL, Georges, Cele patru puteri ale lui Apolo şi
alte eseuri. Douăzeci şi cinci de schiţe de mitologie,
Traducere de George Anania, Ed. Univers enciclopedic,
Bucureşti, 1999.
55. DURKHEIM, Émile, Formele elementare ale vieţii
religioase, Traducere: Magda Jeanrenaud şi Silviu
Lupescu, cu o prefaţă de Gilles Ferreol, Ed. Polirom,
Iaşi, 1995.
56. ELIADE, Mircea, Cosmologia şi alchimia babiloniană,
în: Mircea ELIADE, Drumul spre centru, Antologie
alcătuită de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Ed.
Univers, Bucureşti, 1991, pp. 484-559.
57. ELIADE, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,
Volumele I-III, Ediţia a II-a, Traducere şi postfaţă de
Cezar Baltag, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.
58. ELIADE, Mircea, Nostalgia originilor. Istorie şi
semnificaţie în religie, Traducere de Cezar Baltag, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1994.
59. ELIADE, Mircea, Sacrul şi profanul. Despre esenţa
religiosului, Traducere din limba franceză de Rodica
Chira, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
60. ELIADE, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii
comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi
Europei Orientale, Traducere de Maria Ivănescu şi
Cezar Ivănescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
61. ELIADE, Mircea, Şamanismul şi tehnicile arhaice ale

extazului, Traducere din limba franceză de Brînduşa
Prelipceanu şi Cezar Baltag, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1997.
62. ELIADE, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, cu o
Prefaţă de Georges Dumézil şi un Cuvânt înainte al
autorului, Traducere de Mariana Noica, Ediţia a IV-a,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
63. ELIADE, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase.
4. De la epoca marilor descoperiri geografice până în
prezent, Volum coordonat de Ioan Petru Culianu, Cu
contribuţii de Peter Bolz, David Carrasco, Maria
Susana Cipolletti, Heinrich Dumoulin, Henri Maspero,
John Mbiti, Nelly Naumann, Richard Schaeffler,
Waldemar Stöhr şi Hans A. Witte, Traducere din limba
germană de Maria-Magdalena Anghelescu, Ed.
Polirom, Iaşi, 2007.
64. FILORAMO, Giovanni, MASSENZIO, Marcello, RAVERI,
Massimo, SCARPI, Paolo, Manual de istorie a religiilor,
Traducere din italiană de Mihai Elin, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2004.
65. FILORAMO, Giovanni (coordonator), Istoria religiilor. I.
Religiile antice, Traducere de Smaranda Scriitoru şi
Cornelia Dumitru, Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
66. GRIGORESCU, Dan, Druizii şi lumea lor enigmatică, Ed.
Saeculum I.O., Bucureşti, 2003.
67. HARVEY, Graham, Animism. Respecting the Living
World, Hurst&Company, London, 2005.
68. HOPFE, Lewis M., Religions of the World, Third
Edition, Macmillan Publishing Co., Inc., New York,
Collier Macmillan Publishers, London, 1983.
69. IOACHIMESCU, Alexandru, Istoria Imperiului Rus, Ed.
Tineretului, Bucureşti, 1992.
70. IONESCU, Anca Irina, Mitologia slavilor, Ed. Lider,

Bucureşti, 1998.
71. KRAMER, Samuel Noah, Istoria începe la Sumer,
Traducere de Cornel Sabin, Ed. Ştiinţifică şi
72. LALOUETTE, Claire, Civilizaţia Egiptului antic, Vol. I-II,
Traducere şi note de Maria Berza, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1988.
73. MATEI, Horia C., O istorie a lumii antice, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1984.
74. MEED, George Robert, Hermes Trismegistos, Ed.
Herald, Bucureşti, 2007.
75. MESLIN, Michel, Ştiinţa religiilor, Traducere de Suzana
Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
76. MIHĂILĂ G., Împrumuturi vechi sud-slave în limba
românǎ, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1964.
77. MONTET, Pierre, Egiptul pe vremea dinastiei Ramses,
Ed. Eminescu, Bucureşti, 1992.
78. MORRETTA, Angelo, Miturile vechilor civilizaţii
mexicane. Olmeci, teotihuacani, zapoteci, mayaşi,
tolteci, azteci, Traducere de Viorica Alistar, Ed.
tehnică, Bucureşti, 1998.
79. MOSCATI, Sabatino, Vechile civilizaţii semite,
Traducere de Eugen Costescu, cu un cuvânt înainte al
editurii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975.
80. MURPHY, Gefferson E., Istoria civilizaţiei africane, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1981.
81. NIGOSIAN, S.A., The Zoroastrian Faith. Tradition and
Modern Research, McGill-Queen’s University Press,
Montreal&Kingston. London. Buffalo, 1993.
82. NIGOSIAN, S.A., World Religions. A Historical
Approach, Third Edition, Bedford/St. Martin’s, Boston.
New York, 2000.
83. OLTEANU, Dan, Religia Dacilor, Editura Saeculum I.O.,

Bucureşti, 2002.
84. OTTO, Rudolf, Despre numinos, în româneşte de Silvia
Irimia şi Ioan Milea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996.
85. OTTO, Rudolf, Sacrul. Despre elementul iraţional din
ideea divinului şi despre relaţia lui cu raţionalul, în
româneşte de Ioana Milea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
2002.
86. OTTO, Walter F., Zeii Greciei. Imaginea divinităţii în
spiritualitatea greacă, Traducere de Ileana
Snagoveanu-Spiegelberg, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1995.
87. PLATON, Nicolas, Civilizaţia egeeană, Volumele I-II,
Traducere de Zoe Petre, Anca Calangiu, Gheorghe
Alexandru Niculescu, Cuvânt înainte şi mic dicţionar de
termeni de artă veche şi arheologie de Zoe Petre, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1988.
88. PÂRVAN, V., Getica. O protoistorie a Daciei, Cultura
Naţională, Bucureşti, 1926.
89. PÂRVAN, V., Contribuţii epigrafice la istoria
creştinismului daco-roman, At. Grafice Socec&Co,
Bucureşti, 1911.
90. REEVES, Nicholas, Egiptul antic - Marile descoperiri,
Ed. M.A.S.T, Bucureşti, 2000.
91. REŞCEANU, Ştefan, Mesopotamia. Istorie, cultură,
religie, Ed. Universitaria, Craiova, 2006.
92. RIES, Julien, Sacrul în istoria religioasă a omenirii,
Traducere din limba italiană de Roxana Utale, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000.
93. RUSS, Jacqueline (coordonator), Istoria filosofiei. 1.
Gândirile fondatoare, Traducere de Dan-Cristian
Cârciumaru, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000.
94. SANIE, Silviu, Cultele orientale în Dacia romană. 1.

Cultele siriene şi palmiriene, Ed. Ştiinţifică şi
95. STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru, RUS, Dr. Prof. Remus,
Istoria religiilor, Manual pentru Seminariile teologice,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991.
96. STAN, Liviu Al., Zoroastrism şi creştinism. Premise de
dialog interreligios şi convergenţă spirituală,
Bucureşti, 2001.
97. ŞĂINEANU, L., Ielele. Studiu de mitologie comparatǎ,
Bucureşti, 1886.
98. TAPLIN, Sam, Mumiile şi piramidele, Ed. Aquila,
Bucureşti, 2004.
99. UEHLI, Ernst, Mitologia Nordic-Germanică în
perspective misterelor, Traducere din limba germană de
Magda Petculescu, Ed. Saeculum, I.O., Bucureşti, 2001.
100. VANDEROS, Pan V., Grecia cu zei şi fără,
Prefaţă de Eugen Barbu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
101. VASILESCU, Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian,
Istoria religiilor, Ediţia a III-a, Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998.
102. VELASCO, J. Martin, Introducere în
fenomenologia religiei, Traducere de Cristian Bădiliţă,
Ed. Polirom, Iaşi, 1997.
103. VERNANT, Jean-Pierre, Mit şi gândire în Grecia
antică. Studii de psihologie istorică, Traducere de Zoe
Petre şi Andrei Niculescu, Cuvânt înainte de Zoe Petre,
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995.
104. WACH, Joachim, Sociologia religiei, Traducere
de Florin Iorga, Prefaţă de Nicu Gavriluţă, Ed. Polirom,
Iaşi, 1997.
105. WASSERSTROM, Steven M., Religion after
Religion. Gershom Scholem, Mircea Eliade and Henry
Corbin at Eranos, Princeton University Press,

Princeton, New Jersey, 1999.
106. WEBER, Max, Sociologia religiei. Tipuri de
organizări comunitare religioase, Traducere de Claudiu
Baciu, Ed. Teora, Bucureşti, 1998.
CUPRINS
Introducere în Istoria şi filosofia religiilor........................... 2
Religia în preistorie............................................................... 28
Religiile populaţiilor primitive............................................. 51
Religiile vechilor mexicani şi peruvieni............................... 61
Religia Egiptului antic.......................................................... 89
Religia Mesopotamiei.......................................................... 147
Religia hittiţilor.................................................................... 191
Bibliografie........................................................................... 213

Istoria Si Filosofia Religiilo Fisa-BOLDISOR ADRIAN-GEORGE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Si Filosofia Religiilo Fisa-BOLDISOR ADRIAN-GEORGE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 ISTORIA RELIGIILOR.

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Specializarea: Teologie Ortodoxă Pastorală,

Introducere în Istoria şi filosofia religiilor

1. Definiţia Istoriei religiilor

Alexandru Stan, Remus Stan: „Istoria religiilor este în

schimbările şi modificările şi, în ultimă instanţă, să elucidezi

problemă ce a preocupat omenirea din Grecia antică până în

2. Obiectul de cercetare al Istoriei religiilor

Pentru Mircea Eliade, obiectul de cercetarea al Istoriei

3. Apariţia şi dezvoltarea Istoriei religiilor

Felix, Aristide, Taţian Asirianul, Clement Alexandrinul,

primitiva in Sardegna), C.G. Jung (Wandlungen und Symbole

Primul Congres de Ştiinţa Religiei (Religionswissenschaft)

acelaşi timp critic cu privire la diviziunea dintre metoda

4. Metodele de cercetare în cadrul Istoriei religiilor

adepţii acestei metode s-au evidenţiat T.W. Rhys Davids

4.2 Metoda antropologică-etnologică

4.3 Metoda comparativă sau comparatistă

religiile lumii, presupunând cunoaşterea morfologiei

operează; afirmaţia aceasta conţine atât recunoaşterea unei

4.4 Metoda istorică

4.5 Metodele psihologică şi psihanalitică

James (1842-1910) în lucrarea The Varieties of Religious

şi creativităţii artistice. Printre lucrările sale mai importante cu

4.6 Metoda sociologică

etapa mitică, etapa teologică şi etapa pozitivistă. Generalizarea

de sacru şi asupra dimensiunii rituale”.21 Cea mai importantă

4.7 Metoda fenomenologică

Rudolf Otto (1869-1937), teolog şi istoric al religiilor la

Lévi-Bruhl (1857-1939) şi de noţiunea acestuia de „mentalitate

4.8 Metoda hermeneutică

]rezultatul unui sincretism religios în urma contaminării

sau triumful într-un moment anume al istoriei sale”.26 Eliade

5. Sisteme de explicare a fiinţei religiei

mare măsură sociologia religiei din timpul său. În lucrarea

baza fenomenelor religioase. Din animism a apărut fetişismul,

numărat: Robertson Smith (1846-1894), S. Reinach (1858-1932),

5.6 Monoteismul primitiv

cu teoria monoteismului primitiv. Şcoala istorico-culturală

6. Importanţa şi semnificaţia studierii Istoriei religiilor

avut «religii» încă din stadiul anterior apariţiei scrisului, adică

pretinsa asemănare dintre structura anatomo-osteologică a

practică funerară trebuie deci să corespundă unei credinţe care

2. Religia în paleolitic, mezolitic şi neolitic

un copil a fost îngropat într-o groapă împreună cu nişte cochilii

după descompunere, lăsând totuşi mandibula şi osul hioid,

teamă, dezvoltându-se în acelaşi timp şi credinţa într-o viaţă

Pe lângă aceste reprezentări de personaje care dansează,

paleoliticului de mijloc, fără a fi clară existenţa practicilor

Există şi peşteri în care s-au descoperit elemente ce le

În mezolitic se poate observa un cult al craniilor, în

strămoşilor. Mortul era îngropat în casă, în dorinţa de a

persoane, un cuptor, pietre de moară, stâlpi pictaţi şi pereţi

În neolitic apar numeroase transformări în vieţile

În această perioadă este evidentă atât înhumarea, cât şi

religiilor, Traducere din italiană de Mihai Elin, Ed. Humanitas, Bucureşti,

încrustate pe suprafeţe de detritus şi nisip, reprezentând pietre

care le poseda deja, omul din epoca pietrei a trecut la o

Mezoamericană (cca. 5.000 î.d.Hr.). Au fost descoperite

urme omeneşti existând alături de resturi de hrană în locurile

se accentueze cu trecerea timpului. Poate fi observat în epoca

5. Riturile de vânătoare şi cultul animalelor

cult al animalelor, ele fiind sacrificate ca simboluri, mai ales