RESURSE GENETICE VEGETALE

INTRODUCERE

Folosirea eficientă a resurselor genetice constituie cea mai importantă etapă a

activităţii de identificare, colectare, evaluare şi păstrare a germoplasmei. Acurateţea cu care se
realizează acest proces determină măsura în care celelalte etape ale procesului de ameliorare
vor avea eficienţă sau nu.
Cu cât fondul de germoplasmă este mai diversificat din punct de vedere genetic,
cu atât cresc posibilităţile de obţinere a unor noi soiuri şi hibrizi cu productivitate sporită, cu
calitate superioară, cu rezistenţă la factorii nefavorabili de mediu şi la acţiunea agenţilor
fitopatogeni.
Principiul de bază al utilizării al utilizării eficiente a resurselor genetice vegetale
este ca amelioratorul să cunoască în permanenţă fondul de gene dar şi obiectivele pe care le
urmăreşte în procesul de creare a unor noi forme de material biologic.
Dacă se doreşte o eficinţă a selecţiei în cadrul formelor de germoplasmă atunci se
impune o variabilitate pronunţată a materialului. Aceasta poate fi naturală dar poate fi şi
creată de amelioratori dacă variabilitatea naturală nu satisface cerinţele unei diversităţi
accentuate.
Indiferent de metoda de creare a unor forme noi de material biologic (soiuri,
hibrizi) este obligatoriu să se cunoască direcţia de lucru şi obiectivele urmărite. Însă chiar
dacă aceste probleme sunt foarte clare niciodată nu se va putea obţine un material valoros
dacă fondul de germoplasmă nu este suficient cunoscut şi dacă variabilitatea acestuia nu este
suficientă.
Din aceste motive se impune, înaintea începerii oricărui proces de ameliorare, o
evaluare foarte clară a materialului iniţial de ameliorare separat pentru fiecare specie şi
crearea unor baze de date care vor putea fi utilizate de ameliorator în scopul uşurării activităţii
acestuia.
De-a lungul timpului s-au desfăşurat numeroase activităţi de identificare, evaluare,
colectare şi conservare a resurselor genetice vegetale în vederea utilizării acesteia pentru
crearea de noi forme biologice.
În materialul de faţă ne propunem o prezentare succintă a modului de utilizare a
materialului iniţial, în funcţie de specie, pentru crearea de noi forme biologice.

I. PRINCIPII GENERALE

1.1. Definirea biodiversităţii

http://wwf.panda.org/about_our_earth/biodiversity/threatsto_biodiversity/

Prin termenul de biodiversitate se înţelege varietatea de forme sub care se prezintă

speciile, grupate taxonomic în funcţie de imaginaţia diferiţilor oameni de ştiinţă.

1
 O primă clasificare pe baze absolut ştiinţifice e facută, la jumătatea secolului al
XVIII - lea de cercetătorul suedez Linné. La ora actuală se cunosc mai multe modalităţi de
clasificare ale diferitelor specii vegetale cu toate că nu există o alternativă unanim acceptată la
clasificarea creată de Linné.
Studiul diversităţii biologice reprezintă o direcţie foarte importantă a cercetării
ştiinţifice existând preocupări legate de cunoaşterea biodiversităţii pe toate planurile
(ştiinţific, economic, protectiv).
Termenul de biodiversitate apare în anul 1986, ca rezultat al discuţiilor din cadrul
primului Forum naţional privind biodiversitatea, din Washington, D.C., SUA. În acelaşi an,
biologul E.O. Wilson editează cartea “Biodiversitatea” (http://wwf.panda.org), înlocuind
exprimarea anterioară şi anume diversitatea vieţuitoarelor sau diversitatea formelor de viaţă şi
devenind un termen unanim acceptat la nivel global de către mediile ştiinţifice şi politice.
Conceptul de biodiversitate a început să fie foarte larg folosit după ce, în anul
1992, la conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) pentru mediu de la Rio de Janeiro
(summitul Pământului), a fost creată Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBD). În
cadrul acestei convenţii, biodiversitatea a fost definită ca fiind “variabilitatea organismelor vii
de toate originile, cuprinzând toate ecosistemele terestre, marine şi alte ecosisteme acvatice şi
complexele ecologice din care ele fac parte. Acestea cuprind diversitatea din sânul speciilor şi
între specii, precum şi cea dintre ecosisteme” (Murariu M. şi colab., 2012).
Termenul de biodiversitate este adoptat nu numai de specialiştii din biologie ci şi
de cei din ecologie, genetică, antropologie, etnografie precum şi de economişti, jurişti şi
politicieni.
Preocuparea oamenilor de ştiinţă şi nu numai asupra biodiversităţii sub
numeroasele sale aspecte se consideră un răspuns la eşecul societăţii umane în gestionarea
eficientă a resurselor naturale.
Deoarece obiectivul principal al Convenţiei asupra Diversităţii Biologice din
1992, al Protocolului de la Cartagena privind Biosecuritatea (Montreal, Canada, 2000) şi al
celorlalte summituri din anii următori, respectiv stoparea pierderii biodiversităţii până în anul
2010, nu a fost atins, la summitul Biodiversităţii din octombrie 2010 de la Nagoya (Japonia)
s-a adoptat o un pachet de măsuri privind modul de abordare a problemei degradării continue
a biodiversităţii, ca urmare a schimbărilor climatice majore. Acest pachet include 3 direcţii
interdependente:
- adoptarea unui nou plan strategic pentru următorii zece ani, care să ghideze eforturile
naţionale şi internaţionale pentru salvarea biodiversităţii, prin îmbunătăţirea acţiunilor
necesare atingerii obiectivelor CBD;
- aplicarea unei strategii de mobilizare a resurselor, care să permită o îmbunătăţire a
nivelului de asistenţă oficială în spijinul biodiversităţii;
- adoptarea unui nou protocol internaţional privind accesul şi participarea la câştigurile
rezultate din utilizarea resurselor genetice ale planetei.
În iunie 2012 a avut loc, la Rio de Janeiro, summitul pentru dezvoltare durabilă
Rio+20, unde s-au accentuat din nou elementele vizate la summitul de la Nagoya
(http://www.uncsd2012.org/content/documents/
814UNCSD%20REPORT%20final%20revs.pdf).
Biodiversitatea reprezintă rezultatul unui proces evolutiv derulat pe parcursul
tuturor erelor geologice timp în care a apărut o varietate extraordinară de procese biologice şi
ecologice.
Pe parcursul celor peste 25 de ani de la lansarea termenului s-au utilizat peste
85 de definiţii grupate în două categorii:
- taxonomic, termenul de biodiversitate se referă numai la diversitatea speciilor
şi a taxonilor de rang superior din cadrul ierarhiei taxonomice;

2
 - în sens larg, conceptul se referă la întreaga variabilitate a organismelor vii şi a
habitatelor acestora distingându-se patru categorii de diversitate şi anume:
genetică, specifică, ecosistemică şi antropică.

1.2. Sursele şi evoluţia biodiversităţii

Pentru a explica procesul de formare al biodiversităţii actuale, diverşi autori au

abordat această problemă din trei puncte de vedere distincte şi anume: al creşterii
complexităţii proceselor biologice, al eficientizării intrărilor şi utilizărilor energiei şi al
constituirii şi complexării relaţiilor ecologice.
În ceea ce priveşte evoluţia viului se cunoaşte că viaţa nu a apărut odată cu geneza
pământului ci abia după aproape un miliard de ani de evoluţie fizico-chimică a planetei.
Godeanu (2007) citându-i pe Fox (1988) şi Botnariuc (2003) estimează că apariţia
vieţii a avut loc în urmă cu aproximativ 3,5 – 4 miliarde de ani şi arată că primele organisme
au fost unicelulare, caracterizate printr-o largă varietate de procese metabolice. Acelaşi autor
estimează că durata existenţei acestor organisme este de peste 2 miliarde de ani.
Pe parcursul evoluţiei, biodiversitatea a crescut permanent pe baza diversificării şi
creşterii complexităţii proceselor metabolice şi a mecanismelor fiziologice.
Marea dificultate întâmpinată de plante a constat în trecerea acestora de la mediul
acvatic la mediul terestru datorită diferenţei enorme între densitatea aerului şi cea a apei.
Astfel în aer plantele au trebuit să-şi formeze ţesuturi de rezistenţă şi conducte de transport
antigravitaţional pentru seva adusă din sol.
Ieşirea plantelor în mediu terestru a condus la actuala biodiversitate a covorului
vegetal. Astăzi, deşi vegetaţia terestră constituie numai 29% din vegetaţia planetei aceasta
contribuie cu 56% din producţia primară brută de substanţă organică.
Evoluţia vieţii şi creşterii biodiversităţii nu s-au desfăşurat lent ci prin salturi
majore apărute în organizarea funcţională sau structurală a vieţuitoarelor. Principalele
momente ale acestor salturi pot fi puse pe seama unor modificări metabolice ale modului de
hrănire, ale modului de adaptare şi utilizarea a energiei preluate din mediu precum şi de
diverse catastrofe naturale de mare amploare care au avut loc în trecutul planetei.

Biodiversitatea Terrei se remarcă prin câteva elemente valorice deosebit de

importante. Sintetizând numeroasele exemple enumerate de Cristea M. în lucrarea
“Biodiversitatea” (2006), Murariu M. şi colab. (2012) enumeră următoarele categorii de valori
globale ale biodiversităţii:
- valoarea economică, cu implicaţii în domeniile alimentar, industrial şi terapeutic;
- valoarea de mediu, cu referire la toate componentele abiotice şi biotice ale acestuia (sol,
apă, aer, organisme vii);
- valoarea monetară, inestimabilă, avându-se în vedere faptul că valoarea vieţii nu poate fi
măsurată în bani;
- valoarea genetică, privită ca sursă inepuizabilă de gene pentru realizarea de bunuri
indispensabile omenirii;
- valoarea etică şi estetică, ce determină dezvoltarea unei atitudini responsabile de protejare
a lumii vii;
- valoarea ştiinţifică, ce permite acumularea de noi cunoştinţe, respectiv îmbogăţirea
patrimoniului ştiinţific al omenirii.
Godeanu (2007) menţionează 10 etape importante în creşterea biodiversităţii:
- apariţia şi diversificarea procariotelor;
- trecerea proceselor metabolice de la reacţii respiratorii, anaerobe la reacţii aerobe;

3
- simbioza ;
- apariţia fotosintezei;
- apariţia eucariotelor unicelulare;
- apariţia şi diversificarea procesului sexual;
- apariţia eucariotelor pluricelulare;
- apariţia unor planuri de organizare diferite;
- apariţia şi diversificarea formelor de viaţă în mediul terestru;
- tendinţa spre viaţa socială.

Diversificarea procariotelor a avut loc pe parcursul a peste 2 miliarde de ani, timp

în care acestea au fost singurele fiinţe vii de pe planetă. Din punct de vedere morfologic
diversitatea lor este minimă. Privită din punct de vedere al proceselor metabolice diversitatea
procariotelor nu a mai fost atinsă de alte organisme vii.
Datorită diversităţii şi modalităţii lor metabolice bacteriile pot trăi în cele mai
diferite medii de viaţă, din sedimentele aflate pe fundul oceanului până la gheţari şi sedimente
fosile.
Schimbarea proceselor metabolice a permis procariotelor obţinerea unor cantităţi
esenţiale de energie, eficientizarea acestor procese determinând salturi calitative foarte
importante în utilizarea compuşilor organici şi în eficientizarea energiei acumulate în diferite
substanţe organice.
Simbioza reprezintă procesul de coexistenţă facultativă sau obligată dintre două
organisme. La organismele eucariote simbioza a îmbrăcat forme foarte variate mergând de la
aparăţia unor organisme prevăzute cu cili, mitocondrii, cloroplaste până la realizarea unor
interacţiuni atât de strânse între specii de care depinde viaţa ambilor parteneri.
Fotosinteza a determinat apariţia rspiraţiei aerobe, a stimulat dezvoltarea
organismelor oxifile permiţând dezvoltarea eucariotelor monocelulare şi apoi a celor
pluricelulare.
Spre deosebire de procariote la care diferenţele dintre ele sunt, mai ales, de natură
metabolică la eucariotele unicelulare diversitatea este îndeosebi morfologică şi trofică.
Apariţia şi diversificarea procesului sexual în urmă cu aproximativ 1,1 miliarde
ani a făcut posibilă trasmiterea informaţiei prin recombinări genetice.
Creşterea diversităţii biologice a fost un rezultat al creşterii vitezei evoluţiei, în
acest proces o deosebită importanţă având-o cele patru niveluri de organizare sistemică a
viului şi anume: nivelul individual, nivelul populaţional, nivelul biocenotic şi nivelul biomic.

II. SURSELE DE GERMOPLASMĂ

2.1. Importanţa germoplasmei

Noile forme biologice create şi introduse în cultură de amelioratori aduc un aport

substanţial la creşterea productivităţii plantelor, la îmbunătăţirea calităţii produsului principal
precum şi la obţinerea diferitelor rezistenţe fiziologice.
Din această cauză procesul de creare a noilor soiuri şi hibrizi care vor înlocui
materialul existent în producţie, necorespunzător sub acesptul producţiilor realizate, al
însuşirilor calitative şi al rezistenţei la factorii de mediu şi la acţiunea agenţilor fitopatogeni,
trebuie să se desfăşoare permanent. Ca urmare, în fiecare an în unităţile de cercetare –
dezvoltare pentru agricultură începe un nou proces de ameliorare pe lângă cele care sunt deja
începute anterior şi care se găsesc în una din verigile caracteristice.
În prima etapă a procesului de ameliorare – crearea de soiuri şi hibrizi – se
urmăreşte obţinerea de material biologic cât mai diversificat genetic, pentru a se reţine, prin

4
selecţie formele care să corespundă obiectivelor urmărite. Acestea în urma unor diferite
tehnici şi metode utilizate de ameliorator după prealabile verificări în câmpurile de culturi
comparative vor fi introduse în cultură.
În etapa a doua – producerea de sămânţă şi material semincer cu valoarea
biologică ridicată – se urmăreşte reproducerea genotipurilor obţinute în etapa anterioară
pentru a se putea asigura materialul semincer necesar unităţilor de producţie.
Noţiunea de germoplasmă sau material iniţial cuprinde, deci, totalitatea formelor
cultivate şi spontane care pot fi introduse în procesul de ameliorare pentru crearea de soiuri şi
hibrizi sau pentru îmbunătăţirea cultivarelor obţinute anterior.
Indiferent de obiectivele urmărite, orice proces de ameliorare începe prin
colectarea materialului iniţial diversificat genetic care înglobează o sumă de caracteristici utile
care vor fi folosite ulterior. Rezultatele obţinute în direcţia obţinerii de noi forme biologice
corespunzătoare cerinţelor tot mai mari ale producţiei, sunt condiţionate în mare măsură de
valoarea şi abundenţa resurselor genetice, de ansamblul genelor utile a căror acumulare se
urmăreşte în organismele create.
Materialul iniţial colectat se introduce în câmpul de colecţie unde este supus unui
studiu sistematic, în câmp şi în laborator în vederea determinării însuşirilor fiziologice,
biochimice şi tehnologice. Perioada de studiu în câmpul de colecţie trebuie să fie de cel puţin
3 – 4 ani normali din punct de vedere climatic iar pentru speciile multi anuale de cel puţin de
3 – 4 ani de rodire normală.
Cu cât sursele de germoplasmă sunt mai numeroase şi mai diversificate cu atât
există posibilitatea ca, în urma unor studii aprofundate, să poată fi reţinute formele care
întrunesc genele cele mai valoroase a căror acumulare se urmăreşte în organismele nou create.
Obţinerea unor organisme noi superioare productiv şi calitativ faţă de cele
existente se poate realiza numai în condiţiile când, în cadrul germoplasmei, există acele gene
care condiţionează valorile mari ale elementelor de productivitate sau unele însuşiri calitative.
Exprimarea valorilor elementelor de productivitate la nivelul potenţialului
biologic al unei specii nu va fi posibilă dacă în organismele respective lipsesc genele care
asigură rezistenţă la factorii de mediu şi la agenţii fitopatogeni. De altfel, indiferent de
obiectivul urmărit (capacitate de producţie, calitate, rezistenţă la factorii de mediu, boli şi
dăunători, secetă sau ger) este necesar ca în cadrul materialului iniţial să existe o variabilitate
pronunţată pentru fiecare din aceste direcţii în aşa fel încât prin selecţie să poată fi identificate
cele mai bune forme.
Aceste considerente impun o îmbogăţire şi o reânoire permanentă a colecţiilor de
germoplasmă pentru ca în orice moment cercetătorul să poată dispune de cel mai valoros
material în vederea începerii unui nou proces de ameliorare.
Un rol important în realizarea obiectivelor de ameliorare îl au formele primitive şi
sălbatice care, prin selecţie naturală au acumulat în structura lor ereditară gene deosebit de
valoroase. Aceste forme pot servi, pe de o parte, ca surse de gene pentru anumite însuşiri
favorabile şi, pe de altă parte, ca material iniţial pentru obţinerea de noi soiuri şi hibrizi.
Krull şi Borlaug (1970) citaţi de Cristea M. (1988) stabilesc câteva pricipii cu
privire la utilizarea resurselor genetice vegetale şi anume:
- echipa de colectare a resurselor genetice trebuie să fie complexă, alcătuită din
specialişi cu competenţă şi experienţă în domeniile lor de activitate, care, la rândul lor trebuie
să fie cât mai diverse, de la genetică şi ecologie până la agrotehnică şi fitopatologie;
- materialul colectat trebuie privit sub toate aspectele pentru că, pe lângă
însuşirea de bază care motivează colectarea este posibil să prezinte şi alte însuşiri cu
importanţă pentru ameliorare;
- există posibilitatea ca însuşirile urmărite să fie asociate genetic cu unele
însuşiri mai puţin dorite sau chiar necorespunzătoare.

5
 Cunoscând aceste principii amelioratorii nu vor fi descurajaţi în acţiunea de
colectare şi valorificare a tuturor resurselor genetice.
Chiar dacă metodele de evaluare şi utilizare a resurselor genetice vegetale nu pot
fi generalizate, totuşi, în alegerea acestora, Cristea M (1988) propune câteva principii şi
anume:
- colecţiile de plante trebuie evaluate în condiţii de mediu foarte variate deoarece
aproape orice însuşire va avea o altă expresie în diferite condiţii de mediu;
- materialul existent în colecţie trebuie supus unei reevaluări perioadice datorită
faptului că rasele biologice ale agenţilor fitopatogeni sunt în permanentă schimbare, motiv
pentru care se impune o testare periodică a rezistenţei;
- reevaluarea materialului vegetal trebuie făcută şi pentru unele caractere
agronomice, deoarece practicile agricole sunt într-o dinamică permanentă.

2.2 . Clasificarea germoplasmei

Pentru o evaluare unitară a materialului vegetal din câmpurile de colecţie este

obligatoriu să se adopte un punct de vedere unic asupra clasificării surselor de germoplasmă.
Astfel, după origine, materialul biologic utilizat în crearea de noi soiuri şi hibrizi poate fi
clasificat în două categorii şi anume:
- material provenit din flora spontană;
- material colecat din soiurile şi hibrizii care există deja în cultură.
Un criteriu de clasificare mult mai util pentru ameliorare îl constituie cauza care a
provocat variablitatea. Astfel, în funcţie de acest criteriu, germoplasma cuprinde două
categorii principale şi anume:
- material iniţial cu variabilitate naturală (forme de bază);
- material iniţial cu variabilitate obţinut artificial (forme create de amelioratori).

Formele de bază ale germoplasmei

Formele de bază ale germoplasmei sunt reprezentate prin genuri şi specii din flora
spontană, soiri şi populaţii locale, precum şi soiuri ameliorate.
Formele din flora spontană sunt alcătuite din material biologic înrudit cu specia ce
urmează a fi ameliorată. Aceste surse de germoplasmă se caracterizează printr-o deosebită
plasticitate ecologică, precum şi prin prezenţa unor însuşiri de rusticitate ce pot fi folosite
pentru transfer la organismele create de ameliorator.
Pe lângă aceste însuşiri, utile procesului de creare a noilor forme biologice,
sursele de germoplasmă din flora spontană prezintă şi numeroase caracteristici nedorite
privind productivitatea, calitatea, rezistenţa la scuturare, perioada de maturare.
Datorită acestui aspect, folosirea formelor din flora spontană trebuie făcută cu
mult discernămât şi numai atunci când este absolut necesar.
Necesitatea utilizării speciilor din flora spontană în ameliorarea plantelor rezidă
din nevoia cercetărilor de a dispune de o bază genetică cât mai diversificată şi mai bogată. Cu
toate că în cadrul fomelor cultivate există o zestre ereditară abundentă, cu cât vom dispune de
mai multă diversitate genetică, indiferent de natura ei, cu atât vor creşte şansele de a crea
forme biologice mai perfecţionate şi, implicit, posibilitatea de sporire a producţiei agricole.
Una din utilizările germoplasmei din flora spontană constă în posibilitatea ca, prin
încrucişare cu soiurile ameliorate, să poată fi transferate genele de rezistenţă la factorii
nefavorabili de mediu şi la acţiunea agenţilor patogeni.
Deoarece cercetările referitoare la utilizarea speciilor din flora spontană în
programele de ameliorare au fost abordate abia după al doilea război mondial şi transferul
genelor favorabile de la speciile sălbatice la plantele cultivate întâmpină serioase dificultăţi, în

6
literatura de specialitate se întâlnesc cel mai adesea raporturi privind identificarea unor gene
de rezistenţă şi mai puţin exemple concrete de efectuare a acestor transferuri.
Multă vreme s-a considerat că aceasta este singura modalitate eficientă de folosire
a formelor sălbatice. Ulterior însă, s-a constatat că rolul progenitorilor sălbatici ai plantelor
cultivate este mult mai mare (Cristea, 1985). Astfel, autorul arată că, pe baza unor studii
aprofundate, s-a ajuns la cunoaşterea detaliată a arhitecturii genetice a genomului grâului,
cunoaştere care a condus la transferul de cromozomi întregi, fragmente de cromozomi sau
chiar transfer de gene.
O altă direcţie de utilizare a acestei categorii de germoplasmă o constituie
hidratarea celulară.
Variabilitatea pronunţată a materialului din flora spontană a permis ca, prin
selecţie respectată, să se obţină unele forme care au fost intoduse direct în cultură.
Populaţiile locale, au aărut în urma unui îndelungat proces de selecţie naturală, dar
şi ca urmare a selecţiei empirice practicate de om.
Apărute în diferite zone pedoclimatice, soiurile şi populaţiile locale au drept
caracteristică principală rezistenţa foarte ridicată la factorii nefavorabili de mediu. Această
categorie de plante a evoluat într-o perioadă lungă de timp, în sisteme de populaţii, cu un
nivel redus de fertilitate şi de protecţie împotriva bolilor, fiind supuse presiuni selecţiei
naturale, diverselor tehnologii de cultivare şi anumitor nivele de selecţie artificială.
Din aceste motive şi nu numai, populaţiile şi soiurile locale au o structură puternic
heterogenă atât între locurile în care se întâlnesc şi populaţii cât şi în interiorul locului şi al
populaţiei.
Prin migrare, prin amestec cu populaţiile cultivate sau cu unele buruieni,
populaţiile locale au acumulat gene de rezistenţă la boli, dăunători şi factori nefavorabili de
mediu, gene care trebuie utilizate în ameliorarea soiurilor deficitare din acest punct de vedere.
faptul că sunt alcătuite din numeroase biotipuri conferă amelioratorului
posibilitatea ca prin selecţie să obţină forme biologice noi, caracterizate, de asemenea, prin
plasticitate ecologică ridicată. Astfel, la speciile autogame, se pot obţine direct soiuri iar la
cele alogame, linii consangvinizate rezistente la factorii nefavorabili de mediu.
Soiurile ameliorate constituie fondul cel mai valoros de germoplasmă, deoarece au
imprimate numeroase însuşiri valoroase, cum ar fi: productivitate ridicată, calitate superioară,
uniformitate de maturare, precocitate, rezistenţă la boli şi dăunători.
Ca urmare a lucrărilor ameliorate aplicate intensiv asupra lor, structura genetică a
acestor soiuri este destul de săracă, motiv pentru care sunt vulnerabile genetic.
În primele faze de creare, soiurile ameliorate conţineau în structura ereditară
complexe de gene pentru adaptare. Prin introducerea tehnologiilor avansate de cultivare,
complexele de gene pentru adaptare au devenit inutile.
În procesele de ameliorare, această categorie de germplasmă se foloseşte,
îndeosebi, ca genitori în lucrările de hibridare la speciile autogame şi pentru obţinerea liniilor
consangvinizate la speciile alogame. Din cauza variabilităţii genotipice reduse, din soiurile
ameliorate nu se pot obţine, prin selecţie, genotipuri noi.

Formele de germoplasmă create atificial

Datorită faptului că variabilitatea genotipică naturală a germoplasmei s-a dovedit
insuficientă pentru obţinerea de noi biotipuri cu caractere şi însuşiri corespunzătoare
pretenţiilor actuale şi de perspectivă ale agriculturii, amelioratorii au căutat diferite metode de
provocare dirijată a variabilităţii genetice.
Dintre aceste procese amintim: hibridarea la plantele autogame, consagvinizarea
la plantele alogame, mutaţiile şi poliploidizarea.

7
 Populaţiile hibride în curs de segregare, datorită variabilităţii pronunţate ,
constituie cea mai importantă sursă de germoplasmă la speciile autogame.
În cadrul acestor populaţii, pe lângă indivizii care întrunesc unele caracteristici
utile ale celor doi genitori, în urma segregării apar unele transgresiuni deosebit de utile, care
pot fi folosite în continuare pentru crearea de noi genotipuri.
Pentru obţinerea unor forme segregante valoroase din punct de vedere al
obiectivelor urmărite, de cea mai mare importanţă este alegerea genotipurilor. Aceştia trebuie
să fie cât mai diferenţiaţi genetic. În acest sens, se practică hibridările îndepărtate între
speciile cultivate sau între acestea şi speciile din flora spontană.
Liniile consangvinizate reprezintă cea mai valoroasă sursă de germoplasmă pentru
speciile alogame.
Fiind constituite din organisme homozigote, rezultate prin separarea materialului
heterozigot supus consangvinizării în biotipurile constituente, liniile consangvinizate se
folosesc îndeosebi pentru obţinerea diferitelor tipuri de hibrizi în vedereavalorificării efectului
heterozis în generaţia F1.
Formele mutante şi formele poliploide se utilizează pe scară din ce în ce mai mare
la diferite plante de cultură, deoarece dintr-o mutantă valoroasă se poate obţine un soi nou. De
cele mai multe ori, când prezintă însuşiri deosebite de rezistenţă la factorii de mediu, formele
mutante sunt utilizate în hibridările recurente pentru transferul acestor însuşiri la soiurile
nerezistente.

2.3. Colectarea germoplasmei

Se estimează că diversitatea vegetală este cuprinsă între 300 – 500 mii de specii la
plantele superioare din care, aproximativ 250 mii au fost identificate şi descrise (Heywood,
1995). Dintre cele peste 70 mii de specii considerate edibile, aproape mii au fost colectate şi
cultivate de oameni, pentru hrană sau alte utilităţi (Morico ş.a., 1998).
În hrana oamenilor participă, în principal, doar 30 de culturi, dar ponderea
acestora asigura 95% din necesarul de hrană.
Alte surse (http://www.fao.org, 2002) menţionează utilizarea în alimentaţie şi
agricultură a 10 mii de specii, din care aproximativ 150 de specii folosite diorect în
alimentaţia majorităţii populaţiei globului.
Dintre acestea, doar 12 specii asigură peste 70% din hrană, dintre care 4 – orezul,
porumbul, grâul şi cartoful – acoperă peste 50% din total.
Sub raport energetic, cele mai importante culturi agricole rămân: orezul (26%),
grâul (23%), sfecla şi trestia de zahăr (9%), porumbul (7%), soia (3%) (Cociu ş.a., 1999).
Datorită importanţei deosebite ce se asigură pe plan mondial surselor de
germoplasmă, în mai multe ţări ale lumii au fost înfiinţate instituţii specializate care au drept
obiectiv colectarea, studiul şi păstrarea acestui valoros material biologic.
Dintre acestea amintim:
- European Cooperative Programe for Crop Genetic Resources Networks, Roma,
ITALIA, (http://www.ecpgr.cgiar.org/), cu următorii parteneri:
o Genebank Department RICP, Research institute of Crop Production,
Praga, CEHIA
o bureau des Ressources Génétiques (BRG), Paris, FRANŢA
o Information Center for Biological Diversity ZADI/IBV, Bonn,
GERMANIA
o Regional Office for Europe, IPGRI, Roma, ITALIA
o Centre for Genetic Resources (CGN), Wageningen, OLANDA
o Nordic Gene Bank, Alnarp, SUEDIA

8
 o Genebank – Genetics, Dept of Genetic Resources and Breeding, Oeiras,
PORTUGALIA
- Euro – mediteranian Plant Diversity, Anglia (http://www.euromed.org.uk/)
- International Association of Plant Breeders for the Protection of Plant
Vasrieties, Elveţia (http://www.worldseed.org/)
- International Plant Genetic Resources Institute, Italia,
(http://www.ipgri.cgiar.org/)
- Consultative Group on International Agricultural Research, cu următoarele
centre internaţionale de cercetare:
- CIAT – Centro Internacional de Agricultura Tropical, Cali, Columbia,
(http://www.ciat.cgiar.org/)
- CIFOR – Center for International Forestry Research, Bogor, Indonezia,
(http://www.ciat.cgiar.org/)
- CIMMYT – Centro Internacional de Mejoramente de Maizy Trigo, Mexic,
(http://www.cimmyt.org)
- CIP – Centro Internacional de la Papa, Lima, Peru, (http://www.copotato.org/)
- IPGRI – International Plant Genetic Resources Institute, Roma, Italia,
(http://www.ipgri.cgiar.org/)
- ICARDA – International Center for Agricultural Research in the Dry Areas,
Aleppo, Siria, (http://www.icarda.cgiar.org/)
- ICLARM – International Center for Living Aquati Resources Management,
Manila, Filipine, (http://www.iclarm.cgiar.org/)
- ICRAF – Internaţional Council for Research in Agroforestry, Nairobi, Kenia,
(http://www.worldagroforesrycentre.org/)
- ICRISAT – International Crops Research Institute for Semi-Arid Tropics,
Pantacheru, India, (http://www.icrisat.org/)
- IFPRI – International Food Policy Research Institute, Washington DC, USA,
(http://www.ifpri.org/)
- IIMI – International Irigation Management Institute, Colombo. Sri Lanka,
(http://www.iwmi.cgiar.org/)
- IITA – International Institute of Tropical Agriculture, Ibadan, Nigeria,
(http://www.iita.org/)
- IRRI – International Rice Research Institute, Los Banos, Filipine,
(http://www.irri.org/)

De asemenea, datorită importanţei deosebite pe care o au sursele de germoplasmă,

în cadrul FAO s-a constituit Comisia de Resurse Genetice pentru Alimentaţie şi Agricultură,
un organism interguvernamental cu rolul de a fi un forum permanent pentru negocierea
instrumentelor internaţionale şi codurilor de conduită pentru conservarea şi folosirea susţinută
a resurselor genetice.
Existenţa acestor instituţii specializate apare cu atât mai necesară, cu cât o mare
parte a resurselor genetice vegetale sunt în pericol de dispariţie, datorită unor cauze care
puteau fi evitate.
Astfel, numai în SUA, cu ocazia unui inventar al resurselor genetice, s-a constat
pierderea a 70% din formele de soia, 98% din cele de trifoliene şi 66% din cele de ovăz.
În Afganistan au dispărut toate formele primitive de morcov, precum şi alte culturi
descoperite de Vavilov în 1924; în Turcia s-au pierdut sute de varietăţi de grâu, iar în Etiopia
foarte multe specii şi soiuri de orez.

9
 În prezent există colecţii foarte bogate, care livrează material biologic pentru
lucrările de ameliorare din diferite ţări ale lumii, la Sankt Petersburg (Rusia), Gatersleben
(Germania), Beltsville (SUA).
De asemenea, printre colecţiile obţinute, se citează sortimentele ampelografice de
la Chaptal, Rovasseada, Vasal şi altele, care cuprind diferite soiuri de altoi şi portaltoi, hibrizi
producători direcţi, precum şi numeroase specii ale genului Vitis.
Pentru îmbogăţirea permanentă a acestor colecţii se practică expediţiile ştiinţifice
în diferite continente ale lumii, în deosebi în zonele cu cea mai mare diversitate genetică a
speciilor urmărite.
Astfel în acest mod Vavilov a putut colecta peste 150 mii forme din toate plantele
de cultură pentru colecţia din Sankt Petersburg, cu ocazia expediţiei ştiinţifice mondiale din
perioada 1923-1933.
Ulterior asemenea expediţii de proporţii s-au organizat şi de alţi amelioratori şi
botanişti pentru identificarea şi colectarea unor noi specii de plante pe care să le introducă în
colecţii sau chiar direct în cultură.
Hansen a identificat şi colectat forme de măr rezistente la temperaturile rezistente
din Rusia, forme potrivite pentru America de Nord, Bukassov a explorat America Centrală şi
America de Sud pentru colectarea diferitelor forme de cartof etc.
De asemenea, în fiecare ţară s-au întreprins acţiuni de colectare a speciilor
spontane, a populaţiilor şi soiurilor locale în vederea valorificării acestora în lucrările de
ameliorare.
Oricare ar fi sursa de procurare a germoplasmei – schimburi directe între
amelioratori, schimburi între unităţi de cercetare, expediţii ştiinţifice, etc. – este obligatoriu ca
la introducerea în ţară, să se ia măsuri severe de carantină fitosanitare, întrucât odata cu
materialul de import se pot introduce o serie de boli şi dăunători la care plantele de cultură nu
prezintă rezistenţă.
În acest sens se i-au măsuri de dezinfectare a materialului introdus sau de cultivare
a acestuia timp de 1-2 ani în câmpuri speciale numite “câmpuri de carantină”, pentru un
prealabil studiu fitosanitar. În urma studiului efectuat de către serviciile de carantină,
germoplasma corespunzătoare se va introduce în câmpul de colecţie, iar materialul care
prezintă semne de boală va fi distrus.

2.4. Organizarea germoplasmei

Pentru a avea, în permanenţă, o evidenţă clară a germoplasmei, aceasta va fi

amplasată în câmpuri de colecţie în funcţie de anumite criterii dictate de categoriile de
material avut la dispoziţie.
În acest sens se va întocmi o schiţă a câmpurilor de colecţie, cu suprafeţe afectate
pentru materialul prezent şi pentru cel de perspectivă. În aceste câmpuri germoplasma poate fi
ordonată după criterii taxonomice (genuri, specii, familii, etc), netaxonomice (soiuri, hibrizi,
varietăţi, populaţii, etc), după criterii ecologo-geografice, sau chiar în funcţie de unele
particularităţi ale soiurilor (talie, precocitate, destinaţie, etc).
Pentru ameliorarea cerealelor păioase, formele de material iniţial se colectează şi
se organizează în câmpuri de colecţie, înfiinţate în staţiunile de cercetare-dezvoltare care au
ca obiect de activitate ameliorarea acestora. Acelaşi lucru este valabil şi pentru porumb şi
plante tehnice, cartof şi sfeclă.
Pentru lucrările de ameliorare în viticultură, germoplasma se organizează în
plantaţii ampelografice în care fiecare provenienţă este reprezentată prin 10 butuci, din care 5
pe rădăcini proprii şi 5 altoiţi. Aceste plantaţii se organizează separat pentru viţele roditoare şi

10
separat pentri portaltoi. Colecţii amplografice sunt înfiinţate la Valea Călugărească, Iaşi,
Odobeşti, Drăgăşani, Miniş, Greaca, Dăbuleni.
Pentru ameliorarea speciilor din pomicultură, materialul iniţial este păstrat în
colecţii pomologice, organizate pe specii , în diferite localităţi, unde ponderea speciei
respective este mai mare şi se întâlnesc condiţii propice pentru cultură. Datorită taliei foarte
mari, fiecare provenienţă la speciile pomicule este reprezentată în colecţie de 4-5 exemplare.
Colecţiile pomologice cu caracter naţional sunt amplasate astfel: măr la Voineşti
(878 soiuri), păr la Cluj, Voineşti şi Piteşti (664 soiuri), prun la Piteşti (peste 700 soiuri), cais
la Greaca (664 soiuri), piersic la Murfatlar (850 soiuri), cireş şi vişin la Piteşti (525 de soiuri
la cireş şi 286 de soiuri la vişin), nuc la Geoagiu (74 de soiuri), gutui la Târgu Jiu (40 de
siuri), căpşuni, coacăză, afin, mur, zmeură la Cluj (539 de soiuri, din care căpşun 258 de
soiuri). Dacă în 1925 colecţiile pomologice cuprindeau, în total, doar 1022 de soiuri, în 1986
acestea au depăşit 5400 de soiuri şi specii. (Cociu, 1990).
În lucrările de ameliorare din legumicultură şi floricultură, germoplasma se
organizează prin cultivarea fiecărei provenienţe pe suprafeţe mici (5-10 m2) sau cu un număr
limitat de exemplare (20-50 de plante la speciile floricole, 50-200 de plante la speciile
legumicole).

2.5. Studiul germoplasmei

Indiferent de obiectivul urmărit, nu se poate iniţia un proces de ameliorare fără a

cunoaşte toate însuşirile materialului iniţial cu care se lucrează şi fondul de gene avut la
dispoziţie.
Pentru cunoaşterea carateristicilor de bază ale germoplasmei colectate, a genelor
valoroase, precum şi a celor care creează dificultăţi în procesul de ameliorare, materialul
iniţial este supus unui studiu complex în câmpurile de colecţie, care durează cel puţin 3-4 ani
normali la plantele anuale şi 3-5 ani de rodire normală la speciile de pomi şi viţă de vie.
Cercetările asupra germoplasmei se referă, în general, la următoarele aspecte:
- studii fenologice pentru cunoaşterea perioadei de vegetaţie, a duratei diferitelor
fenofaze în corelaţie cu factorii climatici;
- studii morfologice în vederea cunoaşterii elementelor de productivitate;
- studii fiziologice pentru cunoaşterea rezistenţei diferitelor provenienţe la ger,
secetă, boli şi dăunători;
- studii biochimice pentru cunoaşterea valorii nutritive a diferiţilor constituienţi
precum şi a naturii chimice a acestuia;
- studii tehnologice, care au în vedere pretabilitatea la prelucrări industriale,
randamente de prelucrare, păstrare, conservare;
- studii genetice de laborator sau hibridologice pentru cunoaşterea bazei
ereditare a germoplasmei, precum şi pentru stabilirea modului de trasmitere a unor caractere
şi însuşiri.
Pe baza acestor studii se face inventarierea taxonomică şi descrierea sumară a
formelor biologice existente, luându-se în considerare, pentru lucrările de ameliorare, numai
acele provenienţe care posedă cel puţin un caracter dominant şi util corespunzător obiectivelor
urmărite.
Numai cunoscându-se toate aceste date se pot preciza direcţiile în care pot fi
utilizate diferite forme biologice, ca şi metodele cele mai potrivite care se vor folosi în
programele de ameliorare.

2.6. Păstrarea germoplasmei

11
 Conservarea resurselor genetice vegetale constituie o problemă de o importanţă
majoră pe plan mondial. Datorită atenţiei deosebite ce i se acordă această activitate este
coordonată de un organism specializat din cadrul F.A.O.
Există păreri care consideră că ameliorarea pronunţată a unor specii conduce la
pierderea unor gene din zestrea ereditară iniţială, iar pierderea definitivă a acestora ar avea
urmări catastrofale pentru viitorul speciei respective.
Din acest motiv, fiecare soi, chiar dacă este scos din producţie şi înlocuit cu altele
mai bune, se conservă în ideea păstrării unor gene utile care pot servi ca sursă de
germoplasmă pentru un nou proces de ameliorare.
Opiniile specialiştilor şi grija pentru păstrarea tuturor formelor biologice au
contribuit la conştientizarea acestei probleme, dacă nu pentru toată lumea, măcar pentru cei
care sunt ocupaţi, în mod nemijlocit, în activitatea de cultivare a plantelor.
Pe lângă colecţiile înfiinţate în majoritatea ţărilor dezvoltate există tendinţa de a se
constitui fonduri mondiale de germoplasmă, pe specii, în vederea păstrării acestor valoroase
surse de gene.
Pentru a exista o posibilitate de apreciere unanim recunoscută a resurselor de
germoplasmă, în articolul doi al tratatului internaţional amintit se definesc principalele noţiuni
utilizate de amelioratori în procesul de păstrare a resurselor genetice.
Astfel:
• conservarea "in situ”, - înseamnă menţinerea ecosistemelor şi habitatelor
naturale, reconstituirea unor populaţii vegetale în mediul lor natural în care şi-au dezvoltat
proprietăţile distinctive;
• conservare "ex situ", - reprezintă păstrarea resurselor genetice ale plantelor
înafara mediului în care s-au format;
• resursele genetice pentru alimentaţie şi agricultură,-înseamnă orice material
biologic cu valoare actuală sau potenţială pentru alimentaţie şi agricultură;
• materialul genetic - orice categorie de material biologic care poate fi înmulţit,
sexuat sau vegetativ, şi care conţine unităţi funcţionale ale eredităţii;
• colecţiile "ex situ" - reprezintă colecţiile de material biologic păstrate înafara
habitatului lor natural;
• centrele de origine - reprezintă arealele geografice în care speciile de plante şi-
au dezvoltat pentru prima dată proprietăţile lor distinctive;
• centrele de diversitate - reprezintă arealele geografice în care se găseşte cea mai
mare diversitate de forme pentru anumite specii de cultură.
În prezent există următoarele sisteme de conservare a resurselor genetice vegetale:
- parcuri şi rezervaţii naturale;
- grădini botanice;
- bănci de gene;
- culturi de celule şi ţesuturi.
În parcurile şi rezervaţiile naturale, resursele genetice sunt conservate în condiţii
absolut naturale. Preocupări pentru înfiinţarea de parcuri şi rezervaţii se constată în toate
zonele globului dar, mai ales, în ţările dezvoltate.
În SUA sunt organizate 34 de parcuri naţionale cu caracter de rezervaţie naturală,
însumâd peste 100 de mii de hectare. Canada dispune de 25 de parcuri naţionale şi 51
provinciale, cu suprafaţa totală de peste 200 de mii de hectare. Rusia posedă 22 de parcuri şi
numeroase rezervaţii naturale în care sunt incluse tundre, păduri, stepe, săraturi, gheţari şi
peşteri.

12
 În numeroase alte ţări, printre care, Argentina, Noua Zeelandă, Madagascar, Italia,
Franţa, Elveţia, Suedia, Austria, Ungaria ş.a., sunt organizate parcuri şi rezervaţii naturale, în
vederea colectării, conservării şi studiului resurselor genetice.
În România există peste 130 de rezervaţii naturale însumând o suprafaţă de
aproximativ 80 de mii de hectare.
Dacă în parcurile şi rezervaţiile naturale resursele genetice se păstrează în
condiţiile în care s-au format, în echilibru dinamic cu mediul respectiv, în grădininile
botanice plantele sunt obligate să trăiască în condiţii controlate de om, în conformitate cu
anumite principii de organizare şi funcţionare a spaţiului respectiv. Aceasta, deoarece
grădinile botanice adăpostesc atât specii autohtone, adaptate la condiţiile de mediu locale, cât
şi specii din alte ţări, care cresc şi se dezvoltă în condiţii ecologice total diferite.
Problema acută declanşată de criza resurselor genetice în ultimul timp, a
determinat creşterea numărului grădinilor botanice, a suprafeţelor ocupate precum şi
îmbunătăţirea funcţiilor acestora. În primul rând, pe lângă scopul educativ, se urmăreşte şi
funcţia de conservare genetică a materialului biologic prin dimensionarea suprafeţelor
ocupate, în aşa fel încât să se asigure menţinerea structurii genetice a fiecărei populaţii din
colecţie.
Astfel, Cristea (1985), citându-i peMarschall şiBrown, arată că mărimea unei
probe care poate reprezenta o populaţie trebuie să cuprindă acel număr de plante din care să se
poată obţine cu o certitudine de 95% toate alelele unui locus luat la întâmplare şi care există în
populaţie cu o frecvenţă mai mare de 0,05%.
Una din cele mai importante grădini botanice din lume este Grădina regală din
Anglia, înfiinţată în anul 1759.
În România, cea mai veche şi cea mai mare grădină botanică este cea din Iaşi,
înfiinţată în 1856 şi care deţine o suprafaţă de peste 100 de hectare (Leucov, 1982).
La ora actuală, cea mai eficientă formă de conservare a germoplasmei vegetale o
constituie metoda de depozitare în bănci de gene unde, potrivit părerilor specialiştilor,
materialul biologic poate fi păstrat, în condiţii optime, chiar sute de ani.
Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate, cu sarcina de a prospecta, colecta
şi conserva resursele genetice pentru perioade îndelungate.
În acest sens, s-au efectuat numeroase studii de specialitate, ale căror rezultate au
stat la baza stabilirii condiţiilor de climatizare necesare menţinerii viabilităţii seminţelor şi a
integrităţii lor genetice. Numeroase studii au urmărit influenţa factorilor genetici şi de mediu
asupra viabilităţii seminţelor, identificarea altor forme de conservare genetică, stabilirea
intervalelor de reînmulţire a seminţelor, calitatea materialului biologic din punct de vedere
fiziologic, biochimic, genetic.
Condiţiile de conservare diferă de la o bancă la alta şi de la specie la specie, dar se
apreciază că principalele cerinţe ar fi următoarele:
- umiditatea relativă a aerului de aproximativ 15%;
- temperatura de -20°C sau mai sczăută;
- atmosferă cât mai săracă în oxigen şi cât mai bogată în CO2;
- absenţa luminii;
- eliminarea efectului radiaţiilor sau cel puţin reducerea acestuia la minimum prin
folosirea unor camere speciale;
- umiditatea seminţelor să fie de 4-6%.
În standardele elaborate de către Institutul Internaţional de Resurse Genetice
Vegetale în colaborare cu FAO, condiţiile pentru depozitarea de lungă durată a seminţelor se
împart în trei categorii şi anume: acceptabile, preferabile, ideale.
În prima categorie sunt menţionate posibilităţile de conservare la temperaturi sub
zero grade Celsius şi la un conţinut de umiditate cuprins între 3 şi 7%, în funcţie de specie.

13
 Condiţiile preferabile sunt atunci când se asigură temperaturi de -18, -20°C, la
acelaşi conţinut de umiditate menţionat anterior, iar condiţiile ideale sunt atunci când la
temperaturile de -18, -20°C se asigură şi o umiditate de 5%. (Silvia Străjeru ş.a., 2001).
În prezent, cele mai mari bănci de gene din lume se află la Fort Collins (SUA),
Hiratsuga (Japonia), Krasnodar (Rusia), Bari (Italia), Izmir (Turcia).
Banca de gene de la Fort Collins poate depozita pentru lungă durată 180000 de
probe de seminţe de câte 450 g. Pentru eliminarea oricărui pericol de incendiu, probele sunt
aranjate în tăvi de oţel pe stelaje metalice. Pentru a rezista tuturor calamităţilor, pereţii
construcţiei sunt făcuţi din beton armat şi au grosimea de 150 cm.
Clădirea are 10 camere de păstrare, din care în trei se menţine temperatura de -
12°C, iar în celelalte 4°C şi umiditatea relativă de 32%.
Verificarea germinaţiei seminţelor se face la fiecare cinci ani, iar dacă aceasta a
sczăut sub 50%, se procedează la reînmulţirea acestora. Pentu speciile care au o viabilitate
mai sczăută, verificarea puterii germinative se face la fiecare doi ani.
Banca de la Hiratsuga păstrează seminţele în cutii de conserve cositorite, vidate,
cu capacitatea de 120 cm3. Temperatura aerului este de -10°G.
Banca de la Krasnodar are o capacitate de păstrare pentru 500000 probe de
seminţe, în spaţii climatizate integral. Seminţele sunt păstrate în vase de sticlă închise ermetic,
aşezate pe stelaje metalice.
În România, prima bancă pentru conservarea resurselor genetice a fost construită
la Suceava. Păstrarea seminţelor se face în opt celule de conservare cu o capacitate de
aproximativ 100000 de probe. În patru din cele opt celule, conservarea se face pe termen
mediu (10-20 ani), la temperatura de 4°C, iar în celelalte patru pe termen lung (peste 100 ani),
la temperatura de -20°G. Dintre principalele obiective ale acestei bănci de gene se
menţionează:
- prospectarea, colectarea şi conservarea tuturor resurselor genetice, prioritare
fiind, însă, speciile vegetale ameninţate cu dispariţia;
- studierea metodelor de conservare a seminţelor şi a culturilor de ţesuturi, în
diferite condiţii de păstrare;
- studierea efectului duratei de păstrare asupra structurii genetice a seminţelor,
precum şi asupra viabilităţii acestora;
- studierea conservării polenului şi a meristemelor apicale prin criostocare
(conservare prin îngheţ);
- conştientizarea specialiştilor şi nespecialiştilor, prin toate mijloacele, privind
necesitatea conservării resurselor vegetale.

2.7. Variabilitatea în cadrul germoplasmei

Importanţa deosebită a resurselor genetice vegetale constă, în cea mai mare

măsură, în diversitatea lor. Cu cât există mai multă diversitate genetică şi cu cât aceasta este
mai bine conservată şi evaluată, cu atât şansele de obţinere a formelor biologice noi sunt mai
mari.
Variabilitatea în cadrul oricărui material biologic se referă la diferenţierile
existente în ceea ce priveşte caracterele şi însuşirile acestuia.
Caracterele reprezintă totalitatea particularităţilor morfologice distinctive ale unui
individ care se referă la formă, mărime, structură, pe când însuşirile se referă la
particularităţile de natură fiziologică, biochimică sau tehnologică.
Caracterele, în funcţie de parametrii prezentaţi, pot fi de două feluri şi anume:
calitative şi cantitative.

14
 Prezenţa perişorilor pe unele organe ale plantei, prezenţa pruinei pe unele fructe,
culoarea florilor, fructelor sau frunzelor oferă posibilitatea grupării indivizilor în clase
distincte, în funcţie de aceste particularităţi şi se încadrează în grupa caracterelor calitative.
Caracterele cantitative se referă la acele particularităţi morfologice care pot fi
exprimate numeric. Astfel, indivizii din cadrul unui material biologic pot fi încadraţi într-o
succesiune continuă de valori intermediare între două valori extreme. Toate aceste valori pot
fi exprimate prin cifre şi se referă la dimensiunile diferitelor organe, greutatea sau numărul
acestora.
Totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui organism într-un anumit stadiu de
dezvoltare reprezintă fenotipul acelui organism. Fenotipul este caracterizat deci, de
particularităţi evidente, distincte, care diferenţiază indivizii din cadrul germoplasmei.
Fenotipul este condiţionat, pe de o parte, de zestrea ereditară, iar pe de altă parte,
de interacţiunea dintre aceasta şi condiţiile de mediu în care se dezvoltă organismul respectiv.
Totalitatea caracteristicilor ereditare, exteriorizate sau latente ale unui organism,
proprii pentru fiecare individ, poartă numele de genotip. Cu alte cuvinte, genotipul este
reprezentat de totalitatea genelor transmise unui organism de la părinţii săi la care se adaugă
unele mutaţii naturale sau artificiale.
Zestrea ereditară poate genera fenotipuri diferite, în funcţie de condiţiile de mediu
în care se dezvoltă individul respectiv. Din acest motiv, fenotipul poate fi considerat ca un
rezultat al interacţiunii zestrei ereditare a organismului cu condiţiile concrete în care se
dezvoltă.
Diferenţierile individuale constatate în cadrul germoplasmei, în privinţa
caracterelor şi însuşirilor exteriorizate de indivizii componenţi, poartă numele de variaţii, iar
totalitatea variaţiilor, fenomenul general, este cunoscută sub numele de variabilitate.
Din punct de vedere evolutiv, se deosebesc două feluri de variaţii şi anume:
variaţii individuale, care se referă la diferenţierile între indivizi în cadrul unei populaţii şi
variaţii de grup, care privesc deosebirile între populaţii.
La rândul lor, variaţiile individuale pot fi clasificate în variaţii genetice, care se
transmit de la o generaţie la alta şi variaţii negenetice, determinate în mare măsură de factorii
ecologici.
La speciile care se reproduc sexuat fiecare individ are o constituţie genetică unică.
Astfel, fiecare caracteristică a unui organism poate varia individual, fie că este vorba de
caractere morfologice, însuşiri fiziologice sau structură citologică.
Diferenţierile exteriorizate de către fiecare component din cadrul unui material
biologic pot fi cantitative şi calitative. Deci, se va putea lua în considerare o variabilitate
cantitativă şi una calitativă.
Luând în consideraţie determinismul genetic al diferenţierilor existente în cadrul
germoplasmei, referindu-ne numai la diferenţierile evidente, exteriorizate, acestea sunt
determinate, pe de o parte, de variaţiile genetice, iar pe de altă parte, de interacţiunea între
acestea şi condiţiile de mediu.
Se poate afirma, deci, că există o variabilitate genotipică şi o variabilitate
determinată de condiţiile de mediu.
Dacă variabilitatea genotipică, provenită din mutaţii şi recombinări, este ereditară
şi contribuie la adaptarea şi evoluţia unei specii, variabilitatea datorită mediului este doar
rezultatul acţiunii diferiţilor factori pedoclimatici asupra organismelor, acţiune concretizată
prin apariţia mai multor fenotipuri ale aceluiaşi genotip.
Diferenţierile între indivizii din cadrul unui material iniţial care se datorează
condiţiilor de mediu nu afectează genotipul şi, deci, nu sunt ereditare.
Aceste variaţii poartă numele de modificaţii şi asigură adaptarea individuală a
fiecărui organism la condiţiile de cultură.

15
 Lucrările de ameliorare urmăresc depistarea variaţiilor genetice utile, care
constituie punct de plecare pentru crearea de forme biologice noi, corespunzătoare
obiectivelor urmărite.
În acest sens, în lucrările de statistică biologică s-au găsit o serie de indicatori care
să reflecte ponderea diferenţierilor datorate genotipului din variabilitatea totală.
Variabilitatea fenotipică a oricărui material biologic se poate exprima statistic cu
ajutorul următorilor indicatori:
- varianţă;
- abatere standard;
- coeficient de variabilitate;
- coeficient de heritabilitate.
Varianţa, un indice statistic al dispersiei valorilor individuale din cadrul unei
colecţii statistice studiate, se notează cu sr şi redă mărimea variabilităţii caracterelor şi
însuşirilor indivizilor din cadrul colecţiei respective. Se calculează cu ajutorul formulei:

În relaţie, valorile individuale sunt notate cu x, iar numărul exemplarelor studiate

cu N.
Dacă se notează varianţa determinată de zestrea ereditară, varianţa genotipică, cu
s2G şi varianţa datorată condiţiilor de mediu cu s2M, se poate accepta că varianţa totală,
calculată anterior, este rezultatul sumei celor două valori. Deci:

s2F = s2G + s2M (Fa1coner, 1969)

Dacă materialul studiat este uniform din punct de vedere genetic, atunci se poate
aprecia că varianţa fenotipică (totală) este determinată, în exclusivitate, de influenţa
condiţiilor de mediu.
In acest caz, relaţia va fi:

s2 F = s2 M

În condiţiile unei germoplasme neuniforme genetic, diferenţierile se vor datora

atât zestrei ereditare, cât şi interacţiunii între aceasta şi diferitele condiţii de mediu.
Pentru a putea avea un control total asupra materialului care va intra într-un
proces de ameliorare, este obligatoriu ca amelioratorul să poată diferenţia variabilitatea
determinată de zestrea ereditară a organismelor de cea condiţionată de influenţa mediului.
In acest scop se calculează coeficientul de heritabilitate, care reprezintă ponderea
varianţei genotipice (s2G) din varianţa totală (fenotipică, s2F).

Coeficientul de heritabilitate se notează cu h2 şi se determină cu selaţia:

dar cum s2F = s2G + s2M, relaţia devine:

16
 Pe lângă acţiunea genelor acumulate de la cei doi părinţi şi zultatul recombinării
acestora, varianţa genotipică mai este condiţionată, într-o oarecare măsură, şi de caracterul
dominant al unor gene, precum şi de epistazie. Din acest motiv, pentru a se avea măsura
varianţei condiţionate absolut ereditar, se ia în calcul numai varianţa aditivă sau, cu alte
cuvinte, numai varianţa cu valoare ameliorativă.

În acest caz formula de calcul va fi:

În vederea calculării coeficientului de heritabilitate, fără a lua în considerare

numai varianţa aditivă, se admite că într-un material genetic uniform varianţa totală
(fenotipică) este determinată în exclusivitate de condiţiile de mediu.
Populaţiile considerate genetic uniforme sunt reprezentate de soiurile plantelor
autogame, liniile consangvinizate, hibrizii în generaţia F1 precum şi de plantele cu înmulţire
vegetativă.
Dacă două generaţii succesive ale unui hibrid (F1 şi F2) sunt cultivate în condiţii
identice de mediu, se poate determina ponderea varianţei genotipice (s2G) în varianţa
fenotipică (s2F) a hibridului în generaţia F2, deci coeficientul de heritabilitate.
Pentru hibridul în generaţia F1 varianţa fenotipică este:

s2=s2F(F1)=s2M(F1)

Acelaşi hibrid în generaţia F2, cultivat în condiţii de mediu identice, va prezenta

diferenţieri determinate doar de varianţa genotipică, deci:

s2F(F2) = s2G(F2) + s2M(F2)

În aceste condiţii, când

s2M(F1)=s2M(F2)

variabilitatea genotipică a hibridului F2 devine:

s2G(F2) = s2F(F2) – s2F(F2) – s2F(F2)

În sfârşit, coeficientul de heritabilitate va fi:

Valorile coeficientului de heritabilitate pot fi cuprinse între 0 şi 1, dar se pot

exprima şi procentual.
Sursele de germoplasmă utilizate în orice proces de ameliorare sunt cu atât mai
valoroase cu cât caracterele şi însuşirile acestora au un coeficient de heritabilitate mai ridicat.

17
 Aceasta înseamnă că ponderea varianţei genotipice în varianţa totală este mai
mare şi, deci, diferenţierile între indivizi sunt datorate în mai mică măsură condiţiilor de
mediu, fiind determinate, în principal, de zestrea ereditară a organismelor respective.
Valoarea coeficientului de heritabilitate pentru un anumit caracter este dependentă
în mare măsură de condiţiile climatice, variabile de la un an la altul. Din acest motiv,
calcularea acestui coeficient se face pe mai mulţi ani, în apreciere, luându-se în considerare o
valoare medie.

18
 III. METODE DE UTILIZARE A GERMOPLASMEI

3.1. Selecţia

Evoluţia plantelor cultivate s-a desfăşurat atât sub influenţa selecţiei naturale care
a eliminat exemplarele neexistente cât şi a selecţiei artificiale, practicate de om în vederea
îmbunătăţirii unor caractere şi însuşiri.
Prin selecţie amelioratorul separă şi înmulţeşte, din materialul iniţial de bază sau
din cel creat în timpul procesului de ameliorare numai acele plante sau grupe de plante care
corespund obiectivelor urmărite.
Atunci când se practică în germoplasma de bază şi rezultatul este obţinerea unui
soi nou se consideră că soiul respectiv a fost creat prin selecţie.
Dacă se foloseşte pentru separarea şi înmulţirea exemplarelor valoroase din cadrul
germoplasmei create de ameliorator formele obţinute se consideră a fi create prin hibridare,
consangvinizare, mutaţie, poliploidizare, toate completate de selecţie.
Selecţia naturală conduce la păstrarea variaţiilor ereditare favorabile adaptării
biologice a speciilor, prin intensificarea caracterelor şi însuşirilor care determină perpetuarea
acestora şi eliminarea indivizilor sensibili sau inadaptabili la schimbările mediului ambiant.
Selecţia artificială acţionează asupra unui număr redus de organisme reţinând
numai pe cele utile pentru realizarea obiectivelor urmărite.
Eficienţa selecţiei artificiale este întotdeauna mai mare când obiectivele de
ameliorare concordă cu cerinţele biologice ale plantelor.
Indiferent de sursele de germoplasmă, eficienţa selecţiei este condiţionată de
variabilitatea materialului cu care se lucrează, de gradul de heritabilitate a caracterelor precum
şi de şansa amelioratorului de a putea identifica exemplarele corespunzătoare obiectivelor
urmărite.
Această variabilitate este determinată în mare măsură de modul de reproducere al
plantelor şi de condiţiile pedoclimatice existente. Pentru speciile cu reproducere sexuată în
funcţie de gameţii care participă la formarea zigotului pot să existe organisme homozigote,
când cei doi gameţi sunt identici din punct de vedere genetic precum şi organisme
heterozigote când gameţii aparţin la baze ereditare diferite.
La speciile autogame, la care zigotul se formează prin contopirea a doi gameţi cu
aceeaşi bază ereditară întreaga variabilitate manifestată se datorează condiţiilor de mediu.
La speciile alogame, urmare a fecundării cu polen străin indivizii rezultaţi vor fi
întotdeauna diferiţi faţă de părinţii lor.
Datorită recombinărilor permanente este posibil ca, în asemenea situaţii, selecţia
să conducă la apariţia unor populaţii complet diferite comparativ cu materialul folosit la
începutul procesului de selecţie.
Alături de speciile autogame şi alogame, în natură se întâlnesc şi plante aşa
numite intermediare la care autofecundarea şi fecundarea cu polen străin participă în proporţii

19
aproximativ egale. Cu cât ponderea alogamiei este mai mare cu atât variaţiile genotipice le
vor depăşi pe cele datorate mediului şi astfel selecţia va fi mai eficientă.
În sfârşit, la speciile cu reproducere vegetativă zestrea genetică se trasmite
neschimbată de la o generaţie la alta, iar în lipsa mutaţiilor, variabilitatea fenotipică existentă
în cadrul materialului este detemrinată numai de influenţa mediului. În acest caz, selecţia nu
poate avea eficienţă.
Indiferent dacă se practică în germoplasma naturală sau în materialul creat de
ameliorator, selecţia urmăreşte alegerea şi reţinerea pentru înmulţire a plantelor elită,
înţelegând prin aceasta organismul care exteriorizează în cel mai înalt grad caracterele şi
însuşirile urmărite.
Totalitatea exemplarelor care rezultă în urma reproducerii unei plante elită poartă
numele de descendenţă.
La speciile autogame descendeţa se numeşte linie sau linie genealogică iar
succesiunea generaţiilor poartă numele de arbore genealogic.
La speciile alogame descendenţa unei elite este cunoscută sub numele de familie
sau familie genealogică.
La speciile cu înmulţire vegetativă descendenţa rezultată prin înmulţirea unei elite
se numeşte clonă sau linie vegetativă.
Descendenţa care cuprinde indivizi identici din punct de vedere genetic rezultaţi
prin înmulţirea unei elite homozigote poartă numele de linie pură.
Astfel de linii se pot obţine şi la speciile alogame prin autopolenizare repetată în
acest caz, descendenţele purtând numele de linii consangvinizate.

Metode de selecţie
În funcţie de modul de însămânţare (plantare) a elitelor în câmp şi de urmărire a
descendenţelor rezultate selecţia poate fi de două feluri şi anume: selecţia în masă şi selecţia
individuală.
Selecţia în masă presupune faptul că descendenţele sunt urmărite în totalitatea lor
fără a se avea în vedere fiecare exemplar în parte.
În procesul de producere de sămânţă dar şi pentru îmbunătăţirea unor caractere
calitative (talia plantelor, numărul şi mărimea inflorescenţelor, numărul şi mărimea
frunctelor) se foloseşte selecţia în masă negativă cunoscută sub numele de purificare
biologică. Aceasta presupune îndepărtarea plantelor nevaloroase, înainte de înflorire, urmând
a fi reţinute pentru înmulţire numai acele exemplare care corespund obiectivelor urmărite.
Selecţia în masă pozitivă constă în alegerea unui număr redus de plante elită (5-
10% din totalul germoplasmei) ale căror descendenţe vor fi urmărite în amestec.
Selecţia în masă poate fi simplă sau repetată în funcţie de numărul de ani în care
se face alegerea elitelor.
Spre deosebire de selecţia în masă, selecţia individuală constă în alegerea
plantelor elită şi urmărirea separată a fiecărei descendenţe pentru o apreciere exactă a valorii
biologice a materialului respectiv.
În funcţie de materialul cu care se lucrează, de modul de polenizare şi de înmulţire
a speciei respective precum şi de obiectivele urmărite selecţia individuală poate fi la rândul ei,
simplă sau repetată.
În cadrul soiurilor locale şi ameliorate la speciile autogame, cea mai indicată
metodă de selecţie este selecţia individuală simplă (cu o singură alegere).
Descendenţele elitelor reţinute se seamănă sau se plantează individual în diferite
verigi în cadrul cărora se vor face în permanenţă observaţii şi deteminări fenologice pentru a
se reţine numai acele descendenţe care prezintă productivitate, calitate, rezistenţă la acţiunea
agenţilor fitopatogeni şi a factorilor nefavorabili de mediu.

20
 În cadrul germoplasmei formate din soiuri locale şi ameliorate la speciile alogame
extragerea elitelor se face numai pe linie maternă, fără a exista posibilitatea să se cunoască
genotipul descendenţelor. Eficacitatea selecţiei în cadrul acestei categorii de material depinde
de fondul propriu de gene, de echilibru genetic al populaţiei şi de efectul urmărit.
La speciile alogame se urmăreşte eliminarea genelor nevaloroase în vederea
creşterii frecvenţei genotipurilor utile precum şi obţinerea de linii consangvinizate în vederea
obţinerii de hibrizi care să manifeste un puternic efect heterozis.
Efectele selecţiei sunt condiţionate de determinismul genetic al caracterelor
urmărite şi de frecvenţa iniţială a genelor asupra cărora acţionează procesul selectiv. Astfel,
dacă se urmăreşte eliminarea indivizilor care prezintă un caracter condiţionat de o alelă
dominantă aceasta se poate obţine într-o singură generaţie, prin înlăturarea exemplarelor
respecive. Dacă, din potrivă se urmăreşte eliminarea unor caractere condiţionate de o alelă
recesivă, care se manifestă numai în exemplarele homozigot recesive, timpul de purificare al
populaţiei este invers proporţional cu frecvenţa alelei respective.
Eficienţa selecţiei este maximă dacă frecvenţa genotipului urmărit a fi eliminat
este intermediară. Cu cât valorile frecvenţei se deplasează spre una din cele două limite cu
atât efectele sunt mai reduse.
În cadrul germoplasmei constituite din soiuri locale şi ameliorate la speciile cu
înmulţire vegetativă cele mai bune rezultate se obţin prin practicarea selecţiei individuale
simple cunoscută sub numele de selecţie clonală. Această metodă este avantajoasă în deosebi
pentru speciile horticole prin faptul că determină omogenizarea plantaţiilor, sporirea
capacităţii de producţie a acestora, precum şi asigurarea unei stări fitosanitare
corespunzătoare.

3.2. Hibridarea

Deoarece uneşte în organismul hibrid posibilităţile ereditare aparţinând la două

sau mai multor forme parentale deosebite genetic, hibridarea constituie principala metodă de
creare a variabilităţii genotipice în cadrul surselor de germoplasmă.
Organismele ale căror gameţi participă la formarea unui hibrid se numesc părinţi,
forme parentale sau genitori şi se nutează cu P.
În prezentarea formulelor hibride întotdeauna primul se înscrie genitorul matern şi
al doilea genitorul mascul.
Spre deosebire de alte metode de creare a variabilităţii şi de îmbunătăţire a
surselor de germoplasmă, hibridarea oferă posibilitatea de a obţine noi populaţii de plante care
întrunesc în acelaşi organism caractere şi însuşiri aparţinând la genitori diferiţi.
Stimulând variabilitatea în cadrul germoplasmei hibridarea crează posibilitatea
izolării, prin selecţie a unor genotipuri total diferite faţă de cele anterioare. Diversitatea
genetică a populaţiilor hibride este determinată de segregare libera combinare a genelor,
recombinarea acestora, crossing-over, transgresiuni genetice etc.
Prin segregarea alelelor provenite de la cei doi părinţi, hibridul produce două
tipuri de gameţi. Unirea acestora pe baza legii hazardului poate da naştere la numeroase
genotipuri diferite.
Libera combinare a genelor determină segregarea independentă a fiecărei perechi
de gene şi obţinerea, în generaţia următoare a unor noi combinaţii rezultate din regruparea
acestora.
Prin crossing-over se favorizează schimbul reciproc de gene între cromozomii
omologi, ca urmare a conjugării a acestora, conducân astfel la diferite recombinări care
măresc variabilitatea genotipică a germoplasmei create.

21
 Deşi transgresiunile genetice apar destul de rar numeroase succese ale lucrărilor
de ameliorare se datoresc apariţiei unor forme transgresive care au depăşit formele parentale
în privinţa modului de manifestare ale unor caractere şi însuşiri.
Frecvenţa apariţiei transgresiunilor genetice sporeşte atunci când genitorii
reprezintă forme îndepărtate ecologic dar şi în cazul în care selecţia operează în populaţii
foarte numeroase.

Metode de hibridare
Bogata experienţă acumulată în domeniul hibridărilor la plante a condus la
posibilitatea unor clasificări ale tipurilor de hibridare în funcţie de mai multe criterii şi anume:
modul de efectuare a polenizării, numărul genitorilor, gradul de înrudire a formelor parentale.
În funcţie de modul cum se realizează polenizarea, hibridarea poate fi naturală,
specifică speciilor alogame şi artificială (forţată), utiilizată atât la speciile autogame cât şi la
cele alogame.
Hibridarea naturală are loc pe calea polenizării libere, prin intermediul unor
factori polenizatori (vânt, insecte) fără intervenţia omului.
Hibridarea dirijată constă în obligarea genitorului matern de a se poleniza cu
polenul unui anumit genitor patern.
În funcţie de modul în care ajunge polenul pe stigmatele genitorului matern se
cunosc trei tipuri de hibridare şi anume: liberă, semiliberă şi forţată.
Hibridarea liberă, cu aplicabilitate la plantele dioice sau unisexuat monoice constă
în emascularea genitorului matern după care inflorescenţele neizolate se vor poleniza liber cu
polen de la celelalte plante din câmpul respectiv.
Hibridarea semiliberă cu aplicabilitate la anumite specii legumicule şi floricole la
care florile au dimensiuni reduse, constă în semănarea alăturată a celor două forme parenatale
şi introducerea sub acelaşi izolator a inflorescenţelor celor doi genitori.
Hibridarea forţată, constă în castrarea şi izolarea florilor de la genitorul matern,
recoltarea polenului de la genitorul mascul şi polenizarea formei materne în momentul optim
de receptivitate a stigmatului.
În funcţie de numărul genitorilor participanţi la obţinerea organismului hibrid se
cunosc două tipuri de hibridare, şi anume: hibridarea simplă şi hibridarea complexă.
Hibridarea simplă presupune toate tipurile de hibridare la care participă numai
două forme parenatale şi este de următoarele tipuri: directă, reciprocă, regresivă, ciclică şi
dialelă.
Orice tip de încrucişare de tipul AxB, în care forma A reprezintă genitorul matern,
iar forma B genitorul patern şi în urma căreia rezultă hibrizi simpli poartă numele de hibridare
directă.
Schimarea rolului genitorilor, în sensul că forma parentală B va deveni genitor
metern, iar forma parentală A genitor patern, formula hibridului devenind BxA, poartă numele
de hibridare reciprocă.
Hibridarea regresivă, cunoscută şi sub numele de hibridare recurentă, hibridare
repetată, retroîncrucişare sau ameliorare de tip back-cross se foloseşte atunci când una din
formele parentale, chiar dacaă are o valoare biologică scăzută, prezintă o anumită însuşire
valoroasă care lipseşte celuilalt genitor. În aceste formule hibride genitorul valoros, dar
deficitar în privinţa anumitor însuşiri poartă numele de părinte recurent iar genitorul fără
valoare biologică dar posesor al genelor care condiţionează însuşirile respective poartă
numele de donor.
Metoda constă în încrucişarea repetată, timp de 5 - 6 generaţii a hibrizilor în F1,
care fenotipic se aseamănă cu genitorul valoros dar care conţin şi genele responsabile de
însuşirea care lipseşte cu genitorul recurent.

22
 Metoda hibridării regresive are utilizări largi în transferarea unor însuşiri ereditare
cum ar fi rezistenţa la factorii nefavorabili de mediu (ger, secetă) şi rezistenţa la acţiunea
agenţilor fitopatogeni.
Retroîncrucişarea trebuie însoţită în permanenţă de metode de selecţie adecvate
prin care să se reţină doar acele organisme la care a fost transferat caracterul urmărit.
Materialul biologic rezultat ca urmare a hibridărilor regresive se poate introduce
direct în producţie, fără alte verificări în culturi comparative.
Hibridarea ciclică se foloseşte în vederea determinării capacităţii combinative
generale şi constă în încrucişarea toturor formelor din colecţie (soiuri, hibrizi, linii
consangvinizate) cu un genitor a cărui valoarea biologică este cunoscută, numită tester sau
analizator.
Hibridarea dialelă utilizată pentru determinarea capacităţii combinative specifice
constă în încrucişarea fiecărei forme parentale din colecţie cu toţi ceilalţi genitori din grupul
respectiv, direct şi reciproc, constituind metoda de bază în alegerea formelor parentale pentru
obţinerea hibrizilor simpli la majoritatea plantelor de cultură.
Hibridarea complexă constă în încrucişarea a două forme parenatale din care cel
puţin una are origine hibridă cu partciparea unor genitori diferiţi. Urmare a acestui tip de
hibridare pot rezulta hibrizi triliniari, hibrizi dubli şi sintetici.
În cadrul fiecăreia din cele două tipuri de încrucişare simplă sau complexă, în
funcţie de gradul de înrudire al formelor parentale, hibridarea poate fi: apropiată şi
îndepărtată.
Hibridarea apropiată presupune încrucişarea a două genotipuri care aparţin
aceleaşi specii pe când cea îndepărtată se consideră atunci când genitorii aparţin unor specii
diferite sau chiar unor genuri diferite.
Spre deosebire de hibridările apropiate (intraspecifice) care, de regulă, pot fi
realizate cu uşurinţă la hibridările îndepărtate (interspecifice) apar unele probleme datorită, fie
intersterilităţii formelor parentale, fie sterilităţii hibrizilor în prima generaţie.
Intersterilitatea formelor parentale este determinată de deosebirile morfologice,
fiziologice sau genetice între cei doi genitori. Din acest motiv apar adesea situaţii când este
perturbată fecundarea datorită faptului că polenul nu germinează pe stigmatul partenerului
femel. Există cazuri în care polenul, chiar dacă germinează, nu poate penetra stigmatul sau
când tubul polenic nu poate parcurge distanţa de la stigmat la ovul. Există, de asemenea,
cazuri când celula sexuală masculă nu se uneşte cu oosfera pentru a forma zigotul. În sfârşit,
se întâlnesc situaţii când sămânţa hibridă nu germinează sau dacă germinează, plantele
formate nu pot ajunge la maturitate.
În privinţa deosebirilor morfologice s-au constat diferenţe între distanţele pe care
trebuie să le parcurgă tubul polenic de la stigmat până la gametul femel, pentru a se putea
produce fecundarea. Aceste distanţe sunt condiţionate de lungimea stilului. La încrucişarea
formelor cu stiluri de diferite lungimi s-a constatat că, de obicei tuburile polenice ale formelor
cu stiluri scurte nu reuşesc să străbată stilurile lungi ale celuilalt partener şi astfel, fecundarea
nu poate avea loc. Acesta este un motiv pentru ca la alegerea genitorilor să se cunoască
îndeaproape particularităţile morfologice ale fiecăruia dintre parteneri prin studii prealabile, în
câmp sau în laborator.
În ce priveşte deosebirile de ordin fiziologic se menţionează perioade diferite de
înflorire ale speciilor care urmează a fi încrucişate, ca şi ritmul diferenţiat de maturare a
florilor pentru fiecare dintre cei doi parteneri.
Condiţiile de mediu la care sunt adaptate speciile care urmează a forma
combinaţia hibridă sunt, de asemenea, importante şi diferenţiate de la specie la specie.
Tot între diferenţele de ordin fiziologic se încadrează şi aptitudinile individuale şi
varietale ale unor specii pentru încrucişarea cu alte specii.

23
 În sfârşit, în privinţa deosebirilor de ordin genetic, numărul diferit de cromozomi
şi calitatea genomurilor influenţează în cea mai mare măsură reuşita hibridării.
Toate aceste deosebiri provoacă unele tulburări în procesul fecundării, în formarea
seminţelor sau în germinaţia acestora.
Pentru înlăturarea acestor greutăţi întâmpinate în procesul de obţinere a hibrizilor
între specii ale aceluiaşi gen sau aparţinând la genuri diferite, se folosesc următoarele metode:
hibridarea reciprocă, tratarea cu substanţe stimulatoare de creştere, embriocultura, dublarea
sau înjumătăţirea numărului de cromozomi la una din formele parentale.
Hibridarea reciprocă se foloseşte atunci când unul dintre genitori posedă un
sistem de incompatibilitate care inhibă germinaţia polenului celuilalt genitor sau dacă polenul
germinează, tubul polenic nu poate străbate stilul până la gametul femei. De regulă, când în
procesul de hibridare sunt implicate specii cu stiluri de lungime diferită, se foloseşte drept
genitor matern specia cu stilul mai scurt.
Din practica cercetării s-a constatat că atunci când se încrucişează Phaseolus
vulgaris x Phaseolus multiflorus rezultă un procent foarte redusde seminţe (0,48%), în timp ce
la schimbarea poziţiei genitorilor, proporţia de seminţe hibride ajunge până la 42%.
De asemenea, se cunoaşte că încrucişarea între speciile de Solanum tuberosum x
Solanum acaule nu reuşeşte din cauză că tubul polenic al genitorului mascul nu poate străbate
stilul formei femele. În schimb, dacă se practică încrucişarea reciprocă, folosindu-se, deci,
specia Solanum tuberosum drept genitor mascul, hibridarea nu întâmpină nici o greutate.
Tratarea cu substanţe stimulatoare de creştere se foloseşte pentru a mări, pe de o
parte, receptivitatea stigmatului pentru polenul celeilalte specii, iar pe de altă parte, pentru a
favoriza creşterea tubului polenic al grăunciorilor de polen.
Embriocultura se practică pentru eliminarea incompatibilităţii manifestate la unele
specii între embrionul diploid şi endospermul triploid al seminţei. Metoda constă în detaşarea
embrionului imediat după formarea lui şi transplantarea acestuia pe medii de cultură speciale.
Astfel de transplantări s-au folosit pentru realizarea hibrizilor Între Lycopersicum peruvianum
x Lycopersicum glandulosum.
Dublarea sau înjumătăţirea numărului de cromozomi se foloseşte cu scopul de a
se realiza acelaşi grad de ploidie a celor doi parteneri. Uneori, hibridarea între două specii cu
număr egal de cromozomi se realizează mai uşor şi cu rezultate mai bune dacă la una dintre
acestea se dublează numărul de cromozomi. Astfel, hibridarea între speciile Lycopersicon
peruvianum x Lycopersicon esculentum reuşeşte cu foarte mare greutate dar, dacă, prin
colchicinizare, se dublează numărul de cromozomi ai speciei esculentum (4x = 24),
încrucişarea se realizează cu uşurinţă.
Sterilitatea hibrizilor în generaţia F1 este determinată de diferenţierile între gameţi
rezultate ca urmare a repartizării neregulate a cromozomilor la polii celulei în timpul meiozei,
precum şi de imposibilitatea împerecherii cromozomilor celor doi gameţi care participă la
formarea zigotului.
Sterilitatea hibrizilor interspecifici sau intergenerici variază în limite foarte largi,
determinate de gradul de înrudire a genitorilor şi de gradul de omologie a genomurilor celor
doi parteneri. Cu alte cuvinte, principalele cauze ale intersterilităţii hibrizilor îndepărtaţi
rezidă din deosebirile de ordin calitativ şi cantitativ dintre garniturile cromozomice ale celor
două forme parentale.
Astfel, la încrucişarea formelor parentale cu genomuri omoloage şi număr egal de
cromozomi rezultă întotdeauna hibrizi fertili. În această situaţie toţi cromozomii se conjugă
normal iar celulele sexuale care se formează au acelaşi număr de cromozomi.
Dacă cele două forme parentale au genomuri omoloage, dar un număr diferit de
cromozomi, hibrizii rezultaţi sunt parţial sterili.

24
 Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul în care cele două forme participante la
hibridare au genomuri neomoloage, dar acelaşi număr de cromozomi.
În sfârşit, hibrizii rezultaţi din genitori cu număr diferit de cromozomi şi genomuri
neomoloage sunt întotdeauna sterili.
Fenomene de sterilitate se întâlnesc uneori şi din cauza condiţiilor nefavorabile de
mediu, cum ar fi temperaturile scăzute sau umiditatea atmosferică ridicată. Astfel la viţa de
vie, în aceste condiţii se manifestă meierea şi mărgeluirea, iar la unele specii pomicole florile
se scutură sau avortează.
Refacerea fertilităţii hibrizilor interspecifici se poate realiza prin două metode, şi
anume: hibridarea regresivă, şi dublarea numărului de cromozomi.
Hibridarea regresivă se practică pentru eliminarea treptată a cromozomilor
aparţinând genomului mascul şi refacerea genomului matern sau pentru refacerea completă a
genomului patern, realizându-se, astfel, o transplantare a nucleului patern în citoplasmă
formei materne.
Astfel de hibrizi, asemănători fenotipic cu partenerul mascul, dar care prezintă şi
unele caracteristici ale formei materne, poartă numele de hibrizi alloplasmatici.
Eliminarea cromozomilor paterni se poate realiza prin folosirea ca genitor
recurent a partenerului femei (A3 x B), obţinându-se, astfel, refacerea genomului matern.
Pentru refacerea genomului patern se foloseşte ca genitor recurent partenerul
mascul (A x B3).
Fertilitatea hibrizilor interspecifici se poate reface, uneori, numai după o singură
retroîncrucişare cu unul din părinţi sau prin încrucişarea cu o a treia specie din alt gen.
Dublarea numărului de cromozomi restabileşte omologia cromozomilor în
celulele care vor da naştere la gameţi. În acest fel meioza se va putea desfăşura normal,
obţinându-se aloploizi (amphidiploizi) fertili. Dublarea numărului de cromozomi se poate
realiza prin tratarea cu colchicină a seminţelor în Fo.
Fertilitatea hibrizilor interspecifici trebuie refăcută numai pentru plantele cu
reproducere sexuată. Acest lucru nu prezintă importanţă la speciile ce se reproduc pe cale
vegetativă şi, din acest motiv, hibridările îndepărtate s-au extins pe o scară mai largă la aceste
specii.

Tehnica hibridării
Pentru a avea rezultate în obţinerea organismelor hibride, acestea sunt
condiţionate de executarea corectă a următoarelor operaţii: alegerea genitorilor, asigurarea
coincidenţei la înflorire a acestora, alegerea plantelor care participă la hibridare, precum şi a
inflorescenţelor şi florilor, castrarea, izolarea şi polenizarea, controlul fecundării, recoltarea
seminţelor hibride.
Alegerea genitorilor. Alegerea corectă a formelor parentale este o condiţie
esenţială pentru obţinerea unor rezultate scontate în hibridările sexuate. În acest sens, este
nevoie de o cunoaştere detaliată a caracterelor şi însuşirilor pe care le posedă toate sursele de
germoplasmă din colecţie, precum şi a modului de condiţionare genetică a acestora,
cunoaştere care este posibilă numai pe baza unor studii amănunţite efectuate în timp.
Criteriile de alegere a formelor parentale se stabilesc în funcţie de obiectivele
urmărite în ameliorarea fiecărei specii.
Un prim criteriu îl constituie valoarea caracterelor şi însuşirilor pozitive pe care le
posedă cele două forme parentale şi un număr cât mai mic de însuşiri negative.
Pentru obţinerea unor hibrizi valoroşi este necesar să se folosească drept forme
parentale ecotipuri îndepărtate geografic, dar ale căror perioade de înflorire să coincidă
pentru uşurarea polenizărilor.

25
 Dacă programul de ameliorare permite, este indicat ca unul dintre genitori să fie
soiul zonat, a cărui putere de adaptare la condiţiile climatice este cunoscută. Celălalt genitor
trebuie să participe cu unele caractere sau însuşiri complementare în care soiul zonat este
deficitar. În cazul în care se practică hibridări interspecifice sau intergenerice, un rol foarte
mare îl joacă aptitudinea pentru hibridare îndepărtată a formelor parentale.
Indiferent de programul de ameliorare, pentru ca hibridarea să fie eficientă,
formele parentale trebuie să fie homozigote cel puţin pentru perechile de alele care
condiţionează caracterele sau însuşirile a căror combinare se urmăreşte. Cele mai bune
rezultate, însă, se obţin când la încrucişarea speciilor autogame se folosesc linii pure, iar la
speciile alogame linii consangvinizate.
Atunci când se urmăreşte combinarea "în hibrid" a unor caractere cu ereditate
simplă, exteriorizate tranşant în fenotip (formă, mărime, culoare), alegerea genitorilor este
facilă.
Dimpotrivă, dacă se urmăreşte combinarea unor caractere condiţionate poligenic,
alegerea formelor parentale este o lucrare mult mai laborioasă.
În astfel de cazuri este necesară studierea valorii hibridologice a formelor
parentale prin hibridări ciclice sau dialele, pentru a se putea stabili capacitatea combinativă
generală şi, respectiv, capacitatea combinativă specifică a acestora. Datorită numărului foarte
mare de combinaţii necesare în studiile hibridologice se recomandă efectuarea hibridărilor
ciclice, după care, se vor reţine pentru hibridările dialele numai formele de material biologic
care au prezentat cea mai bună capacitate combinativă generală.
În general, partenerii trebuie să posede caracterele şi însuşirile pe care urmărim să
le transferăm noului hibrid, exprimate în cel mai înalt grad, printre acestea trebuind să se
numere obligatoriu elementele care condiţionează productivitatea (coeficienţii de fertilitate şi
indicii de productivitate). De asemenea, nu se neglijează nici însuşirile fiziologice, biochimice
şi tehnologice.
Contează de asemenea, homozigoţia genitorilor, măcar pentru caracterele şi
însuşirile pe care dorim să le întrunească noul organism hibrid. Din acest motiv, în lucrările de
hibridare la speciile autogame, se utilizează frecvent liniile pure iar la cele alogame, liniile
consangvinizate. Uneori, din diferite motive, se pot folosi ca genitori şi forme heterozigote. În
acest caz, însă, alegerea celor mai potriviţi genitori este foarte dificilă deoarece în cadrul
speciilor alogame aproape fiecare plantă reprezintă un genotip diferit. În astfel de situaţii se
recomandă alegerea unor grupe de plante care să posede cât mai multe însuşiri pozitive.
Pentru a se putea controla dacă hibridarea s-a produs sau nu, se recomandă ca
genitorul mascul să posede unele caractere dominante bine evidenţiate în fenotip. În acest caz,
dacă în urma încrucişării în generaţia F1 plantele prezintă caracterele formei materne, rezultă
că plantele respective s-au dezvoltat din seminţe autopolenizate şi, deci, hibridarea nu a reuşit.
Asigurarea coincidenţei la înflorire a celor două forme parentale este, de
asemenea, necesară pentru reuşita hibridării.
Pentru aceasta, în funcţie de decalajul existent între cei doi genitori, se folosesc
mai multe metode, dintre care mai frecvente sunt: însămânţarea la epoci diferite, grăbirea sau
încetinirea vegetaţiei, precum şi unele procedee mecanice.
Dacă se urmăreşte grăbirea vegetaţiei, se expun plantele la temperaturi mai
ridicate, se tratează cu stimulatori de creştere, se măreşte doza de îngrăşăminte cu fosfor sau,
în sfârşit, plantele se expun la durate şi intensităţi diferite de iluminare în funcţie de specie.
În cazul în care se urmăreşte încetinirea vegetaţiei la una din formele parentale,
plantele vor fi expuse la temperaturi mai scăzute, seminţele se vor trata cu inhibitori de
creştere, se va mări doza de îngrăşăminte cu azot.

26
 Printre procedeele mecanice folosite îndeosebi la speciile pomicole, amintim:
depozitarea zăpezii în jurul tulpinilor şi menţinerea acesteia până primăvara târziu, acoperirea
plantelor cu folii de polietilenă, ciupirea mugurilor floriferi etc.
Dacă se constată că toate aceste procedee nu sunt eficiente, se va folosi polen
conservat.
Alegerea plantelor care participă la hibridare, a inflorescenţelor şi florilor.
Partenerii oricărei hibridări trebuie să fie plante bine dezvoltate, sănătoase, viguroase şi
productive. Acestea trebuie să fie semănate sau plantate în condiţii optime, pentru a
exterioriza cât mai bine caracterele şi însuşirile valoroase. La aceste exemplare se vor alege
cele mai dezvoltate inflorescenţe (spicul principal la cereale, inflorescenţele bazale la
leguminoase, inflorescenţele de la baza lăstarilor la viţa de vie, inflorescenţele de la baza
ramurilor la speciile pomicole), iar din cadrul inflorescenţei numai florile normal dezvoltate.
Pentru polenizare se vor folosi numai inflorescenţe bine expuse şi bine hrănite,
pentru a se asigura obţinerea de cât mai multe seminţe hibride. Dacă inflorescenţele prezintă
un număr mare de flori în stadii diferite de dezvoltare, se vor reţine pentru polenizare numai
jumătate dintre acestea, cele normal dezvoltate, înlăturându-se acelea care au fost polenizate
deja, cele prea tinere sau afectate de unii dăunători.
Castrarea (emascularea) reprezintă operaţia de îndepărtare a staminelor la florile
hermafrodite, a florilor mascule la plantele monoice şi a indivizilor masculi la speciile dioice.
În lucrările de creare a materialului iniţial nou, castrarea se execută întotdeauna manual, cu
instrumentar adecvat, în funcţie de specia cu care se lucrează.
Unele procedee chimice de sterilizare a polenului la plantele femele, ca şi
castrarea genetică (androsterilitatea), se utilizează numai în procesul de obţinere a seminţei.
Eliminarea elementelor sexuale mascule se face obligatoriu înainte de maturarea
acestora.
Castrarea se execută, de regulă, dimineaţa, după ce se ridică rouă sau spre seară,
pentru a se evita arşiţele din timpul zilei care afectează florile femele. De asemenea, se vor
evita zilele cu vânturi puternice.
Imediat după castrare se controlează calitatea lucrării, după care, inflorescenţele
se izolează cu pungi de hârtie pergament sau din tifon, rezistente la factorii climatici.
Dimensiunile izolatorilor sunt condiţionate de mărimea inflorescenţelor ce urmează a fi
izolate.
Polenizarea se execută la momentul optim, adică atunci când pe suprafaţa
stigmatului apare o secreţie specifică ce marchează gradul de receptivitate maxim pentru
fecundare.
În funcţie de specie şi de metoda de hibridare utilizată, polenizarea poate fi:
forţată, liberă sau semiliberă.
Polenizarea forţată se practică în cazul hibridării liniilor pure la plantele
autogame sau a liniilor consangvinizate la speciile alogame. Operaţia constă în depunerea
polenului de la genitorul patern, recoltat proaspăt sau conservat, pe stigmatul formei materne.
Imediat după efectuarea polenizării cu ajutorul unor pensule fine, tampoane de vată sau
pulverizatoare speciale, inflorescenţele se vor izola din nou şi se vor eticheta. Pe etichete se
vor menţiona datele privind genitorul mascul, momentul polenizării şi numele celui care a
efectuat operaţia.
Polenizarea liberă presupune îndepărtarea componentelor sexuale mascule ale
florilor femele şi lăsarea liberă a inflorescenţelor pentru a se poleniza entomofil sau anemofil
cu polenul genitorului masculsemănat alăturat. Metoda se practică, de asemenea, la speciile
alogame autosterile sau androsterile. Inconveninetul polenizării libere constă în faptul că, în
combinaţiile hibride rezultate, nu se cunosc decât genitorii materni.
Polenizarea liberă se utilizează îndeosebi în procesul de producere de sămânţă.

27
 Polenizarea semiliberă asigură cunoaşterea ambilor parteneri care participă la
încrucişare. Metoda constă în introducerea sub acelaşi izolator a celor doi parteneri sau a
inflorescenţelor acestora, după îndepărtarea componentelor mascule ale florilor partenerului
matern. De regulă, pentru a se realiza un procent mai mare de flori polenizate, sub izolator se
introduc insecte polenizatoare.
Procentul de seminţe hibride, deci de reuşită a încrucişărilor, în condiţiile în care
se respectă toate regulile impuse în astfel de lucrări este condiţionat în mare măsură de gradul
de viabilitate a polenului (proaspăt sau conservat) şi de receptivitatea stigmatelor pentru
polen.
Viabilitatea polenului este maximă în primele zile de la ajungerea la maturitate a
acestuia, după care scade treptat. Păstrat în condiţii optime însă, îşi poate menţine viabilitatea
o perioadă mai mare de timp. Astfel, la viţa de vie, se menţionează că în condiţii de umiditate
şi temperaturi scăzute viabilitatea polenului se poate menţine peste patru ani.
În ce priveşte controlul viabilităţii, acesta se poate face atât în condiţii de câmp cât
şi de laborator. Pentru examinarea în câmp se folosesc plantele test ale căror stigmate se
polenizează cu polen recoltat în diferite etape şi păstrat corespunzător.
În laborator, grăunciorii de polen se vor trece pe medii speciale la temperatură şi
umiditate favorabile, după care, la microscop, se va observa gradul de germinare.
Receptivitatea stigmatelor la genitorii materni este diferită de la o specie la alta şi
depinde de faza de maturaţie şi de condiţiile de mediu. O influenţă puternică asupra
receptivităţii stigmatelor o are modul de polenizare în cadrul speciei (autogam sau alogam).
La plantele autogame, pentru a se favoriza autofecundarea, întotdeauna
receptivitatea stigmatelor va fi redusă.
Dimpotrivă, la speciile alogame, stigmatele vor fi viabile şi receptive o perioadă
mai mare de timp pentru a se favoriza polenizarea cu polen provenit de la alte plante.

28
 IV. UTILIZAREA RESURSELOR GENETICE
VEGETALE

4.1. Utilizarea resurselor genetice pentru ameliorarea grâului

Suprafeţele cultivate în momentul de faţă în lume se bazează pe două forme

principale şi anume: grâul hexaploid sau grâul de pâine şi grâul tetraploid sau grâul dur.
La formarea celor două categorii de grâu au participat trei specii din flora
spontană, Triticum beoticum, Aegilops speltoides şi Aegilops squarrosa.
Prima formă numită şi Triticum aegilopoides se caracterizează printr-o
variabilitate genetică foarte mare datorată condiţiilor ecologice diferite în care se dezvoltă.
A doua formă are centrul de diversitate în sudul Turciei, nordul Siriei şi al Irakului
şi se caracterizeată printr-o variabilitate genetică ceva mai restrânsă.
A treia formă se găseşte răspândită în diferite areale climatice de la stepele uscate
de la marginea deşerturilor până la centura de păduri din zona temperată. Centrul de
diversitate pentru această formă este considerat sudul Mării Caspice.
A patra componentă a grâului cultivat este un tetraploid reprezentat de Triticum
dicoccoides şi Triticum araraticum. Aceste două forme sunt asemănătoare din punct de
vedere morfologic însă foarte diferite din punct de vedere genetic.
Dintre aceste două tipuri tetraploide cel care interesează activitatea de ameliorare
a plantelor este Triticum dicoccoides deoarece numai formele aparţinând acestui tip sunt
înrudite cu grânele cultivate.
În România colecţiile de germoplasmă pentru grâu sunt amplasate la INCDA
Fundulea şi SCDA Turda.
Analiza provenienţei geografice a acestor surse de germoplasmă dovedeşte marea
variabilitate ecologică a zonelor de colectare, materialul reprezentând toate zonele mari
cultivatoare de grâu precum şi unele zone periferice.
În vederea ameliorării capacităţii de producţie trebuie să se utilizeze acele surse de
germoplasmă care prezintă valori mari pentru unele elemente de productivitate (MMB,
numărul de boabe în spic, numărul de spice la unitatea de suprafaţă).
Masa a 1000 de boabe constituie una din componentele cele mai importante şi mai
stabile ale producţiei de grâu şi un factor determinant al randamentului de făină.
Numărul de boabe în spic este determinat de mărimea spicului şi de numărul de
boabe în spiculeţe.
Numărul spicelor pe unitatea de suprafaţă este determinat de capacitatea de
înfrăţire a plantei şi de capacitatea de dezvoltare a unor fraţi fertili, cu spice normale.
În ceea ce priveşte ameliorarea calităţii boabelor, cercetările sunt îndreptate în
direcţia ameliorării conţinutului şi calităţii proteinei vegetale. Aceasta, comparativ cu proteina
animală, este mai accesibilă, mai ieftină şi evită apariţia unor boli determinate de consumul
îndelungat de carne.

29
 Îmbunătăţirea valorii nutritive a proteinelor din grâu prin sporirea conţinutului în
lizină interesează atât alimentaţia omului cât şi pe cea a animalelor.
Referitor la ameliorarea rezistenţei la boli se apreciază este aceasta aduce cea mai
importantă contribuţie la dezvoltarea producţiei agricole.
Una din problemele actuale privind combaterea genetică a bolilor o constituie
obţinerea de organisme care să aibă o rezistenţă mai durabilă în comparaţie cu rezistenţa de
scurtă durată a soiurilor actuale. În acest sens, în funcţie de structura ereditară a plantei gazdă
şi de posibilităţile de luptă cu agentul fitopatogen, s-au formulat noţiunile de rezistenţă
verticală şi rezistenţă orizontală.
Rezistenţa verticală reperezintă posibilitatea plantei de a lupta numai cu unele rase
fiziologice ale unui agent fitopatogen. Aceasta mai este cunoscută şi sub numele de rezistenţă
temporară deoarece, la apariţia altor rase fiziologice ale agentului respectiv, rezistenţa nu se
mai manifestă. Fiind determinată de gene majore este uşor de transferat la plantele de cultură
fiind aproape totală o oarecare perioadă de timp, după care eficacitatea ei scade până la
compromiterea totală a culturii atacate.
Rezistenţa orizontală constituie posibilitatea plantei de a lupta cu toate rasele
fiziologice ale unui agent fitopatogen sau cu mai mulţi agenţi patogeni. Fiind determinată
poligenic, rezistenţa orizontală poate varia în privinţa manifestării şi este dificil de transmis
prin intermediul tehnicilor clasice de ameliorare.
Metoda de lucru pentru crearea soiurilor cu rezistenţă orizontală trebuie să ducă la
obţinerea unei populaţii cu o mare flexibilitate genetică prin încrucişarea liberă în interiorul
culturilor existente.
Selecţia elitelor se poate face în condiţii de infecţie naturală însă pentru grăbirea
procesului de ameliorare se poate recurge la infecţii artificiale sau la unele metode de
intensificare a acţiunii bolilor.
Cele mai importante boli care atacă culturile de grâu sunt: făinarea (Erysiphe
graminis), rugina brună (Puccinia recondita), rugina galbenă (Puccinia striiformis), rugina
neagră (Puccinia graminis), mălura comună (Tilletia triticoides şi Tiletia intermedia), mălura
pitică (Tilletia controversa), tăciunele zburător (Ustilago tritici), pătarea brună a frunzelor
(Septoria tritici), putrezirea rădăcinilor (Cochliobolus sativus).
Principala metodă de îmbunătăţire a rezistenţei genetice la acţiunea agenţilor
fitopatogeni o constituie utilizarea surselor de germoplasmă din flora spontană, rezistente sau
imune la patogenul respectiv. Trasmiterea genelor de rezistenţă se face prin hibridare
interspecifică urmată de 4-5 generaţii de retroîncrucişare pentru ca, pe lângă genele de
rezistenţă, soiul obţinut să se caracterizeze şi prin capacitate de producţie şi prin calitate
corespunzătoare.
Dintre dăunătorii mai importanţi care produc pagube la grâu amintim: musca de
Hessa (Phitophaga destructor), gândacul frunzelor de cereale (Oulema melanopus), viespea
grâului (Cephus cinctus, Cephus pygmaeus), musca neagră a cerealelor (Oscinella frit), musca
galbenă a cerealelor (Cholorops pumilionis), musculiţa spicului de grâu (Contarinia tritice),
nematozii grâului (Tylenchus tritice).
Crearea de forme rezistente la atacul dăunătorilor este posibilă, de asemenea, prin
utilizarea germoplasmei din flora spontană care prezintă rezistenţă sau chiar imunitate şi care
se va constitui în genitor donor în hibridări interspecifice.
Amintim în acest sens Triticum turgidum ssp.dicoccum, Triticum turgidum conv.
durum, Triticum timopheevi.
În ceea ce priveşte resursele genetice pentru ameliorarea însuşirilor de rezistenţă
la factorii nefavorabili de mediu, cele mai bune surse de germoplasmă sunt constituite din
soiurile ameliorate care conţin gene valoroase pentru una sau mai multe însuşiri de
adaptabilitate.

30
 4.2. Utilizarea resurselor genetice pentru ameliorarea secarei

Datorită rusticităţii sale foarte pronunţate, secara este extinsă în cultură pe areale
foarte diverse din pucnt de vedere pedoclimatic. Toate soiurile de secară aparţin unei singure
specii (secale-cereale).
Genul Secale cuprinde însă numeroase alte specii printre care: Secale anatolicum,
Secale africanum, Secale ancenstrale, Secale ciliatoglume, Secale dalmaticum, Secale
afganicum, Secale kuprijanovii, Secale montanum, Secale silvestre, Secale vavilovi, Secale
dichoricum, Secale segetale.
Fiind o specie alogamă secara prezintă o mare variabilitate determinată şi de
posibilitărţile de recombinare a genelor din cadrul diverselor populaţii. Astfel numai în cadrul
speciei cultivate s-au determinat 18 variabilităţi bine individualizate.
În realizarea obiectivelor de ameliorare speciile sălbatice pot contribui la
îmbunătăţirea calităţii, la sporirea rezistenţei la temperaturile scăzute, precum şi a rezistenţei
la atacul agenţilor fitopatogeni.
Urmare a condiţiilor geografice şi de cultură specia Secale cereale diferenţiază
două tipuri distincte:
- tipul rigidum (sudic) apropiat de formele anuale sălbatice;
- tipul indoeuropaeum (nordic) cu spice mai elastice şi mai puţin aspre.
Plantele aparţinând acestei specii au talia apropiată de 2 m, spicul lung de 5-20 cm
iar boabele au lungimea de 5-10 mm.
Specia Secale segetale, răspândită în zonele premontane şi montane ale
Transcaucazului, Asiei Mici şi Centrale, se caracterizează prin plante cu talie mai redusă (90-
150 cm), spicul parţial fragil şi boabe relativ mari.
Specia Secale vavilovi, răspândită în zona Caucazului şi Transcaucazului se
caracterizează prin talie redusă (40-50 cm), cu spicul de 6-9 cm, boabe mici, scurte şi subţiri.
Specia Secale silvestre, răspândită pe un areal foarte larg din Câmpia Ungariei
până în Asia, se caracterizează printr-o creştere redusă (20-40 cm), cu un procent foarte
ridicat de autofertilitate.
Specia Secale anatolicum, se caracterizează prin talie înaltă a plantelor (130-140
cm) cu o capacitate de înfrăţire de aproximativ de 10 fraţi pe plantă, spicul mare (10-12 cm)
cu boabe relativ mici.
Specia Secale africanum, răspândită în sudul Africii se caracterizează prin
numeroase tulpini subţiri regenerabile anual cu o pronunţată fecundare autogamă.
Specia Secale kuprijanovii, răspândită în nordul Caucazului şi partea vestică a
Transcaucazului, se caracterizează printr-o înfrăţire foarte puternică (100-300 de tulpini) cu
spicul de 9-10 cm şi 8 mm lăţime.
În general speciile din flora spontană sunt utilizate în ameliorare pentru rezistenţa
deosebită manifestată faţă de acţiunea agenţilor fitopatogeni şi a factorilor nefavorabili de
mediu.
Transferul genelor de rezistenţă este posibilă pe calea hibridărilor interspecifice,
eficienţa hibridărilor fiind mult mai bună când genitorii sunt mai apropiaţi genetic comparativ
cu situaţia în care formele parentale sunt depărtate din acest punct de vedere.

4.3. Utilizarea resurselor genetice pentru ameliorarea orzului

31
 În ceea ce priveşte originea orzului cultivat există două puncte de vedere. Astfel
se apreciază ca acesta ar avea originea în orzul sălbatic cu şase rânduri din care s-au format
speciile Hordeum vulgare şi Hordeum distichum. Un alt punct de vedere ar fi acela că orzul
cultivat s-a format din două specii sălbatice şi anume Hordeum agriocrithon şi Hordeum
spontaneum. Şi în privinţa numărului de specii cultivate şi sălbatice nu există un punct de
vedere comun. Unii autori apreciază că genul Hordeum conţine 27 de specii, din care 26 sunt
sălbatice, alţi autori apreciază că genul Hordeum este format din 25 de specii iar alţii din 29
de specii.
Dacă majoritatea autorilor menţionează numărul mare al speciilor sălbatice şi
consideră că doar una sau două sunt cultivate, Cristea (1981) precizează cel puţin trei specii
cultivate (Hordeum vulgare, Hordeum distichum, Hordeum iregulare) şi nouă specii sălbatice
(Hordeum spontaneum, Hordeum agriocrithon, Hordeum maritimum, Hordeum pusillum,
Hordeum bulbosum, Hordeum jubatum, Hordeum murinum, Hordeum secalinum, Hordeum
nodosum).
În general cel mai frecvent material iniţial folosit în ameliorarea orzului atât
pentru îmbunătăţirea productivităţii cât şi pentru calitate este constituit din populaţiile hibride
obţinute prin hibridare intraspecifică. Pentru ameliorarea rezistenţei la acţiunea agenţilor
fitopatogeni şi a factorilor nefavorabili de mediu se obţin rezultate notabile numai în cazul
folosirii hibrizilor interspecifici.
Mai mult decât la alte cereale, la orz se întâlnesc unele probleme în realizarea
hibridărilor îndepărtate. Astfel se menţionează incapacitatea polenului de a germina pe un
stigmat străin formarea prea înceată a tubului polinic, oprirea acestuia din creştere, lipsa de
dezvoltare a endospermului hibrid.
Sporirea capacităţii de producţie a orzului este posibilă prin utilizarea resurselor
genetice autohtone la care se urmăreşte în primul rând elementele de productivitate.
În ceea ce priveşte ameliorarea calităţii problema se pune diferit în funcţie de
direcţiile de utilizare astfel, atunci când se foloseşte pentru furajarea animalelor se urmăreşte
producţia de proteină care la orz variază între 8-17% în funcţie de tehnologia aplicată şi
condiţiile pedoclimatice.
Atunci când orzul este folosit pentru fabricarea berii interesează în mai puţină
măsură conţinutul de proteină şi calitatea acesteia, urmărindu-se mai mult conţinutul de
amidon care asigură o fermentare corespunzătoare.
Între bolile care atacă orzul se menţionează tăciunele zburător (Ustilago nuda),
tăciunele îmbrăcat (Ustilago hordeii), tăciunele negru (Ustilago nigra), făinarea (Erysiphe
graminis), rugina pitică (Puccinia hordeii), rugina galbenă (Puccinia astriiformis), sfâşâierea
frunzelor (Helmithosporium gramineum), pătarea reticulară a frunzelor (Helmithosporium
teres). Pentru fiecare din aceste boli se întâlnesc numeroase surse de germoplasmă obţinute în
deosebi prin hibridări interspecifice.

4.4. Utilizarea resurselor genetice pentru ameliorarea orezului

Pentru ameliorarea orezului cultivat, formele sălbatice existente au o deosebită

importanţă în vederea transferării unor caractere şi însuşiri cerute de obiectivele de
ameliorare. Astfel de forme se găsesc în diferite areale geografice , îndeosebi în Asia şi
Africa.
Din zonele vestică şi centrală din Africa se pot utiliza unele forme rustice, cum ar
fi O. angustifolia, O. tisseranti, O. eichingeri şi O. punctata. Din Asia şi Australia se pot
utiliza formele O. rufipogon, O. nivara, O. spontanea, O. officinalis, O. longiglumis, O
meyeriana, O. schlechteri etc

32
 Odata cu obţinerea noilor soiuri de orez s-a constatat o înlocuire foarte rapidă a
formelor existente. Măsuri pentru păstrarea acestui material biologic s-au luat încă din anii
1957 – 1963 (M. Cristea, 1988), prin efectuarea unor expediţii ştiinţifice care au avut drept
scop colectarea şi păstrarea tuturor formelor primitive de orez.
Astfel, au fost organizate 12 expediţii de colectare, iar materialul obţinut a fost
depozitat, în vederea conservării, la Institutul Internaţional de Cercetare a Orezului înfiinţat în
Filipine în anul 1962 unde se pătrează peste 2300 de forme.
Cu toate eforturile cercetătorilor, totuşi, aportul speciilor sălbatice în ameliorarea
orezului nu este încă valorificat pe deplin.
Cercetările privind utilizarea unor specii sălbatice în ameliorarea acestei plante au
arătat că specia sălbatică O. nivara conţine unica sursă de rezistenţă la virusul piticirii..
Pentru rezistenţa la unele rase bacteriene de mană, au fost descoperite speciile
sălbatice O.eichingeri şi O.punctata.
Pentru rezustenţa la sfredelitorul tulpinilor a fost identificată specia O.ridleyi în
Malaysia. Cauzele acestei rezistenţe sunt puse pe seama unor straturi de ţesut scerenchimatic
şi a unui conţinut mai mare de siliciu în membranele celulelor. In aceeaşi idee se apreciază că
lungimea redusă a internodurilor la seciile sălbatice influenţează negativ creşterea şi
dezvoltarea larvelor ecestei insecte.
In ceea ce priveşte rezistenţa la condiţii de umiditate excesivă s-a demonstrat că se
poate utiliza în ameliorarea speciilor cultivate O. perennis şi O.sativa, varietatea spontanea.

4.5. Utilizarea resurselor genetice pentru ameliorarea porumbului

Dacă la majoritatea speciilor cultivate se cunosc speciile înrudite cu acestea, nu

acelaşi lucru se poate spune şi despre porumb. La această plantă nu se cunoaşte decât ipotetic
stămoşul sălbatic. In ceea ce priveşte speciile înrudite, nu poate fi vorba de aşa ceva întucât
genul Zea nu are decât o singură specie şi anume Zea mays. Cu toate aceste, nu se poate spune
că nu există variabilitate genetică în cazul porumbului, aceasta deoarece, de-a lungul timpului,
au existat nenumărate încrucişări între diverse rase care au condus la îmbogăţirea surselor de
germoplasmă pentru această specie.
La porumb, comparativ cu alte plante de cultură, procesul de eroziune genetică este
mult mai accentuat, mai ales datorită modului de polenizare dar şi din cauza introducerii
rapide a unor noi hibrizi şi eliminarea din cultură a populaţiilor exiestente.
Această situaţie a determinat efectuarea unor ecţiuni de colectare a materialului
biologic, de indentificare a noi populaţii de porumb şi conservarea acestoara în bănci de gene.
Cea mai mare variabilitate a resurselor genetice pentru porumb se întâlneşte pe
continentul american, mai ales în statele Americii centrale şi de sud, aceasta din cauza
condiţiilor ecologice foarte diferite de la o zonă la alta. In Europa există, de asemenea, o
variabilitate pronunţată a germoplasmei însă mult mai redusă faţă de cea americană din cauza
condiţiilor de mediu mai uniforme şi a introducerii porumbului în cultură mult mai târziu. In
Africa şi Asia formele de germoplasmă pentru porumb sunt, în general, foarte puţine.
Datorită importanţei economice deosebite a porumbului, desigur şi procesul de
ameliorare s-a dezvoltat pe măsură, fiind identificate forme de material biologic cu care se
poate realiza fiecare obiectiv de ameliorare. Astfel, s-au identificat resurse genetice pentru:
- ameliorarea capacităţii de producţie;
- ameliorarea calităţii boabelor;
- ameliorarea rezistenţei la agenţii fitopatogeni;
- ameliorarea rezistenţei la factorii nefavorabili de mediu.
In decursul procesului de ameliorare, caracterele şi însuşirile acestei importate
plante de cultură au fost îmbunătăţite permanent pentru a răspunde cerinţelor economice ale

33
fiecărei perioade în parte. Datorită faptului că s-a pus un accent foarte mare pe capacitatea de
producţie şi calitatea acesteia, s-a ajuns la o tratare mai puţin atentă a unor însuşiri biologice
foarte importante cum ar fi rezistenţa la boli, rezistenţa la acţiunea nefavorabilă a factorilor de
mediu, însuşiri pe care planta le-a pierdut. Din aceste considerente se pune problema utilizării
celor mai potrivite surse de germoplasmă pentru redarea acestor însuşiri de care planta are
nevoie cu tot mai mare acuitate, aceasta cu atât mai mult cu cât condiţiile actuale de climă
sunt tot mai schimbătoare. In acest sens, un rol important în redarea acestor însuşiri pierdute îl
au speciile sălbatice din genurile Euchlena şi Tripsacum.
Genul Euchlena se aseamănă cu porumbul în ceea ce priveşte unele caractere
morfologice (forma stigmatelor, inflorescenţa masculă) dar şi prin numărul şi structura
cromozomilor. Cuprnde două specii şi anume: mexicana şi perennis.
Cercetările efectuate în vederea transferului unor gene de la cele două specii la
porumb au demonstrat că acestea conduc la o mai bună rezistenţă a porumbului la secetă şi
arşiţă.
Genul Tripsacum, mai îndepărtat în ceea ce priveşte gradul de rudenie faţă de
Euchlaena se încrucişează mai greu cu porumbul dar, totuşi, unele au reuşit. Transferul de
gene de la Tripsacum se face îndeosebi pentru crearea de forme rezistente la bolile
porumbului.

4.6. Utilizarea resurselor genetice pentru ameliorarea fasolei

Variabilitatea existantă pe plan mondial în cadrul germoplasmei la fasole este

deosebit de mare, fapt care dă posibilitatea alegerii celor mai potrivite forme pentru realizarea
obiectivelor de ameliorare urmărite.
Cele mai importante specii existente în cultură sunt: Phaseolus vulgaris,
Phaseolus acutifolius, Phaseolus lunatus, Phaseolus multiflorus, Phaseolus aureus. Cea mai
mare diversitate de forme este înregistrată în cadrul fasolei comune (Ph. vulgaris), care ocupă
cele mai mari suprafeţe cultivate şi cuprinde următoarele varietăţi: sphaericus, ellipticus,
oblongus şi compressus.
La fel ca şi la alte specii, şi la fasole, chiar în condiţiile unei autogamii puternice,
se întâlneşte fenomenul de eroziune genetică. Din aceste motive este necesară explorarea
tuturor arealelor cultivate, îndeosebi a celor cu o frecvenţă mai mare de specii şi varietăţi,
pentru a identifica şi colecta toate formele de germoplasmă care ar putea să fie pierdute. In
acest sens au fost efectuate numeroase acţiuni de colectare în majoritatea ţărilor cultivatoare
de pe toate continentele.
In ceea ce priveşte utilizarea resurselor genetice pentru fasole, există posibilitatea
alegerii celor mei potrivite forme pentru fiecare obiectiv de ameliorare urmărit. Astfel pentru
ameliorarea capacităţii de producţie se urmăresc elementele care asigură acest manifestarea
acestui obiectiv şi anume: numărul plantelor fertile pe unitatea de suprafaţă, numărul păstăilor
pe plantă, numărul boabelor în păstaie, greutatea boabelor pe plantă şi MMB. Din cercetările
efectuate se remarcă faptul că cel mai uşor de influenţat sunt numărul de păstăi pe plantă şi
numărul de boabe în păstaie.
Prin colectarea şi utilizarea în ameliorare a formelor care răspund acestor
deziderate se poate creşte potenţialul biologic al speciei.
La fel de importantă este germoplasma şi pentru ameliorarea calităţii boabelor în
sensul creşterii conţinutului de proteine, a conţinutului de grăsimi, a procentului de tegumente
precum şi a timpului de fierbere.
Un rol, de asemenea, deosebit de important îl au resursele genetice pentru
ameliorarea rezistenţei la agenţii fitopatogeni. Astfel, cele mai utilizate surse pentru realizarea
acestui obiectiv sunt: Phaseolus acutifolius, Phaseolus coccineus, Phaseolus aureus,

34
Phaseolus mungo. Pentru rezistenţă la unele bacterioze au fost identificate surse de
germoplasmă şi în cadrul speciei Phaseolus vulgaris.
In sfârşit, utilizarea resurselor genetice este posibilă şi pentru ameliorarea
rezistenţei la acţiunea factorilor nefavorabili de mediu. In acest sens, datorită adaptării la
condiţiile de mediu din fiecare onă în care se cultivă, cele mai potrivite surse de germoplasmă
sunt soiurile şi populaţiile locale care conţin genele de rezistenţă.
La fasole, mai ales în zonele secetoase, se pune problema fructificării înainte de
apariţia perioadei de secetă. Temperaturile ridicate din perioada înfloritului determină un
procent mai redus de fecundare şi chiar avortarea florilor. Din aceste motive este necesar să se
utilizeze formele de germoplasmă precoce care, printr-un proces echilibrat de selecţie, să
conducă spre o fructificare timpurie.

4.7. Utilizarea resurselor genetice pentru ameliorarea soiei

Soia este cultura care prezintă foarte multe avantaje comparativ cu alte plante.
Astfel, conţinutul foarte ridicat în proteine, calitatea deosebită a acestora, utilizarea în hrana
oamenilor şi animalelor, cantitatea de elemente nutritive lăsate în sol, importanţa ei în cadrul
asolamentului, sunt doar câteva elemente care contribuie la extinderea acestei culturi pe
suprafeţe din ce în ce mai mari.
Din aceste motive şi activitatea de ameliorare a acestei specii cunoaşte o
dezvoltare corespunzătoare.
Cele mai valoroase resurse genetice pentru ameliorarea soiei sunt cele existente în
China, India şi Japonia. Fiecare dintre acestea, prin valoarea lor ameliorativă, pot conduce la
creşterea capacităţii de producţie, a calităţii şi a rezistenţei la actiunea agenţilor fitopatogeni
sau a factorilor de mediu.
In ceea ce priveşte capacitatea de producţie la soia, aceasta este condiţionată de
modul de manifestare a unor indicatori de productivitate şi anume: înălţimea plante, numărul
de plante pe unitatea de suprafaţă, numărul de păstăi fertile pe plantă, numărul de boabe în
păstaie, numărul de boabe pe plantă, greutatea boabelor pe plantă, MMB.
În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că, spre deosebire de alte specii, la soia
ameliorarea este ceva mai laborioasă datorită eredităţii mai puţin pregnante precum şi
influenţei majore a factorilor de mediu asupra productivităţii. Concluzia a fost că, pentru
creşterea capacităţii de producţie este necesar să nu se pornească pe ameliorarea individuală a
unor indici de productivitate (numărul de boabe, mărimea acestora) ci, obligatoriu să se
îmbunătăţească simultan cel puţin doua caractere. Din acest motiv, prin metodele aplicate, în
funcţie de sursele de germoplasmă şi valoarea ameliorativă a acestora, este necesar să se
urmărească mai multe caractere în acelaşi timp.
Referitor la conţinutul de ulei, ameliorarea acestui caracter reclamă utilizarea ca
surse de germoplasmă a soiurilor de tip productiv, cu conţinut ridicat în ulei care, prin selecţie
şi hibridare, să conducă la valori până la nivelul potenţialului productiv al plantei.
La fel ca şi conţinutul de ulei şi cel de proteină este condiţionat poligenic,
determinat de acţiunea aditivă a genelor.
In ceea ce priveşte sursele de germoplasmă pentru conţinutul de proteine s-a
constatat că, în general, soiurile precoce sunt întotdeauna mai bogate în protein comparativ cu
soiurile tardive. Astfel, soiurile precoce conţin aproximativ 35 – 45 % proteine pe când cele
tardive 30 – 40 %. Mai mult, soiurile precoce sălbatice au un conţinut mai ridicat cu 5-7 %
mai mult faţă de soirile cultivate. In consecinţă, pentru ameliorarea conţinutului de proteină,
cele mai bune surse de germoplasmă sunt constituite din soiurile precoce sălbatice.

4.7. Utilizarea resurselor genetice pentru ameliorarea florii soarelui

35
 La floarea – soarelui se înregistrează o variabilitate foarte redusă a germoplasmei
în cadrul formelor cultivate aşa că, singura posibilitate de exploatare a resurselor genetice o
constitue utilizarea formelor din flora spontană. Aceste forme pot fi folosite cu rezultate
remarcabile atât pentru îmbunătăţirea conşinutului de ulei cât şi pentru ameliorarea rezistenţei
la acţiunea agenţilor fitopatogeni.
Astfel, s-a constatat că majoritatea genelor de rezistenţă descoperite la floarea –
soarelui provin din speciile înrudite din flora spontană. Rezultate remarcabile s-au obţinut
prin utilizarea speciilor sălbatice ca surse genetice pentru crearea rezistenţei la Puccinia
helianthi (rugina florii soarelui) şi Plasmopara helianthi (mana florii soarelui). De asemenea,
au fost descoperite surse de rezistenţă la Phoma ssp, Orobanche cumana, Verticilium
alboatrum, Verticilium dahliae, Rhizopus ssp.
Biologia florii la această plantă a îngreunat lucrările de hibridare astfel că
exploatarea fenomenului heterozis a fost posibilă mult mai târziu comparativ cu alte specii.
Pentru efectuarea hibridărilor în condiţii bune a fost necesară obţinerea unor plante cu
sterilitate masculă. Acest lucru a fost posibil prin hibridări interspecifice între Helianthus
tuberosum şi Helianhtus petiolaris sau Helianthus lenticularis.
Descoperirea formelor restauratoare de fertilitate a făcut posibilă obţinerea
hibrizilor pe scară industrială.
Pe lângă aceste forme de germoplasmă, deosebit de utile în lucrările de amelioare
au mai fost identificate şi folosite următoarele: Helianthus agrophyllus, Helianthus
angustifolius, Helianthus argophyllus,Helianthus bolanderi, Helianthus giganteus, Helianthus
grosseserratus, Helianthus hisutus, Helianthua maximiliani etc.
Ca şi pentru alte specii şi pentru floarea soarelui s-au iniţiat nenumărate acţiune de
colectare şi conservarea a germoplasmei în vederea utilizării acesteia în diverse programe de
amelioarea a acestei specii.

V. EXAMINAREA GERMOPLASMEI

Procesul de obţinere a noilor soiuri sau hibrizi, indiferent de metoda folosită, este
o activitate creatoare bazată pe o selecţie permanentă a materialului biologic, începând de la
materialul iniţial şi până la ultima verigă a ameliorării - cultura comparativă de concurs.
Obiectivitatea procesului de selecţie este asigurată numai dacă materialul biologic
cu care se lucrează este examinat în vederea cunoaşterii valorii ameliorative, precum şi a
caracterelor şi însuşirilor urmărite.
Folosind metode adecvate de examinare, din fiecare verigă a procesului de
ameliorare se va reţine numai germoplasma valoroasă cu care se va continua procesul de
selecţie până la obţinerea unui soi nou.
Însuşirea de bază care se urmăreşte, cu preponderenţă, pe parcursul procesului de
ameliorare o constituie capacitatea de producţie - însuşire care nu poate fi examinată decât în
interdependenţă cu o serie de alte însuşiri, şi anume: rezistenţa la factorii climatici, rezistenţa

36
la atacul unor boli şi dăunători, posibilitatea de valorificare a tehnologiilor moderne de
culturale.
Pe lângă aspectele menţionate, valoarea unui material biologic este dată şi de
însuşirile calitative ale acestuia, motiv pentru care, în fiecare verigă a procesului de
ameliorare, aceste însuşiri se examinează vizual, organoleptic sau prin analiză de laborator.
Aprecierea valorii unui material biologic se face prin examinarea acestuia în câmp
sau în laborator, utilizându-se metode directe sau indirecte.
În câmp, examinarea se poate face în condiţii naturale, în cazul în care
fenomenele urmărite apar natural, sau în condiţii de provocare,când se urmăreşte intensitatea
fenomenelor respective apărute ca urmare a acţiunii amelioratorului.
Aprecierea unor fenomene se face global, prin acordarea de note în scara FAO în
care notele 1-2, exprimă manifestarea foarte puternică a fenomenului; 3-4, manifestare
puternică; 5-6, manifestare mijlocie; 7-8, manifestare slabă; 9, absenţa fenomenului respectiv.
Spre exemplu, pentru aprecierea rezistenţei unui soi la un agent fitopatogen,
notele 1-2, se acordă în situaţia în care soiul respectiv este foarte rezistent, notele 3-4 se
acordă când soiul este rezistent, 5-6, mijlociu de rezistent, 7-8, atunci când rezistenţa este
slabă iar 9, când soiul manifestă sensibilitate faţă de agentul respectiv.
Examinarea în condiţii naturale, deşi foarte sigură şi reală, măreşte perioada de
observare şi, din acest motiv, se recurge, de cele mai multe ori, la condiţii provocate.
Astfel, se practică infestarea artificială cu unii agenţi fitopatogeni, se aplică doze
mari de îngrăşăminte cu azot pentru favorizarea căderii etc.
Metodele directe se bazează pe aprecierea vizuală a gradului de manifestare a unei
însuşiri şi acordarea de note în scara FAO, pe când metodele indirecte au în vedere corelaţiile
care se pot stabili între anumiţi indici morfologici, fiziologici, biochimici şi anatomici ai
plantelor şi însuşirea examinată.
Condiţiile artificiale se pot crea pentru completarea observaţiilor făcute în câmp.
Astfel de condiţii se întâlnesc în sere, case de vegetaţie şi, cele mai sigure, în fitotron.
Fitotronul reprezintă o construcţie compartimentată în care absolut toţi factorii de
vegetaţie pot fi asiguraţi în condiţii controlate.
În România, o astfel de clădire există la INCDA Fundulea, cu un spaţiu de
aproximativ 600 m2 repartizat în patru corpuri de clădire compartimentate în module, săli de
lucru şi camere de creştere a plantelor.
În fiecare din aceste încăperi se pot crea condiţii de temperatură scăzută sau
ridicată, lumină slabă sau puternică, periodism variat de iluminare, umiditate variată în sol şi
atmosferă, infecţii artificiale cu diferiţi agenţi fitopatogeni etc. Momentan, din cauza
consumului exagerat de energie necesar pentru asigurarea condiţiilor controlate, clădirea se
află în conservare.
Examinarea în condiţii de laborator completează observaţiile efectuate în câmp
sau în fitotron, de asemenea, prin metode directe sau indirecte.

5.1. Examinarea capacităţii de producţie

Însuşirea esenţială care se examinează în cursul procesului de creare a noilor

forme biologice este capacitatea de producţie. Deşi este o însuşire ereditară, capacitatea de
producţie este foarte puternic influenţată de condiţiile de mediu, reprezentând, în final, un
rezultat al interacţiunii dintre zestrea ereditară şi condiţiile de cultură.
Astfel, capacitatea plantei de a-şi dezvolta organele aeriene şi cele din sol, de a
forma organele de reproducere este condiţionată genetic. Posibilitatea de exprimare a acestei
capacităţi este, însă, puternic influenţată de condiţiile de mediu.

37
 Multitudinea de factori care determină capacitatea de producţie a unui material
biologic pot fi grupaţi în două categorii: factori intrinseci şi factori de influenţă.
Factorii intrinseci sunt exteriorizaţi prin valorile elementelor de productivitate la
care se adaugă, uneori, conţinutul în substanţe utile al produsului principal.
Factorii de influenţă care determină gradul de manifestare a factorilor intrinseci
sunt reprezentaţi prin rezistenţa plantelor la factorii nefavorabili de mediu, precum şi la atacul
agenţilor fitopatogeni sau a unor dăunători.
De aceea, capacitatea de producţie (productivitatea) se va examina în condiţii
uniforme de climă şi sol pentru a se putea separa diferenţele ereditare în vederea reţinerii
numai a exemplarelor cu valoare ameliorativă.
Aprecierea productivităţii se poate face sub aspect fiziologic şi morfologic.
Fiziologic, productivitatea unui material biologic este reprezentată de capacitatea
asimilatorie netă (CAN) şi indicele suprafeţei foliare (ISF).
Capacitatea asimilatoare netă reprezintă cantitatea de substanţă uscată acumulată
într-o unitate de timp pe o unitate de suprafaţă foliară şi se determină cu formula:

CAN(g/m2 ) = x d, în care:

G- cantitatea de substanţă uscată acumulată;

S- suprafaţa foliară pe care s-au făcut observaţiile;
t - timpul, exprimat în zile;
d - factorul de corecţie.
Indicele suprafeţei foliare reprezintă suprafaţa totală a frunzelor unei plante pe
spaţiul de nutriţie afectat sau, cu alte cuvinte, suprafaţa frunzelor plantelor dintr-un anumit soi
pe unitatea de suprafaţă de teren.
Ambele valori se determină în condiţii de câmp sau în fitotron, însă necesită un
volum foarte mare de măsurători şi cântăriri.
Din acest motiv, examinarea capacităţii de producţie, sub aspect fiziologic, se
face, aproape exclusiv, la liniile care manifestă o superioritate evidentă comparativ cu soiul
zonat, în vederea caracterizării lor din acest punct de vedere.
Morfologic, capacitatea de producţie se examinează prin determinarea valorilor
elementelor de productivitate, elemente ce se corelează cu cantitatea de sămânţă uscată
realizată pe unitatea de suprafaţă la produsul principal. Privită sub acest aspect, capacitatea de
producţie este determinată şi de comportarea materialului sub influenţa condiţiilor climatice şi
a agrotehnicii aplicate.
Caracterele morfologice care condiţionează capacitatea de producţie sunt
ereditare, puţin influenţate de mediu şi prezintă variabilitate ridicată. Din aceste motive,
elementele de productivitate constituie un criteriu valoros de selecţie pentru capacitatea
productivă.
La cerealele de toamnă, elementele de productivitate sunt reprezentate de numărul
de fraţi pe plantă, numărul de spice, lungimea medie a spicului, numărul de spiculeţe, numărul
de boabe, greutatea boabelor pe plantă, greutatea a 1000 de boabe.
La porumb, aceste elemente sunt reprezentate de numărul de ştiuleţi pe plantă,
lungimea şi diametrul ştiuletelui, numărul de rânduri de boabe pe ştiulete, numărul boabelor,
greutatea a 1000 de boabe.
La leguminoase: numărul de inflorescenţe, numărul de flori în inflorescenţă,
numărul păstăilor pe plantă, numărul de boabe pe plantă, numărul de boabe în păstaie,
greutatea boabelor pe plantă şi în păstaie, MMB etc.

38
 La viţa de vie, elementele de productivitate sunt: numărul de lăstari fertili pe
butuc, numărul de ciorchini pe butuc, numărul de ciorchini pe lăstar, greutatea ciorchinelui,
numărul de boabe în ciorchine etc.
În mod similar se procedează şi la alte specii, iar unde este necesar se determină şi
cantitatea de principii utile din produsul principal (de exemplu: cantitatea de must, cantitatea
de zahăr în must etc).
În primele verigi ale procesului de ameliorare, examinarea elementelor de
productivitate se face la probe de 50 -100 de plante luate întâmplător din fiecare variantă.
În etape avansate, când cantitatea de material este suficient de mare, examinarea
capacităţii de producţie se face în culturi comparative, conduse după toate normele de tehnică
experimentală.
Astfel, la plantele anuale care se înmulţesc prin seminţe, suprafaţa recoltabilă a
unei parcele trebuie să fie de cel puţin 20 m2 la speciile semănate în rânduri dese, sau cel puţin
100 de plante recoltabile, la speciile semănate în rânduri obişnuite
La plantele multianuale, plantaţiile comparative trebuie să fie formate din parcele
repetiţii, cu cel puţin 5-6 pomi la măr, păr, gutui, 6-8 pomi la prun, cais, piersic, 50 de tufe
recoltabile la coacăz, agriş, zmeur, 25-30 butuci la viţa de vie (N.Său1escu, 1967).
Culturile comparative cu linii, clone sau hibrizi, reprezintă cea mai eficientă
metodă de examinare a productivităţii unui material de ameliorare.
Pentru ca rezultatele obţinute să reflecte cât mai fidel potenţialul biologic al
materialului respectiv, este necesar să se asigure condiţii uniforme de dezvoltare pentru toate
variantele experimentale. Toate parcelele vor fi amplasate pe un teren uniform privind relieful
şi fertilitatea şi vor primi aceleaşi tratamente.
Lucrările de întreţinere se vor efectua în aceeaşi zi pentru toate variantele.
Recoltarea se face separat pe fiecare parcelă, se cântăreşte producţia, iar rezultatele obţinute
se interpretează statistic prin analiza variantei.

5.2. Examinarea însuşirilor de calitate

Însuşirile de calitate sunt exprimate prin conţinutul în substanţe utile, natura

chimică a acestor substanţe, iar la unele specii, îndeosebi cele horticole, şi de o serie de
aspecte care pentru alte specii au o importanţă mai redusă. Astfel, aspectul exterior, mărimea,
culoarea, forma, stratul de pruină, rezistenţa la păstrare şi transport etc. sunt numai o parte din
cerinţele determinante ale calităţii, în funcţie de direcţia de utilizare.
Culoarea are importanţă îndeosebi în ce priveşte aspectul comercial al produsului
util, datorită preferinţelor diferenţiate ale consumatorilor sau ale industriei.
Forma produsului principal este, de asemenea, importantă deoarece poate
condiţiona direcţiile de utilizare ale acestuia. În sfârşit, mărimea poate determina calitatea
unor produse în concordanţă cu cerinţele consumatorilor.
Însuşirile calitative sunt ereditare, dar pot fi influenţate foarte puternic de factorii
nefavorabili de mediu care se manifestă în anumite momente ale perioadei de vegetaţie.
În primele verigi ale procesului de ameliorare, examinarea calităţii se face prin
metode indirecte, pe baza corelaţiilor ce se pot stabili între însuşirea urmărită şi anumite
caracteristici morfo-fiziologice ale produsului principal.
Când cantitatea de material este suficientă, aprecierea calităţii se poate face prin
metode directe, prin analize de laborator.
Metodele folosite trebuie să necesite cantităţi relativ reduse de material, să fie
expeditive şi să permită analiza unui număr mare de probe.
Examinarea calităţii producţiei se face în directă legătură cu modul de utilizare a
acesteia, şi anume: industrializare, consum în stare proaspătă, deshidratare, conservare.

39
 Aprecierea calităţii la cereale se face în funcţie de destinaţia produsului principal,
interesând unele însuşiri specifice. Astfel, pentru grâu, se pune problema în primul rând de a
cunoaşte însuşirile panificabile ale făinii; pentru orzoaică, interesează conţinutul de amidon,
esenţial pentru fabricarea berii; pentru speciile furajere, conţinutul de proteină şi calitatea
acesteia etc. Pentru toate aceste aspecte există aparatură şi metodologie adecvată de analize la
fiecare laborator de ameliorare a plantelor.
Cele mai laborioase lucrări în aprecierea calităţii le necesită cerealele panificabile
la care se apreciază: aspectul exterior, uniformitatea şi sticlozitatea boabelor, conţinutul în
substanţe proteice fi calitatea acestora, cantitatea şi calitatea glutenului, însuşirile de
panificaţie.
Însuşirile făinii se apreciază atât prin metode directe cât şi prin metode indirecte.
Metoda directă, sau proba de panificaţie, se execută doar în etapele avansate ale
procesului de ameliorare şi numai la liniile de perspectivă. Metoda constă în prepararea unei
pâini din cantitatea de 200 g de faină şi compararea însuşirilor acesteia cu cea rezultată din
aceeaşi cantitate de făină de la soiul martor.
Metodele indirecte se bazează pe aprecierea unor însuşiri precum capacitatea
făinii de a forma gaze, capacitatea aluatului de a reţine aceste gaze.
Capacitatea făinii de a forma gaze, datorate fermentaţiei zaharurilor rezultate din
amidon, se apreciază pe mai multe căi, şi anume:
- prin măsurarea cantităţii de maltoză formată de aluat, timp de o oră la
temperatura de 27°C;
- prin măsurarea volumului de bioxid de carbon degajat în timpul fermentării;
- prin măsurarea presiunii exercitate de gazele degajate;
Capacitatea aluatului de a reţine gazele degajate, sau puterea făinii este
determinată de cantitatea şi proprietăţile gliadinei şi gluteninei, substanţe care reprezintă 40 -
50% şi respectiv 30 - 40% din proteine.
Cantitatea de gluten se determină prin spălarea aluatului, până la eliminarea totală
a amidonului.
Calitatea glutenului, exprimată prin extensibilitate, elasticitate, stabilitate şi
tenacitate, se determină prin diferite metode în funcţie de cantitatea de material disponibilă.
Astfel, în primele etape ale procesului de ameliorare, când cantitatea de material
avută la diaspoziţie este destul de redusă, se utilizează metodele Berliner - Koopman,
Pelshenke, Zelenyi etc.
Aprecierea calităţii la leguminoase are în vedere mărimea şi forma păstăilor,
culoarea acestora, turgescenţa, numărul de boabe în păstaie, prezenţa gustului caracteristic.
Pentru examinarea însuşirilor culinare ale boabelor se va determina durata şi
uniformitatea fierberii.
La fasolea pentru păstăi, mărimea şi forma păstăilor determină modul de utilizare.
Astfel, păstăile care au 10-12 cm se folosesc îndeosebi pentru industrializare, în timp ce altele
mai mari sau mai mici se utilizează în stare proaspătă.
Diametrul păstăilor este, de asemenea, un atribut calitativ care determină anumite
destinaţii de utilizare. Şi la fasolea pentru păstăi prezintă importanţă timpul şi uniformitatea
fierberii, absenţa stratului pergamentos, frăgezimea, gustul şi mirosul - însuşiri care se
apreciază prin acordarea de note.
La fasolea pentru boabe, pe lângă aspectele menţionate anterior, se apreciază şi
conţinutul în proteine, vitamine, precum şi procentul de coji. De mare importanţă pentru o
valoare calitativă superioară a fasolei boabe este şi absenţa oligozaharidelor indigeste
(rahidoză şi stahioză), care determină flatulenţa în digestie, şi, din acest motiv, este necesară
şi examinarea din acest punct de vedere.

40
 Aprecierea calităţii la plantele textile urmăreşte conţinutul în fibre şi calitatea
acestora. Pentru examinarea conţinutului în fibre se foloseşte metoda anatomică precum şi
metoda topitului chimic.
Metoda anatomică, constă în analiza microscopică a unei secţiuni transversale prin
tulpina tehnică efectuate la un număr de 20 - 30 de plante prin comparaţie cu soiul martor.
Metoda topitului chimic se bazează pe proprietatea unor substanţe chimice, baze
sau acizi, de a dizolva substanţele care înconjoară ţesutul fibros, prin spălare şi fierbere.
Calitatea fibrelor este determinată prin aprecierea unor însuşiri anatomice, fizico -
mecanice şi tehnologice.
Aprecierea calităţii la plantele uleioase - urmăreşte conţinutul în ulei al seminţei
şi calitatea acestuia. Conţinutul de ulei se poate determina prin dizolvare în diferiţi solvenţi
organici sau prin citire directă la aparatele cu rezonanţă magnetică.
Calitatea uleiului este dată de conţinutul în acizi graşi nesaturaţi (oleic, linoleic,
linolenic), fosfatide, lecitină, vitamine.
Aprecierea calităţii cartofilor se face sub aspect fenotipic, urmărindu-se mărimea,
forma, culoarea, numărul şi repartizarea ochilor, mărimea acestora, dar şi sub aspectul
însuşirilor culinare, când se are în vedere comportarea la fierbere, făinozitatea şi consistenţa
pulpei, culoarea acesteia, însuşirile organoleptice.
De multe ori se determină conţinutul în amidon, structura acestuia, conţinutul
amidonului în fosfor, conţinutul în proteine etc.
Aprecierea calităţii la viţa de vie este diferenţiată în funcţie de destinaţia
strugurilor (pentru masă, vin sau stafide).
La strugurii pentru masă interesează aspectul, mărimea şi greutatea strugurilor şi a
boabelor, culoarea şi uniformitatea acestora, prezenţa stratului de pruină, starea de sănătate.
În laborator se fac determinări privind consistenţa miezului şi grosimea pieliţei,
numărul de seminţe şi greutatea acestora, raportul
Între seminţe şi miez, conţinutul în substanţă uscată, zahăr, aciditate, prezenţa
unor arome specifice etc.
La strugurii pentru vin interesează randamentul în must, conţinutul de zahăr,
aciditatea, starea de sănătate şi, nu în ultimul rând, calitatea vinurilor obţinute.
Aceleaşi aspecte sunt urmărite şi la strugurii pentru stafide, însă, la această
categorie este foarte importantă absenţa seminţelor.
Aprecierea calităţii la pomi se face tot în funcţie de destinaţia fructelor (consum
proaspăt, deshidratare, industrializare).
La fructe, de regulă, se examinează forma, mărimea, culoarea, uniformitatea
culorii, adâncimea cavităţilor subcaliceale şi pedunculare, starea de sănătate, gustul şi aroma.
De asemenea, în secţiune se apreciază mărimea lojelor seminale, numărul şi mărimea
seminţelor, grosimea zonelor cu sclereide (păr, gutui), aderenţa pulpei (cireş, prun, cais,
piersic, vişin etc), suculenta. Prin analize chimice se determină conţinutul în substanţă uscată,
cantitatea de zaharuri, vitamine, aciditatea şi alte substanţe utile.
Aprecierea calităţii tomatelor se face în funcţie de destinaţia acestora şi de
regimul de cultură.
Se apreciază că tomatele trebuie să fie uniforme ca mărime şi culoare, cu seminţe
puţine (cel mult 2-3% din greutatea fructului), cu conţinut ridicat de zaharuri (3-6%) şi redus
în aciditate (maximum 8%), cu pieliţa rezistentă la presiune (3-5 kg/cm2), rezistente la
manipulare şi transport (I. Căzăceanu, 1980).
Examinarea acestor însuşiri se face prin determinări şi analize în laboratoarele de
specialitate.
Aprecierea calităţii la varza albă se face prin analizarea greutăţii, formei,
calibrului şi densităţii căpăţânii, gradului de acoperire cu frunze şi lungimii cotorului. Se

41
urmăreşte, de asemenea, rezistenţa la crăpare, starea de sănătate, culoarea, gustul şi mirosul.
Conţinutul în diferite substanţe utile se apreciază prin analize de laborator.
Aprecierea calităţii la ceapă se face diferenţiat, în funcţie de destinaţie (consum
proaspăt, deshidratare, industrializare).
La ceapa verde se urmăresc: absenţa tulpinilor florifere, frunze întregi, uniform
colorate şi cu stare sanitară bună.
La ceapa uscată se are în vedere uniformitatea mărimii bulbilor, culoarea şi
consistenţa acestora, gustul şi mirosul caracteristic. Foile exterioare trebuie să fie fine,
transparente şi să acopere bulbii în întregime pentru a împiedica deshidratarea acestora.
Pentru alegerea elitelor interesează şi conţinutul în sulf, uleiuri eterice, zaharuri,
substanţă uscată, care se determină prin analize de laborator.
Aprecierea calităţii la morcov se face urmărindu-se forma, lungimea, culoarea,
suprafaţa rădăcinii. În secţiune, se observă uniformitatea culorii, forma şi mărimea cilindrului
central. În laborator se determină conţinutul în substanţă uscată, zaharuri, vitamine, substanţe
minerale. Se apreciază, de asemenea, densitatea rădăcinii, rezistenţa la crăpare, absenţa
ramificaţiilor, aroma şi gustul.
În general, la speciile horticole, calitatea producţiei are o importanţă mult mai
mare comparativ cu speciile agricole, deoarece majoritatea produselor horticole formează
obiectul consumului în stare proaspătă, iar preferinţele consumatorilor sunt diferite şi
schimbătoare.
De aceea, calitatea acestor produse este determinată de complexul de caractere şi
însuşiri care constituie ceea ce numim "aspect comercial".
Aceste considerente au făcut ca în horticultură, spre deosebire de alte ramuri ale
agriculturii, certificarea calităţii soiurilor să se finalizeze prin organizarea de expoziţii,
concursuri naţionale şi internaţionale, unde aprecierea se face de specialişti cu înaltă
competenţă, prin acordarea de punctaje pentru fiecare însuşire de calitate.
Astfel, în acest scop se organizează concursuri de fructe, pe specii şi direcţii de
utilizare, concursuri de struguri de masă, degustări de vinuri, concursuri şi expoziţii cu soiuri
noi de legume, concursuri de flori, în general, sau pe specii (de lalele, de crizanteme, de
trandafiri etc).

5.3. Examinarea rezistenţei la ger

Acest aspect trebuie privit diferit la speciile anuale faţă de cele multianuale care
traversează şi perioade de iarnă.
Rezistenţa la temperaturi scăzute este o însuşire determinată ereditar, condiţionată
complex, dar are şi un caracter dinamic, dacă facem referire la capacitatea de adaptare a
plantelor la condiţiile de mediu.
Daunele provocate de temperaturi scăzute sunt cu atât mai mari, cu cât culturile
sunt surprinse mai puţin pregătite pentru a rezista şi cu cât gerul acţionează în condiţii mai
puţin prielnice plantelor.
Astfel, după Gologan(1981), îngheţul produce pagube mai mari dacă alternează cu
dezgheţul, faţă de cazul în care se menţine relativ constant; gerul umed provoacă pierderi mai
mari comparativ cu gerul uscat, gerul însoţit de vânt este mai periculos şi, în sfârşit, gerul care
apare brusc este mai dăunător faţă de cel care se instalează treptat.
Aşadar, adaptarea plantelor la temperaturi scăzute constituie problema de bază în
aceste cercetări.
Moartea plantelor, ca efect al îngheţului, este pusă pe seama a două aspecte.
Astfel, Căzăceanu (1980) arată că pieirea plantelor se datorează coagulării protoplasmei, ca
urmare a deshidratării acesteia. În timpul îngheţului, însă, arată acelaşi autor, se formează

42
cristale de gheaţă în interiorul şi în spaţiile dintre celule, care determină spargerea
membranelor celulare.
La topirea bruscă a acestor cristale, activitatea celulelor este dezorganizată,
conducând, în final, la moartea plantei.
La plantele perene (viţa de vie, pomi şi arbuşti fructiferi) rezistenţa la
temperaturile scăzute este determinată de o serie de procese fiziologice care au loc în plantă în
momentul trecerii la starea de repaus.
Pentru ca aceste procese să se desfăşoare normal, este bine ca atât intrarea, cât şi
ieşirea plantelor din repaus să se facă treptat. La intrarea în starea de repaus, temperaturile
scăzute încetinesc absorbţia apei şi favorizează acumularea de zaharuri în celule. Respiraţia se
desfăşoară cu intensitate redusă, plasma celulară se concentrează în zaharuri, determinând, în
felul acesta, pregătirea plantelor pentru a rezista la ger, pregătire cunoscută sub numele de
"călire". Odată cu revenirea condiţiilor favorabile, plantele intră din nou în vegetaţie, iar
transformările fiziologice se desfăşoară invers călirii.
Examinarea rezistenţei la ger se face atât în câmp, cât şi în laborator, în condiţii
naturale sau de provocare, după o prealabilă cunoaştere a bazelor fiziologice şi genetice care
condiţionează această însuşire.
Examinarea în câmp dă cele mai bune rezultate când se face în condiţii de
provocare, folosind metode directe. În acest scop seminţele se seamănă în regiuni cu ierni
aspre, pe locuri unde nu staţionează zăpada (valuri de pământ), iar aceste măsuri se pot
completa şi cu alte metode de sensibilizare a plantelor.
Examinarea plantelor în condiţii artificiale se realizează cel mai frecvent în
camere frigorifice.
În laborator, această însuşire se apreciază pe baza corelaţiilor existente între
diferiţi indici biofizici, biochimici sau fiziologici şi rezistenţa plantelor la ger.
Aprecierea rezistenţei la iernare şi ger a cerealelor de toamnă se poate face în
câmp, în condiţii naturale, în spaţii special amenajate cu condiţii controlate sau în laborator.
Cea mai bună apreciere este în condiţii de provocare prin utilizarea metodelor
directe. Măsurile de provocare pot fi însoţite şi de unele metode de sensibilizare a plantelor,
cum ar fi iarovizarea prealabilă a seminţelor, iluminarea artificială a culturilor, însămânţarea
târzie, tunderea frunzelor sau tratarea cu substanţe stimulatoare de creştere.
Examinarea în condiţii artificiale se face asupra plantelor semănate în vase de
vegetaţie şi aşezate în camere frigorifice sau în fitotron.
În laborator, aprecierea se face prin determinarea corelaţiei între rezistenţa la ger
şi unele însuşiri fiziologice, biofizice sau biochimice ale plantelor.
Aprecierea rezistenţei la ger a pomilor se face în pepiniere sau în livadă, prin
observaţii şi determinări directe.
Astfel, se cercetează mugurii, ramurile de un an, tulpinile, starea coletului etc.
Atât în timpul iernii, cât şi primăvara la declanşarea vegetaţiei, aprecierea
efectelor dăunătoare ale gerului se apreciază prin secţiuni longitudinale sau transversale
efectuate în muguri, ramuri sau tulpini.
Aprecierea rezistenţei mugurilor floriferi, mult mai redusă, se face prin recoltarea
de ramuri cu astfel de muguri şi menţinerea acestora în vase cu apă la temperatura de 18-
22°C, timp de câteva zile, după care se stabileşte, procentual, numărul mugurilor viabili.
Aprecierea rezistenţei la ger a viţei de vie se poate face, de asemenea, în condiţii
naturale sau de provocare, prin metode directe şi indirecte.
Controlul mugurilor se face în secţiune, observându-se fiabilitatea în funcţie de
culoare (verde pentru mugurii viabili, brună pentru cei neviabili).
În timpul iernii se poate proceda ca şi la pomi, recoltându-se coarde care se
menţin câteva zile în vase cu apă la temperatura de 25-26°C. După 3-5 zile mugurii se

43
secţionează şi se tratează cu o soluţie de 2,3,5 trifenil tetrazolium clorid (TTC), care colorează
numai mugurii viabili.
Rezistenţa la ger se poate aprecia şi indirect, prin determinarea gradului de
coacere a lemnului sau prin corelaţiile existente între această însuşire şi diferiţii indici
fiziologici, cum ar fi: capacitatea de reţinere a apei de către protoplasma, vâscozitatea
acesteia, concentraţia sucului celular, conductibilitatea electrică a ţesuturilor etc.
Aprecierea rezistenţei la ger a legumelor se face prin raportarea desimii plantelor
la unitatea de suprafaţă, în primăvară, la numărul celor răsărite, în toamnă, şi viabile la
intrarea în iarnă. Aprecierea se referă la speciile care se pot semăna şi toamna, cum ar fi:
spanacul, unele soiuri de salată, loboda, butaşii de varză, ceapa etc. Desigur, şi pentru aceste
specii se pot înfiinţa culturi comparative în zone cu ierni mai aspre sau în spaţii cu temperaturi
controlate.

5.4. Examinarea rezistenţei la secetă

Prin rezistenţă la secetă se înţelege însuşirea plantelor de a-şi micşora cât mai
puţin capacitatea de producţie în urma insuficienţei îndelungate a apei şi apariţiei arşiţelor
(Gologan, 1981).
Alţi autori arată că rezistenţa la secetă se exprimă prin însuşirea plantelor de a se
adapta condiţiilor de supraîncălzire şi deshidratare şi de a se reface după trecerea acestor
fenomene, fără a-şi reduce capacitatea productivă.
Rezistenţa la secetă este determinată de unele însuşiri anatomo-morfologice şi
fiziologice ale plantelor, în interdependenţă cu o serie de factori externi care facilitează
aprovizionarea cu apă, chiar în condiţiile unei aprovizionări reduse sau care micşorează
evaporaţia şi transpiraţia.
Însuşirile anatomo-morfologice care asigură o mai bună aprovizionare a plantelor
cu apă sunt: sistemul radicular puternic dezvoltat şi adânc, suprafaţa foliară redusă, poziţia
erectă a frunzelor, prezenţa unor straturi sau formaţiuni protectoare pe frunze, gradul de
acoperire a solului.
Printre însuşirile fiziologice se amintesc: rezistenţa ţesuturilor la pierderea apei şi
capacitatea celulelor de a reveni la starea iniţială după trecerea perioadelor de secetă.
Se cunoaşte că cerinţele pentru apă ale plantelor sunt diferite de la o fază de
vegetaţie la alta. Din acest motiv, examinarea acestei însuşiri se face diferenţiat pe faze de
vegetaţie, îndeosebi în perioadele critice pentru apă.
Seceta se manifestă prin deficite de apă în sol sau în atmosferă.
În cazul în care se înregistrează o reducere a cantităţii optime de apă din sol, se
dereglează şi bilanţul de apă al plantelor. Astfel, rădăcinile nu-şi mai pot îndeplini funcţiile de
absorbţie, circulaţia în plantă se reduce, creşterea organelor aeriene încetineşte sau se opreşte,
florile avortează sau nu se mai polenizează, iar dacă fructele sunt deja formate, acestea nu mai
pot fi hrănite şi cad.
În funcţie de durata perioadei de secetă se poate înregistra o scădere a capacităţii
productive sau chiar moartea plantelor.
Pentru condiţiile României se consideră perioade secetoase intervalele mai lungi
de 10 zile în care nu se înregistrează precipitaţii peste 5 mm.
Este posibil ca, datorită unor vânturi puternice sau a temperaturilor ridicate, să se
înregistreze perioade de secetă atmosferică. În astfel de condiţii se constată o suferinţă a
plantelor, deoarece pierderile prin transpiraţie nu pot fi compensate prin absorbţie radiculară.
Dacă fenomenul are o durată mai mare, se înregistrează o vestejire a frunzelor la plantele
multianuale sau chiar a plantelor în întregime, la speciile anuale.

44
 La fel ca şi seceta solului, seceta atmosferică are efecte negative asupra capacităţii
de producţie a plantelor, diminuarea acesteia fiind direct proporţională cu durata perioadei de
secetă.
Examinarea rezistenţei la secetă se poate face în condiţii de câmp, precum şi în
condiţii de laborator.
Examinarea în câmp în condiţii naturale se poate face numai în anii în care se
înregistrează un deficit pluviometric faţă de media multianuală a zonei.
Pentru aprecierea gradului de rezistenţă se au în vedere următoarele aspecte:
viteza şi gradul ofilirii, modificarea culorii frunzelor, procentul de sterilitate, numărul
plantelor distruse, rezultatele producţiei şi calitatea acesteia etc.
În cazul în care regimul pluviometric este normal, se practică acoperirea plantelor
cu folii de polietilenă sau cu acoperişuri mobile (numai pe timpul ploii) şi se măreşte
evapotranspiraţia prin curenţi calzi.
În condiţiile de câmp se pot face observaţii şi asupra sistemului radicular care se
vor corela cu umiditatea solului înregistrată la nivelul rădăcinilor.
Examinarea în condiţii artificiale se face prin cultivarea plantelor în vase de
vegetaţie şi menţinerea acestora în condiţii de umiditate controlată sau prin asigurarea
secetelor artificiale în fitotron.
Datorită faptului că vasele de vegetaţie nu permit o dezvoltare normală a
sistemului radicular şi deci, plantele nu luptă cu seceta la adevăratul potenţial biologic,
această metodă nu dă cele mai concludente rezultate.
Prin faptul că în fitotron se pot asigura condiţii de umiditate controlată atât în sol,
cât şi în atmosferă, se poate aprecia că aceasta metodă asigură posibilitatea examinării
rezistenţei la secetă sub toate aspectele complexităţii sale.
Examinarea în laborator se face indirect, pe baza corelaţiilor existente între
rezistenţa la secetă şi anumite însuşiri anatomice, fiziologice, biofizice şi biochimice ale
plantelor.
Între aceste însuşiri care se pot corela cu rezistenţa la secetă, amintim: grosimea
cuticulei, dimensiunile şi numărul de stomate pe unitatea de suprafaţă foliară, forţa de
absorbţie a seminţelor în curs de germinare, forţa osmotică a celulelor, conţinutul în substanţă
uscată şi vâscozitatea sucului celular.
Aprecierea acestor însuşiri se face prin analize gravimetrice, refractometrice,
chimice etc, cu rezultate foarte precise, dar presupune existenţa unor laboratoare de fiziologie
şi biochimie dotate corespunzător.

5.5. Examinarea rezistenţei la factorii nefavorabili de sol

Această examinare se impune în condiţiile valorificării unor terenuri improprii

pentru amplasarea culturilor sau plantaţiilor de pomi şi viţă de vie. Se are în vedere carenţa
solurilor în privinţa unor microelemente utile sau excesul acestora în unele substanţe (săruri
sau baze). Chiar dacă este posibil ca aceste deficienţe să fie corectate pe cale agrochimică sau
prin metode agrotehnice, este bine ca pe astfel de soluri să se folosească şi soiuri cu rezistenţă
genetică
Pentru examinarea acestei însuşiri se folosesc, de obicei, culturi în vase de
vegetaţie, în condiţii artificiale.
Astfel, pentru a stabili aptitudinea specifică a sistemului radicular pentru
asimilarea unor microelemente ce se găsesc în sol în doze critice, se fac experienţe cu doze
progresive de microelemente în vase de vegetaţie.

45
 Examinarea rezistenţei plantelor la excesul unor substanţe din sol se poate face
atât în vase de vegetaţie, cât şi prin culturi comparative efectuate în zonele în care urmează a
fi amplasate culturile respective.
Se apreciază, totuşi, că în condiţiile României, terenurile pe care sunt amplasate
culturile şi plantaţiile horticole reuşesc să satisfacă cerinţele acestora în privinţa elementelor
nutritive din sol.
Pe solurile afectate într-o măsură mai mare se aplică unele corecţii prin mijloace
agrochimice şi, din acest motiv, factorul "sol" prezintă o importanţă mai redusă pentru
stabilirea obiectivelor de ameliorare.

5.6. Examinarea rezistenţei la acţiunea agenţilor fitopatogeni

Introducerea în cultură a noilor soiuri şi hibrizi se face, în principal, pe baza a

două însuşiri esenţiale - productivitatea şi calitatea - la care trebuie adăugată şi o a treia
însuşire importantă - rezistenţa la bolile specifice şi la atacul dăunătorilor.
Rezistenţa la boli şi dăunători este o însuşire complexă, determinată, pe de o parte,
de zestrea genetică, iar pe de altă parte, de o serie de factori externi, cum ar fi: virulenţa
atacului, faza de vegetaţie a plantei, gradul de imunitate, temperatura şi umiditatea din
perioada de vegetaţie, tehnologia aplicată, conţinutul solului în apă şi elemente nutritive etc.
Rezistenţa plantelor la atacul agenţilor fitopatogeni poate fi aparentă şi reală.
Rezistenţa aparentă se manifestă prin neconcordanţa între atacul agenţilor
patogeni şi stadiul de dezvoltare a plantelor atacate. Acest tip de rezistenţă este caracteristic
unor soiuri sau hibrizi care, deşi nu posedă gene de rezistenţă pentru anumiţi agenţi patogeni,
totuşi, nu prezintă simptome tipice ale atacului, deoarece fazele critice de maximă
sensibilitate nu corespund cu fazele în care patogenii sunt virulenţi.
Rezistenţa reală sau adevărată se manifestă în cazul în care plantele au imprimate
în baza ereditară gene de rezistenţă pentru anumiţi agenţi fitopatogeni sau numai pentru
anumite rase fiziologice ale acestora. În această situaţie nu este afectată capacitatea de
producţie şi calitatea acesteia, indiferent de faza de vegetaţie în care se poate manifesta
agentul patogen.
Rezistenţa reală, în funcţie de modul de reacţie al plantei, poate fi:
- pasivă sau preinfecţională;
- activă sau postinfecţională.
Rezistenţa pasivă este datorată unor caracteristici anatomomorfologice,
biochimice sau fiziologice care, prin simpla prezenţă sau prin acţiunea lor, împiedică
pătrunderea patogenului în plantă.
Aceste caracteristici, prezente la plante fără a fi condiţionate de atacul agentului
patogen, sunt: cuticulă groasă şi rezistentă, perişori protectori, ţesuturi lemnoase şi suberoase
puternice, existenţa unor substanţe specifice în sucul celular etc.
Rezistenţa activă se manifestă după declanşarea atacului agentului fitopatogen,
prin reacţii specifice de apărare ale plantei.
În funcţie de natura şi intensitatea reacţiilor de apărare rezistenţa activă se poate
manifesta prin:
- reacţii de hipersensibilitate, când celulele atacate se necrozează şi mor imediat
numai la simpla prezenţă a patogenului sau a toxinelor sale;
- reacţii de limitare sau modificări histologice în apropierea punctelor în care s-au
produs infecţiile în vederea limitării sau neutralizării agentului dăunător.
Chiar dacă rezistenţa aparentă este mai puţin importantă decât cea reală, este
necesar să se lucreze şi în această direcţie, pentru crearea de soiuri mai timpurii sau mai
tardive, care să evite fazele de maximă virulenţă ale anumiţilor patogeni.

46
 În acest mod se pot crea soiuri rezistente la agenţii patogeni numai pentru anumite
condiţii de sol şi climă, pentru anumite zone de cultură.
Deoarece atacul agenţilor fitopatogeni şi al dăunătorilor este influenţat de
numeroşi factori externi care potenţează acţiunea acestora, perioada de examinare trebuie să
fie de cel puţin 2-3 ani, pentru a se stabili cu precizie condiţiile de atac şi gradul de rezistenţă.
Între factorii externi, o influenţă mai puternică o au: clima (temperatura şi
umiditatea), agrofitotehnica (soiurile, rotaţia, epoca de semănat, dozele de îngrăşăminte),
condiţiile biologice.
Între plante şi diferiţi agenţi fitopatogeni se manifestă reacţii contrarii,
intercondiţionate, care, sub influenţa selecţiei naturale, determină apariţia unor forme
rezistente de ambele părţi.
Rolul amelioratorului este de a identifica formele rezistente din cadrul speciilor
utile pe care, prin diferite metode de ameliorare (consangvinizare, hibridare recurentă), să le
folosească pentru transferarea acestei însuşiri la formele productive dar deficitare în privinţa
rezistenţei la boli şi dăunători.
Gradul de agresivitate al agenţilor fitopatogeni faţă de anumite forme de material
biologic este exprimat prin noţiunea de atac, care se caracterizează prin: frecvenţă, intensitate
şi grad de dăunare.
Frecvenţa atacului reprezintă raportul dintre numărul de plante sau organe atacate
şi numărul total de plante examinate.
Frecvenţa se calculează cu formula:

F% = în care:

n - numărul plantelor afectate de atac;

N- numărul plantelor examinate.
Intensitatea atacului este exprimată prin proporţia în care un organ sau o plantă
întreagă a suferit ca urmare a acţiunii agentului fitopatogen. Intensitatea se exprimă, de
regulă, prin procentul de recoltă care s-a pierdut la o plantă sau la unitatea de suprafaţă şi se
determină cu relaţia:

I% =(1- ), în care

a - este producţia medie a plantelor neafectate de atac;

b - reprezintă producţia medie a plantelor atacate.
Gradul de dăunare se exprimă în funcţie de frecvenţa ŞI intensitatea atacului şi
reprezintă proporţia de afectare a plantelor examinate. Gradul de dăunare se calculează cu
formula:

Gd =

Gradul de dăunare este cunoscut şi sub numele de efect parazitar. Ep iar în funcţie
de valorile acestuia rezistenţa se apreciază astfel:
Ep = 0,1% - 3% - rezistenţă foarte mare
Ep = 3,1% -10% - rezistenţă mare
Ep = 10,1% - 25% - rezistenţă mijlocie
Ep = 25,1% - 50% - sensibilitate mijlocie
Ep = 50,1% -100% - sensibilitate foarte mare

47
 Gradul cel mai înalt de rezistenţă îl constituie imunitatea, care reprezintă
rezistenţa totală faţă de un anumit agent patogen sau faţă de mai mulţi.
În anul 1968, P1ank a introdus noţiunile de rezistenţă verticală şi rezistenţă
orizontală
Când un soi prezintă rezistenţă numai pentru anumite rase fiziologice ale unui
patogen, rezistenţa este "verticală" sau "perpendiculară". Dacă soiul respectiv manifestă
rezistenţă faţă de toate rasele fiziologice ale agentului, se spune că prezintă rezistenţă
"orizontală" sau "laterală".
Cunoaşterea interacţiunii existente între planta-gazdă, agentul fitopatogen şi
mediul ambiant este foarte importantă pentru alegerea metodei de ameliorare. Această
interacţiune este numită de acelaşi autor "triunghiul bolii".
Aprecierea rezistenţei la boli se face în toate verigile procesului de ameliorare,
începând cu germoplasma de bază şi până la producerea de sămânţă pentru soiul sau hibridul
nou creat.
Datorită volumului destul de numeros al materialului din primele verigi ale
procesului de ameliorare, acest mod de examinare se foloseşte îndeosebi în etapele finale
pentru liniile sau familiile care prezintă un interes evident în privinţa celorlalte caractere şi
însuşiri.
În primele etape ale procesului de creare a noilor forme biologice se adoptă un
sistem de apreciere globală a atacului prin acordarea de note, acceptate convenţional, atât
pentru frecvenţă, cât şi pentru intensitate.
Astfel, după scara FAO se acordă nota 1 pentru plantele imune, nota 2 pentru
cele foarte rezistente, notele 3-4 pentru plantele rezistente, notele 5-6 pentru rezistenţă
miijlocie, notele 7-8 pentru plantele sensibile şi, în sfârşit, nota 9 pentru plantele foarte
sensibile la atacul patogenilor.
Pentru acordarea de note se au în vedere şi următoarele aspecte: procentul
plantelor atacate sau distruse, volumul pierderilor, viteza de infestare, intensitatea de
propagare a bolii, gradul de reducere a producţiei şi a calităţii acesteia.
În funcţie de organele afectate de atac este necesar să se examineze un număr
minim de plante şi anume: 10-30 plante când agentul patogen atacă frunzele, 50-150 plante
pentru cazul în care infecţiile se manifestă prin sol sau material semincer, 150-250 plante
pentru infecţiile localizate în inflorescenţe.
Tehnica examinării acestei însuşiri depinde de planta-gazdă, agentul fitopatogen şi
tipul de rezistenţă al plantelor.
Astfel, rezistenţa aparentă se poate examina numai în condiţii de câmp, în culturi
comparative, pe când rezistenţa reală se poate aprecia atât în câmp, în condiţii naturale sau
artificiale, cât şi prin metode de laborator.
Rezistenţa aparentă se poate aprecia atât global, prin acordarea de note în scara
FAO pentru efectul parazitar al bolii, dar şi separat, prin estimarea frecvenţei şi intensităţii
atacului.
Pentru aprecierea rezistenţei reale, cea mai bună metodă este asigurarea condiţiilor
de provocare prin infecţii artificiale. În acest scop se tratează plantele cu material infecţios
recoltat de la o singură plantă-gazdă şi numai cu rasele fiziologice existente în regiunea
respectivă. Infecţiile artificiale cu agenţi fitopatogeni sau rase fiziologice inexistente în natură,
în zona respectivă, sunt interzise de lege.
Materialul infecţios se va utiliza în doze moderate, asigurându-se un tratament cât
mai uniform în întregul material de ameliorare.
Procedeele utilizate în practică pentru infecţiile artificiale se stabilesc în funcţie de
plantele cu care se lucrează şi agenţii fitopatogeni ale căror efecte se examinează,
cunoscându-se infecţii la sol, la plante sau la diferite organe ale acestora.

48
 Infecţiile la sol se fac prin introducerea în sol sau în pământul din vasele de
vegetaţie a agentului respectiv sau prin practicarea unei iwnoculturi îndelungate cu plante-
gazdă sensibile.
Astfel, în România, examinarea rezistenţei diferitelor soiuri de cartof la
Synchytrium endobioticum (râia neagră) se face prin cultivarea acestora într-o zonă propice
bolii, şi anume, la Pojorâta (Suceava).

Infecţiile la seminţe se fac prin amestecarea acestora cu pulbere sau suspensii care
conţin sporii diferiţilor agenţi patogeni.
Infecţiile la frunze se execută prin stropirea, prăfuirea sau badijonarea acestora cu
suspensii sau pulberi de spori. Se obţin rezultate bune în condiţii de umiditate atmosferică
ridicată, motiv pentru care procedeul se practică în câmp după ploaie sau înainte de a cădea
bruma.
Infecţiile florale se realizează prin pulverizarea florilor sau inflorescenţelor cu
pulverizatoare speciale cu pară de cauciuc sau prin introducerea sporilor direct în floare cu
ajutorul pensetei sau a unui penson. Procedeul se practică pentru infectarea cu Ustilago nuda,
Monilia linhartiana la gutui, Taphrina pruni ş.a. Pentru un efect sigur, operaţia se repetă de 3-
4 ori în cursul aceleiaşi zile.
Infectarea tuberculilor şi rădăcinilor se practică în sere pentru examinarea
rezistenţei cartofului la Phytophtora infestans şi Synchytrium endobioticum precum şi a
sfeclei pentru zahăr la Botrytis cinerea.
Testarea serologică se practică îndeosebi pentru obţinerea de material semincer
"liber de viroze" la pomi şi viţa de vie.
În ce priveşte rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor, aceasta este influenţată, la
fel ca şi la boli, de unii factori externi, şi anume: temperatura aerului şi solului, regimul
pluviometric, umiditatea atmosferică, condiţiile de nutriţie a dăunătorului.
Ca şi la boli, se cunoaşte o rezistenţă aparentă determinată de decalajul existent
între fenofazele plantei-gazdă şi fazele de dezvoltare a dăunătorilor şi o rezistenţă reală,
datorată unor caractere anatomo-morfologice sau biochimice ale plantei-gazdă.
Aprecierea gradului de rezistenţă se poate face direct în câmp, în anii cu atac
maxim, când condiţiile naturale sunt favorabile dezvoltării dăunătorului respectiv.
Cele mai bune rezultate se obţin în condiţiile de provocare prin efectuarea
infecţiilor artificiale în seră sau fitotron.
Rezistenţa la atacul unor insecte dăunătoare se apreciază în funcţie de numărul
plantelor atacate sau de volumul pierderilor de producţie.

5.7. Examinarea duratei perioadei de vegetaţie

Prin perioadă de vegetaţie a unei plante se înţelege numărul de zile de la răsărire

până la maturitatea tehnică, timp în care se succed mai multe faze fenologice.
Durata perioadei de vegetaţie şi a fenofazelor este caracteristică pentru fiecare soi
sau hibrid dar suferă influenţe foarte mari în cadrul aceloraşi zone de cultură în funcţie de
condiţiile climatice şi agrofitotehnica aplicată.
Astfel, temperaturile ridicate pot scurta perioada de vegetaţie a unor soiuri sau
hibrizi cu 10-20 de zile. Dimpotrivă, temperaturile sczăute asociate cu un regim pluviometric
abundent determină o creştere viguroasă a plantelor şi o întârziere a maturării acestora.
În ceea ce priveşte agrofitotehnica aplicată se aminteşte că o fertilizare masivă cu
îngrăşăminte pe bază de azot determină o prelungire a perioadei de vegetaţie, pe când
fertilizarea abundentă cu fosfor, dimpotrivă, contribuie la scurtarea acesteia.

49
 De asemenea, asigurarea unei aprovizionări abundente cu apă crează condiţii
optime pentru creşterea şi dezvoltarea mai puternică a plantelor şi astfel, perioada de vegetaţie
se prelungeşte cu câteva zile.
Examinarea duratei perioadei de vegetaţie se face în câmp, pe parcursul a 3-4 ani,
prin notarea datei răsăririi şi a recoltării după care se calculează acest interval în zile.
Durata perioadei de vegetaţie poate fi exprimată şi prin suma gradelor de
temperaturi necesare pentru ajungerea la maturitate a soiului sau hibridului respectiv.
Introducerea în cultură a unor soiuri sau hibrizi se face numai în zonele care
asigură condiţiile de temperatură necesare, lăsându-se un interval de siguranţă de două
săptămâni între maturitatea tehnică şi căderea brumelor de toamnă.
În lucrările de zonare a soiurilor şi hibrizilor se are în vedere şi modul în care
condiţiile climatice ale unei zone asigură temperaturile necesare pentru parcurgerea optimă a
fiecărei faze de vegetaţie a culturii respective.
În acest scop, pe parcursul celor 3-4 ani de observaţii se notează şi începutul şi
sfârşitul fiecărei fenofaze, care se vor corela cu condiţiile de temperatură din intervalele
respective.

5.8. Examinarea capacităţii de valorificare a tehnologiilor moderne de

cultivare

În acest sens se are în vedere reacţia plantelor la condiţiile de irigare şi fertilizare,

precum şi capacitatea acestora de a se preta la o mecanizare totală a culturii respective.
Aceste obiective se urmăresc în experienţe de câmp în cadrul culturilor
comparative, prin asigurarea de norme diferite de udare şi doze progresive de îngrăşăminte. În
aceleaşi experienţe se vor urmări şi diferite epoci de însămânţare sau plantare, distanţe diferite
între rânduri sau între plante pe rând etc.
În vederea mecanizării lucrărilor de întreţinere şi recoltare se vor examina
următoarele aspecte: portul plantei, forma cuibului, sistemul radicular, locul de formare a
fructelor etc.
Portul plantei la leguminoasele de grădină, tomate, ardei, trebuie să fie erect, cu
creştere determinată şi tufă compactă.
Sistemul radicular trebuie să fie profund, pentru a nu fi distrus prin lucrările de
întreţinere efectuate printre rânduri.
Fructele la plantele legumicole trebuie să fie formate la al doilea sau al treilea
internod, pentru a nu se înregistra pierderi la recoltarea mecanizată. Interesează, de asemenea,
uniformitatea mărimii fructelor.

50
 TERMENI ŞTIINŢIFICI FOLOSIŢI ÎN LUCRARE

Agenţi mutageni - orice factor care poate produce mutaţii. Se cunosc mai multe
categorii de agenţi mutageni: fizici (radiaţiile ionizante, neionizante, variaţiile bruşte de
temperatură), chimici (acidul azotos, colchicina, substanţe alchilante) şi biologici (virusurile).
Agenţii mutageni pot produce modificări la nivelul genei (mutaţii genice), la nivelul
cromozomilor (mutaţii cromozomice) sau la nivelul întregului set cromozomic (multiplicări
ale acestuia).
Alelă - fiecare din formele sub care poate exista o genă pe un anumit locus, care
apar prin mutaţii şi îndeplinesc aceleaşi funcţii. Prezenţa a două alele identice pe cromozomii
omologi este caracteristică pentru organismele homogametice. Dacă cele două alele sunt
diferite organismele respective sunt heterogametice.
Alogamie - încrucişare între organisme diferite genetic. Gameţii masculini
produşi de un organism fecundează gârneţii feminini produşi de un alt organism.
Alopoliploidie - multiplicarea numărului de genomuri (seturi cromozomice) la
hibrizii dintre două specii sau două genuri diferite în vederea refacerii fertilităţii acestora.
Amfidiploid - organism poliploid rezultat prin dublarea numărului de cromozomi
a unui hibrid interspecific, diploid.
Aminoacizi esenţiali - compuşi organici ce conţin gruparea amino (NH2), un grup
carboxil (O=C-OH), un atom de hidrogen şi un radical ce le conferă specificitate şi care sunt
indispensabili vieţii. Se cunosc zece aminoacizi esenţiali: valina, fenilalanina, triptofanul,
lizina, izoleucina, metionina, treonina, arginina şi histidina.
Androgeneză - dezvoltarea unui organism dintr-un gamet mascul nefecundat,
care va avea un număr de cromozomi redus la jumătate (haploid) şi care conţine numai
genomul patern.
Androceu - totalitatea staminelor din floarea plantelor superioare (Angiosperme),
în care se formează gârneţii sexului mascul.
Androsterilitate - sterilitate masculină ce poate fi determinată de lipsa gameţilor
sau de prezenţa gameţilor infertili.
Aneuploid - organism caracterizat prin prezenţa sau absenţa unuia sau a mai
multor cromozomi.
Autofecundare - fuziunea a doi gârneţi de sexe diferite produşi de acelaşi
organism.
Autopoliploidie - multiplicarea numărului de genomuri (seturi cromozomice)
proprii ale unui organism, care poate avea loc prin fecundarea a doi gârneţi diploizi sau prin
fecundarea unui gamet diploid cu unul haploid.
Autozomi - oricare dintre cromozomi, cu excepţia celor care determină sexul.
Backross - încrucişarea unui organism de natură hibridă cu unul din părinţi. Se
utilizează, de regulă, în cazul hibridărilor interspecifice pentru transferarea unor gene de
rezistenţă la unele soiuri valoroase dar care prezintă unele deficienţe privind rezistenţa la
agenţii fitopatogeni sau la condiţiile nefavorabile de mediu.
Biofond (fond biologic) - totalitatea însuşirilor biologice ale unui organism.
Biotip - grup de indivizi identici morfologic, biochimic şi comportamental (nu
este necesar să fie identici genetic). Biotipul este considerat de unii specialişti cea mai mică
unitate sistematică.
Capacitate combinativă generală - însuşire ereditară a liniilor consangvinizate
ce determină valoarea acestora; pentru a determina capacitatea combinativă generală se
foloseşte hibridarea ciclică, ce constă în hibridarea fiecărei linii cu un analizor sau tester;
capacitatea combinativă generală exprimă valoarea medie a liniilor parentale din combinaţiile
hibride corespunzătoare şi în funcţie de ea se face selecţia liniilor consangvinizate.

51
 Capacitate combinativă specifică - însuşire ereditară a liniilor consangvinizate
ce se determină cu ajutorul hibridărilor dialele; hibridarea dialelă constă în hibridarea fiecărei
linii cu toate celelalte linii pe care le posedă amelioratorul la specia cu care lucrează;
capacitatea combinativă specifică arată probabilitatea ca în hibridare o anumită formă să fie
mai valoroasă sau mai puţin valoroasă decât valoarea medie a formelor parentale participante
la hibridare.
Carantină fitosanitară - complex de măsuri cu caracter preventiv luate pentru a
se opri pătrunderea bolilor plantelor, a dăunătorilor plantelor sau a unor buruieni din alte ţări
şi pentru a se limita răspândirea acestora în ţară.
Cariotip - totalitatea cromozomilor unei specii, caracterizaţi în funcţie de unele
particularităţi.
Ciuperci imperfecte - ciuperci din grupa Deuteromycetes, în care sunt incluse
microorganisme ce prezintă numai organe de înmulţire asexuată; din cauză că nu li se cunosc
formele de reproducere sexuată, au fost denumite fungi imperfecţi (ciuperci imperfecte);
unele ciuperci imperfecte produc boli destul de grave plantelor agricole.
Clonă - populaţie de dimensiuni variabile rezultată dintr-un singur organism prin
reproducere asexuată sau dintr-o singură celulă.
Clorofilă - pigment activ fotosintetic al plantelor verzi, sintetizat la nivelul
organitelor citoplasmatice, denumite cloroplaste; clorofila are o structură chimică complexă
(asemănătoare hemoglobinei animale) în centrul căreia se găseşte un atom de magneziu; la
majoritatea plantelor superioare există două tipuri de clorofilă: clorofila a, verde-albastră şi
clorofila b, verde-gălbuie.
Câmp de selecţie - câmpul în care se însămânţează sau se plantează elitele
provenite din material hibrid sau nehibrid; este alcătuit din straturi late de 1-2 m la
cerealele păioase şi la leguminoase şi 5-10 m la plantele prăsitoare; semănatul în câmpul de
selecţie se face manual, la distanţe mai mari decât în cultura obişnuită, pentru a favoriza
dezvoltarea plantelor şi producerea unei cantităţi cât mai mari de sămânţă.
Câmp de control - câmpul în care se urmăresc descendenţele (liniile) reţinute în
câmpul de selecţie; fiecare descendenţă se seamănă pe parcele mai mari (câţiva metri pătraţi)
şi în 2-3 repetiţii, deoarece şi cantitatea de sămânţă este mai mare iar pentru comparaţie după
2-4 descendenţe se seamănă şi soiul zonat; în cursul perioadei de vegetaţie se fac observaţii
privind rezistenţa descendenţelor la factorii nefavorabili de mediu; la maturitate se determină
capacitatea de producţie, se fac analize de calitate, reţinându-se pentru continuitatea lucrărilor
de ameliorare numai descendenţele valoroase.
Colchicină - alcaloid extras din brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale),
folosit ca agent mutagen. Colchicina inhibă formarea fusului nuclear în timpul diviziunii
celulare iar cromozomii nu mai pot migra la polii celulei, rezultând în felul acesta o singură
celulă dar cu un număr dublu de cromozomi (autopoliploidie). Pentru inducerea poliploidiei,
se folosesc soluţii de 0,01-1%, tratându-se seminţe sau ţesuturi tinere (meristeme).
Condiţii de mediu provocate - condiţii de viaţă ale organismelor, controlate de
om, în general condiţii de stres (temperatură, umiditate, radiaţii, infecţii artificiale cu agenţi
patogeni), pentru a testa reacţia organismelor.
Consangvinizare - fenomen întâlnit atât la animale cât şi la plantele alogame. La
plantele alogame consangvinizarea constă în autofecundarea forţată a acestora. Are drept
consecinţă genetică întâlnirea genelor identice (homozigotare) care determină scăderea
viabilităţii, vitalităţii şi variabilităţii organismelor. La plante, consangvinizarea se foloseşte
pentru crearea liniilor pure (consangvine), prin a căror încrucişare se realizează o vigoare
foarte mare, fenomen denumit heterozis.

52
 Corelaţie - fenomen de interdependenţă între două sau mai multe caractere ale
unui organism, drept urmare, orice modificare a unui caracter aduce după sine modificarea
altui caracter sau a altor caractere ce se află în interdependenţă.
Corelaţie pozitivă - interdependenţa a două caractere în care mărirea unuia atrage
mărirea celuilalt în mod proporţional.
Corelaţie negativă - legătura între două caractere ce constă în scăderea valorilor
unuia pe măsură ce valorile celuilalt cresc proporţional.
Cromozom - structură nucleră, nucleoproteică, purtătoare a informaţiei genetice
prin intermediul genelor.
Crossing-over - schimb reciproc de segmente neomoloage între cromatidele
diferite ale cromozomilor omologi.
Culturi comparative de orientare - cuprind liniile de perspectivă care s-au
comportat bine în câmpul de control, comparate cu soiul martor. Aceste culturi durează 2-3
ani normali, suprafaţa fiecărei parcele variază în funcţie de specia cu care se experimentează
(20-50 m2 la cerealele păioase şi leguminoasele pentru boabe, 15-20 m2 la in, 40-50 m2 la
cânepă, 50-80 m2 la porumb, floarea soarelui, cartof şi alte plante prăsitoare). Numărul
repetiţiilor este de 4-6, în funcţie de modul de amplasare a experienţei. La sfârşitul celor 2-3
ani de experimentare, liniile necorespunzătoare se elimină.
Culturi comparative de concurs - culturi experimentale ce cuprind numai liniile
care au dat rezultate deosebite în culturile comparative de orientare, mai precis, liniile care au
depăşit martorul cu minim 15% sub aspectul capacităţii de producţie şi prin alte însuşiri
valoroase. Aceste culturi se efectuează simultan în mai multe unităţi de cercetare, pentru a
studia materialul biologic în mai multe condiţii ecologice. Durata de experimentare este de
minim 3 ani normali. După experimentare liniile care au depăşit martorul cu minim 10% şi
prezintă însuşiri calitative valoroase vor trece în reţeaua de încercare a soiurilor (C.S.I.O.S.)
unde sunt urmărite timp de 2-4 ani, în condiţii ecologice diferite, iar cele mai valoroase pot fi
omologate primind denumirea de soi.
Dihaploid - organism cu două seturi de cromozomi, rezultat prin reducerea la
jumătate a numărului de cromozomi ai unui organism tetraploid.
Dihibridare - încrucişare între două organisme ce se deosebesc prin două perechi
de caractere.
Dimorfism - două forme diferite morfofiziologic existente în cadrul aceleiaşi
specii.
Dioică - plantă unisexuată caracterizată prin prezenţa pe acelaşi individ numai a
florilor mascule sau femele.
Diviziune mitotică - diviziunea specifică celulelor somatice (celulele corpului), în
urma căreia, dintr-o celulă iniţială cu 2n cromozomi, rezultă două celule fiecare cu acelaşi
număr de cromozomi. Diviziunea mitotică, prin modificările succesive ale materialului
genetic realizează în final o împărţire perfectă a acestuia, sub aspect cantitativ şi calitativ.
Mitoza constă în diviziunea nucleului (cariochineză) şi diviziunea citoplasmei celulei
(citochineză).
Diviziune meiotică - diviziunea specifică a celulelor sexuale (gameţilor), în urma
căreia, dintr-o celulă iniţială cu 2n cromozomi, rezultă patru celule fiice dar cu un număr
redus la jumătate de cromozomi (n), de aceea se mai numeşte şi diviziune reducţională.
Dominanţă - manifestare fenotipică a unei gene prin caracterul fenotipic
corespondent în cazul organismelor heterogametice.
Donor - formă parentală, utilizată în hibridările regresive care posedă o însuşire
valoroasă şi care va fi transferată la forma hibridă.

53
 Efect heterozis - se concretizează prin creşterea fertilităţii, mărirea dimensiunilor
corporale, capacitate mai bună de adaptare. Termenul de heterozis se poate exprima mai
simplu, prin vigoare hibridă.
Elite - plante unice, valoroase, individualizate pe baza unui complex de însuşiri
morfologice şi fiziologice selectate în vederea ameliorării şi care pot sta la baza creării unui
soi sau hibrid.
Emasculare - îndepărtarea elementelor sexuale mascule la florile genitorului
femei, înainte de polenizare.
Embrion - grup de celule identice sub aspect morfologic şi genetic ce rezultă prin
diviziunea mitotică a unui gamet mascul, care apoi prin diferenţiere vor da naştere la o plantă
haploidă.
Endomitoză - tip particular de diviziune celulară, ce constă în diviziuni succesive
ale cromozomilor în interiorul nucleului celulei, fără ca membrana acestuia să se fragmenteze
şi fără a avea o despărţire a cromozomilor la cei doi poli ai celulei.
Endosperm - ţesut bogat în substanţe de rezervă ce intră în alcătuirea seminţei,
care asigură nutriţia embrionului. Endospermul poate fi primar (haploid) la plantele mai puţin
evoluate (gimnosperme) şi secundar (de regulă triploid) la plantele superioare (angiosperme)
Enucleare - îndepărtarea nucleului unei celule.
Enzimă - substanţă de natură proteică care catalizează reacţii chimice specifice.
Enzimele sunt produse de toate organismele vii, în fiecare ţesut şi organ găsindu-se enzime
particulare. Enzimele care participă la principalele procese metabolice sunt prezente aproape
în toate ţesuturile şi organele. Sinteza enzimelor este controlată genetic.
Explant - fragment de ţesut vegetal transferat pe un mediu artificial de creştere.
Factori mutageni - v. agenţi mutageni
Familie - unitate biologică alcătuită din părinţii şi descendenţii săi. Ca unitate
sistematică, familia este o subdiviziune a ordinului, fiind alcătuită din mai multe genuri.
Fenocopie - modificare morfo-fiziologică produsă de un factor de mediu, care
este identică cu o modificare similară condiţionată genetic.
Fenotip - totalitatea caracterelor morfologice, fiziologice, biochimice, ecologice
şi comportamentale ale unui organism, rezultat al interacţiunii ereditate - mediu. Marea
majoritate a caracterelor normale şi patologice sunt expresia eredităţii şi a mediului, extrem de
rar, numai a eredităţii sau numai a mediului.
Filogenie - totalitatea relaţiilor evolutive dintre grupe sistematice de plante sau
animale, stabilite pe criterii genetice.
Fitohormon - substanţă de origine vegetală, care în cantităţi foarte mici are o
activitate biologică ridicată, în alte ţesuturi, îndepărtate de ţesutul care a produs-o. În grupa
fitohormonilor pot fi încadrate auxinele (substanţele de creştere), hormonii de înflorire,
carotenoizii etc.
Fitotron - construcţie specială, pentru efectuarea experienţelor de mare precizie la
plante, în care se pot controla toţi factorii de mediu. Are forma unei sere, cu numeroase
compartimente, prevăzute cu instalaţii speciale, automate, pentru menţinerea constantă a
parametrilor pe care-i doreşte experimentatorul. Pe fondul constant al majorităţii parametrilor
se poate studia reacţia plantelor, când unul din factori devine variabil.
Formă mutantă - organismul vegetal sau animal care poartă o mutaţie exprimată
fenotipic, ca urmare a modificărilor la nivelul unei gene.
Fungi - termen folosit ca sinonim pentru ciuperci.
Gamet - celulă sexuală matură, rezultată în urma diviziunii meiotice, ce poate fi
fecundată de o altă celulă de sex opus.
Gametofit - ţesut component al organelor de reproducere mascule şi femele, la
plante, care adăpostesc celulele de reproducere prorpiu-zise; astfel, sacul embrionar

54
adăposteşte oosfera (gametul sexului femei), iar grăunciorul de polen include nuclei
spermatici (gameţii sexului masculin).
Gen - unitate sistematică care cuprinde specii înrudite, izolate reproductiv.
Genă - în concepţia geneticii clasice, un segment dintr-un cromozom, ce ocupă un
loc bine definit, denumit locus, şi răspunde de determinarea unuia sau mai multor caractere; în
concepţia geneticii moleculare, gena este considerată un segment din molecula de ADN sau
ARN, constituit dintr-o secvenţă de nucleotide, ce codifică o secvenţă de aminoacizi, într-o
moleculă proteică. Pe cromozomii omologi, la acelaşi nivel, respectiv în acelaşi locus se
găsesc gene ce răspund de determinarea aceluiaşi caracter, denumite gene alele. Genele ce
exteriorizează fenotipul în generaţia Ft sunt denumite gene dominante, iar cele care nu se
manifestă în această generaţie, rămânând în stare ascunsă, poartă numele de gene recesive.
Genofond - totalitatea genelor unei populaţii vegetale sau animale.
Genom - totalitatea genelor unei celule sau a unui individ, sinonim genotip.
Genotip - structura genetică a unui organism vegetal sau animal.
Gineceu - organ de reproducere femei, caracteristic plantelor superioare
(Angiosperme), format din ovar, stil şi stigmat.
Gluten - substanţă proteică, densă, vâscoasă, moale şi elastică, prezentă în
boabele şi făina cerealelor. Principalele componente ale glutenului sunt glutenina şi gliadina.
Gonflare - mărirea volumului prin îmbibare cu apă sau cu alt lichid.
Haploid - celulă sau organism în al cărui nucleu este prezent un singur set
cromozomic, întâlnit în cazul celulelor sexuale (GAMEŢI). In cadrul setului cromozomic,
fiecare cromozom se găseşte într-un singur exemplar; numărul haploid de cromozomi este
notat cu n.
Heritabilitate - indice statistic care exprimă măsura în care un caracter ereditar
este determinat de genotip sau de condiţiile de mediu.
Heterozigot - organism diploid sau poliploid care posedă gene alele diferite.
Heterozis (vigoare hibridă) - superioritate a hibrizilor faţă de părinţi în privinţa
unuia sau a mai multor caractere ereditare.
Hexaploid - organism poliploid care posedă şase seturi complete de cromozomi.
Hibridare - încrucişarea dintre doi indivizi, care se deosebesc prin una sau mai
multe perechi de caractere. Este o metodă principală de ameliorare a plantelor şi animalelor
dar este folosită şi pentru analiza genetică a organismelor.
Hibridare ciclică - hibridarea succesivă a unei forme parentale cu valoare
agronomic cunoscută, numită tester (T), cu toate celelalte forme parentale (de exemplu AxT,
BxT, CxT, DxT etc). Se foloseşte pentru determinarea capacităţii combinative generale (v.
capacitatea combinativă generală).
Hibridare dialelă - constă în încrucişarea fiecărei forme parentale dintr-un grup
de linii sau soiuri, cu fiecare din liniile sau soiurile ce formează grupul respectiv.
Hibrid simplu - rezultatul unei hibridări la care au participat numai două forme
parentale (ex. AxB).
Hibrid dublu - rezultatul unei hibridări la care au participat patru forme parentale
(A, B, C, D). Pentru obţinerea hibridului dublu se parcurg două faze: a) obţinerea hibrizilor
simpli (AxB şi CxD) şi b) încrucişarea hibrizilor simpli rezultând ((AxB)x(CxD)).
Hibrid triliniar - hibridul rezultat din încrucişarea unui hibrid simplu (AxB) cu o
a treia formă parentală, rezultând ((AxB)xC).
Hibrid multiliniar - hibrid la realizarea căruia s-au folosit mai mult de patru linii
ca forme parentale.
Himeră - plantă ce conţine ţesuturi diferite genetic, rezultate fie prin dezvoltarea a
doi sau mai mulţi zigoţi distincţi, fie în urma tratamentelor cu agenţi mutageni.

55
 Homeostazie - însuşire a unui organism de a-şi menţine integritatea genetică,
între anumite limite, în condiţii variabile de mediu.
Homozigot - celulă sau organism diploid care are două gene similare în acelaşi
locus pe cromozomi omologi (pereche).
Incompatibilitate - incapacitatea gârneţilor de sex diferit de a se fecunda.
Inginerie genetică - domeniu nou al geneticii, ce cuprinde un ansamblu de
metode şi tehnici de laborator, care permit manipularea materialului genetic, realizându-se noi
combinaţii genetice, fără să fie implicată reproducerea sexuată (sinonim cu manipularea
genetică).
In silico - simularea producerii unor organisme sau părţi ale acestora cu ajutorul
unor programe software.
In vitro - experienţă efectuată în condiţii de laborator.
In vivo - experienţe ce se realizează pe organisme vii.
Linkage - asocierea a două sau mai multor gene nealele, situate pe acelaşi
cromozom, care se transmit cu o frecvenţă mai mare în această stare comparativ cu segregarea
independentă.
Linie consangvinizată - la plantele alogame, o linie consangvinizată este alcătuită
din totalitatea indivizilor ce provin din autofecundarea forţată, repetată, a unei plante, iar la
animale, indivizii rezultaţi din părinţi cu grad de rudenie apropiat.
Linie izogenă - grup de indivizi cu acelaşi genotip, homozigot pentru toate
perechile de gene.
Locus - poziţia unei gene pe un cromozom.
Manipulare genetică - v. inginerie genetică.
Mediu de cultură - mediu artificial, ce conţine toate substanţele minerale şi
organice necesare dezvoltării unei plante, pornind de la o singură celulă sau un grup de celule
(ţesut) în condiţii controlate de laborator.
Meioză - diviziune specifică celulelor sexuale în urma căreia dintr-o celulă cu 2n
cromozomi rezultă patru celule cu n cromozomi.
Mitoză - diviziune specifică celulelor somatice în urma căreia dintr-o celulă cu 2n
cromozomi rezultă două celule identice cu acelaşi număr de cromozomi (2n), şi cu aceeaşi
structură genetică.
Modifîcaţie - caracter a cărui modificare a fost determinată de condiţiile de mediu
şi care nu se transmite ereditar.
Monoploid - organism, provenit dintr-o specie diploidă, care posedă în celulele
somatice un număr haploid de cromozomi.
Mutaţie - modificare în structura şi funcţia materialului genetic, care se transmite
ereditar.
Mutaţie albinotică - mutaţie ce se caracterizează prin absenţa cloroplastelor în
tulpinile şi frunzele plantelor, ceea ce le conferă culoarea albă sau gălbuie. Aceste mutaţii nu
pot supravieţui datorită absenţei fenomenului de fotosinteză.
Nucleu spermatic - unul din cei doi gârneţi masculi la plante, localizaţi în
grăunciorul de polen, rezultat al diviziunii nucleului generativ (v. şi nucleu vegetativ).
Nucleu vegetativ - în momentul maturării grăunciorului de polen, nucleul său
suferă două diviziuni mitotice; prima determină formarea a doi nuclei, nucleul generativ şi
nucleul vegetativ, mai mare, care dirijează creşterea şi mobilitatea tubului polinic; a doua
constă în diviziunea nucleului generativ, rezultând doi nuclei spermatici, gârneţii sexului
mascul la plante.
Nulisomie - absenţa unei perechi de cromozomi din celulele unui organism.
Oosferă - gametul femei al plantelor, localizat în sacul embrionar.

56
 Organite (celulare) - elemente structurale ale celulei, localizate în citoplasmă, ce
îndeplinesc diferite funcţii (respiraţie, fotosinteză, sinteza proteinelor etc). Sunt considerate
organite: mitocondriile, cloroplastele, ribozomii, plasmidele etc.
Ovogeneză - procesul de formare a celulelor sexuale femele.
Panmixie - caracteristică ce presupune posibilitatea ca oricare individ dintr-o
populaţie să aibă şanse egale de încrucişare cu oricare individ de sex opus.
Partenogeneză - formarea unui embrion dintr-o singură celulă gametică.
Perisiploid - organism poliploid cu un număr impar de garnituri cromozomice.
Plantă autogamă - plantă care se reproduce sexuat prin autopolenizare.
Grăunciorii de polen germinează pe stigmatul florii, având loc apoi autofecundarea (de ex.
mazărea, fasolea, grâul etc).
Plantă alogamă - plantă care se reproduce sexuat prin polenizare străină. Gârneţii
masculi din florile unei plante fecundează gârneţii femeii de la o altă plantă (ex. porumb,
floarea soarelui, ceapă, morcov etc).
Plantă unisexuată - plantă la care elementele sexuale mascule şi femele se
formează în flori separate.
Plantă dioică - plantă unisexuată care produce flori mascule şi femele pe indivizi
separaţi (ex. cânepa, dudul, hameiul).
Plantă hermafrodită - plantă la care organele sexuale mascule şi femele sunt
localizate în aceeaşi floare.
Plasmă celulară - materialul celular, cu excepţia nucleului format dintr-o
substanţă fundamentală, în care sunt dizolvate un număr foarte mare de substanţe de la cele
mai simple la cele mai complexe (proteine). In plasma celulară sunt localizate organitele
celulare.
Plasticitate fenotipică - capacitatea unui genotip de a produce o serie de
fenotipuri în condiţii diferite de mediu.
Plasticitate genotipică - existenţa în cadrul aceleiaşi specii a unor populaţii cu un
număr redus de cromozomi, populaţii izolate spaţial, dar nu şi reproductiv.
Plasticitate ecologică - capacitatea organismelor de a se adapta mai mult sau mai
puţin la condiţiile modificate ale mediului.
Poligenic - determinarea unui caracter cantitativ (numărul seminţelor pe plantă,
greutatea acestora) de două sau mai multe perechi de gene nealele numite gene minore,
polimere sau multipli cumulativi.
Poliploidie - fenomenul de multiplicare a numărului de seturi cromozomice
datorită unor condiţii naturale sau artificiale (v. autopoliploidie şi alopoliploidie).
Populaţie - grup de indivizi ce aparţin unei specii şi ocupă un teritoriu geografic.
Primordii florale - stadii iniţiale în dezvoltarea florilor, reprezentate de celule
puţin diferenţiate histologic, care vor alcătui ulterior componentele florale definitive.
Protoplast - celulă a cărei membrană a fost îndepărtată prin diferite tehnici
chimice sau fizice.
Radiogenetică - ramură a geneticii care studiază efectul mutagen al radiaţiilor.
Rădăcinoase - grup de plante legumicole ce aparţin diferitelor unităţi sistematice,
de la care se consumă rădăcinile (ex.: morcov, păstârnac, ţelină pentru rădăcină, ridiche,
sfecla de rădăcină etc).
Recombinare - apariţia unor genotipuri noi la descendenţi, comparativ cu cele ale
formelor parentale.
Rusticitate - capacitatea plantelor de a valorifica terenurile cele mai slab
productive, condiţiile de mediu mai puţin favorabile. Rusticitatea este corelată negativ cu
capacitatea de producţie şi însuşirile de calitate.

57
 Sac embrionar - ţesut care include celula sexuală femelă, denumită oosferă,
haploidă (n), un nucleu secundar, diploid (2n) şi încă şase celule haploide.
Segregare - separarea cromozomilor omologi în procesul de meioză, care are
drept consecinţă şi segregarea caracterelor materne şi paterne.
Selecţie individuală - metodă de selecţie în care descendenţele plantelor
valoroase (elitelor) se seamănă şi se urmăresc separat.
Selecţie în masă - selecţie efectuată asupra unui număr mare de indivizi ale căror
descendenţe sunt semănate şi urmărite în amestec.
Selecţie clonală - clona este un grup de indivizi uniformi genetic, care provin
dintr-un singur strămoş, prin înmulţire vegetativă. Selecţia clonală constă în alegerea celor
mai bune clone (descendenţe) din numărul total de clone urmărite.
Selecţie intraclonală - selecţie practicată în interiorul clonei impusă de faptul că
în cadrul acesteia, destul de rar, pot apărea mutaţii.
Soi local - soi format în condiţii pedoclimatice specifice, ca urmare a acţiunii
selecţiei naturale şi a selecţiei empirice practicată de cultivatori. Fiind bine adaptat la
condiţiile de mediu în care s-a format, soiul local constituie un material valoros pentru
ameliorarea ştiinţifică.
Soi ameliorat - soi creat sau îmbunătăţit prin procesul de ameliorare, prin
intervenţia directă a omului. Este folosit ca material biologic valoros pentru producţie sau ca
material iniţial de ameliorare pentru obţinerea unor soiuri şi mai valoroase.
Soi zonat - soi creat pentru o anumită zonă ecologică sau adaptat acesteia, unde
găseşte condiţii optime pentru exprimarea maximă a capacităţii sale productive.
Soma - totalitatea celulelor unui organism, cu excepţia celulelor gametice.
Specii agricole - specii preluate de om din mediul lor natural, cultivate în scopul
satisfacerii nevoilor crescânde de alimente vegetale, supuse mai târziu ameliorării.
Strat de pruină - strat fin, cu aspect ceros, care acoperă ca o brumă suprafaţa
unui fruct.
Subspecie - populaţie locală a unei specii, care ocupă o regiune dată şi se
diferenţiază de celelalte populaţii ale speciei.
Test - cross - metodă de hibridare care permite stabilirea structurii genetice a unui
organism prin încrucişare cu un individ homozigot recesiv (tester).
Tetraploid - organism a cărui genom este alcătuit din patru seturi haploide de
cromozomi.
Tetrasomie - prezenţa a doi cromozomi suplimentari la una din perechile de
cromozomi omologi.
Transgresiune - apariţia în generaţia a doua sau în generaţiile următoare a unor
caractere (fenotipuri) care depăşesc mult limitele de variaţie ale părinţilor şi indivizilor din
prima generaţie.
Triploid - organism cu trei seturi de cromozomi.
Tuberculifere - grup de plante legumicole, ale căror tulpini subterane,
comestibile, poartă numele de tuberculi.
Variabilitate - diversitatea existentă între indivizii unei populaţii sau specii, care
nu poate fi atribuită nici vârstei, nici sexului.
Variabilitate naturală - diversitatea datorată reacţiei neuniforme a aceluiaşi
genotip, la diferite condiţii naturale de mediu.
Variabilitate indusă - diversitatea provocată de om prin hibridare şi mutageneză.
Variaţie mugurală - mutaţie naturală sau artificială care poate surveni în celulele
primordiale ale mugurilor vegetativi sau floriferi, de multe ori utilă omului; la plantele cu
înmulţire vegetativă aceste variaţii mugurale pot fi izolate şi multiplicate.
Variantă - gradul de dispersie a valorilor individuale în jurul mediei aritmetice.

58
 Zigot - celulă rezultată în urma fecundării; la majoritatea organismelor zigotul
este rezultatul fuzionării a doi gârneţi haploizi, de sex diferit, restabilindu-se numărul diploid
de cromozomi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

BAVARU, A., GODEANU, S., BUTNARU, Gallia, BOGDAN, A., 2007 –

Biodiversitatea şi ocrotirea naturii, Editura Academiei Române Bucureşti.
CRISTEA, M., 1981 – Resurse genetice vegetale, Editura Academiei, Bucureşti.
CRISTEA, M., 1985 – Conservarea genetică a plantelor şi agricultura, Editura
Academiei, Bucureşti.
CRISTEA, M., 1988 – Evaluarea şi utilizarea resurselor genetice vegetale, Editura
Academiei, Bucureşti.
CRISTEA, M., 1991 – Genetica ecologică şi evoluţia, Editura CERES, Bucureşti.
CRISTEA M., 2006 – Biodiversitatea, Ed. Ceres, Bucureşti.
LEONTE, C., 2003 – Ameliorarea plantelor, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
M. MURARIU, DANELA MURARIU, VOICHIŢA HAŞ., I. HAŞ, C. LEONTE,
DOMNICA DANIELA PLĂCINTĂ, I.M. RÎŞCA, D.P. SIMIONIUC, 2012 – Conservarea şi
utilizarea germoplasmei locale de porumb din România, Ed. Pim, Iaşi.
SAVATTI, M., NEDELEA, G., ARDELEAN, M., 2004 – Tratat de ameliorarea a
plantelor, Editura Marineasa, Timişoara.

59