Elaborarea

metodica nr.1
Tema: Edentația totală. Etiologia. Tabloul Clinic

1. Definiţie edentaţie totală. Etiologia.

Edentaţie totală: absenţa dinţilor la unul sau ambele maxilare.
Etiologie: caria și complicaţiile ei; afecţiunile parodontului; traumatismele;
suprasolicitarea funcţională a dinţilor; avitaminozele; maladiile glandelor endocrine;
maladiile sistemului cardiovascular, nervos; intervenţii chirurgicale, parodontitele şi
parodontoza,

abraziuni patologice generalizatoare
tumorile cavităţii bucale, traumatismul care implică numeroase extracţii, tratamente
incorecte ale edentatului parţial ș.a.
*poate
fi și ereditar: anodonţia – lipsa mugurilor dentari.

2. Câmpul protetic edentat total, noţiune, elemente componente, caracteristica.


Câmp protetic: totalitatea formaţiunilor anatomice cu care vine în contact proteza
dentară.

Este împărţit în două zone caracteristice: zona de sprijin şi zona de succiune:

• Zona de sprijin – cuprinde crestele alveolare şi tuberozităţile maxilare, bolta
palatină, creste edentate mandibulare acoperite de o mucoasă fixă, tuberculul piriform
(1/3).
• Zona de succiune – cuprinde mucoasa care vine în contact cu marginile protezei.
Această zonă este situată periferic faţă de zona de sprijin.

3. Aspectul apofizei alolare în edentatia totala, caracteristica după Schroder și
Koller

Schröder deosebeşte trei tipuri de atrofii ale maxilei:
Tipul I. apofiza alveolară pronunţată, semiovală, uniform acoperită cu o mucoasă
normală depăşind cu mult nivelul bolţii palatine, tuberozităţi bine exprimate, torusul
palatin mai puţin exprimat sau chiar lipsă. Plica trecătoare şi locul de inserţie a muşchilor
se

găsesc la distanţă destul de mare de la suprafaţa apofizei alveolare.
*cel mai favorabil pentru tratamentul protetic: formaţiuni anatomice retentive – fixare
bună
a protezei.
Tipul II. apofiza alveolară lată, din cauza atrofiei medii, depăşind cu puţin nivelul bolţii
palatine. Tuberozităţile maxilare sînt mai puţin exprimate, plica trecătoare şi locul de
inserţie a muşchilor se găsesc mai aproape de suprafaţa apofizei alveolare, comparativ cu
tipul

I.
*Condiţii bune pentru tratamentul protetic, însă contracţia bruscă a muşchilor în unele
cazuri

poate duce la un eşec.
 Tipul III. dispariţia apofizei alveolare şi prezenţa unei bolţi palatine aproape plată.
Tuberozităţile maxilare sînt atrofiate esenţial. Plica trecătoare şi locul de inserţie a frenului
buzei
superioare şi a muşchilor se află la nivelul coamei apofizei alveolare.
*cel mai nefavorabil tip pentru tratament protetic fiindcă lipsesc formaţiunile
anatomice retentive, iar înserţia joasă a fibrelor musculare contribuie la detaşarea
protezei

Doinikov

a mai adăugat 2 clase
Tipul IV: apofiza alveolară bine exprimată în zona frontală și destul de atrofiată în
zonele

laterale.
*Condiţiile de tratament în așa caz nu sunt favorabile, deoarece de obicei
tuberozităţile

maxilare practic lipsesc și fixarea protezei prezintă dificultăţi;
Tipul V: apofiza alveolară este exprimată destul de bine în zonele laterale și atrofiată
în

cea frontală.
*condiţiile de tratament protetic și fixare a protezei pot fi satisfăcătoare deoarece
mult depinde de tabloul clinic.

Koller deosebeşte următoarele tipuri de atrofie a apofizei alveolare mandibulare.
Tipul I. Apofiza alveolară prezintă o înălţime bine exprimată, egală pe toată întinderea,
rezorbţia producându-se într-o mică măsură. Creasta apofizei alveolare este rotunjită şi
favorabilă pentru baza protezei. Locul de inserţie a muşchilor şi plica trecătoare a
mucoasei sînt situate la o distanţă considerabilă de vîrful apofizei alveolare.

*cea mai favorabilă pentru tratamentul protetic.
Tipul II. Atrofie uniformă pe toată întinderea, însă destul de avansată, afectînd în unele
cazuri şi corpul mandibulei. Pe măsură ce procesul de rezorbţie se accentuează şi ajunge
pînă la linia oblică internă şi externă, apofiza se transformă într-o depresiune. Apofiza
alveolară în zona frontală deseori capătă o formă ascuţită, ce împiedică protezarea. Locul
de

inserţie a muşchilor este situat aproape de marginea crestei.
*mari dificultăţi pentru protezare, fiindcă lipsesc formaţiunile anatomice retentive, iar
inserţia fasciculelor musculare aproape de vîrful crestei alveolare duce la mişcarea
protezei; stabilitatea protezei este compromisă, deci trebuie căutate posibilităţi de a
folosi

orice formaţiune retentivă a cîmpului protetic, oricît de redusă ar fi ca întindere.
Tipul III. Apofiza alveolară este atrofiată esenţial în sens lateral şi mai puţin frontal,
datorită

faptului că dinţii laterali au fost pierduţi mai timpuriu decît cei frontali.
*relativ favorabil pentru tratamentul protetic, fiindcă atrofia apofizei alveolare în
zonele laterale nu împiedică microexcursia protezei în plan transversal. Zona de retenţie
este prezentă numai în regiunea frontală care şi împiedică mişcarea protezei în plan
sagital.

Tipul IV. Atrofia accentuată în zona frontală şi mai puţin exprimată în regiunile laterale.
*proteza are stabilitate numai în direcţia transversală pe cînd în plan sagital este foarte
slabă datorită posibilităţii de alunecare a protezei înainte.



 4. Fibromucoasa câmpului protetic ed tot, caracteristica formaţiunilor anatomice
după Supple, Gavrilov.
La maxila apofiza alveolare si bolta palatina este acoperita cu fibromucoasa imobila (fixa),
iar cea care tapeteaza plica trecatoare vestibulara si valul palatin este mobila. La trecerea
mucoasei imobile in mobila este situata fibromucoasa neutra sau pasiv mobila.

Pe torusul palatin, tuberozitatile maxilare si apofiza alveolara se poate intilni o

fibromucoasa puternic aderenta din cauza tesutuluisubmucos redus, cu o vascularizare
slaba si o sensibilitate dureroasa la palpare.
In locurile unde fibromucoasa imobila are un strat submucos mai abudent, ea are
proprietatea de a fi comprimata in directie verticala, avind deci insusirea de rezilienta,
calitate favorabila pentru tratament protetic.

DupaSupple, fibromucoasa se clasifica:

1. Fibromucoasa cu grosime si grad de rezilienta medii, amortizeazasocurile si reduce
deplasarea protezei.
2. Fibromucoasa atrofiata subtire cu grad de rezilienta mic, este inapta sa suporte
presiunile.
3. Fibromucoasa groasa cu grad mare de rezilienta care favorizeaza deplasarea
protezelor.
4. Fibromucoasa hipertrofica mobila care trebuie indepartata chirurgical pt a asigura
fixarea si stabilitatea PT.

E Gavrilov considera ca rezilienta mucoasei depinde mai mult de numarul vaselor sangvine
ale fibromucoasei. Insusirea vaselor sangvine de a se deserta si umple cu singe duce la
micsorarea sau sporirea volumului fibromucoasei, numita sistem de tampon.
Atfelfibromucoasa se clasifica:
1. Zonele tampon slab exprimata: este fibromucoasa care acopera apofiza alveolara
si o parte a palatului dur pe linia de sutura sagitala.
2. Zonele tampon mediu exprimata: este fibromucoasa dintre apofiza alveolara si linia
de sutura.
3. Zonele tampon exprimata accentuat: este fibromucoasa care se gaseste in
directiadistala spre linia «A»

5. Indicaţii către terapia edentaţiei totale cu proteze mobile

6. proteza totală – elemente componente, caracteristic

Proteza totală: este un corp fizic rigid și rezistent la acţiunea presiunilor masticatoare,
utilizat în terapia edentaţiei totale cu scopul restaurării arcadelor dentare și a funcţiilor
dereglate ale SS.


 Este alcătuită din bază (șeile și conectorul în formă de placă care le unește) și arcada
dentară artificială (dinţi artificiali).

Caracteristica:
• proteza totală transmite presiunile de la dinţii antagonişti suportului muco-osos,
care nu este apt pentru asemenea recepţie;
• acoperă în întregime fibro-mucoasa maxilarului;
• provoacă în fazele iniţiale de adaptare diverse modificări de senzaţii gustative
şi funcţionale, care cu timpul dispar;
• poate fi confecţionată cu bază acrilică; cu bază metalică; cu bază mixtă (armată);
cu căptuşeală elastică;
• poate fi confecţionată cu dinţi din acrilat sau din porţelan;
• poate fi realizată şi cu elemente mecanice speciale de menţinere (capse, bare)
realizate pe implanturile intraosoase sau croşete mucozale, aripioare, piloturi).

7. amprentele. criterii de clasificare


Amprentă – copia negativă fidelă a câmpului protetic, confecţionată cu scopul
realizării modelului.

După scopul urmărit, amprentele pot fi:
• documentare: se obţine modelul documentar (pentru pregătirea proprotetică)
• auxiliare: se obţine modelul auxiliar (dinţii antagoniști) sau de diagnostic (studiu pe
model)
• de bază: se obţine modelul pe care se realizează lucrarea protetică

După tehnica realizării amprentei:
• amprente realizate într-un timp: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic o singură dată;
• amprente realizate în doi timpi: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic apoi se scoate din cavitatea bucală, se aplică stratul de corecţie și
se mai presează o dată;
Ø
amprentele din materiale de consistenţă diferită sunt numite duble
• amprente de corectare: o modificare a metodei în doi timpi, în cadrul căreia se
aplică material de aceeași provenienţă chimică;
• amprente în ocluzie: se amprentează ambele arcade dentare în poziţie de ocluzie
centrică (se folosește lingură specială)
• amprente parţiale: se amprentează un anumit sector al arcadei
 • amprente totale: se amprentează toată arcada dentară

8. ling amprent. varietati caract


Lingura amprentară este un suport pentru materialul amprentar în timpul amprentării;
deasemenea

este un dispozitiv de armare pentru amprentă în timpul realizării modelului.
Sunt metalice sau plastice; pentru o hemiarcadă, pentru două hemiarcade în ocluzie,
pentru
o arcadă sau pentru ambele arcade în ocluzie.

Lingura este compusă din corp și mâner.
Corpul la maxilă acoperă palatul dur, la mandibulă este răscroit (loc pentru limbă);
servește pentru menţinerea materialului amprentar; poate avea orificii pentru evacuarea
surplusului
și retenţia masei amprentare; este de diferite dimensiuni și forme.
Mânerul este poziţionat strict pe linia mediană a amprentei; servește pentru fixarea în
mână,

poziţionarea corectă și menţinerea în timpul amprentării.
Sunt linguri standard și linguri individuale. Cu lingurile standard se ia amprenta
anatomică, cu cea individuală – amprenta funcţională. Pe baza amprentei anatomice se
face modelul auxiliar, pe baza amprentei funcţionale – modelul de bază. Pe modelul
auxiliar se confecţionează lingura individuală, pe modelul de bază se confecţionează
șablonul de ocluzie și macheta protezei, apoi se polimerizează acrilatul.


9. amprentarea preliminară a camp prot ed tot – scop, materiale și utilaj

necesar Amprentă anatomică: reflectă starea mucoasei în repaus funcţional.

Scop: obţinerea unui model de lucru pe care se va confecţiona lingura individuală;
permite determinarea profunzimii plicelor trecătoare ale mucoasei, starea generală a
câmpului protetic, poziţia și direcţia inserţiei musculare și ligamentare care ulterior
urmează

să fie eliberate.
Materiale: pentru câmp protetic dur – materiale termoplastice, pentru câmp protetic
moale
– gipsul sau alginatele.
Utilaje: linguri standard pentru maxilarele edentate total, spatulă, colbă

10. mater amprent. clasificări. nominalizări

După Gerner și Napadov:
• elastice
• termoplastice
• dure

După I. Postolachi, Gh. Bârsa: după starea materialului la finalul prizei

• Elastice:
Ø
Hidrocoloizi (reversibili/ireversibili) (alginat)
Ø
Elastomeri de sinteză
 Ø
Materiale siliconice
Ø
Materiale polisulfide
Ø
Materiale polieterice
• Dure:
Ø
Reversibile: substanţe termoplastice
Ø
Ireversibile: Gips, paste de oxid de zinc și eugenol

11. model preliminar – scop și metodica de confecţionare
Scop: confecţionarea lingurii individuale, pentru amprentarea funcţională a câmpului
protetic.

Confecţionare: din gips simplu. Se prepară pasta de gips, se introduce în amprentă în

cantităţi mici până la umplere; în acest timp amprenta este amplasată pe măsuţa
vibratorie; se verifică curgerea gipsului astfel încât să pătrundă în toate imprimările
amprentei. Un conformator de soclu se umple cu gips peste care se întoarce și se înfundă
amprenta. De menţionat că gipsul trebuie să acopere marginile amprentei! (pentru a reda
configurarea fundului de sac unde este edentaţie). După priza gipsului, conformatorul și
amprenta sunt înlăturaţi iar soclul modelului este fasonat.









 Elaborarea metodica nr.2 TPM
Tema: Lingura individuală de amprenatare. Tehnici de confectionare

1. Caracteritica amprentelor funcționale.


Amprenta funcțională este negativul câmpului protetic înregistrat într-o
portamprentă individualizată, cu un material de înaltă fidelitate și cu o tehnică
adecvată care să permită înregistrarea tuturor detaliilor câmpului protetic în condițiile
funcționalizării zonelor periferice.
Obiectivele amprentării funcționale sunt :
‒biomecanice
‒ biologice
‒ funcționale

•Obiectivele biomecanice urmăresc asigurarea menținerii ,stabilității și
spijinului.
•Obiectivele funcționale-amprenta funcțională urmărește și participă la
restabilirea funcțiilor care de fapt,nu se pot recupera integral numai printr-o amprentare
corectă.
•Obiectivele biologice se realizează complet numai în amprenta
funcțională.Realizarea obiectivelor biologice se bazează pe obținerea corectă și cât se
poate de completă a obiectivelor mecanice și funcționale, astfel încât amprenta
funcțională să determine o solicitare echilibrată a câmpului protetic atât la nivelul
suprafeței de sprijin muco-osoase cât și la nivelul zonelor periferice.


2. Testele functionale dupa Herbs la mandibula si maxilă.

•Testele Herbst pentru maxilar sunt următoarele :
‒ deschiderea ușoară a gurii pune în tensiune periferia câmpului protetic
la nivelul PM 2 și M1;
‒ deschiderea largă a gurii realizează modelarea la nivelul pungii lui Eisen
ring,prin punerea în tensiune a ligamentului pterigomandibular ;
‒ surâs forțat,realizează modelarea la nivelul zonei vestibulare laterale;
același test realizează și o tracțiune posterioară a plicii alveolo-jugale ;
‒ sugere, suflat,fluierat, sărut,modelează marginile portamprentei în zona
vestibulară frontală; același test realizează și o tracțiune anterioară a plicii alveolo-jugale ;
‒ mobilizarea periferiei câmpului protetic în zona distală prin proba Val-
salva,tuse teste fonetice: pronunțarea vocalei ,,A ” ,fonemei „AH ”.
‒ balansarea mandibulei dreapta-stânga ceea ce realizează modelarea zonei distale
a pungii lui Eisenring prin intermediul apofizelor coronoide.




 •Testele Herbst pentru mandibulă:
‒ deschiderea ușoară a gurii ,modelează zona mezială a pungii lui Fisch;
‒ deschiderea largă a gurii,modelează zona distală a pungii lui Fisch,ver-
santul vestibular al tuberculului piriform prin contracția marginii anterioare a
maseterului ;
‒ umezirea roșului buzelor (de la o comisură la alta),modelează zona milohioidiană
în dreptul molarilor ;
‒ vârful limbii într-un obraz și în celălalt modelează aceeași zonă milohio-
idiană între canin-premolar ;
‒ limba către nas pune în tensiune zona Slack în porțiunea sa anterior de
canin,modelând mai cu seamă zona genioglosului;
‒ sugere,fluierat,modelează zona vestibulară centrală ;
‒ deglutiție- se modelează zona pungii Neill și Bowen.

3. Ce prezintă lingura amprentară individuală.


Lingura individuală este confecționată pe modelul din ghips obținut după amprenta anatomică, în
scopul amprentării funcționale a câmpului protetic; este o portamprentă adaptată suprafeței câmpului
protetic, reprezentând un suport rigid, nedeformabil pentru materialul amprentar. Totodată lingura este
utilizată şi cu scopul obținerii unei amprente precise cu o grosime a materialului amprentar egală pe toată
suprafața câmpului protetic. Se confecționează din acrilat autopolimerizabil sau termopolimerizabil,
plexiglas, ceară sau alte materiale.

Este compusă din bază care acoperă în totalitate câmpul protetic, ocolind inserțiile frenurilor şi
bridelor, şi are un mâner solidarizat de bază pe linia mediosagitală. Pot fi realizate orificii pentru evacuarea
surplusului și retenția materialului amprentar și butoni de presiune.

Caracteristici:

• Este realizată de către tehnicianul dentar pe modelul preliminar;

• Se obţine din materiale rigide, nedeformabile în timpul amprentării;
• Rezistenţă mecanică la şocurile ce tind să o rupă, calitate necesară la menţinerea materialului de
amprentă în contact cu suprafaţa câmpului protetic;
• Dimensiunea suprafeţei egală cu dimensiunea câmpului protetic, la care se adaptează intim, la
zona de sprijin;
• Are o grosime uniformă de 1,5 - 2 mm exceptând marginile care au grosimi variabile de la 2 mm
(pungile Eisenring) până la 3 mm (zona linguală centrală). Marginile sunt rotunjite, netede şi
decupate în dreptul frenurilor şi bridelor;

Scopul:

• O închidere marginală optimă;

• Adeziunea viitoarei proteze totale pe câmpul protetic;
• Limite funcţionale pentru zona de suport muco-osos;
• Un relief corect şi precis pentru suprafaţa de sprijin;
• O extindere maximă a viitoarei proteze.



4.Particularitățile modelării din ceară de bază a lingurilor individuale la
maxilă și mandibulă.



o se realizează o distanțare între lingură și model prin aplicarea unei plăci de ceară
sau vată umezită pe suprafața modelului;
o
se izolează ceara cu vazelină (pentru a evita lipirea celor două plăci de ceară)
o se plastifică o placă de ceară și se adaptează intim pe model, apoi se secționează
marginile după desenul trasat (limitele);
o se modelează mânerul din resturile de ceară sau din sârmă și este lipit de baza
lingurii corespunzător vârfului apofizei alveolare pe linia mediosagitală;
o se face o armare a lingurii cu o sârmă mai groasă care se încălzește și se
adaptează în grosimea lingurii;
o la necesitate se modelează butoni de presiune;
o lingura este înlăturată de pe model, iar cu spatula fierbinte sunt netezite
marginile;

o în timpul modelării placa de ceară poate fi de mai multe ori încălzită în caz de
pierdere a plasticității ei;
o este necesar de a nu admite subțierea plăcii ce poate conduce la micşorarea

rezistenței lingurii individuale.
La maxilă adaptarea plăcii din ceară începe din mijlocul bolții palatine trecând
treptat pe centrul apofizei alveolare şi pe versantul vestibular al ei.


La mandibulă adaptarea se face simultan atât pe versantul lingual, cât şi pe cel
vestibular al apofizei alveolare sau poate fi începută de pe versantul lingual al
câmpului protetic, trecând treptat pe cel vestibular.
. 1FORMA PLĂCII DE BAZĂ LA MANDIBULĂ
. 2FORMA PLĂCII DE BAZĂ LA MAXILAR

5. Particularitățile de confecționare a lingurilor individuale de
amprentare din acrilat autopolimerizabil.
Răşina autopolimerizabilă este indicată pentru orice câmp protetic şi în special
pentru cele deficitare. Aceste linguri pot fi folosite ca suport pentru o gamă largă
de materiale de amprentare finală, chiar şi pentru cele cu o consistenţă crescută
cum sunt masele termoplastice.
Tehnica:
- Delimitarea zonei de sprijin – se efectueaza prin insemnarea cu creionul chimic
limitele mucoasei fixe;
- Izolarea suprafetei modelului cu ajutorul substantelor folosite pentru izolarea
tiparelor (splutii alginice sau lacuri speciale);
- dupa prepararea pastei de acrilat, dupa indicatiile producatorului, in faza plastica,
este presata intre doua placi de sticla vaselinate pentru a se obtine o folie de
grosimea de 1,5 – 2 mm. Grosimea este dirijata prin aplicarea intre cele doua placi
de sticla, a doua benzi de ceara roz cu grosimea de 1,5 – 2 mm. Pe placa de sticla
inferioara se mai aplica o foita de celofan care se foloseste pentru ridicarea
acrilatului modelat prin comprimare si asezarea lui pe suprafata modelului..
- placa de acrilat in stare plasrica, se aplica usor pe suprafata modelului; este
indepartata excesul care depaseste limitele insemnate cu creionul;
- manerul si butonii sant realizati din restul de acrilat inca in stare plastica;
- rasina acrilica, in stare plasstica, prezinta un grad de elesticitate; Lingura modelata
este tinuta in contact cu modelul sub presiune manuala inca 10 – 15 minute pana la
definitivarea reactiei de polimerizare, cand dispare starea de elasticitate;
- dupa polimerizare portamprenta este ridicata de pe model pentru rotunjirea si
netezirea marginilor;



Pe scurt Auto: modelul este izolat cu gel special (să nu se lipească acrilatul de
model); este pregătit acrilatul prin amestecare a pulberii cu lichidul, apoi din pasta
acrilică se
modelează o plăcuță de 2,5-3 mm care se adaptează pe model după limitele trasate;
tot în acest moment se modelează mânerul și se lipește de bază. După polimerizarea
definitivă lingura este înlăturată și prelucrată cu freza (înlătură surplusurile, netezesc
marginile)



6. Particularitățile de confecționare a lingurilor individuale de
amprentare din acrilat termopolimerizabil.
Acestă tehnică este foarte laborioasă şi de aceea foarte rar utilizată. Etapele sunt:
n Realizarea machetei din ceară a viitoarei linguri individuale;
 n Ambalarea machetei;
n Realizarea tiparului – ambalarea, îndepărtarea cerii şi izolarea pereţilor cu
soluţii alginice;
n Acestă tehnică este foarte laborioasă şi de aceea foarte rar utilizată. Etapele
sunt:
n Realizarea machetei din ceară a viitoarei linguri individuale;
n Ambalarea machetei;
n Realizarea tiparului – ambalarea, îndepărtarea cerii şi izolarea pereţilor cu
soluţii alginice;

Pe scurt: Termo: se modelează macheta lingurii din ceară, apoi se lipesc marginile
de model și se ambalează în chiuvetă, se realizează tiparul, apoi se izolează și se
introduce acrilatul, care urmează un regim termic de polimerizare; Ulterior, lingura
este dezambalată și prelucrată (înlătură surplusurile, netezesc marginile).


7. Liniile de orientare și limitele viitoarei proteze.
n La maxilar se va avea în vedere limita internă a şanţurilor vestibulare şi
delimitarea zonei „Ah”, iar la mandibulă se va creiona limita internă a
şanţurilor vestibulare şi linguale, incluzând treimea anterioară a tuberculului
piriform;

8. Confecționarea modelului de lucru.
n Pe modelul izolat se realizează macheta din ceară a lingurii;
n Se aplică 3 - 4 tije de turnare, groase de 2 - 2,5 mm;
n Se ambalează macheta în gips cu nisip sau altă masă refractară;
n Tiparul se usucă şi apoi se pune la o sursă de căldură pentru îndepărtarea
cerii;
 n După răcire se topeşte metalul care este introdus prin centrifugare în tipar;
n Se dezambalează şi se prelucrează lingura individuală.

O portamprentă individuală corect executată va avea menţinere pe model,
adică nu cade la răsturnarea ansamblului model - lingură. Această retenţie, de
regulă se păstrează şi în cavitatea bucală. Indiferent de materialul din care este
confecţionată, lingura individuală este verificată de tehnician, repusă pe modelul
preliminar şi trimisă în cabinet pentru următoarea fază de lucru.

9. Utilaj. Instrumente și materiale respective la etapa data.


 ELABORAREA METODICĂ № 3 TPM

TEMA: Tehnica de amprentare a cîmpului protetic.

1. Definiţia amprentei funcţionale.

Copia negativă fidelă a câmpului protetic care înregistrează starea funcţională a
fibromucoasei câmpului protetic.

2. Materiale amprentare. Varietăţi. însuşiri.

După Oksman: cristalizabile, termoplastice, elastice, acrilate autopolimerizabile După
Gerner și Napadov: elastice, termoplastice și dure
După Postolachi și Bârsa (consistenţa la finele prizei): elastice și dure

Ø Elastice (sunt vâscoase și plastice, de aceea amprentează fidel câmpul protetic;
după priză nu sunt lipicioase, de aceea nu aderă de câmpul protetic și necesită linguri
perforate; după priză sunt elastice, de aia după aplicarea presiunii revin la forma
iniţială, dar nu se fracturează):
• Hidrocoloizi
Reversibili – deja se utilizează doar în laborator pentru dublarea modelelor;
are la bază agar-agar-ul, poate fi topit, apoi turnat, după care se întărește; se
poate reutiliza; (Gelin)
Ireversibili – praf + apă; au precizie mare doar că la aer se
subdimensionează iar în lichid se măresc în volum, de aia modelul trebuie turnat
în 10-15 min. de la amprentare; (Kromopan)
• Elastomeri de sinteză (fidelitate înaltă, nu se modifică în volum, sunt
rezistenţi la factorii fizici și chimici):
materiale siliconice - baza + catalizator; pastă chitoasă pentru primul strat
+ pastă vâscoasă pentru stratul doi (corecţie); sunt de tip A, B, C; (Zeta plus)
materiale polisulfide - două paste: baza și agentul de vulcanizare care la
amestec se vulcanizează timp de 3-8 minute și se obţine un procuct
asemănător cauciucului natural;
materiale polieterice - precizie mare dar este rigid și hidrofil (în lichid se
mărește în volum); trei paste: baza, catalizator și diluant; baza și catalizatorul
se amestecă, face priza, apoi cu diluantul se redă consistenţa necesară;
 Ø Dure:
• Reversibile- materiale termoplastice care nu au fidelitate satisfăcătoare, se
deformează în timpul eliminării de pe câmpul protetic; doar unele se pot folosi
la amprentarea preliminară în edentaţie totală; (Stens)
• Ireversibile
ᵜ gipsul - vâscozitate redusă, stabilitate volumetrică, fidelitate mare dar la
înlăturare trebuie fracturat, apoi restaurat prin lipire cu ceară; folosit mai rar,
uneori în edentaţii totale;
ᵜ paste de oxid de zinc și eugenol, mai mult la edentaţii totale

3. Tehnica de amprentare mucostatică.Particularităţi.

Acest tip de amprentă se ia fără presiune, şi fără efectuarea mişcărilor
funcţionale.
Particularităţi: amprenta trebuie să reprezinte negativul ţesuturilor care acoperă câmpul
protetic;ţesuturile trebuie să fie în repaus complet și nu trebuie deformate de
mişcări sau deplasări; închiderea marginală, (succiune) nu este necesară, deoarece
proteza se va menţine doar datorită forţei de adeziune.
Principiile amprentelor muco-statice: se utilizează materiale fluide (mucoseal, ghips
foarte subţire, pasta de oxid de zinc-eugenol); partea statică a suprafeţei de sprijin se
reproduce fără compresiune;se folosesc linguri individuale distanţate de ţesuturile
subiacente; amprenta se efectuează cu gura închisă, nu se execută mişcări de
modelare.
Această tehnică are dezavantaje: neconformarea funcţională a marginilor
privează protezele de aportul stabilizator al musculaturii, marginile protetice prea
subţiri nefiind tolerate de pacienţi,o suprafaţămai mică de sprijin determină creşterea
presiunilor asupra ţesuturilor subiacente.

4. Tehnica de amprentare mucodinamică.Particularităţi.

Amprentarea mucodinamică reproduce câmpul protetic de sprijin și mobilitatea
zonelor de reflexie a mucoasei periprotetice în condiţii identice cu acelea la care sunt
supuse și protezele în cursul desfășurării principalelor funcţii ale aparatului dento-
maxilar. Materialul se aplică pe lingură, lingura se introduce în cavitatea orală, se
presează pe apofiza alveolară; materialul amprentar se modelează prin mișcările
buzelor și obrajilor.


5. Ce prezintă amprenta compresivă.Indicaţiile.Contraindicaţii

Ex5 Ce prezintă amprenta compresivă.Indicaţiile.Contraindicaţii

Amprentele compresive exercită o anumită presiune asupra mucoasei fixe,
căutând să obţină la periferie un surplus mucozal necesar închiderii marginale.
Sunt indicate numai la câmpurile cu mucoasă puţin rezilientă aderentă de periost.
Sunt contraindicate când rezilienţa mucoasei este mare, deoarece duce la
deformări în plan orizontal, leziuni de decubit ș.a.
Se folosește material cu vâscozitate crescută sau medie. (Stens, elastomeri de sinteză).

6. Amprentarea de despovărare.Indicaţii.
Sunt indicate pentru câmpurile protetice cu zone sensibile, incapabile să suporte
presiuni; aceste zone trebuiesc protejate de acţiunea compresivă a materialelor de
amprentare.
Metode:
• un orificiu de aprox 2mm pe centrul bazei lingurii la maxilă;
• orificii la nivelul tuturor zonelor sensibile;
• folierea zonelor sensibile pe model;
• toată lingura individuală să fie distanţată de model, în afară de unele
puncte de sprijin.

7. Tehnica de amprentare după metoda Schreinemakers.
Avantaje.Dezavantaje.

Se acordădeosebită atenţie corelaţiei dintre morfologia câmpului protetic,
contracţiile musculare şi funcţionalitatea aparatului dento-maxilar, urmărind
obţinerea protezelor de succiune, cu margini modelate prin aportul musculaturii.
Autorul foloseşte, la luarea amprentei finale, metoda cu gura închisă, combinată cu
mişcări de deschidere ale gurii.
Delimitarea lingurii individuale se face prin inspecţie şi palpare, pornind de lalinia
mediană, unde marginea portamprentei trebuie să aibă contact cu planşeul, atât în
repaus cât şi în mişcarea de protracţie a limbii, fără să jeneze însă contracţiile
genioglosului; spre distal, marginile internă şi externă trebuie să fie paralele cu muchia
crestei, cea linguală neavând voie să depăşească inserţia milohioidianului. În zona linguală
centrală, marginea lingurii se cere îngroşată (3 mm) cu material termoplastic, pentru a
asigura etanşeizarea protezei, iar în zona posterioară, la nivelul maxilarului superior, se
realizează închiderea distală (postdam-ul). Pentru aceasta, Schreinemakers gravează
pe modelul preliminar linia Ah, obţinînd un
 şanţ de 2 mm lărgime şi adîncime, în care marginea posterioară a lingurii individuale
(realizată din material termoplastic) se mulează, reproducînd o nervură, care
contribuie la închiderea posterioară, în timpul luării amprentei finale. Amprenta
propriu-zisă se ia în doi timpi, cu „Permlastic regular“ şi
„Permlastic light bodied" (elastomeri de sinteză). Modelarea marginilor se obţine prin
ţuguierea buzelor — cînd bordurile de ocluzie sînt în contact şi prin protracţia limbii —
cînd gura este deschisă.
Ene semnalează faptul că metoda nu ţine seama de poziţia de repaus a limbii şi de
problema contracţiei gonioglosului. Shanahan susţine căfavorabilă este poziţia
anterioară a limbii, întrucât în acest caz se poate obţine o închidere marginală foarte
bună în zona linguală centrală, în timp ce limba posterioară nu contribuie la
etanşeizare decît, eventual, după un susţinut antrenament neuromuscular.

8. Tehnica de amprentare după Herbst.Avantaje.Dezavantaje.

Tehnică de amprentare finală „cu gura deschisă“, foloseşte ca material de
amprentare ceruri bucoplastice. Amprenta preliminară maxilară se ia cu alginate, şi pe
modelul realizat se confecţionează o lingură individuală din două plăci be bază
suprapuse şi întărite cu sârmă.
Adaptarea lingurii se face după următoarele mişcări test:
1. Deschiderea moderată a gurii. Desprinderea lingurii impune reducerea
marginilor la nivelul premolarilor şi al primului molar.
2. Deschiderea maximă a gurii. Desprinderea lingurii impune retuşarea
marginilor în regiunea celui de-al doilea molar şi degajarea ligamentului
pterigomaxilar.
3. Pacientul va mima un surâs forţat, împingerea marginilor lingurii necesită
retuşarea lor la nivelul primului molar şi al premolarului doi.
4. Mimarea fluieratului. Se intervine la nivelul marginii frontale dintre cei doi
canini superiori.
5. Pacientul tuşeşte. Dacă lingura se desprinde, se retuşează la nivelul liniei Ah.
Închiderea marginală se completează în această zonă prin aplicarea unui rulou încălzit
de Subrofix (material bucoplastic).
După efectuarea acestor teste, în lingura individuală se aplică prin pensulare
Adheseal 15 verde (cu o plasticitate mai redusă) în interiorul jgheabului lingurii,
cuprinzând şi marginile în întregime.
 Astfel garnisită, lingura se aplică în cavitatea bucală fără a fi presată prea tare, apoi se
repetă testele descrise mai sus.
După răcire se verifică întinderea materialului (dispariţia lui în anumite zone şi
nemodelare care necesită retuşarea lingurii şi adăugarea de material).
Apoi se acoperă întreaga suprafaţă internă a lingurii cu Adheseal 15 roşu. Acest material
are o plasticitate mai mare şi amprentează mai exact întreaga suprafaţă a câmpului
protetic.

9. Tehnica de amprentare după Pedro Saizar.

El propune trei tehnici:
1. amprenta funcţională cu stents: se folosește o lingură individuală din acrilat
autopolimerizabil, distanţată de câmpul protetic, cu excepţia zonei mucoasei
pasiv-mobile; mai întâi se face proba lingurii, apoi se umple cu Stens și se aplică
pe câmpul protetic corect centrată, astfel încât să preseze uniform mucoasa;
materialul trebuie să acopere în întregime lingura și să amprenteze cât mai fidel
detaliile mucoasei; apoi se îndepărtează excesul de stens de pe feţele exterioare
ale lingurii și prin încălziri repetate se modelează marginal prin mișcări de
rotaţii ale nodului comisural; lingual modelarea marginală se face prin mișcări
de protracţie a limbii și prin ridicarea ei către palat.
2. amprenta funcţională cu pastă de eugenat de Zn: se ia amprenta preliminară
cu alginat, apoi se confecţionează lingura individuală din acrilat cu contact intim cu
modelul; se face proba lingurii și cu stens se modelează marginii (se perfectează
închiderea marginală); se ia amprenta finală cu pastă de oxid de zinc-eugenol
fiind modelată marginal cu ajutorul mișcărilor funcţionale amintite mai sus.
Indicat atunci când mucoasa nu trebuie deformată.
3. amprenta funcţională combinată: se face o amprentă-bază din stens, apoi se
adaugă un strat subţire de pastă de oxid de zinc-eugenol (amprentă de spălare).

10. Tehnica de amprentare după Y.Gilbert, M.Blandin.
Lingura individuală să fie stabilă pe câmpul protetic atât în repaus cât și la
deplasările buzelor, obrajilor, limbii
Amprenta finală se ia cu siliconi în felul următor:
Pe lingura maxilară se aplică un adeziv specific şi apoi, pe margini, un silicon cu
vâscozitate medie. Ruloul de silicon va fi în grosime de 3 mm în regiunea
 anterioară, de 4-5 mm în regiunea medie şi de 7-10 mm în regiunea spaţiului lui
Eisenring şi posterior în interiorul lingurii se mai plasează puţin silicon (ca un bob de
năut) distilat la papila retroincisivă.
Modelările funcţionale sunt următoarele:
-deschiderea largăa gurii şi balansarea mandibulei;
- mimarea fluieratului;
-coborârea buzei superioare şi tracţiunea ei în afară.

Aceste mişcări se repetă până Ia întărirea materialului. La controlul
amprentei,modelarea marginală trebuie să fie perfectă.Se perforează apoi lingura
la nivelul papilei retroincisive şi se fac 4-5 orificii în regiunea palatină medie şi
posterioară. În lingură se aplică apoi peste tot un silicon fluid şi aceasta se introduce în
cavitatea bucală. Se presează uşor pe câmpul protetic, permiţând refularea excesului de
material prin orificii. Apoi se repetă mişcările funcţionale descrise până la întărirea
materialului.
La mandibulă, pe marginea vestibulară a lingurii, se aplică, de asemenea, un rulou de
silicon de vâscozitate medie (de 3 mm în regiunea anterioară, 4-5 mm în regiunea medie
şi 6-7 mm în dreptul pungii lui Fish). Se aplică apoi în cavitatea bucală şi se
facurmătoarele mişcări funcţionale:
- deschiderea mare a gurii;
-mimarea fluieratului sau suptului;
-ridicarea şi depărtarea în afară a buzei inferioare
După priza completă a materialului, amprenta se scoate din cavitatea bucală şi se
examinează, apoi se aplică silicon şi pe marginea linguală. Modelarea funcţională a
acestei margini se face cu următoarele mişcări:
-cu vârful limbii se împinge tare pe baza mânerului lingurii (se modelează treimea
posterioară);
-se plimbă limba dintr-un obraz în altul (se modelează treimea medie);
-cu vârful limbii se umezeşte marginea inferioară a buzei superioare şi apoi, tot cu vârful,
se atinge regiunea posterioară a palatului (se modelează treimea anterioară - zona
linguală centrală).
Modelarea continuă până la întărirea materialului.
Scoasă din gură, amprenta este controlată, eventual corectată prin adăugări de
material. Apoi, în amprenta uscată se introduce siliconul fluid. Amprenta va fi
funcţionalizată cu aceleaşi mişcări descrise mai sus.
 ELABORAREA METODICĂ 4 TPM
Tema: Șabloane cu bordură de ocluzie

1. Ce prezintă șablonul cu bordură de ocluzie

Este o piesă auxiliară utilizată de către medic pentru determinarea și înregistrarea
rapoartelor intermaxilare și cu ajutorul cărora tehnicianul poziționează și fixează modelele în
simulatoare;
Piesă protetică intermediară care, prin volum și formă, prefigurează viitoarele aparate
gnato-protetice. Ele au rol de a crea suportul material necesar stabilizării celor două oase
maxilare în poziții fundamentale, de referință și de a transfera aceste date pe un simulator al
SS, pe care se va construi ulterior aparatul protetic definitiv.

2. Indicați dimensiunile bordurii de ocluzie în zonele frontală și laterală în edentația

totală;
În zona frontală: înălțimea 10-12 mm, lățimea 5-6 mm;
În zona laterală; înălțimea 6-8 mm, lățimea 8-10 mm.

3. Care sunt cerințele față de șabloanele cu bdo

• baza şablonului să fie adaptată intim la suprafața câmpului protetic, acoperind-o în
totalitate;
• baza şablonului să aibă o grosime de 1,5—2 mm, să fie rezistentă la presiune şi să nu prezinte
mişcări de basculare;
• îndepărtarea şi repunerea pe model să se realizeze cu uşurință, fără dificultăți;
• marginile bazei să fie rotunjite şi finisate, suprafețele să fie netede;
• extinderea bazei să corespundă cu limitele viitoarei proteze.
• bordurile de ocluzie să fie monolite şi bine solidarizate la baza şablonului corespunzător
mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă şi dimensiuni corespunzătoare;
• bordura la maxilă să fie ușor înclinată spre vestibular (frontal și lateral) (pentru că așa sunt
implantați dinții în alveole – coroanele înclinate pe vestibular);
• bordura la mandibulă să fie dreaptă în zona frontală și ușor înclinată spre lingual în zona laterală;
• şablonul aplicat pe model, cât şi pe câmpul protetic să aibă un grad suficient de menținere.

4. Caracteristica șabloanelor cu bordură de ocluzie

Șabloanele cu baza din ceară sunt rigide dar în mediul bucal se încălzesc și se pot deforma,
nemaiadaptându-se intim la suprafața câmpului protetic; baza acrilică nu-și modifică forma
pe toată durata probelor în cavitatea bucală.
 Bordura de ocluzie este din material termoplastic și poate fi modelată la necesitate (adiție
și răzuire de ceară), apoi ramolită și adaptată la suprafața dinților antagoniști sau celălalt
șablon; de asemenea, datorită faptului că e moale, cu bisturiul pot fi trasate liniile de ghidare.
Dimensiunile bordurii de ocluzie:
În zona frontală: înălțimea 10-12 mm, lățimea 5-6 mm;
În zona laterală; înălțimea 6-8 mm, lățimea 8-10 mm.

5. Părțile componente
Este compus din bază și bordura de ocluzie. Baza se adaptează intim pe model dar
bordura de ocluzie se poziționează pe bază pe mijlocul apofizei alveolare și repetă
configurația ei, precum și forma aproximativă a arcadei dentare.

6. Materiale și tehnici utilizate pentru confecționare

Baza se confecționează din ceară de bază sau din acrilat; dacă din acrilat poate fi din auto,
foto sau din termopolimerizabil; oricare ar fi materialul, modelul trebuie de izolat, pentru a
evita lipirea de model și deformarea bazei la înlăturare.
Baza din ceară se confecționează plastificând o plăcuță de ceară și adaptând-o pe model.
La maxilă adaptarea plăcii din ceară începe din mijlocul bolții palatine trecând treptat pe
centrul apofizei alveolare şi pe versantul vestibular al ei. La mandibulă adaptarea se face
simultan atat pe versantul lingual, cât şi pe cel vestibular al apofizei alveolare sau poate fi
începută de pe versantul lingual al câmpului protetic, trecând treptat pe cel vestibular. După
adaptarea finală (placa de ceară a căpătat contururile modelului) sunt înlăturate prin tăiere
porțiunile plăcii care depăşesc limitele trasate pe model, iar marginile se rotunjesc adaptând-
o astfel din nou la model. Pentru a fi mai stabil și a evita deformarea, se armează cu o sârmă
care repetă configurația apofizei alveolare: aceasta se încălzește și se așează pe bază,
înglobându-se în ceară (pentru că-i fierbinte). (apoi se confecționează bordura de ocluzie);
Baza din acrilat autopolimerizabil se confecționează pregătind pasta acrilică, dându-i forma
de plăcuță de 2 mm (între 2 sticle menținute la depărtare de picături de ceară de 2mm
grosime) și adaptând-o pe model; se polimerizează la temperatura camerei sau în cratița cu
presiune. (apoi se confecționează bordura de ocluzie);
Baza din acrilat fotopolimerizabil se confecționează adaptând o placă de acrilat pe
suprafața modelului, apoi polimerizarea (în aparatul de polimerizare). (apoi se confecționează
bordura de ocluzie);
Baza din acrilat termopolimerizabil se confecționează în mai multe etape: mai întâi se
confecționează macheta din ceară, apoi se ambalează, se formează tiparul, se izolează, se
prepară pasta acrilică și se introduce în tipar, urmând polimerizarea conform prospectului,
după care se dezambalează, se adaptează pe model și se prelucrează. (apoi se confecționează
bordura de ocluzie);
Pentru a fi mai stabil și a evita deformarea, se armează cu o sârmă care repetă configurația
versantului oral al apofizei alveolare: aceasta se încălzește și se așează pe bază, înglobându-se
în ceară (pentru că-i fierbinte), apoi se acoperă, și netezește.
Bordura de ocluzie se confecționează din ceară de bază sau din material amprentar
termoplastic (Stens).
 Bordura poate fi confecționată prin turnarea cerei topite (sau Stens) într-un
conformator care redă forma corectă a bdo sau o plăcuță poate fi plastificată la
foc, apoi îndoită consecutiv formând un val, căruia, (cât e cald) i se dă forma de
potcoavă și se așează pe bază pe mijlocul apofizei alveolare, apoi se lipește cu
ceară, după care se taie toate surplusurile; la nivelul de implantare a molarului
doi bordura se taie oblic spre distal; se netezesc suprafețele și marginile.

7. Limitele șabloanelor cu bordura de ocluzie

Sunt identice cu limitele lingurii individuale în caz de edentație totală
La maxilă acoperă palatul dur, se extinde până la fundul de sac vestibular,
linia A, ocolește frenurile buzei și ale obrajilor, acoperă tuberculii palatini;
La mandibulă până la fundul de sac vestibular, fundul de sac lingual, acoperă
1/3 anterioară a tuberculului piriform, ocolește frenurile buzei, limbii și ale
obrajilor
 ELABORAREA METODICĂ N.5

TEMA: Determinarea relațiilor intermaxilare, poziționarea modelelor în

articulator.

1. Scopul determinării și înregistrării relațiilor intermaxilare.

Pentru a determina poziția centrică a mandibulei față de maxilă în plan vertical, sagital
și transversal și pentru ca tehnicianul dentar să monteze modelele în simulator în
aceeași relație.

2. Etapele determinării relațiilor intermaxilare.

a) Modelarea curburii vestibulare a șablonului cu bordura de ocluzie la maxilă (pentru

aprecierea poziției țesuturilor moi peribucale (buza, obraji) pentru restituirea aspectului
fizionomic individual);

b) Stabilirea înălțimii bordurii de ocluzie la maxilă (se determină odată cu determinarea

nivelului și direcției planului de ocluzie; este individual dar, de regulă, marginea bordurii
la maxilă este situat cu 1-1,5mm mai jos de marginea buzei);

c) Stabilirea nivelului și a direcției planului de ocluzie la maxilă (mai întâi frontal, apoi
cel lateral):frontal: șablonul este introdus în cav. orală, pacientul închide buzele; pe linia
de închidere a buzelor (printre buze se introduce bisturiul) se trasează o linie pe
bordură, ea trebuie să coincidă cu marginea bordurii șablonului; suprafața orizontală a
bordurii este planul de ocluzie în zona frontală, care trebuie să fie paralel cu linia
bipupilară (se verifică cu două rigle: una pe linia bipupilară, (când pacientul are privirea
îndreptată spre infinit) și a doua așezată pe suprafața orizontală a bordurii (în zona
frontală));lateral: se face cu două rigle: una ce unește mijlocul tragusului urechii cu
spina nazală anterioară și alta așezată pe suprafața orizontală a bordurii din
stânga/dreapta; riglele trebuie să fie paralele; se mai poate folosi dispozitivul Fox sau
aparatul Larin. Urmează adaptarea bordurii de ocluzie pentru maxilă, care se face după
suprafața bordurii superioare. Se face controlul gradului de contact între borduri:
pacientul ține maxilarele strâns închise iar medicul încearcă să pătrundă cu vârful
spatulei reci între borduri (dacă nu poate străbate, șablonul are un contact satisfăcător
cu suprafața câmpului protetic, dacă apare un spațiu, înseamnă că undeva șablonul nu
are contact intim cu câmpul protetic (simptomul spatulei));

d) Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO): se face pe baza a două puncte

constante: punctul subnazal la maxilă și gnation la mandibulă; se face prin metoda
antropometrică sau anatomofiziologică:antropometrică: se bazează pe egalitatea dintre
cele trei etaje ale feței și pe canonul numit ”secțiunea de aur”; se poate face cu ajutorul
compasului Appenrodt-Gheringher compus din două compase care formează trei brațe:
două extreme și unul intermediar; pacientul deschide maximal gura, brațele extreme se
aplică pe menton și pe vârful nasului,apoi pacientul închide gura până în momentul
când brațul intermediar ajunge la vârful nasului, unde era brațul extrem; această
înălțime corespunde poziției de repaus fiziologic relativ al mandibulei; DVO este mai
mică cu 2-3mm);metoda Vodsvord-Uayt: distanța dintre centrul pupilelor și linia de
închidere a buzelor este egală cu distanța dintre baza nasului și marginea inferioară a
mandibulei anatomofiziologică: la baza nasului și pe menton se pune aplică câte un
punct, apoi pacientul este implicat într-o conversație, la finele căreia mandibula ia o
poziție de repaus fiziologic relativ, iar buzele contactează ușor între ele; se determină
distanța între puncte și se micșorează cu 2-3mm (asta și va fi DVO); apoi șabloanele
sunt introduse în cav. orală și pe bordura mandibulară se fac așa retușări ca în
momentul contactului cu bordura maxilei între cele două puncte să fie distanța
înregistrată anterior (poziția de repaus minus 2-3 mm). pentru a verifica corectitudinea
manoperei se face proba vorbirii: în momentul pronunțării diferitor litere (i,o,z,p,f ș.a.)
între borduri trebuie să fie un spațiu de 5-6mm.

e) Determinarea și înregistrarea relațiilor intermaxilare centrice:test funcțional: edentații

au tendința să propulseze mandibula, de aceea, timp de 45-50 secunde pacientul
realizează propulsia maximă a mandibulei, după care urmează retropulsia; cât se
relaxează mușchii pterigoidieni, mandibula este repoziționată în poziție centrică;metoda
Hickey: pacientul este rugat să împingă maxila înainte, apoi să închidă gura pe zona
posterioară a bordurilor; încercând să împingă maxila, pacientul automat va deplasa
mandibula posterior;Sears, reflexul molar: Lejoyeux susține că dacă medicul ține
indecșii pe bordura inferioară iar pacientul încearcă să închidă gura și să exercite
presiune asupra bordurii în locul unde ține medicul degetele, se va restabili vechiul
reflex de ocluzie molară, ce aduce mandibula în poziție centrică;test de deglutiție:
pacientul realizează o deglutiție, apoi fixează mandibula în poziția dată; test la linia a:
pacientul încearcă să atingă cu limba mucoasa bolții palatine în zona A, concomitent
închizând gura; sau pe baza șablonului se modelează o biluță de ceară în acea zonă;
test de retroflexie: pacientul mișcă capul posterior închizând totodată gura (mușchii
suprahioidieni deplasează mandibula posterior, în poziție centrică);Betelman
recomandă poziționarea indexului și a policelui mânii stângi pe bordura inferioară la
nivelul primilor molari iar mâna dreaptă pe menton; apăsând cu degetele pe bordura de
ocluzie, pacientul închide gura pe când cu mâna dreaptă dirijează mandibula spre
poziția centrică. Fixarea poziției se face prin metoda fierbinte sau cea rece:fierbinte: se
apreciază DVO mai înaltă cu 1-2mm; pe bordura superioară pe suprafața orizontală se
fac niște adâncituri de 2-3mm în formă de clin în zona caninilor și a molarilor I; se
ramolește suprafața orizontală a bordurii inferioare; șabloanele sunt introduse în cav.
orală și cât ceara este plastificată, se face unul din testele de determinare a relației
intermaxilare centrice; ceara plastificată pătrunde în lăcaș și se lipește, fixând poziția
determinată a mandibulei. Un mare dezavantaj este că șablonul de poate deforma. ᵜ
rece: între bordurile reci se plasează o bandoletă de ceară încălzită; o porțiune va
pătrunde în lăcaș iar resturile se vor zdrobi; Șabloanele se mai pot fixa cu ajutorul
clemelor în formă de ”U”, știfturilor de 3-4mm lungime și 1,5mm grosime introduse în
șablonul superior, care intră în cel inferior în timpul testului.

f) Determinarea liniei mediane; (p. 4) g) Determinarea liniei caninilor; (p. 4) h)

Determinarea liniei surâsului; (p. 4)

i) Determinarea culorii dinților artificiali: să fie în armonie cu culoarea feței, părului și să

corespundă vârstei (la bătrâni mai închiși, la tineri mai deschiși la culoare) și sexului (la
femei mai deschiși, la bărbați mai închiși la culoare);

j) Determinarea formei dinților artificiali conform tipului facial: după tipul feței; sunt dinți
rotunzi, pătrați, triunghiulari.

3. Metodele determinării relațiilor intermaxilare.

a) cu ajutorul șabloanelor cu borduri de ocluzie;

b) cu ajutorul arcului facial sau înregistrarea pantomografică a poziției condililor

mandibulari în cavitatea articulară.

4. Liniile de referință trasate pe șabloane cu bordura de ocluzie.

a) Linia mediană: trebuie să fie într-un plan cu linia mediană a feței; pe borduri se
trasează o linie verticală ce pornește de la frenul buzei superioare (sau, dacă acesta nu
corespunde liniei mediane, mijlocul liniei interpupilare); lateral de această linie vor fi
montați incisivii centrali superiori și inferiori;

b) Liniile caninilor: pe bordura superioară de la marginea aripilor nazale în jos; de

asemenea vârful caninilor coincide cu comisura gurii;
c) Linia surâsului: se trasează conform marginii libere a buzei superioare, atunci când
pacientul zâmbește; indică nivelul coletului dinților artificiali frontali superiori și limita
până la care va coborâ gingia artificială;

5. Montarea modelelor în simulatoare.

Diferă după tehnică și după simulatorul folosit (ocluzor/articulator):într-un timp – se

gipsează în același timp ambele modele în doi timpi – se gipsează mai întâi modelul
inferior, apoi cel superior (la articulatoare se fixează mai întâi acel superior, apoi cel
inferior).În ocluzor într-un timp: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele
împreună cu șabloanele, se depune pastă de gips peste rama inferioară și se așează
modelele, se depune pastă de gips pe soclul modelului superior și se așează rama
superioară; surplusurile sunt eliminate cu spatula iar gipsului de pe rama superioară i se
redă forma de calotă sferică; În ocluzor în doi timpi: se pregătește ocluzorul, se
solidarizează modelele împreună cu șabloanele, se depune pastă de gips peste rama
inferioară și se așează modelele; se elimină surplusurile de gips; după priza gipsului se
prepară o altă pastă de gips și se gipsează modelul superior; În articulator se gipsează
în doi timpi: mai întâi pe soclul modelului superior se trag trei linii paralele (una pe
planul median și două lateral pentru orientare), se montează planul de orientare
protetică de care se solidarizează modelul superior; se gipsează modelul superior (se
depune gips și se apropie rama articulatorului); după priză se înlătură planul de ocluzie
și modelul, se solidarizează modelele și se fixează modelul superior înapoi de ramă; se
prepară pastă de gips și de depune pe plăcuța de pe rama inferioară; în pasta de gips
se înglobează soclul modelului inferior până când se cuplează articulatorul.

6. Reguli de montare a modelelor în ocluzor.

modelele sunt fixate în ocluzor în poziție de relație centrică;

între rama superioară și soclul modelului trebuie să fie un spațiu de 1cm;

părțile distale ale modelelor se orientează către axa balama a ocluzorului

planul de ocluzie (suprafața ocluzală a dinților restanți, linia de contact a bordurilor

ocluzale) să fie paralel cu planul orizontal al ramei inferioare a ocluzorului și cu planul
mesei de gips;

distanța dintre punctul incisiv și axul articular al ocluzorului să fie de 10-10,5cm;

planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al ocluzorului și să fie

perpendicular pe axul articular al ocluzorului;

după gipsare se fixează poziția modelelor cu ajutorul piuliței cu contrapiuliță.

7. Reguli de montare a modelelor în articulator.

modelele sunt fixate în poziție de relație centrică;

părțile distale ale modelelor se orientează către pintenii de suport;

planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al ocluzorului și să fie

perpendicular pe axul articular al ocluzorului;

pe soclul modelului superior se face o linie pe planul medio-sagital și două paralele

acesteia, de orientare;

linia de pe model trebuie să coincidă cu linia de pe planul de orientare protetică și cu

bisectoarea triunghiului Bonwill;

linia mediană de pe bordură să coincidă cu linia mediană de pe plan și cu vârful tijei

orizontale;

după gipsare tija verticală trebuie să facă contact intim cu plăcuța de pe rama inferioară;